Arhivă etichetă Angajamente

deAndrei Spiridon

ATÂT DE APROAPE

Atat de aproape
Atat de aproape
Atat de aproape.doc
53.5 KiB
82 Downloads
Details

PROGRAM   MUZICAL

„ATÂT DE APROAPE”

DEVA, 24 AUGUST 2002

CUPRINS:

  1. Deschidere – 47 din cele 52 Atât de aproape e Domnul
  2. Rugăciune
  3. Poezie – Mesaj – Radmila
  4. Tema I – Gabi B.
  5. Cor + Comunitate – 77 / 100 Atâta dor
  6. Tema II – Gabi T.
  7. Cor + Comunitate – 50 / 52 Veşti de sfântă speranţă
  8. Tema III – Octavian
  9. Poezie – Cântec de singurătate – Nuţu
  10. Cor + Comunitate – 48 / 52 Ne pregătim de drum
  11. Tema IV – Camelia
  12. Poezie – Chemare – Lavinia
  13. Închidere – 78 / 100 Pentru nori de osanale
  14. Rugăciune
  15. Cor + Comunitate – 49 / 52 Ştim un râu cu apă vie
  16. Preludiu – ieşire

 

MESAJ

Despre întoarcerea Lui,

Am uitat să vorbim,

Ca nişte păgubaşi muşcaţi de somn,

Nu mai contează locul unde locuim

Nu ne mai doare gândul, şi nici dorul,

Noi suntem mulţumiţi că mai dormim.

 

Despre întoarcerea Lui

Ne place să tăcem

Ca nişte inculpaţi surprinşi de Lege

Şi e ciudat să predicăm oricui de ea

Când noi abia putem culege

Şi nu ne săturăm oricâte am avea.

 

Despre întoarcerea Lui,

Încă vorbim indiferent,

Ca şi un papagal în zi de sărbătoare

Numai atunci când urmărim câte-un „client”,

Când banii nu ne mai ajung

Sau dacă fulgeră prea tare.

 

Despre întoarcerea Lui

Ne pasă mereu mai puţin,

Ne-a mai rămas doar teoria aşteptării,

Ajunge că o stăpânim în mod deplin,

E bine că n-o dăm uitării

Şi că promitem să-o iubim

 

Dar întoarcerea Lui

Va fi la vremea hotărâtă,

Chiar dacă eu o spun ori n-o spun nimănui,

El va veni.

Chiar dacă inima e tot mai răzvrătită

Uitarea noastră nu v-a sta în calea Lui.

 

Despre întoarcerea Lui

Ar trebui să învăţăm a vorbi.

Ar merita să trăim despre ea

Şi-ar trebui să tăcem, să-ncepem a iubi,

Fiindcă-atunci

El ar putea veni.

 

Daniel Chirileanu

Corigenţi la… a doua venire – pag. 183

 

TEMA I

 

„Iată, Eu vin curând” (Apocalipsa 22:12)

Cât de curând înseamnă curând?

Cât de mult vrea El să-L aşteptăm?

Nu cunoaştem răspunsul la această întrebare. Ceea ce ştim este că timpul are o altă semnificaţie pentru Dumnezeu decât are pentru noi.

El îşi împlineşte făgăduinţele atunci când soseşte timpul potrivit, aşa cum Îl vede El din perspectiva veşniciei.

În Grădina Edenului, chiar în zorii istoriei omenirii, Dumnezeu le-a promis lui Adam şi Evei, că se va naşte un Copil care va fi Eliberatorul lor, care îl va înfrânge pe Satana şi care va reface lumea lor perfectă.

„Venirea Mântuitorului a fost prezisă în Eden”, ne spune Ellen White în cartea „Hristos Lumina lumii”. „Când au auzit prima dată această făgăduinţă, Adam şi Eva au aşteptat ca ea să se împlinească în scurtă vreme. L-au întâmpinat cu bucurie pe fiul lor întâi – născut, sperând că ar putea fi el Eliberatorul. Dar împlinirea făgăduinţei întârzia…

Veacurile treceau, unul după altul; glasurile profeţilor au amuţit. Dar, la fel ca stelele în vastul circuit al orbitelor lor stabilite de Dumnezeu, şi planurile lui Dumnezeu nu cunosc nici grabă şi nici întârziere. (Hristos, Lumina lumii, pag. 31, 32).

La patru mii de ani după ce li se făcuse acea făgăduinţă, a venit Isus Hristos pentru a o împlini. Nu era „curând” în felul în care înţeleg oamenii timpul, însă era exact timpul potrivit din istoria omenirii în care să intervină Dumnezeu.

Nici grabă, nici întârziere. Cronometrul lui Dumnezeu funcţiona corect. Isus a venit atunci când lumea avea mai multă nevoie de El.

 

TEMA II

Care este motivul pentru care ne numim adventişti? (răspuns din sală)

A doua venire, întoarcerea în curând a lui Isus.

Pionierii noştri adventişti aveau un nume special pentru speranţa lor, pentru credinţa lor de nezdruncinat în întoarcerea lui Isus. Ei o numeau „fericita nădejde”, speranţa binecuvântată.

Expresia aceasta sună astăzi puţin cam demodat. Azi nu-i mai auzim pe credincioşii adventişti vorbind despre „fericita nădejde”.

Dacă pionierii noştri adventişti ne-ar putea vedea astăzi, în anul 2002, ar fi într-adevăr dezamăgiţi. Poate ar fi şi puţin nedumeriţi şi cu siguranţă că ar fi şi trişti.

Iar, dacă reacţia lor imediată ar putea fi să-L întrebe pe Dumnezeu de ce nu Şi-a împlinit promisiunea, în următorul moment întrebările lor s-ar îndrepta către noi şi către generaţiile de adventişti care au trăit începând din vremea lor şi până astăzi.

„Ce a dat greş?” ne-ar putea întreba ei: „N-aţi făcut tot ce trebuia pentru a duce lumii Evanghelia? Isus a promis că după ce Evanghelia Lui va fi vestită în toată lumea va veni sfârşitul (Matei 24:14). De ce sunteţi încă aici?”

Este oare vina părinţilor noştri că Isus nu a venit? Este vina noastră? Sau toate sunt legate de marele plan a lui Dumnezeu? Nu putem şti sigur. Dar ceea ce putem şti sigur este că El va veni când se va împlini vremea.
 

TEMA   III

„Planurile lui Dumnezeu nu cunosc nici grabă, nici întârziere” scria Ellen White. El ştie când se împlineşte vremea.

Mesajul Său este încă acelaşi ca pe vremea când Isus îi avertiza pe ucenici: Fiţi gata, pentru că Fiul Omului va veni într-un ceas când nu-L aşteptaţi. (Matei 24:44)

Mesajul nu este: „Pregătiţi-vă!”, ci „FIŢI GATA!”. Fii tot timpul gata! Trăieşte-ţi viaţa fiind mereu gata! Trăieşte astfel încât în orice clipă, dacă ar veni Isus, tu să-L întâmpini cu bucurie.

