CONCURSUL MARI COMPOZITORI
16 iunie 2015
Consacrare
16 iunie 2015

CONSACRARE ŞI MISIONARISM

Consacrare si misionarism
Consacrare si misionarism
Consacrare si misionarism.doc
102.0 KiB
125 Downloads
Details

CONSACRARE   ŞI   MISIONARISM

CUPRINS:

  1. Deschidere 165
  2. Rugăciune
  3. COR
  4. Introducere
  5. COR
  6. Tema I
  7. Poezie
  8. COR
  9. Tema II
  10. Tema III
  11. COR
  12. Poezie: Imn soliei advente
  13. Tema IV
  14. Tema V
  15. COR+COM 162
  16. Poezie: Lumină să se facă
  17. Poezie: Va bate ceasul lumii
  18. Încheiere A
  19. Încheiere B
  20. COR
  21. Închidere 161
  22. Rugăciune
  23. Postludiu – ieşire

 

Deva, 15 mai 1995

INTRODUCERE

Vestirea Evangheliei şi toată lucrarea servirii din iubire, Dumnezeu ar fi putut să o încredinţeze îngerilor din ceruri sau ar fi putut să întrebuinţeze alte mijloace pentru îndeplinirea acestui scop. Dar, în marea sa iubire, Dumnezeu alese să facă pe om împreună lucrător cu Hristos şi cu îngerii sfinţi pentru ca şi omul, după ce a pierdut fericirea Edenului, să poată avea parte de binecuvântarea, bucuria şi înălţarea sufletească ce rezultă din această lucrare dezinteresată.

Să urmărim în acest sens câteva exemple edificatoare de bărbaţi şi femei consacraţi acestei lucrări înainte de Domnul Hristos.

Menţionăm încă de la început faptul că succesul în viaţa misionară a fiecăruia a constat într-o permanentă şi stăruitoare comuniune cu Dumnezeu prin rugăciune. Numai totala consacrare a putut să aducă mari realizări şi satisfacţii depline trudei lor.

Să ne îndreptăm gândul către vremurile când lumea era încă în copilăria ei – timpul antedeluvionar.

Zăcea un blestem dublu asupra pământului din cauza păcatului lui Adam şi a omorului comis de Cain. Răutatea omului devenise atât de adâncă şi atât de mult răspândită încât Dumnezeu nu o mai putut tolera.

În mijlocul corupţiei morale mereu crescânde, Metusalah, Noe şi mulţi alţii se străduiau să păstreze vie cunoştinţa despre adevăratul Dumnezeu şi să oprească fluviul răului moral.

Enoh, repetase fiilor săi cele ce Dumnezeu îi arătase cu privire la potop, iar Metusalah şi urmaşii săi trăiau încă ca să asculte predica lui Noe şi ajutară la clădirea corăbiei.

În timp ce Noe vestea lumii solia sa de avertizare, faptele sale dau mărturie despre sinceritate sa. În felul acesta, credinţa sa fu desăvârşită şi cunoscută pe faţă.

El şedea ca o stâncă în mijlocul furtunii. Vocea sa solemnă avertiza acea generaţie timp de o sută douăzeci de ani şi el vesti evenimente care, atât cât putea judeca înţelepciunea omenească, păreau imposibile. O mare putere însoţea cuvintele sale, căci era vocea lui Dumnezeu către oameni, care vorbea prin servul său.

Să amintim numai mărturia despre Dumnezeu dată oamenilor de către Abraam, Iosif, Moise, Samuel, să ne gândim la şcolile profeţilor, o măsură luată pentru educaţia tinerilor dornici să cerceteze Cuvântului lui Dumnezeu în mod mai profund şi să caute înţelepciune de sus pentru a deveni propovăduitori în Israel.

TEMA   I

 

Să poposim asupra cazului unui alt titan misionar – proorocul Ilie.

În timpul său, împărat peste Israel era Ahab, fiul lui Omri, care a domnit douăzeci şi doi de ani, făcând ce este rău înaintea Domnului mai mult decât toţi cei ce fuseseră înaintea lui.

La sfârşitul a trei ani de secetă în care nu se formase nici o picătură de rouă şi nu căzuse nici un strop de ploaie, ani ce fuseseră profetizaţi lui Ahab de către Ilie, acesta se înfăţişează pe muntele Carmel înaintea întregului Israel ce fusese strâns acolo, înaintea împăratului personal, a celor patru sute cincizeci de prooroci ai lui Baal, şi a celor patru sute de prooroci ai Astarteei. Ilie s-a apropiat de tot poporul şi a zis:

  • „Până când vreţi să şchiopătaţi de amândouă picioarele? Dacă Domnul este Dumnezeu mergeţi după El; iar dacă este Baal, mergeţi după Baal”.

