Arhivă categorie Tineri

deAndrei Spiridon

Isus si eu ne-am intalnit la cruce

Isus si eu ne-am intalnit la cruce.doc
Isus si eu ne-am intalnit la cruce.doc
Isus si eu ne-am intalnit la cruce.doc
72.5 KiB
207 Downloads
Details

ISUS   ŞI   EU   NE-AM   ÎNTÂLNIT   LA   CRUCE

CUPRINS:

 

  1. Deschidere 258
  2. Rugăciune
  3. COR: Flori şi stele
  4. Poezie: Rugă
  5. COR: Pune Doamne
  6. Introducere
  7. COR: Azi, cântec de iubire
  8. Tema I
  9. COR: L-am văzut pe Isus
  10. Tema II
  11. COR: Cine-a crezut
  12. Poezie: Pentru cine?
  13. COR: Pentru mine
  14. Tema III A
  15. Tema III B
  16. Tema III C
  17. COR: Cât de mult
  18. Tema IV A
  19. Tema IV B
  20. COR: Plâng trandafirii
  21. Poezie: Unde-l căutaţi pe Domnul?
  22. COR: Pune Doamne
  23. Poezie: Isus a murit pentru noi
  24. COR: Aleluia, ce iubire
  25. Tema V
  26. COR: Cine?
  27. Poezie: Noi suntem
  28. Poezie: Va reveni Isus curând
  29. COR: Glorie, Aleluia
  30. Închidere
  31. Rugăciune
  32. Postludiu – ieşire

 

rugă

Doamne,

Dă-mi cuvântul cu care să pot vorbi despre Tine

Dă-mi lacrima în care să-mi ascund

Comoara durerilor Tale,

Învredniceşte-mi privirile

Să pot poposi prin limpezimea lor

Asupra cununii Tale de spini…

 

Doamne,

Pune-mi în mână făclia cunoaşterii

Spre Emausul meu

Ca după ce-mi vei spune “Pace ţie”

Să-mi ardă în suflet cuvânt despre Tine

La întoarcere

Peste stânci, în noapte

În cetatea dragostei Tale

Ierusalim

 

Doamne,

Mi-e dor să-i găsesc pe fraţii mei,

Adunaţi azi, în camera lor de sus

Şi încă de pe trepte să le strig:

„L-am văzut pe Isus! L-am văzut pe Isus!”

 

 

INTRODUCERE

PSALMUL 45

 

Cuvinte pline de farmec îmi clocotesc în inimă şi zic: „Lucrarea mea de laudă este pentru împăratului!”

Ca pana unui scriitor iscusit să-mi fie limba.

Tu eşti cel mai frumos dintre oameni, harul este turnat pe buzele Tale; de aceea Te-a binecuvântat Dumnezeu pe vecie.

Războinic viteaz, încinge-ţi sabia, podoaba şi slava.

Da, slava Ta! – Fii biruitor, suie-te în carul tău de luptă, apără adevărul, blândeţea şi neprihănirea, şi dreapta Ta să strălucească prin isprăvi minunate!…

Tu iubeşti neprihănirea… de aceea, Dumnezeule, Dumnezeul Tău Te-a uns cu un undelemn de bucurie.

Din neam în neam îţi voi pomeni numele: de aceea în veci de veci te vor lăuda popoarele!

 

 

TEMA   I

„Auzim o chemare”

 

Undeva, în locul tainic al tăcerii… auzim o chemare – parcă vine din adâncuri, parcă se aude din stele,… poate o aduce în unda sa…izvorul sau mireasma primăverii…

Se aude tot mai aproape, ne inundă sufletele bântuite de bucurii şi tristeţi, speranţe şi deziluzii… E glasul Lui. Îl recunoaşteţi? – PRIETENUL PĂMÂNTENILOR

Ne cheamă să mergem cu El acolo sus unde aleargă şi mulţimea!… Auziţi?!

Hohote de râs şi batjocuri… vaiet şi plâns!..

Iată! Suliţe şi coifuri lucesc în soare. Mai încolo se vede mantia unui preot. Sunt mulţi prinţi… şi oameni de nimic!… Profesori cu părul alb şi copii şi tineri – toţi au uitat de bunele manierei – râd, scuipă, lovesc, se înghiontesc, vor să vadă ceva! Dar ce anume?

UN OM CĂZUT SUB CRUCE!

 

TEMA   II

„TU   EŞTI?”   (fond muzical)

 

Îi văd şi eu ochii trişti… privirea caldă.

Are coroană! E împărat!

Dar coroana e din spini, şi spinii sunt scăldaţii în sânge…

Tu eşti Împăratul promis?

Unde Ţi-e garda?

Unde podoaba şi slava?

Nu ai slujitori? Nu ai nici prieteni?

Toţi te lovesc! – cu trestia, cu vorba, cu râsul!

Tu eşti străini, nu eşti de-al lor!

Dar de unde vii, Împărate?

EU SUNT CEL DIN SCRIPTURI!

 

 

PENTRU   CINE?

 

Cine duce, cine duce

Sus pe Golgota o cruce?…

Domnul duce, Domnul duce…

Până sus de tot o cruce.

 

Pentru cine? pentru cine?

Pentru mine, pentru mine.

 

Cine plânge, cine plânge

Purtând spini pe frunte-n sânge

Domnul plânge, Domnul plânge

Sub durere El se frânge…

 

Pentru cine, pentru cine,

Pentru mine, pentru mine.

 

Cine moare, cine moare,

De se-ascunde-n ceruri soare

Domnul moare, Domnul moare

Până-n cer pământul doare.

 

Pentru cine, pentru pine?

Pentru mine, pentru mine.

 

 

TEMA   III   A

 

Te recunosc, străine!

Tu eşti Isus!

Eşti singur pentru că Iuda Te-a vândut, Petru Te-a trădat, ceilalţi au fugit, iar noi… Noi privim împreună cu alţii, la o dată anume, de la o distanţă de secole – GOLGOTA…

Ne curge o lacrimă, ne umbreşte un zâmbet…

Şi Tu eşti singur!…

Tu şi crucea grea ce Te zdrobeşte! Dar astăzi, luptându-ne cu timpul şi spaţiul, urcăm şi noi, acolo sus pe dealul uscat de arşiţa Orientului… pe urmele paşilor Tăi…

Vai! Piroanele Îţi străpung mâinile şi picioarele… Cu un zgomot surd, crucea îşi înfige piciorul în stânca tare a Golgotei iar trupul Tău învăluit în răni se ridică spre soarele arzător al ţării unde curge lapte şi miere. Cerul pare boltă de granit şi durerea parcă numai noi Ţi-o înţelegere…

Ochii noştri nu mai pot privi scena jalnică a morţii care vine!

Isuse, unde e Tatăl Tău? Unde sunt îngerii? Nu văd? Nu aud? Nu le pasă?

 

TEMA   III   B

 

Ascultaţi!

Vorbeşte Suveranul Universului:

„Cum să te dau Efraime?… Cum să te predau, Israele?.. Mi se zbate inima în Mine şi-tot lăuntrul Mi se mişcă de milă!”

S-a oprit muzica cerului!

Durerea inundă spaţiul…

Tot cerul suferă…, iar tu, om mărginit nu poţi să înţelegi durerea „Celui nemărginit! Ea este mai mare decât poţi tu gândi! E infinit mai grea decât ai putea duce…

Cel veşnic poate pieri pentru tine – om de geniu!… sau, poate un anonim printre oameni…

Isus Şi-a riscat veşnicia coborând pe pământ… iar Tatăl, chinuit de durere şi dragoste, atât de mult te-a iubit, încât L-a dat… preţul trebuia plătit întreg!

 

 

 

TEMA   III   C

 

Un înger ar vrea să spele cu lacrimile sale rănile lui Isus, dar nu poate!

Oşti cereşti ar vrea să smulgă crucea, să amuţească acele voci batjocoritoare, să şteargă fruntea însângerată… dar nu pot!

Dacă ei ar face aceasta omenirea ar trece în nefiinţă pentru totdeauna!

Acum doar noi, pământenii, putem face ceva pentru El!

Doar NOI!

Noi putem alina durerea… Noi putem aduce zâmbetul pe faţa muribundă…

 

 

TEMA   IV   A

„S-A   SFÂRŞIT”

 

„Inima îmi spune din partea Ta: Caută faţa mea” şi faţa Ta, Doamne, o caut!…

Dar ce se întâmplă?

Mulţimea a tăcut…

Ce linişte sinistră!…

Totul pare încremenit!…

Lumina se stinge, lăsând, trist întunericul să coboare…

Privesc la Tine!..:

Faţa Ţi-e schimonosită de durere… iar inima Ţie apăsată de veacuri de păcate… Văd acolo ura, minciuna, batjocura, desfrâul…

Te doare sângele vărsat în atâtea războaie şi crime…

Tu, Cel fără pată,

Te-ai făcut păcat pentru NOI!

TEMA   IV   B

 

Acolo, în inima Ta, e nepăsarea mea, glumele mele urâte, ironiile, jocul cu răul, căţeluşul pe care l-am lovit, pasărea pe care am ucis-o…

Văd, o lacrimă pe faţa Ta însângerată! E pentru că eu n-am ascultat-o pe mama… şi pentru că l-am minţit pe tata, pentru că nu am împărţit bucăţica mea cu cel flămând…

E acolo păcatul omenirii de veacuri… şi păcatul meu.

Eşti zdrobit de tot!…

Aş vrea să Te cobor de pe cruce, să Te aşez în cel mai comod fotoliu… Oricum vei muri.

Nu crucea Te ucide, nu bătaia, nu cuiele, ci păcatul meu!…

Da! Păcatul meu, Isuse, el Te-a zdrobit!… Şi totuşi, privirea Ta caldă mă învăluie… şi pacea îmi umple sufletul…

„S-A   SFÂRŞIT!”

 

UNDE-L   CĂUTAŢI   PE   DOMNUL?

 

De ce-L mai căutaţi pe Domnul

În mormânt?

El a-nviat!

Nu credeţi?

Priviţi!

Este răsturnată piatra cea grea.

Unde este El?

Este în cer

Şi este în inima mea…

 

De ce-L mai căutaţi pe Domnul

În mormânt!?

El a-nviat!

Nu v-amintiţi?

Aşa era profetizat.

Unde este El?

Este în slavă

Printre veşniciile Sale

Şi este la uşa inimii tale…

 

Nu-l mai căutăm pe Domnul

În mormânt!

El este-n cer,

Dar vine din nou pe pământ

 

Cu nădejdea aceasta

Lacrimile ni le vom şterge

Şi vom învăţa picioarele să alerge

Către marea Lui întâmpinare

Cu inimile-o candelă fiecare –

 

ISUS   A   MURIT   PENTRU   NOI

 

Isus a murit pentru noi!

Nu este o veste mai bună!

Tăcut a răbdat umilinţe

Ca astăzi să-i fim în cunună…

 

Isus, răstignit pe o cruce

Cu gândul la mine-a răbdat…

Deci, cum aş putea să nu-L caut

Când sunt din vecii căutat?

 

 

TEMA   V

„Conversaţie despre mărturie”

 

Doamne,

Cine putea să ne facă

O poartă de intrat în cer

Aşa de minunată, ca Tine,

Din atâta iubire şi adevăr,

Din atâta lumină şi bine?..

 

Doamne,

Noi, ştim cât de mult Te-a durut

Atâta frumos, atâta jertfire şi iertare

Din care poartă mântuirii ne-ai făcut.

Fiecare piatră a ei de-nălţare,

Ai pus-o

Cu o durere cât crucea de mare.

 

Ca să ne facă o poartă spre lumea cerească

Sângera pentru noi

Fruntea Ta Împărătească,

Şi ai purtat cununa de spini,

Ca să ne treci prin ea

Spre marile lumini…

 

Să ne despartă de-a pământului jale

Trudeau pentru noi mâinile Tale;

Prin poarta izbăvirii

În slavă să ne suie

Palmele Tale au fost prinse în cuie.

Şi când inima Ta

A încetat să mai bată,

Doamne,

Poarta mântuirii noastre este terminată.

 

Apoi,

printr-o mare înviere.

Ne-ai deschis-o

Către frumuseţile divine

Şi ne-ai chemat:

„Voi, cei trudiţi şi-mpovăraţi,

Veniţi la Mine!”

 

Ce poartă minunată!

Ce poartă minunată!

Din aur, din argint, din pietre scumpe,

Mărgăritar ceresc de mare preţ,

Pentru oricine-ar vrea

Să treacă prin ea

Către stele drumeţ.

 

Haideţi repede, să trecem şi noi!

De ce vă e teamă?

N-auziţi că Domnul ne cheamă?

 

Ba da, vom trece toţi prin ea;

Dar mai întâi

Să ne gândim puţin;

Prin poarta mântuirii

De-i măreţie – aşa de mare,

Cum am putea intra cu nepăsare?

N-ar trebui să fim ca ea l-a-nfăţişare?…

 

Ia să vedem

IUBIRE, câtă avem?

 

Ia să ne aşezăm lângă el,

Suntem şi noi ca ADEVĂRUL, la fel?

 

Ia să ne cercetăm,

Cât de mult luminăm?

 

Ia să ne privim de sus până jos,

FRUMOSUL nostru, e destul de frumos?

 

Ia să ne uităm la toţi

La mine, la tine

Avem în inima noastră numai BINE?

 

Ia să ne mai aruncăm o privire,

Este şi viaţa noastră JERTFIRE?

Ia să ne întrebăm fiecare, semănăm a IERTARE?

 

NOI   SUNTEM

 

Noi suntem slava, mâinilor Lui

Noi suntem gloria Golgotei Lui

Noi suntem lumina cuvântului său

Noi suntem nume din Numele său.

 

Nimic nu ne poate opri să-L urmăm

Nimic nu ne poate opri să-I cântăm

Nici o povară nu este prea grea

Chiar moartea uşoară cu El ne-ar părea.

 

Noi suntem martorii Lui pe pământ

Din orice lacrimă noi facem cânt

Noi suntem solii divinei lumini

Făclie purtăm spre-ale slavei ‘nălţimi

 

Nici o furtună din drum nu ne-opreşte

Nici o durere, oricât ne loveşte

Doru-i fierbinte, mergem ‘nainte

Sus ne aşteaptă locaşuri sfinte

 

 

VA   REVENI   ISUS   CURÂND!

 

Noi vrem să ducem către lume

Frumosul tot pe care-l ştim;

Ne e de-ajuns un singur Nume:

ISUS – pe care să-L rostim…

Şi tuturor sub zări de zare,

Şi fiecărui, rând pe rând,

Noi spunem arşi de nerăbdare:

„Va reveni Isus, curând!”

 

Noi vrem durerilor prea grele

Să le găsim senin hotar

Şi rostul lumii către stele

Să-l înălţăm prin har de har;

Noi trecem lumea pe la cruce

Să vadă ceru-ntreg plângând.

Noi spunem inimii-n răscruce:

„Va reveni Isus curând!”

 

De jertfa Lui nemăsurată

Cu jertfa noastră ne-am legat

Să nu ne tacă niciodată

Iubirea câtă am aflat…

Din veşnicii purtăm rostire

Şi dor de cer în orice gând

Cântăm oricui spre mântuire:

„Va reveni Isus, curând!”…

deAndrei Spiridon

Isus revine in Slava Sa

Isus revine in slava Sa.doc
Isus revine in slava Sa.doc
Isus revine in slava Sa.doc
94.5 KiB
183 Downloads
Details

ISUS REVINE ÎN SLAVA SA

CUPRINS:

1. Deschidere 70 IC – Vin’ la Isus azi, nu’ntârzia
2. Rugă
3. Poezie: În aşteptare – Louana
4. Introducere – Camelia
5. COR+COM 88/100 O, ce frumos e să-nvăţăm
6. Tema I – Gabi B.
7. Tema II – Nuţu
8. COR+COM 51/100 Când necazuri întâlneşti
9. Tema III – Gabi T.
10. Poezie: Mai e puţin! – Lavinia
11. COR+COM 88/100 O, ce frumos e să-nvăţăm
12. Tema IV – Gabi O.
13. Tema V – Radmila
14. COR+COM 51/100 Când necazuri întâlneşti
15. Poezie: Va reveni Isus curând! – Mirela
16. Încheiere – Octavian
17. Închidere 292 Numai cu Isus voiesc a merge
18. Rugă
19. Postludiu – ieşire

Deva, 12 iulie 2003

ÎN AŞTEPTARE

Inimile noastre bat la cruce
Unde inima Domnului a-ncetat să mai bată
Noi am continuat să trăim la mormântul Său
De pe care piatra tăcerii eterne a fost răsturnată.
În Sanctuarul ceresc, în palmele dragostei Sale
Chipul mântuirii noastre se oglindeşte
Chipul nostru trecut prin focul de topitoare iubire
Prin sângele Său, în faţa Tatălui El ni-l străluceşte
Aici a venit şi aici a murit
Moartea Lui, viaţa noastră cea de ieri
Aici a-nviat şi de-aici S-a ‘nălţat
Şi tot aici, după făgăduinţă, va veni.
Întârziate, profeţiile îşi găsesc împlinirea
Istoria urcată-ncet din răsărit, coboară grabnic în apus
Totul aleargă să câştige clipa pierdută
Şi somnul nu fuge aşteptându-L pe Domnul Isus.
Între clopotele pământului şi trâmbiţele cerului
Marile semne profetice sunt pe sfârşite
Galileeni ai zilelor de-apoi suntem noi
După Domnul, cu privirile spre cer aţintite
Vino Doamne,
Inimile noastre nu bat nimănui altcuiva
Bat odată cu ceasul vremii, venirea Ta.

Benone Burtescu

INTRODUCERE

Mâna lui Dumnezeu desfăşoară sulurile profetice, şi prin Duhul Sfânt minţile sunt luminate spre înţelegere. Profeţie, după profeţie îşi găsesc împlinirea în istorie. Orice om credincios sau necredincios, ţinând într-o mâna Biblia iar în cealaltă istoria, trebuie să recunoască exactitatea cu care Cuvântul lui Dumnezeu şi-a găsit împlinirea de-alungul veacurilor.

Un singur eveniment către care converg atâtea semne prevestitoare a mai rămas de împlinit: măreaţa şi glorioasa revenire a Domnului Hristos. Către acest eveniment au privit creştinii din toate timpurile, constituind sensul şi ţinta vieţii lor. Cu ochii pironiţi spre răsplătire au înfruntat martirii eşafodul, sfâşierea fiarelor sălbatice, răcoarea celulelor, singurătatea munţilor şi orice manifestare de ură sau prigoană a împotrivitorilor din toate timpurile.

La mijlocul secolului XIX a avut loc o mare trezire spirituală, iar data de 22 octombrie 1844 a devenit memorabilă, chiar dacă înţelegerea profeţiei din Daniel 9:25 a fost greşit interpretată. Se aştepta venirea lui Isus. El a venit într-adevăr, dar nu pe pământ, ci în Sfânta Sfintelor, în ceruri, ca Mare Preot şi Mijlocitor pentru salvarea tuturor acelora care L-au iubit, L-au dorit şi L-aşteaptă cu dor.

Cu acea ocazie s-au făcut pregătiri atât de intense, mărturisiri atât de sincere, remuşcări atât de mari încât dacă ele s-ar repeta astăzi, lumea ar arăta cu totul altfel, iar revenirea Domnului Hristos ar fi mult grăbită, sau …. poate că ar fi avut loc de mult.

Tot cu acea ocazie au fost compuse imnuri inspirate despre acest minunat şi măreţ eveniment, imnuri ce au devenit curând leit-motivul unui popor ce aşteaptă. Milioane de aşteptători erau însufleţiţi de ele.

Cel mai mare poet şi compozitor al începutului mişcării advente a fost Uriah Smith. În multe din lucrările sale observăm viziunea întâlnirii cu Domnul, care a însufleţit întreaga sa viaţă.

Într-una din zile meditând la făgăduinţa împlinirii în curând a speranţei tuturor veacurilor, el ia pana şi sub inspiraţie divină, scrie: Veşti de sfântă speranţă… El a pus aceste versuri pe melodia binecunoscută care avea ca temă aşteptarea întoarcerii celor plecaţi pe front.

A devenit cântarea zilelor de foc din jurul datei de 22 octombrie 1844, dar flăcările ei nu s-au stins nici până azi. O cântă prima comunitate din lume. organizată la Washington şi face în jurul ei istorie până astăzi.

Cântată astăzi ea ar trebui să ne unească inimile în întâmpinarea Domnului Isus, ar trebui să ne limpezească gândurile spre o înnoire a vieţii, pentru marea întâlnire.

– AMIN!

TEMA I
Mandatul misiunii noastre

„Eu vin curând”- şopteşte orice clipă. Acest „Eu vin curând” este vârful strălucitor al edificiului marilor făgăduinţe: explică însuşi rostul faptelor de a trăi, întregindu-i parcursul. E făgăduinţa vieţii, începutul veşniciei pentru cei mântuiţi.

Acest mesaj e transmis lumii, unei lumi desprinse de El, prin însăşi voia ei, şi apoi unită din nou cu Dumnezeu… însă… cu preţul unei vieţi, a scumpului nostru Mântuitor. Numai astfel a fost posibilă împăcarea, restabilirea lucrurilor şi primirea de către noi a unui nume nou, aşa de preţios: a d v e n t = aşteptător. Da, Domnul Isus spune: „Eu vin curând”.

Paşi se aud în cer, paşi în timp şi în spaţiu, tot mai aproape, aproape, chiar la uşi! Ne surprind? Sau suntem în aşteptare? Răsună în inimile noastre ca o dulce melodie, sau ca un semnal de alarmă? Ne deranjează în alergările noastre, sau constituie bucuria şi unicul sens al vieţii trăite pe pământ? Ne strică planurile de viitor, sau sunt chiar împlinirea lor?

Dumnezeu citeşte în inimile multora împotriviri ascunse, pe faţa altora vede împotriviri făţişe sau striviri de conştiinţă prin compromis. Pe unii îi surprinde stând de mult timp la răscruce, nehotărâţi. Alţii, sunt pe calea cea bună, dar se despart deseori de ea, şi tot atât de des se întorc înapoi, între zidurile negre ale păcatului.

Ochii Lui urmăresc cu o deosebită atenţie pe aceia care deşi sunt puţini la număr, s-au dăruit cu totul drumului îngust al renunţării la păcat, al statorniciei şi al ascultării, care păzesc poruncile lui Dumnezeu şi credinţa lui Isus. Aceştia sunt cei care vor fi găsiţi pregătiţi pentru a fi mutaţi ca şi Enoh, Moise şi Ilie în Cetatea sfântă, ca şi caracterul lor. Aceştia sunt oameni în care Dumnezeu se poate încrede, care îl reprezintă cu cinste şi care sunt o privelişte pentru lume, îngeri şi planetele necăzute din Univers.

Sunt şi eu printre aceştia? Sunteţi şi dumneavoastră?

Dumnezeu aşteaptă de la fiecare dintre noi să fim ambasadorii Săi, reprezentanţi ai caracterului Său Sfânt, model de vieţuire creştină, martori ai Săi, oricând şi oriunde: în Ierusalim – adică în Biserică, în ludea – în familie şi printre rude, în Samaria – printre prieteni şi cunoscuţi şi până la marginile pământului.

Amin!

TEMA II

EU SUNT CU VOI PANA LA SFÂRŞIT!

După ce a spus aceste cuvinte încredinţând ucenicilor mandatul misiunii lor: „Şi voi veţi primi o putere când se va pogorî Duhul Sfânt peste voi, şi-mi veţi fi martori” – Domnul Hristos s-a înălţat la cer şi un nor L-a ascuns de ochii lor. Dar prin ochii credinţei ei, ucenicii acelor vremuri, şi în toate timpurile până la noi, urmaşii Săi au putut vedea mâinile Sale întinse spre binecuvântarea acelora care se înrolează sub steagul Său însângerat, dar biruitor. El priveşte spre cei rămaşi aici, pe pământ cu nespusă iubire. El cunoaşte din proprie experienţă, lupta cu ispitele, frământările vieţii, agonia morţii. El ştie unde şi cum îi lasă pe aceşti prea puţini reprezentanţi ai Săi dar prea dragi şi nespus de preţuiţi în ochii Săi. Către ei noi toţi care dorim să-L urmăm cu devoţiune până la capăt Mântuitorul ne transmite cel mai mângâietor mesaj: „Iată Eu sunt cu voi până la sfârşitul veacului.”
Cine gândeşte superficial nu poate înţelege ce înseamnă: „Eu sunt cu voi”, în timp ce El pleacă. Dar pentru un ucenic credincios oricât ar fi de trist că aceasta ar fi ultima oară când trecea Domnul Isus printre ei, făgăduinţa auzită era minunea cea mai mare. Stă în posibilitatea Domnului Isus proslăvit să plece şi în acelaşi timp să rămână cu ei… şi cu noi. Prin Duhul Său cel Sfânt El este cu noi când se frânge pâinea, când vântul suflă încotro vrea, fără să ştim de unde vine şi unde se duce, când prevestiri rele lovesc în

clopotele vremii. Cei doi îngeri care au zăbovit în norul ce-1 însoţea pe Domnul la înălţare, au afirmat: „Acest Isus, care S-a înălţat din mijlocul vostru, va veni în acelaşi fel cum L-aţi văzut mergând la cer.”
Recomandând ucenicilor statornicia în faţa evenimentelor prevestitoare ale revenirii Sale, însuşi Domnul spunea: „Când veţi vedea petrecându-se toate acestea, să vă ridicaţi ochii spre cer, căci izbăvirea voastră se apropie.”
Învăţăm de aici că, cine este legat de suflet de făgăduinţa reîntâlnirii cu Domnul, va avea privirile ridicate spre cer, dincolo de ceea ce se petrece în jurul său, obişnuit şi comun – el va privi către o devenire veşnică.
Un nor de îngeri L-a ascuns de privirile ucenicilor când S-a-nălţat la cer.
Un nor de îngeri – norul cel alb – cum îi spun cei ce-L iubesc, îl va descoperi pe Mântuitorul credincioşilor care Îl vor aştepta.
Vestea că El va veni în curând, nu mai este doar un ecou al glasului care a răsunat odinioară pe Muntele Măslinilor, ci, preluată de mii şi mii de aşteptători, devine trâmbiţa răsunătoare care vesteşte unei lumi întregi că împlinirea făgăduinţei este la hotarul timpului, că norul cel alb este gata să se arate şi că în curând, foarte curând, marea familie a celor mântuiţi de pe pământ va fi reunită cu marea familie din ceruri, spre a fi veşnic nedespărţiţi, prin Acela care ne-a iubit atât de mult !
Amin!
TEMA III

UNDE NE VOM PETRECE VEŞNICIA ?