Înseamnă aceasta să trăieşti o viaţă perfectă, fără păcat?

Cu siguranţă că ascultarea este necesară. Respectarea legii lui Dumnezeu, cu ajutorul Duhului Sfânt, ne va ajuta să fim gata. Dar cel mai important aspect este relaţia noastră cu El.

Suntem noi îndrăgostiţi de El? ne place să petrecem timp împreună cu El? Se află El pe primul loc în viaţa noastră?

Ce va găsi Isus când se va întoarce? Ne va găsi el aşteptându-L cu nerăbdare să revină?

El vine pentru a face lucrurile aşa cum ar fi trebuit să rămână de la început. Va şterge păcatul şi va crea o lume nouă, curată, eternă, în care vom putea să trăim şi să iubim, să muncim, să învăţăm, să ne jucăm şi să ne bucurăm.

Aceasta este fericita nădejde.

Acesta este visul care ne va inspira să-i invităm pe toţi prietenii noştri, familia şi vecinii, să fie şi ei prezenţi acolo în ziua aceea.

Aceasta este speranţa care ne va face să fim întotdeauna gata, astfel ca, atunci când El se va întoarce, să putem spune: „Iată, acesta este Dumnezeul nostru; L-am aşteptat, iar El ne va izbăvi” (Isaia 25:9)

Eu vreau să fiu gata! Dumneavoastră, nu?

Eu mă simt inspirat(ă) de nădejdea aceasta. Fie ca ea să vă inspire şi pe dumneavoastră.

 

CÂNTEC DE SINGURĂTATE

Isuse, peste timp Te-aştept

Mai port o stea în candela răbdării,

Privesc spre cer în ceasul aşteptării

Şi-un dor de Tine-mi bate iar în piept

 

Eşti singurul răspuns la dorul meu,

Te caut printre norii trecători,

De-atâtea anotimpuri cu ninsori

Mi-e chipul nins şi pasul tot mai greu.

 

Când pasul Tău venind din depărtări

Îşi va aşterne drum pe-ntinsul zării

Mă vei găsi în pragul înserării

Purtând în ochi adâncuri de tăceri.

 

Eşti singurul răspuns la întristarea mea,

Te caut printre bolţile albastre,

Pe drumu-acesta luminat de astre

Coboară iar şi ascultă-mi inima.

 

Se zbate-n mine un dor de Dumnezeu

Şi simt cum ochiul Tău mă vede-n noapte,

O, vino iar, să fim mereu aproape,

Eşti Domnul meu, eşti Împăratul meu.

 

Gabriel Rusu

Şansa eternităţii – pag. 77

 

TEMA IV

Dumnezeu vrea să fie Dragostea noastră, Prietenul nostru cel mai apropiat. Deocamdată, aceasta trebuie să fie o relaţie la distanţă, păstrată vie prin rugăciune, închinare, studiu biblic şi lucrarea Duhului Sfânt.

Însă Dumnezeu nu va lăsa lucrurile aşa! El doreşte să ne întâlnească faţă în faţă. El vrea să ducă relaţia noastră un pas mai departe – astfel ca să putem trăi alături de El pentru totdeauna. „Mă voi întoarce”, ne-a promis El, „şi vă voi lua cu Mine, ca să puteţi fi şi voi acolo unde sunt Eu” (Ioan 14,3). El nu vrea să rămână despărţit de noi pe vecie, căci ne iubeşte prea mult.

Avem un Dumnezeu care nu ne va lăsa aici, jos, să încercăm să facem ce putem mai bun din bătrâna noastră lume tristă, poluată şi coruptă. Avem un Dumnezeu care vrea să fim alături de El – pentru veşnicie.

A fi „adventist” înseamnă să crezi în advent, să crezi că Isus va veni din nou. Teologia noastră, lucrurile în care credem în calitate de creştini adventişti de ziua a şaptea, arată spre un Dumnezeu care vrea să fie împreună cu noi. Un Dumnezeu care a vrut să vină pe pământ şi să trăiască la fel ca oricare dintre noi. Un Dumnezeu care vrea să petreacă în fiecare săptămână o zi în exclusivitate în compania noastră. Şi un dumnezeu care ne iubeşte atât de deplin, încât, în cele din urmă, refuza să trăiască veşnicia fără noi.

El se va întoarce pentru a face din această relaţie una permanentă.

CHEMARE

 

Doamne, s-au depănat mulţi ani

de când mi-ai spus că o să vii,

La umbra aripilor Tale, stau

număr zile ruginii,

Şi-n fiecare dimineaţă, caut

spre răsărit promisul nor.

Căci de venirea Ta Isuse,

mi-e dor, mi-e tare dor.

 

Doamne, au început să râdă mulţi,

spunându-mi că tu nu mai vii,

Însă cu-acelaşi dor în suflet

nu dau crezare vorbelor pustii,

Ci îmi ridic privirea

către-ale Tale zări senine.

Şi aşternând un zâmbet sub lacrima de dor,

te chem pe Tine.

 

Doamne, sunt aşa de străin,

pe pământul acesta plin de păcat,

Unde nu este milă, unde

de Tine toţi au uitat.

Vreau să mă-ntorc pe corabie!

Precum al lui Noe porumbel,

Şi-mbrăţişat de mila Ta

să nu mai plec defel.

 

Doamne, mi-e aşa de tânără,

inima dorinţei către ţara Ta,

Şi-n suflet mă frământă întrebarea:

Cum voi putea?

Cât de departe sunt de casă?

Pleacă-Ţi privirea spre robul Tău

şi ajută-l să urce, ajută-l Tu.

 

„Şi să-L cunosc…” pag. 117 – Iacob Coman

deAndrei Spiridon

ANGAJAMENTE MISIONARE

Angajamente misionare
Angajamente misionare
Angajamente_misionare.doc
73.5 KiB
64 Downloads
Details

ANGAJAMENTE MISIONARE

Programul este realizat de JERCAN DANUT ALEX. Poeziile sunt compuse de JERCAN DANUT ALEX.

Pentru Domnul, gata oricând!

 

“…Am văzut pe Domnul

şezând pe un scaun de domnie foarte înalt,

şi poalele mantiei Lui umpleau Templul.

Serafimii stăteau deasupra Lui, şi fiecare avea şase aripi:

Cu două îşi acopereau faţa,

Cu două îşi acopereau picioarele,

Şi cu două zburau.

 

Strigau unul la altul, şi ziceau:

“Sfânt, sfânt, sfânt este Domnul oştirilor!

Tot pământul este plin de mărirea Lui!”

Şi se zguduiau uşiorii uşii

De glasul care răsuna,

Şi casa s-a umplut de fum.