Poporul însă nu i-a răspuns nimic.

Fiind confruntat cu preoţii lui Baal, şi ai Astarteii, Ilie iese biruitor pentru că el ştie cui să se roage.

Iată rugăciunea sa:

“Doamne Dumnezeul lui Avraam, Isac şi Israel! Fă să se ştie astăzi că Tu eşti Dumnezeu în Israel, că eu sunt slujitorul Tău şi că toate aceste lucruri le-am făcut după porunca Ta. Ascultă-mă Doamne, ascultă-mă pentru ca să cunoască poporul acesta că Tu eşti adevăratul Dumnezeu şi să le întorci astfel inima spre bine!”

Ce a făcut de data aceasta poporul când a văzut urmarea rugăciunii?

Cuvântul Domnului ne spune că a căzut cu faţa la pământ şi a zis:

“Domnul este adevăratul Dumnezeu! Da, Domnul este adevăratul Dumnezeu!”

Acest adevărat Dumnezeu a fost mărturisit şi în împrejurări mult mai grele.

Poporul Iudeu se afla dus în robia imperiului Medo-persan. Tânăra Estera din seminţia lui Beniamin, ajunsă împărăteasă prin darurile providenţei, descoperă în faţa împăratului Ahaşveroş pe Dumnezeul său. Îi vorbeşte despre apartenenţa sa religioasă şi ca naţiune şi-i pune în faţă necazul cel mare ce s-a abătut asupra poporului său

Trei zile şi trei nopţi s-a rugat Domnului şi a postit iar răspunsul nu a întârziat, poporul său nu numai că este izbăvit, dar are favoarea să se răzbune chiar pe vrăjmaşii săi. Mulţi oameni dintre popoarele ţării au cunoscut atunci pe Dumnezeu şi s-au făcut Iudei.

Gândindu-ne şi la mărturisirea Dumnezeului lor făcută în marele Babilon de către tinerii Daniel, Anania, Mişael şi Azaria, să urmărim în câteva cuvinte, ultimul caz de care ne vom ocupa: – cel al profetului Iona.

El primeşte din partea Domnului următoarea poruncă:

„Scoală-te, du-te la Ninive, cetatea cea mare şi strigă împotriva ei, căci răutatea ei s-a suit până la Mine.”

Dar unde a ajuns Iona datorită neascultării sale? A trebuit să stea trei zile şi trei nopţi în pântecele unui peşte mare.

Aici avu timp şi prilejul să se căiască de păcatul său. Din mijlocul locuinţei morţilor s-a rugat Domnului în toată sinceritatea sa şi Domnul l-a ascultat. Şi iată-l pe Iona plecând în marea sa lucrare misionară – aceea de convertire a unei cetăţi întregi, cu peste o sută douăzeci de mii de locuitori în frunte cu împăratul său.

Iubiţi ascultători, noi ne-am mărturisit păcatele noastre, ne-am hotărât să le părăsim şi ne-am consacrat lui Dumnezeu, ca să ducem o viaţă nouă? Trebuie să simţim în inima noastră dorul după lucruri mai bune decât cele oferite de lumea aceasta, să recunoaştem în dorinţa lăuntrică vocea lui Dumnezeu către sufletul nostru şi să răspundem chemării ce ne-a fost adresată.

NU   A   SECAT

Nu a secat

Nici un izvor de iubire

Dumnezeu îşi trimite din slavă

Toată dragostea Sa

Dacă nu simţi marea renaştere spre mântuire

Înseamnă că Golgota

Nu mai este în inima ta

 

Nu e închisă

Nici o fereastră spre veşnicie

Dumnezeu Îşi trimite

Toată lumina numelui Său

Dacă bucuria mântuirii nu te reînvie

Înseamnă că Chivotul

Nu mai este în sufletul tău

 

Nu, nu se ascunde Cel ce ţine zidirea

Fără de număr

Minunile Sale-a pe-ntregul cuprins

Dacă văpaia inspiraţiei

Nu ne mai aprinde gândirea

Înseamnă că focul inimilor noastre

S-a stins

 