A doua venire a Domnului Isus are doua faze distincte ce se petrec la 1.000 de ani una de cealaltă.

Mai întâi, Domnul vine – dar, după toate sfintele relatări, nu până pe pământ. El va coborî pe norul alb în chip maiestos, pentru a-i salva pe cei credincioşi din noaptea strâmtorării Iui Iacov şi pe toţi credincioşii şi drepţii Lui, care au trăit vreodată pe pământ.
Cu ocazia învierii speciale vor ieşi din morminte slăviţi toţi aceia care au murit în credinţa soliei îngerului al treilea. „Orice ochi Îl va vedea, şi cei ce L-au străpuns.” Aceia care au râs şi au batjocorit pe Isus, şi cei mai violenţi împotrivitori ai adevărului şi ai poporului Său vor fi înviaţi ca să-L vadă în slava Sa şi să vadă cinstea pe care o primesc cei credincioşi şi ascultători. Apoi, are loc învierea generală a tuturor celor credincioşi şi transformarea celor care sunt în viaţă, întâlnirea noastră cu Domnul având loc în văzduh.

„Căci însuşi Domnul, cu un strigăt, cu glasul unui arhanghel şi cu trâmbiţa lui Dumnezeu Se va cobora din cer şi întâi vor învia cei morţi în Hristos. Apoi, noi cei vii care vom fi rămas, vom fi răpiţi împreună în nor, ca să întâmpinăm pe Domnul în văzduh.” (Urmează apoi întâlnirea în văzduh şi zborul de şapte zile până la Marea de Cristal.)

Acesta este momentul la care noi foarte adesea ne referim, când spunem „a doua venire”. Acest moment, prea aşteptat de unii, prea neaşteptat de alţii, dorit cu toată fiinţă, urât cu toată puterea, susţinut până la jertfă, combătut până la prigonire, este momentul crucial în faţa căruia fiecare om va trebui să aleagă. Orice om se va închina cuiva: fie Dumnezeului Prea Înalt, păzind poruncile şi slujindu-I cu credincioşie, fie preceptelor omeneşti, primind pe mână sau pe frunte, semnul fiarei. Alegerea stă în puterea voinţei şi acţiunii noastre, pe baza propriei noastre alegeri! Astăzi, acum, fiecare din noi hotărâm unde ne vom petrece veşnicia.

Cât despre noi, fericirea noastră este să ne apropiem de Dumnezeu şi din tumultul stresului cotidian să ne înălţăm zilnic privirea către sferele cereşti, de unde aşteptăm cu dor pe Acela pe care Îl iubim, Îl urmăm şi alături de care dorim să trăim veşnic împreună.
Amin!

MAI E PUŢIN!

Mai e puţin!
Nu ne mai ajung zilele să ne gândim la viitor!
Sângele ispăşitor
aşteaptă să fie curăţit de pe altarul aurit
din Sanctuar.
Valul de har,
din ce în ce mai greu
ajunge, sa sfărâme inimi de piatră.
Străjerii arată
că noaptea s-a dus…
E totu-n zadar?

Mai e puţin!
Anii s-au scurs ca lunile,
lumile ca săptămânile.
Săptămânile ca zilele….
Aşa ne vom trezi mâine pe pragul veşniciei,
Prea obosiţi de goana după pâine,
Prea ocupaţi mai mult de oglinzi
şi ce mai vinzi !
Adunaţi pe lângă minunile lumii,
În acelaşi timp îngroziţi şi atraşi de ele,
deşi printre stele se aud zăngănind armele
semne şi ele,
că vremea s-a împlinit
Şi de pregătit,
Cât ne-am pregătit pentru sfârşit?

Mai e puţin!
Şi visul vostru va fi realitate,
Când inimile voastre schimbate
Îl vor putea vedea!
În faţa Sa, cum vom justifica
Timpul pierdut în lustruirea vasului de lut,
deja pierdut ?

Mai e puţin!
Când vom pleca spre cer,
ne vor rămâne aici,
neterminate,
planurile, multe abandonate,
din lipsă de motive, poate!…

Mai e puţin !
Deşi ne place să credem
că nu trebuie să vedem nimic în viitor,
totuşi, nu mai e nici un mister:
VINE ISUS, SĂ NE DUCĂ LA CER!

TEMA IV
POPASURI PE MUNTELE MĂSLINILOR

O fărâmă de viziune din splendoarea măreţului eveniment al revenirii ne descoperă un amănunt la care poate prea puţini au meditat.
De ce a ales Domnul Isus Muntele Măslinilor ca loc de înălţare a Sa de pe pământ? De ce nu Sionul sau M oria, sau dealul Golgotei, unde mâna Sa străpunsă a unit cerul cu pământul? De peste tot El fusese lepădat, batjocorii şi alungat, în Muntele Măslinilor El găsise adesea liniştea Sa, deşi grădina Ghetsemani era la poalele muntelui, încărcată de toată amintirea chinului Său de moarte pentru salvarea neamului omenesc. Erau şi multe amintiri frumoase! Aici, chiar pe locul acesta, copiii şi mulţimea i-au ieşit în întâmpinare cu ramuri de finic şi de palmier, pregătindu-I intrarea triumfală în Ierusalim.
Aici, în acest loc plânsese El pentru „cetatea nepocăită!”
Din acest loc al înălţării Sale se zărea Betania, cu casa lui Lazăr, şi simţi din nou dintr-acolo mireasma mirului de nard curat din vasul de alabastru al Mariei. Aici stătuse de vorbă cu ucenicii Săi de nenumărate ori, aici le predase El cele mai frumoase lecţii ale iubirii mântuitoare şi chiar despre semnele revenirii Sale. Mărturia zice:
„Dumbrăvile şi vâlcelele muntelui fuseseră sfinţite de rugăciunile şi lacrimile Sale.”
Nu în mod arbitrar a ales Domnul Muntele Măslinilor ca loc al înălţării Sale. Motive înalte şi temeinice erau la baza acestei hotărâri. De pe Muntele acesta vroia să se înalţe la cer. Tot pe vârful muntelui acestuia Se va odihni piciorul Său când va veni a doua oară, ca Domn al Domnilor şi Împărat al Împăraţilor.
Acest „când va veni a doua oară” amintit aici, se referă la momentul revenirii Domnului pe pământ, la sfârşitul celor 1.000 de ani petrecuţi cu sfinţii în cer. Atunci, la atingerea lui, Muntele Măslinilor se va despica în două se va face un şes mare şi o atingere cerească va curăţi locul unde va fi coborâtă cetatea sfântă, Noul Ierusalim. Pământul va fi curăţit prin foc, în timp ce flăcările nu vor atinge cetatea şi Domnul îşi va muta astfel definitiv reşedinţa Împărăţiei Sale.
Dacă slava Templului lui Solomon a apus, dacă prigonirile au distrus multe biserici, prefăcându-le în ruine, templul adorării lui Isus nu 1-a putut distruge nimeni, nici focul, nici apa, nici schingiuirile, nici decapitările, nici ameninţările, nici decretul duminical care va urma, nici scoaterea de sub scutul legii, nici decretul final de omorâre a creştinilor.
Ceasurile profetice se apropie de ultimul gong. O recunosc istoricii, sociologii, oamenii mari ai acestei lumi.
Să ne suim în turnul de strajă al templului unei inimi curate şi să ascultăm acolo ecoul fiinţelor îmbrăcate în alb de stele care spun: „Isus este gata să vină mai repede şi mai minunat decât îţi închipui tu! Fii gata! Pe haina albă să nu fie nici o pată! Cununa răsplătirii să nu lipsească de pe cap! Cetatea Ierusalimului este gata! Tot cerul este în pregătire pentru tine, pentru voi, toţi, care-L iubiţi pe Domnul! Vine, da, vine să vă ia acasă la Dumnezeu!
TEMA V

SEMMELE TIMPULUI SUNT ELOCVENTE

Viitorii cetăţeni ai Noului Ierusalim se pregătesc intens în aceste zile, cu toată seriozitatea, plenar şi cu succes. Pastori, prezbiteri sau membri laici sunt amplu încadraţi în ofensiva lor, ca încheierea ce este gata să aibă loc să cuprindă un seceriş cât mai bogat de suflete pentru măreaţa sărbătoare a revenirii Domnului Hristos, evenimentul cel mai sublim, mai minunat şi unic în istoria pământului şi chiar a Universului.

Sub călăuzirea Duhului Sfânt, organizatorul şi călăuzitorul tuturor acţiunilor şi eforturilor evanghelistice, lucrarea de vestire a acestui eveniment şi a pregătirii în vederea lui va ajunge la urechile şi la inima oricărui suflet. Nimeni nu va putea spune: „eu nu am auzit, eu nu am ştiut.”

Nu este de mirare că mulţi resping, râd şi batjocoresc făgăduinţa revenirii Lui. Au râs de Noe şi de cei ce l-au ajutat să construiască corabia, dar nu şi după ce a început potopul.

Au râs şi de Lot în Sodoma, când el le-a spus că Dumnezeu va nimici oraşul pentru mulţimea fărădelegilor lui, dar nu şi după ce a început să cadă din cer foc şi pucioasă!

Au râs şi au batjocorit pe toţi creştinii secolelor trecute, care, cu preţul vieţii au trecut ştafeta din mână în mână ajungând până la noi, reprezentanţii secolului XXI, chemaţi să ţinem sus steagul însângerat al Prinţului Emanuel, şi să vestim oricând şi oricui că vremea lumii este spre apus şi că în curând, mai curând decât aşteptăm cel mai pregătit advent, Domnul Hristos va veni.

Semnele timpului sunt elocvente chiar şi pentru cei care îşi închid inima, ca să nu creadă şi urechea ca să nu asculte adevărul Evangheliei. Cutremure, inundaţii, ciocniri armate, neînţelegeri între popoare, în familii, între oameni, dar mai presus de acestea, unirea protestantismului cu puterea papală, întinzând împreună mâna peste abis – spiritismului pot fi semne că îngerul harului este în perspectivă să-şi ia zborul de pe pământ, spre a nu se mai întoarce niciodată.

Dumnezeu ne cheamă să ascultăm cântecul făgăduinţelor
Sale, să privim cerul de stele al promisiunilor Lui faţă de noi şi ne spune: ca lacrima de curată să fie nădejdea voastră şi cât vecia de nestrămutată credinţa voastră, că aşa cum v-am promis, voi veni sa vă iau. „Da, Eu vin curând şi răsplata Mea este cu Mine, ca să dau fiecăruia după faptele lui,”

„Amin! Vino, Doamne Isuse!”

VA REVENI ISUS CURÂND!

Noi vrem să ducem către lume
Frumosul tot pe care-l ştim.
Ne e de-ajuns un Singur Nume:
ISUS, pe care să-L rostim.
Şi tuturor sub zări de zare
Şi fiecărui, rând pe rând,
Noi spunem arşi de nerăbdare:
Va reveni Isus curând !

Noi vrem, durerilor prea grele
Să le găsim senin hotar
Şi rostul lumii, către stele,
Să-l înălţăm prin har de har.
Noi trecem lumea pe Ia cruce.
Să vadă ceru-ntreg plângând.
Noi spunem inimii-n răscruce:
Va reveni Isus curând !

De jertfa Lui nemăsurată
Cu jertfa noastră ne-am legat,
Să nu uităm niciodată
Iubire câtă am aflat
De veşnicii suntem rostire
Şi dor de cer în orice gând.
Cântăm oricui spre mântuire:
Va reveni Isus curând!

Cât la un pas e de aproape!
Cât peste-un ceas cu el vom fi.
Peste pământ şi peste ape.
Isus – e tot ce vom rosti!
Cât loc mai este să ne-adune,
Cât timp salvare-aşteptând
Minune de minuni vom spune:
Va Reveni Isus Curând!
ÎNCHEIERE

DORIM ŞI NOI SĂ FIM CETĂŢENI AI CERULUI, CA ENOH?

În uriaşa clepsidră a timpului au mai rămas doar câteva clipe de har pentru planeta albastră şi locuitorii ei. Eveniment după eveniment se precipită, strop după strop din ploaia târzie cad, misionar după misionar vesteşte Evanghelia, credincios după credincios e sigilat iar în ceruri, nume după nume este strigat, cântărit şi preţuit după măsura caracterului Domnului Hristos.
Pentru toţi aceia, care au ales şi au urmat pe Mântuitorul din dragoste şi adâncă devoţiune, cerul întreg este în pregătire. Iată, prin ochii credinţei văd deja ţara visurilor mele şi adeseori mă socotesc ca şi sosit acasă, în patria promisă.
Undeva, într-un loc uimitor de frumos, într-una din grădinile Universului, unde fructul oprit nu a fost rupt, mărturie pentru noi toţi, un pământean de-al nostru a fost dus să vadă, să contemple! Venea dinspre măreţiile lui Dumnezeu şi mergea către alte frumuseţi ale slavei Sale. Razele celor 7 luni de pe bolta acelei planete se sporeau în frumuseţe, mângâind râurile de apă vie cu armoniile lor suave, trecând în luciri argintii peste nemuritoarele păduri şi stând la cină cu pacea câmpiilor.
Lumină din lumina celor şapte luni căzu blând pe chipul Său, pentru a-l putea parcă recunoaşte mai bine. O ramură de palmier ţinea în mâna dreaptă şi pe fiecare frunza era scris: „biruinţă”, răsplătirea trudei de veacuri a unor mâini mereu în freamăt spre bine.
O cunună albă, de o strălucire orbitoare, era pe capul său. Lumina pietrelor ei, mai strălucitoare decât lumina stelelor, cădea pe fiecare frunză, pe care se putea citi: „curăţie”, încununarea vegherii de secole asupra furtunii de gânduri, liniştite în pacea unui curcubeu între hotarele tâmplelor sale, sanctuar al hotărârilor vrednice de slavă.
Cu degetul Său, Dumnezeu i-a scris pe frunte: „sfinţire”, semnul recunoaşterii în moştenirea cerească, locuitor al cetăţii de aur. Când a fost văzut, el era într-o vizită, dar, ca acasă. Numele său de pământean este Enoh, numele său ceresc nu i-l putem rosti.

Cine s-a cerut a rămâne acolo cu el, în viziune, s-a zis: „încă nu!”
Amintirea sfântă a acestei întâlniri cu unul de-al nostru, acolo, ne dă speranţa şi certitudinea, că ramurile de finic, harpele şi coroanele de biruitori ne aşteaptă şi pe noi.
În curând, slava Domnului Se va arăta.
Cine este sfânt, să vină !
Cine este pregătit şi doreşte veşnicia, să vină !
Oricine iubeşte pe Domnul şi doreşte să-L urmeze, acum şi în etern, să treacă de partea Lui.
Căci orice ochi Îl va vedea şi slava Lui va acoperi pământul, când va veni să aducă răsplătirile Sale şi să spună biruitorilor Săi, cu-n dulce glas, ca lui Enoh: „Vino acas’!”
Facă Bunul Dumnezeu, ca şi noi să ne numărăm printre trofeele jertfei şi dragostei Sale şi pentru veşnicie să-I aducem închinare, recunoştinţă şi slavă !
AMIN.

deAndrei Spiridon

Isus plangea

Isus plangea.doc
Isus plangea.doc
Isus plangea.doc
68.5 KiB
127 Downloads
Details

ISUS PLÂNGEA

CUPRINS:

1. Deschidere
2. Rugăciune
3. Introducere
4. Poezie: Lacrimile Domnului
5. Tema I
6. COR
7. Tema II
8. Întrebări biblice
9. Tema III
10. Tema IV
11. COR
12. Poezie: Te-ai dus
13. Cugetări
14. Încheiere
15. COR
16. Închidere
17. Rugăciune
18. Postludiu – ieşire

INTRODUCERE

Desăvârşiţi în simetrie, frumuseţe şi statură, prima pereche de oameni, a fost pusă în fruntea creaţiunii. Toate lucrurile erau sub stăpânirea lor. Erau vizitaţi de îngerii din cer, care le ţineau tovărăşie, iar cu Dumnezeu vorbeau faţă-n faţă. Satana a văzut pacea şi bucuria de care a avut parte prima pereche în grădină şi a început să fie chinuit de amintirea fericirii pe care o pierduse pentru totdeauna. El s-a hotărât să facă totul pentru nimicirea fericirii lor.
Fericirea şi rămânerea în Paradis depindea de ascultarea de poruncile lui Dumnezeu. Dar Satana i-a înşelat ca să fie neascultători, atrăgând asupra lor păcatul, suferinţa durerea şi moartea.
După păcătuire, Dumnezeu i-a izgonit din Grădina Edenului. În umilinţă şi întristare de negrăit, ei spuseră rămas bun căminului lor frumos şi plecară să locuiască pe pământul pe care locuia blestemul păcatului. Atmosfera care pe vremuri era atât de dulce şi frumoasă, era supusă acum la schimbări însemnate.
Când au observat în floarea ofilită şi frunzele care cădeau cele dintâi semne ale nimicirii, Adam şi tovarăşa lui de viaţă, au plâns de jale, mai tare decât plâng acum oamenii de morţii lor de care se despart. Era clipa când s-au vărsat primele lacrimi de durere şi de-aici s-au deschis izvoarele lacrimilor, care dacă ar fi adunate la un loc, ar forma oceane întregi.
Plânsul nostru, i-a generat plânsul lui Isus, pentru ca bucuria Sa, să devină bucuria noastră.
Da, Isus plângea.
Isus plângea pentru alţii. Numai iubirea poate face astfel, căci, în general se plânge pentru sine. Rareori se plânge cu cei ce plâng, totul rezumându-se doar la o expresie ca: „incredibil, nemaipomenit…”
Isus avea multe motive să plângă: El plângea pentru că oamenii în majoritate, L-au refuzat harul, plângea pentru viitorul lor, plângea pentru urmările fizice şi spirituale ale păcatului, plângea pentru că dragostea Îi era neîmpărtăşită.
Prea plinul iubirii divine nu se putea exterioriza decât printr-un plâns, sau printr-o moarte.
Da! Isus a plâns şi a murit pentru noi.
Programul nostru va prezenta pe Acela care a venit pentru a simţi cu noi, vărsând lacrimi amare care să le şteargă totdeauna din ochii noştri pe ale noastre.

TEMA I
ISUS A PLÂNS

Isus a plâns în primul rând pentru păcat.
Când pentru prima oară a apărut păcatul în Univers, primul şi singurul care a simţit în cele mai adânci străfunduri ale sufletului Său durerea umană a acestei realităţi, a fost Dumnezeu.

Ne-am obişnuit atât de mult să privim păcatul din urmările lui, încât nu mai vedem desluşit grozăvia peste măsură a acestuia.

Dar întruparea Domnului Hristos, viaţa Sa neprihănită este o mărturie a dureri pe care inima Lui Dumnezeu a simţit-o. Trăind în suferinţa umană, Isus plângea realitatea „despărţirii de Dumnezeu”. Chiar în timp ce El stătea pironit pe cruce, inima Lui nu plângea pentru că nevinovat fiind, suferea asemene celor mai odioase crime, ci pentru realitatea cea crudă a despărţirii; asupra Lui apărând povara cea grea a păcatului.

Cu implicaţiile conflictului dintre bine şi rău în faţa Sa, sufletul Domnului Isus era plin de teamă, despărţirii de Dumnezeu. Şi în timp ce simţământul acesta zdrobea viaţa Sa, omenirea întreagă în afara Ghetsemanilor, dovedea cea mai mare ignorare faţă de păcat, iar acolo, în grădină, chiar ucenicii Săi dormeau.

În afara Ghetsemanilor, oamenii plâng pentru consecinţele nefaste ale păcatului, dar în Ghetsemani, Isus plânge pentru păcat…

TEMA II

Isus a mai plâns pentru că i S-a refuzat harul.

Cea mai mere durere a Domnului Hristos a fost şi este aceea a refuzului harului Său, iertător şi salvator. El însuşi a coborât printre oameni pentru a le aduce mântuire din păcat, şi eliberare de consecinţele, dar a rămas un Mare necunoscut. Oamenii se joacă cu harul Său, ei amână de-a asculta chemarea Lui la pocăinţă, întârzie să-şi rezolve problema păcatului lor, şi pentru toate acestea, Isus plângea.

În viaţa noastră sunt încă păcate nebiruite, care produc durere inimii lui Hristos şi aruncă ocară asupra harului Său. Poporul Său, pentru care El a făcut totul, desconsideră harul Său, îl risipesc, refuzând să-şi cumpere haine albe, aur curăţit prin foc şi alifie pentru ochi.

Nepregătirea poporului Său, desconsiderarea harului Său, este cauza prelungirii suferinţelor pe pământ, seceta, foamea, războaiele, bolile, într-un anumit sens se datorează risipei de har a poporului Său. Pentru toate acestea, Isus Hristos, de asemenea, plânge.

El plânge pentru că puţini recunosc în ziua de „astăzi”, timpul cercetării lor şi puţini îşi dau seama că va fi judecaţi şi osândiţi nu neapărat pentru călcările de lege, ci pentru refuzul persistent al harului mântuirii.

TEMA III
ISUS PLÂNGEA

Isus plângea pentru urmările fizice ale păcatului.

A fost voia originală a lui Dumnezeu ca acest pământ să fie, plin ce fericire, liber de suferinţe şi moarte. Dar… a intervenit păcatul. Fiinţe morale libere au ales să se separe de Dumnezeu şi să ducă un program de egoism.

Mergând singur şi adâncit în meditaţii şi rugăciune, Isus plângea. Povara durerilor veacurilor apăsa. El vedea suferinţa, întristarea, lacrimile şi moartea care trebuiau să fie partea oamenilor. Izvorul lacrimilor Sale se revărsa, în timp ce dorea să aline toate suferinţei. Toate durerile şi moartea sunt o consecinţă a călcării legilor lui Dumnezeu.

Ori de câte ori călcăm o lege divină, facem să răsune o notă falsă în concertul armoniei al Universului şi nu ştim care vor fi consecinţele faptei noastre; aparent neînsemnate.

Sănătatea este cel dintâi dintre toate lucrurile. Toate binecuvântările nu sunt de nici un folos pentru cel ce suferă, sănătatea corpului este ceva esenţial pentru creşterea în har. Nervii sensibili ai creierului îşi pierd vigoarea prin solicitări bolnăvicioase. Ei se distribuie în tot organismul şi sunt singurul mijloc prin care cerul comunică cu omul.

Orice agent extern sau intern care perturbă biocurenţii în sistemul nervos, slăbesc energie puterilor vitale. Cât de important este de a păstra acest sanctuar – post de recepţie – emisie – în cea mai perfectă ordine!

TEMA IV
ISUS PLÂNGEA

Isus plângea pentru urmările spirituale ale păcatului.

Cu milenii în urmă, prin comiterea păcatului, omul îşi vinde 19 părţi din viaţă, din cele 20 pe care le avea şi care reprezintă întregul dăruit de Dumnezeu, se apropie de marginea prăpastiei, se prinde de Lucifer şi cade. Ce risipitor e omul!

Inima lui Dumnezeu a trebuit să plângă îndelung pentru degradarea spirituală a creaturilor Sale! Mintea omului nu a mai avut acea agerime pe cere ar fi avut-o dacă n-ar fi păcătuit, iar voinţa şi hotărârile sale au devenit nişte funii de nisip. Manifestările de violenţă, mândrie, ură şi rodul unui dezechilibru spiritual, ca rezultat al păcatului în fiinţa umană, sensibilitatea şi afecţiunea s-au pipernicit. Pentru toate acestea, Isus plângea, una din cele mai teribile urmări ale păcatului a fost suferinţa psihică, într-o lume atât de mult dezechilibrată, Dumnezeu este infinit de bun şi plânge pentru atâtea fisuri de raţiuni (ale) civilizaţiilor în succesiunea lor.

Câte lacrimi au secătuit ochii Săi, căci prea mulţi n-au înţeles pe Creatorul şi opera Lui. Istoria biblică este astfel nesocotită, oamenii negând existenţa lui Dumnezeu, şi atribuind naturii putere nemărginită. Părăsind astfel ancora cea sigură, ei sunt lăsaţi să se zdrobească de toate stâncile necredinţei.

Dar pentru rănile lor spirituale, Isus plângea…

TE – AI DUS?
Te-ai dus să cauţi pe cei ce plâng în noapte
Pe cei sărmani, de nimeni mângâiaţi
Ca din iubire să le spui în fapte
Tot focul dragostei de fraţi?

Te-ai dus să urci pe munţi cu stânci abrupte
Sau să cobori prăpăstii de mormânt
A fost zdrobit şi zace încă nefrânt?