 

Atunci am zis:

“Vai de mine! Sunt pierdut, căci sunt un om cu buze necurate,

locuiesc în mijlocul unui popor tot cu buze necurate,

şi am văzut cu ochii mei pe Împăratul, Domnul oştirilor!”

Dar unul din serafimi a zburat spre mine

Cu un cărbune aprins în mână,

Pe care-l luase cu cleştele de pe altar.

 

Mi-a atins gura cu el, şi a zis:

“Iată, atingându-se cărbunele acesta de buzele tale,

nelegiuirea ta este îndepărtată şi păcatul tău este ispăşit!”

Am auzit glasul Domnului, întrebând:

“Pe cine să trimet, şi cine va merge pentru Noi?”

Eu am răspuns: “Iată-mă, trimite-mă!…”

 

*** Isaia 6: 1- 8 ***

 


Suntem aici!…

Am auzit un glas ce întreba:

-“Pe cine să trimitem în lucrare?

– Cine va merge peste munţi şi mări să ducă pretutindeni veste mare?

– Cine să construiască punţi spre lume şi capete de pod pornind spre cer?

– Cine doreşte astăzi cu ardoare să fie pentru Domnul mesager?”

 

 Am auzit un glas şi am răspuns:

-“Suntem aici , o, Doamne! Te-auzim!

– Dacă nu-i nimeni să-nţeleagă clipa, ia-ne pe noi! Noi, Doamne, Te iubim!

– E grâul copt ? Secerători lipsesc? Trimite-ne pe noi cu-nsărcinare

Şi vom culege fiecare bob, ca rodul să se-adune în grânare!

 

 

– De suntem foarte tineri nu contează. Chiar dacă n-avem mult apostolat

Noi vom vesti de zorii mântuirii şi de porunca sfântă de Sabat;

– Vom spune tuturor despre calvarul care Te-a frânt pe crucea blestemată

Pentru o viaţă bună, fără moarte, pentru o mântuire minunată.

 

 

– Vom cerne peste inimi zbuciumate de-atâtea bombe de cuvinte rele

   Mireasma dulce a iubirii Tale, şi strop de slavă strâns în plâns de stele…

– Vom duce coşuleţe de argint, cu măr de aur aşezat frumos,

   Să fie pentru oameni mărturie la cât de mult ne-nlănţuie Hristos.

 

 

– In drama vremii vrem să fim un templu pentru un Dumnezeu atât de sfânt,

Pentru un Dumnezeu a cărui milă nu poate să încapă pe pământ.

Ca lumea să-şi revină din cădere şi-n braţul crucii să-şi atârne mâna

Şi să se facă rod al mântuirii pentru Isus şi… pentru totdeauna!”

 

Cântec: Iată-mă, trimite-mă

O grea misiune

“ Te-am ales din mijlocul norodului acestuia şi din mijlocul Neamurilor, la care te trimit, ca să le deschizi ochii, să se întoarcă de la întuneric la lumină, şi de sub puterea lui Satana la Dumnezeu; şi să primească, prin credinţa în Mine, iertare de păcate şi moştenirea împreună cu cei sfinţiţi”.

 

                                                                           ( Faptele Apostolilor 26: 17- 18 )

 

Şi pe fiecare dintre noi, bunul Dumnezeu, ne-a ales şi ne trimite în lume cu o sfântă şi importantă misiune, şi anume:

 

  • Să le deschidem ochii sufleteşti, adică să-i trezim din somnul păcatelor
  • Să se întoarcă de la întunericul spiritual la Lumina lumii, adică la Isus, prin iluminarea minţii, spre a avea o optică religioasă sănătoasă
  • Să se întoarcă de sub puterea lui Satan, la Dumnezeu, prin pocăinţă
  • Să primească, prin credinţa în Isus, iertarea păcatelor
  • Să primească, în final, moştenirea veşnică împreună cu cei sfinţi

                                                                    

     ( N. Gh. – Metodologie misionară p. 52 )

 


Somn de străjer obosit

Am adormit pe perna nepăsării

Obosit de aşteptare şi trudă…

Am adormit …

Şi am uitat de iubire,

De chemarea spre veghere

Şi de urgenţa timpului…

 

Am aşezat lângă mine trâmbiţa,

Şi armele mele de apărare:

Sabia Duhului, coiful mântuirii…

Iar platoşa,

Am atârnat-o de creanga nopţii

Şi-am dorit să visez…

 

Am visat, mai apoi, disperare,

Cutremur şi stele ce cad,

Tunete şi fantasme de iad..

Viteji care ţipă cu-amar,

Durere, necaz…

Şi-am visat că sunt treaz!

 

Ceva mai tîrziu,

O mână nevăzută m-a atins

Şi-o voce de înger mi-a zis:

-“ Ilie…, ce faci aici?”

Tăcere…Ce puteam să mai spun?

Am adormit în post!

Iartă-mă Doamne!

Nu există durere mai mare!

Asta-nseamnă…trădare!

 

“Te iert!…” mi-a răspuns…

Ai plătit cu-al tău plâns!

Te du şi fii treaz de acum!

Şi harul Meu îţi va fi de ajuns!

 

Marea Moartă sau Marea Galileii?

 

Sunt două principale cursuri de apă în Palestina şi, deşi acelaşi râu alimentează ambele mări, ele sunt cu totul diferite. Una este marea Galileii, iar cealaltă este Marea Moartă.

Râul Iordan intră în Marea Galileii pe la nord şi iese prin partea de sud. Marea este plină de viaţă, chiar dacă timp de mii de ani, pescarii au pescuit în apele acestea. Secretul pentru viaţa ei constantă şi prolifică este că are o rezervă proaspătă de apă, care vine dintr-un capăt şi se retrage prin celălalt.

Doar la câţiva km. spre sud, este cel mai de jos punct al planetei Pământ. La 350 de metri sub nivelul mării, vei găsi Marea Moartă, un loc unde au stat odată cele mai nelegiuite oraşe, Sodoma şi Gomora. Se numeşte Marea Moartă pentru că nu conţine nici o formă de viaţă. Nu există nici măcar un peşte sau mormoloc în toată apa ei.

Râul Iordan intră şi în Marea Galileii, şi în Marea Moartă. Una este plină de viaţă, iar cealaltă este plină de moarte. Ce anume produce această diferenţă? Secretul este că râul Iordan iese din Marea Galileii, dar nimic nu iese din Marea Moartă. Pentru că este o regiune de deşert, foarte caldă, apa se evaporă mai repede decât poate fi umplut bazinul pentru a ieşi afară. Pentru că Marea Moartă, primeşte totdeauna şi niciodată nu dă, a devenit o apă stătută şi moartă. Este un bazin plin de minerale şi săruri. Nici măcar un singur miriapod, mormoloc sau boiştean nu poate supravieţui aici.