Înseamnă că drumul credinţei

Trebuie înţeles

Pe el să se urce nădejdea

Spre Cel ce vine

Înseamnă că drumul ascultării trebuie dres

Pe el Dumnezeu să coboare mântuirea

La mine, la tine

În universul marilor frumuseţi mântuitoare

O nouă speranţă numai atunci ne va aduce

Când viaţa noastră lângă Chivot va fi roditoare

Când rostul jertfei noastre va lumina sub cruce

 

 

TEMA   II

ISUS   –   MARELE   MISIONAR

MOTO: „Lumina aceasta era adevărata Lumină care luminează pe orice om venind în lume.” (Ioan 1,9)

 

Hristos a iubit nespus neamul omenesc decăzut şi de aceea a părăsit locuinţa Sa cerească pentru a aduce lumina adevărului Său pe singurul loc întunecos din cuprinsul Universului.

Acestui scop suprem i-a închinat toate eforturile, toată puterea, toată inteligenţe şi în final şi viaţa Sa.

Studiind activitatea Sa, putem observa că succesul Său misionar se datorează în mare măsură convorbirilor individuale. El observa problemele oamenilor şi găsea pentru fiecare o solie de mântuire.

„El n-a trecut pe lângă nici un suflet ca şi cum ar fi fost fără valoare, ci a căutat să dea fiecăruia leacul mântuitor.” (HLL)

Oriunde se găsea, El ştia să ,dea o învăţătură potrivit cu locurile şi împrejurările respective.

Căuta să încurajeze pe oamenii cei mai decăzuţi şi pe cei de la care se putea spera mai puţin, asigurându-i că pot ajunge şi ei curaţi şi sfinţi în caracter.

Adesea se întâlnea cu oameni care fuseseră târâţi de Diavolul în locurile cele mai decăzute, şi care nu mai aveau putere să se desfacă din mrejele lui.

Oamenilor acestora descurajaţi, bolnavi, ispitiţi şi decăzuţi, Isus le spunea cuvinte de cea mai duioasă milă, cuvinte de care ei aveau nevoie şi pe care le puteau înţelege.

„Pe alţii îi găsea piept la piept în luptă cu vrăjmaşul sufletelor, pe aceştia îi încuraja să stăruiască în rugăciune, asigurându-i că vor birui pentru că îngerii lui Dumnezeu erau de partea lor spre a-i ajuta în câştigarea biruinţei.” (HLL 63)

Este demn de remarcat faptul că parabolele oi pierdute, drahmei pierdute şi a fiului risipitor, toate raportate în Luca 15, se termină cu bucuria „pentru un singur păcătos care se pocăieşti” demonstrând interesul profund pentru un suflet pierdut.

Fiecare suflet era preţios înaintea Lui. Deşi totdeauna se purta cu demnitate dumnezeiască El se pleca cu cea mai milostivă luare aminte faţă de fiecare membru al familiei lui Dumnezeu. În toţi oamenii El a văzut suflete căzute pe care avea misiunea de a-i salva! Lucrarea misionară a lui Isus se caracterizează prin totala lipsă a prejudecăţilor, şi a discriminării. Oamenii, indiferent de ţară, religie sau limbă, aveau acces liber la inima Lui plină de iubire şi milă duioasă – „În legăturile Lui cu oamenii nu întreba: care este crezul tău? De care biserică aparţii? El ajuta pe toţi cei ce aveau nevoie de ajutor… Se interesa cu iubire de toţi oamenii şi răspândea în jurul Său lumina unei evlavii fericite.” (HLL 60)..

Prin discuţia cu femeia samariteancă şi prin vindecarea fiicei femei siro-feniciene, Hristos a arătat că invitaţia Evangheliei nu trebuie să fie prezentată numai la câţiva aleşi despre care credem că ne-ar face onoare dacă ar primi acesta chemare. El a acordat atenţie şi bătrânilor încărunţiţi şi micuţilor copii şi fariseilor şi vameşilor.

 

TEMA   III

 

Isus vedea în fiecare suflet un om căruia trebuia să-i fie prezentată chemarea la mântuire. El câştiga inima oamenilor trăind între ei ca unul care le dorea binele. Sta de vorbă cu ei, la ocupaţiile lor zilnice şi se interesa de nevoile lor pământeşti. (HLL 109)

Este important de subliniat faptul că niciodată Isus nu sa angajat în discuţii contradictorii – Nicodim venise la Domnul cu gândul să stea la discuţie cu El, dar Domnul îi vorbi despre principiile fundamentale ale adevărului. Nu prin certuri şi discuţii se luminează un suflet. Nicodim primi învăţătura şi o luă cu sine. Începu să studieze Scriptura într-un chip nou, nu pentru a discuta o teorie, ci pentru a primi lumină pentru suflet. (HLL 121,125)

„El n-a mustrat slăbiciunea omenească, dar a mustrat cu toată puterea făţărnicia, necredincioşia şi nelegiuirea, însă atunci când rostea mustrările Lui drepte, în ochii Lui erau lacrimi şi vocea Lui era înecată de plâns. El n-a făcut niciodată ca adevărul să pară ca ceva crud, ci totdeauna a dovedit o adâncă iubire pentru omenire.” (Slujitorii Evangheliei 117).