Te-ai dus la cei ce n-au nici azi, nici mâine
La cei flămânzi, lipsiţi de ajutor,
Ca să împărţi cu ei un miez de pâine
Să te jertfeşti spre fericirea lor.

Te-ai dus şi tu în tainica grădină
Să vezi pe Hrist cum luptă-n locul tău
E numai El, Se roagă şi suspină
E părăsit în ceasul cel mai greu.

Te-ai dus să urci în umilinţă,
Pe drumul greu cu Domnul spre Calvar
Slăbit, abia Îşi poartă a Lui fiinţă
Şi pentru, noi El moare-n chin amar

Te-ai dus să spui la toţi marea iubire
Prin care astăzi noi ne mântuim
Curând, curând, El vine în mărire
Şi este vremea să ne pregătim.

Te-ai dus, răspunde, dacă ai cuvinte
Şi zi de zi, avântă-se mai sus
De nu, atunci, a fost, ţine minte
Tu eşti pierdut, şi pentru veci te-ai dus.
CUGETĂRI

1. Atât la despărţire cât şi la întâlniră, lacrimile, sunt nelipsite. Ele exprimă durere, dar şi bucurie.

2. Lacrima creştinului, este cea mai perfectă lentilă cu care vedem cerul deschis.

3. Lacrimile sunt binefăcătoare. Ele fac ca ochiul să fie mai curat iar inima înduioşată.

4. Lacrimile vorbesc tot aşa de bine şi încă mai bine de cât cuvintele. Copii mici exprimă totul prin lacrimi; durere, suferinţă, bucurie, lipsurile, foametea, setea, dorul de mamă, frica, frigul, oboseala etc.

5. Omul e ca arborele pe care-l scuturi ca să-i cadă fructele. Omul niciodată nu e zguduit fără să nu-i pice lacrimi.

6. Păcatul a deschis izvoarele lacrimilor, nimicirea lui va face să sece aceste izvoare.

– Apocalipsa 21,4 – Isaia 25,8
– Matei 5,4 – Zaharia 12,10
– Ioan 11,35 – Luca 19,41
– Psalm 126,5-6 – Ieremia 31,9

ÎNCHEIERE

La confluenţa dintre prea mult rău trecut şi prea mult bine ce va fi urmând, Isus plângea. El plângea pentru viitorul oamenilor, căci scopul de la început al lui Dumnezeu în crearea pământului nu va fi împlinit, decât atunci, când în sfârşit, pământul va fi locuinţa veşnică a celor mântuiţi.

În patria cerească, Păstorul cel Bun îşi conduce turma la izvorul de apă şi la pomul vieţii. Acolo în câmpii paşnice, cu animale blânde, în această atmosferă de fericire, poporul lui Dumnezeu multă vreme peregrin şi rătăcitor, va găsi un cămin. Durerea şi lacrimile nu vor mai exista în atmosfera cerului. Nu va mai fi cunoscută oboseala, ci vom simţi mereu prospeţimea dimineţii. Lumina soarelui va fi înlocuită cu o altă lumină – slava lui Dumnezeu şi a Mielului. Acolo, în societatea aceasta sfântă, dragostea şi simpatia sădite în suflet de însăşi Dumnezeu, îşi vor găsi exercitarea cea mai curată şi plăcută, şi fericirea cu fiinţele sfinte, cu credincioşii din toate veacurile, care au fost răscumpăraţi, sunt legături care unesc laolaltă întreaga familie din cer şi de pe pământ. În mijlocul adierilor ramurilor de palmieri, se aude dulce, o cântare de laudă; Mântuirea este a Dumnezeului nostru, care s-a dat pe Sine. Pentru ca toate aceste făgăduinţe să devină realitate şi în dreptul oamenilor, Isus plângea.

Iar acum, când toate aceste minuni ne sunt atât de aproape, suntem chemaţi să mai facem un pas…”plângeţi cu cei ce plâng, şi bucuraţi-vă cu cei ce se bucură”. Aceasta înseamnă să alegem şi noi să avem Ghetsemaniul nostru, cununa noastră de spini, crucea noastră.
Înseamnă a urma pe Isus în căutarea suferinţelor oamenilor, în găsirea căilor potrivite pentru a ajunge la inimile celor care au nevoie de pace şi mângâiere, de speranţă şi mântuire.

Mai înseamnă a te socoti peregrin pe acest pământ şi a privi mereu înainte spre Ţara cerească.

Aceasta înseamnă a primi harul mântuitor al clipei care să schimbe viaţa ta, de la păcat la neprihănire, care să facă din tine rodul acela care ţine în mâini vestea cea bună a mântuirii, în mijlocul suferinţelor, şi încercărilor acestui pământ să te facă să strigi:

Slavă şi glorie lui Dumnezeu pentru harul său.

Suflete drag, care ai fost în această după-amiază aici, lacrimile lui Isus curg încă pentru tine. Primeşte-I chemarea ca astfel la apropiata Sa revenire, alături de toţi cei mântuiţi să ai parte de cetatea cea minunată unde pentru veşnicie nu va mai fi nici ţipăt, nici durere, nici… LACRIMI!…
Amin!

PILDA SAMARITEANULUI MILOS

Un învăţător al legii s-a sculat să ispitească
Pe Isus cu o-ntrebare, vrând răspuns el să primească
El se adresă zicându-i: „Ce-aş putea să făptuiesc
Viaţa veşnică, ferice, să ajung s-o moştenesc?

Isus, luând cuvântu-i zise: „Tu în lege ce citeşti
Cum e scris, cum glăsuieşte, ce îndemn în ea găseşti?
El răspunse că în lege, el citi şi scrie aşa:
Să iubeşti, oricând pe Domnul cu toată inima ta!

Cu tot sufletul, puterea şi cu tot cugetul tău.
Şi pe-aproape ca pe tine să-l iubeşti oricând, mereu,
Bine ai răspuns îi zise lui ISUS, mergi, fă aşa,
Şi de viaţă cea eternă parte sigur vei avea.

Dar, cătând. îndreptăţire o-ntrebare a mai pus
Căreia Isus pe dată i-a dat cuvenit răspuns:
Întrebarea fu aceasta: Spune-mi Doamne, Te-ntreb eu,
Spune-mi este mie-aproape dintre cei din jurul meu?

Dar Isus luând cuvântul povesti cu-un plăcut ton
Din Ierusalim la vale, a plecat spre Ierihon,
Un om căruia ‘nainte i-au ieşit nişte tâlhari
Care l-au bătut zdrobidu-I, producându-i chinuri mari.

După aceea, ei plecat-au, dar l-au jefuit de tot
Au fugit lăsând în urmă pe sărman aproape mort
Pe-acel drum, în întâmplare, chiar un preot a trecut
Şi privind nenorocirea el, de drumu-i şi-a văzut.

Un Levit trecea de asemeni şi spre el că a privit
Fără să-şi abată pasul înspre cel năpăstuit
Şi-a văzut de drum-nainte pe alăturea de el
Hotărât să nu se-abată fără să-i pese de el.

Un Samaritean şi dânsul a trecut pe acelaşi drum
Şi văzându-l, el de milă fu cuprins şi oarecum
Către el venind aproape, rănile el a legat
Untdelemn şi vin turnat-a şi durerea i-a alinat.

Apoi, l-a urcat cu grijă pe slăbuţul său asin
La un han l-a dus şi-acolo îngrijiri i-a dat din plin
Iar a doua zi drumeţul înainte de-a pleca
Doi lei de-te şi vorbit-a el hangiului:

Ai grijă de el, şi tot ce vei mai cheltui apoi,
Să-ţi plătesc, n-ai nici o grijă – când voi trece înapoi
Care dintre aceşti trei oare-a dat dovadă poţi să spui?
Cel prădat pe cin’ simţit-a că a fost aproapele lui?
Zise-nvăţătorul legii: „Cel ce-avu milă de el –
Iar Isus îi de-te sfatul: du-te fă şi tu la fel!
Amin !

deAndrei Spiridon

Isus Pastorul cel bun

Isus Pastorul cel bun.doc
Isus Pastorul cel bun.doc
Isus Pastorul cel bun.doc
75.5 KiB
94 Downloads
Details

ISUS PĂSTORUL CEL BUN

CUPRINS:
1. Deschidere 52 str. 1
2. Rugăciune
3. Psalmul 23
4. COR: 77 CS
5. Poezie: Privelişte divină
6. Poezie: Când venit-ai Doamne
7. COR: Isus mi-e Păstor
8. Tema I: Bunul nostru Păstor
9. COR: Ps. 23
10. Poezie: Starea de acum
11. Tema: Domnul Isus Hristos – Păstorul cel bun
12. COR: Pe-o pajişte-n ceruri…
13. Tema: Şi totuşi…
14. COR: În staulul plin de lumină
15. Închidere 73 1.3
16. Rugăciune
17. COR: Condu-mă Tu
18. Postludiu – ieşire

TEMA: PĂSTORUL DIVIN

„Eu sunt Păstorul cel Bun. Păstorul cel Bun îşi dă viaţa pentru oi…”
„Eu sunt Păstorul cel Bun. Eu îmi cunosc oile Mele, şi ele Mă cunosc pe Mine, aşa cum Mă cunoaşte pe Mine Tatăl şi cum cunosc eu pe Tatăl şi tu îmi dau viaţa pentru oi”…
Isus a găsit iarăşi intrare la mintea ascultătorilor săi pe cărarea exemplelor cunoscute. El asemănase influenţa Duhului cu apa rece, înviorătoare. El se prezentase ca fiind Lumina, Izvorul vieţii şi al bucuriei pentru natură şi pentru oameni.
Acum, într-un frumos tablou pastoral El reprezintă legătura Sa cu cei care cred în El. Nici un tablou nu era mai cunoscut pentru ascultătorii Săi decât acesta şi cuvintele lui Hristos i-a legat pentru totdeauna de Sine. Niciodată nu puteau ucenicii să vadă păstorii păscându-şi turmele fără să-şi amintească învăţătura Mântuitorului. Ei urmau să vadă pe Hristos, în fiecare păstor credincios. Aveau să se vadă în fiecare o oaie neajutorată şi slabă. (…) Dintre toate făpturile oaia este una din cele mai timide şi neajutorate. În Orient, grija păstorului pentru turmă este neobosită, neîncetată. Şi pe vremuri, la fel ca şi acum, era puţină siguranţă în afară de oraşele întărite cu ziduri.
Tâlharii din triburile rătăcitoare, sau fiare de pradă, din ascunzătorile lor dintre stânci, stăteau la pândă să prădeze turmele. Păstorul veghea asupra turmei lui, ştiind că o făcea cu preţul vieţii.
Iacob care păzise turmele lui Laban în păşunile din Haran, descriind propria muncă neobosită, zicea; „Ziua mă topeam de căldură, iar noaptea mă prăpădeam de frig, şi-mi fugea somnul de pe ochi.” (Geneza 31,40)
În timp ce păstorul conducea turma sa peste înălţimile stâncoase, prin păduri şi prin râpe sălbatice, către locurile ierboase de pe malul râului, în timp ce le supraveghea în munţi în noaptea singuratică, ferindu-le de tâlhari, având grijă duioasă faţă de cele bolnave şi slabe, viaţa lui ajunge să fie una cu a lor. O alipire puternică şi duioasă îl uneşte cu obiectele grijii lui. Oricât de mare ar fi turma, păstorul cunoaşte fiecare oaie. Fiecare are numele ei şi răspunde la nume când o cheamă păstorul.
După cum un păstor pământesc îşi cunoaşte oile, tot astfel Păstorul Divin îşi cunoaşte turma răspândită în toată lumea. „Voi, turma Mea, turma păşunii Mele sunteţi oamenii, şi Eu sunt Dumnezeul vostru, zice Domnul Dumnezeu.”
Isus zice: „Te chem pe nume; eşti al Meu.” Te-am săpat pe palmele Mele” (Ezechiel 34,31 Isaia 49,16)
Isus ne cunoaşte pe fiecare în parte şi are milă de slăbiciunile noastre. Ne cunoaşte pe toţi pe nume. Cunoaşte chiar casa în care locuim şi pe fiecare din cei ce o ocupă.(…)
Fiecare suflet este atât de bine cunoscut de Isus, ca şi când el ar fi singurul pentru care a murit Mântuitorul. Durerea fiecăruia îi mişcă inima. Strigătul de ajutor ajunge la urechile Lui. El a venit pentru a trage pe toţi oamenii la Sine. El le zice: „Urmaţi-Mi!”, iar Duhul Său lucrează asupra inimii lor pentru a-i atrage să vină la El. Mulţi nu se lasă atraşi. Isus ştie de asemenea cine primeşte cu voie bună chemarea Sa şi este gata să vină sub supravegherea Sa de Păstor. El zice: „Oile Mele ascultă glasul Meu; Eu le cunosc, şi ele vin după Mine.” El are grijă de fiecare în parte ca şi cum n-ar mai fi alta pe faţa pământului.
„El îşi cheamă oile pe nume şi le scoate afară din staul şi oile merg după el, pentru că îi cunosc glasul”.
Păstorul oriental nu sileşte la drum oile. El nu foloseşte forţa sau teama, ci mergând înainte, le cheamă. Ele cunosc glasul lui şi ascultă de chemarea Lui.
Tot astfel face şi Mântuitorul Păstor cu oile Sale. Scriptura zice: „Ai povăţuit pe poporul Tău ca pe o turmă prin mâna lui Moise şi Aaron.”
Nu teama de pedeapsă sau nădejdea răsplătirii veşnice face pe ucenicii lui Hristos să-l urmeze. Ei privesc iubirea neîntrecută a lui Hristos descoperită în umblările Sale pe pământ, de la staulul din Betleem până la crucea de pe Golgota, şi privirea lui atrage linişte şi supune sufletul.
Iubirea se trezeşte în inima celor ce privesc. Ei aud glasul Lui şi-i urmează.
După cum Păstorul merge înaintea oilor, dând mai întâi el piept cu greutăţile drumului, tot astfel procedează şi Isus cu poporul Său: „După ce şi-a scos afară toate oile merge înaintea lor”.
Calea către cer este consacrată de urmele Mântuitorului, cărarea poate fi prăpăstioasă sau aspră, dar Isus a mers pe calea aceasta, picioarele Sale au călcat şi îndoit spinii pentru a face calea mai uşoară pentru noi. Orice povară pe care suntem chemaţi noi să o purtăm, El a purtat-o mai înainte. Sufletul care s-a predat lui Hristos este mai de preţ în ochii Lui decât lumea întreagă. Mântuitorul ar fi trecut prin agonia Calvarului chiar dacă numai unul, singur ar fi fost mântuit în Împărăţia Sa.
El nu va părăsi niciodată pe acel pentru care a murit.(…) În toate încercările noastre avem un ajutor care nu lipseşte niciodată. El nu ne lasă să luptăm singuri cu ispita, să ne batem cu răul şi să fim în cele din urmă zdrobiţi sub poveri şi întristare.
Isus parcă ne-ar spune: „Am suferit întristările tale, am trecut prin luptele tale, am dat piept cu ispitele tale. Cunosc lacrimile tale, şi Eu am plâns. Durerile prea adânci pentru a fi rostite la urechea unui om, le cunosc. Nu gândi că eşti singur şi părăsit. Deşi suferinţa ta nu mişcă nici o coardă sensibilă în vreo inimă de pe pământ. Priveşte la mine şi vei trăi. „Pot să se mute munţii, pot să se clatine dealurile, dar dragostea Mea nu se va muta de la tine şi legământul Meu de pace nu se va clătina, zice Domnul, care are milă de tine” – Isaia 54,10.
(cap.52 din HLL pag.466 – 473)

DOMNUL ISUS HRISTOS – PĂSTORUL CEL BUN

Acela care nu s-a întrebat în mod serios, cine-i Isus – încă nu şi-a pus la încercare posibilităţile minunat ale minţii.
A-L cunoaşte pe Isus înseamnă însăşi rostul existenţei omului. Din cunoaştere sau necunoaşterea Lui, apare tabloul conflictual dintre cei ce i-o neagă existenţa şi cei ce i-o afirmă. Omenirea se desparte în diferenţe diametrale şi omul este sfâşiat în intimitatea sa de sabia responsabilităţii, mistuit de focul alegerii personale. Isus, pentru unii ocară, pentru alţii slavă, pentru unii nebunie, pentru alţii înţelepciune, este singurul principiu spre veşnicie al omenirii şi marea necesitate de ajungere acasă în familia Universului…
În legătură cu Isus, ce tablou ni se înfăţişează? Mulţimi aleargă la El, mulţimi fug de El, gloate Îl întâmpină cu cântece triumfale, gloate Îl alungă cu pietre…
Totul este o mişcare imensă pentru sau împotriva Sa şi fiecare participă la această mare dramă ce se desfăşoară sub privirile îngerilor.
Cine este Isus pentru lume?
Cine este Isus pentru mine?
Isus de astă dată este, Păstorul cel Bun care a părăsit cerul pentru a căuta oaia cea pierdută, cea neascultătoare, cea nerecunoscătoare…
Recunoscând autenticitatea revelaţiei Sfintei Scripturi referitor la Domnul Isus, cu ocazia botezului Său, Evanghelistul Matei în capitolul 3, ne-a lăsat moştenire următoarele: „Şi un glas s-a auzit din cer zicând: „Acesta este Fiul Meu prea iubit în care-Mi găsesc plăcerea…”
Recunoaşterea aceasta de rudenie, făcută publică aparţine lui Dumnezeu Tatăl. Ea este una din multele descoperiri ale lui Dumnezeu către Fiul Său consemnate în Biblie.
Ioan Botezătorul face cunoştinţă oamenilor cu Isus în felul următor: – Ioan capitolul 1: „Iată Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatele lumii”…
Apostolul Petru se adresează poporului ales şi prin el tuturor popoarelor, tuturor oamenilor până la sfârşitul istoriei. El zice despre Isus: „În nimeni altul nu este mântuire căci nu este sub cer un alt nume dat oamenilor în care trebuie să fim mântuiţi”.
Însuşi Domnul Hristos în epistola apostolului Ioan 10:11 spune: „Eu sunt Păstorul cel Bun! Păstorul cel bun îşi dă viaţa pentru oile Sale!”
Prin această uimitoare mărturisire de credinţă suntem legaţi de Isus şi noi întru izbăvire şi mântuire!” Isus devine puterea salvării noastre din moarte prin actul Său de acceptare a morţii Sale pe cruce.
Întrebarea care oricât am vrea să nu ne-o punem, s-o ţinem departe de conştiinţa noastră, este: „Merităm noi intervenţia divină? Eram noi vrednici de jertfa Domnului Isus?”…
Ce putem spune despre noi, puşi faţă în faţă cu coborârea Lui până-n adâncul durerilor noastre spre a ni le purta?
Ce fărâmă printre minunile Universului este pământul nostru?
Ce este omul în existenţa lui Dumnezeu fără de număr, – numărul îngerilor şi locuitorilor de Isus?…
Cunoscând dimensiunile de neluat în seamă ale acestei particule ce se chemă, Pământ, faţă de restul infinit, ne întrebăm uimiţi: „Este posibil ca pământul să pună probleme Universului?”
E cu putinţă ca omul să tulbure liniştea Universului?
Măreţia fără glas desfăşurată în opera de Creaţiune ne încântă. Perfecţiunea rotirii lucrurilor în mişcarea lor veşnică ne uimeşte. Dar în timp ce contemplăm acele minuni pe care numai Fiul lui Dumnezeu le poate desfăşura prin puterea Sa, apare o întruchipare a tot ce este mai măreţ: jertfa, sacrificiul şi chemarea Sa plină de iubire: „Veniţi la Mine. Eu din iubire m-am jertfit pentru voi! Veniţi să vă conduc Eu, Păstorul cel Bun pentru că Eu vă cunosc pe fiecare pe nume, v-am săpat pe palmele Mele, de ce şovăiţi?
De ce întârziaţi să-mi urmaţi?
Veniţi la Mine!!!”

TEMA: ŞI TOTUŞI…

Şi totuşi până şi în privinţa singurului Salvator Isus – omul este chemat să aleagă.
Dacă am cerceta adâncul inimii ce refuză pe Hristos am găsi că fuga de El nu are loc pentru că existenţa divinităţii deranjează.
Nu se fuge pentru că Hristos este dovedit că nu există ci că El, ciudat, nu este dorit să existe.
Negarea lui Isus de către om, fuga de El nu se face dintr-o lipsă a dovezilor despre El, ci printr-un refuz personal de care este şi va fi responsabil. Tentat să comunice cu infinitul, chiar necredinciosul declară prin această tendinţă prezenţa în sine a nevoii de infinit.
Adevărul limitat din om strigă după adevărul deplin, după Fiinţa Supremă care îi poate comunica acest adevăr. Omul îşi dă bine seama că pentru apariţia sa ca existenţă, a fost nevoie de o informaţie originară, de o comunicare de obârşie, de un cuvânt de geneză. Natura vorbeşte din ce în ce mai convingător în favoarea genezei divine.
Toate descoperirile umane, vestesc lumii cu sunet de trâmbiţă că Cineva a creat viaţa. Omul îşi permite însă ipoteze.
Creaţiunea este atât de evidentă, încât pentru a accepta altceva, omul trebuie să închidă ochii, să accepte pe întuneric, scufundat în voia valurilor întâmplării. Jertfa lui Hristos este aşa de reală, dragostea Lui atât de prezentă că nimeni nu se poate acuza.
S-a spart pe cruce frumosul, marele vas de alabastru ceresc şi mireasma mântuirii prin Isus, s-a răspândit printre oameni pe întregul pământ, devenind respiraţie lumii spre viaţă. Dar până şi această imensă risipă de dragoste poate fi primită sau refuzată de către om.
La răscrucea hotărârilor veşnice se află tot el – OMUL! – Omul săpat în palmele iubirii lui Hristos, este întrebat – să răspundă, este chemat – să aleagă!
Ce va alege?
Cum va răspunde?
Drumul cel mai sigur spre cunoaşterea lui Isus este efortul personal prin studiu cu devoţiune, susţinut de rugi de implorare a luminii spre înţelegere.
Argument se va adăuga la argument, motiv la motiv, până ce sufletul copleşit de măreţia adevărului va hotărî alegerea noastră, astfel încât Isus Mântuitorul lumii să devină şi pentru noi Mântuitorul personal care ne pregăteşte Veşnicia.
Ajută-ne Doamne, Păstor credincios să Te urmăm cu încredere şi iubire pentru slava Ta şi fericirea noastră!
Amin!

ATÂT DE APROAPE DE DOMNUL

Frunzele pomului vieţii foşnesc lângă mine…
Frânturi din minunile cerului,
Şoapte…
Fructele-s coapte…
„Fă Doamne să treacă mai iute
Şi-această ultimă clipă
Ce-a mai rămas din noapte!”…

Atât sunt de aproape de Domnul…
Pe porţi şi pe turnuri,
Pe Templul de aur,
Cetatea cea sfântă
îmi cheamă privirea.
Îngerul, gata să strige
că-ncepe vecia
îmi cere iubirea…
Întăreşte-mi peste abisuri ultimul pas,
Fă Doamne să-fi fie deplină jertfirea!

Atât de aproape de Domnul!…
Simt Legea divină cum arde-n dreptate,

Simt Sabatul;
Coroana şi miezul lui
fac aşa de aproape toate,
Şi-aşa de-adevărate
Că îndrăznesc în rugă
din nou să Te invoc:
„Fă-mi Doamne-n Casa Ta şi suie loc!”

Atât de aproape de Domnul!
Simt graba Lui venind spre-a mea găsire,
Şi glas de biruinţă
ca glasul multor ape,
Şi, încă simt mai mult decât orice
Că El Păstorul
vine să mă scape!

Inima mea, sperat-ai vreodată
de Domnul să fim aşa de-aproape?
Aşa de aproape?

RUGĂ

Sunt firul de iarbă, o Doamne, stingher
Ce ruga mi-o-nalţ printre lespezi de cer
Sunt stropul de rouă ce tremură-n zori
Un cântec în ochi şi pe buze doar flori

Sunt plâns de mestecă-n cu trunchiul fragil
Cu scoarţa ca umed obraz de copil,
Sunt orga pădurilor aspre de vânt
Foşnind registre mă-ndeamnă să-ţi cânt.

Sunt steaua ce-adună lumină trudit
S-ajungă la Tine ecoul şoptit
Sunt mielul ce-aşteaptă Păstoru-al găsi
La mica Sa turmă milos a-l primi

Rănit şi târziu de-un apus sângerat
Durerea în lutu-mi de om a crestat
Sunt suflet plăpând.
Suspinând, ruga mea
El tremur de frunză,
de rouă,
de stea….

EL ŞTIE…

El ştie durerea-ţi oricât de adâncă,
El ştie când toate parcă-ţi merg rău,
Şi ştie când pieptu-i de-oftat se frământă
Când e plin de lacrimi şi stins ochiul tău…
El ştie când singur tu stai trist pe lume
El cunoaşte totul, ştie ce doreşti,
Da, El te iubeşte şi doreşte foarte.
Ca să-L cunoşti şi tu, şi tu să-L iubeşti.

El îţi poartă grija când ispita vine,
Şi când te-asaltează lumea cu-ale ei…
Când de slăbiciune paşii-ţi sunt nesiguri,
Şi stau să te-abată-n nepermise căi.
El plânge cu tine
Când jos te doboară cercarea în care singur ai intrat
Şi vrea ca de-acolo să te ridici iară,
Să te-avânţi în luptă, ca un bun soldat.