Principiul este acelaşi şi în viaţa creştină. Nu poţi să supravieţuieşti şi să te bucuri ca şi creştin, dacă nu împărtăşeşti cu alţii ceea ce Domnul ţi-a dat. Acesta este adevărul în aproape toate domeniile vieţii. În timp ce avem o mână deschisă înaintea Domnului pentru a primi, trebuie să avem cealaltă mână deschisă către lume, pentru a da.

Un creştin nu poate rămâne proaspăt până nu devine un canal de binecuvântări pentru alţii. Dacă primim Evanghelia şi Planul de Mântuire şi apoi dormim pentru totdeauna la biserică, stând la căldură pe băncile ei, viaţa noastră de creştin se va usca şi va muri.

                         ( Să-L vezi pe Rege – Doug Batchelor – p.57 )


Un râu, o mare vie

Pe drumul care duce spre-mplinire,

spre marea zi a revenirii Tale,

Fă-mă, Isuse, râu cu apă vie,

un râu ce-adapă florile din vale…

Curgând spre mâine ,să mângâi pământul,

pe care-mi sprijin undele bogate,

Şi malurile să-mi rămână-aproape

ca dragostea de mamă şi de frate.

 

Tu să mă faci o Mare-a Galileii,

pulsând ca o minune-n dimineaţă,

Ca inima din pieptul Tău, o Doamne,

ca Logosul ce ne aduce viaţă.

Şi-nţelegând chemarea şi porunca

să Te slujesc, cu drag, cît pot de bine

Ca oamenii să cântărească clipa

şi să se-ntoarcă, din păcat, la Tine.

 

 

Magia milei

 

( O mărturisire a lui Doug Batchelor )

Ştiu că Domnul trebuie să aibă un simţ al umorului. Sunt câteva lucruri pe care El le spune în Cuvântul Său, lucruri care par să ilustreze aceasta. De exemplu, încercaţi să vă imaginaţi un om cu o bârnă în ochi încercând să scoată din ochiul prietenului său un pai. Sau gândiţi-vă la cineva care încearcă să treacă o cămilă prin urechile unui ac.

Îmi amintesc de o zi fierbinte când făceam autostopul şi mă rugam pentru o maşină cu aer condiţionat. Ei bine, am fost luat de un camion fără prelată, în partea din spate. Am avut destul aer condiţionat. Cu o altă ocazie, în timp ce conduceam şi eram singur în maşină, din Texas spre California, trăgând un trailer, m-am rugat ca Domnul să-mi scoată în cale pe cineva căruia să-i pot da mărturie. Am făcut această rugăciune de multe ori. Este un mijloc excelent pentru a-ţi ocupa timpul. Pentru mine nimic nu face ca timpul la volan să treacă mai repede decât atunci când îmi împărtăşesc credinţa cu cineva. Imediat după ce m-am rugat, am văzut un tânăr hispanic, cu părul lung, negru, stând pe marginea drumului. Era îmbrăcat după o modă cam ciudată. Vremea, afară, era sub zero grade, dar el purta doar tenişi, blugi şi o cămaşă albă. Am tras pe dreapta şi el a sărit repede în maşină. Îşi freca mâinile, în timp ce tremura, şi puteam vedea cât suferă de frig. Am dat încălzirea la maximum, în Chevrolet- ul meu vechi din 1951, pentru a-i oferi cât mai multă căldură posibilă. Nu mi-a trebuit mult timp să evaluez situaţia. Era evident că tocmai trecuse graniţa, undeva aproape de Deming, New Mexico, şi că încerca să ajungă undeva pentru a găsi de lucru în Pământul făgăduinţei. Am încercat să înfirip o conversaţie cu el, dar am descoperit foarte repede că nu vorbea deloc engleza. Pentru că singurele cuvinte în spaniolă, pe care le ştiam, erau : si, uno, dos, tres… tostada, burrito şi enchilada, m-am gândit: Mulţumesc, Doamne! Foarte amuzant! Am cerut o persoană căreia să-i mărturisesc şi el, nici măcar nu mă poate înţelege!

Am decis că, dacă vreodată o persoană a avut nevoie de darul limbilor, eu eram acela. Aşa că L-am rugat pe Domnul să mă ajute să-i mărturisesc Evanghelia acestui tânăr, cât timp vom fi împreună. Printr-o serie de miracole, am fost în stare să înţeleg că el căuta de lucru şi cumva am reuşit să-l fac să înţeleagă că aş putea să-i dau ceva de lucru, pentru că vindeam lemne de foc la data aceea. Era aşa de încântat. Nu cred că avea idee de faptul că va fi nevoie de trei zile de mers cu maşina pentru a ajunge acasă la mine. Nu am vorbit niciodată spaniolă până în acel moment, dar pe când ajungeam în nordul Californiei, ştiam destul pentru a-i împărtăşi Evanghelia acestui tânăr. A venit şi a locuit cu noi câteva luni şi m-a ajutat la afacerea mea cu lemne de foc. A frecventat biserica, şi a fost, în cele din urmă, botezat. Chiar înainte de botez s-a ridicat în faţa bisericii şi s-a adresat oamenilor. Cu ajutorul unui translator, el a oferit o mărturie captivantă, în care a afirmat deschis că atunci când l-am luat în maşină intenţiona să mă jefuiască şi să mă ucidă, pentru că observase că aveam un teanc de bancnote în buzunarul de la geacă. Fusese hoţ de meserie, în Chihuahua City Mexico, şi ştia cum să procedeze. A continuat explicând că, de câte ori ne opream undeva, mă ofeream să-i cumpăr ceva de mâncare ori de băut şi când am observat că are nevoie de haine groase, m-am oprit şi i-am făcut rost prin departamentul de caritate al unei biserici. Apoi a spus că nu a mai vrut să mă ucidă, pentru că eram aşa de amabil şi pentru că îi ofeream tot ce avea nevoie. Aşa că amabilitatea nu-i câştigă numai pe oameni la Hristos, ci poate chiar să-ţi salveze viaţa.


Să-L primeşti pe Dumnezeu

 

“Cu mulţi ani în urmă, o corabie s-a scufundat, într-o noapte, în Oceanul Atlantic, în Estul Americii de Sud. Patru marinari au reuşit să recupereze o mică barcă de salvare, supravieţuind astfel primului dezastru, dar au fost purtaţi de vânt câteva zile, pe mare. Au fost în stare să-şi menţină viaţa, pentru scurt timp, prinzând peştii care erau pe lângă barcă. Dar numai după câteva zile, au început să sufere groaznic din cauza lipsei de apă. Este interesant că organismul uman nu poate trăi fără sare şi nici fără apă. Dar, dacă bei apă sărată, mori. După aproape patru zile, în care au plutit încoace şi încolo pe ocean, singura apă pe care au obţinut-o, când s-a scuturat un norişor, au fost câteva picături din cămăşile lor, pe care le-au stors direct în gură. În cele din urmă au fost localizaţi de o altă corabie şi salvaţi. Când căpitanul de pe vasul salvator i-a întrebat de ce erau aşa de însetaţi, ei au răspuns: Pentru că n-am avut nimic de băut. Căpitanul a răspuns: Nimic de băut? Sunteţi într-un ocean cu apă proaspătă!