Modul de exprimare al Mântuitorului era întotdeauna cât se poate de atrăgător, El făcea adevărul să fie frumos, prezentându-l în modul cel mai direct şi cel mai simplu.

Limba folosită de El era curată, aleasă şi limpede ca un pârâu curgător. Glasul Lui era ca o melodie pentru cei ce ascultaseră vorbirile monotone ale rabinilor. Cu toate că vorbirea Lui era simplă, El vorbea ca unul care are putere.” (HLL 182).

În cadrul lucrării misionare a lui Isus, un loc important au ocupat vindecările, cărora Mântuitorul le-a acordat mai mult timp decât pentru a predica, Hristos nu a neglijat nici de a-i ajuta pe cei nevoiaşi.

„Isus căuta să ajute pe toţi cei în suferinţă pe care îi întâlnea. N-avea mulţi bani de dat, dar de multe ori se lăsa nemâncat ca să ajute pe aceia care erau în mai mare lipsă ca El. Celor care aveau nevoie le dădea un pahar cu apă rece sau le dădea în linişte însăşi hrana Lui. Ajutând pe cei în nevoie, făcea ca adevărurile pe care le spunea să fie unite cu fapte bune.” (HLL 60)

Dar cu toată mărimea şi amploarea lucrării Sale, Mântuitorul nu termina şi nu începea nici o zi fără a se consacra lui Dumnezeu şi tocmai în permanenta comuniune cu Tatăl constă succesul lucrării sale, misionare.

„Adesea se retrăgea, prin munţi pentru a fi liniştit în rugăciune, dar aceasta era o pregătire pentru activitatea Lui între oamenii ocupaţi cu grijile vieţii. Totdeauna revenea din acele retrageri – pentru ca din nou să vindece bolnavi, să înveţe pe cei neştiutori şi să sfarme lanţurile celor prinşi de Satan,” (HLL 109)

Să ne ajute Dumnezeu ca privind mereu la Mântuitorul nostru să fim însufleţiţi de acelaşi spirit misionar şi să îndeplinim porunca pe care El ne-a dat-o înainte de a se înălţa:

„Duceţi-vă şi faceţi ucenici din toate neamurile”

 

IMN   SOLIEI   ADVENTE

Pe drum de milenii, ieşind de prin ceaţă

În inimi şi glasuri prezentă

Sub steagul credinţei şi-al păcii în faţă

Ai fost pâinea noastră, onoare şi viaţă,

Sublimă solie Adventă.

 

Spre-o lume mai bună ne-ai fost legământ

Motiv de război şi de pace

În lupta deschisă-ntre cer şi pământ

Eşti solia noastră cu duh de avânt

Cuvântul de foc ce nu tace.

 

Noi ştim adevărul şi el e putere

Mai tare ca iadul sau moartea.

Cunoaştem şi noi omeneasca durere

Dar ştim că şi-n lanţuri Cuvântul nu piere

De veacuri cu el ne e partea.

 

Şi noi nu ne temem – aceasta ni-i lege

Căci cerul ne stă înainte

Luceafărul vieţii pe toţi să ne lege

În singurul pas ce-l putem înţelege

Spre ţara nădejdilor sfinte.

 

Da, vine şi ziua… pe Isus ‘L-aşteptăm

Aceasta ni-i scumpa solie.

Sub aripa ei am crescut şi zburăm

La gândul acesta, supuşi îndurăm

A şarpelui veche mânie…

 

Fugind de chemarea salvării cereşti

O lume îşi caută rostul

Pe calea cea largă, pe căi pământeşti

Împinşi de nevoi şi atraşi de poveşti

Săpându-şi în lut adăpostul.

 

Noi astăzi le-ntindem solia iubirii

Mereu către oameni prezentă

Acum este timpul să cânte zefirii

Şi trâmbiţi să sune în cinstea-nnoirii

TRĂIASCĂ SOLIA ADVENTĂ!

Amin!