El mult te iubeşte, da, El te ajută,
Şi e lângă tine de veghe mereu,
Că El şi-a dat viaţa ca să te salveze
Şi-a dat pentru tine scump sângele Său.
Şi-ntreb tu: „El cine-I?”
Şi: „Cum se numeşte”?
O, El are-un nume cu mult mai presus
Decât orice nume pe pământ şi-n ceruri
Căci El e Păstorul, Bunul Domn Isus!

RUGĂ

Rătăcitor cu ochii-n lacrimi,
Cu mersul istovit de cale,
Mă plec neputincios o Doamne
În faţa îndurării Tale

În drum mi se desfac prăpăstii
Şi-n negură se-mbracă zarea,
Eu, pe genunchi spre Tine caut
Părinte-orânduie-mi cărarea!”

În pieptu-mi zbuciumat de trudă
Eu simt ispitele cum sapă
Cum vor să-mi tulbure izvorul
Din care sufletu-mi se-adapă!…

Din valul lumii lor mă smulge
Şi cu povaţa ta-nţeleaptă
În veci spre dragostea-Ţi eternă
Tu Doamne, văzul meu îndreaptă!

Dezleagă minţii mele calea
Şi legea dinaintea firii
Sădeşte-n gândul meu de-apururi
Tăria veche a iubirii.

Dă-mi cântecul şi dă-mi lumina
Şi zvonul vieţii înflorite
Dă-mi şi odihna cea de taină
Fiinţei mele ostenite.

Alungă patimile mele,
Pe veci strigarea lor o frânge
Şi de durerea altor inimi
Învaţă-mă să pot a plânge

Nu păsul meu să mă cuprindă
Să-mi facă clipele mai grele
Ci jalea unei lumi s-ajungă
Să plângă-n lacrimile mele!

MĂSURA IUBIRII

Iată-mă Doamne de Tine aproape
Fir de nisip între ceruri şi ape
Glasu-Ţi mă cheamă prin nemărginire
Cu-atâta iubire, cu-atâta iubire
Chemarea-n cărările vieţii pătrunde
Dar gândul prin arbori de vânt se ascunde
Când teama cu umbrele reci mă cuprinde
Cu braţele Tale ca valuri mă prinde
Toiag de speranţă spre mine apleacă
Şi sufletu-mi gol cu lumină-l îmbracă
În zorile zilei cu glas de iubire
Mă caută iarăşi prin nemărginire.
Fir de nisip
Între ceruri şi ape
Iată-mă Doamne de Tine aproape!

deAndrei Spiridon

Isus ne cheama

Isus ne cheama.doc
Isus ne cheama.doc
Isus ne cheama.doc
69.5 KiB
176 Downloads
Details

ISUS NE CHEAMĂ

CUPRINS:

1. Deschidere 6
2. Rugăciune
3. COR: Rugăciune
4. Introducere: Isus ne cheamă
5. COR: Sub stindardul lui Hristos
6. Tema I
7. Tema II
8. COR: Cântecul secerişului
9. Experienţă
10. COR+COM 70
11. Tema III: Isus ne cheamă
12. Tema IV
13. COR: Iată-mă, trimite-mă
14. Tema V: Tinere, te cheamă culmile
15. Poezie: Urcă pe munte
16. COR: 28 TA O viaţă mai sfântă
17. Închidere 368
18. Rugăciune
19. Postludiu – ieşire

Deva, 25 martie

INTRODUCERE
ISUS NE CHEAMĂ

Trăim în timpuri foarte solemne, istoria acestui pământ se apropie de sfârşit înainte ca ceasornicul vremii să anunţe ultima oră, copiii lui Dumnezeu sunt chemaţi să lucreze cu toată puterea lor la desăvârşirea misiunii pe care Hristos le-a încredinţat-o.
În acest timp de mare însemnătate, pentru ca lucrarea să poată înainta în toate ramurile ei, Dumnezeu apelează, în special, la puterea, râvna şi curajul tineretului. Este nevoie de puteri proaspete şi întregi spre a face planuri cu minte limpede şi a-i îndeplini cu o mână plină de curaj.
Dumnezeu doreşte ca tinerii să devină bărbaţi plini de râvnă, gata să ia parte la nobila Sa lucrare şi în stare să poarte răspunderi. Dumnezeu cheamă tineri cu inima neîntinată, tari, plini de curaj şi hotărâţi să lupte cu bărbăţie în lupta ce le stă în faţă, spre a preamări pe Dumnezeu şi a fi o binecuvântare pentru omenire.
Tinere, Dumnezeu te invită astăzi să-i predai tăria tinereţii tale, pentru ca prin folosirea puterilor tale, prin cugetarea ta vioaie, sănătatea ta robustă şi hărnicia lucrării tale, să-i poţi aduce Lui glorie, iar ţie şi semenilor tăi, mântuire. Eşti gata să răspunzi la chemarea Sa!? Eşti gata să-i predai întreaga ta fiinţă şi cugetul tău, pentru binele tău în primul rând, iar apoi pentru folosul celor ce te înconjoară?
Răspunde azi la chemarea Sa, pentru ca mâine să nu fie prea târziu, pentru binele sufletului tău, pentru Hristos care s-a dat ca jertfă spre a te salva din păcat, opreşte-te în pragul vieţii tale şi cântăreşte-ţi bine răspunderile, prilejurile şi posibilităţile tale. Dumnezeu ţi-a dat prilejul de a-ţi făuri o viaţă înaltă, influenţa ta poate să se aşeze în slujba adevărului lui Dumnezeu; tu poţi fi un conlucrător cu Dumnezeu în marea lucrare de răscumpărare a neamului omenesc…
Dumnezeu te ajută să iei această hotărâre cât mai curând. Fericirea din viaţa aceasta, cât şi din cea viitoare, depinde de tine. Desigur e greu să te hotărăşti, dar priveşte la exemplul pe care Tatăl ceresc ţi L-a dat ca să-L urmezi.

TEMA I

Domnul Isus Hristos este modelul nostru în toate. După orânduirea lui Dumnezeu, Mântuitorul nostru şi-a petrecut copilăria în Nazaret, unde locuitorii aveau un aşa caracter, încât Ei era continuu expus ispitelor, şi era necesar pentru El să se păzească spre a rămâne curat şi nepătat în mijlocul mulţimii de păcate şi răutăţii. Nu Hristos şi-a ales ţinutul acesta, Tatăl Său alese pentru El locul acesta unde caracterul Său avea să fie pus la probă şi încercat în diferite chipuri. Anii tinereţii lui Isus au fost puşi la încercări, greutăţi şi lupte grele pentru ca să-şi poată forma un caracter integru, care să facă din El un exemplu desăvârşit pentru copii, tineret şi întreaga omenire. Viaţa sa avea drept scop să arate că curăţenia, statornicia şi tăria de principii nu atârnă de viaţa liberată de greutăţi, sărăcie şi împotrivire.

El a fost ispitit în toate, dar fără păcat. Dimpotrivă El a biruit păcatul luând asupră-şi păcatele întregii omeniri, prin moartea Sa pe cruce. Astăzi El e la tronul veşnic de unde priveşte la fiecare suflet care îşi îndreaptă faţa către El, căutând după mântuire. El cunoaşte din însăşi viaţa Sa care sunt slăbiciunile omeneşti, care sunt nevoile noastre. El priveghează asupra ta, fiu înfricoşat al lui Dumnezeu. Eşti ispitit? El te scapă. Eşti slab? El îşi dă puteri. Eşti lipsit de pricepere? El te luminează. Eşti rănit? El te vindecă.

TEMA II

Hristos te cheamă deci să mergi pe calea pe care El a mers prima dată. „Veniţi la Mine” este chemarea Lui. Oricare ar fi grijile şi frământările tale, înfăţişează cazul tău înaintea Domnului. Se va deschide o cale ca să poţi scăpa de greutăţi. Cu cât ţi se arată că eşti mai slab şi mai fără ajutor, cu atât vei deveni mai puternic în tăria Lui.
Exemplul lui Hristos ne arată că singura noastră nădejde de biruinţă e transformarea caracterului nostru după modelul Său. Dacă tu, vei fi asemenea lui Hristos, vei putea respinge toate atacurile celui rău şi vei deveni un ostaş destoinic în răspândirea luminii adevărului lui Dumnezeu.
Nu precupeţiţi nici un efort pentru realizarea acestui scop. Hristos cheamă voluntari ca să poarte stindardul crucii înaintea întregii lumi. Nu uita că Biserica tânjeşte după ajutorul tinerilor, care să depună mărturie plină de curaj şi care prin zelul lor arzător să trezească forţele amorţite ale poporului lui Dumnezeu. E nevoie de tineri care să se împotrivească valului spiritului lumesc şi să ridice glasul de avertizare împotriva paşilor pe calea păcatului.
Lucrează deci la curăţirea caracterului tău, iar după ce templul sufletului tău va fi eliberat de tot ce nu e după voia lui Dumnezeu, întronează pe Hristos în inima ta. Atunci, prin El şi împreună cu El, străduinţele tale vor căpăta noi puteri, vor da pe faţă un zel plin de entuziasm în a îndemna pe oameni să se împace cu Hristos. În tot ce faci, lucrează cu credinţă şi cu nădejdea biruinţei prin Răscumpărătorul tău.
Priviţi numai înainte şi în sus. Isus vă întinde mâna Sa spre a vă ajuta, nu veţi avea altceva de făcut decât să-i atingeţi mâna în simplă încredere şi să-L lăsaţi să vă conducă. Nu uitaţi El vă conduce la cea mai preţioasă comoară; mântuirea sufletelor voastre şi dobândirea vieţii veşnice în Împărăţia lui Dumnezeu.
Fie ca tineretul să-şi amintească de datoria pe care o are, de a-şi forma caracterul pentru veşnicie, şi că Dumnezeu cere de la el să facă tot ce poate fi mai bine. Fie ca cei cu experienţă mai multă să vegheze asupra celor mai tineri şi atunci când îi văd ispitiţi să-i ia deoparte să se roage cu ei şi pentru ei. Dumnezeu va vedea din partea noastră o recunoaştere a marelui sacrificiu făcut de Hristos pentru noi, dacă noi vom arăta un interes pentru salvarea acelora pentru care El a venit. Dacă tineretul va căuta pe Hristos atunci El va face rodnice sforţările lor.
Domnul să ajute la aceasta, începutul fiind ziua de azi. Amin!
EXPERIENŢĂ
UN TALENT FOLOSIT MULTE SUFLETE SALVATE

O tânără îmbrăcată într-o rochie colorată, prea mare pentru ea, a venit la una din şcolile noastre misionare. Faţa ei era deformată, nu avea nas şi era puţin redusă mintal. Ea e întrebată de directorul şcolii:
– „Pentru ce ai venit?”
– „Să învăţ la şcoală” – răspunde fetiţa.
– „De la ce distanţă vii tu aici?”
– „De la 200 de mile”
– „Ai venit pe jos, până aici?”
– „Da, pentru că n-am avut bani să vin altfel.”
Ea a stat acolo trei luni de zile, apoi s-a făcut selecţionarea elevilor şi directorul împreună cu comisia constată că această tânără trebuie să plece înapoi de unde a venit, pentru că nu poate fi de folos lucrării lui Dumnezeu. Tânăra este chemată să i se spună cu multă delicateţe:
– „Tu trebuie să pleci înapoi”. Fata răspunde după ce a stat mult timp împietrită:
– „Să plec?” Ea fusese fericită la şcoală. Da, răspunde directorul, trebuie să mergi înapoi acasă.
Ea a plecat. Trecură doi ani. Apeluri urgente veneau la misionari pentru ca să fie trimişi la 200 de mile, unde era interes pentru Evanghelie.
A mai trecut încă un an până să meargă cineva pe insula aceea, când a sosit misionarul pe insulă s-a gândit:
– „Trebuie să încep lucrarea aici.” Dar a observat la un moment dat că nu în port trebuia să înceapă lucrarea, ci pe coasta unui deal unde era mulţime adunată, toţi locuitori de pe insulă.
Misionarul îşi îndreptă paşii către locul acesta. Toţi locuitorii se ridicară în picioare urându-i: „Bun venit”. „Trebuie să încep predicarea chiar în locul acesta”, îşi zise el. Iar mai întâi zise către oamenii aceia: vreau să vă învăţ o cântare, să cântaţi şi să-L lăudaţi pe Dumnezeu.
A citit cuvintele cântării, apoi începu să cânte melodia. Feţele celor adunaţi acolo străluceau de bucurie. Dar la un moment dat se aude o voce: “cunoaştem cântarea”. Misionarul rămâne uimit şi pentru că era cunoscută, anunţă o altă cântare. Mulţimea din nou exclamă: “o cunoaştem şi pe aceasta”. Misionarul încearcă pentru a treia oară să-i înveţe o cântare. Dar şi de data aceasta aude: “cunoaştem şi aceasta cântare.”
El a rămas uimit, privind pe cei adunaţi şi puse întrebarea:
– „Cine va învăţat aceste cântări? Cine v-a învăţat să le cântaţi?” Mulţimea şi-a îndreptat privirea spre tânăra care fusese la Şcoala Misionară, unde stătuse aproape 3 luni şi învăţase şi ea câteva cântări să le cânte.
A venit pe insulă, în satul ei, şi a învăţat pe toţi locuitorii să cânte cântările pe care ea le învăţase la şcoală. Şi acum ei arătau cu degetul spre ea. Ea se tot ascundea în grupurile acelea ca să nu fie văzută. Misionarul merse la ea şi o întrebă:
– „De unde cunoşti toate acestea?”
– „De la Şcoala Misionară.
– „Când ai fost acolo?”
– „Acum trei ani” – veni răspunsul.
– „De ce n-ai mai rămas acolo?”
– „Am fost trimisă acasă”, spunea cu lacrimi în ochi acest lucru.
Ea prin cele ce prinsese, în trei luni, în trei ani a câştigat un sat pentru Dumnezeu. Ea nu avea alt talant, nici să vorbească, nici să facă altceva – decât cu singurul talent – de ai cânta, a pregătit o insulă întreagă pentru vestirea soliei lui Dumnezeu.
Dacă o fată din junglă a putut câştiga un sat, cu singurul ei talant, ce am putea face noi? Ea a dat totul ce a avut Domnului, şi a pus în slujba Lui cele ce a primit în cele trei luni.
Ce facem noi cu multele noastre daruri?
Ce facem noi cu multele noastre ocazii?
Ce facem noi cu multele noastre talente?
O tânără, ridică-te şi lucrează pentru Dumnezeu. Exemplul acestei tinere este o mustrare pentru mine şi pentru mulţi dintre dumneavoastră. Ea ştia asta: să cânte. Şi cu aceasta a câştigat satul ei întreg.
Amin!

TEMA III
ISUS NE CHEAMĂ

Fiecare generaţie de oameni din istoria omenirii a avut o anumită misiune în înaintarea lucrării lui Dumnezeu.
Dumnezeu a avut totdeauna în planul Său oameni destoinici, vrednici de toată cinstea, care i-au adus numai onoare.
Răspunsuri de felul:
– „Cum aş putea să fac un rău atât de mare şi să păcătuiesc împotriva lui Dumnezeu?”
– „Mai bine sufăr împreună cu poporul lui Dumnezeu, decât să obţin mărire lumească.”
– „Eu vin înaintea ta nu cu sabia, cu suliţa, şi cu pavăza, ci eu vin înaintea ta în Numele Domnului Oştirilor!”
– „Mă voi ruga şi mai departe Dumnezeului meu, la fel ca şi până acum, chiar dacă voi fi aruncat în mijlocul leilor!”
– „Nu mă voi întina cu bucatele de la masa împăratului!”
– „Chiar de ne vor arunca în cuptorul de foc, noi vom sluji numai Dumnezeului nostru, iar El ne va salva”
Răspunsuri de felul acesta şi multe altele sunt demne de tineri ca: Iosif, Moise, David, Daniel, Şadrac, Meşac, Abed-Nego.. .
De astfel de caractere statornice are nevoie şi astăzi Dumnezeu. Adevărul care trebuie vestit lumii întregi, a doua revenire a lui Hristos, trebuie să fie dusă în toate colţurile pământului de oameni plini de curaj, putere şi avânt, statornici în păzirea adevărului sfânt

TEMA IV

Misiunea tuturor credincioşilor este de a aduce la cunoştinţa lumii întregi nevoia unei pocăinţe cât mai grabnice, voia împăcării cu Dumnezeu, în vederea pregătirii de a întâmpina pe norii cerului pe Cel ce ne-a răscumpărat din păcat.
„Aici este răbdarea sfinţilor care păzesc poruncile lui Dumnezeu şi credinţa lui Isus” este solia prezentă, solia pentru timpurile din urmă.
Trebuie de aceea să ne străduim să conlucrăm cu toţii la răspândirea Evangheliei pentru ca astfel multe suflete să fie salvate şi să fie întoarse spre Dumnezeul adevărat căruia să-ţi servească cu toată credincioşia şi să primească pe Isus Hristos ca Mântuitor personal.
În această lucrare de salvare a sufletelor Dumnezeu cheamă în special pe tineri, care prin devotamentul, râvna şi zelul tinereţii lor să lucreze cu spor pentru a grăbi astfel revenirea lui Hristos.
Pentru aceasta, Mântuitorul nostru îndeamnă să folosim toţi talanţii încredinţaţi nouă în dar. Am văzut cu toţii care a fost efectul folosirii unui singur talant.
Oricât de mari sau oricât de mici ar fi talentele voastre, puneţi-le în slujba lui Hristos. Lui îi datoraţi toată destoinicia voastră. Lui îi aparţin puterile voastre corporale, sufleteşti şi spirituale, şi pentru El trebuie să fie folosite toate acestea. Timpul vostru, influenţa voastră, însuşirile voastre, priceperea voastră, toate trebuie puse în slujba Aceluia care dă totul. Cel care caută cu stăruinţă sa aducă la îndeplinire planul cel mare al lui Dumnezeu, pentru mântuirea oamenilor, foloseşte cel mai bine darurile ce i-au fost încredinţate.
Predându-ne Lui şi servind lucrarea Sa cu toată fiinţa noastră, să-L rugăm pe bunul Dumnezeu să ne ajute să ajungem să salvăm şi pe alţii pentru mântuire şi astfel cu toţii să ne bucurăm odată în Ţara cea Minunată, în Împărăţia slavei lui Dumnezeu. Amin!
TEMA V
TINERE, TE CHEAMĂ CULMEA!

Ţi-a fost hărăzit să trăieşti în vremea în care se făureşte din sânge şi foc istoria.
În viaţa ta veselia şi melancolia, entuziasmul şi frica, binele şi răul sunt nişte simptome alternative.
Vârsta te poartă pe valurile îndoielii şi nesiguranţei. La etatea în care te afli sufletul ţi-e gata să erupă asemenea unui vulcan, învingând rezistenţa trupului de lut pentru a-ţi croi drum nou la răscrucea drumurilor.
Bunul Dumnezeu îţi atrage atenţia asupra a două drumuri, două posibilităţi de trai.
Tu concentrează în tine CULMILE, închide în inima ta cerul. Înarmează-te cu armele voinţei, convingerii, înfrângerii şi muncii.
După un marş greu vei gusta pe culme fericirea meritată.
Soarele biruinţei îţi va săruta fruntea ta tânără, lucie de unduirea asaltului încoronat. Hristos te va primi cu un zâmbet dulce, iubitor…
VINO!
Iată culmile! Cucereşte-le!……

URCĂ PE MUNTE

Urcă pe munte
Să vezi splendoarea de dincolo
Splendoarea Canaanului.
Urcă pe munte să fii la un pas de Eden
Să-ţi oglindeşti privirile-obosite
Pe măreţia oraşului veşnic
Să înţelegi că viaţa
Nu-i frângere de drum
Nici sfâşieri de timp
Şi nici sfârşit de noi
Că ceea ce se pare încheiere
E numai început
Că-n zarea ce se stinge
Se înfiripă zorii veşniciei
Cu revărsări de fluvii de lumină

Urcă pe munte
Numai pe vârf de munte poţi pricepe
Că nu eşti doar un bulgare de tină
Ci colţ de cer, fărâmă de divin
De veşnicie
Urcă pe munte
Pe muntele credinţei
Pe stâncile speranţei
Pe crestele făgăduinţelor minune
Privirile tale să plângă fericite
Oprite de măreţia patriei promise

Urcă pe munte
Chiar obosit de anii ce te-aşteaptă
De templele cărunte
De braţele-n durere frânte
De fruntea-nsângerată
Şi de picioarele rănite
Urcă pe munte
De nu poate altfel
Urcă-n genunchi
Chiar dacă sufletul ţie sfâşiat de ne-mpliniri
De căutări zadarnice
De doruri risipite

Urcă pe munte
Chiar dacă-ţi pare aspră, fără sens
Cărarea ce te poartă către culme
Chiar dacă paşii simt
Prăpăstiile fricii
Chiar dacă-auzi şuvoaiele de lacrimi
Sălbatice vuind
Urcă pe munte
Ele curg la vale
Din ce în ce se-aud mai jos
Dezamăgirile şi plânsul
Din ce în ce e mai aproape cerul

Urca pe munte
Acolo-ţi cad pe fruntea de văpaie
Stropi de balsam de Paradis
O împlinire-a armoniei
Ce-o-ncerci acuma fără rost
Acolo-n vârf de tot
Aripi în loc de paşi încătuşaţi
În loc de mers e zbor netulburat
Urcă pe munte
Sub vegherea îngerilor buni
Acolo sus
Ce-i pământesc din tine
Să se stingă
Şi să te-aprinzi pe bolta veşniciei
Ca o stea nemuritoare

Acolo sus, pe muntele credinţei
Pe muntele Golgotei
Spre dincolo, spre Dumnezeu.

deAndrei Spiridon

Isus – Printul pacii

Isus - Printul Pacii.doc
Isus - Printul Pacii.doc
Isus - Printul Pacii.doc
83.5 KiB
136 Downloads
Details

ISUS – PRINŢUL PĂCII

CUPRINS:

1. Deschidere
2. Rugă
3. COR copii – Auzi îngerii
4. Gânduri – 5 copii
5. Experienţă –
6. COR COPII – Aleluia
7. Poezie –
8. Experienţă –
9. Pct. instrumental –
10. Poezie –
11. COR COPII – Colind
12. Tema I –
13. COR 32
14. Poezie –
15. Poezie –
16. Pct. instrumental –
17. Poezie –
18. COR COPII + COM
19. Tema II – 7 persoane
20. COR – 10
21. Închidere
22. Rugă
23. COR 11

GÂNDURI…

• Dacă nevoia noastră cea mai mare ar fi fost câştigarea cât mai multor informaţii, Dumnezeu ne-ar fi trimis un Profesor;

• Dacă nevoia noastră cea mai mare ar fi fost tehnologia, Dumnezeu ne-ar fi trimis un Om de ştiinţă;

• Dacă nevoia noastră cea mai mare ar fi fost banii, Dumnezeu ne-ar fi trimis un Economist;

• Dacă nevoia noastră cea mai mare ar fi fost distracţia, Dumnezeu ne-ar fi trimis un Clovn;

• Dar pentru că cea mai mare nevoie a noastră este mântuirea, Dumnezeu ne-a trimis un Mântuitor.

„EŞTI DUMNEZEU?”

Într-o seară friguroasă de iarnă, în timpul sărbătorilor de iarnă, un băieţel de vreo şase anişori stătea în faţa vitrinei unui magazin. Copilaşul nu avea pantofi, şi hainele lui erau rupte şi murdare. O tânără, care trecea pe acolo a văzut pe băieţel şi a intuit din privirea lui după ce anume tânjea din vitrina magazinului.
L-a luat pe copil de mână, şi l-a condus în magazin. I-a cumpărat o pereche nouă de pantofi şi un costum de haine groase pentru vremea rece de afară.
Apoi au ieşit în stradă, iar tânăra i-a spus: „Acum poţi merge acasă. Eu îţi doresc o vacanţă frumoasă.”
Băieţelul a privit-o şi a întrebat-o: „Dumneavoastră sunteţi Dumnezeu?”
I-a zâmbit, apoi a răspuns: „Nu! Eu sunt doar unul dintre copiii Lui!”
Băieţelul a continuat: „Ştiam eu că trebuie să existe o relaţie între voi!”.

Un cântec de slavă răsună
Şi zguduie noaptea cea grea
Acum vestirea cea bună
Din veci împlinirea şi-o ia.

Primiţi-o, primiţi vestea bună
Căci ea pentru noi s-a adus.
Cu cerul cântaţi împreună
Mărire în veci lui Isus.

EXACT LA TIMP

Într-o noapte Dumnezeu decembrie pe la 23:30, o femeie în vârstă, de culoare, mergea pe autostrada spre Alabama, biciuită de vânt şi ploaie. Maşina ei se stricase şi acum disperată trebuia să meargă pe jos mai mulţi kilometri. Udă până la piele, s-a hotărât să facă semn următoarei maşini care v-a trece pe autostradă. Un tânăr alb, a oprit ca să o ajute – un lucru nemaiauzit în Sud în zilele acelea din anii 1960, când albii şi negrii erau în conflict. Bărbatul a luat-o la el în maşină până când a găsit un taxi. Atunci părea foarte grăbită! El i-a scris adresa lui pe o bucată de hârtie, apoi doamna i-a mulţumit şi a plecat în mare grabă.
După şapte zile cineva ciocănea la uşa acelui bărbat tânăr. Spre surprinderea lui. La uşă se afla un om cu un televizor color şi un video recorder. Alături de aceste aparate era o notă specială:
„Dragă domnule James;
Îţi mulţumesc foarte mult pentru ajutorul pe care mi l-ai oferit atunci, când la miezul nopţii mă aflam pe autostrada spre Alabama. Ploaia udase nu numai hainele mele, ci inundase şi sufletul meu. Atunci ai venit dumneata. Datorită ajutorului pe care mi l-ai oferit, am reuşit să ajung la timp pentru că soţul meu, care se afla de mai multe zile bolnav la pat, să nu moară. Dumnezeu să te binecuvânteze pentru m-ai ajutat atunci când eram în mare nevoie.”
Cu sinceritate,
Mrs. Nat King Cole

CÂNTEC DE NAŞTEREA DOMNULUI

Când până la noi străluci steaua Ta
Şi vestea cea bună citit-am în ea
Din soare – Răsare la drum am plecat
Să-ţi dăm închinare, mărite-Împărat!