Evident, barca lor a plutit în acea parte a oceanului unde marele fluviu Amazon îşi vărsa apele proaspete, sute de Km, în adâncul Oceanului Atlantic. Oamenii aceştia vâsleau într-un ocean cu apă proaspătă. Erau siguri că apa era sărată, încât nici măcar nu au încercat s-o bea. Tot ce ar fi avut de făcut ar fi fost să se întindă peste barcă şi să se servească cu câtă apă aveau nevoie. Mureau de sete plutind într-o apă care le putea salva viaţa.

Isus spune: Cine vrea, să ia apa vieţii fără plată! ( Apoc. 22: 17 )

Totuşi lumea moare de sete spirituală, în timp ce pluteşte într-un ocean de apă vie. Mă întreb de ce aşa de mulţi oameni sunt aşa de reţinuţi să exerseze puţină credinţă şi să întindă mâna după Dumnezeu? “                                                   ( Doug Batchelor – Să-L vezi pe Rege – p.42 )

 

“Sfârşitul este aproape, furişându-se pe neaşteptate, ca un hoţ noaptea. Facă Domnul ca noi să nu dormim precum alţii, ci să veghem şi să fim treji. Adevărul va triumfa în curând în mod glorios, iar toţi cei care acum aleg să fie împreună lucrători cu Dumnezeu vor triumfa împreună cu El. Timpul este scurt; noaptea vine în curând, când nici un om nu mai poate lucra. Fie ca cei care se bucură în lumina adevărului prezent să se grăbească acum să împărtăşească adevărul altora…”                                                                   ( EGW – Sfaturi pentru biserică – p. 81 )

 

Mai e puţin…

Se lasă noaptea cea din urmă pe coama lumii adormite

Iar profeţii de-apocalipsă, uitate-n rafturi prăfuite,

Îmbracă straie de izbândă, de-postolată împlinire,

Ca martori sinceri pentru cruce şi jurământ pentru iubire.

 

Nu mai e timp pentru abuzuri şi planuri pentru termen lung,

Bate un vânt de acvilonuri şi caii Domnului ne-ajung!

Mai e puţin din har, din milă… Pământul e întors pe dos…

E vremea pentru pregătire, e vremea Domnului Hristos!

 

Cei patru îngeri stau şi-aşteaptă poruncă dinspre Stat Major…

Ceasul din ceruri bate ora de revenire pe alb nor;

Stau lumile, ce n-au păcate, şi urmăresc cu încordare

Finalul ce se pregăteşte pentru pământ şi pentru mare.

 

De la Apus se strigă “ pace !..” şi “ pace “ de la Răsărit…

Ca glasul Domnului să fie, sută la sută, împlinit;

Curg ape-n valuri spre Meghido şi călăreţii bat câmpia…

Se războieşte jertfa crucii cu “fiara “ şi apostazia.

 

Nu mai e mult şi vine vremea ca plăgile să spargă ghiaţa…

Străjeri, sunaţi!…, Sunaţi din trâmbiţi ca să apară dimineaţa!

Vestiţi cât încă se mai poate, pentru urechile deschise,

Vorbiţi de marea împlinire a judecăţilor promise!

 

Voi sunteţi glasul ce răsună ca tunetul, chiar în pustie ,

Şi poate ca din stânca seacă să scoată strop de apă vie;

Voi sunteţi glasul lui Ilie care stârneşte provocare

Şi poate să transforme plânsul în lauri pentru sărbătoare.

 

Mai puneţi şi de data asta genunchiul jos la rugăciune

Şi cereţi Duhului să vină, să vă atingă cu-n cărbune…

Să vă îmbrace în solie pentru-ncheiere de lucrare,

Entuziaşti să spuneţi lumii despre iubirea ce nu moare.

 

Se lasă noaptea peste lume? Nu e motiv de-ncremenire!

E, mai de grabă, semnul care anunţă marea izbăvire…

Misionari, lăsaţi să cânte spre patru zări speranţa vie

Şi zborul vostru, să fiţi siguri,…va fi un zbor spre veşnicie.


E rândul tău

Prietene, e rândul tău acum… e rândul tău să strigi despre izbândă…

Priveşte-n jur!… Demonologi mulţime, stau după colţuri, aşteptând la pândă…

Curente filozofice străine alungă Cartea Sfântă spre uitare

În Vede, Karma, Yoga şi Corane îşi caută, cei mulţi, încurajare.

 

Sunt unii care zilnic lecturează “Poveşti nemuritoare” sau “gazeta”

Şi-ascultă “populara” sau “maneaua” lăsând de-o parte corul, opereta…

Sunt unii care, pentru timpul mort, şi-au selectat telenovele “bune”…

Prietene, trezeşte-i şi încearcă să le vorbeşti despre Înţelepciune.

 

Sunt mulţi care-şi îneacă tot amarul şi lacrimile triste în pahar,

Iar alţii sub aceeaşi ne-mplinire s-au transformat în coşuri de furnal…

În pivniţe, de grinzile bătrâne, stau funii atârnate a mister,

Şi-aşteaptă pe acei fără speranţă, ce îl slujesc pe domnul Lucifer.

 

Prietene, te vor în puşcărie, “vieţaşi” sau hoţi mărunţi, de buzunare,

Care cerşesc iertarea ca pe-o pâine, visând frumos la reabilitare…

Şi ei aşteaptă veste de la tine…Lor nu le scrie nimeni rând frumos…

N-ai vrea să rupi din timpul tău, o oră, şi să le spui şi lor despre Hristos?

 

Sunt văduve la benă, la gunoaie… Cu resturi s-au hrănit poate de-o lună…

Copiii li-s desculţi şi fără haine… Lor cine să le spună vorbă bună?

Şi-apoi mai sunt “cercetători”, mulţime, care nu ştiu nimic de Dumnezeu…

Ei cred că existenţa se reduce la o formulă: “eu, şi numai eu…”

 

Eşti invitat să duci pe umăr crucea iar Biblia s-o porţi sub braţul tău,

Eşti invitat să-ţi demostrezi credinţa în Dumnezeu, la bine şi la greu…

În valea morţii, să vorbeşti de viaţă, şi-n vreme de război, să spui de pace…

Celor ce vor să vadă Ghetsemanii, să le-arăţi cum, şi în ce fel, se face.