 

 

TEMA   IV

MISIONARISM ŞI CONSACRARE – LA APOSTOLI

 

„O, iată-vă împărăţind fără noi!

Şi măcar de aţi împărăţi cu adevărat, ca să putem împărăţi şi noi împreună cu voi. Căci parcă Dumnezeu a făcut din noi apostolii oamenii cei mai de pe urmă, nişte osândiţi la moarte, fiindcă am ajuns o privelişte pentru îngeri şi oameni. Când suntem insultaţi binecuvântăm.”

Astfel ilustrează sfântul apostol Pavel slujba ambasadorilor veşniciei, printre semenii lor deznădăjduiţi, derutaţi, muritori.

Convertirea apostolilor Domnului Hristos, e un fapt istoric – confirmat de activitatea lor neobosită, până la moarte, e dovada unei puteri dumnezeieşti, transformatoare, începutul şi condiţia succesului lor ulterior, condiţie pe care ne-o putem însuşi dacă ne vom consacra fără rezerve deplin încrezători pe altarul aceleiaşi supreme responsabilităţi.

Poate ne întrebăm care sunt raporturile dintre consacrare şi misionarismul biblic apostolic.

Sinceri fiind căutăm să pătrundem secretul realizărilor lor de proporţii spre a evalua (cântări) mai corect sfera noastră de datorie şi succes, de remediu a deficienţelor de caracter.

Suntem îndreptăţiţi pentru o astfel de cercetare, deoarece ei au fost oameni ca şi noi – au făcut urme drepte spre Paradis, deoarece, ca şi ei suntem chemaţi de acelaşi Dumnezeu, statornic, cu aceeaşi sacră iubire, la aceeaşi fericită nădejde, deoarece ecoul ultimului gong stă gata să anunţe revenirea glorioasă a scumpului nostru Mântuitor şi Domn, “Care va răsplăti fiecăruia după faptele lui; şi anume, va da viaţă veşnică celor ce prin stăruinţa în bine, caută slava, cinstea şi nemurirea; şi va da mânie şi urgie celor ce din duh de gâlceava se împotrivesc adevărului şi ascultă de nelegiuire”, deoarece „toate acestea li s-au întâmplat lor, apostolilor, ca să ne slujească nouă drept pilde… pentru ca prin răbdarea şi prin mângâierea pe care o dai Scripturile să avem nădejde.

Viaţa fiecărui apostol e un unicat, un îndemn, o mustrare, un avertisment, şi o făgăduinţă.

 

TEMA   V

Să reflectăm puţin asupra activităţii lui Pavel ca apostol – sfântă enciclopedie de experienţe ce pledează viu pentru puterea asemănării cu Hristos. Renunţând la înalta sa poziţie socială în favoarea crucii Domnului Hristos, el a devenit fiu de Dumnezeu. Măreţ e fiecare episod al vieţii sale consacrate, dar cum contrastul cu cât e mai puternic cu atât evidenţiază mai bine, cauză şi efect. Să-l privim pe sfântul apostol Pavel în capitala idolatriei, ştiinţei şi artei pe nedrept numite astfel (ATENA) şi-n capitala luxului şi orgiilor de tot felul (ROMA), în faţa celui mai crud împărat roman: NERO

Dar apostolul Pavel nu se lasă sedus de splendoarea şi bogăţia care-l înconjurau, dându-şi seama de forţa amăgitoare pe care o pot exercita arta şi ştiinţa asupra spiritualităţii umane.

În Atena, Pavel a întâmpinat păgânismul în forma sa cea mai rafinată, mai derutantă, adânc ancorată în pretenţiile filosofiei.

Atenţia asupra lui Pavel a fost atrasă treptat, prin discuţiile pe care le-a avut cu cei sinceri, religioşi şi cu tot aprobul unora stupefiaţi sau elogiul altora, a prezentat distins, principiile divine, rostul vieţii noastre, chiar celor mai înalţi demnitari ai oraşului puterea sa intelectuală a impus respect învăţaţilor, iar argumentaţia sa şi puterea cuvântării sale a captivat atenţia întregului auditoriu.

Principiile expuse erau susţinute în faţa tuturor claselor sociale. Curajul său a fost nezdruncinat când îi întâmpina pe adversari, pe propriul lor teren, combătând logica prin logică, filozofie cu filozofie, elocvenţă cu elocvenţă.