Am căutat prin vechi tezaur
Daruri multe de-am afla
Cu desagii plini de aur
Am sosit la ieslea Ta.

După cum spuneau străbunii,
Smirna-i leacul cel mai rar
Noi, strângând o viaţă-ntreagă
Smirnă Ţi-am adus în dar.

Ca o rugă care suie
Dintr-un templu prea sfinţit
Iată, Ţi-am adus tămâie
Cu miros nepreţuit.

Dar cât de puţin e tot ce-am adus
Când ieslea e plină de slava de sus.
Şi fără de glas ne prosternem umil
Un cer de măriri e-n divinul copil.

ISUS – PRINŢUL PĂCII

Proorocul a vorbit în zilele din vechime cu glasul lui puternic: „Iată că fecioara va rămânea însărcinată, va naşte un fiu, şi-i va pune numele Emanuel – Dumnezeu cu noi.” (Isaia 7:14) Copilul ei, Fiul lui Dumnezeu va stăpâni peste tot pământul. „Îl vor numi Minunat, Sfetnic, Dumnezeu tare, Părintele veşniciilor, domn al păcii.” (Isaia 9:6) „Va fi numit Prinţul Păcii pentru că acolo unde va domni El războaiele vor înceta, păcatul şi moartea or dispărea. Iată! Timpul acela este aproape!”
De-a lungul unui drum şerpuit, prăfuit, un măgăruş îşi purta povara – pe Maria. Iosif, logodnicul ei, mergea pe lângă măgăruş răbdător. Împreună se îndreptau spre Betleem. Cerul se întuneca. Ziua aproape trecuse, dar ei încă mai aveau de mers. Începuse să se facă frig. Măgăruşul nici nu mai avea timp să-şi tragă răsuflarea. Prinţul Păcii era pe cale să se nască.
Ajunşi la Betleem toate hanurile erau pline de oaspeţi. Maria era frântă de oboseală şi mai presus de aceasta o apucaseră şi durerile naşterii. Atunci un hangiu, îndemnat de Duhul lui Dumnezeu le-a spus: „Haideţi! Puteţi rămâne în grajdul meu!”. Şi când s-a strigat miezul nopţii, Prinţul Păcii se născuse. Mieluşeii şi oile din grajd au asistat tăcute la naşterea Sa.
Câmpiile din jurul Betleemului erau cuprinse de întuneric. Păstorii străjuiau ţarcul turmelor lor, când deodată slava lui Dumnezeu a umplut cerul. Plini de frică au ascultat vestea îngerului: „Nu vă temeţi! Vă aduc o feste bună! Astăzi în cetatea lui David vi s-a născut un Mântuitor, care este Hristos Domnul!… Îl veţi găsi înfăşat în scutece şi culcat într-o iesle.” (Luca 2: 10-11) Această veste a schimbat cu totul dispoziţia păstorilor, Mielul lui Dumnezeu venise ca să-i salveze! Haideţi păstori! Haideţi să-l vedeţi!
Cerul s-a luminat şi un cor de îngeri cânta laudă lui Dumnezeu: „Slavă lui Dumnezeu în locurile înalte şi pace pe pământ între oamenii plăcuţi Lui!”(Luca 2:14). Entuziasmul

creştea în inima păstorilor şi când totul a dispărut, uitând de turmele lor au plecat să găsească pe Prinţul Păcii. În grajdul întunecos şi mic, păstorii s-au adunat împreună cu oile care se aflau deja acolo pentru a spune bun venit Celui de curând născut.
Cântaţi păstori! Într-o zi El va conduce întreaga planetă cu pace şi iubire. Dar azi încă nu are un tron pe care să domnească, ci doar inima noastră! Când El va deveni Regele nostru, toate luptele vor înceta şi suspinele se vor opri. Vom simţi dragostea Lui şi vom avea pace.
Cântaţi ceruri! Bucuraţi-vă locuitori ai pământului! Bucuraţi-vă de naşterea Domnului Păcii! El a venit să se nască şi azi – în inima noastră!

BETLEEM

În ieslea Betleemului, demult
Un Prunc fără de seamă s-a născut
Spre care, „steaua” Duhului cel Sfânt
Călăuzeşte-ntruna pe pământ,
De mii de ani, pe toţi acei
Ce văd cu ochii minţii, raza ei.
Pe toţi cei care simt în pieptul lor
Nevoia de-alinare şi-ajutor,
Pe toţi cei care cred al Lui Cuvânt
Şi-aşteaptă să îl vadă în curând!

EU VIN SĂ-ŢI MULŢUMESC

Smerit plecat în rugă, cu mâinile întinse
Spre tronul Tău de slavă, Copil dumnezeiesc
Cu gândurile toate, cu dorurile-aprinse
Cu inima întreagă, eu vin să-Ţi mulţumesc!

Nici aur, nici tămâie, nici smirnă, scump Isus
Nu Ţi-am adus-nainte, cum magii Ţi-au adus;
Nici jertfe, ca-n vechime, pe altar nu-Ţi stau depuse
Nici alte daruri scumpe nu Ţi-am adus, Isuse.

Eu am doar mulţumirea. Cu ea-Ţi cad înainte
Întocmai ca păstorii ce-ntâi Te-au întâlnit
Îţi simt în piept iubirea şi parcă n-am cuvinte
Să-Ţi mulţumesc cum vreau, Mântuitor iubit!

În staul ori în templu, pe drumuri, în cetate,
La Cina cea de taină ori prins pe cruce sus,
Şi-n zilele senine şi-n cale-ntunecate
Smerit întotdeauna Te-am cunoscut Isus.

Mireasma Ta aleasă, prin lume răspândită
Din floarea umilinţei, deplin m-a cucerit…
Îi simt mereu parfumul, ea stă neveştejită
Şi spune tuturor de chipul Tău smerit.

Isuse, Tu eşti darul Cerescului Părinte
EMANUEL, MESIA, COPILUL cel slăvit
În Tine-s împlinite prezicerile sfinte
Prin Tine am iertarea, în Tine-s mântuit!

De-aceea, azi, în rugă, cu mâinile întinse
Spre tronul Tău din slavă, Copil dumnezeiesc
Cu gândurile-mi toate, cu dorurile-aprinse
Cu inima-ntreagă, eu vin să-Ţi mulţumesc!

LA IESLEA TA

Cu tălpile împovărate ale aşteptării
Cu palmele însângerate de spinii drumului
Şi-n inimă cu crengi de gânduri aşternute
Am poposit la ieslea Ta…

Ieslea Ta – făclie de speranţă şi lumină
Aprinsă în noaptea deznădejdii;
„Vrăjmăşie voi pune între tine şi femeie
între sămânţa ta şi sămânţa ei…”

ieslea Ta – rază de nădejde şi aşteptare
ce a străbătut desişul secolelor
iluminând altarul fiecărui suflet:
„Am căpătat un copil cu ajutorul Domnului”.

Ieslea Ta – miracol al întrupării, al renunţării
Şi al umilinţei: „Ci S-a dezbrăcat pe sine însuşi
Şi a luat chip de rob, făcându-se asemenea oamenilor…”

Ieslea Ta – solie purtată pe drumurile timpului
Din neam în neam, din generaţie în generaţie
Din suflet în suflet: „Îl văd, dar nu acum,
Îl privesc, dar nu de aproape…
O stea răsare din Iacov, un toiag de cârmuire
Se ridică din Israel…”

Ieslea Ta – altar al împlinirii
Ridicat pe maluri de istorie
Între moarte şi viaţă, între bine şi rău
Între pedeapsă şi iertare:
„Căci un Copil ni s-a născut, un Fiu ni S-a dat
şi domnia va fi pe umărul Lui…”

Ieslea Ta – fereastră deschisă spre un paradis pierdut:
„Apoi am văzut ceruri noi şi un pământ nou
pentru că cerul dintâi şi pământul dintâi
pieriseră şi marea nu mai era…”

Ieslea Ta – popas în drumul meu,
Betel la capătul oboselii mele:
„Veniţi la Mine toţi cei trudiţi şi-mpovăraţi
şi Eu vă voi da odihnă…”

Ieslea Ta – locaş de rugăciune pentru sufletul meu.

CĂLĂTORIND PRIN NOAPTE

Pe drumul care suie de la Ierihon către Muntele Măslinilor un grup de cămile înainta agale. Ziua se apropia de sfârşit. Cămilele şi bărbaţii care le mânau arătau foarte obosiţi ca şi cum ar veni de depărtare. Portul acestor oameni era diferit de cel al israeliţilor pin ţara cărora treceau acum. Capul le era acoperit de diademe din aur şi argint împodobite cu pietre preţioase. La gât aveau salbe şi lănţişoare din aur. Inelele de la degete reflectau lumina soarelui care cobora spre apus. Ajungând pe vârful Muntelui Măslinilor au făcut un scurt popas pentru ca animalele lor să mai răsufle un pic.

Cel care era cel mai bătrân dintre ei, le-a spus:
– „Ar trebui să întrebăm pe primul om pe care îl vom întâlni unde am putea să găsim pe Regele de curând născut al iudeilor.” (1)

– „Eu cred că vom afla imediat unde se află pentru că suntem foarte aproape de Ierusalim!” a spus un altul. (2)

Un iudeu care era îmbrăcat ca un levit venea din direcţia opusă.

– „Pace ţie!” a spus bătrânul care vorbise şi mai înainte. „Ai putea să ne spui unde Îl putem găsi pe Regele de curând născut al iudeilor? Am văzut steaua Lui din Est şi vrem să ne închinăm înaintea Lui!” (1)

După ce a răspuns cu acelaşi salut, levitul a continuat:
– „Irod este regele nostru. În palatul lui nu s-a născut nimeni. Regele şi-a omorât toţi copiii de teamă ca nu cumva vreunul dintre ei să-i ia tronul. Blestemat să fie de Dumnezeu. Apoi copii se nasc în fiecare zi, dar nu ştiu nimic despre aşa ceva. Un rege al iudeilor, spui?”(3)

Bătrânul care întrebase a dat din cap în semn de încuviinţare.
– „Îmi pare rău, dar nu am cum să vă ajut. Întrebaţi la Templu, sau la palat. Domnul să vă binecuvânteze!” (3)

Călătorii obosiţi au privit unul către celălalt întrebători.
– „Mă aşteptam ca toată lumea să ştie de El! Oare este posibil ca să fi urmat doar o iluzie de-a noastră? Steaua aceea ne-a condus atâta drum până aici… Nu! Este imposibil să fi greşit! Mesia S-a născut în mod sigur şi cineva trebuie să ştie unde!”(4)

Umbrele nopţii coborau peste văi în timp ce magii din Răsărit au stat la masă discutând despre steaua pe care o văzuseră şi care îi îndrumase până aici. Când întunericul a cuprins cetatea Ierusalimului, călătorii scrutau bolta înstelată pentru a regăsi Steaua călăuzitoare.

– „Acolo! Uite! Aceea este steaua! Să pornim! Să ne continuăm drumul!”(4)

Printre măslini, pe drumul abrupt, magii au coborât până la poalele muntelui, apoi au intrat pe porţile Ierusalimului. Ochii lor erau permanent îndreptaţi către Stea. Pentru un moment, Steaua s-a oprit asupra Templului, apoi a dispărut. Călătorii au intrat în curtea Templului. Acolo nimeni nu se bucura de venirea pe lume a noului Rege. Hainele lor deosebite au atras privirea celor care veniseră să se închine. Oamenii aceştia străini au întrebat pe toţi cei pe care îi întâlneau despre Regele de curând născut la iudeilor, dar nimeni nu părea să ştie ceva despre aceasta.

Unul dintre preoţi a răspuns la întrebarea lor:
– „Noi nu avem alt rege decât pe Irod. Ce întrebare este aceasta la voi? Vreţi să ne faceţi probleme? Dacă sunteţi într-adevăr prietenii noştri terminaţi cu astfel de întrebări!”(5)

Un alt închinător a continuat:
– „Spuneţi că aţi văzut o stea? Păi nu sunt atâtea stele pe cer!”(6)

– „Da! Aşa este!” au răspuns magii, „Dar nu vă aduceţi aminte de profeţia lui Balaam: „O stea răsare în Iacob şi toiagul de domnie nu se va depărta din Israel?” Acesta este Steaua pe care am urmat-o până acum!”(2)

– „Da… sigur că da. Acea profeţie se referă la Mesia! Preoţii noştri cred că ştiu mai multe despre aceasta! Haideţi să-i întrebăm!” (6) a răspuns un închinător.

Un alt închinător s-a adresa străinilor spunându-le:
– „Ce ştiţi voi despre Mesia? Mesia este al iudeilor. Ce aveţi voi a face cu El?”(5)

– „Prietene”, a răspuns cel mai în vârstă dintre călători, „este adevărat că Mesia, Regele vostru este iudeu; dar El va fi Mântuitorul întregii lumi şi tot pământul se va lumina de slava Lui!”

Dezamăgiţi de ignoranţa închinătorilor iudei, călătorii au plecat din curtea Templului. Venirea lor la Ierusalim a stârnit mare agitaţie. Întrebarea lor ciudată era acum mult discutată. Până şi Irod a auzit în palatul său despre ce discută poporul. Magii din Răsărit, sperând că poate la palat vor găsi răspuns, au căutat să stea de vorbă cu Irod. Alarmat de această veste, Irod a chemat pe toţi preoţii la palat pentru a afla unde anume trebuia să se nască Mesia.

Este ciudat faptul că învăţătorii lui Israel nu ştiau exact unde urma să se nască Mesia şi a fost nevoie ca să cerceteze sulurile. Să fi uitat ei oare povestirea păstorilor? După ce au cercetat profeţiile au spus regelui că Mesia trebuia să se nască în Betleemul lui Iuda.

După plecarea preoţilor, Irod a chemat în taină pe magi şi le-a spus:
– „Fără îndoială că noul rege al iudeilor pe care Îl căutaţi este Mesia pe care Îl aşteaptă iudeii. El trebuie să se nască în Betleemul lui Iuda. Mergeţi voi şi vedeţi locul unde se află, apoi să-mi daţi de veste şi mie ca să merg şi să mă închin înaintea Lui.”

Când magii au ieşit din palatul lui Irod, au zărit din nou Steaua călăuzitoare care i-a condus până la casa unde se afla Isus. Nu au găsit un copil aşezat într-un pătuţ regal. Părinţii lui nu erau oameni bogaţi. Dar în ciuda acestor aparenţe, ei au ştiut că stau în faţa Fiului lui Dumnezeu. Plini de respect au îngenuncheat şi I s-au închinat. Au venit dintr-o ţară bogată ca să se închine înaintea unui copilaş sărac. Darurile lor au onorat pe Isus şi erau o exprimare a închinării lor sincere faţă de El.

„Tot aşa să lumineze şi lumina voastră înaintea oamenilor, ca ei să vadă faptele voastre bune şi să slăvească pe Tatăl vostru care este în ceruri!” Matei 5:16

În întunericul moral şi spiritual al acestei lumi, când împăraţii şi preoţii nu mai ştiu unde poate fi găsit Isus, doar „stelele” – mai pot călăuzi pe călătorii ce caută un Mântuitor. Cu toată cunoştinţa la îndemână, foarte mulţi trăiesc în confuzie şi nu ştiu cum să găsească pe Acela care îi poate salva. „Cei de departe”, conduşi de „stele” au găsit, mergând prin noapte, drumul lor către Regele de curând născut. Această realitate se repetă în fiecare an, când se sărbătoreşte naşterea Domnului. „Cei de aproape”, care au toată cunoştinţa nu se grăbesc să onoreze pe Regele de curând născut, şi „magii din răsărit” vin ca să spele această ruşine!

„Cei înţelepţi vor străluci ca strălucirea stelelor, şi cei ce vor învăţa pe mulţi să umble în neprihănire vor străluci ca stelele în veac şi în veci de veci!” Daniel 12:3

Fiecare dintre noi, „Cei de aproape” putem deveni stele călăuzitoare pentru „Cei care vin de departe” ca să se închine Regelui de curând născut. În noaptea acestei lumi „cei ce vor învăţa pe mulţi să umble în neprihănire, vor străluci ca stelele!” Toţi aceia care devin acum stele călăuzitoare pentru semenii lor vor avea bucuria ca într-o zi – atunci când Regele va veni – să primească o coroană împodobită cu stele.

FII ŞI TU O STEA! (se recită de toţi)

deAndrei Spiridon

Istoria unor imnuri crestine

ISTORIA   UNOR   IMNURI   CRE+PTINE.doc
ISTORIA UNOR IMNURI CRE+PTINE.doc
ISTORIA UNOR IMNURI CRE+PTINE.doc
103.5 KiB
1 Downloads
Details

ISTORIA UNOR IMNURI CREŞTINE
(Programetineret.ro)

CUPRINS:

1. Deschidere 10/100 Mare eşti Tu, Doamne
2. Rugăciune
3. Introducere –
4. Tema I – Poţi să te-ncrezi
5. COR + COM: 38/100 Poţi să te-ncrezi
6. Tema II – Merg spre casă
7. COR + COM: 84/100 Merg spre casă
8. Tema III – Îl văd adesea
9. COR + COM: 24/52 Îl văd adesea
10. Tema IV – Vezi în nori, El vine iară
11. COR + COM: 98 IC Vezi în nori, El vine iară
12. Poezie: Am cerut –
13. Tema V – Noi călători suntem
14. COR + COM: Noi călători suntem
15. Poezie: Acasă, la Tatăl –
16. Tema VI – Stânca mântuirii
17. COR + COM: Stânca mântuirii, Tu 63 IC
18. Tema VII – Vezi cum trei cu Daniel
19. COR + COM: 216 IC Vezi cum trei cu Daniel
20. Tema VIII – Doamne-ntinde mâna Ta
21. COR + COM: 50/100 Doamne-ntinde mâna Ta
22. Tema IX – Ne aşteaptă un cămin strălucit
23. Încheiere –
24. Închidere 158 IC Ne aşteaptă un cămin strălucit
25. Rugăciune
26. Postludiu – ieşire

INTRODUCERE

În această după-masă vom vorbi doar despre imnurile creştine pe care le cântăm împreună, sabat de sabat.
Noua carte de imnuri, mult aşteptată, va cuprinde aproximativ 650 de imnuri. Din acestea, o parte o constituie vechile imnuri revizuite şi cele 100+52 cu care deja ne-am obişnuit. Mai rămân aproximativ 228 de imnuri pe care le vom învăţa pe parcurs, după apariţia noii culegeri de imnuri advente româneşti.
Marele principiu de care s-a ţinut seama cu toată conştiinciozitatea în lucrul la noua carte de imnuri a fost acela ca TEXTUL trebuie să fie pe primul plan. Într-adevăr, la un imn destinat cântării cu toată adunarea, muzica trebuie să fie de obicei mai simplă, totuşi melodioasă şi pătrunzătoare, dar ceea ce trebuie să fie cel mai important este mesajul transmis prin cuvânt! În acest sens s-a manifestat o grijă deosebită pentru versuri, astfel că nu vom mai sta faţă în faţă niciodată cu erorile gramaticale, lingvistice, sau acele expresii neîngrijite, pe care le-am avut în cartea veche. Dimpotrivă, la noile imnuri, mai ales, s-a căutat îmbunătăţirea exprimării, profunzimea şi căldura ideilor, care să facă valabil enunţul de mai sus: ele sunt bune nu numai pentru cântat, ci pentru meditaţie şi rugăciune.
Dar mai mult, dacă sunteţi impresionaţi, aşa cum spuneam de un anumit imn, şi dacă s-a spus că imnurile sunt bune nu doar pentru cântat ci şi pentru meditaţie şi rugăciune, oare n-ar fi potrivit a se adânci şi dezvolta ideile unui imn la dimensiunile unei predici chiar? În felul acesta Cuvântul lui Dumnezeu ar putea fi şi mai mult înrădăcinat în sufletul ascultătorilor. În toate comunităţile fraţii noştri povestesc cu plăcere experienţe, în care un anumit imn a însemnat ceva extraordinar pentru ei, în momentul convertirii lor.
Cu ocazia acestui program al tinerilor, dorim să vă prezentăm unele experienţe legate de imnurile pe care deja le cunoaştem, (pe unele chiar şi cuvintele pe de rost) şi chiar istoria unor astfel de imnuri.

HERE IS NO REST
POŢI SĂ TE-NCREZI – 38/100

Pentru pionierii mileriţi speranţa unei patrii făgăduite era o realitate mai sigură decât însăşi cetăţenia lor pe acest pământ; aceste simţăminte se pot vedea în melodia: Here is no rest.
Mai târziu când s-a descoperit adevărul despre Sabat, primii credincioşi au redescoperit această cântare care descria din nou simţămintele lor. Nu le era uşor să meargă la biserică când toţi vecinii mergeau la lucru, dar poate şi mai greu era când toţi mergeau la biserică, ei să iasă la câmp, la lucru. De multe ori se simţeau marginalizaţii societăţii. E adevărat că erau destul de puţini, în 1863 când s-a format Conferinţa Generală erau aproximativ 3.500 de membrii.
Acest imn a fost inclus în cărţile de imnuri advente abia în 1886 când numărul membrilor AZŞ crescuse la 23.111.
Despre acest imn găsim scrise câteva cuvinte în scrierile personale cu experienţe ale lui Hiram Edson. El povesteşte că era în perioada numită „mişcarea celor 7 luni” (perioada chiar dinaintea lui 22 octombrie 1844), când Edson şi câţiva prieteni în timpul zilei împărţeau literatură iar seara aveau întâlniri evanghelistice. Într-o seară chiar înainte de a deschide întâlnirea în faţa clădirii se opresc două căruţe pline de călători străini care au intrat cu toţii la întâlnirea din seara aceea. Fr. Edson le-a făcut loc repede în timp ce sala intona imnul: „Aici pe pământ sunt un străin, aici nu e odihnă, aici sunt un peregrin însingurat, şi totuşi sunt binecuvântat. Sunt binecuvântat pentru că eu privesc înainte spre acea zi glorioasă când păcat şi suferinţă nu vor fi ….”
În timp ce melodia era cântată, noii veniţi şi-au dat seama că nimeriseră la o întâlnire millerită şi înainte de a se termina, cu toţii s-au gândit că o să plece, dar ascultând mai departe până la sfârşit, în final din tot grupul doar o pereche soţ, soţie au ieşit din clădire, ceilalţi 13 au rămas şi au primit adevărul chiar în seara aceea.
Perechea care ieşise, a tot încercat să-i cheme şi pe ceilalţi, să plece împreună acasă, dar nereuşind ei s-au ambiţionat să meargă pe jos 5 sau 6 mile până acasă, având şi un copil de un an cu ei. Au crezut că aşa e mai bine decât să stea la o întâlnire millerită. Dar copilul a fost atât de neliniştit toată noaptea încât ei au fost ferm convinşi că au acţionat greşit atunci când au plecat, aşa că a doua seară au venit şi ei, cerându-şi iertare şi găsind pacea de care aveau atâta nevoie.

Imnul a fost inclus iniţial în suplimentul de 36 apoi de 72 de pagini al imnurilor millerite. James White mai târziu în anul 1849 a inclus-o în cartea de imuri intitulată: Imnuri pentru poporul lui Dumnezeu care ţin poruncile Lui şi credinţa lui Isus.
(Imnul de care am amintit, se numeşte:
Poţi să te-crezi în Isus ne-ncetat ! Nr.38/100
Vă invităm să-l cântăm împreună.)

I’M A PILGRIM (MERG SPRE CASĂ-84/100)

Majoritatea cântărilor adventist-millerite conţineau dorinţa lor nespusă de a se întâlni în curând cu Domnul lor. „I’m a pilgrim” este un imn ca un exemplu pentru aceasta. După dezamăgirea din 22 Octombrie 1844, acest imn reprezenta şi simţămintele şi izolarea pe care le simţeau primii păzitori ai Sabatului.
Joseph Bates fost căpitan în marină, acum pensionar şi devenit pastor millerit notează un incident în legătură cu acest imn în autobiografia sa publicată în anul 1868. Aceasta s-a întâmplat în călătoria cu scop evanghelistic prin Maryland pe care a avut-o el şi Heman S. Gurney în lunile – februarie şi începutul lui martie 1844. Într-o seară la întâlnirea evanghelistică au venit mai mulţi sclavi ca să asculte imnurile şi predica.
Fr. Bates notează: ‘Sclavii de la întâlnire au rămas foarte impresionaţi de imnurile advente. Ei îl ascultau pe fratele Gurney cum cântă: „Eu sunt un pelegrin, sunt un străin, Eu pot întârzia dar noaptea nu mă poate abate de a merge spre ţara mea…” Unul din bărbaţii de culoare a venit în faţă să mă roage să-i dăm o copie a cântării dar fratele Gurney nu avea decât un exemplar. Negrul atunci îi spune: ‘Îţi dau un sfert de dolar pe el’ – probabil că doar atât avea săracul om după hainele sărace pe care le purta. Fratele Gurney i-a copiat atunci un exemplar şi i l-a dat, sclavul a fost foarte mulţumitor.
Imnul „I’m a pilgrim” a apărut în ambele suplimente de 36 şi 72 de pagini din ediţia din 1843 a Harpei Milenare, publicată de Joshua V. Himes pentru milleriţi. James White a introdus-o în cartea de imnuri advente în 1849. La noi în ţară a fost cuprinsă în noile cărţi de imnuri în cele 100, nr. 84 – MERG SPRE CASĂ.

I SAW ONE WEARY (ÎL VĂD ADESEA-24/52)

Annie Smith a scris această poezie în 19 August 1852. În acel timp ea locuia în Rochester, New York cu Ellen şi James White, împreună lucrau atunci pentru publicarea ziarului ‘The Advent Review and Sabbath Herald’. Pentru că şi data în care a compus-o este 19 şi ziarul în care a apărut este tot 19 înseamnă că ea trebuia să compună în ziua în care a şi apărut apoi sub presiunea timpului. În general celelalte poezii sunt notate că au fost scrise cu câteva zile diferenţă faţă de apariţia lor în ziar, oricum oricât de scurt a fost timpul de gândire pentru acest poem, important este că a fost inspirată şi că a rămas nemodificată până la noi astăzi.
Data de 19 august 1852 este importantă pentru istoria publicaţiilor advente pentru că în acea zi a fost editată şi primul număr din ‘The Youth’s Instructor’ (Instructorul tânăr), era un număr gratuit pentru cei ce nu aveau bani suficienţi pentru a plăti, această revistă a fost editată până în 1970 când a primit o altă denumire: ‘Insight’.
Poezia ‘I saw one weary’, iniţial a fost publicată sub titlul: ‘Speranţa binecuvântată’ sau ‘Nădejdea binecuvântată’, nu era numită ca imn, abia în 1855 apare în imnuri cu melodie, în orice caz mai mult ca sigur Annie atunci când a compus poezia avea deja în memorie şi melodia.
Din scrierile lui Annie observăm că fiecare strofă are o referire exactă la un personaj important în viaţa de la începutul Bisericii.
Prima strofă se referă la viaţa lui Joseph Bates (1792 – 1872) fostul căpitan de marină, a fost unul din primii pionieri ai Bisericii, mai precis patriarhul grupului fiind cu 30 de ani mai în vârstă decât James White. Bates a dus crucea mai întâi ca primul adventist millerit iar apoi ca cel mai învârstă printre iniţiatorii Bisericii AZŞ.
A doua strofă se referă la viaţa lui James White (1821 – 1881) el, cel mai dinamic lider al grupului conducător de la început, care întotdeauna avea idei noi de a duce lucrarea lui Dumnezeu mai departe.
A treia strofă (care la noi lipseşte) se referă probabil la primul misionar oficial John N. Andrews (1829 – 1883), alţii cred că Annie se referă la fratele ei mai mic Uriah Smith. Indiferent la cine se referă ea, strofa a treia vorbeşte despre toţi aceia care au renunţat la totul chiar şi familie când au cunoscut credinţa adventă.
A patra strofă (care la noi este a treia) se referă la experienţa tuturor membrilor din biserică, pentru că fără nădejdea, speranţa în El nu am mai avea putere să luptăm nici unul dintre noi.
(Titlul în limba română este:
ÎL VĂD ADESEA ŞI-L ADMIR Nr.24 (52)
Să cântăm acest imn.)

LO! AN ANGEL LOUD PROCLAIMING
VEZI ÎN NORI – 98 IC

Se pare că acest imn este prima cântare adventistă şi a fost şi editat primul în publicaţiile păzitorilor Sabatului. Joseph Bates l-a publicat într-o cărticică mică pe care a folosit-o şi retipărit-o în lucrarea pe care a avut-o prin Fairhaven, Massachusetts şi New Bedford. De la început a apărut ca melodie din cântecele Sionului. James White a publicat-o în 1849 sub titlul: ‘Second Advent History’, apoi în 1852 a primit titlul:’The Three Messages’ şi a fost editată astfel în cartea de imnuri din 1861. Versurile sunt scrise de Heman S. Gurney prin anul 1847 atunci când Bates primise adevărul despre Sabat, în 1886 strofa a patra s-a modificat.
H.S.Gurney care a locuit lângă Bates în Fairhaven era recunoscut ca şi ‘fierarul cântăreţ’ pentru că îi plăcea să cânte acompaniat de ciocan şi nicovală. Era un om brunet de şase picioare înălţime, care, devenit adventist millerit a fost la începutul anului 1844 peste tot cu Bates în evanghelizări. După dezamăgirea din 22 octombrie Bates şi Gurney au rămas în continuare prieteni. Iar când Bates a acceptat Sabatul şi şi-a scris micul său tratat în 1846, Gurney a plătit până la capăt cheltuielile. Primise inexplicabil 100 de dolari de la şeful său şi Gurney s-a decis să plătească cu aceşti bani ultimele cheltuieli pentru editarea micului tratat despre Sabat al lui Bates. Atunci când J. Bates s-a dus la Benjamin Lindsey, – tipograful – ca să plătească, acesta l-a anunţat că a fost deja achitată diferenţa. Bates n-a aflat niciodată cine I-a plătit cheltuielile.
Cam prin 1845, Gurney o aude pe Ellen Harmon (mai târziu White) relatând viziunile ei la o întâlnire din New Bedford, Massachusetts. Deşi nu a găsit nici o greşeală în spusele ei, el totuşi călătoreşte personal până la Portland, Maine unde investighează personal ce fel de persoană este Ellen. Vorbeşte cu prietenii şi rudele ei, inclusiv cu tatăl ei Robert Harmon. După ce s-a lămurit că experienţa ei creştină a fost marcată prin darul Duhului Sfânt, Guney acceptă viziunile Ellenei Harmon. Mai mult de atât el a plătit prima publicaţie cu jumătate din viziunile ei, ediţia din 6 aprilie 1846
În ultima parte a vieţii lui, Gurney se mută la Michigan, unde continuă meseria sa de fierar. Moare în 1896.
Piesa lui, Heman Gurney este primul imn scris şi publicat al adventiştilor păzitori ai Sabatului.
(Se numeşte:
VEZI ÎN NORI, EL VINE IARĂ, nr. 98 I.C.
Să-l cântăm cu toţii)

Am cerut…

„Am cerut de la Dumnezeu putere
Ca să reuşesc în viaţă;
Am fost făcut slab
Ca să învăţ să ascult în umilinţă…

Am cerut sănătate
Ca să fac lucruri mai importante;
Mi s-a dat boala
Ca să fac lucruri mai bune…

Am cerut bogăţie
Ca să fiu fericit;
Mi s-a dat sărăcie
Ca să fiu mai înţelept…

Am cerut putere
Ca să fiu slăvit de oameni;
Mi s-a dat slăbiciune
Ca să simt nevoia de Dumnezeu…

Am cerut toate lucrurile
Ca să mă bucur de viaţă;
Mi s-a dat viaţă
Ca să mă bucur de toate lucrurile…

Nu mi s-a dat nimic din ce-am cerut,
Dar mi s-a dat tot ce-am putut spera vreodată.
În ciuda dorinţelor mele,
Mi s-a răspuns la o rugăciune nerostită.”

I’M BUT A STRANGER HERE
(Noi călători suntem 347 I.C.)

Thomas Rawson Taylor (1807-1835) scrie cuvintele acestui imn în 1835.
Se naşte în Anglia şi este fiul unui pastor congregaţionalist. La 18 ani Taylor intră la un colegiu pentru a deveni pastor congregaţionalist. După ce îşi termină şcoala, păstoreşte un timp cu succes, până ce din cauza sănătăţii trebuie să se retragă. Mai târziu va preda la o şcoală. Moare la o vârstă prematură de 27 ani. În imnul său, face referire directă la moartea sa iminentă: „Scurta mea peregrinare, timpul este împlinit pentru a trece peste, în curând mă voi odihni.”
În 1854 Lowell Mason (1792-1872) compune melodia specială pentru aceste cuvinte.
Primii pionieri care cântau acest imn nu ştiau nimic despre trecutul autorului. De aceea, în primul supliment în care apare imnul editat de James White, în 1855 nici nu se aminteşte cine este compozitorul. Pentru primii pionieri acest imn vorbea numai despre problemele pe care le au în experienţa lor pe acest pământ, şi cum aşteaptă ei căminul ceresc, fără a se gândi la experienţa altuia.
Acest imn este până în ziua de astăzi în imnurile advente. Referinţa din a doua strofă la: „De ne-o urma cel rău, sau de vom fi goniţi”, se referă la întâmplările şi experienţa teribilă prin care au trecut adventiştii din New England, îndurând iarna grea. Joseph Bates care era cel mai în vârstă dintre pionieri, după ce a ţinut evanghelizarea, s-a dus mai multe mile pe jos să viziteze o familie. Deşi era iarnă şi timpul era din ce în ce mai greu, la cei 65 ani ai săi, el a botezat 7 oameni în râu, fără să se gândească la el, a stat într-o apă îngheţată de 3 picioare, la o temperatură foarte scăzută –30 grade Farrahayd, spun americanii, în limba noastră nu ştiu cât ar fi dar, oricum cumplit de îngheţat, şi prăpădit.
James şi Ellen White a trebuit să se mute în Round Grove, iar prietenii lor din New England, au locuit la ei tot timpul iernii, şi au avut în fiecare seară întâlniri evanghelistice.
Alte familii adventiste ca Andrews şi Stevens s-au mutat la Waukon, tot din cauza vremii la familia J. Loughborough. Din cauză condiţiilor grele, Andrews şi Loughborough au renunţat pentru un timp la lucrare ca să se ocupe de fermă, şi să-I poată hrăni pe ceilalţi.
Pe 9 decembrie E. White primeşte o viziune unde I se spune să meargă înapoi la Waukon, pentru că acolo erau suflete preţioase de salvat. A doua zi, Ellen împreună cu soţul ei şi încă două familii pleacă unde a fost trimisă cu sănii trase de cai. A trebuit să treacă râul îngheţat, au fost pericole foarte mari pe drum. Au trecut râul pe gheaţă rugându-se tot timpul. Temperatura era foarte joasă, chiar faţa sau urechea sau nasul îngheţau.
Când au ajuns, sora White merge la fr. Loughbourough, care lucra la tâmplărie şi îl întreabă: „Ce faci aici, Ilie?” Îi pune această întrebare de trei ori. Cu cât se repeta întrebarea se simţea tot mai jenat, mai ales făcând legătura între el şi Ilie. El că ştia că locul lui nu era acolo.
Într-o scriere târzie a lui Loughbourough povesteşte despre ce a simţit atunci când sora White l-a întrebat de trei ori acelaşi lucru. A fost întrebarea pe care ea o primise în viziune. După această întâlnire, cei doi lideri ai mişcării advente se întorc în activitatea pastorală, lucrând pentru Domnul, până ce mă voi odihni, pentru că, Casa mi-e sus.
ACASĂ, LA TATĂL

Acasă, la Tatăl… tânjesc azi de dor
Şi-aş vrea, cât mai grabnic, acolo să zbor.
Din tot ce-a promis şi-n curând ne va da,
Doresc să privesc în etern Faţa Sa.

Acasă, la Tatăl e tot ce-am sperat.
Nimic nu mă ţine de Terra legat.
Mi-e inima clopot de bună vestire
Şi candela-aprinsă, veghind în slujire.

Acasă, la Tatăl – un loc pregătit
În noua cetate m-aşteaptă tihnit.
Alături de îngeri, pe aripi de cânt
Adesea eu zbor, preamărind pe Cel Sfânt!

Acasă, la Tatăl e cerul senin .
Nu-i moarte, nu-s lacrimi, dureri, nici suspin.
Acolo-i iubire, e pace deplină
Şi Domnul e veşnica noastră Lumină.
Acasă, la Tatăl coroane aşteaptă
Pe frunţi să le-aşeze Iubirea-nţeleaptă
Şi harpe, să cânte cereşti armonii
Slăvind pe Acela, ce-atât ne iubi !

Acasă, la Tatăl vom fi în curând.
Striga-vom, să afle întregul pământ :
„Acesta e Domnul, în care-am crezut,
Căci EL, Mântuire ne este şi Scut !”

Acasă, la Tatăl, de-a-lung de vecii
Noi, stele-n coroana Iubirii vom fi.
Pe norul cel alb Domnul vine, da,… iată-L!
Cu EL fi-vom veşnic ACASĂ, LA TATĂL!
Magdalena Toma
ROCK OF AGES
Stânca mântuirii, Tu 63 I.C.

James White include pentru prima dată acest imn în 1861 în cartea sa intitulată imnuri pentru toţi păzitorii poruncilor lui Dumnezeu şi a credinţei lui Isus. Imnul avea doar două strofe atunci. În multe ocazii Ellen White se referă la acest imn.
De exemplu, în 1903 la Conferinţa Generală, sesiunea din 27 martie – 13 aprilie din Oakland, California, Ellen White a vorbit de multe ori, referindu-se la reorganizarea din 1901 a Conferinţei Generale, la focul din 1902 care a distrus la Battle Creek Sanatoriul şi Casa de Editură Review and Herald, şi locul unde ar trebui mutată Conferinţa Generală de la Battle Creek. Şi a spus: „Nu voi lăsa să fie pusă nici o piatră pentru reconstrucţia birourilor la Battle Creek. Dumnezeu are un loc mai bun pentru asta.” În acea ocazie, mulţi de la Conferinţa Generală ar fi vrut să construiască la Battle Creek. Sora White a vorbit în repetate rânduri, acuzând criticile, şi punând accentul pe încrederea în Cel care este Stânca Veacurilor.
După ce ascultătorii au fost încurajaţi să ofere cel mai bun exemplu tinerilor, să le fie modele, să existe o bună atmosferă frăţească, la sfârşitul predicii lui Ellen White, de o oră şi 15 min (în timp ce ea era foarte răcită), ea invită pe toţi cei prezenţi care doresc să biruiască prin puterea lui Dumnezeu să se ridice în picioare. S-au ridicat toţi. Sora White s-a rugat foarte mişcător. Apoi, a rugat adunarea să cânte imnul: Stânca mântuirii, Tu.
Câteva zile mai târziu, într-o scrisoare către prietenii săi povesteşte despre predica sa din Sabat. Mulţi care o ascultaseră de 40 ani predicând au spus că niciodată nu a mai vorbit cu atâta putere ca atunci. Cu siguranţă, Duhul lui Dumnezeu era peste ea.
În timp ce adunarea cânta, acest imn a fost o rugăciune cântată, înălţată spre Dumnezeu, şi ea spune că îngerii lui Dumnezeu au unit alături de această rugăminte trandafirul inimilor şi voci care cântau.
Rock of Ages (Stânca mântuirii, Tu) a fost scrisă în 1776 de Augustus Montague Toplady (1740-1778), în timp ce trăia la Londra, Anglia. Melodia a fost scrisă de Thomas Hastings în 1830 în New York.

Titlu : De ce vibrează pământul…
Sursa : Intercer
Autor : Benoni Cătană

De ce oare vibrează pământul?
De ce când tremură în lupta cu vântul
Adesea simţim o zguduitoare
Şi solemna chemare la închinare?

Da, ni s-a dat o explicaţie:
Straturile se echilibrează prin vibraţie,
Dar nu e de-ajuns această teorie
Când lumea se clătină din temelie…

Dacă Ziditorul ţine în mână pământul,
Dacă suflarea Lui e una cu vântul,
N-avem nevoie de explicaţii ştiinţifice
Pentru ca sufletul să ni se clarifice.

Dumnezeu vorbeşte prin tunet şi fulger,
Ne luminează prin slava unui înger,
Ne iese de multe ori în cale
Pentru că I-e dor de făptura mâinilor Sale…

Dar noi am crescut mari, şi gata,
Nu mai avem nevoie de Tată,
Nu mai venim în răcoarea dimineţii
Să ne cureţe izvoarele vieţii.

Am inventat maşini şi calculatoare,
Vorbim cu El de la distanţă, la celulare
Pentru că ne e teamă de tunetele de pe Sinai,
Şi fugim de… „plictiseala” din rai.

Şi pentru că nu avem timp de conversaţie
Am pus telefonul pe vibraţie…
Nu vi se pare că în aceste zguduiri ale pământului
Se văd semnele sfârşitului timpului?…

Suntem noi mari inventatori de jucării,
Dar vom rămâne veşnic copii…
Cineva aşteaptă să-I răspundem: „Alo, alo, Tată,
Vorbeşte, fie chiar şi pentru ultima dată!”

DARE TO BE A DANIEL
(Vezi cum trei cu Daniel) Nr.216 I.C.

Atât cuvintele cât şi muzica acestui imn au fost compuse în 1873 de Philipp Bliss (1838-1876). În acel timp el era instructor la şcoala duminicală a primei biserici congregaţionaliste din Chicago. Bliss a scris acest imn bazându-se pe Daniel 1:8.
Prima dată când a fost inclus acest imn între imnurile noastre a fost în anul 1880. Reprezintă unul dintre imnurile valoroase care rămâne şi în Church Hymnal, ediţia 1941.
Într-o după-amiază de duminică în 24 iulie 1881, Ellen White vorbea despre temperanţă, în Charlotte, Michigan. Temperanţa era o temă preferată a ei. După predica sa, James White a invitat sala să cânte imnul: ‘Vezi cum trei ca Daniel’. “Am fost surprinsă”- zicea Ellen, “de puterea cu care cânta el acest cântec”.
James fiind bolnav, în următoarea Miercuri s-au întors la Battle Creek. Deşi se plângea de dureri de cap mergea totuşi la lucru la birou ca de obicei. În fiecare dimineaţă mergeau Ellen şi cu James într-un loc special de lângă casa lor, să se roage.
În timpul ocaziei de rugăciune din Sabatul acela, James a cerut călăuzirea şi binecuvântarea lui Dumnezeu, iar după rugăciune au cântat imnuri de laudă.
În Sabatul acela a fost ultima ocazie când James a mai participat la serviciul divin. În următorul Sabat în 6 august 1881, la ora 5 după-amiază, James White a murit de febră din cauza malariei, la sanatoriul de la Battle Creek, era cu 2 zile mai târziu după ce împlinise 60 de ani.
Lui Ellen White I-a plăcut foarte mult această cântare, pentru că face referire la ea în multe articole şi predici pe parcursul vieţii ei. Uneori foloseşte expresia aceasta: ‘ai curaj ca Daniel’, ‘ai curaj să stai singur credincios’; iar în alte ocazii citează prima strofă în întregime.
La o întâlnire de corturi din Geelong, Victoria, Ellena a vorbit din nou despre temperanţă, într-o duminică după-masă, 11 martie 1900. Toţi au ascultat-o foarte atenţi vorbind despre exemplul lui Daniel de temperanţă, de integritate şi fermitate, apoi a cerut corului să cânte prima strofă din imnul: ‘Vezi cum trei ca Daniel’. Corul a cântat prima strofă, celelalte strofe fiind cântate de toată adunarea.
Ellen White scrie mai târziu: ‘sunt convinsă că acest cântec a avut un rol important în impresionarea minţii ascultătorilor de a înţelege mai bine subiectul predicat.’
(Vă invităm să cântăm imnul 216: Vezi cum trei cu Daniel)

JESUS, LOVER OF MY SOUL
(DOAMNE-NTINDE MÂNA TA) Nr.53 /100

Acest imn frumos a fost cântarea preferată a sorei White. Ea şi-a petrecut foarte mult din viaţa sa scriind sau vorbind despre Hristos şi lucrarea Sa, de mii de ori foloseşte numele Său în lucrările sale. Cea mai extinsă lucrare a sa care tratează viaţa Domnului Isus, „Hristos Lumina Lumii”, a fost publicată în 1898. De asemenea cartea „Cugetări de pe Muntele Fericirilor” în 1896 iar „Parabolele Domnului Hristos” în 1900, pe lângă acestea dânsa a scris foarte multe articole care s-au focalizat numai pe Domnul Hristos şi lucrarea Sa.
În jurnalul său din 15 Iulie 1892, sora White scrie: „Noaptea trecută m-am simţit foarte rău, atât de slăbită că mi-era greu să respir. Mi-a fost foarte frig şi ca să mă încălzesc ar fi trebuit să fac un foc mare, dar nu aveam putere să mă ridic, nu am putut dormi deloc toată noaptea şi totuşi Domnul m-a întărit ca astăzi să pot să scriu toată ziua în continuu pentru că Domnul Şi-a întins mâna.” Aici face referire şi citează din imnul: ‘Jesus lover of my soul’. Atunci lucra la cartea ‘Hristos Lumina Lumii’.
Cuvintele imnului au fost scrise în 1740 de Charles Wesley (1707-1788), iar melodia de Simeon Butler Marsh (1798-1875) în Sherburne, New York.
Milleriţii nu au inclus acest imn printre cântările lor. Prima carte de imnuri advente care îl conţine este cea publicată în 1869. Atunci s-au publicat doar 2 strofe, ca apoi în 1872, James White să publice toate cele 4 strofe dar cu melodia modificată.

SWEET BY AND BY
(Ne aşteaptă-un cămin strălucit) Nr.158 I.C.

Era Sabat după-masă în 1915 la casa din Elmshaven al Ellenei White de lângă Pacific Union College. Cu câteva săptămâni mai devreme în 13 februarie, sora White a căzut şi şi-a fracturat şoldul. De atunci dânsa era nevoită să stea în pat sau un scaun cu roţi. Ellen era trecută deja de a 87-a aniversare. Pentru mai bine de 70 de ani ea a fost folosită de Dumnezeu pentru a transmite soliile Sale de încurajare, de speranţă, cât şi de corectare. Acum viaţa ei lungă se apropia de sfârşit, şi cu cât treceau zilele şi săptămânile dânsa devenea tot mai slăbită.
Ori de câte ori se putea, familia ei cât şi prietenii veneau s-o viziteze în camera ei unde a scris şi a lucrat atât de mult de-alungul anilor. A fost adus un pat de spital pentru dânsa acolo şi în jurul ei, deseori fraţii şi surorile cântau cântări din imnurile ei favorite.
În acest Sabat special, nu cu mult înaintea morţii sale, cineva a început să cânte:”Ne aşteaptă-un cămin strălucit, În credinţă şi-acum îl vedeţi,…” ceilalţi s-au alăturat fratelui în cântare, ca la a doua strofă, ei au putut-o auzi şi pe sora White cu vocea stinsă şi tremurată cântând: „Sus cântarea răsună voios….”
Toţi cei prezenţi au putut vedea prin ochii credinţei acea zi fericită când dânsa va cânta cu corul îngeresc. Câteva zile mai târziu, Ellen şi-a spus ultimele cuvinte fiului său W.C. White: „Ştiu în cine am crezut.” A adormit la 3:40, Vineri după-masă pe 16 Iulie 1915.
„Sweet By and By” a fost scrisă original în 1867, melodia compusă de Joseph Philbrick Webster (1819-1875) iar versurile sunt scrise de Sanford Fillmore Bennett (1836-1898).
Într-o zi, J. P. Webster, muzician deosebit de talentat şi sensibil, vine foarte rănit din cauza unui prieten care nici nu l-a băgat în seamă la farmacia lui S.F. Bennett în Elkhorn, Wisconsin. După ce îi povesteşte ce a păţit lui Bennett, Webster încheie zicând: „Nu-i nimic, va fi bine totul în curând.”
Acest ‘by and by’ l-a pus pe gânduri pe Bennett şi foarte repede scrie 3 strofe cu refren arătându-le lui Webster. Ia hârtiuţa, citeşte rândurile, se aşează şi începe să scrie melodia. Apoi cere vioara cu ajutorul căreia cântă melodia şi între timp a scris armonia. După 30 de minute cei doi împreună cu alţi doi oameni care intraseră în magazin au început să cânte cântarea.
Imnul a apărut publicat în imnurile AZŞ, introduse de J. E. White, în 1878.
(Acest imn de speranţă în vom cânta la încheierea serviciului divin)

ÎNCHEIERE

„Teologia şi muzica se completează una pe alta. Ele merg mână în mână, şi fără una, cealaltă va pierde mult din putere şi efect. În afară de Biblie, cântările au făcut cel mai mult în a conduce pe păcătoşi să mărturisească pe Hristos, decât orice altă literatură. Spiritualitatea unei Biserici poate fi în mod exact măsurată după cântecele pe care le cântă. Adevărul trebuie să fie cântat! Imnurile pot înscrie aşa fel adevărul în mintea celor care-l cântă, încât el să nu fie uitat niciodată. De fapt puterea lui asupra comunităţii este aproape cu neputinţa de exprimat. Muzica promovează adoraţia şi meditaţia spirituală şi trezeşte dorinţa de a preamări şi înălţa pe Dumnezeu. Multe comunităţi sunt ridicate dintr-o viaţă searbădă şi plictisitoare, din durerile şi necazurile ei, de către o muzică plină de adorare.”
(Benone Cătană)
Psalmul 33, în versetele 1-4 spune:
„Neprihăniţilor, bucuraţi-vă în Domnul! Oamenilor fără prihană le şade bine cântarea de laudă. Lăudaţi pe Domnul cu arfa, lăudaţi-L cu alăuta cu zece coarde. Cântaţi-I o cântare nouă! Faceţi să răsune coardele şi glasurile voastre! Căci Cuvântul Domnului este adevărat, şi toate lucrările Lui se împlinesc cu credincioşie.”
Amin!

deAndrei Spiridon

Iov – zile rele pentru oameni buni

iov.doc
iov.doc
iov.doc
46.5 KiB
85 Downloads
Details

Iov – zile rele pentru oameni buni
Iov, capitolele 1, 2, 4, 8, 15, 32, 38-41, 42:1-7

Scop
Suferinţa ar putea fi condiţia de pe urma căreia oamenii beneficiază cel mai mult. Atunci când suferi, te simţi respins. Uneori, chiar respins de Dumnezeu. Şi totuşi, exact opusul este realitatea. Unele din durerile pe care le simţi în viaţă Îl au de fapt în spate pe Dumnezeu, care te atrage mai aproape de El. Adevărul este însă că noi ne întoarcem adesea spre Dumnezeu atunci când nu mai avem înspre cine altcineva să ne întoarcem.