 

Vesteşte pretutindeni pe Mesia şi jertfa crucii, gândul revenirii,

Şi dacă vrei cumva să scrii o carte, să foloseşti cerneala mântuirii…

Grăbeşte-te!… Vin vremuri tot mai grele şi viitorul, se anunţă, rău…

Prietene, eşti invitat la cruce! Vorbeşte despre ea…e rândul tău!

deAndrei Spiridon

ANGAJAMENTE …

ANGAJAMENTE
ANGAJAMENTE
ANGAJAMENTE.docx
25.7 KiB
60 Downloads
Details

ANGAJAMENTE …

DIN VIETI TRECUTE SI PREZENTE

Se spune ca ochii sunt ferestrele sufletului. Din pacate, suntem prea grabiti sau prea superficiali (adica prea egoisti) ca sa stam sa privim adinc, prin aceste ferestre, pina in sufletul celor cu care avem relatii.
Daca ne-am face timp sa alunecam usor pe topoganul intunecat al pupilelor, am patrunde intr-o lume mirifica, extraordinara, plina de mistere inca nedezlegate intr-un microunivers, in rinduiala sau in dezordine, fericit sau chinuit.
Cuvintul este puntea de legatura si cifrul dezlegarii acestor mistere. Insa, pentru a asculta iti trebuie o ureche fina si sensibila, care se formeaza doar in scoala renuntarii de sine, in scoala iubirii aproapelui.
Uneori, lumea acesta interioara a cuiva este o provocare molipsitoare la pace si armonie. Este placut sa te lasi furat de privelistea de dincolo de ferestra sufletului unei astfel de persoane. Cel ajutat si in avantaj esti tu. S-ar putea spune ca te infrupti ca un egoist din prea plinul cuiva. Insa, daca acel cineva ti-e prietenul care se daruie intru vindecarea sufletului tau, se poate spune ca esti un egoist in transformare sau, intr-un limbaj putin mai pozitiv, un altruist in devenire.
Din nefericire, de cele mai multe ori insa, alunecarea prin fereastra sufletului cuiva este ca intrarea intr-un labirint al groazei, incit te si miri cum poate trai acea persoana cu sine insasi. Si, aici trebuie sa stii sa faci o deosebire importanta intre zgomotul furtunii unui suflet zbuciumat si tipatul disperat al tacerii celui care s-a inchis in sine.
Langa noi se afla zilnic persoane care isi exteriorizeaza nelinistea, nesiguranta, durerea, zbuciumul, confuzia. Ii recunoastem cu usurinta si, in masura in care ei ne dau credit si ne asculta, ii putem ajuta. As putea spune ca , desi e tare greu sa traiesti in preajma unei astfel de persoane, e mai usor sa o convingi sa coboare impreuna cu tine pina la radacina problemelor si sa coopereze in terapia de vindecare sufleteasca. Esti ca pe un santier, plin de praf si uneori asurzit de zgomot, dar ai in suflet nadejdea si bucuria “cladirii” care se inalta. Si te simti incurajat.
Dar, tot printre noi, discreti si nebagati in seama, sunt tineri care-si poarta ranile singerinde cu zimbetul pe buze. Un zimbet trist, ca un gips ce acopera o rana infectata. Nu se aude nici un zgomot. Tacerea devine lugubra, cu atit mai mult cu cit inima bate, bate … e vie si parca n-ar fi. Tacere si intuneric, semnele mortii intr-un trup viu. Daca linga un “galagios” te simti ca pe un santier, linga un “taciturn” ai senzatia ca stai linga un zid de beton in care sta cimentat un suflet de om. Si cauti cu infrigurare o fereastra spre acel suflet. Ai vrea sa-l ajuti sa iasa afara, la loc larg, in libertate si odihna! Te simti parca si tu incorsetat impreuna cu el in acel zid rece si rigid. Dar fereastra ramine inchisa si … surpriza, nu se poate deschide decit pe dinlauntru! Si te doare, si plingi, si te rogi, iar el, bietul suflet, zimbeste in continuare trist si neputincios.
Ai stat vreodata in fata unei astfel de ferestre spre suflet? Ai banuit vreodata cita energie, cita framintare se ascunde in spatele ferestrei ferecate?
Ai avut ocazia sa vezi cum draperia groasa si grea este sfisiata in mii de bucati si geamul ferestrei, ne mai rezistind presiunii, se sparge dintr-o data si printre cioburi, ca lava fierbinte a unui vulcan in eruptie, sufletul dinlauntru se revarsa peste margini cautind o cupa careia sa-i ia forma, pentru a nu se imprastia irecuperabil in neantul si tacerea nebuniei?
Mai bine sa nu fi avut o astfel de ocazie! Si e bine sa nu devii tu insuti o ocazie!
Suntem citeodata martorii unor tragedii pe care am fi vrut sa fim in stare sa le impiedicam, dar n-a fost sa fie asa. Ne ramine doar gustul amar al neputintei si regretul ca n-am prevenit ceva ce mai apoi n-am mai putut impiedica sa se intimple.
Dar, uneori invatam, tocmai din aceste situatii dureroase, lectii pe care nu le vom uita toata viata si care ne motiveaza sa fim mult mai atenti si mai sensibili la suferintele celor din jurul nostru, mai ales ale acelora care tac, tac mereu.
Ca faci parte din categoria “zgomotosilor” sau din cea a “taciturnilor” stii doar tu si cei pe care i-ai lasat sa te cunoasca. Dar mai trebuie neaparat sa stii ceva. Esti OM si acest adevar este cel mai minunat lucru care se poate spune in dreptul tau, oricine ai fi, orice ai fi facut. Esti un diamant cazut din coroana unui Rege, poate in praf, poate in noroi, poate in adincul unei mari, dar un diamant.
Si inca ceva: Esti un diamant cautat si dorit inapoi in locul care ti-a fost destinat. Sfintul Augustin, cel care mai intii a fost “fiul risipitor” al vietii primite in dar de la creatorul sau, si-a aflat odihna si pacea sufleteasca si ne-a dezvaluit si noua secretul. Parafrazat am putea spune ca nu ne vom gasi linistea sufleteasca decit dupa ce il vom intilni pe Dumnezeu, creatorul nostru, si ne vom reface relatia cu El

Dedicaţie

Uneori, simţi că trebuie să te opreşti…

Să te opreşti şi să-ţi arunci privirea inimii

Peste paginile multicolore ale Cărţii Nescrise;

Să citeşti cu ochii gândului şi să înţelegi

Că frunzele poartă în freamătul lor speranţa,

Florile poartă în parfumul lor dăruirea

Iar cântecul păsărilor poartă, spre înalt, dragostea.