Cuvintele lui Pavel, sunt o comoară de cunoştinţă pentru comunitate, rostite într-o situaţie când ar fi putut uşor găsi ceva care să agite pe ascultătorii… Ar fi putut ataca direct zeii grecilor şi pe oamenii mari ai oraşului putând avea aceeaşi moarte ca Socrate – dar, cu tact plin de iubire dumnezeiască le abătu spiritul de la zeităţile păgâne făcându-le cunoscut pe adevăratul Dumnezeu.

Chiar şi azi adevărurile Bibliei trebuie prezentate oamenilor mari ai lunii pentru ca ei să poată alege între ascultarea de legea lui Dumnezeu şi neascultare, între adevărul veşnic şi minciună temporară, între progres etern şi nefiinţă, iar în ultima instanţă, la judecată, să primească roadele propriilor alegeri. Să nu ezităm deci să fructificăm orice ocazie, astfel ea va fi iremediabil pierdută.

De la Atena la Roma, apostolul Pavel şi-a bătătorit calea cu cununi de stele pentru veşnicie. La Roma, înaintea preacrudului Nero, publicul consternat a văzut faţa lui ca o faţă de înger. Cuvintele sale sensibilizează chiar pe cele mai împietrite inimi.

Adevărurile rostite în acea zi au fost destinate sa zguduie naţiuni şi să-şi impună influenţa lor asupra inimilor omeneşti deşi purtătorul lor a fost martirizat. Nero însuşi, la pledoaria apostolului pentru primirea lui Hristos pentru mântuire, a tremurat de groază la gândul judecăţii viitoare, s-a temut de Dumnezeul apostolului.

Un sentiment de respect a ţinut pentru câteva timp în frâu spiritul său setos de sânge. Atunci, despoticul imperial, a văzut pacea şi neprihănirea ca vrednice de dorit, dar prin porunca de a-l înapoia pe Pavel în carceră îşi închise singur, pentru totdeauna, poarta spre cer. Curând avea să fie lovit de judecata lui Dumnezeu sfârşind prin a se sinucide la vârstă de numai 32 de ani.

Ce sublimă invitaţie pentru a deveni oameni intelectuali, hrăniţi cu Cuvântul Vieţii, cu tot ce Dumnezeu ne pune la dispoziţie în acest timp extrem de scurt spre desăvârşirea noastră făcându-ne astfel parte de lucru în via Domnului!

Să ne aducem deci aminte să înflăcărăm darul lui Dumnezeu care este în noi, căci Dumnezeu nu ne-a dat spirit de sfială, ci de putere, iubire şi disciplină. De aceea să nu ne ruşinăm de mărturia Domnului nostru şi meditând la tot ce s-a făcut pentru noi, să fim apostoli ai prezentului, ispravnici credincioşi pentru timp şi eternitate!                                                                Amin!

LUMINĂ   SĂ   SE   FACĂ!

 

Mergeţi în toată lumea să răspândiţi Cuvântul

E-a Domnului poruncă să umplem tot pământul,

Solia să pătrundă în suflet, să inunde…

Şi soli să-nainteze cu Domnul lor oriunde

În marile palate şi-n casa cea săracă

Să intre Sfânta Carte, … lumină să se facă!

 

În insulele mării, în locuri neumblate,

În lung şi-n latul lumii făpturi înfometate

După Cuvântul vieţii aşteaptă Vestea Bună,

Aşteaptă soli ai păcii să vină să le spună.

Când strigă după Domnul, vrea cineva să tacă?!,

Vestiţi-le Cuvântul!… Lumină să se facă!

 

Acoperă pământul un mare întuneric,

Dar ici şi colo arde un foc lucind feeric

Când peste voi revarsă lumini de sus Prea ‘Naltul

Din razele primite să dăruiţi la altul

Aprindeţi focuri multe ca negura să treacă,

Să fie risipită!… Lumină să se facă!

 

Vestiţi cu glas de trâmbiţi că Domnul va să vie

Din zori şi până-n noapte daţi ultima solie

Să arătaţi Sabatul şi Legea cea măreaţa,

Pe Isus Mântuitorul ce lumii dă viaţă,

Prin Jertfa Sa cea mare cu omul se împacă –

Spuneţi la toţi aceasta… lumină să se facă!

 

Duceţi solia sfântă cu vorbe de iubire

Să mângâiaţi pe oameni cu marea răsplătire,

Vorbiţi de veşnicie, de viaţă fericită,

De marea întâlnire de Domnul pregătită,

Când, orice suflet, ‘naintea Lui să pleacă…

Duceţi, dar, Vestea Bună…, Lumină să se facă

Amin!

 

 

VA BATE CEASUL LUMII!