Iov a fost un slujitor al lui Dumnezeu care a ştiut să se întoarcă înspre Dumnezeu în timpul suferinţei lui. Atunci când toate erau pe dos, el nu a putut găsi ajutor în circumstanţele în care se afla, în familie sau în prieteni. El şi-a găsit ajutorul în Dumnezeu şi acest lucru a făcut viaţa lui remarcabilă.

Introducere – aţi prefera mai degrabă să…?
Cere-le tinerilor să treacă peste următoarele întrebări şi să voteze care anume experienţă ar fi dorit ei să o aibă (pentru a face acest lucru mai atractiv, poţi să le ceri în loc să voteze, să se ducă în diferite părţi ale sălii sau să facă diferite acţiuni în funcţie de alegerea pe care ei o fac). Nu le da prea mult timp să se gândească la întrebări.

Aţi prefera mai degrabă să:
• Suferiţi şi să fiţi înţelepţi, sau să fiţi fericiţi şi ignoranţi?
• Pierdeţi totul şi să primiţi de două ori mai mult, sau să ţineţi tot ce aveţi acum sub control?
• Trăiţi confortabil şi să fiţi nişte superficiali, sau să treceţi prin durere şi să ajungeţi nişte oameni profunzi?
• Aveţi prieteni care să vă dea sfaturi rele, sau să nu aveţi prieteni de loc?
• Muriţi împreună cu familia, sau să fiţi singuri?
• Aveţi bube dureroase pe tot corpul, sau să ieşiţi din mizerie şi să muriţi?
• Fiţi căsătoriţi cu cineva care vă batjocoreşte, sau să nu fiţi căsătoriţi deloc?
• Cedaţi în faţa diavolului şi să fiţi fericiţi, sau să vă împotriviţi lui şi să experimentaţi durerea?
• Primiţi răspunsuri de la prieteni, sau să le primiţi de la Dumnezeu?

Treci apoi la discursul tău spunând:
Mulţi dintre voi probabil că sunteţi mulţumitori că nu trebuie să faceţi astfel de alegeri în viaţa reală. Însă câte unul din fiecare pereche din aceste lucruri i s-au întâmplat lui Iov şi el nu a putut alege altceva.

Poate că mulţi dintre voi aţi experimentat ce înseamnă durerea şi suferinţa. Pe măsură ce ne uităm la povestea lui Iov, uitaţi-vă la modalităţi în care să puteţi, ca şi Iov, să îmbrăţişaţi binecuvântările care sunt găsite numai în răni.

Lecţie biblică – Au, doare!
Deşi povestea lui Iov se întinde pe 42 de capitole, lecţia ta se întinde doar pe pasajele selectate care rezumă ideea principală a povestirii. Iată schiţa pentru aceasta:

Circumstanţele lui Iov – Iov, capitolele 1 şi 2
Dintre toate tragediile pe care le-a experimentat Iov, nici una nu s-a întâmplat din vina lui. Ele erau circumstanţe pe care Satan le-a aranjat şi pe care Dumnezeu le-a îngăduit. Ni se dă voie să privim în spatele scenei – interacţiunea dintre Dumnezeu şi Satan. Din poziţia aceasta, ne dăm seama de dimensiunea spirituală a necazurilor lui Iov. Iov, pe de altă parte, nu avea nici o idee despre ce i se întâmpla. Din tot ce îşi dădea el seama, credea că fusese abandonat de către Dumnezeu. Chiar şi aşa, Iov nu L-a înjurat pe Dumnezeu pentru ceea ce se întâmplase (Iov 1:22, 2:10). El a acceptat circumstanţele, chiar dacă nu înţelegea prin ce anume trece.

Apropiaţii lui Iov – Iov capitolele 4, 8, 15 şi 32
Apropiaţii lui Iov au căutat să îl facă să se simtă mai bine spunându-i ce anume să facă.

1. Soţia lui Iov
Ea este adeseori criticată pentru amărăciunea ei evidentă. Oricum, trebuie să ne amintim că toţi copiii ei muriseră într-un dezastru natural. În adâncimea supărării ei, ea Îl întreba pe Dumnezeu de ce a îngăduit ca nişte copii nevinovaţi să sufere. Mulţi oameni reacţionează exact la fel ca şi soţia lui Iov în faţa suferinţei: cu amărăciune.

2. Cei trei prieteni ai lui Iov (Iov 2:12-13)
Deşi au început foarte bine, stând cu Iov şi plângând, fără să spună un cuvânt, lucrurile au mers înspre rău atunci când ei şi-au deschis gurile. Subliniază câteva din comentariile lor şi arată tinerilor că acestea nu erau neapărat greşite (deşi unele erau cu adevărat), ci doar nu se aplicau la situaţia lui Iov.

Facem cu toţii greşeli teribile în faptul de a încerca să fim prieteni, cum ar fi să ascultăm prea puţin sau să vorbim prea mult, gândindu-ne că ştim exact cum anume se simt prietenii noştri, sau încercând să rezolvăm situaţiile cu răspunsuri tip.

Confruntarea lui Iov – Iov, capitolele 38-41 şi 42:1-7
În cele din urmă, Iov se opreşte din a îi asculta pe prietenii lui şi Îl ascultă pe Dumnezeu. Cât de des ajungem noi la acest punct? De cele mai multe ori, ne ducem cu durerea noastră la alţii, sperând că ei au cuvintele necesare pentru a ne face să ne simţim mai bine. Iov ne arată că cea mai bună soluţie este aceea de a duce durerea noastră la Dumnezeu

În capitolele 38-41, Dumnezeu îi răspunde lui Iov punându-i întrebări. Prin aceste întrebări puse de Dumnezeu, Iov capătă perspectiva de care avea nevoie. Răspunsul său din ultimul capitol arată că el a început să înţeleagă durerea lui într-o formă nouă. Dumnezeu a fost credincios în a îi da lui Iov răspunsurile de care avea nevoie.

Ironia imaginii lui Iov care oferă lui Dumnezeu o jertfă pentru înţelegerea greşită a prietenilor săi (Iov 42:7-9), arată faptul că oamenii care par să aibă răspunsurile bune nu pot fi crezuţi întotdeauna. În cele din urmă, nu trebuie să tragem concluzia că oamenii care suferă cel mai mult sunt pedepsiţi de Dumnezeu. Poate că acest lucru îi onorează – faptul că au fost găsiţi vrednici să sufere.

Încheie această secţiune spunând ceva de genul:
„De obicei, oamenii se uită la noi cu milă atunci când trecem prin durere. Însă Iov ne arată că, în opinia lui Dumnezeu, noi trebuie să fim onoraţi de faptul că trecem prin circumstanţe dureroase. Suferinţa nu este întotdeauna rea. În loc să fugim de durere, haideţi să lăsăm ca aceasta să îşi facă treaba în vieţile noastre.”

Discuţie în grupuri mici

Această discuţie se concentrează din nou asupra întregii povestiri a lui Iov, aşa că încurajează-ţi tinerii să îşi concentreze atenţia asupra versetelor. Poate că va trebui să mai adaugi ceva detalii, dacă apar întrebări în plus. Poate că va fi o discuţie ceva mai lungă decât cele precedente, însă va merita.

Încercat, însă real
1. Faceţi cu toţii o listă cu toate lucrurile care îi fac pe oameni să sufere.
2. Credeţi că Dumnezeu îngăduie suferinţa pentru că vrea să ne pedepsească? De ce da sau de ce nu?

Citiţi Iov 1:1-19
3. De ce a îngăduit Dumnezeu să sufere Iov?
4. Credeţi că Dumnezeu era nedrept? Cum credeţi că S-a simţit Dumnezeu?

Citiţi Iov 2:1-10
5. Ce credeţi că gândea Iov atunci când stătea pe cenuşă? V-aţi simţit vreodată aşa? Ce aţi făcut?
6. De ce credeţi că era aşa de plină de amărăciune nevasta lui Iov?

Iov 2:11-13
7. Aţi încercat vreodată să încurajaţi un prieten care era în suferinţă? Ce aţi zis sau ce aţi făcut (dacă aţi făcut)? Cum anume v-a răspuns prietenul vostru?
8. V-aţi simţit bine în legătură cu modul în care i-aţi confruntat?

Citiţi primele cuvinte ale lui Iov în Iov 3
9. Aţi fost vreodată aşa de deprimaţi? Dacă da, ce anume aţi făcut să vă simţiţi mai bine? Ce v-a făcut în cele din urmă să fiţi mai bine?

Iov 4:6-8
10. Ce a spus Elifaz ca să îl mângâie pe Iov? Credeţi că era de ajutor sfatul lui?
Iov 8:4-6
11. Ce a spus Bildad? Era lucrul acesta de ajutor?
Iov 11:14-17
12. Cum stau lucrurile cu Zofar?
Iov 16: 1-2
13. Au încercat vreodată prietenii voştri să vă mângâie cu cuvinte care nu ajutau cu adevărat? Cum v-aţi simţit atunci?
14. Puteţi să vă regăsiţi în răspunsul pe care îl dă Iov prietenilor săi?

Iov 31
15. Aţi fost vreodată atât de supăraţi pe Dumnezeu încât să Îi puneţi întrebările pe care le-a pus Iov? Dacă da, ce aţi făcut?

Iov 38-42:7
16. Dumnezeu este foarte afirmativ în modul în care îi răspunde lui Iov, însă care credeţi că era „tonul vocii Sale”? Ce simţea Dumnezeu cu privire la Iov în acele momente?

Iov 42:10-16
17. Ce s-a întâmplat în final cu Iov?

Iov 42:1-6
18. Cum anume s-a schimbat perspectiva lui în acest proces?
19. Ce vă învaţă toate aceste lucruri despre relaţia voastră cu Dumnezeu?

Aplicare
Citiţi din nou Iov 42:1-6. Cere-le tinerilor să scrie pe o foaie de hârtie toate lucrurile pe care le-a învăţat Iov prin experienţa suferinţei sale. Dă-le apoi câteva momente de linişte pentru a putea să se gândească la lucrurile care sunt cele mai importante pentru ei acum.

deAndrei Spiridon

Iosua şi Caleb

iosuasicaleb.doc
iosuasicaleb.doc
iosuasicaleb.doc
39.5 KiB
91 Downloads
Details

Iosua şi Caleb
Numeri 13, 14, 27:15-20, şi Iosua 14:13-14

Scop: Foloseşte această lecţie pentru a îi ajuta pe tinerii tăi să înţeleagă că un erou este o persoană care abordează o situaţie dificilă sau nesigură cu putere şi cu încredere. Iosua şi Caleb au fost nişte eroi. Bazându-se cu tărie pe convingerea că ei erau poporul lui Dumnezeu, au rămas încrezători în timpul opoziţiei. Încrederea lor i-a calificat să intre în ţara promisă. Cât de plină de încredere este credinţa ta în mijlocul opoziţiei? Relatarea povestirii lui Iosua şi Caleb arată că Dumnezeu onorează încrederea pe care o are poporul Său în El – şi că Dumnezeu se arată vrednic de încrederea noastră.

Introducere

Haideţi să facem o înţelegere

Selectează trei tineri care să joace “Haideţi să facem o înţelegere”. Trimite-i apoi afară din sală. Spune restului tinerilor să fiecare jucător trebuie să aleagă între două premii – unul este o bancnotă de 10.000 lei, iar celălalt este un plic în care este scris un premiu, pe care ei nu îl ştiu. Spune-le că toţi, mai puţin doi dintre ei trebuie să îi convingă pe jucători să aleagă banii. Spune-le la doi tineri – cei mai puternici şi mai maturi din punct de vedere spiritual din grupul tău să încerce să îi convingă pe jucători să aleagă premiul necunoscut. (Nimeni nu trebuie să ştie ce este în plic – spune-le doar că este vorba de un premiu foarte bun). Toţi trebuie să strige sfatul lor în acelaşi timp, creând acea atmosferă de haos care le place atât de mult tinerilor.
Invită-i pe jucători în sală, câte unul pe rând, şi spune-le că trebuie să aleagă între cele două premii. Ţine bancnota şi plicul în câte o mână şi – în timp ce mulţimea tinerilor strigă la ei – spune-le că au doar un minut să aleagă. Dă-le ceea ce au ales şi permite-le apoi să se alăture celorlalţi tineri pentru a striga la cei care vor veni. După ce jocul a luat sfârşit, spune ceva de genul:

Cei trei jucători au trebuit să se confrunte cu o alegere grea – în primul rând, dacă să aleagă ceva ce văd, sau ceva ce nu văd; în al doilea rând, dacă să se încreadă în majoritatea mulţimii, sau să se încreadă doar în cele două voci care îi îndemnau să aleagă ceea ce nu vedeau.
Proaspăt ieşiţi din sclavia egipteană, copiii lui Israel se confruntau cu exact aceeaşi problemă. Moise a trimis 12 spioni să cerceteze ţara promisă. Zece dintre ei s-au întors plini de frică, avertizând poporul că locuitorii din Canaan erau prea înalţi. Sfatul lor era “Nu intraţi!” Doar doi dintre spioni au sfătuit poporul să intre în ţară. Amintindu-şi de puterea pe care Dumnezeu a arătat-o deja peste Israel, ei au încercat să convingă poporul că nici o opoziţie nu era prea mare pentru a rezista lui Dumnezeu.
Israeliţii au ascultat în cele din urmă de cei zece spioni fricoşi şi au ales să nu mărşăluiască în ţară pentru a o cuceri. Care a fost rezultatul? Dumnezeu S-a asigurat că ei şi-au primit lecţia. Timp de patruzeci de ani israeliţii au rătăcit prin deşert. Singurii care au trăit ca să vadă promisiunea lui Dumnezeu împlinită au fost cei care au crezut de prima dată – la povestirea lor vom privi noi azi.
Lecţie biblică
Împotriva mulţimii

Această lecţie se axează pe pasajele (în principal din Numeri) care se referă la caracterul, la încrederea şi la modul de conducere a lui Iosua şi Caleb. Dacă vei ţine un discurs, iată o schiţă sugestivă care te poate ajuta:

Raportul
Numeri 13 Fă rezumatul povestirii spionilor care au fost în Canaan pentru a îl explora.
Discută cu tinerii despre presiunea pe care Iosua şi Caleb au simţit-o de la mulţimea celorlalţi, care au rezistat sfatului lor plin de încredere de a merge să cucerească ţara.
Numeri 13:30
Numeri 14:6-9 Priviţi la puterea pe care a arătat-o credinţa lor aflată sub presiune. Cere-le tinerilor să spună exemple de presiuni cu care se confruntă ei.
Discută cu ei unul sau două exemple în care tineri pe care tu îi cunoşti au stat fermi în credinţa lor, indiferent dacă au fost sau nu în minoritate.
Numeri 14:1-12 Relatează-le povestirea răspunsului mulţimii la sfatul lui Iosua şi al lui Caleb.
Rezultatul
Explică-le modul în care a răspuns Dumnezeu mulţimii.
Discutaţi despre momentele în care ne răzvrătim împotriva lui Dumnezeu din teamă sau din cauza presiunii de grup. Iosua şi Caleb au ilustrat valoarea faptului de a rămâne tari în credinţă.
Numeri 14:19-30 Asigură-te că tinerii observă că, deşi Dumnezeu a iertat imediat poporul, atunci când Moise i-a cerut acest lucru, lipsa lor de credinţă i-a împiedicat să vadă promisiunile lui Dumnezeu devenind realitate – ei nu au pus niciodată piciorul în ţara promisă. Iosua şi Caleb însă s-au bucurat de roada credinţei lor.
Răsplata
Numeri 14:24
Numeri 27:15-20
Iosua 14:6-14 Iosua şi Caleb au fost răsplătiţi pentru credinţa lor de Dumnezeu şi, în cele din urmă, de propriul lor popor.
Dumnezeu l-a chemat pe Caleb, datorită inimii sale pline de credinţă.
Dumnezeu l-a chemat pe Iosua, datorită capacităţii sale de conducător.
Ei au fost recunoscuţi de popor, care au urmat conducerea lor şi le-au dat un loc în Canaan.
Trăirea prin credinţă poate părea dificilă pe termen scurt, însă pe termen lung este singura modalitate de a experimenta cu adevărat binecuvântările lui Dumnezeu.

Discuţie în grup mic
Împotriva mulţimii

Numeri 13:17-29
1. După 40 de zile, cei 12 lideri pe care i-a trimis Moise să exploreze ţara promisă, s-au întors cu raportul lor. Ce anume au spus ei?
2. Ce vă spune despre ei raportul lor?

Numeri 13:30
3. Ce spune Caleb despre ţară?
4. Ce vă spune acest lucru despre el?

Numeri 13:31-33
5. Este diferenţă între modul în care vorbeşte Caleb despre ţară (v.3) şi modul în care ceilalţi (cu excepţia lui Iosua) vorbesc despre acesta?
6. Ce anume face diferenţa dintre punctele lor de vedere?

Numeri 14:1-4
7. Cum anume răspund oamenii la raport?
8. De ce credeţi că răspund ei aşa?
9. Cum aţi fi răspuns voi dacă aţi fi fost acolo?

Numeri 14:6-9
10. Credeţi că le-a fost greu lui Iosua şi lui Caleb să facă faţă mulţimii, aşa cum au făcut-o?
11. Aţi fost vreodată în minoritate, aşa cum au fost Iosua şi Caleb?
12. Ce anume s-a întâmplat?
13. Cum v-aţi simţit?

Numeri 14:10
14. Aţi fost vreodată respinşi sau ridiculizaţi pentru credinţa voastră? Cunoaşteţi vre-o altă persoană care a păţit aşa ceva? Descrieţi situaţia.
15. Cei îi spune Dumnezeu lui Moise despre israeliţi?

Numeri 14:11
16. Credeţi că avea Dumnezeu dreptul să fie frustrat? De ce da sau de ce nu?
17. Ce spune Dumnezeu despre Caleb?

Numeri 14:24
18. Ce vă spune acest lucru despre ceea ce vrea Dumnezeu de la noi?
19. Dumnezeu îi iartă pe oameni pentru că se răzvrătesc; care sunt însă consecinţele pentru lipsa lor de încredere?

Numeri 14:20, 14:29-32
20. Cum sunt Caleb şi Iosua răsplătiţi pentru credinţa lor?
21. Judecând după această istorisire, cât de importantă este credinţa?
22. Ce se întâmplă cu Iosua şi cu Caleb pe termen lung?

Numeri 27:15-21, Iosua 14:6-14
23. Cu ce este acest lucru diferit faţă de ceea ce li s-a întâmplat la început?
24. Ce vă spune aceasta despre rezultatele pe termen scurt şi de cele pe termen lung cu privire la împotrivirea în faţa mulţimii?

Aplicaţie
Care este nivelul tău de încredere?

Cere-le tinerilor să dea note situaţiilor de mai jos, pe măsură ce le citeşti. Iată scopul acestei activităţi: notarea personalizează situaţii care altfel sunt ipotetice. Tinerii pot să înţeleagă mult mai bine cât de încrezători sunt ei în credinţa lor. Ei vor părăsi întâlnirea fiind puţin mai clari cu privire la faptul dacă sunt sau nu în stare să stea împotriva mulţimii. Notarea cu 1 înseamnă că este uşor pentru ei să stea împotriva mulţimii; o notare cu 6 înseamnă că este dificil pentru ei să stea împotriva mulţimii.

Puteţi realiza această activitate în grupe mici, unul la unul, sau poţi să le ceri pur şi simplu să reflecteze în mod personal. Trebuie să alegi care din aceste moduri de abordare se potrivesc cel mai bine grupului tău.

• Toţi cei din jurul tău copiază la o lucrare pe care o ai la şcoală.
• Toţi prietenii tăi beau la o petrecere, şi îţi cer şi ţie să li te alături.
• Prietenii tăi încep să bârfească despre o cunoştinţă de a voastră care nu este prezentă.
• Colegii tăi de la ora de ştiinţe încep să vorbească despre evoluţie şi despre creaţie. Se pare că eşti singurul dintre ei care crede în creaţie.
• Tu şi prietenii tăi discutaţi pe tema religiei. Ei cred cu toţii că, devreme ce sunt multe căi pentru a ajunge la Dumnezeu, nu contează cu adevărat ceea ce crezi.

deAndrei Spiridon

Iosif, Mardoheu si Estera

Iosif Mardoheu Estera.doc
Iosif Mardoheu Estera.doc
Iosif Mardoheu Estera.doc
102.0 KiB
110 Downloads
Details

IOSIF – MARDOHEU – ESTERA

CUPRINS:
1. Deschidere 45/100 Ca să fii bun creştin
2. Rugăciune
3. Tema I – Iosif –
4. Tema II – Mardoheu –
5. Tema III A – Mardoheu –
6. Tema III B –
7. COR – 24/52 Îl văd adesea şi-l admir
8. Tema IV – Estera –
9. Proverbe –
10. Întrebări biblice –
11. COR – 29/52 Cine-i gata? (de învăţat)
12. Tema V – Estera –
13. Poezie: Erou –
14. Încheiere –
15. Închidere 44/100 Mergem înainte
16. Rugăciune
17. Postludiu – ieşire

TEMA I
IOSIF

Un tată iubitor neliniştit pentru copiii săi. Au plecat de mult timp şi nu mai ştie nimic de ei: Sunt sănătoşi? Au cele necesare? Oile pe care le pasc sunt bine?
Iată gândurile care neliniştesc pe Iacob. Cum să afle veşti de la ei?
– Fraţii tăi pasc oile la Sihem. Vino căci vreau să te trimit la ei, spune Iacob lui Iosif.
– Iată-mă, sunt gata, răspunde el.
Cât de bucuros este el să se întâlnească cu fraţii lui şi să aducă veşti tatălui său despre ei.
Se va despărţi pentru câteva zile de tatăl lui, să caute pe fraţii săi. Ce bun şi iubitor e tata!
Şi Iosif îl iubeşte mult. De când a murit mama lui el nu are pe nimeni care să-l înţeleagă atât de bine. E prietenul lui. Iacob iubeşte pe Iosif mai mult decât pe toţi ceilalţi fii ai săi. De ce oare? Curat, activ şi vesel, Iosif asculta pe tatăl său. Cu cât interes asculta el când tatăl său îi povesteşte cele petrecute în viaţa lui. Ce mult l-a ajutat Dumnezeu! Cum l-a iubit şi l-a scăpat din atâtea situaţii grele! Şi niciodată nu l-a părăsit! Şi el se va încrede în Dumnezeu şi îl va asculta. Va căuta să facă întotdeauna voia Lui.
Şi Iosif pleacă să caute pe fraţii lui. A străbătut un drum lung şi, obosit ajunge şi la Sihem. Unde sunt fraţii lui? Nu-i vede nicăieri. Rătăcind pe câmp vede un om pe care-l întreabă?
– Caut pe fraţii mei, spune-mi, te rog, unde pasc ei oile?
Şi omul acela îi spune că au plecat la Dotan. Ce să facă Iosif? A mers atât de mult încât a obosit; şi iată că fraţii săi nu sunt. Să se întoarcă acasă şi să spună tatălui său că nu i-a găsit? Uitând de oboseală, Iosif doreşte un singur lucru: să găsească pe fraţii săi, şi pleacă spre Dotan.
Ce bucurie! Vede în depărtare o turmă de oi.
Oare sunt fraţii lui acolo? Numără, sunt zece. Acum îi vede bine. Iată-l pe Ruben, pe Simion, pe Levi, pe Iuda, Isahar şi Zabulon; iată-l pe Gad şi Aşer. Curând îi va îmbrăţişa pe toţi. Le va spune că tatăl lor doreşte să ştie despre ei.
Dar vai, ce mânioşi sunt! Cum strigă în bătaie de joc: „Iată vine făuritorul de visuri! Veniţi să-l omorâm!” Ruben vede lucrul acesta. Cum să lase ca fraţii lui să-l omoare?
Ajuns la ei, fraţii lui îl dezbracă de haină, îl aruncă într-o groapă şi se aşează să mănânce. De ce oare? De ce îl urăsc fraţii lui atât de mult? Doar el îi iubeşte. A călătorit atât de mult, e obosit şi flămând, numai pentru că a dorit să-i vadă. Înainte, când Iosif auzea vorbele lor rele se întrista. Odată, le-a spus că nu e bine. A spus şi tatălui său şi ei l-au urât mult. A visat apoi două vise şi după ce le-a povestit, fraţii săi l-au urât şi mai mult. Iosif era credincios lui Dumnezeu.
El făcea decât ce e bine şi fraţii lui nu-l putea suferi pentru că nu era ca ei. Chiar fără să le spună, ei se simţeau mustraţi prin curăţia de inimă a lui.
Pe când mâncau, fraţii lui văd o ceată de ismaieliţi care mergeau spre Egipt. Atunci fraţii lui scot pe Iosif afară din groapă şi-l vând ismaieliţilor ca rob.

IOSIF

Fericit e omul paznic şi cu mintea înţeleaptă
Care gândul nu-şi poate de pe calea lui cea dreaptă
Care nu batjocoreşte şi nu calcă sfânta Lege,
Ci porunca ei îndată, o urmează şi-o-nţelege.

Fericit e omul care a dorit desăvârşirea,
Aprinzând mereu în suflet, ca o candelă, iubirea;
Cel Ne-ntinat la cuget, cel cu inima curată
Însetând de apa vie care-n cer e nesecată.

Fericit e omul care n-a umblat pe căi deşarte,
Cel netulburat de patimi, ne-nfricoşat de moarte,
Cel ce gândul şi nădejdea îşi îndreaptă spre Isus
Prin credinţa şi prin faptă adunând comoara sus.

Fericit e omul care nu înşeală şi nu minte
Şi auzul nu-şi îndreaptă spre viclenele cuvinte,
Depărtându-se de ce săvârşesc fărădelegi,
Şi privind, senin, cu gândul, drumul vieţii lui întregi.

Fericit e cel ce poarta a virtuţilor cunună,
Înfruntând cu bărbăţie orice rău, orice furtună,
Neînvins de greul vieţii, de povara ei cea mare,
Aşteptând şi zile bune cu Credinţa şi Răbdare.

TEMA II
MARDOHEU

În zilele împăratului Xerxe cel Mare, când poporul iudeu ajunsese (din nou) sub stăpânire străină Dumnezeu şi-a arătat din nou puterea dar şi iubirea Sa pentru acest popor. Din cauza nerespectării legilor Sale, Dumnezeu a îngăduit să fie înfrânţi de Medo-Persani. Poporul iudeu a ajuns într-o situaţie de criză majoră, fiind faţă în faţă cu moartea.
Deoarece Haman, un mare demnitar la curtea imperială, dar un om rău, fără caracter, nu a fost onorat de Mardoheu, evreu credincios Celui Prea Înalt, s-a dat decret pentru nimicirea tuturor iudeilor din împărăţia lui Ahaşveroş. Mardoheu şi-a sfâşiat hainele când a auzit teribila veste despre soarta lor. El îşi dădea seama de această situaţie foarte grea în care au ajuns din cauza neascultării faţă de soliile lui Dumnezeu. Mardoheu era totuşi un om curajos. Aceasta se vede şi din faptul că a îndrăznit să-l înfrunte pe Haman şi nu şi-a plecat genunchiul înaintea lui, aşa cum făceau toţi slujitorii împăratului. El voia ca toată închinarea s-o aducă Dumnezeului cerurilor, căruia i se cuvenea.
De aceea Mardoheu n-a disperat, ştiind că deasupra fiilor oamenilor este o putere mai mare. El s-a hotărât să ceară împăratului salvarea poporului Său prin mijlocirea Esterei, o rudă a sa care ajunsese împărăteasă.
Lucrul acesta era însă primejdios pentru viaţa Esterei. Admirăm curajul lui Mardoheu în planurile pe care le-a încredinţat Esterei. Să faci planuri atât de îndrăzneţe în situaţia atât de riscantă arată încrederea în puterea lui Dumnezeu.
Planurile puteau să le aducă salvarea sau din contră – nimicirea, dar el ştia că se va întâmpla, aşa cum Domnul a hotărât. Totuşi el simţea un îndemn pentru Estera: „… şi cine ştie dacă nu pentru un timp ca acesta ai ajuns la împărăţie?” îi spunea el.
Estera îşi dădea seama că eforturile lor nu vor avea succes fără ajutorul lui Dumnezeu. De aceea a cerut să fie sprijinită când va merge la împărat.
Evenimentele care au urmat arată cât de minunat a lucrat Dumnezeu pentru poporul Său pocăit.
Dumnezeu onorează curajul acelor oameni care se încred în El, care doresc prin acesta să împlinească voia Sa.
Domnul să facă din fiecare dintre noi copii curajoşi la vreme de nevoie prin puterea Lui şi pentru Numele Lui!
Amin!

TEMA III A
MARDOHEU

Ce mare putere are rugăciunea! Ea poate rezolva toate problemele omului. Ea este un: mijloc de apărare împotriva vrăjmaşului înfuriat; de aceea, el are neîncetat acest ţel: să abată omul de la rugăciune şi să întrerupă comuniunea omului cu Dumnezeu.
Prin rugăciune omul primeşte curaj, pace, fericire, iertare, putere de ascultare. Adesea rugăciunea nu are urmări, deoarece oamenii „credincioşi” se roagă de multe ori fără o nevoie reală de rugăciune, fără credinţa că Dumnezeu răspunde, fără lepădarea păcatului: rugăciune egoistă, hotărând noi şi când să ne răspundă Domnul.
Prin rugăciune a apelat poporul Iudeu, din care făcea parte credinciosul Mardoheu, spre a fi salvat.
Ce rugăciuni stăruitoare s-au înălţat! Ce zile disperate! Un popor întreg trebuia distrus şi şters de pe faţa pământului; şi aceasta pentru că Mardoheu se închina viului Dumnezeu.
„De ce să aibă ei un Dumnezeu al lor, de care să asculte mai mult decât de noi?” a zis cu ură în mintea lui Haman, însă rugăciunile stăruitoare ale lui Mardoheu şi ale poporului iudeu, n-au fost în zadar. Dumnezeu cu iubirea Lui nemărginită, biruie şi de data aceasta planurile ţesute de vrăjmaş şi vine în ajutorul celor ce L-au chemat.
Haman, fu ucis de însăşi spânzurătoare răutăţii lui, iar credinciosul Mardoheu, care nu a părăsit, chiar cu preţul vieţii Legea Domnului, prin acest om credincios a fost onorat de către toate popoarele vestului imperiu Medo-Persan.
Întâmplările grele care au venit peste poporul lui Dumnezeu în zilele lui Mardoheu, n-au caracterizat numai acel timp. Satan vrea să atragă pe cât mai mulţi, oameni în mrejele lui, ba chiar pe toţi, dacă va fi cu putinţă, chiar şi pe cei aleşi.
Mardoheu, putea de frica stăpânitorilor pământeşti, să aducă închinarea şi altcuiva, însă el păstra Legea Divină, chiar cu preţul vieţii sale. Tot aşa, şi poporul lui Dumnezeu de azi va fi pus în situaţia de a călca poruncile, deci, după cum spune Cuvântul, toţi vom fi obligaţi să luăm o hotărâre. Mulţi vor cădea. Domnul ne dă un sfat: „alegeţi viaţa ca să trăiţi!” Dacă nu pe pământul acesta, atunci sigur în veşnicie.

TEMA III B
(Apel)

Cu toţii ne aflăm într-un mare pericol de cădere.
Vrăjmaşul sufletelor noastre vrea să întrerupă legătura noastră cu Dumnezeu, să elimine rugăciunea, să scoată din activităţile noastre studiul temeinic al Bibliei, sau ca citirea ei să fie ca a oricărei alte cărţi. Fără aceste două lucruri: studiul Bibliei şi comuniunea intimă cu Dumnezeu, nu vom putea face faţă amăgirilor care sunt şi astăzi în mijlocul nostru. Rugaţi-vă neîncetat şi cercetaţi Cuvântul!
Părăsiţi cât mai grabnic plăcerile, distracţiile şi păcatele şi împăcaţi-vă cu Dumnezeu, cât mai este vreme, cât harul se mai află în mijlocul nostru! Ca şi Mardoheu, să ne zidim o casă cu temelia pe Stânca – Isus Hristos.
El Şi-a dat viaţa în locul nostru, al fiecăruia dintre noi, indiferent de trecutul nostru!
Numai aceia care au strâns ulei în vase, numai aceia care au studiat zi de zi, cu rugăciune Cuvântul lui Dumnezeu, numai aceia au avut încă dinaintea închiderii harului o comuniune strânsă, prin rugăciune cu Dumnezeu, numai aceia vor putea face faţă.
Să ne clădim temelia casei noastre spirituale pe Stâncă, acum când încă harul mai zăboveşte peste noi, ca şi Mardoheu, numai prin legătura noastră cu Isus vom putea păzi poruncile.
Rana de moarte a fiarei este vindecată.
Ea deja începe să amăgească locuitorii pământului.
Doamne, ajută-ne şi pe noi să fim nişte sfinţi răbdători!

TEMA IV
ESTERA

Citind Biblia, ceea ce m-a impresionat cel mai mult a fost relatarea istoriei unei fete din seminţia lui Beniamin. Deşi numai din zece capitole, cartea aceasta a luat denumirea personajului principal – Estera. Numele ei era Hadesa: era fata lui Abihail, unchiul lui Mardoheu. Tatăl şi mama i-au murit, iar ea a fost crescută de Mardoheu.
Locuiau în capitala imperiului Medo-persan: Susa. Mulţi din fii lui Israel, aflaţi în captivitate, profitaseră de decretul lui Cir, cam cu aproximativ 50 de ani în urmă şi plecaseră în patria lor. Dar faţă de numărul celor ce au rămas în pământul străin, aceştia erau o mică parte.
Printre iudeii din capitala Susa, se aflau şi Mardoheu cu Estera.
Hadesa – Estera, primise o educaţie aleasă de la Mardoheu, care se străduia cât mai mult s-o înveţe istoria neamului lor.
„Fata era frumoasă la statură şi plăcuta la vedere”, cu mintea ageră. Un lucru nu reuşea totuşi să-l înţeleagă: dacă era adevărat ceea ce învăţase de la Mardoheu (lucru de care nu se îndoia), de ce nu plecau ei, măcar ei doi înapoi, în ţara lor?
Dar iată că viaţa liniştită a oraşului fu zguduită de o veste teribilă: împărăteasa Vasti a refuzat să meargă la împărat. Curând oamenii aflară o altă veste: împăratul Ahaşveroş a destituit-o pe împărăteasa Vasti, şi acum trimise dregătorii să aducă în capitala Susa, din cele peste 127 de ţinuturi în care domnea, din India până la Etiopia, fete frumoase dintre care împăratul să aleagă viitoarea împărăteasă. Odată cu ele a fost adusă la împărat şi Estera, fiica adoptivă a lui Mardoneu.
Vechea întrebare i se părea acum de nerezolvat, dar deşi nu înţelegea nimic din toata acestea, cât de aproape era de răspuns!… Ochii Domnului erau îndreptaţi asupra ei. Domnul o păzea şi făcu să capete trecere înaintea supraveghetorului Hegai.
Acesta îi dădu Esterei cea mai bună încăpere din casa femeilor şi 7 slujnice care urmau să pregătească pentru a se înfăţişa împăratului.
Un lucru interesant, şi la prima vedere de neînţeles – Estera 2,10 – Estera nu şi-a făcut cunoscut nici poporul, nici naşterea.
De ce oare? Numai pentru că Mardoheu o oprise să vorbească despre asta? Şi n-ar fi fost mai bine să spună de la început cine este şi ce nu poate face? Poate că astfel ar fi fost lăsată în pace şi trimisă acasă, la Mardoheu. Sunt multe situaţii în viaţa noastră, a credincioşilor, când este necesar să urmăm acest exemplu când egoismul gratuit ne poate ascunde o mare lucrare la care nici nu am gândit că am putea ajunge.
Să medităm la aceasta şi să chibzuim momentul exprimării convingerilor noastre.

PROVERBELE

1. Rodul celui neprihănit este un pom de viaţă şi cel înţelept câştigă suflete.

2. Un fiu înţelept ascultă învăţătura tatălui său, dar batjocoritorul n-ascultă mustrarea.

3. Frica de Domnul este un izvor de viaţă, ea ne fereşte de cursele morţii.

4. Cine cruţă nuiaua, urăşte pe fiul său, dar cine-l iubeşte, îl pedepseşte îndată.

5. Buzele celui neprihănit ştiu să vorbească lucruri plăcute, dar gura celor răi spune răutăţi.

6. Cine cugetă la cuvântul Domnului găseşte fericirea, şi cine se încrede în Domnul este fericit.

7. Ochii Domnului păzesc pe cel ce are ştiinţa, dar înfruntă cuvintele celui stricat.

TEMA V
ESTERA

În fiecare zi, Mardoheu venea la curtea împăratului, se interesa de Estera şi-i dădea sfaturi. Perioada hotărâtă pentru toate fetele, 12 luni de pregătire a trecut pentru Estera şi iată că trebuie să se înfăţişeze înaintea împăratului.
Ştie că ar putea să fie aleasă împărăteasă; ea Hadesa – împărăteasa unui imperiu! Ar trebui să procedeze ca celelalte fete: la frumuseţea şi gingăşia ei să adauge multe lucruri scumpe, toate fetele aveau acest drept. Dar nu! Estera n-a cerut decât strictul necesar, ceea ce era rânduit în mod obligatoriu de Hegai – famenul. Recunosc în aceasta o simplitate şi chiar o modestie în îmbrăcăminte: dovada exterioară a caracterului sădit după voia lui Dumnezeu. Estera căpătase până acum trecere „înaintea tuturor celor ce o vedeau”; şi ca o continuare logică a acestui fapt, împăratul pune cununa împărătească pe capul Esterei şi o face împărăteasă în locul lui Vasti, Estera – împărăteasă!
Uneori îşi dorea acest măreţ eveniment, dar iată acum se realizează! Nimeni nu ştie de obârşia ei, era preţuită de toţi: împăratul dăduse un ospăţ în cinstea ei şi tot în cinstea ei uşurase sarcinile ţinuturilor şi împărţise daruri cu o dărnicie împărătească.
De ce ar mai asculta de Mardoheu, acel om îmbrăcat modest şi depăşit acum de rangul ei social? Nu o plictiseşte el cu sfaturile lui?
Interesant: versetul 20: „ea urma acum poruncile lui Mardoheu cu tot aşa de scumpătate ca şi atunci când o creştea el”. Desigur, educaţia primită în copilărie era deosebită, dar numai ea, educaţia, nu ar fi scăpat-o de numeroasele primejdii şi ispite.
Dar iată, Satana urzeşte un plan rău, de nimicire a tuturor iudeilor din împărăţie.
Mardoheu dă de ştire Esterei despre aceasta.
Ce va face Estera? De 30 de zile nu intrase la împărat: a merge nechemată era riscul de a fi ucisă, după legile medo-persane, dacă împăratul nu ar fi întins toiagul împărătesc!
Dacă vei tăcea acum ajutorul şi izbăvirea vor veni din altă parte.
„Şi cine ştie dacă nu pentru o vreme ca aceasta ai ajuns la Împărăţie?”…
Destinele poporului iudeu erau acum legate de hotărârea ei, iar somaţia lui Mardoheu o trezi la realitate.
Secretul succesului Esterei sta în comuniunea ei permanentă cu Dumnezeu, în reflectarea principiilor şi caracterului dumnezeiesc.
În aceste condiţii, apărarea cauzei lui Dumnezeu devine de la sine înţeleasă de către om şi Estera nu mai ezită, succesul era asigurat.
Şi iată, acum este momentul să-şi dezvăluie şi obârşia! Iudeii sunt salvaţi de la moarte, sunt răzbunaţi: urmează zilele de bucurie, sărbătoare.
„Mulţi dintre oamenii ţării s-au făcut iudei!”
Ca o amintire a acelor zile, poporul sărbătoreşte până în zilele noastre sărbătoarea Purim, iar Estera a devenit un erou pentru poporul ei, erou pentru că mai întâi se învinse pe sine, pentru că slujea Domnului, pentru că îşi riscase viaţa pentru poporul ei şi pentru cauza Domnului.

EROU

Mai mult decât să-nvingi popoare
Şi neamuri multe să-ţi supui,
Mai mult decât oştiri zdrobite
La un cuvânt pe care-L spui…
Erou… e să te-nvingi pe tine
Şi firea ta să-ţi cucereşti,
Şi viaţa ta să reflecteze
Lumina legilor cereşti.

Mai mult decât vorbiri trufaşe
În semeţii de vorbe mari
Prin care lumea să te treacă
În rândul ei de legendari…
Erou… e să şopteşti în taină
Al mângâierii dragi cuvânt
Prin care cel în suferinţă
Să afle cerul pe pământ.

Mai mult decât pe culmi înalte
Purtat de glorii pământeşti,
Coroane de măriri deşarte
Noian de laude-omeneşti.
Erou… e să slujeşti pe Domnul
În valea umilinţi-adânci,
Căci ascultarea e tăria,
Celor ce urcă sus, pe stânci.

Mai mult decât să nu ai teamă,
Sub cer, de nimeni, niciodată
Şi să sfidezi primejdii care
Cumplite asupră-ţi se abat…
Erou… e să te temi de Domnul
Şi să te pleci-naintea Lui
Să Îi închini întreaga viaţă
Să fie-al tău, să fi al Lui!
Amin!

ÎNCHEIERE

În toate timpurile, „Duhul lui Hristos, care era în ei” (1 Petru 1,11), a făcut din adevăraţii copii ai lui Dumnezeu lumina contemporanilor lor. Iosif a fost un purtător de lumină în Egipt. Prin curăţia, bunătatea şi iubirea sa de fiu, el Îl reprezintă pe Hristos în mijlocul unui neam de idolatri. În timp ce israeliţii se aflau în călătoria lor din Egipt spre ţara făgăduită, cei credincioşi, dintre ei, erau o lumină pentru neamurile din jur.

Prin ei, Dumnezeu a fost descoperit lumii. De la Daniel şi tovarăşii lui din Babilon şi de la Mardoheu şi Estera din Persia, raze strălucitoare de lumină au luminat în întunericul de la curţile împărăteşti. În acelaşi chip, urmaşii lui Hristos sunt puşi ca purtători de lumină pe calea spre ceruri. Prin ei, îndurarea şi bunătatea Tatălui sunt înfăţişate unei lumi cufundate în întunericul unei greşite cunoaşteri de Dumnezeu. Văzând faptele lor bune, şi alţii ajung să-L mărească pe Tatăl care este în ceruri, deoarece se vede clar că există un Dumnezeu care şade pe tronul Universului, al cărui caracter este vrednic de laudă şi imitare. Iubirea divină, care străluceşte în inimă, şi armonia creştină, dată pe faţă în viaţă, sunt ca o întrezărire a cerului, acordată oamenilor din lumea aceasta, pentru ca ei să-şi poată da seama de frumuseţea lui.

În felul acesta, oamenii ajung să creadă, „dragostea pe care o are Dumnezeu faţă de noi” (1 Ioan 4,16). În felul acesta, inimile, care altădată erau păcătoase şi stricate, sunt curăţite şi schimbate, ca să ne putem înfăţişa „fără prihană şi plini de bucurie înaintea slavei Sale” (Iuda 24).
(Cugetări de pe Muntele Fericirilor cap. 2)
Isus ne spune: „Întoarceţi-vă la Mine, şi veţi fi mântuiţi, toţi cei ce sunteţi la marginile pământului! Căci Eu sunt Dumnezeu şi nu este altul” (Isaia 45,22). „Nu te teme, căci Eu sunt cu tine; nu te uita cu îngrijorare, căci Eu sunt Dumnezeul tău; Eu te întăresc, tot Eu îţi vin în ajutor, Eu te sprijinesc cu dreapta Mea biruitoare” (Isaia 41,10). „Voi nu veţi fi nici ruşinaţi, nici înfruntaţi, în veci de veci.” (Isaia 45,17).
Amin!

ÎNTREBĂRI BIBLICE

1. Cine s-a ridicat foarte mult, nedorind să rămână acolo unde era, tinzând spre lucruri mai înalte, dar pierzându-şi viaţa?
R: Estera 6:6 (Haman)
Haman a intrat, şi împăratul i-a zis: „Ce trebuie făcut pentru un om pe care vrea să-l cinstească împăratul?” Haman şi-a zis în sine: „Pe cine altul decât pe mine ar vrea împăratul să-l cinstească?”

Estera 7:10
Şi au spânzurat pe Haman pe spânzurătoarea pe care o pregătise el pentru Mardoheu. Şi mânia împăratului s-a potolit.

2. Cine a slujit ca grăjdar duşmanului său de moarte?

R: Estera 6:11(Haman)
Şi Haman a luat haina şi calul, a îmbrăcat pe Mardoheu, l-a plimbat călare pe cal prin locul deschis al cetăţii, şi a strigat înaintea lui: „Aşa se face omului pe care vrea împăratul să-l cinstească!”

3. Unde stă scris despre covoare albe, verzi şi albastre şi de paturi de aur şi de argint?

R: Estera 1:6
Covoare albe, verzi şi albastre, erau legate cu funii de in subţire şi de purpură de nişte verigi de argint şi de nişte stâlpi de marmoră. Paturi de aur şi de argint stăteau pe o podea de porfir, de marmoră, de sidef şi de pietre negre.

4. Care copil de păstor a primit în dar un ogor lângă o mică localitate ?
R: Ioan 4:2-5 (Iosif)
Însă Isus nu boteza El însuşi, ci ucenicii Lui. Atunci a părăsit Iudea, şi S-a întors în Galilea. Fiindcă trebuia să treacă prin Samaria, a ajuns lângă o cetate din ţinutul Samariei, numită Sihar, aproape de ogorul, pe care-l dăduse Iacov fiului său Iosif.

5. Care bărbat a folosit o limbă străină când a vorbit cu rudele sale adresându-se lor printr-un traducător? Şi care străin a folosit limba de baştină, deşi oamenii ar fi voit să se vorbească într-o limbă străină?
R: Primul Iosif – Geneza 42:23
Ei nu ştiau că Iosif îi înţelegea, căci vorbea cu ei printr-un tâlmaci.
Al doilea: Rabsache Isaia 36:11.13
Eliachim, Şebna şi Ioah au zis lui Rabsache: „Vorbeşte robilor tăi în limba aramaică, fiindcă o înţelegem; nu ne vorbi în limba evreiască, în auzul poporului care este pe zid.”

Isaia 36:13
Apoi Rabşache a înaintat şi a strigat cu toată puterea lui în limba evreiască: „Ascultaţi cuvintele marelui împărat, împăratul Asiriei!”

6. Care 2 bărbaţi au întrebat în diferite ocazii, fiecare pe alţi doi bărbaţi de ce sunt atât de trişti?
R: I.Iosif către paharnic şi pitar Geneza 40:5-7
Paharnicul şi pitarul împăratului Egiptului, care erau închişi în temniţă, au visat într-o noapte amândoi câte un vis, şi anume fiecare câte un vis, care putea să capete o tălmăcire deosebită. Iosif, când a venit dimineaţa la ei, s-a uitat la ei; şi i-a văzut trişti. Atunci a întrebat pe dregătorii lui Faraon, care erau cu el în temniţa stăpânului său, şi le-a zis: „Pentru ce aveţi o faţă aşa de posomorâtă azi?”

II. Isus către cei doi ucenici în drum spre Emaus. Luca 24, 17
Luca 24:15-17
Pe când vorbeau ei şi se întrebau, Isus S-a apropiat, şi mergea pe drum împreună cu ei. Dar ochii lor erau împiedicaţi să-L cunoască. El le-a zis: „Ce vorbe sunt acestea pe care le schimbaţi între voi pe drum?” şi ei s-au oprit, uitându-se trişti.

7. Când s-au aflat 5 fraţi în faţa împăratului, iar ceilalţi fraţi erau cu vitele?
R: Iosif şi cinci fraţi în faţa lui Faraon. Ceilalţi erau cu vitele.

Geneza 47:1-6
Iosif s-a dus să înştiinţeze pe Faraon, şi i-a spus: „Fraţii mei şi tatăl meu au sosit din ţara Canaan, cu oile şi boii, şi cu tot avutul lor; şi sunt în ţinutul Gosen.” A luat pe cinci din fraţii lui, şi i-a adus înaintea lui Faraon. Faraon a întrebat pe fraţii lui Iosif: „Cu ce vă îndeletniciţi?” Ei au răspuns lui Faraon: „Robii tăi sunt păstori, cum erau şi părinţii noştri.” Şi au mai zis lui Faraon: „Noi am venit ca să locuim o vreme aici în ţară, pentru că nu mai este păşune pentru oile robilor tăi, şi este o mare foamete în ţara Canaanului; îngăduie dar robilor tăi să locuiască în ţinutul Gosen.” Faraon a zis lui Iosif: „Tatăl tău şi fraţii tăi au venit la tine. Ţara Egiptului este deschisă înaintea ta; aşează pe tatăl tău şi pe fraţii tăi în cea mai bună parte a ţării. Să locuiască în ţinutul Gosen; şi dacă găseşti printre ei oameni destoinici, pune-i în fruntea turmelor mele.”

8. Cum se numeşte bărbatul care în timpul vieţii sale a fost de două ori în groapă, şi care după moartea sa a fost pus într-un mormânt dublu?
R: Iosif
Geneza 37:23-24
Când a ajuns Iosif la fraţii săi, aceştia l-au dezbrăcat de haina lui, de haina cea pestriţă, pe care o avea pe el. L-au luat şi l-au aruncat în groapă. Groapa aceasta era goală: nu era apă în ea.

Geneza 39:20
A luat pe Iosif, şi l-a aruncat în temniţă în locul unde erau închişi întemniţaţii împăratului; şi astfel Iosif a stat acolo, în temniţă.

Geneza 50:26
Iosif a murit, în vârstă de o sută zece ani. L-au îmbălsămat, şi l-au pus într-un sicriu în Egipt.

Iosua 24:32
Oasele lui Iosif, pe care le aduseseră copiii lui Israel din Egipt, au fost îngropate la Sihem, în partea ţarinei pe care o cumpărase Iacov de la fiii lui Hamor, tatăl lui Sihem, cu o sută de chesita, şi care a ajuns moştenirea fiilor lui Iosif.