Uneori, simţi că trebuie să te opreşti…

Să te opreşti şi să pătrunzi prin poarta visului

În „lumea celor care nu cuvântă”

Şi să înveţi hărnicia, muzica de laudă şi dorul de viaţă;

Să-ţi conduci mâinile, cu răbdare,

Peste iarba măruntă, stropită cu lacrimi de rouă,

Şi să înţelegi taina din cuvintele:

„Pace vouă…”

Uneori, trebuie să te opreşti…

Să-ţi faci timp pentru a fi prezent la concertul naturii;

Aici, muzica apelor, ciripitul păsărilor,

Glasul izvorului

Sau tunetul norului,

Sunt cu toate prezente

Ca  „ecouri advente…”

Ia-ţi timp… Nu absenta de la sărbătoarea dimineţii…

Doar aşa vei înţelege ce este Adevărul,

Vei deveni mai bun

Si vei primi noi puteri pentru drum.

Nu uita…

Aceste „cuvinte potrivite” sunt pentru tine…

Atunci când inima obosită tremură şi oftează

Sub nemărginirea durerii,

Prietene,

OPREŞTE-TE, ASCULTĂ ŞI… MEDITEAZĂ!…

Puterea Cuvantului

 

“Un om care traieste drept si este drept, are mai multa putere prin tacerea sa, decat un altul prin cuvintele sale.” – Phillips Brooks, Semnele Timpului, 7 februarie 1933.

Un tanar morar din Suedia, pe nume John Svenson, a fost convertit la crestinism citind Biblia. O data ce a devenit o “faptura noua”, el a refuzat sa mai traiasca o viata de pacat. Acest lucru a atras mania colegului sau, Andrew Peterson, fiul proprietarului morii.

Intr-o zi, cand John era plecat, Andrew a gasit Biblia acestuia si s-a hotarat s-o distruga, pentru ca parea a fi cauza schimbarii prietenului sau. Inainte de a o arunca in raul care curgea pe langa moara, el a deschis Cartea la intamplare si ochii i s-au oprit pe cuvintele din Matei 24. 41: “Din doi care vor macina la moara, unul va fi luat si altul va fi lasat”. Privirea a fost fugara, dar cuvintele au strafulgerat in inima lui ca o lumina si s-a descoperit citindu-le din nou si din nou. In loc sa arunce Biblia, a dus-o inapoi in camera lui John: si, mai mult decat atat, i-a cerut ajutorul pentru a descoperi calea vietii.

Acest necredincios a fost martorul puterii Cuvantului lui Dumnezeu.

Semnele Timpului, 7 decembrie 1937.

Puterea unui cantec

Intr-un oras traia o doamna draguta pe nume Hazel, careia ii placea sa cante imnuri crestine. Astfel, s-a hotarat sa incerce sa cante in corul bisericii. I-a spus dirijorului corului ca nu stie sa citeasca partiturile, iar el i-a raspuns: “Te vom lasa sa canti, numai sa incerci sa pastrezi melodia.” Ea insa nu a putut tine melodia si a trebuit sa renunte la cor. Nimic nu parea sa aiba vreun sens in viata lui Hazel. Mama ei murise de curand. Cand Hazel era tanara, ea si-a petrecut cea mai mare patre a timpului ingrijind-o pe mama ei, in loc sa se bucure de anii adolescentei. In consecinta, nu s-a casatorit niciodata.

La 60 de ani simtea ca a esuat in incercarea ei de a gasi fericirea in viata. Singura, fara sot sau copii, nu-si putea indeplini macar idealul de a canta.
Trista si ingrijorata, asa cum va puteti imagina, ea traia intr-un apartament micut, cu un singur dormitor, cu trei sau patru etaje deasupra nivelului strazii, intr-un mare oras. Ramasa fara mama ei, locuia singura in aceasta cladire, unde locuiau de obicei numai oameni in varsta care erau protejati social.

Intr-o zi, pe cand Hazel pleca de acasa, a vazut un tanar hippie mutandu-se intr-unul din apartamente. Avea barba neingrijita si purta parul lung. Cand Hazel s-a intors, toti prietenii ei vorbeau despre noul vecin. “Cu adevarat acum am dat de necaz. Odata ce acesti indivizi duri se muta aici, ei devin stapani.” Si toti batranii care locuiau in acea cladire au inceput sa-si ia masuri de precautie in plus, in cazul in care strainul ar fi un hot. Multi dintre ei si-au pus mai multe incuietori la usi si ferestre. Nimeni nu avea incredere in el.

Aceasta a durat cateva saptamani. Apoi intr-o noapte, Hazel s-a intors acasa ceva mai tarziu ca de obicei. A intrat foarte incet in hol asa incat sa nu-i deranjeze pe ceilalti locatari. Dupa ce a urcat doua etaje, a vazut un tanar suspect in hol. In loc sa strige si sa alerge inapoi pe scari, ea a inceput sa cante. In felul ei nemelodios a cantat primele cuvinte care i-au venit in minte: “Cand treci prin furtuna, tine-ti capul sus si nu-ti fie teama de-ntuneric”. Acesta era singurul cantec pe care si-l amintea si nici macar nu era sigura daca cuvintele erau corecte. A continuat sa cante – “Tine-ti capul sus si niciodata nu vei merge singur. Mergi inainte, mergi inainte, cu speranta in inima caci niciodata nu vei merge singur”.

In acest timp a ajuns la apartamentul ei. Asa ca a deschis repede usa si apoi a incuiat-o, incercand sa auda vreun sunet din afara. Nu a auzit nimic asa ca a mers spre patul ei, recunoscatoare ca a ajuns in siguranta.

In dimineata urmatoare ea a vazut sub usa ei o hartie mototolita. Era de la tanarul cu privirea aspra de care se temea toata lumea. Iata ce scria: “Nu stiu cine sunteti, dar va multumesc pentru ca azi noapte ati cantat pentru mine. Eram gata sa ma sinucid in momentul in care ati inceput sa cantati ” Atunci cand treci prin furtuna ridica-ti capul si niciodata nu vei merge singur”. Vreau sa stiti ca mi-ati salvat viata. Eu plec spre alt oras unde stiu ca voi gasi o slujba de care am nevoie. Multumesc. La revedere.”

Marele viitor

M-am oprit să ascult

Frântura glasului Tău

Ce-a scrijelit

Inima pământului trist…

Mi-am îndreptat urechea

Spre tăcerea trecutului

Şi spre ritmul frumos al prezentului…

Mi-am simţit vina,

Pentru care Isus a murit,

Şi-am plâns după zidurile trădării

Cu disperare…

Dar în cuvintele durerii,

Ce s-au legat mănunchi

În jurul unui cui ruginit

Am putut să descopăr,

Isuse prea bun,

Cât de mult m-ai iubit,

Cât de drag îţi sunt şi…

Că vrei să mă faci fericit.

M-am oprit să ascult

Frântura glasului Tău

Ce astăzi mă cheamă;

Fă-mă, Tu Doamne,

Ca să nu-mi fie teamă!

Dă-mi din nou putere

Ca cel puţin umbra crucii  să-mi port…

Să-mi fac din pânze de lacrimi un cort

Şi apoi,

Cu glas de copil înfiat să Te chem,

Să stai lângă mine

În nopţile în care mă tem!

Vin-o Isuse şi dă-mi ajutor!…

Fii pentru mine mereu

Marele meu viitor!..

 

“Voi sunteti lumina lumii…”

La tãrmul mãrii stãtea farul: înfipt drept în stâncã, neclintit şi falnic înfruntând furia valurilor, rãspândind raza lui de speranţã şi bucurie peste genunile nopţii. Era vopsit curat, mândria tuturor pescarilor din sat. Era zidit înalt, sã-l poatã vedea de departe corãbierii în drum spre un liman de odihnã.

Dar cel mai fericit şi cinstit de toţi era paznicul farului – omul cu slujba sã îngrijeascã de far şi sã punã ulei în rezervoarele lui ca sã poatã lumina fãrã întrerupere.

Şi iatã cã într-o zi a venit un om la paznic sã-i cearã nişte ulei, pentru cã avea nevoie acasã. Şi paznicul s-a gândit: “Tot am eu un felinar de rezervã la far, hai sã-i dau omului ulei de acolo” şi i-a dat ulei din uleiul farului. Într-altã searã a venit altul sã-i cearã ulei, şi paznicul i-a dat şi lui. Apoi au mai venit şi alţii, şi alţii. Şi toţi luau ulei din uleiul farului.

Ca sã-l rãsplãteascã, oamenii din sat au ales pe paznicul farului primar.

…Târziu, într-o noapte, de departe din întunericul şi vâltoarea valurilor s-a auzit sirena unui vapor în naufragiu. Paznicul farului, acum primar cu nume vestit, s-a trezit din somn şi a alergat sus la feştila farului; se stingea. Nu mai avea ulei! A fugit sã ia felinarul de rezervã, dar şi acolo rezervorul era uscat. Nu mai avea nici acolo ulei.

Şi farul s-a stins!

În zori, sãtenii au gãsit la piciorul de stâncã al farului – înalt frumos, curat, dar rece şi stins – corabia sfãrâmatã.

A putut fi paznicul farului cel mai bine vãzut om din sat, cel mai respectat, a putut fi el primar, toate n-au folosit la nimic. O corabie avea nevoie de ajutor, de luminã. S-a distrus de stâncã fiindcã paznicul nu şi-a fãcut datoria. Atât era datoria lui: sã vegheze ca farul sã lumineze. Iar el a fãcut altele, dar n-a pãstrat lumina.

Biserica lui Cristos a fost trimisã, a fost împuternicitã, a primit misiunea specialã sã vesteascã Evanghelia, sã proclame mântuirea, sã strãpungã întunericul de groazã al lumii cu strãlucirea de nãdejde şi bucurie a Evangheliei, sã îndrepte privirile naufragiaţilor înspre limanul de pace şi odihnã. Aceasta e misiunea ei cea dintâi.

Biserica de azi, sau organizaţiile bisericeşti, pot ajunge mari, vestite, cinstite de lume, bine organizate, bogate. Când nu mai au mãrturisirea Evangheliei în prim plan, ajung reci, seci, fãrã luminã, fãrã valoare.

“Mai bine un toiag strâmb,

Dar care sã te ţinã

Decât un felinar de aur

Şi fãrã de luminã.”

Mai bine o bisericã sãracã, dar misionarã. Mai bine o Bisericã din Filadelfia, cu “puţinã putere”, care însã pãzeşte Cuvântul ceresc şi nu tãgãduieşte Numele Domnului – acesteia îi pune El înainte o uşã deschisã – decât o Laodicea care se crede bogatã, dar pe care Domnul o varsã din gura Lui.

E vremea cercetãrii.

Pãstrãm noi farul aprins, sau ne risipim uleiul pentru interese personale, mici, lumeşti? Nu lãsaţi sã se stingã lumina! Cei din valuri, din întuneric, sunt fraţii nostri!

Nobletea unui om

Am putea noi sa nu invatam din nobila modestie de caracter a marelui John Wesley? Iata o mica anecdota despre el si servitorul si prietenul sau, Joseph Bradford.
Prietenul sau deosebit si tovarasul lui de calatorie, Bradford, care era unul dintre cei mai integri, blanzi si cinstiti oameni, se bucura de o mai puternica relatie de prietenie cu Wesley decat oricare alta persoana.
Oricum, ei aveau si micile lor dispute:

– Joseph? a spus Wesley intr-o zi, ia aceste scrisori si du-le la posta.
– Le voi lua dupa predica, domnule, a venit raspunsul.
– Ia-le acum, Joseph.
– As vrea sa va ascult mai intai predica domnule; si voi avea apoi destul timp si pentru posta, dupa serviciul divin.
– Insist sa mergi acum, Joseph!
– Nu merg in momentul acesta, a venit raspunsul hotarator.
– Nu mergi?
– Nu, domnule.
– Atunci, noi doi trebuie sa ne despartim.
˙- Foarte bine, domnule.
Au adormit fara sa rezolve problema. Amandoi fiind persoane care se trezeau devreme, refractarul ucenic, a fost abordat in dimineata urmatoare la ora 4, de catre stapanul sau:

˙- Joseph, ai luat in considerare ceea ce ti-am spus cu privire la faptul ca trebuie sa ne despartim??
˙- Da, domnule.
˙- Si trebuie sa ne despartim?
˙- Cum doriti, domnule.
˙- O sa-mi ceri iertare, Joseph?
˙- Nu, domnule.
˙- Atunci o sa-ti cer eu iertare, Joseph.
Bradford s-a induiosat pana la lacrimi, iar Wesley a fost profund afectat.
Bradford a fost cel care a facut ultima rugaciune pentru umilul om al lui Dumnezeu, la moartea lui Wesley.

Chemare

M-ai chemat pe stanca-nalta sa vad cerul de aproape

Si sa-mi creasca in tarana, cea din suflet, multe ape…

Inima sa se inunde in iubire, cu caldura,

Transformandu-se in soapte ce inving profana ura.

M-ai chemat sa-mi dai potirul care trebuie sorbit,

Sa-nteleg de ce sunt preot, de ce m-ai hirotonit;

Sa-nteleg intelepciunea si s-o trec cu repezire

Din fiinta mea, in lume, ca sa afle mantuire.

Sa-mi iau harfa atarnata, din durere si amar,

Si sculandu-ma din tina sa ma prind mai tare-n har…

Asfintindu-ma sub cruce, sa ramana doar Cuvantul

Care inca, din iubire, mai pastraeza-n maini pamantul.

Doamne, ai mai dat o sansa unui mic profet, stingher,

Care mai pastra o umbra in al inimii ungher…

De aceea vreau, chiar astazi, sa Te rog, cu umilinta:

Uda-ma sa cresc, prin cruce, cat un munte de credinta!…

Implineste-mi rugaciunea si da-mi marea biruinta!…