                                            Ţefania 2:1-2

 

Va bate ceasul lumii în curând

Un ultim dangăt va suna-n vecie…

În inimile surde la Cuvânt

El va trezi regret pe veşnicie.

 

Va bate ceasul lumii, lung va bate

Sentinţa grea a zilei de apoi,

Din letargia scumpelor păcate

Vă veţi trezi atunci, târziu şi voi.

 

Dar va fi prea târziu în acea zi

Când ceasul lumii va suna-n vecie.

Căci nu cu îndurare voi veni

Ci cu sclipiri de groază şi mânie.

 

Nu râdeţi, că vă cheamă veşnicia

Ca să răspundeţi pentru-a voastre fapte,

Se va preface odată-n foc mânia

Şi va-amuţi batjocura în noapte…

 

Oglinda legii pusă înainte

N-o veţi putea privi cu frunţi senina

Veţi rămânea atunci fără cuvinte

Cu faţa descompusă de ruşine.

 

Şi mila nu va fi, da, nu va fi

Când ceasul lumii negreşit va bate…

Ce triste amintiri vor răscoli

Regretele prea mult întârziatei…

 

Nu pot să văd ce va mai fi atunci

Va ustura nuiaua conştiinţei,

Când răzbunarea dreptelor porunci

O vor afla şi fiii şi părinţii…

 

O voi, ce azi slujiţi cu-atâta trudă

La masa libertăţilor nesfinte,

Aveţi urechi ce de Isus nu vor s-audă,

Ochi de prinos şi minţi fără de minte.

 

Vă spun aceste vorbe hotărâte,

Cu-n deget ridicat, dar cu durere

Oricât mi-ar fi păcatele urâte,

De nimicirea voastră n-am plăcere!…

 

Întoarceţi-vă astăzi,se mai poate,

Mai sunt câteva clipe generoase…

Când ceasul tainic ne-ndurat va bate

Se vor sfârşi chemările duioase…

 

Va bate ceasul lumii, poate mâine

Un ultim dangăt va suna-n vecie…

Grăbeşte-te, să nu pieri pe vecie

În ziua de furtună şi mânie.

 

Încheiere   a

În temele prezentate până acum am putut analiza încă odată, bineînţeles, pe scurt, câteva aspecte legate de lucrarea lui Dumnezeu prin oameni consacraţi ai timpurilor trecute, oameni care în Mâna Atotputernicului veghetor, au fost unelte cu rol crucial în istoria omenirii, ecoul activităţii lor ca servi devotaţi lucrării divine pe pământ depăşind atmosfera terestră şi bucurând nespus oştile cereşti

Şirul acestor conlucrători cu Dumnezeu nu poate fi epuizat într-un program ca al nostru. De fapt, însăşi Biblia ne reţine atenţia doar asupra acelor persoane care au avut un rol cu totul de excepţie în marele plan de convertire şi readucere a omului în armonie cu Tatăl său. E înălţătoare o meditaţie în legătură cu aceşti titani ai credinţei mai alea că între ei străluceşte clar, desăvârşit şi nepătat Domnul nostru Isus Hristos – întruchiparea devoţiunii totale, şi dezinteresate, a misionarismului simplu, cald şi sincer. El este acel excepţional profesor, care a reuşit să evanghelizeze lumea cu o singură generaţie de discipoli, învăţaţi, pas cu pas cunoaşterea de Dumnezeu şi iubirea de oameni timp de trei ani şi jumătate, iar apostolii l-au copiat fidel pe Marele Maestru fată a putea fi intimidaţi, ci pecetluindu-şi mărturia cu sacrificiul suprem, cu vieţile lor.

Continuând meditaţia, trecând peste timp secolele se succed unul după altul, lăsând în urmă epocile lui Luther, Knox, J. Harper, Spurgeon, Levingstone, Miller şi ajungând în mod inevitabil la noi, oamenii secolului XXI oamenii zborurilor cosmice, oamenii oraşelor superpopulate, ai progresului tehnic, ş.a.m.d.

Ce o să se întâmple acum? Ce vor face aceşti „înaintaţi”, oameni ai secolului vitezei? Sunt întrebări care se ridică spontane, din spaţiul necuprins al incertitudinilor. Dar mai presus de toate se ridică întrebări la care ne propunem să ne opri puţin:

Ce poate să ofere Dumnezeu omului modern?

 

ÎNCHEIERE   B

Ce poate să ofere Dumnezeu omului modern?

Dacă-i poate oferi ceva, prin cine a prevăzut Dumnezeu să facă cunoscut lumii modalitatea în care El doreşte să restabilească armonia între oameni şi voinţa Sa? Cum va reacţiona omenirea la invitaţia lui Dumnezeu?” Şi aceste întrebări parcă frământă, frige omenirea, înmulţindu-se şi aprofundându-se odată cu modificările survenite în societate, cu progresul continuu al ştiinţei şi tehnicii, cu complicarea tot mai rafinată a relaţiilor interumane, într-un cuvânt aşa numita “modernizare” a societăţii umane.

Tot mereu oamenii necredincioşi pun problema ca şi când progresul tehnic şi ştiinţific al societăţii ar aduce prejudicii, ar defavoriza lucrarea lui Dumnezeu – lucrarea misionară. Dar, oricât de avansată ar fi omenirea noastră, oricât de înalt tehnicizată ar fi ea, omul continuă să fie om şi în această calitate a sa, el caută mereu ceva perfect, căci însuşi „Dumnezeu a pus în om, gândul veşniciei”, gând pe care omul singur nu poate să şi-l liniştească ci cel mult să-l înăbuşe. De aceea, descoperirile ştiinţifice, oricât de mari ar fi ele şi indiferent de interpretările ce li s-ar da, dacă nu cuprind şi descoperirea lui Hristos ca Mântuitor Personal, sunt „o aramă sunătoare şi un chimval zângănitor; menite să înăbuşe să adoarmă sau să mascheze zadarnice căutări sufleteşti. De aceea, cât timp omul va fi om, el va căuta o credinţă pentru minte şi o cântare pentru inimă. Tocmai acestea i le oferă Evanghelia, Dumnezeu.

Dar, prin ce unelte şi prin ce mijloace?

Prin copiii Săi: prin mine şi prin tine, iubitul meu ascultător. Dumnezeu nu are alte mijloace prevăzute pentru această lucrare. Nici îngerii, nici heruvimii, nici fiinţele necăzute în păcat nu au onoarea de a coopera cu Dumnezeu la încheierea lucrării Sale pe pământ. Nu lor, ci nouă, ne-a dat Marele MISIONAR – Isus porunca: „Duceţi-vă şi faceţi ucenici din toate neamurile botezându-i în Numele Tatălui, al Fiului şi al Sfântului Duh”… Matei 28,19.

 

ÎNCHEIERE   C

Holdele sunt coapte, dar unde sunt secerătorii? Lumea se zbate fără Dumnezeu. Există fiinţe disperate, dezechilibrate, îngrozite de lucrurile care se întâmplă şi mai ales înspăimântate de ceea ce se va întâmpla. Ce facem noi în această situaţie? Stăm nepăsători şi nemişcaţi? Semnele sfârşitului sunt evidente chiar şi pentru cei care pretind că nu cred în revenirea Fiului Omului. Ce hotărâre luăm?

Zilele trec fulgerător de repede. Atât de ocupaţi suntem încât uneori ni se pare că ziua n-a fost decât o scânteie pe care tocmai când ai fi observat-o s-a şi stins. Muncim mult. Avem nevoie de confort, casă, bani, găteli, treburi, mai rămâne timp pentru studiu, rugăciune şi lucrare misionară? Cât de des ne amintim că toate vor arde? Şi ce trist ar fi să ne reţină şi pe noi în foc.

Profetul Ezechiel scrie: „Acum Fiul Omului te-am pus străjer pentru casa lui Israel. Când zic răului: “Răule, vei muri negreşit şi tu nu-i spui, ca să-l întorci din calea lui cea rea, răul acela va muri în nelegiuirea lui, dar sângele lui îl voi cere din mâna ta”.

Grozav lucru e să pierzi mântuirea pentru că ai mâinile pătate de sânge, pentru că „n-ai făcut nimic”! „Mergeţi de la mine căci nu vă cunosc”.

„Şi ce i-ar fi folosi unui om să câştige toată lumea, dacă şi-ar pierde sufletul?”

Noi nu răspundem în faţa lui Dumnezeu pentru roade, dar noi suntem datori să semănăm. Ezechiel 33,9

„Dar dacă vei înştiinţa pe cel rău, ca să se întoarcă de la calea lui cea rea, şi nu se întoarce, va muri în nelegiuirea lui, dar tu îţi vei mântui sufletul.”

Oare lipsa noastră de activitate, nu reflectă o îndoială? Sau poate o răceală a noastră?

  • Să ne unim, să ducem Biblia-n popor! Amin!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *