Arhivă etichetă Angajamente

deAndrei Spiridon

Golgota

Golgota.docx
Golgota.docx
Golgota.docx
27.4 KiB
95 Downloads
Details

Golgota

Ai fost si Tu un om
Chiar si pe Tine, Doamne, Te-au zdrobit
pe cand suiai la Golgota spre moarte,
Ai fost si Tu sub cruce biruit
si-au pus un altul crucea sa Ti-o poarte…
Ai fost si Tu un om precum sunt eu
chiar de-ai facut minuni si-atatea semne,
si dinadins lasat de Dumnezeu
sa poarte-n trup a biciului insemne…
Ai fost un om si-ai plans si Tu, Isus
cand L-ai strigat pe Dumnezeu pe nume
si Te-a lovit si Te-a durut nespus
tacerea grea intinsa peste lume…
Dar trebuia un om ca noi sa fii
ca moartea Ta sa biruiasca firea
si trebuia apoi ca sa invii
ca sã ne-arãþi dumnezeirea…
Ai fost un om cum, Doamne, sunt si eu
si Te-a durut tot ce putea sa doara,
ai fost trimis de Însusi Dumnezeu
si randuit din dragoste sa moara…
Purtãm in piept drept inima un sloi-
fapte de lut rebele, nesupuse,
ai fost lãsat in moarte pentru noi…
asa de mult am fost iubiti, Isuse…
Ai fost un om dar suferinta Ta
a fost intreagã, Doamne, pentru mine
si cand Te-au pus sa mori la Golgota
L-am cunoscut pe Dumnezeu prin Tine…
Sanja Cristea Tiberian
Golgota –
Prin multe þãri frumoase in viaþã am trecut
si-atatea vai si dealuri de-aproape am vazut
dar nici un deal din lume nu m-a atras aºa
ca-acel al carui nume se cheama Golgota.
Acesta nu se-nalta cu varful pan-la nori,
pe culmea lui, zapada nu cerne albe flori
dar nici pe-un deal din lume nu m-am simtit asa
de Dumnezeu aproape, ca sus, pe Golgota.
Nu-s brazi inalti pe-acolo, nici iarba verde jos,
dar este sus pe dansa un lucru pretios
E Crucea rastignirii !  si Jertfa de pe ea
ne-a daruit viaþa, aceasta-i Golgota.
Acolo nu-s izvoare de apa cât privesti,
nici râuri curgatoare de ape pamantesti,
dar iese de sub Cruce izvorul minunat
ce tot pacatul lumii l-a sters si l-a spalat…
De-acolo si talharul se-ntoarce credincios,
si mantuit se-ntoarce caitul pacatos,
acolo-L vezi pe Domnul cand plangi sub Crucea Sa
acolo-i har si pace, aceasta-i Golgota.
O, suflete ce-n lume suspini nemangaiat
inalta-te spre locul acela minunat,
acolo mantuirea si pacea vei afla
acolo-i fericirea…aceasta-i Golgota.
Traian Dorz

Baraba
Ai auzit vreodata, prietene, de Mine,
pe cind in largul lumii cutreerai semet
pe cind, cu lanci si scuturi, cohortele straine
te cautau sa-ti ceara al vietii tale pret?
Ai auzit vreodata, prietene, de Mine,
cind floarea tineretii isi scutura podoaba?
Ca sa te scap de lanturi, de moarte, de rusine,
Eu am murit pe cruce, in locul tau, Baraba…
Eu rasadisem pacea, tu semanai furtuna.
Si pe-amindoi multimea ne-a pus pe un cintar.
Minciuna cea din umbra alese-atunci minciuna,
tilharii cei cu vaza cerura pe tilhar.
Puteam sa sbor din lume, satul de-a ei urgie.
Si-atunci multimea oarba te-ar fi cerut degeaba.
Dar M-am gindit la tine, privind spre vesnicie,
Si am murit pe cruce, in locul tau, Baraba…
Te chem si astazi: Vino si vom strabate norii!
Te-am cautat cu lacrimi prin spini si bolovani.
Dar vremea e tirzie. Mijesc pe dealuri zorii.
Si ceru-ntreg te-asteapta de doua mii de ani.
De-ai sti ce neagra noapte si ce adinc fierbinte
va fi… cind pedepsirea nu va cunoaste graba…
Sã nu plângi veºnicia, mai bine-adu-þi aminte
ca am murit pe cruce, in locul tau, Baraba!
Costache Ioanid

Trei uºi deschise la calvar.
La Calvar au fost deschise 3 uºi :
1.Usa locuintei mortilor.
Desi fusese pecetluita de pacatul nostru, acum usa mortii a fost deschisa prin sangele lui Cristos pentru vesnicii.
2.Usa comuniunii cu Dumnezeu.
Perdeaua din Templu s-a rupt in doua de sus pina jos.Avem intrare libera la Tatal prin Isus Cristos.De acum avem nadejde.
3.Usa inimi umane.
Sutasul de langa cruce a crezut in El,fiinta lui la picioarele crucii a fost deschisa larg
pentru Dumnezeu. De atunci incoace mii si mii de inimi sunt deschise larg spre Dumnezeu.
Aceste usi nu pot fi inchise niciodata de nimeni si nimic,
sunt cu totul in stapanirea lui Dumnezeu
Patru actiuni in ziua invierii
Text: Mat. 28:5-7
Pastele este o sarbatoare a puterii in misiune divina. Dincolo de reveria melancolica si de inchinarea uimita, mesajul Pastelui trebuie sa ne puna in miscare. Ce trebuie sa facem in aceasta zi in care Dumnezeu a facut totul ? Sa ascultam impreuna indemnul ingerului:

1. Veniti  – Este o chemare repetata mereu din partea lui Dumnezeu.
Este o invitatie personala.
2. Vedeti – O mare diferenta intre „priviti” si „vedeti”
« Vedeþi » este o chemare la cercetare
Este o chemare la convingere
3. Duceti-va – Este o misiune personala
Este o directie precisa: ascultarea
4. Spuneti – Este o mare responsabilitate
Este cea mai minunata veste
Este o extraordinara proclamatie
Ce vei face tu ca rãspuns la mesajul acesta ?
Ce þi-ai propus ?  unde ? când ?
1. Pentru ce a fost condamnat Isus.
ISUS a fost condamnat nu pentru ce a fãcut ci pentru cine era El.
A fost condamnat pentru ceea ce a spus despre Sine.
In fata Marelui Preot, dupa ce toti martorii mincinosi s-au contrazis unul pe celalalt, o ultima intrebare a fost pusa: „Esti Tu Fiul lui Dumnezeu?” „Da”, a raspuns Domnul. si atunci, Marele Preot a exclamat: „L-am auzit cu urechile noastre. Nu mai avem nevoie de martori!”
In fata lui Pilat i s-a pus aceeasi intrebare: „Esti Tu imparatul Iudeilor?” si Domnul a raspuns iarasi: „Da sint”.
Cine era Isus? Cine este Cel ce intra truimfator pe portile Ierusalimului? Este tinarul rabin din Nazaret. Dupa 30 de ani de anonimat, El isi incepuse misiunea publica si timp de trei ani si jumatate uimise lumea si-i enervase pe mai marii religiosi ai Israelului. Activitatea Lui era considerata de majoritatea drept „mesianica” si asa ceva era o jignire de nesuportat pentru farisei, carturari si preoti.
In ciuda impotrivirii, Domnul Isus mergea inainte implinind una dupa alta profetiile biblice despre activitatea Sa. Cu ocazia intrarii in Ierusalim, alte texte profetice se trezisera la viata: Zaharia 9:9; 1 Regi 1:33,44: Psalmul 118:25-26.
Isus stia ca mai marii poporului hotarisera sa-L omoare dupa Pasti (Mat. 26:3-5), Domnul Isus le da planurile peste cap, le forteaza mina si stirneste valul de entuzism public care tulbura intreaga sarbatoare. Ioan Il proclamase deja: „Mielul lui Dumnezeu” si Isus stia ca trebuie sa moara in timpul sarbatorii.
Incheiere: Astazi lumea, vrind, nevrind, sarbatoreste intrarea Domnului in Ierusalim. Este si aceasta un fel de perpetua provocare pe care o arunca Dumnezeu lumii. Care este atitudinea ta fata de Fiul lui Dumnezeu? ti se ofera harul, dar nu uita ca pentru cei ce-L refuza ramine amenintatoare in viitor: pedeapsa.

2. Tilharul pocait
Exista in noi toti o dorinta de a fi „cineva”, de a iesi din rindul anonimilor si de a ne bucura plenar de renume.
Tilharul a batjocorit societatea. El ales sa sara peste legile si rinduielile sociale, ca sa ajunga inaintea tuturor la „ce credea ca i se cuvine”.
Tilharul a batjocorit pe Domnul Isus. Este instinctul josnic al bucuriei cind ai pe altul mai jos decit tine. Chiar si pe cruce, tilharii se simteau mai bine daca puteau batjocori pe un altul.
Tilharul a avut o clipa a cercetarii. Nu se poate ca acest tilhar sa nu fii auzit de Isus si de lucrarile Lui minunate. Israelul este o tara minuscula. Dragostea lui Dumnezeu care inunda irezistibil l-a cucerit prin ades repetata cerere: „Tata, iarta-i ca nu stiu ce fac”. Nici el nu a stiut sa-si traiasca viata cum trebuie.
Tilharul a fost primit in har. Domnul Isus nu a avut timp sa-l mustre pentru felul in care a pus el problema: „Doamne, adu-ti aminte de mine …”. Cum sa-si aduca aminte de ceea ce n-a uitat niciodata? Pentru el venise! Pentru el si pentru mine si tine!
Domnul Isus te stie si pe tine si vrea sa te duca azi in raiul iertãrii ºi al mântuirii Sale.
3.  Isus, Rascumparatorul
„Rascumparatorul nostru se cheama, Domnul ostirilor, Sfintul lui Israel.” – Isaia 47:4
Tema aceasta, ne trimite la o realitate din vremuri strabune, cind oamenii se vindeau si se cumparau, ca orice marfa de pe piata.
In disperarea situatiei lui chinuitoare, patriarhul Iov se agata de aceasta ultima, dar luminoasa nadejde: „Dar stiu ca Rascumparatorul meu este viu si ca se va ridica la urma pe pamint. Chiar daca mi se va nimici pielea si chiar daca nu voi mai avea carne, voi vedea totusi pe Dumnezeu. „l voi vedea si-mi va fi binevoitor; ochii mei Îl vor vedea si nu ai altuia. Sufletul meu tinjeste de dorul acesta inlauntrul meu. (Iov 19:25-28).
Preocupat sa dea un raspuns filosofilor greci care tulburau in vremea aceea Biserica, apostolul Pavel le scrie celor din Colose:
„El (Dumnezeu) ne-a izbavit de sub puterea intunerecului, si ne-a stramutat in „mparatia Fiului dragostei Lui, in care avem rascumpararea, prin singele Lui, iertarea pacatelor. (Colos. 1:13).
Care este astazi consecinta practica a rascumpararii pentru fiecare dintre noi?
Rascumpararea este o posibilitate, rascumpararea este  o realitate, rascumpararea este ºi o responsabilitate. Noi nu mai sintem robi ai pacatului, dar nu mai sintem nici „ai nostrii”. Cei mintuiti sint „ai lui Hristos” si „cine zice ca ramine in El, trebuie sa traiasca si el cum a trait Hristos” (1 Ioan 3:16).
In al patrulea rind, rascumpararea este o anticipare. Dumnezeu lucreaza in vesnicie, dar noi ne târâm incã prin spatiu si timp. Stramutarea noastra nu s-a realizat inca decit „de drept”. „De fapt” o mai asteptam inca si gemem. Iata ce scrie Pavel: „Eu socotesc ca suferintele din vremea de acum nu sint vrednice sa fie puse alaturi cu slava viitoare,
Nu ramine decit sa exclamam impreuna cu autorul epistolei catre Evrei: „Hristos a capatat o rascumparare vesnica. Cum vom scapa noi daca stam nepasatori fata de o mintuire asa de mare?” (Evrei 9:12; 2:3).

4. Imposibila neutralitate
Sângele Domnului Isus NU reprezintã un subiect popular de discutie. Totusi, Dumnezeu L-a trimis pe Domnul Isus ca sa ne aduca, nu aur si argint, nu computere sau nave cosmice, ci: singele iertarii. Fiecare dintre noi va trebui sa raspundem de felul in care ne-am purtat fata de singele Domnului Isus.
Cine a fost Pilat? – Al saselea guvernator roman al Iudeii, reprezentantul celei mai formidabile supraputeri a vremii, Pilat a fost un om crud. El este acela despre care citim in Luca 13 ca a „amestecat singele unor Galileieni cu jertfele lor” (Luca 13:1). Nu avea respect nici pentru lucrurile sfinte si nici pentru vietile oamenilor. Din pricina acelui eveniment, Irod, dregatorul Galileii a rupt relatiile de prietenie cu Pilat. Pilat era un om viclean. El cauta sa cistige inimile evreilor prin crucificarea lui Isus. Pilat cauta sa cumpere simpatia evreilor cu singele lui Isus. Totusi, el nu-si poate ascunde dispretul fata de iudei, ci porunceste sa fie atirnata deasupra crucii o insemnare batjocoritoare: „Isus din Nazaret, imparatul Iudeilor”.
Când aude ca Isus este din Galileea, Pilat vede o posibilitate de a se impaca cu Irod si i-l trimite spre judecata.
Ce a facut Pilat? – În primul rând a incercat sa scape de Isus. ªi cind L-a trimis la Irod si cind a apelat la stratagema cu Baraba, Pilat a vrut de fapt sa scape de raspunderea de a fi confruntat cu Isus. Visul avut de nevasta lui Pilat, in loc sa fie un avertisment spre corectitudine, a fost primit doar ca un indemn la descotorosire.
În al doilea rând a incercat sa scape de raspundere. Gestul lui cu spalarea miinilor ca un semn al trecerii intr-o neutralitate iluzorie, ne vorbeste despre fuga lui Pilat de raspundere.
Ce a obþinut Pilat? – În primul rând o vinovatie perpetua. Degeaba s-a spalat el pe miini, palmele lui vor ramine mereu patate de singe dumnezeiesc nevinovat. Toata lumea stie astazi ca Pilat a fost acela care l-a dat la moarte pe Mintuitorul lumii.
În al doilea rând o osinda vesnica. Pilat va mai sta o data fata in fata cu Isus: la judecata de apoi. Rolurile se vor inversa atunci si Pilat va intelege ce sansa mare i-a dat Dumnezeu si ce tragic a pierdut-o el. Ce va spune Pilat inaintea Domnului?
Pilat a cautat sa fie „neutru” fata de Isus Hristos. El a crezut ca poate fi „curat de singele acestui nevinovat”. Nu se apote asa ceva! Poti fi curat, nu „de singele lui Isus”, ci „prin singele lui Isus”. Apocalipsa 7:14 ne vorbeste despre cei care „si-au spalat hainele , si le-au albit in singele Mielului”. Ce faci tu cu singele Domnului Isus?

5. Mesajul Invierii
Un scotian tinar care se intorsese de la facultate cu capul plin si cu inima goala pleca in ziua de Paste cu tatal sau spre biserica din sat. Hotarit sa inceapa o discutie serioasa despre „iluziile crestinismului” si lipsa lui de actualitate, fiul intreaba: „Tata, la urma urmei de unde sti ca acest Isus chiar a inviat din morti?” Raspunsul a venit limpede si a curmat luminos discutia, lasindu-l pe cel tinar fara glas: „Cum sa nu stiu fiule ca a inviat? Am stat doar de vorba cu El in dimineata asta”.
Daca totul s-ar fi terminat fara inviere, viata ar avea astazi un alt sens. Exista un mesaj al invierii care traverseaza veacurile si cheama pe oameni la valori etice si spirituale vesnice.
Adevarul este mai tare decit minciuna. Domnul Isus a venit ca Adevar sa ne aduca adevarurile din partea lui Dumnezeu. Oamenii L-au omorit pentru ca faptele lor erau rele, si, iubind pacatul, n-au vrut adevarul. Oamenii au omorit adevarul, dar el n-a ramas in mormint, ci a inviat, dovedind ca este invincibil.  Lupta dintre adevar si minciuna continua si astazi. Cei de atunci au preferat sa spuna ca Hristos nu a inviat. S-au cheltuit bani pentru a raspindi aceasta minciuna. Noi stim insa astazi ca adevarul este mai tare decit minciuna.
Dragostea este mai tare decit ura. Ura L-a aruncat pe Isus pe cruce si L-a coborit intr-un mormint. Dragostea a luat asupra ei si aceasta vinovatie si a ispasit-o, murind. A urmat apoi invierea glorioasa. Dragostea a iesit afara aducindu-ne vestea iertarii. Ura este vremelnica, dragostea este vesnica.
Binele este mai tare decit raul. Toata viata Sa, Domnul Isus a facut bine. A fost ca un Miel in mijlocul lupilor. Desi stia ca are la dispozitie 12 legiuni de ingeri, El nu a vrut sa faca rau dusmanilor Sai. Raul a fost biruit prin bine. „Nu te lasa biruit de rau, ci biruieste raul prin bine”. Finalul va dovedi intotdeauna ca binele triumfa. „Cei blinzi vor mosteni pamintul”. Dumnezeu este de partea binelui, caci El este Bun.
Viata este mai tare decit moartea. „Cu moartea pe moarte calcind”. Ispasind pacatul, Domnul a distrus boldul mortii. Firicelul de iarba va sparge intotdeauna asfaltul. Ghiocelul va ridica mereu capul deasupra zapezii. Învierea Lui este argumentul biruintei noastre finale.
Stai ºi tu de partea adevarului, a dragostei, de partea binelui si a vietii. Numai asa vei birui la urma.

6. Îngerul
In general, prima zi de dupa inviere a fost o zi a alergarilor. In Ioan 20 ni se spune ca Maria a alergat (v.2), ca Ioan si Petru au alergat (v.4). Transpare peste tot un freamat in care ucenicii sunt mai intii in panica, apoi Îl cauta pe Domnul si , prin credinta, ajung in final la certitudinea ca El a inviat. Mai este încã un personaj care « a alergat » : ingerul vestitor al invierii.
Probabil ca si el a fost unul din cele 12 legiuni despre care i-a spus Isus lui Petru ca asistau gata de interventie in Ghetsimani. si el s-a infiorat vazindu-L pe Comandantul suprem al ostilor ceresti prins, batut, scuipat, batjocorit si atirnat pe lemnul crucii ca sa moara intre cei doi tilhari.
Ingerul traise insa si o alta experienta. El a vazut si invierea lui Isus, prin fisiile de pinza si prin piatra pusa la usa mormintului. Ingerul Il intilnise cu urale pe acest Isus in slava. Probabil ca s-a auzit un glas care a intrebat: „Cine vrea sa mearga sa-i anunte si pe ucenici despre invierea slavita?” si ingerul s-a oferit voluntar sau a fost trimis ca sa duca pe pamint aceasta veste.
Biblia ne spune ca „infatisarea lui era ca fulgerul si imbracamintea ii era alba ca zapada.” A venit ca un fascicol de energie pura. Lumina este o astfel de forma de energie. Viteza luminii este probabil limita maxima la care poate circula cineva prin univers. Cât de carahioase sunt balivernele cu „omuletii verzi” coboriti din farfuriile zburatoare!
Un fascicol de energie pura, calatorind cu viteza luminii! Nu este de mirare ca impactul ingerului cu scoarta terestra a dat nastere unui „cutremur de pamint”. Soldatii din garda romana, simbol al puterii omenesti, au cazut la pamint ca morti. Hainele lui erau albe ca zapada. Culorile sunt fragmente din spectrul total al luminii albe. Faptul ca hainele ingerului erau albe ca zapada ne spune ceva din natura ingerului: el nu oprea nimic pentru sine, ci reflecta in totul slava lui Dumnezeu.
Ingerul a spus: „Nu este aici, a inviat”.
Ingerul stie ce este in inima noastra. Cuvintele lui: „Nu va temeti!” sunt un diagnostic si o recomandare in acelasi timp. Nu uiati ca ingerii tabarasc in jurul nostru si ne slujesc in situatiile de criza. Ce minunat cã ei stiu prin ce stari trecem si vin sa ne ajute. Noi am simtit de multe ori ajutorul acesta tainic. Cind am plins, am primit mingiiere, cind am ezitat, ni s-a dat curaj, cind eram dezorientaþi si in pericol, ni s-a acordat calauzire si paza.
Ingerul stie ca noi nu tinem minte cuvintele Domnului si nu poate intelege de ce le uitam asa de usor. De aceea a amintit : „Dupa cum va spusese…”
Cit de adevarata este aceasta observatie a ingerului. In cer, ce spune Dumnezeu este cel mai important lucru si toatte fapturile sorb vorbele lui Dumnezeu si le intiparesc in mintea lor. „Dumnezeu spune si … se face”. Numai omul isi permite sa nu bage in seama sau sa uite ce spune Dumnezeu. Nu este de mirare ca ingerul sare aceasta nuanta usor mustratoare in mesajul sau: „Dupa cum va spusese…”
Ingerul stie ca noi oamenii avem nevoie de o experienta personala ca sa ne convingem de ceva. „Veniti si vedeti locul unde zacea Domnul”. Natura umana este sceptica si predispusa la necredinta: Invitatia ingerului este un har pe care ni-l face Dumnezeu .
Mai este inca ceva in mesajul ingerului. „Iata ca v-am spus lucrul acesta”. Orice mesaj din partea lui Dumnezeu aduce cu sine responsabilitatea ascultarii. Îngerul stia ca este necesara o alegere. Misiunea lui a fost doar sa aduca o veste si sa arate o directie: „iata ca El merge inaintea voastra in Galileea”. Ingerul nu i-a luat insa pe ucenici pe sus si nu i-a dus cu forta in Galileia. Aceasta alegere trebuiau sa o faca ei.
Tu ce alegere faci astazi? Este ziua invierii o zi a bucuriei si a mintuirii tale? „Hristos a inviat!”

7. Este Dumnezeul tau viu ?
Mat. 16:16
Dumnezeu este stinca noastra, turnul nostru de adapost. Fara El, noi nu suntem nimica. Ne-am putea asemana cu niste „plante agatatoare” care nu pot sta altfel in picioare. Suntem ca si coardele de vita din vie care trebuiesc sprijinite de araci puternici. „Spune-mi cum este Dumnezeul tau si am sa-ti spun cum esti tu!” este piatra noastra de incercare. Doar cei care au avut un Dumnezeu viu, au putut sta in picioare in ziua incercarii.

Proclamatia rostita de Petru din Mat. 16:16: „Tu esti Christosul, Fiul Dumnezeului cel viu”, este inspirata de Duhul lui Dumnezeu si de folos ca sa duca la mintuire. Pe aceasta „piatra” s-a cladit Biserica Domnului Isus: pe credinta intr-un Dumnezeu viu, care a venit printre noi ca sa moara si sa ne mintuiasca prin iertare si ispasire.
Care sunt consecintele practice ale acestei convingeri launtrice?
Daca Dumnezeul tau este viu, atunci lasã orice îngrijorare : El este stapinul tuturor lucrurilor.
Daca Dumnezeul tau este viu, atunci nu exista motiv mai mare de bucurie ca acesta. Este scris despre fiecare ucenic care a aflat despre invierea Domnului ca „s-a bucura!”
Daca Dumnezeul tau este viu, atunci El porunceste si tu asculti! Nu poti trai oricum in prezenta Domnului! „De ce „mi spuneti: Doamne, Doamne!, daca nu faceti ce va poruncesc Eu!”
Daca Dumnezeul tau este viu, atunci pocãieºte-te ºi  pregateste-te sa te intilnesti cu Dumnezeul tau!”
Pocainta este calea de armonizare cu natura si cu intentiile divine. Un dirijor nu poate conduce o orchestra neacordata. Pocainta este sansa noastra de a ne lasa facuti „dupa chipul si asemanarea lui Dumnezeu!”
Domnul Isus ne spune  in Apocalipsa 1:17-18: „Nu te teme! Eu sunt Cel dintii si Cel de pe urma, Cel viu. Am fost mort, si iata ca sunt viu in vecii vecilor.”
MESAJUL CRUCII
Ai avea curajul sa mergi cu mine la Golgota? Este dealul din fata portilor orasului Ierusalim. Pe acest deal nu se mai fac glume. Nu se mai spun vorbe de doua parale. Pe acest deal nici macar filozofii nu mai au nimic de spus. Nici locuitorii din oras nu mai au nici o placere sa mearga acolo, iar esteticienii Il ocolesc. De ce? Pentru ca pe acest deal se moare – se moare crunt.
Dar daca ai avea curajul sa te opresti odata si sa-L privesti pe Cel rastignit – atunci ti s-ar transmite de la cruce unul dintre cele mai cutremuratoare mesaje care pot fi auzite în aceasta lume.
Nenorocirea pe care o vezi aici la Golgota este aceea a unei lumi Intregi pe care Dumnezeul cel Viu a pus-o pe umerii Fiului Sau.
Priveste miinile. Miinile care sunt pironite aici, sunt miinile unei lumi Intregi. Imi pare ca si cum, In ceasul acela al Golgotei, Dumnezeul cel Viu ar fi luat miinile murdare ale unei lumi Intregi, Impreuna cu blestemul care statea asupra lor, si ar fi spus: „Fiul Meu, poarta Tu blestemul unei lumi Intregi, ia Tu toate astea In miinile Tale!”
Un om temator de Dumnezeu spunea odata: „Miinile, atit ale mele cit si ale dvs.; poarta o taina a fiecaruia.” Imi permiti atunci sa te Intreb: Ce se va alege de miinile murdare ale omenirii?
Dar miinile tale si ale mele nu au fost atinse. Acesta este mesajul de la cruce.
Priveste picioarele Celui rastignit, picioare care au umblat facind numai bine; acum, ele sunt pironite In locul picioarelor vinovate ale unei lumi pierdute.
Citi dintre noi nu vor sa se mai gindeasca la anumite cai pe care au mers, fiindca li se cere sa nu se mai gindeasca la ele: ei nici nu vor sa mai recunoasca macar ca au umblat pe niste cai pe care, cel mai bine,
n-ar fi umblat niciodata…
Dar picioarele tale nu au fost lovite. Acesta este mesajul de la cruce.
Si trupul? Priveste trupul acesta biciuit.
Dar trupul tau nu a fost atins. Asa este mesajul de la cruce.
Si capul? Sediul acesta al ratiunii si inteligentei umane? Nu ti se Intimpla si tie sa fii uneori atit de mindru de gindurile care-ti trec prin minte? Ginduri care mai bine le-am Inabusi, daca am putea…
Cindva, Dumnezeul cel Viu a luat toate gindurile omenirii, tot blestemul care apasa asupra noastra, tot ceea ce a fost gindit vreodata si se va mai gindi, si a facut sa treaca In Intregime asupra capului Fiului Sau.
Si capul Domnului Isus a fost Incununat cu o coroana de spini.
Dar capul tau nu a fost atins. Acesta este mesajul de la cruce.
„Priveste, atit de mult te-a iubit Dumnezeul cel Viu, ca a pus toate nenorocirile tale asupra Fiului Sau, pentru ca tu sa ai un loc unde sa-ti depui toata povara acestor nenorociri.”
Acesta este mesajul de la cruce.
Ai Inteles vreodata ca Domnul Isus a platit pentru vina, pentru pacatul tau? Ca EI a atirnat In locul tau pe crucea de la Golgota? Ca EI a ispasit In Intregime pentru toate greselile tale? Ca aceasta este adetvarata iertare? Ca astfel avind In vedere mintuirea ta vesnica – deja a fost platit si Implinit totul, si nu mai trebuie decit sa accepti cu Incredere pentru tine personal aceasta oferta? Ca, prin propriile tale realizari si fapte nu vei putea ajunge In ceruri? Intr-adevar, ca trebuie sa Incetezi cu aceste stradanii si, In schimb, sa te Incredintezi Domnului Isus Cristos?
Adevarata libertate nu Incepe decit acolo unde domneste iertarea si, prin ea, eliberarea de propriul pacat. Aceasta noua libertate este capabila sa patrunda Intreaga fiinta, Intreaga existenta – si noi ti-o dorim din toata inima.
Hristos a înviat!
Hristos a Inviat! Ce vorbã Sfântã!
Iti simti, de lacrimi calde, ochii uzi
Si-n suflet parca serafimii-ti canta
De cate ori, crestine, o auzi.
Hristos a Inviat in firul ierbii,
A inviat Hristos in Adevar;
In poienita-n care zburda cerbii,
In florile de piersec si de mar.
In stupii de albinã fara greº,
In vântul care sufla mangaios,
In ramura-nflorita de cires,
Dar vai, in suflet ti-a înviat Hristos?
Ai cantarit cu mintea ta, crestine,
Cat bine ai facut, sub cer umbland,
Te simti, macar acum, pornit spre bine,
Macar acum, te simti mai bun, mai bland?
Simti tu, topitã-n suflet vechea urã?
Simþi cã te-atrage Domnul plin de Har?
Ti-ai pus zãvor pe bârfitoarea-þi gurã?
Iubirea pentru semeni o simti –  jar?
O, daca-aceste legi de-a pururi sfinte
In aur, macar azi, te-au imbracat,
Cu serafimii-n suflet, imn fierbinte
Ai drept sã cânþi: Hristos a Inviat!
Vasile Militaru

Desfãºurare

1.Pentru ce a fost condamnat Isus
Poezie : Golgota
2.Tâlharul pocãit
Poezie : Ai fost ºi Tu un om
3.Isus Rãscumpãrãtorul
Reflecþie : Trei uºi
4.Imposibila neutralitate
Poezie : Baraba
5.Mesajul învierii

6.Îngerul
Reflecþie : Patru acþiuni
7.Dumnezeul tãu este viu ?
Poezie : Hristos a înviat !

Final : Mesajul crucii

deAndrei Spiridon

G a l i l e a n u l

Galileanul.doc
Galileanul.doc
Galileanul.doc
142.5 KiB
92 Downloads
Details

„G a l i l e a n u l”

autor: Benone Cătană

CUPRINS:

  1. Deschidere – 3/52 Vrem să-L încoronăm
  2. Rugăciune
  3. COR – 9 Vă închinaţi
  4. Două scurte ilustraţii –
  5. Introducere –
  6. Isus Galileanul –
  7. Poezie: Străinul din Galilea –
  8. COR – Viaţa noastră
  9. Minunat –
  10. Poezie: Ceea ce-mi place la El
  11. Sfetnic –
  12. COR – Isus trăieşte
  13. Dumnezeu tare –
  14. Părinte veşnic –
  15. Domn al păcii –
  16. COR – 190 Aparţin Regelui
  17. Poezie: Deşi niciodată –
  18. Întrebări biblice –
  19. SOLO – Minunat e Domnul meu
  20. Închidere – 5/100 Tată iubit, Te-adorăm!
  21. Rugăciune
  22. COR – 176 Isuse scump
  23. Postludiu – ieşire

 

Două   scurte   ilustraţii

În anul 1905 a fost descoperit cel mai mare diamant din lume. El a fost denumit CULLION.

Valoarea lui este de ne-imaginat, deoarece are 3024 karate. Este lung de 1 metru, este lat de 30 cm, şi înalt de 50 cm.

Închipuieşte-ţi că ar fi al tău! Ai fi fericit, nu-i aşa? Ai fiu cel mai bogat om din lume! Ai fi aşa de bogat, încât, toata lumea ar fi a ta! Dar ce folos ai avea dacă ai câştiga toată lumea şi ţi-ai pierde sufletul?… Ce folos ai avea dacă ai fi cel mai bogat din lume, dar nu-L ai avea ca Prieten şi ca Mântuitor pe Isus Hristos?

A fost odată un tânăr care ducea o viaţă destrăbălată. Îi plăcea să încalce toate regulile sociale şi toate legile omeneşti şi dumnezeieşti. În cele din urma a ajuns un criminal. Aceasta viaţă însă, nu a putut să dureze prea mult. A fost prins şi condamnat la moarte. În faţa plutonului de execuţie era adunată o mare mulţime. Atunci, în ultimele clipe, i s-a dat ultimul cuvânt. El a început prin a întreba: „În această mulţime nu este cumva şi mama mea?”… Din mulţime, cu pas greoi şi cu inima sfâşiată a ieşit bătrâna lui mamă. El a continuat: „O, mamă, acum când O ŢARĂ întreagă mă condamnă, tu m-ai putea ierta?”… Şi mama, cu ochii în lacrimi, i-a spus: „Fiul meu, chiar dacă O LUME întreaga te-ar condamna, eu te iert de toate relele pe care mi le-ai făcut!”

La fel este şi în viaţă noastră spirituală: Chiar dacă lumea întreagă şi tot iadul ne-ar condamna, Hristos ne iartă! Dar este o mare diferenţă: Dacă ne iartă Hristos, atunci nimeni nu ne mai poate condamna!

 

Introducere

 

Pentru mulţi oameni, religia nu înseamnă altceva decât îndeplinirea unor ceremonii, a unor forme, a unor ritualuri, de exemplu nişte pelerinaje lungi, sau nişte canoane chinuitoare pentru suflet şi pentru trup. Venirea la Biserică constituie obligaţia cea mai simplă a unui creştin, de asemenea, rugăciunea, botezul, faptele bune, s.a.m.d. Dar ce valoare pot avea toate aceste obligaţii creştine fără Isus Hristos? Paradoxal, oamenilor le place o religie fără Domnul Hristos, le place mai degrabă să împlinească nişte lucruri grele, să facă sacrificii, să se chinuiască, şi să stea departe de dragostea lui Dumnezeu. De ce? Pentru că o conştiinţa încărcată are nevoie de pace, şi ei cred că pacea cu propria conştiinţa se poate găsi prin echilibrarea faptelor rele cu cele bune, şi totuşi să stea departe de Dumnezeu, trăindu-şi viaţa după libera voinţă şi plăcere. Aşa ceva este imposibil.

În general oamenii fug de răspunderi şi de obligaţii. Credinţa adevărată înseamnă oare desfiinţarea oricăror obligaţii? Nu! Nicidecum! Dar obligaţiile creştine devin privilegii deosebite atunci când Isus este prezent în viaţă şi în inima mea.

Fără El, nimic nu are sens. Ceremoniile, ritualurile, toate faptele bune nu folosesc la nimic. Credinţa şi religia adevărată nu este legătura cu nişte forme, ci este legătura cu o Persoană vie, cu Isus cel viu care a murit pentru păcatele noastre, care a înviat şi s-a înălţat la cer şi care acum este Marele nostru Preot.

Isus trăieşte! Dacă cineva spune că este creştin dar nu-L are pe Isus cel viu în inima Sa, el este de fapt mort spiritual. Un creştin este plin de viaţă, de pace şi bucurie pentru că Isus cel viu trăieşte în viaţă şi inima sa. Nimic nu are valoare fără El!

SLĂVIT să fie Numele Lui!

Isus   Galileanul

 

„Atât de mult a iubit Dumnezeu lumea încât a dat pe singurul Său Fiu pentru ca oricine crede în El să nu piară ci să aibă viaţă veşnică!”

 

Viaţă noastră poate fi plină de speranţă pentru că Isus Hristos este Mântuitorul nostru şi ceea ce face ca încrederea noastră să fie deplină, este că venirea Lui în lume a fost profetizată cu sute de ani înainte. Profetul Isaia vorbeşte în capitolul 9 despre întunericul care acoperă popoarele, despre un toiag care loveşte, care asupreşte, despre luptă şi despre sânge şi flăcări. Dar în acelaşi timp e vorba de o mare bucurie pentru că întunericul a pierit, asuprirea s-a sfârşit, toiagul a fost sfărâmat. Cum? În ce fel? „Pentru că un Copil ni s-a născut, un Fiu ni S-a dat şi domnia va fi pe umărul Lui…” (Isaia 9:6)

 

Lumina care a alungat întunericul ce stăpânea peste popoare vine dintr-un anumit loc, şi acest loc este Galileea. Isus s-a născut în Betleemul Iudeii dar a trăit, şi a lucrat în Galileea, şi a fost numit Nazarinean şi Galileean. Galileea neamurilor, ţinutul de lângă Mare, ţara de dincolo de Iordan a fost plină de slavă pentru că Isus a fost acolo. Şi nu la întâmplare Isus a locuit în Galileea neamurilor, ci pentru ca să ştie toate neamurile că Isus – evreul este oferit de Dumnezeu ca să fie Mântuitorul neamurilor, şi deci, Mântuitorul nostru al tuturor.

 

BINECUVÂNTAT să fie Numele Lui!

 

STRĂINUL DIN GALILEEA

De la un timp, prin faţa casei mele

Trece-un străin născut din Galileea,

Şi-mi cere un pahar cu apă rece,

Că-i obosit şi vine din Iudeea.

 

„Numele meu este Isus Hristos

Şi-aş vrea să intru, de gândeşti că-i bine,

Ca să vorbim de cerul cel frumos

Să facem iarăşi zilele senine…”

 

Şi mi-a plăcut şi vorba Lui şi faţa,

Dar astăzi sunt cu treabă prin ogradă…

Mai treci pe-aici… pe mâine-ar fi posibil…

Şi te-oi chema, de cum te văd pe stradă…

 

Şi-a mai venit Isus din Galileea

Şi-am mai vorbit cu El printre ulucă,

Atât de mult ar vrea să intre-n casă

Şi copilaşilor ceva s-aducă.

 

„Am auzit de prin vecini, Străine,

Că vindeci boli, că pui în suflet pace…

Te-aş invita… de n-ar fi musafirii,

Ca să vorbim de ceea ce Îţi place…”

 

„Tu, biet sărman din neamul lui Adam,

Ce în atâtea lucruri te complaci,

Ţi-e plină casa şi în noul an…

Însă cu Mine… ce-ai de gând să faci?”

 

„Galileene, intră şi la mine,

Ca să vorbim de cerul cel frumos,

Să facem iarăşi zilele senine,

Tu, Sfetnic minunat, Isus Hristos!”

George Uba

 

(NOTĂ: ulucă = Scândură groasă din care se fac garduri)

 

Minunat

„Căci un Copil ni s-a născut, un Fiu ni s-a dat şi domnia va fi pe umărul Lui. Îl vor numi: MINUNAT…” (Isaia 9:6)

 

De ce Isus poarta numele „Minunat”? Este acesta un nume? În textul ebraic, cuvântul „minunat” se leagă de cuvântul „sfetnic”, astfel că numele Lui este „Sfetnic minunat”. Însă Isus nu este doar sfetnic minunat, ci este şi prieten minunat, şi om minunat, şi Dumnezeu minunat şi tămăduitor minunat, s.a.m.d. El este într-adevăr MINUNAT!

 

Numele Lui este minunat datorită caracterului Său minunat, datorită faptelor Sale minunate, datorită cuvintelor Sale minunate. Cât de minunat sunau cuvintele Sale în urechile unui surd vindecat! Cât de minunată era faţa Sa în ochii unui orb tămăduit! Cât de minunată era făptura Sa pentru un demonizat sau un lepros curăţit, sau pentru un om înviat din morţi!

 

Isus este minunat pentru că şi astăzi poate să facă minuni, iar cea mai mare minune este o inimă schimbată, o inimă din care întunericul şi păcatul sunt alungate, iar în schimb sunt aduse pacea şi bucuria şi lumina lui Dumnezeu. Şi minunea convertirii unui păcătos devine cu atât mai măreaţă cu cât caracterul lui, care a fost rău, şi cuvintele lui care au fost rele, şi faptele lui care au fost rele, toate sunt minuni adevărate.

Isus este minunat pentru ca în viaţa noastră a fiecăruia a făcut minuni.

ÎNĂLŢAT să fie Numele Lui!

CEEA  CE-MI  PLACE  LA  EL…

 

Ceea ce-mi place la El

Este privirea Lui caldă,

Contez că mereu e la fel

Chiar şi când grija mă pradă.

 

Ceea ce-mi place la El

Este răbdarea Lui mare,

Mai stric, mai urăsc, mai înşel,

Dar El mi se-arată din zare.

 

Ceea ce-mi place la El

Este cum cheamă pe nume

Şi cel ce se-aude strigat

Va şti că nu-i singur pe lume.

 

Ceea ce-mi place la El

Este cum face dreaptate,

Ştiu bine, dreptatea e har

Şi-n har dreptul Lui se împarte.

 

Ceea ce-mi place la El

E-acea grijă atentă de mine,

Să am iarăşi pâine pe masă

Şi-n zilnicul pas ocrotire.

 

Ceea ce-mi place la El

Este că vine pe nori,

El vine, eu urc către cerâ

Iubirea seseşte în zori.

 

George Uba, Amalia Uba, Torente de linişte, pag. 62

 

Sfetnic

 

„Căci un Copil ni s-a născut, un Fiu ni s-a dat şi domnia va fi pe umărul Lui. Îl vor numi: SFETNIC…” (Isaia 9:6)

 

Sfetnic înseamnă SFĂTUITOR, CONSILIER, ÎNDRUMĂTOR, ÎNVĂŢĂTOR… În lumea noastră există sfetnici de meserie, şi sfetnici amatori. Un împărat are pe lângă el sfetnici: sfetnicii împăratului! Astăzi denumirea a fost schimbată în consilieri. Acţiunea de a consilia înseamnă a sfătui, a îndruma. Există consilieri în probleme sociale, în probleme juridice sau economice, în probleme de familie, s.a.m.d.

 

Exista şi consilieri de ocazie… Orice om poate da un sfat. Părinţii sunt consilieri prin definiţie, pentru copiii lor. Prietenii se sfătuiesc între ei. Poţi opri un om de pe stradă şi va fi bucuros să-ţi dea un sfat din experienţa lui.

 

Întrebarea e: Poţi să te încrezi în sfatul lui? Poţi să asculţi un sfat dacă nu ai garanţia că acest sfat vine de la o persoană sinceră, care te iubeşte şi care îţi vrea binele? Solomon în Proverbe 27,9 spune: „Cum înveseleşte untdelemnul şi tămâia inima, aşa de dulci sunt sfaturile pline de dragoste ale unui prieten.” Dar în Proverbe 12,5 adaugă: „Gândurile celor neprihăniţi nu sunt decât dreptate, dar sfaturile celor răi nu sunt decât înşelăciune.”

 

Există însă un sigur SFETNIC adevărat. El ne iubeşte. El vrea binele nostru. El este Isus Hristos.

 

LĂUDAT să fie Numele Lui!

CUNOSC UN OM

 

Cunosc un Om,

un singur Om pe tot pământul,

Prieten bun, oricând alături,

cu suflet cald, milos şi iertător….

 

Mi-e trupul plin de-avânt cu El

Şi-aş vrea să-L ştie-ntreaga lume:

Cunosc un Om , ce minunat!

Cunosc un singur Om adevărat!

 

Nu pot să povestesc oricui

amarul vieţii mele

căci ştiu că nu i-aş face nici un bine,

şi nu m-ar înţelege;

Nici bucuriile,

la întâmplare nu le-aş spune

Că ştiu că nu în orişice ureche

sunt prea dorite gândurile bune…

 

Cunosc însă un Om ce mă iubeşte,

de-aceea mă-nţelege,

Prietenul meu bun cu care

mă întâlnesc în orice zi.

De dorul Lui privirea-mi se topeşte…

 

Cu cât mai mult vorbim noi împreună,

cu-atât mai mult mi-e dor să-L ştiu

mereu aproape,

Prieten bun al sufletului meu,

Mântuitor şi Fiu de Dumnezeu!

 

Dumnezeu   tare

 

„Căci un Copil ni s-a născut, un Fiu ni s-a dat şi domnia va fi pe umărul Lui. Îl vor numi: DUMNEZEU TARE…” (Isaia 9:6)

 

Isus Hristos a fost Dumnezeu adevărat şi om adevărat. Este numit Fiul omului şi Fiul lui Dumnezeu. Profetul Mica spune că „obârşia (sau începutul Lui) se suie până în vremurile străvechi, până în zilele veşniciei”, cu alte cuvinte El nu are început şi nici sfârşit, căci este Dumnezeu.

Dar Dumnezeu are multe însuşiri. Cea mai mare însuşire a Sa este dragostea. Apoi El este atotprezent, atotştiutor, atotînţelept, este drept şi sfânt, este bun şi iertător. Dar Isaia Îl numeşte Dumnezeu TARE! De ce? Pentru că în adevăr este CEL MAI TARE din întregul univers, CEL MAI PUTERNIC.

Cât de bine e să ştii că Isus este Dumnezeu PUTERNIC! Trăim într-o mare luptă! Fiecare om este cuprins între marea luptă dintre bine şi rău. Fie că vrea, fie că nu vrea. Fie că ştie, fie că nu ştie. Cel credincios este un ostaş în armata Domnului.

Vrăjmaşul este foarte puternic, oştile lui sunt şi ele pline de tărie, iar noi am fi descurajaţi dacă n-am şti că Isus, comandantul nostru este mult mai tare decât vrăjmaşul.

Deşi lupta este crâncenă, este îngrozitoare, totuşi noi nu avem de ce să ne temem, deoarece ştim că Isus este Dumnezeu tare! Atâta vreme cât stăm lângă El şi împlinim ordinele Sale, putem să fim bucuroşi, să cântăm, să trăim fără teamă!

Dar trebuie să avem o frică teribilă dacă pentru o clipă chiar, ne-am desprinde din mâna Sa şi nu am asculta de El. Vrăjmaşul ne atacă şi ne biruieşte atunci când nu suntem cu Isus.

 

Dar mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu pentru că Isus este Dumnezeul nostru cel tare!

PREAMĂRIT să fie Numele Lui!

 

OMUL   ISUS   HRISTOS

 

Dacă a fost vreodată om

Să lase nemurirea,

Să lase tron ceresc de domn,

Să dea la alţii fericirea,

Prin viaţa Lui cu gând frumos

Prin adevărul ce-l trăieşte,

Atunci Acela se numeşte

OMUL ISUS HRISTOS!

 

Dacă a fost vre-un om sărac

Şi-atâta de lipsit,

Dar cu un suflet prea bogat

În fapte de iubit…

Atunci n-a fost mai generos,

Mai bun, mai darnic, mai de seamă,

Decât Acela ce se cheamă

OMUL ISUS HRISTOS!

 

Dacă a fost dispreţuit

Vreun om în astă lume,

Deşi la rându-I i-a iubit,

Indiferent de nume…

Atunci e cel mai dureros

Să ştii că nu-I primit,

Un Nume drag şi de dorit,

OMUL ISUS HRISTOS!

 

Dacă a fost cuvânt mai sfânt

De spus în scurta noastră viaţă,

Şi-apoi din el să iasă cânt

Din zori de dimineaţă,

Atunci nu e mai luminos

Decât un singur Nume

Pe care şi copilu-l spune:

OMUL ISUS HRISTOS!

 

Dacă a fost vreodată om

Atât de chinuit

Până la ultimul atom,

Batjocorit, zdrobit,

Atunci, e cel mai dureros

Să ştii că a murit

Pe cruce, omul blând, smerit,

OMUL ISUS HRISTOS!

 

Iar dacă-a fost mai fericit

Un om din omenire,

La gândul că a fost jertfit

Să aibă omul fericire,

Să fie ridicat de jos,

Să fie veşnic mântuit,

Atunci El este cel mai fericit:

OMUL ISUS HRISTOS!

 

PĂrinte veŞnic

„Căci un Copil ni s-a născut, un Fiu ni s-a dat şi domnia va fi pe umărul Lui. Îl vor numi: PĂRINTELE VEŞNICIILOR…” (Isaia 9:6)

În original este „Părinte veşnic”. E adevărat că Isus Hristos este Dumnezeu, este Creator, că El este Părintele veşniciilor, sau izvorul veşniciilor şi al tuturor lucrurilor, dar aici accentul cade pe cuvântul PĂRINTE sau TATĂ.

În lume noi avem părinţi trupeşti sau omeneşti. Doar Adam şi Eva nu au avut părinţi trupeşti. În rest, toţi oamenii au avut părinţi şi au fost, de regulă, la rândul lor, părinţi.

Unora le place să fie numiţi „părinţi duhovniceşti”… Isus a spus în Matei 23,9 „Să nu numim pe nimeni de pe pământ TATĂ, căci Unul singur este Tatăl nostru. Şi totuşi apostolul Pavel îndeamnă pe credincioşi să aibă respect şi să asculte de părinţii lor spirituali. El însuşi îl numeşte pe Timotei şi pe Onisim „copilul meu în Domnul”.

Dar Tatăl nostru din ceruri, şi Isus, Părintele veşniciilor este cu adevărat Tatăl nostru. Bunătatea şi dragostea sunt însuşirile unui tată. Dar spre deosebire de mama, tatăl mai are şi alte însuşiri: fermitate, autoritate, putere, dreptate. Un copil are nevoie şi de dragoste, dar şi de fermitate şi dreptate.

Un tată nu este mai puţin tată atunci când pedepseşte pe copilul său. Dimpotrivă, dovada că tata iubeşte pe copii este că, dorind binele copilului, trebuie uneori să mustre şi să pedepsească. Însă trebuie s-o facă cu iubire, pentru ca copilul să înţeleagă dragostea din pedeapsa şi bunătatea din mustrare.

Isus aşa s-a purtat cu oamenii. Atunci când mustra avea lacrimi în ochi.

Astăzi Isus ne mustră cu aceeaşi iubire. Când trecem prin diferite încercări, trebuie să ne încredem în iubirea Sa. După ce a trecut încercarea, vedem cu mai multă claritate că El ne iubeşte.

PROSLAVIT să fie în veci Numele Lui!

Domn   al   pĂcii

 

„Căci un Copil ni s-a născut, un Fiu ni s-a dat şi domnia va fi pe umărul Lui. Îl vor numi:….DOMN AL PĂCII…” (Isaia 9:6)

 

Apostolul Pavel în Efeseni 2,14 spune „El este pacea noastră” Şi Isus Însuşi a vorbit despre pace. În Ioan 16,33 El a spus: „V-am spus aceste lucruri ca să aveţi pace în Mine. În lume veţi avea necazuri; dar îndrăzniţi, Eu am biruit lumea.” Iar în Ioan 14,27: „Vă las pacea, vă dau pacea Mea. Nu v-o dau cum o dă lumea. Să nu vi se tulbure inima, nici să nu se înspăimânte.”

Isus a vorbit şi despre război. El a zis: Matei 10,34: „Nu am venit să aduc pacea, ci sabia!”

Cum să înţelegem oare aceste cuvinte?

Înţelegem că suntem implicaţi într-un mare război. Când Isus vorbeşte despre pace, nu e vorba de pace cu inamicul. Isus a venit să aducă sabia şi orice păcătos smuls din oastea celui rău, primeşte de la Isus o sabie cu care să poată lupta. Această sabie este sabia Cuvântului lui Dumnezeu. Însă în inima acelui om este acum pace, pace cu Dumnezeu şi pace cu conştiinţa lui… Afară este o luptă teribilă dar în lăuntrul lui este pace, o pace care-l face să reziste în lupta în care este angajat.

Înainte era pace cu inamicul şi război în suflet. Acum este pace în suflet şi război în afară. Ce schimbare minunată! Isus a venit să aducă sabia şi a venit să aducă pacea.

ONORAT SĂ FIE VEŞNIC NUMELE LUI!

Preamărit să fie Isus Galileanul! Cel minunat, cel tare, cel care a trăit şi a murit pentru noi! Cel care a înviat şi s-a înălţat la cer! Preamărit să fie Cel care va veni în curând pe norii cerului pentru că doreşte ca acolo unde este El să fim şi noi!

LĂUDAT, PREAMĂRIT ŞI ÎNĂLŢAT ÎN VECI SĂ FIE NUMELE LUI!

Amin!

DEŞI   NICIODATĂ

 

Deşi nu Te-am văzut niciodată

Ci doar mi Te-am închipuit umblând printre stele,

Imaginea frumuseţii Tale, Doamne,

O port mereu în privirile mele.

 

Deşi nu Te-am auzit niciodată

Vorbindu-mi de departe sau de-aproape,

Glasul Tău răsună în inima mea

Cu armonii de flori şi de ape.

 

Semnele cununii de spini de pe frunte,

Semnele cuielor ce pe cruce Te-au prins

Le simt cum dor în palmele mele

Deşi niciodată nu Te-am atins.

 

Deşi niciodată nu Te-am văzut plecând

Să-mi laşi singurătăţi pustii,

Te-aştept aici în capătul drumului meu

Şi mi-este dor să vii.

 

Dar dincolo de orişice minune

Pe drumul vieţii greu umblat,

Este că Tu m-ai iubit totdeauna

Deşi niciodată n-am meritat.

 

Benone Burtescu, Simplităţi uitate, simplităţi de neuitat, pag. 221

 

DOMNUL   PĂCII

 

S-a dezlegat din taine o lacrimă şi-un vis

Şi timpul din clepsidră aproape tot s-a scurs:

Veghează încă-un ceas şi vei vedea iubirea:

Isus e Domnul păcii şi-n El e mântuirea.

 

Au curs destule ape la cumpăna fântânii…

Veghează noaptea asta la focul rugăciunii!

Nici setea şi nici foamea nu i-a oprit venirea:

Isus e Domnul păcii şi-n El e mântuirea.

 

Vezi cât de grea o pleoapă se lasă peste cer!

Doar inimile noastre dezleagă-acest mister!

Se-aude un ecou purtând prin veacuri ştirea:

Isus e Domnul păcii şi-n El e mântuirea.

 

Cum poţi să stai departe de Cel ce te cunoaşte?

El a rostit cuvântul luminilor prin astre!

De când priveşti adâncul, ţi s-a-nnoptat privirea…

Isus e Domnul păcii şi-n El e mântuirea.

 

Vin îngerii cei buni să-şi cânte bucuria

Pe-altarul veşniciei s-a-ntinerit făclia…

Să ştie tot pământul că vine iar Mesia,

Isus e Domnul păcii şi-n El e mântuirea.

 

Vino şi tu să-ţi vindeci privirea de tristeţi,

Să sorbi din apa vieţii şi fruntea să ţi-o pleci!

Veghează încă-un ceas şi vei vedea iubirea:

Isus e Domnul păcii şi-n El e mântuirea.

 

ÎNTREBĂRI   BIBLICE

 

Ştim cu toţii că Isus a fost numit Galileean.

Dar acum, cu ocazia acestui program am dat mai multă atenţie numelui de „galileean”.

  1. De ce a trebuit ca Isus să fie galileean?

Are vreo importanţă? Timp de gândire (sală)

Matei spune: „Ca să se împlinească Scriptura…”

 

2.Unde spune VT că El va fi galileean? Isaia 9,1

 

Am încercat o privire asupra traiectoriei – călătoriile lui Isus. Nu avem o descriere clară „Una din cetăţi (Luca 5,12) „Una din zile” (Luca 5,17) De ce? (Oamenii tind să idolatrizeze locurile)

 

Totuşi avem şi consemnări exacte.

Să facem un pic de geografie IUDEA SAMARIA GALILEA

GALILEA – o regiune frumoasă – La nord păduri, munţi – mai puţini locuitori, mai la sud – lacul (Marea Galileii) Ghenezaret – mai mulţi locuitori. Ce putem spune despre locuitorii acestei regiuni?

Evenimente din prima parte a lucrării Domnului Isus. Vă dau câteva nume de localităţi –

 

3.NAZARET – ce vă spune numele acesta? Copilăria

A venit în patria Sa… A fost iubit în Nazaret?

ZICALA: Nici un profet nu este preţuit… Matei 13,57

 

4.CANA  Un sat – Ce a avut loc în Cana Galileii? (Ioan 2:1)

 

5.MAREA GALILEII  21 x 11 km –

Ce evenimente sunt legate de Marea Galileii?              – Alegerea primilor ucenici – Matei 4,18

– Potolirea furtunii – Matei 8,24

– Petru umbla pe mare – Matei 14,28

(- Pescuirea minunată –  Luca 5,1)

– Înmulţirea pâinilor – Matei 15:29 –  Ceva deosebit în legătură cu înmulţirea pâinilor. Ştiţi că au fost două ocazii în care Isus a făcut aceeaşi minune. Pe mine m-a mirat faptul că ambele evenimente se derulează cam la fel. Oamenii sunt flămânzi, Isus spune ucenicilor să le dea de mâncare… Ucenicii întreabă: „Cum o să hrănim noi?…”  Puteau să zică: „Doamne, cum ai mai făcut o dată, fă şi acum!!!”

De ce n-au spus aşa?

Răspuns: A doua înmulţire a fost în Galileea. Oamenii adunaţi erau neamuri, nu iudei! În mintea lor, ucenicii gândeau: Doar n-o să înmulţească şi pentru neamuri?    Pentru iudei – da!  Dar şi pentru neamuri? PREJUDECATA

Isus s-a luptat mult timp cu prejudecata ucenicilor.

 

(6. Lângă mare era UN MUNTE  – Ce a avut loc pe acel munte?

Muntele fericirilor – Matei 5

 

  1. Un alt munte – MUNTELE TABOR – Ce a avut loc pe Mt. Tabor?

Se presupune – Schimbarea la faţă – Matei 17)

 

8.NAIN – un sat mic, la sud de Nazaret – Ce a avut loc în Nain? Luca 7,11

  1. O localitate foarte des întâlnită – lângă marea Galileii: CAPERNAUM

Ce evenimente sunt legate de Capernaum?

  • Un îndrăcit – Marcu 1.21
  • Vindecarea soacrei lui Petru – Marcu 1,29
  • Slăbănogul prin acoperiş – Marcu 2,1
  • Vindecarea robului unui sutaş Luca 7,1  – Vindecare de la distanta! (Isus era în CANA – iar bolnavul era în Capernaum – vreo 40 km)

 

  1. MAGDALA – nu un eveniment ci un loc de origine a unei persoane.

Trecem acum în Samaria – De ce? Pentru Isus a fost numit şi Samaritean

 

11.Stiti ca Isus a fost numit şi „Samaritean”? Unde scrie? (Ioan 8,48)

 

12.SAMARIA – Ce evenimente se leagă de Samaria?

  • Femeia samariteancă – Despre ce cetate era vorba (Ioan 4:27)
  • Cine mai era samaritean? – unul din cei zece leproşi – Luca 17:16
  • Încă un samaritean – Samariteanul milos – Luca 10,33

 

13.Un singur lucru: Conducerea politică – Cine era cârmuitorul Galileii şi cine al Iudeii?

Luca 3,1:

– IROD – Galileea

– PILAT în Iudeea

 

14.Dar… înainte de răstignirea Lui, Isus a spus ucenicilor: Fiul omului va fi dat în mâinile păcătoşilor (ucenicii nu prea înregistrau cuvintele Lui), va fi omorât dar a treia zi va învia. „După ce voi învia – a spus Isus – vreau să mă întâlnesc cu voi… UNDE?

Marcu 14,28 – Un loc de întâlnire (Galilea)

Mai precis – UN MUNTE DIN GALILEEA – Matei 28,16

Care este muntele?  Nu se ştie!   TABOR sau MUNTELE FERICIRILOR

 

  1. Întâlnirea de după înviere – la muntele acela – din Galileea? câte persoane au fost de faţă la întâlnirea cu Isus cel înviat? 1 Cor 15,7 (În urmă s-a arătat lui Iacov, apoi tuturor apostolilor)

 

(revenim la întrebarea de la început)

DE CE A TREBUIT CA ISUS SĂ FIE GALILEEAN?

Titlu de dispreţ (provincial) Galileea – neamurilor – Isaia 53 – DISPREŢUIT şi părăsit… Isus trebuia să fie umilit, batjocorit….

(Cei de la Bucureşti – ne numesc PROVINCIALI – Cei din provincie – dispreţ)

Noi spunem astăzi cu dragoste: ISUS GALILEANUL – Dar nu aşa a fost atunci!

Isus nu s-a născut ca un PRINŢ  ÎN  IUDEEA!

Nu s-a născut într-un pat moale!

Nu s-a născut ca să fie onorat, aplaudat!

Toata viaţă a purtat stigmatul acesta de GALILEEAN!  – În ochii iudeilor!

A fost numit şi Samaritean…

Pentru ce? Pentru noi – o viaţă de sacrificiu –

 

  1. Un al doilea lucru:  Un lucru pozitiv. DE CE ISUS A TREBUIT SĂ FIE GALILEEAN? – Galileea Neamurilor! (Matei 4:15) De ce?

Ca să fie al neamurilor! Mântuitorul neamurilor! Al samaritenilor! Etc.

Să fie iubit de neamuri!

Neamurile pe care IUDEII trebuiau să-i lumineze!….

ISUS ESTE UNIVERSAL: Este IUDEU, Galileean, Samaritean, Nazarinean, este FIUL OMULUI!

 

GALILEANUL VINE !

 

În veacul nostru zbuciumat

Nu-i nici o şansă de mai bine!

Însă e sfânt şi-adevărat,

Doar El mai e de aşteptat:

Galileanul care vine!

 

Actori, sportivi sau genii rare

Nu pot prea mult să te lumine!

El străluceşte mult mai tare,

El e adevăratul Soare:

Galileanul care vine!

 

Toţi cei din jur sau mai de-aproape

Nu se gândesc prea mult la tine,

Dar ai pe Cineva aparte,

El ti-e Prieten şi chiar Frate:

Galileanul care vine!

 

De ce atâta frământare?

De ce-ndoială şi suspine?

El îţi aduce alinare,

Răspuns la orice întrebare:

Galileanul care vine!

 

Idolii-s răi şi spun minciuni

Şi vor ca toţi să li se-nchine!

Dar cel mai bun dintre cei buni,

El poate face mari minuni:

Galileanul care vine!

 

Speranţa unei lumi ce moare,

Lumina zilelor senine,

Prieten fără-asemănare,

Izvor de har şi vindecare,

Isus, Galileanul, vine!

 

Cand iti intorci privirile spre El , te luminezi de bucurie !

Autor : Eliza Alina Mocean .

 

Doamne , Te astept sa vii la mine,

MI-ASA DE DOR DE TINE

De ce-ai plecat ? Chiar m-ai uitat ?

 

M-am luptat cu Tine , cu mine,

Cu viata mea, cu nu mai stiu cine…

Nu-mi amintesc nici pentru ce-am luptat ,

Nici cine-a castigat ,

Stiu doar atat …eu nu mai pot…

Am obosit.

 

 

Cand lupta s-a incheiat ,

ceva in mine s-a schimbat.

Si s-a facut tacere …

…nici vantul nu adie in lumea mea pustie

….tacere, tacere, si din nou tacere.

Dar ce se aude? un suspin? Al cui ?

Al Tau ?

Dar unde esti ? Nu ai plecat ?

Nu ai fost suparat ?

 

Nu fiica mea , tu nu m-ai inteles si ai plecat,

Iar Eu te-am cautat.

 

Cu fata trista , dar senina

Plina de pace si lumina

Isuse ma privesti…

….Acum mi-e bine,

Nu mai vreau sa plec niciodata de langa Tine !

 

Titlu : Intalnire

Autor : Brandusa Ruxandra Pana .

 

L-am intalnit pe Isus la Marea Galileii.
Curios – un Om cu o infatisare divina,
O statura plina de maretie
Si totusi deloc de mandrie plina.

Ci privea cu duiosie
Primind la El pe toti cei insetati,
Pe cei plini de putere sau neajutorati.
Vamesul plin de pacate,
Fariseul cu a sa vanitate,
Schiopul, orbul, chiar si cel lepros
Toti isi gasesc un locsor
In inima lui Hristos.

L-am intalnit pe Isus si de-atunci
De langa El n-am mai putut pleca
Fara prezenta Sa n-ar mai putea
Viata sa isi urmeze calea.

Si de ce sa insetez in pustiu
Daca langa Izvorul vietii pot sa fiu?
De-acum timpul nu mai are valoare
Nu mai conteaza de e ploaie sau soare.
Tot ce-mi doresc acum e sa stau
Doar la picioarele Sale.

 

FIUL    CERULUI

Isus

a umblat printre oameni

cu mâinile întinse

spre toate durerile lumii

aprinse

 

A strigat

către cele patru părţi ale lumii

cu glas nepământesc

„Apropiaţi-vă de Mine

toţi

cei pe care lumea v-a primit

Veniţi! Vă iubesc!”

 

L-au durut lacrimile

tuturor celor care au plâns

de aceea dragostea Lui i-a adunat

şi i-a strâns

 

Fiul cerului

i-a căutat pe toţi

cei zdrobiţi sub povară

şi cu glas domol i-a rugat

„Lăsaţi-o aici

şi luaţi sarcina Mea cea uşoară”.

 

Alina Stochici, Lacrima Golgotei, pag. 4

 

UN COPIL NI S-A NĂSCUT

 

Doamne, prin atingerea gândului Tău,

Ai născut din nenăscuţi nori iubirii ecou,

Ai sfărâmat eternul şi peste noi ai nins

În sclipiri ale slavei Celui ce „a zis”…

 

Mesager al luminii într-o iesle-ai trimis

Şi-ai sortit lumii-nnegrite o fărâmă de vis,

Ai ascuns sadul vieţii în adânc de iubit,

Înspre taina Golgotei, spre-un frumos împlinit.

 

Ai tăcut aşternându-te peste-ntregul păcat,

Ai tăcut întrupându-te în umilul uitat,

Am tăcut reprivindu-te în minunea din alb,

Am să tac aşteptându-te să revii din înalt.

 

Norel Iacob, Oglindă de buzunar, pag. 77

deAndrei Spiridon

FIUL RISIPITOR

Fiul risipitor.doc
Fiul risipitor.doc
Fiul risipitor.doc
93.5 KiB
101 Downloads
Details

FIUL RISIPITOR

Coconcea T. Octavian

CUPRINS:

  1. Deschidere nr. 9 / 52 Spre Cel din slăvi
  2. Rugăciune
  3. Cor:
  4. Introducere –
  5. Tema I: Cum începe depărtarea –
  6. Cor:
  7. Tema II: O religie cu interdicţii? –
  8. Versuri: Şansa –
  9. Tema III: Ispitele plăcerilor şi bucuriilor trecătoare.
  10. punct instrumental: –
  11. Tema IV: O experienţă schimbată –
  12. Versuri: Acela sau Actorul –
  13. Tema V: Iubirea tatălui: Motivul întoarcerii –
  14. Versuri: Rătăcire –
  15. Cor
  16. Tema VI: O notă discordantă –
  17. Încheiere –
  18. COR Vin acas’
  19. Închidere nr.       70 IC Vin’ la Isus azi, nu’ntârzia
  20. Rugăciune
  21. Postludiu

INTRODUCERE

„Un om avea doi fii. Cel mai tânăr a zis tatălui său: „Tată, dă-mi partea de avere care mi se cuvine”. Şi-a luat partea lui, a plecat într-o ţară depărtată unde a risipit totul, ducând o viaţă destrăbălată…”

Aţi recunoscut desigur şi cunoaşteţi pilda fiului risipitor. Mântuitorul a dorit să ilustreze modul în care Dumnezeu tratează pe aceia care au cunoscut odată iubirea Lui faţă de Tată, dar s-au îndepărtat apoi de El. Bucuros trebuie să fie acel tată privindu-şi copiii cum cresc în casa lui!

Şi noi ne bucurăm de copiii şi tinerii care au plăcerea sa vină aici. Să crească şi să se dezvolte în Biserică. Nu ne îndoim că şi părinţii lor se bucură văzându-i. Dar există totuşi, un dar…Mulţi dintre aceia care au crescut în familii adventiste, mărturisesc că în timpul tinereţii au avut o perioadă când experienţa lor s-a asemănat celei din pilda fiului risipitor. O perioadă în care nu mai doreau să rămână în biserică. Şi au plecat. Au încercat o altă viaţă. Unii s-au întors, alţii nu şi sunt departe. Unii s-au oprit înainte de a face pasul şi n-au mai plecat.

De ce a plecat de acasă fiul risipitor? De ce unii tineri părăsesc biserica şi doresc o altă viaţă străină de principiile sănătoase pe care le-au avut în copilărie? Care sunt motivele plecării? Cel care pleacă este de vină? Posibil! Familia în care a crescut? Se poate! Uni membrii ai bisericii? Nu este exclus! Cu siguranţă că toţi au contribuit. Dar cum şi în ce fel? Iată întrebările la care vom încerca să răspundem în ora aceasta.

TEMA  I

CUM  ÎNCEPE  ÎNDEPĂRTAREA

 

Unul dintre tinerii care au revenit a fost întrebat care au fost motivele pentru care atunci a dorit să plece.

„Am crescut într-o familie de adventişti, a început el. Am învăţat de mic că este bine să fi sincer, cinstit; să te porţi frumos cu cei din jur. Pe atunci, mama avea timp să-mi povestească istorisiri biblice care îmi plăceau şi mă atrăgeau. Când am mai crescut, le citeam chiar eu din Biblie. Timpul trecea încet-încet. Aveam un prieten cu care îmi petreceam timpul liber. Dar el nu gândea ca mine şi încerca să mă convingă să fac şi eu ca el, că doar aşa face toată lumea…”

Am mers odată cu el şi cu alţi băieţi la căpşuni în grădina unui vecin. Apoi, un băiat mai mare ne-a zis să încercăm şi noi ţigara pe care a aprins-o… Apoi, altele şi altele… Îmi părea foarte bine că părinţii sunt foarte buni şi nu mă întrebau ce am mai făcut. Prietenul meu mi-a adus o carte. Pentru mine era o lume cu totul nouă. Ce aventură! Şi ce viaţă! Apoi am citit altele. În tot timpul acesta eu veneam regulat cu părinţii la adunare. De câţiva ani însă, neglijam studiul Bibliei, pentru că îmi plăceau mai mult aventurile. La noi în familie nu prea aveam timp pentru altarul familial, mai ales seara când era ceva frumos la televizor…

„Aveam deja vreo 15-16 ani. Cărţile şi filmele dăduseră o imagine atrăgătoare vieţii ce-mi stătea înainte. Pentru a nu trezi împotrivirea părinţilor mei, mergeam încă la adunare. Lecţiunea o studiam în timpul Şcolii de Sabat, dar mă tot uitam la ceas, să pot pleca mai repede. Uneori mă simţeam încălzit de vreo predică. Vroiam să încep o viaţă nouă, să mă apropii de Hristos cel propovăduit, să aplic învăţătura… Încercam, dar cădeam şi mă descurajam… Aş fi vrut să am un prieten cu care să pot discuta despre frământările mele. Parcă toţi erau ocupaţi. Mama avea multe treburi de făcut, iar tata era obosit.

La adunare îmi păreau unele lucruri pe dos şi nu înţelegeam de ce unii din cei ce rămâneau acolo, se întreţineau în discuţii pe seama greşelilor altora, dar aveau grijă să schimbe subiectul, când eram aproape să-i aud… Şi cum răul iese mai bine în evidenţă, aveam impresia că toţi sunt la fel: nişte oameni care se străduiesc să trăiască de ochii celorlalţi, într-un sistem de restricţii pe care-l numeşti „credinţă”.

Eram în familie de adventişti, veneam la adunare, dar inima mea era departe. Eu nu aveam o legătură personală cu Hristos. Mă chinuia gândul că o să duc şi eu o viaţă pe două planuri. Să fac pe creştinul la adunare şi să doresc şi după plăcerile lumii. Gândurile îmi zburau spre o viaţă liberă de îngrădiri, spre visurile împrumutate din cărţi, filme, din invitaţiile prietenilor care aveau timp pentru mine.”

Momentul era prielnic plecării.

Fiul cel mai tânăr a zis: ”Tată, dă-mi!”

Acest cuvânt nu a venit spontan, la întâmplare. Nimeni nu cade deodată; nu pleacă deodată. Îndepărtarea începe încet… încet. Aţi văzut în ce fel. Plecarea e inevitabilă în aceste condiţii, căci nimeni nu poate sluji la doi stăpâni, nu poate rămâne în duplicitate. Fiecare om ajuns la o răscruce, trebuie să aleagă.

TEMA II

O  RELIGIE  CU  INTERDICŢII?

 

Unul dintre pastorii bisericii noastre povestea o experienţă de-a sa:

„Călătoream cu avionul spre Chicago. Lângă mine avea locul o doamnă. Nici nu s-a aşezat bine şi a început să vorbească. Era o fire comunicativă.

Ştiţi, eu caut întotdeauna să trăiesc o viaţă cât mai plăcută.

– Interesant, i-am răspuns eu, şi eu caut să trăiesc o viaţă cât mai plăcută.

După această introducere, ea a mai adăugat:

Eu sunt o femeie liberă. Soţul meu nu mă întreabă unde mă duc. Pot călători unde-mi place!

– Şi unde vă place să mergeţi?

-Unul dintre cele mai plăcute locuri este Las Vegas. E un oraş minunat. Găseşti distracţii pe toate drumurile.

Apoi, mi-a povestit despre muzica de acolo, despre jocurile de noroc, băuturile tari care se pot găsi acolo. Am întrebat-o:

– Atunci ce căutaţi la Chicago?

Ea mi-a răspuns:

Merg la părinţi. Ei locuiesc în apropiere de Chicago. Când eram mică, familia mea şi cu mine locuiam în oraş. Părinţii mei erau foarte religioşi. Au o religie foarte severă şi foarte strâmtă. Când am devenit matură mi-am zis: ”Acum gata cu religia asta! Are atâtea lucruri pe care nu trebuie să le faci. Vreau să trăiesc o viaţă liberă ca să mă pot bucura de toate lucrurile din lume.”

Am întrebat-o:

Dar ce fel de religie au părinţii dumneavoastră?

– Adventişti de ziua a şaptea, mi-a răspuns ea. Este o religie în care nu ai voie să faci prea multe lucruri. O serie întreagă de interdicţii. Nu ai voie să bei, să fumezi, să mergi la cinema, să dansezi. Sunt atâtea lucruri pe care nu ai voie să le faci. Destul însă despre mine. Dumneavoastră cu ce vă ocupaţi?

ŞANSA

Oricine-ai fi, eşti doar un trecător,

De multe ori un înşelat,

De-atâtea ori înşelător…

 

Eşti uneori mult mai puţin decât nimic,

O brumă doar de existenţă;

Ca o insectă

Ce se naşte şi-i zdrobită în acelaşi ceas de seară,

Fără a şti măcar că sunt pe lume

Nopţi fără să doară,

Sau că există undeva şi zi, ori clipe de senin

Din abundenţă.

 

Eşti numai om,

Fărâmă de noroi,

Sătul de oboseală şi rutină.

 

Poţi fi pustiu şi singur zi lumină,

Dar poţi umbla cu Dumnezeu.

Chiar dacă azi eşti doar nămol

Problema e: să vrei

Să-ţi fie dor.

Daniel Chirileanu, Corigenţi la… a doua venire, , pag. 308

TEMA  III

ISPITELE PLĂCERILOR ŞI BUCURIILE TRECĂTOARE

Să întrerupem puţin istorisirea.

Fiul cel mic a zis: ”Tată, dă-mi ce mi se cuvine!” A strâns totul şi a plecat într-o ţară îndepărtată, iar acum e liber. Face ce vrea el. Nu mai sunt nici un fel de îngrădiri. Poate să se bucure de viaţă…

Şi astăzi lumea oferă posibilităţi de a cheltui averea, sănătatea, educaţia aleasă, timpul preţios. Şi azi, mai mult ca oricând, vrăjmaşul orbeşte pe tineri cu plăceri şi bucurii momentane, cu scopul de a-i ruina fizic, moral şi mintal. El ştie bine cu ce fel de material are de-a face şi el şi-a pus în joc toată înţelepciunea sa infernală, ca să născocească obiceiuri şi plăceri pentru tineri, care să-i despartă de Isus.

Atraşi de curentul irezistibil al satisfacerii plăcerilor de moment, tinerii pleacă. Unii poate locuiesc tot în acelaşi loc, dar sunt departe de Dumnezeu. Comoara puterii tinereţii e risipită. Anii preţioşi ai vieţii, puterile minţii şi strălucitele idealuri ale tinereţii, totul e mistuit de flacăra plăcerilor. Răspunsul lor la chemările şi apelurile lui Dumnezeu este la fel pentru toate vârstele: ”N-am timp acum!” Şi anii trec şi nu se mai întorc. Oare mâine, nu va fi prea târziu?

Vor înţelege ei oare la timp urgenţa şi importanţa chemării divine? Cei care cunosc, şi îi pot ajuta, să o facă în timpul rămas, întinzând astfel o mâna de ajutor într-un impas greu. Doamne ajută! Doamne, dă izbândă!

Amin!

TEMA  IV

O  EXPERIENŢĂ  SCHIMBATĂ

Să revenim la discuţia pe care am început-o. Femeia din avion l-a întrebat pe pastor:

– Dar dumneavoastră cu ce vă ocupaţi?

Acesta i-a răspuns:

Cum v-am spus şi mai înainte, şi eu caut să mă bucur de viaţă şi caut să mi-o fac cât mai plăcută. Serviciul meu este să vorbesc oamenilor despre Dumnezeu şi despre relaţiile lor cu Dumnezeu.

Mirată, dânsa m-a întrebat:

Probabil că faceţi aceasta într-un mod organizat, în cadrul vreunei biserici. Nu-i aşa?

– Da, i-am răspuns.

Şi care biserică? m-a întrebat curioasă.

Biserica adventistă de ziua a şaptea.

N-a lipsit mult să cadă de pe scaun. M-a întrebat apoi, cam repezită:

Cum poţi fi în acelaşi timp adventist şi să te bucuri de viaţă, să fi fericit, chiar cum ai spus adineauri?

I-am răspuns liniştit:

Da, şi eu am crezut odată că religia este un şir de „da” şi „nu”. Şi eu am simţit odată, ceea ce simţiţi dumneavoastră acum, dar apoi am căutat să cunosc pe Isus Hristos prin experienţa personală. De atunci viaţa mea s-a schimbat radical. Cu cât Îl cunoşteam mai mult pe Isus, cu atât mai multe motive aveam pentru a renunţa la plăcerile lumii acesteia. Am observat că toate plăcerile pe care mi le doream, mă îndepărtau de Isus. Dar am început să renunţ la ele. Cu cât renunţam la aceste lucruri, cu atât mai mult simţeam că El pune ceva mai bun în locul plăcerilor trecătoare ale lumii.

 

Vă amintiţi, reîncepu vecina de canapea, că la început spuneam cât sunt de fericită şi cât de mult îmi place să mă distrez. În realitate nu sunt deloc fericită. Nu există iubire în căminul meu. Am ajuns să caut unele lucruri ca Las Vegas-ul şi altele, pentru a-mi alunga gândurile că nu este bine ceea ce fac. Toate distracţiile mele nu sunt decât un acoperământ pe care caut să-l pun peste goliciunea inimii mele; iau cu mine mereu alcool şi pastile tranchilizante.

Aud uneori, în mintea mea nişte dorinţe care strigă după ceva mai bun. Mă simt de fapt o străină. Îmi trebuie o experienţă ca a dumneavoastră. Vreau să cunosc şi eu pe Dumnezeu, ca şi dumneavoastră. Oare mă va primi Dumnezeu după atâta timp de înstrăinare?

 

Desigur, i-am răspuns, dacă vă întoarceţi chiar astăzi, cât nu e prea târziu…Dumnezeu să vă ajute la aceasta!

Amin!

 

ACELA SAU ACTORUL

De ce să Te-alegem pe Tine Isuse?

Tu nu ştii fotbal, nici tangou şi nici război.

De ce să te urmăm?

Când niciodată n-ai venit cu noi prin discoteci

Şi niciodată n-ai dansat.

n-am auzit că-ai fi cântat cândva măcar un singur rock adevărat.

 

Toţi fanii tăi cu chipuri de icoană

Sunt depăşiţi ca orice utopie.

Şi toţi, nişte martiri cu capu-n nori;

Nu ştiu de altceva decât să creadă.

 

Nu eşti patron sau lider militar separatist,

Nu eşti nici stea de film

N-ai tatuaje, nici pletele murdare şi porţi încă sandale,

Când sunt la modă cizmele cu pinteni,

Chitările şi aparatele cu căşti.

 

Ce semne, ce minuni mai ştii să faci?

În veacul nostru bântuit de alte ritmuri.

Noi, toţi, cu cizmele din piele, cu pinteni şi cu plete nespălate;

Cu rock pe buze şi în căşti,

Cu hainele doar zdrenţe şi dragostea murdară;

Avem nevoie de un star, ne trebuie un lider!

De asta întrebăm: „Eşti Tu Acela?”

Sau aşteptăm pe altul?

……………………………………………..

Da, … Eu sunt.

Dar cântul Meu e mult mai lent,

Pentru că nu poţi purta crucea cântând rock.

Şi-aveţi dreptate, mai port încă sandale

Fiindcă la inima omului se ajunge numai pe jos.

Nu-s lider militar, pentru că nu poţi iubi şi ucide.

Nu sunt nici stea de cinema, Actorul nu sunt Eu,

Actorul este el – Înşelătorul –

El m-a rănit, deci tatuaje am; în piept, pe mâini, pe frunte şi picioare.

Actorul va juca un ultim episod.

Actorul nu sunt Eu, actorul este el – Înşelătorul.

Eu,… Sunt Acela… care-am murit pentru că v-am iubit.

Daniel Chirileanu, Un vuiet pe ‘nălţimi, pag. 46

TEMA V

IUBIREA TATĂLUI: MOTIVUL ÎNTOARCERII

 

Fiul risipitor şi-a venit în fire. După ce a cheltuit totul printr-o viaţă destrăbălată, a venit o foamete în ţara aceea, iar el a început să ducă lipsă. Era dezamăgit. A ajuns să se îngrijească de porci.

Mai devreme sau mai târziu apare criza. Ea de fapt face gândurile să se întoarcă din nou la Dumnezeu, către Tatăl. Acum începe să capete o viziune nouă cu privire la evaluarea valorilor. A ajuns să cunoască din proprie experienţă, că după plăceri, urmează sărăcia, robia.

Uşa pe care o crezuse a libertăţilor, nu era decât intrarea în închisoarea patimilor ce-l stăpâneau acum. În final, lumea ne oferă doar lipsuri, neîmpliniri, dezamăgiri şi niciodată realizări depline şi statornice.

„Fericirea izvorâtă din bucuriile pământeşti, este tot atât de schimbătoare ca şi împrejurările care îi dau naştere, dar pacea lui Isus este o pace continuă şi dăinuitoare.”

Gândul întoarcerii la Dumnezeu, în biserică, devine tot mai insistent, mai puternic. Duhul lui Dumnezeu lucrează pentru a-l aduce pe cel plecat, înapoi. În anii neliniştiţi ai tinereţii lui, fiul risipitor socotea pe tatăl său, un om aspru şi sever. Cât de cu totul altfel îl înţelegea acum!

La fel, şi aceia care sunt amăgiţi de Satana, cred că Dumnezeu este aspru şi sever. Ei îşi închipuie că Dumnezeu aşteaptă să-i poată condamna şi pedepsi, şi nu este dispus să primească pe păcătos cât timp mai este un motiv legal pentru a nu-l ajuta. Legea Lui o privesc ca pe o restrângere a fericirii oamenilor, un jug greu de care ar vrea mai bine să scape.

Dar omul ai căror ochi au fost deschişi prin iubirea lui Hristos, vede pe Dumnezeu plin de îndurare. Acestuia, Dumnezeu nu-i mai apare tiran şi nemilos, ci ca un tată plin de dorinţa de a îmbrăţişa pe fiul pocăit.

„Mă voi duce la tatăl meu si-i voi zice: „Tată, am păcătuit împotriva cerului şi împotriva ta…”La fel de hotărât ca atunci când a plecat de acasă, fiul risipitor porneşte acum înapoi. Nu-i pasă de cei care-l arată cu degetul şi râd de cel zdrenţuit acum.

După ce te ajută să risipeşti, lumea te batjocoreşte, caută să pună piedici pe drumul întoarcerii la Dumnezeu. Grea încercare…dar ceva nespus de profund îl atrage pe fiu către casă: iubirea tatălui. Iubirea acestui tată l-a căutat şi l-a găsit pe fiul pierdut. Această iubire puternică, l-a înviat cu adevărat pe fiul său mort în păcate. Bunătatea şi mila izvorâte din inima acestui tată, i-au dat putere şi speranţă fiului său să-şi vină în fire şi să se întoarcă acasă. Dacă n-ar fi existat iubirea tatălui, fiul ar fi fost pierdut pentru totdeauna.

Întoarcerea omenirii pierdute înapoi la Dumnezeu, e posibilă prin iubirea Lui. „Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea…” Tatăl şi-a văzut fiul de departe. Îl aştepta. L-a recunoscut. I-a ieşit înainte. Nu l-a mustrat. L-a iubit doar…

Cineva aşteaptă; Dumnezeu aşteaptă şi doreşte ca cei pierduţi să se întoarcă. Fiul îşi recunoaşte vina lui şi nu cere drepturi de urmaşi. Ajuns însă acasă, el este primit ca un fiu. El este motivul bucuriei tatălui şi a celor din casă. Şi au început să se veselească.

În ceruri este mare bucurie când un păcătos se întoarce de pe drumul rău la o viaţă nouă în Hristos. Pentru fiul risipitor întors acasă, aceasta însemna sfârşitul unei vieţi mizerabile şi nenorocite, dar în acelaşi timp şi începutul unei vieţi noi, o viaţă adevărată, plină de satisfacţii, trăită cu rost, cu un scop înalt.

El s-a împărtăşit de iubirea părintească pe care abia de acum a început s-o cunoască şi s-o primească în inima sa. Totul a fost ca el să se întoarcă, adică, putem spune că a avut curajul întoarcerii. Aceasta este de o mare importanţă în sufletul unui fiu pierdut. Dumnezeu însuşi va întări paşii unui astfel de om şi-l va ajuta să-i facă siguri şi binecuvântaţi.

Amin!

 

ISUS, COLEGUL TĂU IRONIZAT

Colegul meu de bancă

este de la ţară.

Nu prea-I umblat pe la oraş.

 

Nu-I unul din aceia cu relaţii,

e altfel;

nu ştiu cum să spun…

Nu-I arogant, nu-I nici flegmatic;

E-un tip de treabă, n-am ce spune,

dar nu prea-mi place că-I cinstit.

 

Am bănuit că poate-I pocăit,

sau e călugăr.

 

Acasă n-au televizor,

nu-I microbist…

Colegii mei râdeau de El;

Pe undeva am râs şi eu;

Era prea depăşit.

 

În noaptea asta am aflat că-ar fi plecat.

 

Am o scrisoare de la El,

Îmi spune:

Deşi Eu n-am fost pocăit

Şi n-am televizor, nici n-am trăit pe la oraş,

Am fost şi-ţi sunt prieten;

Te voi iubi pân’la sfârşit.

 

ISUS,

colegul tău ironizat…

TEMA  VI

O NOTĂ DISCORDANTĂ

Până aici, în parabola Domnului nu este arătat nimic care să tulbure scena bucuriei. Dar până la urmă, Isus introduce un element nou.

Fiul cel mare era la câmp. Când s-a apropiat de casă a auzit muzică şi bucurie. A chemat pe unul din robi şi l-a întrebat ce este. Când a auzit, s-a întărâtat la mânie şi nu voia să intre. Tatăl iese afară şi-l invită iubitor în casă la marea bucurie. Răspunsul pe care fiul cel mare îl dă tatălui, dă în vileag adevăratul lui caracter.

– Eu îţi slujesc ca un rob. Niciodată nu ţi-am călcat porunca. Mie nu mi-ai dat vreodată măcar un ied să mă veselesc cu prietenii mei. Dar când a venit acest fiu al tău, i-ai tăiat viţelul îngrăşat.

Doi fii sunt în această pildă. Unul e deschis, sincer; îşi cere dreptul, pleacă, dar se căieşte şi apoi revine acasă. Cel mare arată acum, că şi el socoteşte robie, îngrădire, viaţa lui la casa părintească. Între el şi tatăl lui nu se crease o legătură de iubire. Şi acest fiu îşi făcuse o imagine greşită despre tatăl său. El n-a ieşit însă din poruncile tatălui său ca să nu piardă răsplata…

Fiul cel mic risipeşte întreaga parte din avere. Iar cel mare nu dorea decât un ied. Nu dorea o viaţă destrăbălată, dar un păcat mic… nu strică. Voia să se veselească cu prietenii lui, nu acasă. Deci, avea şi el un cerc de prieteni, unde se simţea mai bine ca acasă. Dar el făcuse lucrul acesta în ascuns.

S-au prezentat câteva experienţe ale celor plecaţi şi care s-au întors la Isus. Fiul cel mare nu a plecat din biserică. El slujeşte. Dar socoteşte lucrul acesta ca o povară. E greu, dar merită: eşti apreciat, eşti bine văzut de toţi, lăudat şi la urmă vei fi răsplătit, socotind că Dumnezeu apreciază în felul acesta oamenii. Oamenii, se uită la ceea ce izbeşte privirile, dar Dumnezeu Se uită la inimă. El cunoaşte totul: motivele ascunse, păcatele îngăduite, viciile păstrate, tendinţa de a împăca plăcerile lumii cu lucrurile sfinte.

Pentru că nu a experimentat iubirea lui Dumnezeu, i se pare nedrept ca acela care a săvârşit păcate mari, să fie primit cu bucurie în Biserică.

În dreptul fiului cel mare, pilda se încheie fără a spune dacă mândria lui a cedat şi dacă a intrat în bucuria celor din casă.

Urmează ca fiecare să decidă în dreptul său, pasul pe care doreşte să-l facă. Aproape mântuiţi, lângă uşă… Sau, reconsiderând totul ca să intrăm în bucuria Stăpânului, Tatălui. Alegerea ne aparţine. Să avem grijă să fie alegerea cea bună pe care o aşteaptă şi Mântuitorul.

 

AMIN!

ÎNCHEIERE

Acum, la urmă, se pare că trebuie să schimbăm ceva. Ne-am propus la început să cercetăm parabola fiului risipitor, dar ea ne vorbeşte despre doi fii risipitori, şi am descoperit de fapt, „Parabola unui tată minunat, gata oricând să primească pe păcătosul pocăit.”

De ce pleacă tinerii?

Mai întâi ei se pierd în familie, apoi… în biserică. Aici fiind, se înstrăinează. Ei nu au o legătură personală cu Hristos. Ei nu sunt îndrumaţi spre El, şi religia pare în ochii lor doar un sistem de restricţii. De multe ori, familia are breşe şi îndepărtarea pare uşurată. Pe de altă parte, lumea îşi prezintă reclamele ei atrăgătoare, arătând viaţa parţial şi doar momentele de satisfacţie uşoară ce le poate oferi.

 

„Dar voi, nu vreţi să vă duceţi? Doamne, la cine să ne ducem?” Căci lumea cu pofta ei trece, dar cine face voia lui Dumnezeu rămâne în veac, găseşte adevărata fericire. Fraţii mei tineri, să avem grijă ce citim, ce ascultăm sau ce obişnuim să privim. Să cântărim bine invitaţiile pe care prietenii ni le fac. Să nu lăsăm ca acestea să ne îndepărteze pe neobservate de Isus. Să ne apropiem de El prin Cuvântul Său, să vorbim cu El prin rugăciune, să lucrăm împreună cu El pentru salvarea semenilor noştri. Vom găsi altfel adevăratul rost al vieţii.

 

Ai pornit cumva pe o cale aleasă de poftele tale? Te-ai îndepărtat cumva de Dumnezeu? Ai încercat să te desfătezi cu fructele fărădelegii? Au dat greş planurile tale? Eşti undeva singuratic şi părăsit? Nu uita că Dumnezeu te iubeşte, te izbăveşte încă şi te aşteaptă. Vino acasă, cât mai curând! Vino acasă! Oriunde ne-am afla, un glas insistă: „Sculaţi-vă şi plecaţi, căci aici nu este odihnă pentru voi!”

 

Vino la Tatăl tău. El te cheamă şi zice: „Întoarce-te la Mine, căci Eu te-am răscumpărat.” Isaia 44:22. Fiu pierdut, sau fiică pribeagă, întoarce-te acasă! Tatăl tău te aşteaptă de mult cu braţele deschise, cu braţele întinse… Te aşteaptă chiar pe tine, vino la El acum!

AMIN!

poezie de „rezervă”

RĂTĂCIRE

 

De multe ori

Uit că sunt al Tău, Dumnezeule;

Închei afaceri cu vânzătorii de zei,

Te vând, Te cumpăr înapoi

Şi iar Te vând…

De fiecare dată mai uşor, mai ieftin;

Dar Te răscumpăr din ce în ce mai greu…

Că Te scumpeşti mereu.

 

Nu ştiu când am învăţat joaca asta nebună,

Dar mă trezesc jucându-mă,

Oare de ce numai străinii Te adună,

Iar eu Te vând în fiecare lună?

…Poate pentru că Te-am moştenit de la tatăl meu?

 

Erai în moştenire,

Stăteai la mine, dar nu erai al meu.

Cu timpul m-am crezut stăpân pe Dumnezeu

Şi Te-am pierdut.

 

Acum, aş vrea să vii din nou acasă,

Sunt prea sărac să Te mai cumpăr înapoi.

Dar, dacă vii,

Ne-om aşeza la masă

Şi Tu vei frânge pâinea,

Iar eu Te voi sluji;

Să ştie vânzătorii de dincolo de gând

Că-s prea bogat să Te mai vând.

Daniel Chirileanu, Corigenţi la… a doua venire, pag. 12

deAndrei Spiridon

Facerea de bine

Facerea de bine.doc
Facerea de bine.doc
Facerea de bine.doc
83.0 KiB
99 Downloads
Details

Roada Duhului – FACEREA DE BINE

Obişnuia să doarmă în oficiul poştal de pe strada 5. O simţeam după miros înainte să dau colţul  unde dormea ea, lângă telefoanele publice. Simţeam mirosul urinei care se scurgea prin zdrenţele ei murdare şi izul puturos al dinţilor ei cariaţi. Dacă nu dormea, mormăia vorbe în şir.

Acum poşta se închide la şase ca să scape de cei fără adăpost, aşa că se ghemuieşte pe trotuar, vorbind de una singură, cu gura clămpănind de parcă nu are balamale şi cu mirosurile ei atenuate puţin de o adiere uşoară.

Într-o zi, de Sărbătoarea Recunoştinţei, rămăsese atâta mâncare încât am împachetat-o, m-am scuzat şi am plecat cu maşina până pe strada 5.

Era o noapte friguroasă. Frunzele zburau de colo-colo pe străzi şi rar întâlneai pe cineva, doar câţiva nefericiţi fără adăpost. Dar pe ea ştiam că o s-o găsesc.

Era îmbrăcată aşa cum era întotdeauna, chiar şi vara. Nişte zdrenţe călduroase de lână de-abia reuşeau să-i acopere trupul ei bătrân şi cocârjat. Mâinile ei osoase ţineau un pachet cu mâncare. Se aşezase pe vine lângă un gard de sârmă din faţa unui teren de joacă, foarte aproape de poştă. „De ce nu şi-o fi ales şi ea un loc să o apere de vânt?”, m-am întrebat eu, dar am presupus că era atât de nebună încât nu îşi mai bătea capul să se ghemuiască într-un loc ferit.

Am tras maşina pe dreapta, am lăsat geamul jos şi am spus:  „Mamă… n-ai vrea…”, şi am rămas şocat de cuvântul acela. Dar, era…. Este…. Într-un fel care îmi scapă.

Şi i-am zis din nou: „Mamă, ţi-am adus nişte mâncare. Nu vrei nişte curcan şi plăcintă cu mere?”

Atunci femeia s-a uitat la mine şi mi-a spus cu voce clară, cu cei doi dinţi care de-abia se mai ţineau: „A, mulţumesc foarte mult, dar sunt ghiftuită acum. De ce nu-i dai cuiva care are cu adevărat nevoie?” Cuvintele rostite erau limpezi, iar manierele ei elegante. Apoi m-a concediat: îşi băgase iar capul între zdrenţe.

(Supă de pui pentru suflet, Jack Canfield, Mark Victor Hansen)

 

Prima intervenţie

Aproape tuturor ne place să credem că suntem oameni buni. Sunt şanse ca aceste supoziţii ale noastre să fie corecte în mare parte. Numai inima noastră poate oferi răspunsul corect la această întrebare. Ne place foarte mult când oamenii ne numesc buni. Iar noi îi numim pe oameni buni dacă au fost buni faţă de noi, indiferent de cum sunt faţă de alţii. Ceea ce vreau să spun este că opiniile noastre sunt fundamentate pe experienţa noastră personală. Iar acest lucru este destul de normal.

Ce înseamnă să fii bun sau să fi umplut cu bunătate? Odată cineva spunea că a fii bun este ca şi cum ai fi un licurici care străluceşte indiferent dacă cineva îl priveşte sau nu. Bineînţeles, noi toţi ştim că Dumnezeu ne priveşte.

Cuvintele „bun” sau „bunătate” apar de nenumărate ori în Biblie. Citim chiar la început în Geneza 1:4 că atunci când Dumnezeu a creat universul, l-a declarat bun. De asemenea, Biblia foloseşte cuvântul bun ca un substantiv în prezentarea lui  Dumnezeu.

Ne vom referi la calitatea de a fi bun sau Bunătate. Ştim că bunătatea lui Dumnezeu constă în neprihănire, sfinţenie, dreptate, amabilitate, har, milă şi dragoste. Dar apostolul Pavel explică în Galateni 5: 22 că bunătatea este un rod al Duhului Sfânt în viaţa creştină. Putem fi buni pentru că urmăm un Dumnezeu bun, dar de asemenea, şi caracterul nostru ar trebui să reflecte bunătatea care vine de la Dumnezeu.

Pentru a înţelege mai bine adevăratele intenţii şi lupte pe care însuşi Pavel le-a avut cu această roadă a bunătăţii, trebuie să căutăm în Romani 7:18-20 unde el scrie:

Ştiu, într-adevăr că nimic bun nu locuieşte în mine, adică în firea mea pământească, pentru că, ce-i drept, am voinţa să fac binele, dar n-am puterea să-l fac. Căci binele pe care vreau să-l fac nu-l fac, ci răul pe care nu vreau să-l fac, iată ce fac! Şi dacă fac ce nu vreau să fac, nu mai sunt eu cel ce face lucrul acesta, ci păcatul care locuieşte în mine.”

 

Mai avem porunca lui Isus Hristos Însuşi în Matei 5: 44: „Faceţi bine celor ce vă urăsc”. Aceasta este greu. Vreau să spun, că este destul de greu, de dificil, să fim buni cu cei care sunt buni cu noi şi ar trebui să fim buni cu cel care tocmai  ne-a numit în toate felurile. O, Doamne, este dificil să fii creştin! De ce nu ne dai porunci mai uşoare?

Deşi Pavel vorbeşte despre facerea de bine ca fiind roada Duhului în Galateni 6:10, pare totuşi să recunoască faptul că există o limită în ceea ce putem face noi. „Aşadar, cât avem prilej, să facem bine la toţi, şi mai ales fraţilor în credinţă.”

Te lupţi cu această idee de bunătate şi de a fi bun? Crezi că îţi trebuie un efort conştient şi disciplină serioasă pentru a fi bun cu cei care nu se comportă bine cu tine? Putem observa o latură neplăcută a lui Pavel în Romani 12:20 unde spune că dacă ne vom hrăni duşmanul atunci când îi este foame şi-i vom da de băut atunci când îi este sete, rezultatul este că-i vom îngrămădi cărbuni aprinşi pe capul lui. Este limpede că nu asta a fost intenţia mesajului lui Pavel, ci pur şi simplu să evidenţieze faptul de a fi buni cu cei care nu merită acest lucru.

Într-o anumită măsură, avem de urmat o lege dificilă. Când Isus a fost botezat de Ioan Botezătorul, a fost uns cu Duhul Sfânt pentru a face lucruri bune. Acelaşi Duh Sfânt care unge pe fiecare credincios când suntem botezaţi în numele Tatălui, al Fiului şi al Duhului Sfânt. Totuşi trebuie să existe o dorinţă ca Duhului Sfânt să locuiască în noi. Altfel, vieţile noastre vor rămâne aceleaşi, chiar şi după  ce vom pretinde că suntem creştini.

Acelaşi lucru se poate spune şi în dreptul ucenicilor lui Isus în ziua  Cincizecimii. După ce au fost umpluţi cu Duhul Sfânt, unul dintre lucruri pe care puteau să-l facă era să aplice bunătatea în dreptul celor care îi persecutau sever.

Bunătatea este o noţiune largă, iar societatea noastră se pare că o interpretează în grade diferite. Dar dacă ar fi să definim bunătatea ar putea fi explicată ca: „generozitate care este nemeritată”. A practica bunătatea înseamnă să fii generos, să ai largheţe şi să fii iertător. Bunătatea este opusul răului.

În foarte multe feluri acest aspect al bunătăţii face parte din noi destul de mult. Şi precum Pavel spune, adeseori dorim să facem binele, dar sfârşim prin a face opusul. Asociem acest adjectiv bun cu calitatea vieţii, a relaţiilor şi a mâncării. Ca şi creştini credem că Hristos a venit ca să ne ajute în procesul de a urma caracterul bun al lui Dumnezeu, să ne ajute să fim femei bune, bărbaţi buni, copii buni, părinţi buni, angajaţi buni, angajatori buni şi lista continuă.

 

A doua intervenţie – Bunătatea începe în inimă

Există nenumărate moduri în care îi caracterizăm pe oameni: “El este tipul care locuieşte în casa gri”, “Ea ia nota maximă la toate testele….”, “Numai sa-l auzi cum cântă la chitară”, “Este frumoasă”, “Este atât de amuzant!”

Dar cine vrea sa fie cunoscut doar pentru unde locuieşte, cum arată, ce abilităţi are, cât de deştept este sau cât de amuzant?

Pentru a caracteriza pe cineva trebuie să priveşti mai profund decât îţi arată aparenţele sau realizările sau chiar personalitatea. Trebuie să te întrebi: Cum este caracterul lui?

Când oamenii vorbeau despre Isus, spuneau: „Umbla din loc în loc, făcea bine”(Fapte 10,38). Isus a tratat pe fiecare om ca pe un prieten. Cu siguranţă, a avut şi cuvinte ascuţite pentru ipocriţi. Şi i-a avertizat pe oameni despre rău. Dar mai întâi el şi i-a apropiat pe oameni ca prieteni – ca şi cum aveau nevoie de atingerea bunătăţii.

Noi toţi avem o ţintă – să fim cunoscuţi pentru bunătatea noastră, să fim cunoscuţi ca oameni care „umblă din loc în loc, făcând bine”

Da, bunătatea este ceva ce facem.

Dar, mai întâi, este ceva ce suntem.

Cu siguranţă, este posibil să facem bine din motive greşit întemeiate – precum a face voluntariat la o cantină, în tabără, ne face să ne simţim bine sau arată bine la CV. Dar aceasta este ipocrizie; putem arăta creştini pe dinafară, dar putem fi cu adevărat putrezi pe dinăuntru.

Dumnezeu ne priveşte dinspre înăuntru în afară. El nu este impresionat de ceea ce facem sau de ceea ce arată pe dinafară.

El pleacă de la inima noastră şi îşi începe lucrarea dinlăuntrul ei.

Viaţa are şi ea un mod de a ne scoate interiorul la suprafaţă. Dacă oamenii ne privesc suficient de mult şi ei pot vedea direct în inima noastră – acolo unde începe adevărata bunătate.

Da, bunătatea este ceva ce facem.

Dar, mai întâi, este ceva ce suntem.

Este ţesătura inimii, un tip de ţesătură care apare când Îl lăsăm pe Dumnezeu să trăiască prin noi.

De aceea, bunătatea este considerată o roadă a Duhului Sfânt (Galateni 5:22).

Dumnezeu este bun şi dacă Dumnezeu trăieşte în inima noastră ne ajută să ne facă buni. Nimeni nu îţi vede inima atât de clar precum o face Dumnezeu. Dar cea de-a doua persoană care are o bună privelişte eşti tu. Tu îţi vezi inima. Aşa că priveşte lung şi onest. Ce vezi în interior?

Vezi ce este bun şi vezi ce nu este bun?

Poţi discuta onest cu Dumnezeu care oricum vede inima ta?

1 minut meditaţie personală cu Dumnezeu.

 

EXERCIŢIU

Vă amintiţi ce spunea Biblia despre Isus? „Umbla din loc în loc şi făcea bine”. Întrebaţi-vă: „Ce fel de reputaţie sau renume vreau să am?”. Concepeţi o descriere a persoanei care vreţi să fiţi, creându-vă reputaţia ideală. Unele lucruri nu depind de dvs.; poate nu veţi fi capabil să deveniţi cel mai bun atlet sau cel mai strălucit student/elev. Dar sunt alte lucruri care depind de dvs. – precum caracterul dvs., valorile dvs., felul în care vă purtaţi, modul în care trataţi oamenii. După ce v-aţi scris reputaţia pe care speraţi să o aveţi, întrebaţi-vă: „Ce mă reţine să fiu aşa?”

SAU

EXERCIŢIU

Aţi văzut acele reclame: „Înainte – şi – după”? Ştiţi: „Aceasta este Ioana înainte de Dieta Minune… şi iat-o acum!”

Scrieţi o reclamă despre dvs.: „Acesta este [numele dvs.] înainte de a deveni creştin… şi acesta este [numele dvs.] acum.”.

Împărţiţi o bucată de hârtie în două coloane “Înainte” şi “După”. Scrieţi două moduri exacte în care Dumnezeu a schimbat caracterul dvs.. Ce e nou şi îmbunătăţit? 

VERSURI

Râzând
Rişti să pari nebun.
Plângând,
Rişti să pari sentimental.
Intinzând o mână cuiva
Rişti să te implici.
Arătându-ţi sentimentele
Rişti să te arăţi pe tine însuţi.
Vorbind în faţa mulţimii despre ideile şi visele tale,
Rişti să pierzi.
Iubind,
Rişti să nu fii iubit la rândul tău.
Trăind,
Rişti să mori.
Sperând,
Rişti să disperi.
Încercând măcar,
Rişti să dai greş.
Dar dacă nu rişti nimic,
Nu faci nimic,
Nu ai nimic,
NU ESTI NIMIC!     

  1. KIPLING 

Ce este REAL ?!

“Ce este Real?” L-a întrebat Iepuraşul de pluş pe un Căluţ de piele, în timp ce stăteau unul lângă altul, lângă şemineu, în camera de joacă, înainte ca Bona să facă ordine.

„Real înseamnă să ai ceva ciudat în tine care face zgomot şi un mâner de care să te ţii?” a continuat Iepuraşul.

„Real nu înseamnă ceea ce tu eşti sau cum eşti făcut” a spus Caluţul de piele.

„Este ceva, este un lucru care ţi se întâmplă. Când te iubeşte un copil prea mult, mult timp, şi nu doar se joaca cu tine, ci te iubeşte cu adevărat, atunci devii Real”.

„Doare ?” întrebă Iepuraşul.

„Câteodată” ,a răspuns Căluţul de pluş sincer, – el întotdeauna spunea adevărul, „Dar atunci când eşti Real nu-ţi pasă că eşti rănit.”

„Simţi totul deodată, ca şi cum ai fi împuşcat ?”, întrebă Iepurasul, „sau puţin câte puţin?”

„Nu deodată”, spuse Căluţul , „devii încetul cu încetul !” „Iţi ia mult timp, de aceea asta nu li se întâmplă oamenilor care se frâng uşor sau celor care au margini ascuţite sau celor care trebuie să fie îngrijiţi cu atenţie.

,,În general, pe când ai reuşit să devii Real, nu mai ai păr, ochii iţi intră în orbită, articulaţiile ţi se desfac şi esti foarte jerpelit. Dar aceste lucruri nici nu mai contează, deoarece odata ajuns Real nu mai poţi fi urât decât pentru oamenii care nu te înţeleg.”

 

(Iepuraşul de pluş, de Armand Eisen )

Un prieten credincios

După ce a suferit un atac, una dintre rudele mele avea nevoie de ajutor să meargă şi nu-şi putea aminti evenimentele recente care i se întâmplau. Într-o zi, soţia mea, Gina, mi-a sugerat să o scoatem la masă în oraş. Mă gândeam dacă să o scoatem pentru că oricum după aceea nu şi-ar fi amintit nimic. Gina mi-a răspuns: „Cât timp suntem cu ea va ştii că o iubim”. Cât de adevărat!

Noi toţi avem nevoie să ştim că suntem iubiţi. Îmi amintesc răspunsul pe care  l-am primit când l-am întrebat pe un bătrân care nu putea să iasă afară din casă, ce îi fac nepoţii. El a spus: „Nu ştiu. Nu-i văd niciodată.”

Apostolul Pavel era închis într-o cameră umedă, aşteptându-şi execuţia. Nu putea să nu se simtă rănit că mulţi prieteni îl părăsiseră. Cât de recunoscător era pentru prietenia lui Onisifor!

Acest om şi-a lăsat familia şi o lucrare activă la Efes pentru a fi prietenul lui Pavel. Când a ajuns la Roma, a căutat cu sârguinţă să afle unde era închis Pavel. (2Timotei 1:17). Şi cu mult curaj l-a vizitat pe apostol din nou şi din nou. Pavel a spus despre Onisifor „de multe ori m-a mângâiat şi nu i-a fost ruşine de lanţul meu” (v.16).

Aminteşte-ţi că un „prietenul adevărat iubeşte oricând”, în special în nenorocire (Proverbe 17:17).

Precum Onisifor, să ne angajăm să rămânem credincioşi prietenilor noştri.

Nenorocirea este testul adevăratei prietenii.

A treia intervenţie

Biblia ne oferă câteva exemple frumoase de oameni la fel ca mine şi ca tine care au fost capabili să învingă răul prin bine pentru că i-au permis Duhului Sfânt să le călăuzească viaţa.

Împreună cu prietenul meu (numele persoanei care va avea a patra intervenţie), aş vrea să privim la viaţa a doi oameni, de fapt trei de vreme ce unul este un cuplu, pentru încurajarea noastră şi de asemenea, pentru avertizarea noastră. Oameni care inspiră în noi o dorinţă de a căuta binele în viaţa noastră, şi să facem bine pentru alţii, dar de asemenea şi un avertisment că nu-L putem înşela pe Dumnezeu şi Duhul Său Sfânt şi să scăpăm.

Încep cu exemplul negativ al Ananiei şi Safirei. Dacă vreţi să urmăriţi istoria acestei relatării tragice, vă rog să căutaţi în Biblie în Fapte, capitolul 5.

Voi parafraza istorisirea pentru dvs.

Biserica timpurie creştea în salturi. Oameni noi Îl acceptau pe Isus Hristos ca Mântuitorul lor personal şi erau botezaţi şi adăugaţi bisericii în fiecare zi. O dată cu creşterea bisericii au apărut şi nevoile mari ale biserici. În timp ce credincioşii erau conduşi de Duhul Sfânt aduceau bani şi îi lăsau la picioarele apostolilor care erau folosiţi pentru a împlini nevoile bisericii. Nu s-a schimbat mult de atunci. Observăm că este acordată o mare încredere liderilor aleşi ai bisericii. Trebuie să înţelegem că apostolii nu au cerut oamenilor să le fie aduşi bani. Când oamenii au văzut nevoia din biserică au fost inspiraţi de Duhul Sfânt să aducă acele daruri în casa Domnului, din bunătatea inimii lor.

Acest cuplu, Anania şi soţia lui –  Safira au vândut şi ei o parte din proprietate şi au adus banii la apostoli, nu toţi banii. Să ne amintim că nu trebuia să aducă nimic dacă nu doreau, aşa cum Petru va explica mai târziu.

Dar, aşa cum se întâmplă adeseori acolo unde Dumnezeu lucrează cu putere, Satana este de asemenea la lucru să contrafacă, corupă şi să lupte. În acest caz al lui Anania şi Safira, înşelăciunea şi ipocrizia este expusă pentru ca să poată fi văzută de toţi.

Păcatul lor a constat în declaraţia că au dat tot, pe când ei au oprit o parte pentru ei înşişi. Pedeapsa, aşa cum citim în relatare, este imediată şi finală. Petru îi acuză de intenţie premeditată de a înşela Duhul Sfânt prin minciună, astfel înşelându-L pe Dumnezeu Însuşi.

Destul de des, oamenii supra-evaluează slujirea lor pentru Dumnezeu cu scopul de a câştiga acceptare şi laudă pentru faptele lor. Fapte de amabilitate şi bunătate sunt exagerate pentru a primi favoruri. Biblia ne avertizează în mod clar împotriva acestei înşelătorii şi minciuni pentru a câştiga laudă lumească. Nu ar trebui să fim înşelaţi pentru că Dumnezeu nu este uşor de batjocorit. Anania şi Safira şi-au plătit cu viaţa partea.

Provocarea pentru mine şi tine este:

Dumnezeu ne-a binecuvântat în diferite moduri. Tot ce avem îi aparţine Lui. Aşa cum istoria lui Anania şi Safira ne învaţă atât de clar că actul de dăruire pentru lucrarea lui Dumnezeu trebuie să vină din inimă, indiferent de ce dăruim. El nu aşteaptă aurul şi argintul nostru, ci în Ioan 4:24 Isus spune că „Dumnezeu este Duh şi cine se închină Lui trebuie să I se închine în duh şi în adevăr.” 

Intervenţia a patra

O a doua persoană la care vrem să privim este Barnaba. Acesta a fost un  om cu adevărat excepţional. Mai întâi îşi vinde proprietatea şi aduce câştigul la apostoli pentru a-i ajuta pe alţii. Apoi se furişează în umbra celorlalţi ucenici care erau conducători şi îşi asumă rolul de a-i încuraja şi a se ruga pentru ei. Barnaba încearcă să găsească binele din alţii. În Fapte 11:24 citim că „Barnaba era un om de bine, şi plin de Duhul Sfânt şi de credinţă. Şi destul de mult norod s-a adaos la Domnul.”

Mai întâi observăm bunătatea lui demonstrată într-un act foarte generos de a dărui nevoilor bisericii. Nu găsim nicăieri scris că a făcut acest lucru şi înainte, ceea ce ne determină să credem că acest lucru a fost un rezultat direct al acceptării lui Isus Hristos în viaţa lui. Nu ni se spune că era un om bogat, dar observăm că-şi urmează convingerile şi predică Evanghelia lui Isus Hristos împreună cu apostolul Pavel.

Mai remarcăm o altă caracteristică a bunătăţii lui Barnaba. El este cel care îşi pune încrederea în Pavel, în vreme ce altor creştini le era teamă de el datorită trecutului său. Mai târziu el demonstrează aceeaşi încredere şi îl încurajează pe Ioan Marcu, care abandonează în timpul primei lor călătorii misionare şi îl ia cu el în cea de-a doua călătorie misionară.

Se pare că îşi pusese încrederea într-un Dumnezeu Atotputernic ca să aibă grijă de nevoile sale. Şi-a recunoscut darurile de timpuriu în lucrarea de slujire şi nu a fost niciodată gelos sau invidios pe ceilalţi conducători care păreau să fie în faţă. Era mulţumit să joace rolul de susţinător.

Adeseori se nasc conflicte în organizaţii sau biserici pentru că mult mai mulţi oameni vor să fie mai degrabă lideri decât în banca celor care îi urmează pe lideri. Oamenii par să uite că liderii trebuie să demonstreze dedicaţie şi implicare, angajament şi să fie oameni plini de Duhul Sfânt care să aibă o relaţie bună cu Dumnezeu şi cu semenii. Conducerea/leadership fără un angajament nu este conducere.

Din când în când, oamenii vor să fie conducători, doar de dragul de a fi conducători. Aşa cum există conducători buni există şi discipoli buni.

Am citi o istorisire că o anumită universitate a primit foarte multe cereri bune de admitere la un program de specializare.  În aparenţă, fiecare dintre studenţii în perspectivă au menţionat printre abilităţi conducerea. Toţi cu excepţia unuia.

Era o tânără, care a scris că ea nu era un lider, ci un bun discipol. Rectorul Universităţii a scris imediat o scrisoare de acceptare adresată ei, spunându-i: „Am primit sute de cereri din partea unor persoane cu puternice calităţi de conducători, dar nu avem nici un discipol. Bine ai venit la Universitate!”

Cine eşti tu în Hristos? Eşti un lider sau un discipol? Când conduci, conduci cu umilinţă şi angajament? Dar când urmezi cele auzite? Urmezi cu acelaşi angajament şi curaj precum Barnaba sau cauţi moduri să dezmembrezi biserica?

Pun aceste întrebări direct pentru că multe biserici ale lui Dumnezeu au fost rănite din cauza unor discipoli distrugători, nu numai din cauza unor lideri.

Ideea mea de a aduce aceste lupte reale pentru a ne gândi la ele este pentru că dacă avem darul bunătăţii oferit de Duhul Sfânt, şi noi putem fi asemenea lui Barnaba, care era mereu doritor să încurajeze, să urmeze şi să construiască biserica pentru slava lui Dumnezeu.

Biblia ne spune că datorită modului în care Barnaba a trăit şi a relaţionat atât cu membrii bisericii, cât şi cu cei din afara bisericii, mulţi oameni au fost atraşi către Evanghelia lui Isus Hristos. Formula nu s-a schimbat nici azi pentru mine şi pentru tine. Este foarte simplu.

Trebuie să-i permitem Duhului Sfânt să lucreze în viaţa noastră pentru a cultiva şi a creşte această roadă a bunătăţii în Isus Hristos pentru ca oricine să o poată vedea. Fie ca Domnul să ne ajute să folosim acest dar al bunătăţii în viaţa noastră, nu numai cu oamenii care sunt buni cu noi, ci şi cu oamenii care nu sunt aşa buni cu noi.

Cineva a spus că prea mulţi dintre noi ne conducem vieţile în stilul restaurant cu autoservire: numai autoservire. În acelaşi sens, mai este o zicală „nu există nici o limită în ceea ce priveşte binele pe care îl poate face o persoană, dacă nu-i pasă cine primeşte cinstea”. Pentru că Tatăl din ceruri cunoaşte bunătatea inimii noastre, şi ne va da cinstea de natură eternă.

Facerea de bine – o roadă a Duhului Sfânt. Servită în proporţii generoase, are tendinţa de a câştiga mulţi oameni pentru Hristos.

Dumnezeu să vă binecuvânteze! 

VERSURI, le va spune un copil

De ce m-ai prins în pumnul tău,
Copil frumos, tu nu ştii oare
Că-s mic şi eu şi că mă doare
De ce mă strângi aşa de rău?

Copil ca tine sunt şi eu,
Şi-mi place să mă joc şi mie,
Şi milă trebuie să-ţi fie
De spaima şi de plânsul meu!

De ce să vrei să mă omori?
Că am şi eu părinţi ca tine,
Şi-ar plânge mama după mine,
Şi-ar plânge bietele surori,

Şi-ar plânge tata mult de tot
Căci am trăit abia trei zile,
Îndură-te de ei, copile,
Şi lasă-mă, că nu mai pot!…

Aşa plângea un gândăcel
În pumnul ce-l strângea să-l rupă
Şi l-a deschis copilul după
Ce n-a mai fost nimic din el!
A încercat să-l mai învie
Suflându-i aripile-n vânt,
Dar a căzut în ţărână frânt
Şi-nţepenit pentru vecie!…

Scârbit de fapta ta cea rea
Degeaba plângi, acum, copile,
Ci du-te-n casă-acum şi zi-le
Părinţilor isprava ta.

Şi zi-le că de-acum ai vrea
Să ocroteşti cu bunătate,
În cale-ţi, orice vietate,
Oricât de făr-de-nsemnătate

Şi-oricât de mică ar fi ea!

(Gândăcelul, Elena Farago)

Mai jos sunt câteva sugestii de idei carte pot fi citite de către toţi cei care au fost la amvon, la final:

  • Răspândiţi dragostea oriunde mergeţi: mai întâi în casele voastre. Oferiţi dragostea copiilor voştri, soţiei sau soţului, unui vecin… Nu lăsaţi pe nimeni să plece de la voi fără să se simtă mai fericit. Fiţi expresia vie a bunătăţii lui Dumnezeu; bunătate pe chipul vostru, bunătate în ochii voştri, în zâmbetul vostru, bunătate în privirea caldă. Maica Tereza
  • Avem nevoie de 4 îmbrăţişări pe zi ca să supravieţuim. Avem nevoie de 8 îmbrăţişări pe zi ca ne menţinem. Avem nevoie de 12 îmbrăţişări pe zi ca să creştem.
  • Toată lumea poate fi minunată… pentru că toată lumea poate servi cuiva. Nu trebuie să ai facultate ca să faci asta. Nu trebuie să faci acordul dintre subiect şi predicat ca să serveşti. Ai nevoie doar de o inimă plină de bunăvoinţă. Un suflet plin de iubire. Martin Luther King, Jr.
  • (Kindness makes a person attractive. If you would win the world, melt it, do not hammer it). Alexander Maclaren.
deAndrei Spiridon

De vorba cu Dumnezeu

De vorba cu Dumnezeu.doc
De vorba cu Dumnezeu.doc
De vorba cu Dumnezeu.doc
160.0 KiB
80 Downloads
Details

DE   VORBĂ   CU   DUMNEZEU

Materiale culese de: Gabi Bertalan

CUPRINS :

  • Deschidere 20 IC – Tatăl nostru cel din ceruri
  • Rugă
  • Introducere:
  • Poezie: Interes –
  • COR – 30/100 Spre Tine-n rugă
  • Poezie: Rugăciune –
  • Dialog: De vorbă cu Dumnezeu:
  • Gânduri: Tatăl nostru –
  • Punct instrumental
  1. Tema: Amin –
  2. Tema: Când roţile rugăciunii se învârtesc –
  3. DUET –
  4. Experienţă –
  5. Tema: Când Dumnezeu are un altfel de răspuns –
  6. Povestea bambusului –
  7. COR 10/100 Mare eşti Tu, Doamne!
  8. Sugestii pentru rugăciune –
  9. Poezie: Tatăl nostru –
  10. Încheiere:
  11. Închidere 31/100 Când mă plec în rugăciune
  12. Rugă
  13. Postludiu – ieşire

INTRODUCERE

 

Luca 11:1

„Într-o zi, Isus Se ruga într-un loc anumit. Când a isprăvit rugăciunea, unul din ucenicii Lui I-a zis: „Doamne, învaţă-ne să ne rugăm, cum a învăţat şi Ioan pe ucenicii lui.”

 

Inimile ucenicilor care ascultau erau adânc mişcate. Ei au observat cât de des petrecea El ore lungi în singurătate, în comuniune cu Tatăl Său. El Îşi petrecea zilele, slujind mulţimilor care se îngrămădeau în jurul Lui şi dezvăluind gândurile perfide ale rabinilor. Munca aceasta neîncetată Îl istovea adesea aşa de mult, încât mama şi fraţii Săi, şi chiar ucenicii Săi, se temeau că-şi va primejdui viaţa. Dar, când Se întorcea de la orele de rugăciune, care încheiau obositoarea zi, ei vedeau că faţa Sa era plină de pace şi un suflu de reînviorare părea că străbate fiinţa Sa. El venea zi după zi, de la orele petrecute cu Dumnezeu, ca să le aducă oamenilor lumina din ceruri. Ucenicii ajunseseră să facă o legătură între orele Sale de rugăciune şi puterea cuvintelor Sale. Acum, când ascultau rugăciunea Sa fierbinte, inimile lor erau pline de respect şi smerenie. Când El a încetat să Se mai roage, pătrunşi de marea lor lipsă, ucenicii I-au zis: „Doamne, învaţă-ne să ne rugăm” (Luca 11,1).

Cugetări de pe Muntele Fericirilor 5:3

 

Rugăciunea pe care Hristos a dat-o ucenicilor Săi ca răspuns la această cerere nu este alcătuită dintr-un limbaj bombastic, ci exprimă în cuvinte simple nevoile sufletului. Ea este scurtă şi se ocupă de nevoile zilnice.

Marturii pentru comunitate 37:818

Martin Luther a fost apreciat pentru multe lucruri. Unul dintre acestea, care era o preocupare şi pentru contemporanii săi, a fost dragostea lui faţă de rugăciune. Luther s-a dăruit unei vieţi disciplinate de rugăciune, punând zilnic deoparte câteva ore din viaţa sa, pentru a sta de vorbă cu Dumnezeu. Cineva l-a întrebat cu o anumită ocazie: „Frate, Martin, tu eşti un om ocupat, eşti un om eficient …” – şi aşa este; uitaţi-vă câte cărţi a scris: cincizeci de volume de cărţi destul de substanţiale; de asemenea, el a avut tot felul de responsabilităţi în lucrarea de învăţare, în predicare, în conducerea Reformei şi în toate celelalte … – „cum poţi în fiecare zi să stai două ore în rugăciune, ţinând cont de programul tău încărcat?”. Luther i-a răspuns astfel la întrebare: „Ei bine, principiul celor două ore este principiul de bază, principiul fundamental”. Atunci când era presat de mult mai multe sarcini şi responsabilităţi şi viaţa lui devenea mai aglomerata decât era de obicei, Luther spunea că trebuie să-şi modifice viaţa de rugăciune. Dar ce credeţi că trebuia el să-şi modifice, la ce anume se referea? În mod normal, aţi tinde să credeţi ca el intenţiona să-şi diminueze timpul pe care-l petrecea în rugăciune, însă el se referea exact la opusul acestei mentalităţi. Luther a spus: „Cu cât sunt mai ocupat, cu cât am mai multe responsabilităţi, cu atât mai mult găsesc că este necesar să acord mai mult timp rugăciunii”. Şi astfel, timpul pe care îl dedica rugăciunii, începea mai degrabă să crească o dată cu capacitatea lui de a rezista la presiunile din viaţă, decât să se diminueze. În acel moment el începuse de fapt să-l imite pe Hristos, pentru că toate aceste lucruri şi-au găsit loc şi în viaţa Domnului nostru.

 

DE VORBĂ CU DUMNEZEU

  • „Tatăl nostru care eşti în ceruri…”
  • De ce mă întrerupi? Nu vezi că mă rog?
  • Bine, dar M-ai chemat.
  • Te-am chemat? Eu nu Te-am chemat, eu mă rog: „Tatăl nostru care eşti în ceruri…”
  • Vezi? Iarăşi M-ai chemat.
  • Cum adică Te-am chemat? Ce vrei să spui?
  • M-ai chemat. Ai spus: „Tatăl nostru care eşti în ceruri…”

         Iată-Mă! Sunt aici. La ce te gândeşti acum?”

  • La nimic. Am vrut doar să spun o rugăciune. Îmi place să spun „Tatăl nostru”. Întotdeauna mă simt bine după aceea, aşa, ca şi când mi-aş fi îndeplinit o datorie.
  • Bine, atunci continuă.
  • „Sfinţească-se Numele Tău…”
  • Stai! Ce vrei să spui prin asta?
  • Prin ce?
  • Prin „Sfinţească-se Numele Tău…”
  • Oh… (surprins)… nu ştiu ce înseamnă. De unde să ştiu? Face parte din rugăciune. Chiar aşa – ce înseamnă?
  • Înseamnă „fie onorat, cinstit, făcut sfânt”.
  • Da, are sens! Niciodată nu m-am gândit ce-ar putea să însemne acest „sfinţească-se”. Acum trebuie să continui: „Vie Împărăţia Ta, facă-se voia Ta precum în cer, aşa şi pe pământ…”
  • Chiar crezi ce-ai spus?
  • Desigur? De ce nu?
  • Bine, şi-atunci ce faci cu privire la aceasta?
  • Cum ce fac?… Păi, ce-aş putea face? Nu fac nimic… Mă gândesc doar, că ar fi minunat dacă Tu ai deţine controlul peste toate lucrurile, mari şi mici, de aici, de pe pământ, aşa cum fără-ndoială deţii controlul acolo sus, în ceruri.
  • Deţin Eu controlul peste viaţa Ta?
  • Peste viaţa MEA? Bine… eu merg la biserică…
  • Nu, nu asta te-am întrebat. Ce poţi să spui despre poftele firii pământeşti cu care te lupţi? Ce faci cu temperamentul tău, mai ales când – cum spui tu – te calcă cineva pe bătătură? Ştii prea bine că asta este una dintre problemele tale… Şi aminteşte-ţi ce fel de cărţi citeşti, ce programe TV urmăreşti…
  • Opreşte-Te! Nu mă mai critica! Nu sunt eu nimic mai rău decât ceilalţi din biserică!
  • Oh, iartă-Mă, te rog. Credeam că te rogi ca voia Mea să se facă pe pământ precum în cer. Iar aceasta nu se poate face decât dacă începe cu cei care se roagă pentru aceasta. Deci… cu TINE.
  • Bine, recunosc că am unele cusururi şi, pentru că Tu ai menţionat câteva dintre ele, mă gândesc că aş mai putea adăuga şi altele.
  • Cred şi Eu că ai mai putea adăuga şi altele…
  • Ştii, adevărul e că nu m-am prea gândit la ele până acum, dar mi-ar plăcea să mă las de unele obiceiuri rele. Şi aşa, treptat, aş fi cu adevărat LIBER!
  • Bine, acum eşti pe drumul cel bun. Vom lucra împreună: Tu şi cu Mine. Nici nu bănuieşti câte biruinţe vom avea! Mă bucur pentru tine.
  • Ascultă, Doamne, acum trebuie să închei. Rugăciunea asta mi-a luat mai mult timp ca de obicei. „Pâinea noastră cea de toate zilele, dăne-o nouă astăzi”
  • Rugăciunea este un lucru periculos. Poţi sfârşi prin a fi complet schimbat – ştiai asta, nu-i aşa? Tocmai asta vreau Eu, să alegi tu pentru viaţa ta. M-ai chemat şi iată-Mă, sunt aici. Acum este prea târziu să te opreşti. Continuă-ţi rugăciunea, mergi mai departe.
  • Mi-e frică!
  • Frică? De ce ţi-e frică?
  • Pentru că ştiu deja ce vei spune.
  • Haide, pune-Mă la încercare şi-ai să vezi.
  • „Şi ne iartă nouă greşelile noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri…”
  • Ce se întâmplă cu TINE şi OANA?
  • Vezi? Am ştiut! Am ştiut c-o să-mi aminteşti de ea! Doamne, Oana împrăştie numai minciuni despre mine şi nici până în ziua de azi nu mi-a plătit datoria. Mi-am promis solemn s-o pun la punct o dată pentru totdeauna!
  • Dar ruga ta cum a fost ? cum te-ai rugat?
  • Nu asta am vrut să spun!
  • Bine, cel puţin eşti sincer. Dar cred că nu este deloc uşor să porţi povara amărăciunii în inima ta…
  • Nu-mi pasă! Cel puţin mă voi simţi mai bine, după ce mă voi răzbuna pe ea. Oh, planul e gata, până în cel mai mici amănunte! O să-i pară rău de absolut tot ce mi-a făcut!!!
  • Te înşeli, dragul meu. Nu te vei simţi deloc mai bine, ci va fi mai rău. Răzbunarea doar pare dulce. Gândeşte-te numai cât de nefericit eşti deja. Dar ştii ceva? Eu pot schimba totul.
  • Tu poţi schimba totul? Cum?
  • Iart-o pe Oana şi atunci Eu te iert pe tine. Ura şi păcatul vor rămâne problema Oanei după aceea, nu a ta. S-ar putea să pierzi banii ăia cu care spui că-ţi este datoare, dar cel puţin vei avea pace în inima ta.
  • Dar, Doamne, NU POT s-o iert!
  • Atunci nici Eu nu pot să te iert.
  • … Bine, ai dreptate. Mai mult decât să mă răzbun pe Oana, vreau să am pace în inimă. Bine, o iert! Ajut-o să găsească şi ea calea cea dreaptă în viaţă. Doamne, ştiu că se simte mizerabil acum – şi oricine ar face ca ea s-ar simţi la fel. Într-un fel sau altul, Te rog, arată-i calea.
  • Foarte bine! Minunat! Cum te simţi acum?
  • Hmmm, bine, chiar foarte bine. Ştii, cred că deseară nu voi merge la culcare atât de încordat ca de obicei… parcă nici nu mai sunt atât de obosit.
  • Dar nu ţi-ai terminat încă rugăciunea. Continuă…
  • Ai dreptate! „Şi nu ne duce pe noi în ispită, ci ne izbăveşte de cel rău…”
  • Bine, am să fac şi asta, numai nu te pune singur în locul unde poţi fi ispitit.
  • Ce vrei să spui cu asta?
  • Schimbă-ţi prieteniile, renunţă să mai mergi în locurile în care ai mers până acum, nu te mai uitat la filme murdare, nu mai asculta discuţii păcătoase, nu te mai pune în situaţii îndoielnice. Unii dintre prietenii tăi au deja o influenţă mult prea mare asupra ta. Vor să te implice în lucruri incorecte, nu te lăsa păcălit de ei! Te mint ca să se distreze pe seama ta, dar în cele din urmă prietenia cu ei te va ruina. Şi încă ceva: nu face din Mine ţapul tău ispăşitor.
  • Nu înţeleg! Ce vrei să spui?
  • Înţeleg prea bine! Aşa procedezi mereu – te bagi în probleme şi apoi fugi de Mine: Doamne, ajută-mă să ies din încurcătura asta şi Îţi promit că nu mai fac alte prostii!… Ţi-aduci aminte de câte ori te-ai târguit cu Mine?
  • Da, Doamne… Mi-e atât de ruşine… Îmi pare rău. Te rog să mă ierţi.
  • Te iert. Mergi mai departe, termină-ţi ruga.
  • „Căci a Ta este împărăţia şi puterea şi slava în veci. Amin.”
  • Ştii TU ce Mi-ar aduce Mie slavă? Ce M-ar face cu adevărat bucuros?
  • Nu ştiu, Doamne, dar vreau să ştiu! Vreau să-Ţi găseşti plăcerea în mine .văd cât de mizerabilă a fost viaţa mea până acum, dar vreau atât de mult să fiu unul din urmaşii Tăi.
  • Iată şi răspunsul la întrebarea Mea!
  • Da?
  • Da, asta Îmi aduce Mie slavă: să am oameni ca TINE pe pământ, care Mă iubesc şi care caută voia Mea în viaţa lor.
  • Doamne, abia aştept să văd ce poţi face Tu din mine! Facă-se voia Ta în viaţa mea.
  • Amin?
  • Amin, Doamne.
  • Aşa să fie!

(autor necunoscut; primită de la Viorel Gabor – Însemnări din vale nr. 47/2004; preluat din ziarul Viaţă şi sănătate, nr. 92 / ianuarie 2004)

AMIN,   AMEN!

Cu toţii auzim despre cuvântul Amin. Ce să însemne?

Cuvântul „amin” sau „amen” este preluat din ebraică şi înseamnă: adevărat, credincios, fidel (Deuteronom 7:9 –  „Să ştii dar că Domnul, Dumnezeul tău, este singurul Dumnezeu. El este un Dumnezeu credincios şi Îşi ţine legământul şi îndurarea până la al miilea neam de oameni faţă de cei ce-L iubesc şi păzesc poruncile Lui.”; Isaia 49:7 –  Aşa vorbeşte Domnul, Răscumpărătorul, Sfântul lui Israel, către Cel dispreţuit şi urât de popor, către Robul celor puternici: „Împăraţii vor vedea lucrul acesta, şi se vor scula, şi voivozii se vor arunca la pământ şi se vor închina, din pricina Domnului, care este credincios, din pricina Sfântului lui Israel, care Te-a ales.” –  Dumnezeul credincios; Isaia 65:16 – „Aşa că, cine se va binecuvânta în ţară, se va binecuvânta în Dumnezeul adevărului, şi cine va jura în ţară, va jura pe Dumnezeul adevărului, căci vechile suferinţe vor fi uitate, vor fi ascunse de ochii Mei.” – Dumnezeul adevărului)

Dacă Dumnezeu este credincios, mărturiile şi învăţăturile Lui sunt sigure, adevărate, (Psalmul 19:7 – Legea Domnului este desăvârşită, şi înviorează sufletul; mărturia Domnului este adevărată şi dă înţelepciune celui neştiutor.”) ca şi avertizările Lui, (Osea 5:9  –  „Efraim va fi pustiit în ziua pedepsei: ce vestesc Eu împotriva seminţiilor lui Israel, va veni negreşit!”) şi la fel promisiunilor Lui, (Isaia 33:16 – „Acela va locui în locurile înalte; stânci întărite vor fi locul lui de scăpare; i se va da pâine, şi apa nu-i va lipsi.”)

Sunt cazuri când poporul folosea cuvântul „amin” ca să-şi exprime consimţământul faţă de o lege şi faptul că doreau să se supună pedepsei legate dea aceasta, (Deuteronom 27:15 – „Blestemat să fie omul care va face un chip cioplit sau un chip turnat, căci este o urâciune înaintea Domnului, un lucru ieşit din mâini de meşter, şi care-l va pune într-un loc ascuns!” – şi tot poporul să răspundă: „Amin!”). De asemenea era folosit să exprime încuviinţarea la rugăciunea altuia: (1 Împăraţi 1:36: – „Benaia, fiul lui Iehoiada, a răspuns împăratului: „Amin! Aşa să vrea Domnul, Dumnezeul domnului meu, împăratul”), sau la aducerea de mulţumiri a cuiva, (1 Cronici 16:36 – „Binecuvântat să fie Domnul, Dumnezeul lui Israel, din veşnicie în veşnicie! şi tot poporul a zis: „Amin!” şi lăuda pe Domnul!”; Ieremia 11:5 –  „atunci voi împlini jurământul pe care l-am făcut părinţilor voştri, că le voi da o ţară în care curge lapte şi miere, cum vedeţi astăzi.” – „şi eu am răspuns: „Amin, Doamne!”; Psalmul 106:48 –  „Binecuvântat să fie Domnul, Dumnezeul lui Israel, din veşnicie în veşnicie! şi tot poporul să zică: „Amin! Lăudaţi pe Domnul!”. Altfel, „amin” zis de Dumnezeu înseamnă: „este şi va fi aşa”, iar zis de oameni: „aşa să fie”.

În Noul Testament:

  1. este titlul lui Hristos: pentru că prin El sunt întemeiate planurile lui Dumnezeu: Apocalipsa 3:14 (Îngerului Bisericii din Laodicea scrie-i: „Iată ce zice Celce este Amin, Martorul credincios şi adevărat, începutul zidirii lui Dumnezeu”), 2 Corinteni 1:20 (În adevăr, făgăduinţele lui Dumnezeu, oricâte ar fi ele, toate în El sunt „DA” ; şi de aceea şi „Amin”, pe care-l spunem noi, prin El, este spre slava lui Dumnezeu”)
  2. primele adunări creştine au urmat exemplul lui Israel, alăturându-se cu glas tare rugăciunilor şi aducerii de mulţumiri, 1 Corinteni 14:16. Ascultătorii care au răspuns cu „amin” arată că şi-au însuşit şi sunt de acord cu ceea ce s-a rostit;
  3. o persoană spune „amin – aşa să fie” ca răspuns la dumnezeiescul „aşa va fi”, Apocalipsa 22:20 (Cel ce adevereşte aceste lucruri, zice: „Da, Eu vin curând.” Amin! Vino, Doamne Isuse!). Se mai rosteşte la sfârşitul unei propoziţii şi înseamnă: „aşa este, aşa să fie, aşa să se împlinească”, Romani 1:25; 9:5; Galateni 1:5; Filipeni 4:20; 1 Timotei 1:17, Evrei 13:21; 1 Petru 4:11. De multe ori vorbitorul adaugă „amin” la propriile lui rugăciuni şi doxologii Efeseni 3:21
  4. la începutul cuvintelor lui Isus, cu înţelesul: „desigur, adevărat”. Repetiţia cuvântului, de 25 de ori în Evanghelia lui Ioan, are forţa unui superlativ, ceva foarte sigur, Ioan 1:51; 3:3; „aşa să fie, aşa să se împlinească”, Romani 9:5, etc. Era un obicei care a trecut de la sinagogi la adunările creştine, ca atunci când cineva, după ce a citit sau a vorbit, a făcut o rugăciune solemnă lui Dumnezeu, ascultătorii să răspundă cu „amin”, arătând astfel că şi-au însuşit, sunt de acord cu ceea ce s-a rostit: 1 Corinteni 14:16.

Iată ce spune Ellen G. White despre importanţa cuvântului „Amin”, în cartea „Sfaturi pentru părinţi”:

 

„Sufăr când văd cât de puţin este apreciat darul vorbirii. În citirea Bibliei, în rostirea rugăciunii, în prezentarea unui cuvânt în adunare, cât de necesară este exprimarea clară! Şi cât de mult se pierde la altarul familial, când cel care se roagă îşi pleacă faţa şi vorbeşte cu glas scăzut, slab! Dar, îndată ce altarul a luat sfârşit, aceia care, în rugăciune, nu puteau vorbi destul de tare pentru a fi auziţi, acum pot să vorbească tare, clar şi nu este deloc greu să auzi ce spun. O astfel de rugăciune este potrivită în cămăruţă, nu în cadrul familiei sau la serviciul divin public.

Căci, dacă participanţii la rugăciune nu pot să audă ce se rosteşte, ei nici nu pot să spună „Amin”.

Aproape oricine poate să vorbească destul de tare pe a putea fi auzit într-o conversaţie obişnuită şi atunci, de ce nu ar putea vorbi aşa şi când este chemat să prezinte un cuvânt sau să înalţe o rugăciune?

Atunci când vorbiţi despre lucrurile divine, de ce să nu vorbiţi în tonuri distincte şi într-un mod care să demonstreze că sunteţi în cunoştinţă de subiect şi că nu vă este ruşine să vă prezentaţi ideile?

De ce nu vă rugaţi ca şi cum aţi avea conştiinţa liberă şi că aţi putea veni la tronul harului în smerenie şi totuşi, cu îndrăzneală sfântă, înălţând spre cer mâini curate, fără mânie şi îndoială?

Nu vă plecaţi capetele şi nu vă acoperiţi faţa, ca şi cum aţi avea ceva de ascuns, ci ridicaţi-vă ochii spre Sanctuarul ceresc, în care Hristos, Mijlocitorul vostru, stă înaintea Tatălui pentru a-I prezenta rugăciunile voastre, împletite cu meritele Sale şi neprihănirea Sa, ca un miros de tămâie.

Sunteţi invitaţi să veniţi să cereţi, să căutaţi, să bateţi; sunteţi asiguraţi că nu va fi în zadar: „Cere-ţi şi vi se va da; căutaţi şi veţi găsi; bateţi şi vi se va deschide.”

 

(Autor necunoscut, primită de la Viorel Gabor – Însemnări din vale nr. 47/2004)

(Articol preluat din ziarul Viaţă şi sănătate – nr. 92 / Ianuarie 2004)

CÂND ROŢILE RUGĂCIUNII SE ÎNVÂRTESC           

Isus ne îndeamnă: „Cereţi şi vi se va da; căutaţi, şi veţi găsi; bateţi, şi vi se va deschide” (Luca 11,9). Dar, dacă Dumnezeu cunoaşte toate lucrurile de ce trebuie să-L mai rugăm noi? Are Domnul nevoie să-I aducem aminte ceea ce El ştie deja? De ce subliniază Isus că „stăruinţa” în rugăciune este esenţială?

 

  1. Pentru că avem de dus o luptă împotriva puterilor răului. „Căci noi n-avem de luptat împotriva cărnii şi sângelui, ci … împotriva duhurilor răutăţii care sunt în locurile cereşti” (Efes.6,12)

 

  1. Pentru că rugăciunea este calea aleasă de Dumnezeu pentru noi, prin care să putem cunoaşte pe deplin voia Sa în ceea ce ne priveşte şi să primim puterea de a o înfăptui.

 

  1. Dacă vrem ca toţi cei dragi ai noştri care sunt morţi, din punct de vedere spiritual, să se trezească la o nouă viaţă, trebuie să luăm legătura cu Dumnezeu şi să primim de la El puterea de a da mărturie înaintea lor.

 

  1. Pentru că, conducătorii bisericii timpurii „stăruiau necurmat în rugăciune şi în propovăduirea Cuvântului” (Fapte 6,4). Aici descoperim secretul uimitorului succes pe care l-a înregistrat biserica timpurie în răspândirea Evangheliei în întreaga lume cunoscută pe atunci.

 

  1. Noi trebuie să stăruim în rugăciune, pentru că Isus a stabilit rugăciunea ca mijloc prin care să ne protejeze de grijile vieţii şi prin care să ne pregătească pentru iminenta Sa revenire. Toţi avem disperată nevoie de ajutor; aşa că de ce să nu începem chiar acum să vorbim în mod stăruitor cu Dumnezeu?

 

H.M.S. RICHARDS, JR.

DANIEL R. GUILD

 

EXPERIENŢĂ

În timpul sărbătorilor de iarnă din 1945, o văduvă săracă şi obosită a intrat într-un magazin şi a cerut alimente cât să astâmpere foamea copiilor ei în seara de Crăciun.

 

  • Nu am cu ce să plătesc, dar vă ofer o scurtă rugăciune, zise ea.

 

Proprietarul magazinului lua din mâna femeii o hârtie pe care erau scrise cuvintele: „Pâinea noastră cea de toate zilele, dă-ne-o nouă astăzi”. O trânti batjocoritor pe cântar şi căută în jur ceva care să nu depăşească greutatea rugăciunii.

 

Lumea din magazin se apropiase curioasă. Omul aşeză pe taler o pâine, care ar fi fost în mod normal de mii de ori mai grea decât hârtia.

 

Dar cântarul nu se clinti. Mirat şi stânjenit, continuă să adauge hrana până când talerul cedă sub greutate.

 

Apoi, vizibil enervat, întinse o pungă femeii, ca să-şi împacheteze cumpărăturile. Văzând că mai era loc în pungă, îi vârî deasupra o roată de caşcaval.

 

De ce „cântări” rugăciunea atât de mult? Simplu. În mod miraculos, cântarul se blocase exact la timp pentru a răspunde rugăciunii.

 

NANCY BECK IRLAND

PETER BECK

CÂND    Dumnezeu    ARE    UN    ALTFEL    DE    RĂSPUNS    Pentru    RUGĂCIUNEA    TA.

Cu această ocazie vreau să ating doar o fărâmă din ceea ce reprezintă un delicat subiect, cu care omenirea se confruntă încă de la începuturile ei. Probabil că acest subiect ar merita ore şi ore de reflecţie, de discuţii, dar, decât descoperirea totală a acestui subiect este curajul de a începe să-l abordezi.

Am intitulat fărâma din această ocazie: CÂND Dumnezeu ARE UN ALTFEL DE RĂSPUNS Pentru RUGĂCIUNEA TA.

Îmi plac nespus de mult rugăciunile care primesc răspuns. Am experimentat multe astfel de situaţii. Poate că am face un popas de-o zi întreagă să ne povestim unii altora ocaziile în care Dumnezeu a răspuns aşa cum am dorit şi, chiar foarte repede la rugăciunile noastre. Este frumos când primi imediat răspuns. Nimic nu te poate face mai fericit decât rugăciunile care îţi sunt ascultate. Acestea îţi întăresc încrederea, te stimulează să continui, să te lauzi cu Dumnezeul tău prompt. Însă n-am fi sincer poposind o zi întreagă şi povestind despre rugăciunile care au primit răspunsul dorit. De ce? Pentru că la fel de mult sau poate chiar mai mult am sta să povestim despre rugăciunile la care nu am primit răspunsul pe care l-am dorit.

În ce parte înclină balanţa experienţei rugăciunilor noastre? De curând am tradus o frumoasă ilustraţie, în care, prin intermediul personificării, un copac prinde viaţă. Întru-cât mesajul ei îl văd potrivit pentru întregirea cuvintelor mele vă voi reda în continuare această povestire.

(Voi ruga pe … s-o citească)

POVESTEA   BAMBUSULUI

Într-o minunată grădină creştea un bambus cu aspect nobil. Domnul grădinii îl iubea mai mult decât pe orice alt copac. An după an, copacul de bambus creştea şi se fortifica tot mai mult. Şi pentru că el ştia cât de mult era iubit de Domnul, era fericit.

Într-o zi, Domnul grădinii se apropie de iubitul său copac şi îi spuse:

„Dragă Bambus, am nevoie de tine”

Minunatul copac îşi dădu seama imediat că venise timpul oportun, timp pentru care de altfel fusese creat, aşa că spuse cu mare bucurie:

  • „Doamne sunt gata, fă din mine ceea ce vrei.” Însă vocea Domnului era gravă:
  • „Ca să te folosesc, trebuie să te dobor.”

Bambusul se înspăimântă:

„Să mă dobori Doamne? Eu, cel mai frumos dintre copacii grădinii Tale?

Nu, te rog, nu! Foloseşte-mă pentru bucuria Ta, pentru slava Ta, dar nu mă doborî!”

  • „Dragul meu copac, dacă nu te dobor, nu pot să te folosesc!” În grădina cea minunată se aşternu o tăcere de plumb. Chiar şi vântul încetă să mai bată. Uşor, tremurând în faţa stăpânului, copacul îşi înclină coroana sa şi spuse şoptit:
  • „Doamne, dacă nu mă poţi folosi fără să mă dobori, atunci fă-o”
  • „Dragul meu”, continuă Domnul grădinii, „nu trebuie doar să te dobor, ci şi să îţi tai ramurile şi frunzele”.
  • „Doamne, fie-ţi milă te rog”.
  • „Scumpul meu, dacă nu te tai, nu pot să te folosesc”.

Soarele îşi ascunse faţa, asistând la scena aceea. Un fluturaş zbura departe. Printre suspinele sale neînţelese de nimeni, spuse:

  • „Taie-le Doamne, taie-le.”
  • „Dragul meu copac, trebuie să fac chiar mai mult decât atât, trebuie să te despic în două şi să-ţi scot măduva. Dacă nu fac asta, nu pot să te folosesc”.

Bambusul se înclină până la pământ în acceptarea sa şi spuse:

– „Doamne, despică-mă şi scoate totul. Am înţeles că doar aşa mă poţi folosi.”

 

Cu durere, dar şi cu viziunea unui viitor mare pentru grădina sa, Domnul doborî falnicul copac, îi tăie ramurile cu frunze, îl despică în două, îi scoase măduva şi îl duse acolo unde izbucnea la suprafaţa pământului un vioi pârâiaş cu apă cristalină. Cu delicateţe legă chiar la izvor unul din capetele iubitului său bambus, iar cealaltă parte în prelungirea acesteia, dirijând în felul acesta apa spre pământul însetat.

 

Clară şi proaspătă, apa începu să se scurgă prin corpul scobit al copacului exact acolo unde era cea mai mare nevoie de ea.

 

CÂND Dumnezeu ARE UN ALTFEL DE RĂSPUNS                    Pentru RUGĂCIUNEA TA.   (continuare)

De ce am spus că este un subiect delicat şi chiar greu de înţeles? Pentru că neconcordanţa între cererea mea şi răspunsul lui Dumnezeu aduce suferinţă. Este acea suferinţă dată de neînţelegerea planurilor Sale cu noi, dată de acceptarea un pic forţată a dependenţei faţă de Cineva care est cu mult mai superior; este acea suferinţă dată de zdrobirea „Eu-lui”. Îl văd pe Moise bătrân, după o viaţă întreagă de renunţare, de slujire, o viaţă al cărei vis a fost acela de a păşi în ţara promisă, el şi turma pe care o condusese atâţia ani. Îl văd urcând pe munte, în ciuda poverii anilor săi, sprijinit în baston, gata să stea de vorbă cu Domnul său. Oare ce-i va spune Domnul de data aceasta, când le va oferi intrarea în pământul făgăduit? Era gata să moară în primul minut după atingerea acelui vis, dorea numai să-l atingă. Însă ce-i răspunde Domnul, ce răspuns îi dă Domnul la rugăciunea sa de-o viaţă? „Tu vei muri aici, şi vei fi îngropat pe muntele acesta. Ţara o vei vedea doar de departe.” (Deuteronom 32: 49-52)

Parcă intru şi în pielea apostolului Pavel şi înţeleg rugăciunea lui înălţată de trei ori către Domnul: „Te rog, Tată, eliberează-mă de ţepuşul acesta”… şi mi-e la fel de greu ca şi lui să aud acel altfel de răspuns: „Harul Meu îţi este de ajuns, căci puterea mea în slăbiciune a fost făcută desăvârşită” (2 Corinteni 12:7-9)

Când tu, omule de rând te rogi pentru copilul tău bolnav, ca el să fie vindecat şi, Marele Medic are un altfel de răspuns la rugăciunea ta, cum îl vezi atunci pe Dumnezeu? Din acel unghi întunecat şi trist al momentului tău de încercare, cum Îi zugrăveşti chipul? Eram pe scările spitalului de urgenţă şi mă rugam, aşa cum n-am mai făcut-o niciodată în viaţa mea, pentru viaţa soţului meu, uitând de a mea: „Doamne, ia tot ce vrei de la mine, dar salvează-l pe el”. N-aş fi crezut niciodată că ceea ce înălţam spre cer, într-o disperată cerere, renunţând fără nici o umbră de părere de rău la orice altceva, va primi totuşi un răspuns atât de rapid. La doar trei ore, răspunsul mi-a fost dat într-un alt mod. Călătoria spre casă a soţului meu fusese scurtată printr-un liniştitor somn până în dimineaţa învierii.

Vă pun o întrebare poate dificilă: care credeţi că este mai importantă dintre cele două: rugăciunea la care primeşti răspunsul dorit sau cea la care primeşti un altfel de răspuns? Sau poate că sunt la fel de importante amândouă. Eu nu am încă răspunsul, dar merită să-l căutăm în experienţele pe care le trăim. Va dirija înţelegerea noastră spre ceea ce ar fi secretul adevăratei vieţuiri alături de Dumnezeu în Vechiul Testament şi în Noul Testament.

Admir înţelepciunea de care au dat dovadă cei trei tineri înaintea cuptorului de foc.

„Dumnezeul nostru, căruia îi slujim, poate să ne scoată din cuptorul aprins… şi chiar dacă nu ne va scoate, să ştii împărate, că noi îi vom rămâne credincioşi…” (Daniel 3:17-18)

În acesta chiar se găseşte secretul liniştii, al acceptării faptului că Dumnezeu poate avea un altfel de răspuns pentru viaţa ta, la fel de util şi de preţios ca cel pe care tu l-ai fi dorit.

Cel de-al doilea exemplu luminos, deşi evocă un moment întunecat, este Isus în Ghetsemani: „Tată, dacă voieşti, depărtează paharul acesta de la Mine! Totuşi, facă-se nu voia Mea, ci a Ta”.

Nu putea lipsi exemplul desăvârşit al Mântuitorului. Nu I-a fost simplu să accepte ca doar după câteva ore să fie judecat nedrept, să fie bătut, scuipat, dispreţuit, trădat şi în loc de răsplătire să i se ofere o moarte atât de crudă şi ruşinoasă. Răspunsul Suveranului pentru El a fost chiar acesta, iar El nu s-a dat înapoi. Puterea care L-a însoţit fost cu mult mai mare decât orice suferinţă pe care a îndurat-o. Dumnezeu era chiar lângă Fiul Său.

Cu această ocazie am vrut să spun cu alte cuvinte, că trebuie să încetăm să ne mai fie frică de răspunsul lui Dumnezeu la rugăciunile noastre. Răspunsul Său este, sau va fi tocmai cel, care într-o zi ne va aduce cea mai mare bucurie.

 

Loredana Olteanu

(Articol preluat din ziarul Viaţă şi sănătate – nr. 92 – ianuarie 2004)

SUGESTII PENTRU RUGĂCIUNE

Randy Maxwell ne îndeamnă să Îi spunem exact lui Dumnezeu ce simţim. Putem să vorbim cu El. Sau să Îi scriem un bilet. Însă ne avertizează: „Nu vă consumaţi timpul gândindu-vă la topica în propoziţie sau la formulele pe care le folosiţi. Vorbiţi cu Dumnezeu cum aţi vorbi cu un prieten. El este Tatăl vostru, nu profesorul vostru de limba română.”

 

Foloseşte următoarele sugestii:

  1. Fii umil şi respectuos. Dumnezeu este prietenul tău,

dar nu un coleg de clasă.

 

  1. Fii cinstit. Dacă eşti supărat pe Dumnezeu sau îţi

este ruşine de ceea ce-ai făcut, El ştie. Aşa că este mai bine

să Îi spui chiar tu.

 

  1. Rugăciunile pot să fie scurte. Aşa ar trebui să fie mereu

rugăciunile publice. Însă poţi, de asemenea, să te rogi toată

noaptea, aşa cum obişnuia Isus, dacă ai motivele şi rezistenţa

necesare.

 

  1. Nu te lăsa purtat de rutină. Diversifică-ţi rugăciunile.

Chiar dacă Dumnezeu nu se plictiseşte, tu te vei plictisi.

Nu „recita” rugăciuni. Roagă-te!

 

  1. Poţi să îţi rosteşti rugăciunile. Uneori, poţi citi – din

Psalmi, de exemplu. Sau poţi să cânţi Domnului ce ai pe

suflet.

 

  1. Din când în când, fă ceva deosebit. Posteşte. Sau ia

o gustare şi retrage-te într-un loc liniştit şi plăcut.

  1. Poţi să foloseşti exemplul rugăciunii „Tatăl nostru”.

 

  1. Întotdeauna, roagă-te în Numele lui Isus. Aceasta

înseamnă mai mult decât să spui doar aceste cuvinte.

„Să te rogi în Numele lui Isus înseamnă să te rogi

pentru lucruri compatibile cu prezenţa şi lucrarea Sa.”

 

RANDY MAXWEL

ÎNCHEIERE

Fiecare suflet are privilegiul de a spune Domnului propriile şi deosebitele sale nevoi, şi să ofere mulţumirea sa personală pentru binecuvântările pe care le primeşte zilnic. Dar multe rugăciuni lungi şi fără viaţă, fără credinţă, care se aduc lui Dumnezeu, în loc de a fi o bucurie pentru El, sunt o povară. Avem nevoie să fim întăriţi în credinţa noastră. „Cereţi şi vi se va da” a făgăduit Mântuitorul, „căutaţi şi veţi găsi; bateţi şi vi se va deschide” – Matei 7:7. Avem nevoie să ne educăm pe noi înşine, să ne încredem în acest cuvânt şi să aducem lumina şi harul lui Hristos în lucrările noastre. Avem nevoie să ne prindem de Hristos, şi să nu-I dăm drumul până nu cunoaşte că puterea harului Său transformator se dă pe faţă de noi. Trebuie să avem credinţă în Hristos, dacă vrem să reflectăm caracterul divin.

Amin!

Marturii pentru comunitate 37:819

RUGĂCIUNE

Mă adresez cum niciodată,

În Numele lui Isus, Bunule Tată.

Şi jalea-mi inima mea să Ţi-o spuie:

Am greşit.

Întinde-Ţi spre mine mâna acu’

Dă-mi putere să iert cum ierţi Tu,

Până împărăţia-Ţi va să vie.

 

Cioplesc în obraz riduri de trudă

Pe unde lacrima mea să poată să curgă,

Şi durerea-mi, sufletul meu să Ţi-o-nalţe:

Am fost rău.

Pleacă-Ţi privirea spre mine,

Dă-mi putere să fiu bun ca Tine,

Ura mea, s-o alung cât mai departe.

 

Caut apoi ca-n aceeaşi seară

‘naintea Ta să mă-nchin iară,

şi-ntristarea-mi lacrima mea să Ţi-o plângă:

sunt plin de păcat.

Fă-mi astăzi ca niciodată;

Zdrobeşte-mă şi dă-mi o formă bună, Tată,

Ca-n inima mea pacea Ta să se strângă.

 

Iacob Coman, Şi să-L cunosc, vol.II, pag. 102

TATĂL    NOSTRU

Tatăl nostru

Care ne eşti în ceruri…

 

Tu, sfiicios Heruvim zugrăvit în biserici,

Icoană prelungă, ascetic şi sfânt,

Adumbrit de tristeţi şi lipsit de cuvânt,

Ne-nvaţă iar Numele Tău să-L sfinţim,

Ajută-ne voia Ta să-mplinim

Noi, trudit pământ de pământ.

 

Şi grâna din pâine ajunse-ne-amară,

Meşteşug am deprins

De-a coace la focul străin de afară.

Iertare, Părinte, e greu să-ţi mai cerem…

Păcatul, cu viaţa şi moartea ni-l vrerem.

 

În faţa altarelor ruinate,

Laodiceic zac suflete grele,

Niciodată iertate

Şi încă n-am învăţat cum se plânge

Sub lemnul iertării de sânge.

 

În nopţile lumii, la cină,

Ni-e strigătul rugii murdar:

„Şi nu ne duce pe noi în ispită…”

Când mâinile noastre încă înting

În blidul vânzării, cu pită.

 

Tu, Heruvim surghiunit în biserici,

Inertă statuie de sfânt,

Răstoarnă al uitării exil,

Precum în cer şi pe pământ,

Tu, Cel din veci şi amin,

Arată-ţi puterea şi slava deplin.

 

Norel Iacob, Oglindă de buzunar, pag. 30

RUGĂCIUNE

Te rog, Tată,

Te rog, înveleşte-mi sufletul

cu iubire.

Iartă-mi răutatea şi ura

şi-ntăreşte-mă cu turte

de uitare

a greşelilor greşiţilor mei.

 

Striveşte Tu orice răutate

înainte de a fi rostită,

dă putere picioarelor să alerge

la cel bolnav,

dă mâinii alinare

şi limbii dulceaţă.

 

Doamne, stau ca o cană goală

gata să fie zdrobită

de armata răului

mărşăluindă spre mine.

 

Umple-o cu diamantul răbdării

întăreşte-o cu platoşa neprihănirii,

fă-o mai tare ca moartea

şi pune-n ea uleiul iubirii.

 

Doamne,

roagă-Te Tu

şi împlineşte-Te-n

mine.

 

Beniamin N. Roşca, Rodul durerii, pag. 77

Rugăciune   prin   somn

Doamne, Te rog dă iarăşi ora înapoi!

Tu ştii că-n zori mi-e somn şi că mi-e bine

Sau dă o lege blândă pentru noi

Să nu mai fie lecţiuni

Şi nici altare prin cămine!

 

Ascultă-mă, Te rog,

Închide librării şi editurile creştine;

Scripturile confiscă-le şi du-le la chinezi!

Să ne putem distra în serile senine

Fără de teama multelor dovezi.

 

Prefă-Te că nu vii atât de peste-o clipă

Şi angajează numai pastori pacifişti,

Care să nu facă risipă

De profeţia împlinită…

Te rog, nu pune pastori alarmişti!

 

Transformă adunările în case de cultură,

Şi fă-ne la balcoane separeuri pentru noi,

Aşază-i pe bătrâni într-o adunătură

Că tot nu ne-nţeleg

Şi nu pricep mişcările mai noi.

 

Şi-apoi, Te rog, trezeşte parlamentul!

Să dea o lege aspră pentru prozeliţi,

Să nu mai fie voie de plecat cu invitaţii

Să nu mai fim trimişi cu cărţi

Din poartă-n poartă pe la răzvrătiţi.

…………………………………….

Şi totuşi, Doamne, voia Ta să fie;

Dacă Tu vrei, trezeşte-mă pe mine.

Şi fă-mă alarmist, bolnav de insomnie,

Te rog frumos, să treci printre ruine

Şi să trezeşti la viaţă tot ce-Ţi aparţine!

Daniel Chirileanu, Corigenţi la… a doua venire, pag. 265

RUGA   COPIILOR

Îngerii cunosc ruga copiilor

când lângă pat

genunchii lor se pleacă.

 

cunosc negarea visării

când fiecare zbor şi zvâcnet de-aripă

te cheamă

 

Îngerii ştiu apăsarea sub inimă

când lângă durere

luminie se năruie neputincioase

 

văd murmurul izvorului înnoptând

sub geana încrederii

aplecaţi spre coborâşul

celuilalt mal.

 

Îngerii nu cunosc

acea vreme când întâlnindu-i

noi vom cunoaşte îngerii.

 

Hanna  Bota, Dincolo de sine, pag. 109

CONVORBIRE   INTERSTELARĂ

Alo!

Eşti îngerul meu?

Ştiu că ai ridicat receptorul

şi că mă asculţi…

nici nu ştii să strănuţi,

doar, doar, să te aud şi eu

că faci un zgomot,

că spui ceva sau cânţi…

dă-mi un şi bemol major, te rog!

Vezi cum eşti?

Doar mă asculţi

şi mă priveşti…

am cheltuit aproape

toate economiile mele

de speranţe

că poate într-o zi

vei spune „da”,

de-acolo din steaua ta…

tu nu ştii să plângi

când eu plâng

spărgând vasul cu mir:

ţi-aş auzi suspinul

la celălalt

capăt de fir…

tu nu ştii să râzi

când mă împiedic de gândurile mele:

ţi-aş auzi râsul cristalin din stele.

Cum de am uitat?

Tu eşti ocupat cu ce să faci,

eu prea ocupat cu ce să spun,

acum înţeleg de ce taci…

Până mă vei striga pe nume,

până voi scoate din cuptor

o pâine coaptă,

pentru plăcerea mea,

lasă-mă să mai formez odată.

George Uba, Amalia Uba, Torente de linişte, pag. 39

RUGĂCIUNE   DE   SEARĂ

Bunule Părinte care locuieşti în cerurile înalte,

După o zi înnorată, îţi cer o noapte senină.

Degetele-mi tremurânde le-ncrucişez în şoapte

Şi-aş vrea să fie prinse de întânsa-Ţi mână,

De parcă-Ai fi aici şi nu departe.

 

La căpătâiu-mi vieţii privirea Ta coboare,

Ca să nu dorm, să nu visez, ci să mă odihnesc.

Să simt o pace dulce cum mă-nvele cum mă doare,

Şi-n zori fiinţa-mi să mi-o regăsesc

În plină viaţă şi splendoare.

 

Îngerii Tăi, să mă înconjure ca-n staul

Şi câinii grijilor nu îi lăsa să latre.

Coboară-Ţi tihna spre-a nu-mi lăcrima obrazul

Să uit povara şi necazul.

 

Şi eu dormind adânc, s-apun în ziua cea de mâine,

În care rogu-Te să-mi cauţi drum de mers

Căci Tu eşti pentru mine şi apă şi pâine,

Şi Ţie eu mă rog, căci lacrima mi-ai şters:

Rămâi, rămâi şi-n astă noapte lângă mine.

 

Ascultă-mi rugăciunea o Bunule Prea-nalte

De-aici de pe planeta mea, ce e departe.

 

Iacob Coman, Versuri, pag. 60

I N T E R E S

Doamne, învaţă-ne să ne rugăm

Cum au învăţat Ioan, Socrate şi Platon

Pe ucenicii lor.

Dar nu ceva prea simplu,

Pe care toată lumea să îl ştie;

Învaţă-ne ceva… filozofie,

Nu-i nevoie să-nţelegem ce spunem,

Important e să fim ca şi ei.

Doar atât că noi credem în Tine,

Pe când ei încă cer de la zei.

 

Învaţă-ne, Doamne,

O formulă,

Ceva de tip oriental,

Pe care s-o rostim când norii se adună,

La cimitir ori la spital…

 

Să nu ne-nveţi ceva cu „Tatăl nostru”

Şi nici cu Voia Ta,

… De fapt…

N-am vrea să fie nici cu „iartă-ne cum vom ierta”.

 

Învaţă-ne orice, nu mai contează,

E important să fim ca toată lumea;

Dă-ne un semn ori altceva,

Alege pentru noi o rugăciune,

Să aibă-n ea de toate, ca o frază.

 

… Dacă voi vreţi să ştiţi a vă ruga,

Atunci aflaţi că cel mai bine

Şi cel mai filozofic

E aşa:

Te rog

„Să-ţi aminteşti de mine”.

Daniel Chirileanu, Corigenţi la… a doua venire, pag. 95

 

TATĂL   NOSTRU

Spui  „Tată”, dar nu te porţi ca un fiu.

Spui  „Nostru”, dar trăieşti izolat în egoismul tău.

Spui  „Care eşti în ceruri”, dar gândeşti doar la cele pământeşti.

Spui  „Sfinţească-se Numele Tău”, dar o spune doar gura ta, nu şi inima.

Spui  „Vină-mpărăţia Ta”, dar te mulţumeşti cu succesul material.

Spui  „Facă-se voia Ta”, dar n-o accepţi când este dureroasă.

Spui  „Pâinea noastră cea de toate zilele”, dar nu-ţi aduci aminte de cel flămând.

Spui  „Iartă-ne greşelile noastre”, dar păstrezi ura fratelui tău.

Spui  „Nu ne lăsa să cădem în ispită”, dar nu eviţi ocazia de a păcătui.

Spui  „Izbăveşte-ne de cel rău”, dar zilnic eşti în el.

Spui  „Amin”, dar nu iei în serios „Tatăl nostru”.

Ce aştepţi?

(din Revista Adventista,  pag. 13, ianuarie 2004.)

deAndrei Spiridon

Daniel

Daniel.doc
Daniel.doc
Daniel.doc
116.5 KiB
50 Downloads
Details

D A N I E L

POEM   ÎN   ŞASE   TABLOURI

(program copii, juniori, 20+)

CUPRINS:

  1. Deschidere
  2. Rugăciune
  3. COR
  4. Introducere – seniori
  5. COR copii 15 CP
  6. Tabloul I – juniori
  7. COR copii 99 CP
  8. Tabloul II – juniori
  9. Tabloul III – primară
  10. COR juniori – 11 SSC
  11. Tabloul IV – juniori
  12. Tabloul V – primară + grădiniţă
  13. COR juniori – Ceasul rugii
  14. Tabloul VI – junior + primară
  15. COR
  16. Concluzia programului – seniori
  17. COR
  18. Închidere
  19. Rugăciune
  20. COR
  21. Postludiu – ieşire

INTRODUCERE

Experienţele lui Daniel şi ale celor trei tineri, ne arată avantajele unei hotărâri simple şi ce poate face Dumnezeu pentru acei ce vor a lucra împreună cu El la curăţirea şi înnobilarea sufletului.

Daniel şi tovarăşii lui au preamărit pe Dumnezeu, şi au fost o lumină la curtea Babilonului. În istoria acestor bărbaţi noi auzim glasul lui Dumnezeu care ne vorbeşte personal şi ne invită să fim şi noi o lumină cu privire la cumpătarea creştină şi să ne supunem legilor sănătăţii.

Aceleaşi adevăruri puternice care au fost descoperite prin aceşti bărbaţi, Dumnezeu doreşte să le descopere şi prin tinerii şi chiar copii săi de astăzi.

Viaţa lui Daniel şi a celor trei tovarăşi ai săi este o demonstraţie despre ceea ce voieşte El să facă pentru aceia care se alipesc de El şi se străduiesc din toată inima ca să aducă la îndeplinire intenţia Sa.

Daniel avea 29 de ani când a tâlcuit visul împăratului. Ce experienţe măreţe au făcut aceşti tineri cu Dumnezeu în mijlocul Babilonului lumii vechi – dar poporul Lui Dumnezeu din zilele noastre este chemat să dea aceiaşi mărturie de credincioşie faţă de Dumnezeu în mijlocul Babilonului modern.

Ei trebuie să mişte braţul Lui Dumnezeu prin rugăciune la fel ca Daniel. Pentru cel mai mare monarh al lumii vechi (Habucodonosor) cât şi pentru pretinşii învăţaţi şi filozofi ai aceluiaşi timp viitorul părea foarte întunecos dar Dumnezeu a descoperit servului său Daniel misterele viitorului.

Tot astfel şi acum când viitorul este atât de întunecat chiar şi pentru cei mai mari învăţaţi ai timpului – căci întuneric des şi o negură deasă acoperă popoarele, – Domnul descoperă copiilor Săi viitorul şi le arată în trăsături vii evenimentele prevăzute în programul istoric al lui Dumnezeu. Experienţa lui Daniel în Babilon se aseamănă din multe puncte de vedere cu experienţa lui Iosif în Egipt. El a onorat pe Dumnezeul său şi Dumnezeu l-a onorat pe El căci zice: „Voi cinsti pe cei ce mă cinstesc, dar cei ce mă dispreţuiesc vor fi dispreţuiţi.”

 

DANIEL

Tabloul   I

Alegerea celor patru tineri şi hotărârea lor de a rămâne credincioşi Lui Dumnezeu.

Vorbesc Sfintele Scripturi despre poporul Iudeu

Că în vremuri de demult părăsind pe Dumnezeu

El pe ei s-a supărat pentru necredinţa lor,

Şi-au fost duşi în Babilon de Nabucodonosor.

Erau totuşi printre ei

Daniel şi încă trei

Bărbaţi tineri şi frumoşi!

Înţelepţi şi credincioşi;

Ce-n credinţă s-au unit şi-au luat o hotărâre

Prin orice va fi să trecem Domnului să-I dăm mărire.

 

Ca şi Iosif altă dată

Într-o ţară-ndepărtată

Şi la bine şi la rău

Ei serveau pe Dumnezeu.

 

Ori-şi-unde-ai fi pe lume şi oriunde te-ai afla,

De vei ţine-a Lui poruncă Dumnezeu te va salva.

 

Împăratu-a dat poruncă, dintre prinşii de război

Să se-aleagă nişte tineri, mai plăcuţi şi mai vioi

Ca-mpreună cu-nţelepţii de la curtea-mpărătească

Să înveţe carte multă şi în stele să citească.

 

Şi-a chemat pe Aşpenaz mai mare-ntre dregători,

Şi ceru ca să-i prezinte pe studenţii viitori.

Aşpenaz îţi poruncesc,

Să-i hrăneşti cu cărnuri grase şi cu vin împărătesc.

Se închină dregătorul şi-apoi zise-am înţeles!

Şi-a făcut după poruncă, tinerilor de neam ales.

 

Daniel şi-ai săi tovarăşi s-au rugat lui Dumnezeu

Să-i ajute să rămână-ncrezători în braţul Său.

Şi-au rugat pe dregătorul ce primise-nsărcinarea

Cum să li se pregătească băutura şi mâncarea.

Apă rece băutură pune-ne la încercare

Dup-aceste zece zile să ne chemi ‘naintea ta

Şi te uiţi la faţa noastră şi să faci cum vei vedea.

Se învoi dregătorul oarecum îngândurat

I-era teamă de porunca ce-i fu dată de-mpărat.

Dumnezeu care nu uită niciodată pe ai Săi,

Şi cu braţul Său puternic El îi scapă de nevoi,

A făcut ca-n zece zile tinerii cei credincioşi

Să fie găsiţi la faţă dintre toţi cei mai frumoşi

 

Uite-aşa lucrează El

Când te-ncrezi ca Daniel.

 

Şi mai spune-n Sfânta Carte că aceşti 4 feciori

Când a fost să dea examen au ieşit de 10 ori,

 

  • Mai pe sus de înţelepţi –

Şi la orişice-ntrebare

Ei dădeau răspunsul care

Întrecea pe vrăjitori

Pe magi şi descântători.

Şi-au fost puşi în posturi-nalte

Ca mai mari conducători.

TABLOUL   II

Visul lui Nabucodonosor şi dezlegarea lui.

 

Împăratul a visat

Într-o noapte-un vis ciudat,

Şi-n clipa când s-a trezit

Visul din minte-a pierit.

 

Zile-ntregi şi nopţi de-a rândul

Tot mereu el se gândea

Ce o fi cu visu-acela?

Nu mânca şi nu dormea!

Începu să-i fie teamă; oare ce mi s-o-ntâmpla?

A chemat atunci la sine pe-nţelepţi şi ghicitori

Şi ceru să-i spună visul şi să scape de fiori.

Ziseră-atunci ghicitorii: „Să trăiţi măria ta!,

Spune-ne tu nouă visul şi noi ţi-l vom dezlega.

Cum, le zise împăratul, între voi sunteţi vorbiţi

Să vă spun întâi eu visul şi voi să mi-l tălmăciţi

Şi să-mi spuneţi fiecare-o tălmăcire la-ntâmplare

Nu! Să-ştiţi… de nu-mi veţi spune

În trei zile ce-am visat,

Vă mut capul la picioare şi pe toţi v-am curăţat.

 

Împăratul n-a glumit…

Şi-a dat ordin să omoare

Pe toţi înţelepţii care

N-au putut să-i tălmăcească

Taina… şi să-l liniştească….

 

I s-a spus lui Daniel,

Că-mpăratu-a dat poruncă

Şi a-nceput ca să omoare

Pe-nţelepţi şi să-i doboare

Şi-o să-l cheme şi pe el….

Daniel se duse singur mai-nainte la-mpărat,

Şi ceru ca să oprească ordinul care fu dat.

„Împărate, domnul meu, eu servesc lui Dumnezeu.

Dă-mi timp ca să-I spun şi Lui

Taina împăratului”

Fie precum ai vorbit!….

Şi-mpăratu-a dat poruncă

Şi măcelul s-a oprit.

 

Şi se duse Daniel

Gânditor acas’ la el,

Şi-a chemat îndat’ la sine

Pe cei trei spre a le spune

Ce-a vorbit cu împăratul.

Şi-a chemat la rugăciune.

Au postit zile de-a rândul şi-au rugat pe Dumnezeu

Ca să le dezlege taina, să le-acorde harul Său…

Cum putea să nu răspundă! Cel ce-a dat făgăduinţa

Celui ce în strămutare el se roagă cu credinţă?

Şi-n vedenie de noapte Daniel a fost chemat,

Domnu-i dete dezlegare şi-l trimise la-mpărat.

Şi când Nabucodonosor aştepta nerăbdător,

Daniel l-a anunţat că se află la palat…

 

„Daniele, vei putea taina a mi-o dezlega?”

Împărate, domnul meu, îţi voi spune; dar nu eu,

Ci prin mine vei cunoaşte că vorbeşte Dumnezeu.”

Dumnezeu ţi-a dat putere şi întinsă stăpânire

Peste-ntreaga omenire…

Într-o seară te-ai urcat pe terasă….la palat,

Şi priveai aşa în zare, Babilonul tău cel mare.

Şi ţi-ai pus o întrebare: după mine ce-o fi oare?

Şi noaptea când te-ai culcat tot aşa ai cugetat

Şi-acum iată Dumnezeu îţi arată visul tău:

Cum priveai aşa în zare vedeai un chip aşa mare

Capul lui era de aur. Raze-n juru-i răspândea,

Piept şi braţe de argint, coapse de aramă-avea,

Iar picioarele de fier, jos la degete de lut.

O piatră veni din cer, şi-n ţăndări l-a prefăcut.

Un vârtej cumplit veni, şi metalul sfărâmat

Prefăcut în fum şi praf, până-n nori s-a ridicat.

Pietricica ce-ai văzut-o că-l lovise la picioare,

A crescut văzând cu ochii şi ajunse-un munte mare

Iată-acesta-i visul tău, împărate Domnul meu!

Şi acum să ai răbdare

Să păşim la dezlegare.

Tu eşti capul cel de aur şi împărăţia ta!

După tine împărate, alte trei îţi vor urma.

Toate însă se vor duce, timpul le va spulbera.

Iar a cincea-mpărăţie, va rămâne pe vecie.

E regatul sfinţilor, ce sfârşit nu va avea.

Până-n vecii vecilor, Domnul îl va guverna.

Visul este adevărat, cum şi dezlegarea lui,

Şi acuma împărate, placu-ţi sfatul Domnului,

Încetează cu păcatul teme-te de Dumnezeu,

Nu uita că El îţi dete rob chiar pe poporul Său.

Poartă-te cu ei cu milă, nu după faptele lor.

Dacă vrei să fii odată, în regatul sfinţilor…

 

Se cutremură-apăratul şi-a rămas înmărmurit,

Un fior trecu printr-însul, păru-n cap i s-a zburlit

Umilit coboară tronul, lui Daniel s-a închinat,

Şi recunoscu într-însul Duhul Celui Prea Înalt,

dete apoi o poruncă peste-mpărăţia lui:

”Toată lumea să slăvească Dumnezeul cerului.

Numai Lui să-I se-nchine, jertfe sfinte să-I aducă,

Nimenea să nu-ndrăznească ca să calce-a Lui poruncă.

 

TABLOUL   III

Cuptorul de foc, salvarea celor trei tineri

O, de-ar fi rămas mereu cu temerea de Dumnezeu,

Dar nu după multă vreme a uitat a se mai teme,

Şi-a făcut un chip turnat cam aşa cum a visat,

Înalt de 60 de coţi, iar de şase era lat,

În marea câmpie Dura, idolu-a fost-‘nălţat.

Şi-a chemat întreg poporul în împărăţia sa,

Să se plece să se-nchine când trâmbiţa va suna.

 

Şi când trâmbiţa-a sunat,

Tot poporu-a-ngenunchiat,

În această gloată mare,

Au rămas trei în picioare.

Şadrac, Meşac şi Abed-Nego

La poruncă de-mpărat,

Ei genunchiul n-au plecat.

 

Când i-a văzut împăratul, foarte mult s-a mâniat,

Sadrac, Meşac şi Abed-Nego înadins nu v-aţi plecat

Chipului ce-am înălţat?

 

Uite poruncesc din nou: Crainicul să strige tare

Şi să văd de-aveţi curajul ca să mai staţi în picioare,

Şi să ştiţi că de veţi sta,

Nimeni nu vă va scăpa,

Pe voi azi din mâna mea!

Lângă idol se afla nu departe un cuptor,

Unde-ardea un foc nestins, groaznic, şi dogoritor,

În cuptor veţi fi zvârliţi şi-ntr-o clipă pârjoliţi,

Deci fiţi gata nu mai staţi, ci la chip vă închinaţi.

Împărate, noi toţi trei, nu slujim alţi Dumnezei.

N-adorăm nici chipul tău, Noi slujim lui Dumnezeu.

În foc de ne-i arunca noi tot nu ne-om închina.

Domnul poate să ne scape pe noi azi din mâna ta,

Şi chiar de nu ne-o scăpa, noi tot nu ne-om închina.

L-a cuprins mânie mare pe Habucodonosor,

Şi-a dat ordin ca să-i lege, să-i arunce în cuptor.

 

I-au legat cu-a lor veşminte, fedeleş i-a-nfăşurat,

Şi-apoi trei haldei puternici drept în foc i-a aruncat.

De şapte ori mai puternic era-ncins cuptoru-acum

Că văpaia lui fierbinte pe haldei i-a făcut scrum

Iară sfinţii când căzură pe jăratecul încins

Îngerul era acolo para focului a stins.

Îi luă voios de mână şi plăcut el le şopti,

Nu vă temeţi Domnul zice: Chiar prin foc cu voi, voi fi.

Iar haldeii-ncremeniră… îngroziţi la ei priveau,

Împăratul zise-atuncea n-am aruncat noi doar trei?

Cum se face! văd eu bine, mai e unul între ei?

Iară faţa lui străluce cum e faţa soarelui.

Dumnezeu veni să-i scape pe toţi credincioşii Lui

Şadrac, Meşac şi Abed-Nego fii ai Celui Prea Înalt,

Părăsiţi îndat cuptorul, împăratul a strigat.

Mă iertaţi de-a mea urgie mă simt tare vinovat.

Au ieşit drept credincioşii nici nu miroseau a fum

Pe când cei ce-i aruncase, cum v-am spus

S-au făcut scrum.

 

Dumnezeu este acelaşi, ieri şi azi şi-n veci de veci

Nu te teme nici prin apă, nici prin foc de-ar fi să treci.

El cu mâna-I te mângâie,

Şi te scapă din nevoi.

Bun tovarăş vrea să-ţi fie

Şi să-ţi dea speranţe noi.

Se căi din nou satrapul/om despotic şi arogant/

De-mpărat, de fapta lui,

Şi-şi recunoscu păcatul înaintea cerului.

Iar şi după toate-acestea el a rămas tot păgân

Nu s-a pocăit de rele, şapte ani a fost nebun.

A trăit printre jivine, se hrănea ca animal,

Mânca paie ca şi boul, avea unghii ca de cal.

Dezbrăcat, umbla desculţ, părul ca pana de struţ,

După 7 ani de zile şi-a venit nebunu-n fire.

 

TABLOUL   IV

Ospăţul lui Belşaţar căderea imperiului Babilonian

După el la-mpărăţie a urmat nepotul său,

Belşaţar cel mândru, aspru, tot ca el…poate mai rău.

Şi se spune în Scriptură că-ntr-o noapte la palat,

La ai săi mai mari, o mie, un mare bancheta dat.

Cu femei şi ţiitoare, au băut şi-au petrecut,

Până pe la miezul nopţii, despre ei n-au mai ştiut

Şi în mijlocul orgiei, Belşaţar şi-aduse-aminte

Cum că unchiul său aduse pradă nişte vase sfinte,

Când căzu Ierusalimul din templul lui Dumnezeu,

Şi-a poftit să bea din ele, vinuri la ospăţul său.

Au adus vasele sfinte toate din aur curat,

Şi-au băut cu toţi din ele până când s-au îmbătat.

Au batjocorit pe Domnul şi Numele Lui Cel Sfânt,

Şi-au slăvit pe zeii de-aur, piatră, lemn sau de argint.

Şi pe când nelegiuirea şi vacarmul culmina,

Apăru de-odat’ o mână care pe ziduri scria.

Amuţiră toţi deodată, şi-mpăratul tremura,

Începu să se bâlbâie, genunchii nu-l mai ţineau.

Cădeau unii peste alţii iar femeile ţipau,

Litere de foc pe ziduri, sclipeau ameninţătoare,

Începură să-şi dea seama că sosise-a lor pierzare

Împărat-a dat poruncă, s-aducă pe ghicitori,

Şi-au venit toţi înţelepţii, vracii şi descântătorii

Cum şi-n stele cititorii.

Dar degeaba-au încercat

Scrierea n-au dezlegat.

Zise-atunci împărăteasa, cheamă şi pe Daniel!

Mi-amintesc că bietul unchi, ne vorbea mereu de el.

Tu nu ştii? Cum de-ai uitat?

Când visul i-a dezlegat?

Şi-l aduseră îndată, pe profet în miez de noapte,

Şi-i ceru ca să citească slovele înfricoşate,

Începu profetu-a spune, Mene… Techel… Ufarsine…

O-mpărate, împărate, zilele-ţi sunt numărate.

Dumnezeu te-a cântărit, şi prea uşor te-a găsit.

Chiar acum nimicitorul de la porţi a tras zăvorul

Împărate Domnul meu te-a părăsit Dumnezeu.

Vru atunci să-l răsplătească, pe profet

Să dăruiască, lanţ de aur pus la gât,

Şi veşmânt până-n pământ.

Ţine-ţi-le pentru tine, sau dă-le oricui vei vrea

Auzi lăncile răsună… a sosit pieirea ta.

Astfel căzu Babilonul şi cu toată slava sa.

 

După capul cel de aur, pieptul de argint urma.

Le sunase ceasul vremii după cum era proorocit

Marea lor împărăţie, într-o noapte s-a sfârşit.

Tot aşa va fi la urmă orologiul va suna,

Tot ce-i pământesc va trece, cele veşnice-or urma.

 

TABLOUL   V

Dariu Medul – persanul

Daniel în groapa cu lei

Dariu Medul împăratul cunoştea pe Dumnezeu,

Era fiu lui Ahaşveros cel salvat de Mardoheu,

Când veni la-mpărăţie el găsi pe Daniel,

Stând la post la datorie dintr-o mie numai el.

Ceilalţi ce luase parte la ospăţul blestemat,

Au fost omorâţi cu toţii şi nici unul n-a scăpat.

Dariu-medu-îi strânse mâna şi-l lăsă la postul său

Peste toată-mpărăţia cel mai mare-ntâi sunt eu.

După mine Daniele tu vei fi mai mare-n stat,

Toţi să ţi se plece ţie şi profetul s-a-nchinat.

Dar au fost întotdeauna oameni răi şi duşmănoşi,

Şi-ntre sfetnicii lui Dariu erau unii şi geloşi.

Cum de puse împăratul, peste noi pe-acest evreu,

Şi e lăudat întruna pentru Dumnezeul său?

Cum între noi nu-i nici unul om cinstit şi învăţat

Să numim deci o echipă şi să fie controlat”.

I-au făcut verificare! Şi-au căutat…

Şi-au scormonit toată-a sa activitate

Şi nimic rău n-au găsit.

Şi-a făcut un plan viclean

Inspirat chiar de Satan

Hai să făurim o lege cu privire la-nchinare!

Ca în toată-mpărăţia, tot poporul mic şi mare

În timp de 30 de zile doar lui Dariu să se-nchine.

Dar legea să fie aspră şi să-l privească pe-oricine.

Şi se duse la-mpărat, şi o dete la semnat.

Împăratul nu ştia legea lor ce urmărea,

Crezând că nu-i ceva rău, el şi-a pus sigiliul său.

Şi s-au închinat vrăjmaşii, până la pământ smeriţi

Au făcut consiliu-ndată, erau foarte fericiţi.

Şi-au numit alergătorii să trimită cu scrisori,

Ca în toată-mpărăţia, crainicii să strige tare.

Toată lumea să cunoască legea despre închinare,

Şi-auzi şi Daniel… Dar el nu s-a speriat.

Şi tot ca şi mai-nainte Domnului s-au închinat.

Într-o zi, după amiază… era ceasul rugăciunii

Pentru jertfa cea de seară aşa cum făceau străbunii

Daniel deschise geamul cu faţa spre Ierusalim

Se ruga cu glas puternic, şi până să zic-amin

Vrăjmaşii au dat năvală şi-năuntru au intrat,

Unde se ruga profetul şi stătea îngenunchiat

S-au dus fuga la-mpărat şi i-au spus că Daniel,

N-a voit să ţină seamă de decretul dat de el.

Că se află arestat şi-o să fie condamnat.

Împăratul nu putea legea a contramanda.

Şi îl dete celor răi

Să fie-aruncat la lei.

Înţelese-abia acuma planul lor viclean şi rău.

Coborî îndurerat treptele tronului său,

Şi s-a dus în dormitor supărat şi gânditor.

Numai Dumnezeul lui l-ar putea scăpa de lei

Ar putea ca să trimită unul dintre solii Săi.

Fiarele să le-mblânzească şi pe el să-l ocrotească

Şi cum Dariu-a cugetat, chiar aşa s-a întâmplat,

Dumnezeu care veghează peste toţi copii Săi

Cum putea să nu salveze şi pe Daniel de lei?

Când vrăjmaşii-l aruncară fiarelor spre-a-l sfâşia

Îngerul era acolo şi-şi întinse mâna sa.

Blând îl prinse pe profetul şi-l luă la sânul său

Nu te teme Daniele sunt trimis de Dumnezeu,

Noaptea asta vom fi-mpreună, pentru a te-ncuraja

Iar în zorii dimineţii Dariu te va libera.

Leii stau cuminţi pe labe şi privesc ţintă la ei

Cu ochi blânzi şi dând din coadă

Bucuroşi ca nişte miei.

Toată noaptea nu dormise, nici-o clipă împăratul

Iar în zorii dimineţii grabnic părăsi palatul

Alergă la blestemata groap-a celor osândiţi

Iar când l-au văzut groparii au rămas încremeniţi

Daţi capacul la o parte vă sculaţi de la pământ

Că ieri s-a făcut o crimă şi s-a condamnat un sfânt

Şi-aruncă privirea-n groapa şi cu un glas plângător,

Începu să strige tare aşteptând nerăbdător.

Daniele! Daniele! Cel mai bun sfetnic al meu,

A putut să te salveze oare Dumnezeul tău?

Da-mpărate, fu răspunsul, Dumnezeu mi-a arătat

Căci am fost nevinovat

A trimis îngerul său să mă scape-n ceasul greu.

Căci n-am făcut nimic rău.

Chiar în faţa ta-mpărate mâinile îmi sunt curate

Zise-atuncea împăratul scoateţi pe nevinovatul

Uite-aşa salvează el credincioşi ca Daniel.

Nu vă temeţi deci de lei, Domnul poate să-i facă miei.

Apoi Dariu-a ordonat, ordin sever de-mpărat

să vă duceţi şi să strângeţi pe cei ce l-au condamnat

Într-un ceas să-i adunaţi şi la lei să-i aruncaţi

S-au dus şi i-au arestat şi în groap-i-au aruncat.

Pân’ s-ajungă-n fundul gropii lei-i-au şi sfâşiat.

Astfel dar s-a terminat cu cei răi ce-au cugetat

Celor drepţi a face rău nu i-a răbdat Dumnezeu.

 

TABLOUL   VI

Rugăciunea lui Daniel; Îngerul Gabriel îi vine în ajutor.

După-aceea Daniel s-a dus în casă la el

Şi-a făcut o rugăciune de adâncă mulţumire

Pentru-a Domnului iubire şi măreaţă izbăvire,

Doar în ruga lui fierbinte, Daniel şi-aduse-aminte

De cuvântul profeţit ce era de împlinit.

Ieremia profeţise, veţi fi duşi în Babilon,

70 de ani vor trece până când Slăvitul Domn,

Îl va cerceta din nou pe întreg poporul Său.

Şi în ruga sa profetul prezenta întreg poporul

Şi pentru a lui iertare el era mijlocitorul.

Iartă Doamne răzvrătirea şi păcatul nostru greu

Căci noi şi mai marii noştri am făcut tot ce e rău.

Iar în clipa când profetul, începu a se ruga,

Sus în cer la tronul slavei, Domnul o poruncă da.

Gabriele! ca un gând, zboară iute spre pământ.

Daniel cel ne-nfricat stă în rugă-ngenunchiat

Mergi arată-i viitorul şi explică-i profeţia

Cum se va-mplini Scriptura cu privire la Mesia.

Şi pe când el se ruga Domnului se închina

Veni Gabriel în zbor şi îi zise iubitor:

Am venit ruga-ţi s-ascult sunt aici ca să-ţi ajut

Sunt trimis de Dumnezeu să-ţi dezvălui planul Său

Lucrul este hotărât şi robia-i pe sfârşit.

În această-mpărăţie Dumnezeu va ridica

Alţi doi împăraţi la cârmă

Şi-amândoi porunc-or da

ca poporul să se-ntoarcă înapoi în ţara sa.

Voi zidi Ierusalimul, cum şi templul Domnului

El îşi va aduce-aminte iarăşi de poporul lui.

Vor aduce din nou jertfe necurmate pe altar,

Preoţii odăjdii ţin zilnic Domnului în dar

Miei de-un an fără cusur cum şi cele dintâi roade

Azimi sfinte, nedospite cum scrie la Sfânta Carte.

Toate-aceste jertfe sfinte ce le-aduce-ntreg poporul

Sunt simbolul lui Mesia, Şilo, Pacificatorul.

Ia aminte Daniele căci o taină-ţi voi vesti

De când se va da poruncă templul se va rezidi.

Să ştii dar şi să-nţelegi săptămâni au să mai treacă

La număr vreo 70… Cea din urmă săptămână

Din această profeţie decât cele 69.

Cea mai mare o să fie.

La-nceputul săptămânii va fi uns cu Duhul Sfânt

Mesia Mântuitorul prin botez şi legământ.

La mijlocul săptămânii viaţa jertfă Îşi va da

Iar cealaltă jumătate ce-a rămas din săptămână

Dumnezeu o hărăzeşte spre-a aduce la lumină

Pe poporul rătăcit ce-mpreună cu mai marii

Pe Cel Sfânt L-au răstigni.

Pentru-a lor nelegiuire Domnul Îi va lepăda

Şi solia mântuirii spre neamuri se va-ndrepta.

Dintre ei îşi va alege Dumnezeu un nou popor.

Mii de mii vor fi la număr în regatul sfinţilor,

Ce va dăinui-n vecie Dumnezeu va fi cu ei.

Îi va duce la odihnă, pe toţi credincioşii Săi.

Cunoştinţa mult va creşte şi mulţi vor cutreera

Toate-aceste lucruri însă, la sfârşit se va-ntâmpla

Iar tu du-te Daniele la odihnă liniştit

Partea ta de moştenire ţi-e păstrată negreşit.

Tu vei odihni în pace până-n ziua de apoi.

Auzi-vei glas de trâmbiţi Domnul va scula pe-ai Săi

Eu te voi lua de mână căci eşti scump şi prea iubit.

Şi cu toţi cei sfinţi în ceruri vei fi veşnic fericit.

Fericiţi vor fi atuncea toţi cei scrişi în cartea lui

Înţelepţii străluci-vor ca şi bolta cerului,

Iar acei ce-n viaţa asta suflete vor câştiga,

În coroană… pentru fiecare suflet… câte-o stea.

O iubitul meu prieten, frate scump, oricine-ai fi

Tot ce scrie-n Cartea Sfântă, în curând se va-mplini.

Domnul vine să-şi adune iarăşi pe poporul Său.

Între ei ajute, Doamne ca să fim şi tu şi eu.

Daniel fie-ţi mereu pilda de urmat

Bine ştiţi cum Dumnezeu l-a binecuvântat.

Deci rămâi ca Daniel tare în Hristos

Fii şi altora model, de om credincios.

 

Aceasta fie zilnic ţinta

Şi ruga noastr-a tuturor

Lăudat să fie Domnul azi

Şi-n vecii vecilor!

Amin!

CONCLUZIA

Din istoria salvării lui Daniel noi putem învăţa că, copii lui Dumnezeu trebuie să rămână statornici atât în timp de încercare şi întuneric cât şi atunci când planurile lor ar fi luminate de raze de speranţă şi în jurul lor s-ar afla tot ce le doreşte inima. Acest Daniel din groapa cu lei, era acelaşi Daniel care stătuse înaintea împăratului ca mai mare peste miniştrii ţării şi ca profet al Celui Prea Înalt. Un bărbat a cărui inimă este întemeiată pe voinţa lui Dumnezeu va rămâne acelaşi în ceasul cel mai grozav de încercare ca şi în prosperitate când lumina şi favoarea lui Dumnezeu şi a oamenilor străluceşte asupra lui. Credinţa se înalţă până la Cel nevăzut şi apucă realităţile eterne. Cerul este foarte aproape de cei care suferă pentru cauza dreptăţii. Hristos identifică interesele Sale cu ale celui credincios. El suferă în persoana sfinţilor Săi şi oricine se atinge de aleşii Săi se atinge de Dânsul. Puterea care poate să vindece vătămăturile fizice sau necazurile, poate să mântuiască şi de cel mai mare rău, dând servului lui Dumnezeu posibilitatea de a-şi păstra integritatea sa în orice împrejurare şi a birui prin harul Său Divin. Experienţa lui Daniel ca bărbat de stat în împărăţia Babilonului şi a Medo-Persiei descoperă adevărul, că un bărbat de întreprinderi nu trebuie să fie în mod necesar şi un om politic viclean ci poate fi un bărbat instruit de Dumnezeu la orice pas.

Daniel ca prim ministru al celor mai mari împăraţi pământeşti era în acelaşi timp şi un profet al lui Dumnezeu. Deşi el era om eu aceleaşi pasiuni fireşti ca şi noi totuşi condeiul inspiraţiei îl descrie ca pe un om fără defect chiar la cea mai minuţioasă examinare din partea vrăjmaşilor săi. El a fost un exemplu despre ce poate deveni un om de întreprinderi când inima sa este convertită şi consacrată şi când motivele sale sunt drepte, înaintea lui Dumnezeu. Prin purtarea sa nobilă şi integritatea sa nealterată Daniel căpătă chiar din tinereţea sa bunăvoinţă şi trecere înaintea îngrijitorului păgân în a cărui purtare de grijă era încredinţat. Aceleaşi calităţi trebuie să caracterizeze şi viaţa noastră pentru ca prin purtarea noastră Numele Dumnezeului nostru în care ne-am pus încrederea să fie glorificat.

 

CERCAREA CREDINŢEI ÎN CUPTORUL DE FOC

Manifestarea puterii Divine în favoarea lui Daniel şi a tovarăşilor săi, şi recunoaşterea adevăratului Dumnezeu chiar din partea lui Nabucodonosor încurajase pe mulţi evrei din Babilon ca să ia poziţie pentru apărarea onoarei lui Iehova şi a închinării Sale. Nabucodonosor ştia aceasta şi de aceea era hotărât acum să pună capăt acestor conflicte religioase şi să statornicească pentru totdeauna idolatria.

El dădu cea mai aspră poruncă, însoţită de cele mai grozave ameninţări pentru ca nimeni să nu mai aibă curajul a se opune acestei închinări idolatre şi a susţine o altă formă de închinare. Nu departe de locul de închinare fusese pregătit un cuptor de foc în care să se arunce aceia care nu se va închina chipului de aur.

Prin aceasta Satana urmarea în mod indirect şi viclean ca să pună o curbă sigură credincioşilor statornici lângă adevărul lui Dumnezeu. În această zi fatală puterile întunericului păreau a câştiga o victorie însemnată. Satana voia să zădărnicească intenţia lui Dumnezeu de a face prezenţa captivilor lui Israel o binecuvântare pentru toate neamurile păgâne, dar Dumnezeu hotărâse altceva. Nu toţi şi-au plecat genunchii înaintea simbolului idolatric al puterii omeneşti. În mijlocul gloatei îngenunchiate se aflau trei bărbaţi care se hotărâseră ferm ca să nu dezonoreze pe Dumnezeul cerului. Această procedare nu era o încumetare sau o nepoliteţe faţă de împărat ci un adevărat respect, faţă de Dumnezeu. Prin statornicia lor ei au ridicat coroana lui Iehova mai presus de diadema suveranilor pământeşti. Aflând toate acestea mânia împăratului nu mai cunoştea margini. El a dat poruncă să fie aruncaţi în cuptorul de foc. Dar Domnul nu uită pe servii Săi. Când martorii Lui fură aruncaţi în cuptor Mântuitorul li se descoperi personal şi umblau împreună prin mijlocul focului. În prezenţa Stăpânitorului peste căldură şi frig, flăcările îşi retraseră forţa lor consumatoare.

Ca şi în zilele lui Sadrac, Meşac şi Abed-Nego tot astfel şi la încheierea ultimei perioade din istoria acestui pământ, Domnul va lucra cu mare putere pentru apărarea celor care ţin cu statornicie la dreptate. Acela care a umblat cu cei tineri în cuptorul de foc va fi şi cu urmaşii Săi oriunde vor fi duşi ei. Prezenţa Sa care îi va însoţi, îi va mângâia şi îi va sprijini. În mijlocul timpului de strâmtorare aleşii Săi vor sta neclintiţi. Satana împreună cu toate oştile sale nu va fi în stare să nimicească nici pe cel mai slab dintre sfinţii lui Dumnezeu. Îngerii care excelează în putere îi vor proteja, iar Iehova va veni în ajutorul lor, descoperindu-se pe Sine ca Dumnezeul Dumnezeilor şi în stare a salva pe aceia care îşi pun încrederea lor într-Însul.

 

DANIEL   ÎN   GROAPA   CU   LEI

După cucerirea Babilonului, Dariu luă măsuri pentru o reformă administrativă în toată împărăţia sa. Daniel a fost ales ca prim ministru peste întreaga împărăţie. Onoarea arătată lui Daniel provocă gelozia conducătorilor împărăţiei şi ei căutau o ocazie de pâră împotriva lui. Purtarea fără greşeală a lui Daniel aţâţă şi mai departe gelozia vrăjmaşilor săi. La această conspiraţie Satana juca un rol important.

Vrăjmaşii profetului contau pe statornicia fermă a lui Daniel, în privinţa principiilor, şi ei nu au dat greş în aprecierea caracterului său. Daniel citi repede intenţia răutăcioasă care era la baza decretului dar el nu-şi schimbă comportarea sa cu nimic. Şi pentru ce să înceteze el să se roage când avea cea mai mare nevoie de rugăciune?

La ora de rugăciune Daniel intră în camera sa şi cu ferestrele deschise spre Ierusalim, el îşi înălţă cererile sale către Dumnezeul Cerului.

Ţinerea cu statornicie la dreptate era o lumină strălucitoare în întunerecul moral de la această curte păgână. Daniel stă pentru lumea de astăzi ca un exemplu demn de curaj şi credincioşia unui adevărat creştin.

Toată ziua Daniel fu spionat de vrăjmaşi, iar a doua zi ei prezentară cererea lor înaintea lui Dariu.

Daniel cel mai credincios şi mai onorat bărbat de stat al său – violase decretul său împărătesc.

Când Dariu auzi aceste cuvinte, el văzu numai decât că această cursă a fost pusă pentru servul său credincios. S-a mâniat foarte tare şi până la apusul soarelui s-a străduit să scape pe servul său credincios. Acel decret întărit de împărat atât de pripit fu irevocabil şi trebuia executat.

Astfel Daniel a fost aruncat în groapa cu lei de unde Dumnezeu l-a salvat şi prin aceasta numele său a fost înălţat şi onorat.

Dar vrăjmaşii lui Daniel nu au rămas fără pedeapsă. Odată cu aruncarea lor în aceeaşi groapă cu lei unde Dumnezeu scăpase teafăr pe servul Său, se împlini literal cuvântul Scripturii care zice: Cine sapă groapa altuia cade el în ea şi piatra se întoarce peste cel ce o prăvăleşte. Daniel a fost păzit teafăr de Dumnezeu în groapa cu lei pentru dreptatea cauzei Sale, dar pentru vrăjmaşii lui Daniel nu era nici un ocrotitor, care să închidă gura leilor. Prin aceasta fu dovedită în totul neputincioşia zeilor păgâni în care ei îşi puseseră încrederea când porniră lupta împotriva lui Daniel şi a Dumnezeului său.

Din nou fu dată o proclamaţie de către un împărat păgân care înălţa pe Dumnezeul lui Daniel ca singurul Dumnezeu adevărat – împotrivirea nelegiuiţilor contra servului lui Dumnezeu fu zdrobită cu totul.

deAndrei Spiridon

CONSACRARE ŞI MISIONARISM

Consacrare si misionarism
Consacrare si misionarism
Consacrare si misionarism.doc
102.0 KiB
48 Downloads
Details

CONSACRARE   ŞI   MISIONARISM

CUPRINS:

  1. Deschidere 165
  2. Rugăciune
  3. COR
  4. Introducere
  5. COR
  6. Tema I
  7. Poezie
  8. COR
  9. Tema II
  10. Tema III
  11. COR
  12. Poezie: Imn soliei advente
  13. Tema IV
  14. Tema V
  15. COR+COM 162
  16. Poezie: Lumină să se facă
  17. Poezie: Va bate ceasul lumii
  18. Încheiere A
  19. Încheiere B
  20. COR
  21. Închidere 161
  22. Rugăciune
  23. Postludiu – ieşire

 

Deva, 15 mai 1995

INTRODUCERE

Vestirea Evangheliei şi toată lucrarea servirii din iubire, Dumnezeu ar fi putut să o încredinţeze îngerilor din ceruri sau ar fi putut să întrebuinţeze alte mijloace pentru îndeplinirea acestui scop. Dar, în marea sa iubire, Dumnezeu alese să facă pe om împreună lucrător cu Hristos şi cu îngerii sfinţi pentru ca şi omul, după ce a pierdut fericirea Edenului, să poată avea parte de binecuvântarea, bucuria şi înălţarea sufletească ce rezultă din această lucrare dezinteresată.

Să urmărim în acest sens câteva exemple edificatoare de bărbaţi şi femei consacraţi acestei lucrări înainte de Domnul Hristos.

Menţionăm încă de la început faptul că succesul în viaţa misionară a fiecăruia a constat într-o permanentă şi stăruitoare comuniune cu Dumnezeu prin rugăciune. Numai totala consacrare a putut să aducă mari realizări şi satisfacţii depline trudei lor.

Să ne îndreptăm gândul către vremurile când lumea era încă în copilăria ei – timpul antedeluvionar.

Zăcea un blestem dublu asupra pământului din cauza păcatului lui Adam şi a omorului comis de Cain. Răutatea omului devenise atât de adâncă şi atât de mult răspândită încât Dumnezeu nu o mai putut tolera.

În mijlocul corupţiei morale mereu crescânde, Metusalah, Noe şi mulţi alţii se străduiau să păstreze vie cunoştinţa despre adevăratul Dumnezeu şi să oprească fluviul răului moral.

Enoh, repetase fiilor săi cele ce Dumnezeu îi arătase cu privire la potop, iar Metusalah şi urmaşii săi trăiau încă ca să asculte predica lui Noe şi ajutară la clădirea corăbiei.

În timp ce Noe vestea lumii solia sa de avertizare, faptele sale dau mărturie despre sinceritate sa. În felul acesta, credinţa sa fu desăvârşită şi cunoscută pe faţă.

El şedea ca o stâncă în mijlocul furtunii. Vocea sa solemnă avertiza acea generaţie timp de o sută douăzeci de ani şi el vesti evenimente care, atât cât putea judeca înţelepciunea omenească, păreau imposibile. O mare putere însoţea cuvintele sale, căci era vocea lui Dumnezeu către oameni, care vorbea prin servul său.

Să amintim numai mărturia despre Dumnezeu dată oamenilor de către Abraam, Iosif, Moise, Samuel, să ne gândim la şcolile profeţilor, o măsură luată pentru educaţia tinerilor dornici să cerceteze Cuvântului lui Dumnezeu în mod mai profund şi să caute înţelepciune de sus pentru a deveni propovăduitori în Israel.

TEMA   I

 

Să poposim asupra cazului unui alt titan misionar – proorocul Ilie.

În timpul său, împărat peste Israel era Ahab, fiul lui Omri, care a domnit douăzeci şi doi de ani, făcând ce este rău înaintea Domnului mai mult decât toţi cei ce fuseseră înaintea lui.

La sfârşitul a trei ani de secetă în care nu se formase nici o picătură de rouă şi nu căzuse nici un strop de ploaie, ani ce fuseseră profetizaţi lui Ahab de către Ilie, acesta se înfăţişează pe muntele Carmel înaintea întregului Israel ce fusese strâns acolo, înaintea împăratului personal, a celor patru sute cincizeci de prooroci ai lui Baal, şi a celor patru sute de prooroci ai Astarteei. Ilie s-a apropiat de tot poporul şi a zis:

  • „Până când vreţi să şchiopătaţi de amândouă picioarele? Dacă Domnul este Dumnezeu mergeţi după El; iar dacă este Baal, mergeţi după Baal”.

Poporul însă nu i-a răspuns nimic.

Fiind confruntat cu preoţii lui Baal, şi ai Astarteii, Ilie iese biruitor pentru că el ştie cui să se roage.

Iată rugăciunea sa:

“Doamne Dumnezeul lui Avraam, Isac şi Israel! Fă să se ştie astăzi că Tu eşti Dumnezeu în Israel, că eu sunt slujitorul Tău şi că toate aceste lucruri le-am făcut după porunca Ta. Ascultă-mă Doamne, ascultă-mă pentru ca să cunoască poporul acesta că Tu eşti adevăratul Dumnezeu şi să le întorci astfel inima spre bine!”

Ce a făcut de data aceasta poporul când a văzut urmarea rugăciunii?

Cuvântul Domnului ne spune că a căzut cu faţa la pământ şi a zis:

“Domnul este adevăratul Dumnezeu! Da, Domnul este adevăratul Dumnezeu!”

Acest adevărat Dumnezeu a fost mărturisit şi în împrejurări mult mai grele.

Poporul Iudeu se afla dus în robia imperiului Medo-persan. Tânăra Estera din seminţia lui Beniamin, ajunsă împărăteasă prin darurile providenţei, descoperă în faţa împăratului Ahaşveroş pe Dumnezeul său. Îi vorbeşte despre apartenenţa sa religioasă şi ca naţiune şi-i pune în faţă necazul cel mare ce s-a abătut asupra poporului său

Trei zile şi trei nopţi s-a rugat Domnului şi a postit iar răspunsul nu a întârziat, poporul său nu numai că este izbăvit, dar are favoarea să se răzbune chiar pe vrăjmaşii săi. Mulţi oameni dintre popoarele ţării au cunoscut atunci pe Dumnezeu şi s-au făcut Iudei.

Gândindu-ne şi la mărturisirea Dumnezeului lor făcută în marele Babilon de către tinerii Daniel, Anania, Mişael şi Azaria, să urmărim în câteva cuvinte, ultimul caz de care ne vom ocupa: – cel al profetului Iona.

El primeşte din partea Domnului următoarea poruncă:

„Scoală-te, du-te la Ninive, cetatea cea mare şi strigă împotriva ei, căci răutatea ei s-a suit până la Mine.”

Dar unde a ajuns Iona datorită neascultării sale? A trebuit să stea trei zile şi trei nopţi în pântecele unui peşte mare.

Aici avu timp şi prilejul să se căiască de păcatul său. Din mijlocul locuinţei morţilor s-a rugat Domnului în toată sinceritatea sa şi Domnul l-a ascultat. Şi iată-l pe Iona plecând în marea sa lucrare misionară – aceea de convertire a unei cetăţi întregi, cu peste o sută douăzeci de mii de locuitori în frunte cu împăratul său.

Iubiţi ascultători, noi ne-am mărturisit păcatele noastre, ne-am hotărât să le părăsim şi ne-am consacrat lui Dumnezeu, ca să ducem o viaţă nouă? Trebuie să simţim în inima noastră dorul după lucruri mai bune decât cele oferite de lumea aceasta, să recunoaştem în dorinţa lăuntrică vocea lui Dumnezeu către sufletul nostru şi să răspundem chemării ce ne-a fost adresată.

NU   A   SECAT

Nu a secat

Nici un izvor de iubire

Dumnezeu îşi trimite din slavă

Toată dragostea Sa

Dacă nu simţi marea renaştere spre mântuire

Înseamnă că Golgota

Nu mai este în inima ta

 

Nu e închisă

Nici o fereastră spre veşnicie

Dumnezeu Îşi trimite

Toată lumina numelui Său

Dacă bucuria mântuirii nu te reînvie

Înseamnă că Chivotul

Nu mai este în sufletul tău

 

Nu, nu se ascunde Cel ce ţine zidirea

Fără de număr

Minunile Sale-a pe-ntregul cuprins

Dacă văpaia inspiraţiei

Nu ne mai aprinde gândirea

Înseamnă că focul inimilor noastre

S-a stins

 

Înseamnă că drumul credinţei

Trebuie înţeles

Pe el să se urce nădejdea

Spre Cel ce vine

Înseamnă că drumul ascultării trebuie dres

Pe el Dumnezeu să coboare mântuirea

La mine, la tine

În universul marilor frumuseţi mântuitoare

O nouă speranţă numai atunci ne va aduce

Când viaţa noastră lângă Chivot va fi roditoare

Când rostul jertfei noastre va lumina sub cruce

 

 

TEMA   II

ISUS   –   MARELE   MISIONAR

MOTO: „Lumina aceasta era adevărata Lumină care luminează pe orice om venind în lume.” (Ioan 1,9)

 

Hristos a iubit nespus neamul omenesc decăzut şi de aceea a părăsit locuinţa Sa cerească pentru a aduce lumina adevărului Său pe singurul loc întunecos din cuprinsul Universului.

Acestui scop suprem i-a închinat toate eforturile, toată puterea, toată inteligenţe şi în final şi viaţa Sa.

Studiind activitatea Sa, putem observa că succesul Său misionar se datorează în mare măsură convorbirilor individuale. El observa problemele oamenilor şi găsea pentru fiecare o solie de mântuire.

„El n-a trecut pe lângă nici un suflet ca şi cum ar fi fost fără valoare, ci a căutat să dea fiecăruia leacul mântuitor.” (HLL)

Oriunde se găsea, El ştia să ,dea o învăţătură potrivit cu locurile şi împrejurările respective.

Căuta să încurajeze pe oamenii cei mai decăzuţi şi pe cei de la care se putea spera mai puţin, asigurându-i că pot ajunge şi ei curaţi şi sfinţi în caracter.

Adesea se întâlnea cu oameni care fuseseră târâţi de Diavolul în locurile cele mai decăzute, şi care nu mai aveau putere să se desfacă din mrejele lui.

Oamenilor acestora descurajaţi, bolnavi, ispitiţi şi decăzuţi, Isus le spunea cuvinte de cea mai duioasă milă, cuvinte de care ei aveau nevoie şi pe care le puteau înţelege.

„Pe alţii îi găsea piept la piept în luptă cu vrăjmaşul sufletelor, pe aceştia îi încuraja să stăruiască în rugăciune, asigurându-i că vor birui pentru că îngerii lui Dumnezeu erau de partea lor spre a-i ajuta în câştigarea biruinţei.” (HLL 63)

Este demn de remarcat faptul că parabolele oi pierdute, drahmei pierdute şi a fiului risipitor, toate raportate în Luca 15, se termină cu bucuria „pentru un singur păcătos care se pocăieşti” demonstrând interesul profund pentru un suflet pierdut.

Fiecare suflet era preţios înaintea Lui. Deşi totdeauna se purta cu demnitate dumnezeiască El se pleca cu cea mai milostivă luare aminte faţă de fiecare membru al familiei lui Dumnezeu. În toţi oamenii El a văzut suflete căzute pe care avea misiunea de a-i salva! Lucrarea misionară a lui Isus se caracterizează prin totala lipsă a prejudecăţilor, şi a discriminării. Oamenii, indiferent de ţară, religie sau limbă, aveau acces liber la inima Lui plină de iubire şi milă duioasă – „În legăturile Lui cu oamenii nu întreba: care este crezul tău? De care biserică aparţii? El ajuta pe toţi cei ce aveau nevoie de ajutor… Se interesa cu iubire de toţi oamenii şi răspândea în jurul Său lumina unei evlavii fericite.” (HLL 60)..

Prin discuţia cu femeia samariteancă şi prin vindecarea fiicei femei siro-feniciene, Hristos a arătat că invitaţia Evangheliei nu trebuie să fie prezentată numai la câţiva aleşi despre care credem că ne-ar face onoare dacă ar primi acesta chemare. El a acordat atenţie şi bătrânilor încărunţiţi şi micuţilor copii şi fariseilor şi vameşilor.

 

TEMA   III

 

Isus vedea în fiecare suflet un om căruia trebuia să-i fie prezentată chemarea la mântuire. El câştiga inima oamenilor trăind între ei ca unul care le dorea binele. Sta de vorbă cu ei, la ocupaţiile lor zilnice şi se interesa de nevoile lor pământeşti. (HLL 109)

Este important de subliniat faptul că niciodată Isus nu sa angajat în discuţii contradictorii – Nicodim venise la Domnul cu gândul să stea la discuţie cu El, dar Domnul îi vorbi despre principiile fundamentale ale adevărului. Nu prin certuri şi discuţii se luminează un suflet. Nicodim primi învăţătura şi o luă cu sine. Începu să studieze Scriptura într-un chip nou, nu pentru a discuta o teorie, ci pentru a primi lumină pentru suflet. (HLL 121,125)

„El n-a mustrat slăbiciunea omenească, dar a mustrat cu toată puterea făţărnicia, necredincioşia şi nelegiuirea, însă atunci când rostea mustrările Lui drepte, în ochii Lui erau lacrimi şi vocea Lui era înecată de plâns. El n-a făcut niciodată ca adevărul să pară ca ceva crud, ci totdeauna a dovedit o adâncă iubire pentru omenire.” (Slujitorii Evangheliei 117).

Modul de exprimare al Mântuitorului era întotdeauna cât se poate de atrăgător, El făcea adevărul să fie frumos, prezentându-l în modul cel mai direct şi cel mai simplu.

Limba folosită de El era curată, aleasă şi limpede ca un pârâu curgător. Glasul Lui era ca o melodie pentru cei ce ascultaseră vorbirile monotone ale rabinilor. Cu toate că vorbirea Lui era simplă, El vorbea ca unul care are putere.” (HLL 182).

În cadrul lucrării misionare a lui Isus, un loc important au ocupat vindecările, cărora Mântuitorul le-a acordat mai mult timp decât pentru a predica, Hristos nu a neglijat nici de a-i ajuta pe cei nevoiaşi.

„Isus căuta să ajute pe toţi cei în suferinţă pe care îi întâlnea. N-avea mulţi bani de dat, dar de multe ori se lăsa nemâncat ca să ajute pe aceia care erau în mai mare lipsă ca El. Celor care aveau nevoie le dădea un pahar cu apă rece sau le dădea în linişte însăşi hrana Lui. Ajutând pe cei în nevoie, făcea ca adevărurile pe care le spunea să fie unite cu fapte bune.” (HLL 60)

Dar cu toată mărimea şi amploarea lucrării Sale, Mântuitorul nu termina şi nu începea nici o zi fără a se consacra lui Dumnezeu şi tocmai în permanenta comuniune cu Tatăl constă succesul lucrării sale, misionare.

„Adesea se retrăgea, prin munţi pentru a fi liniştit în rugăciune, dar aceasta era o pregătire pentru activitatea Lui între oamenii ocupaţi cu grijile vieţii. Totdeauna revenea din acele retrageri – pentru ca din nou să vindece bolnavi, să înveţe pe cei neştiutori şi să sfarme lanţurile celor prinşi de Satan,” (HLL 109)

Să ne ajute Dumnezeu ca privind mereu la Mântuitorul nostru să fim însufleţiţi de acelaşi spirit misionar şi să îndeplinim porunca pe care El ne-a dat-o înainte de a se înălţa:

„Duceţi-vă şi faceţi ucenici din toate neamurile”

 

IMN   SOLIEI   ADVENTE

Pe drum de milenii, ieşind de prin ceaţă

În inimi şi glasuri prezentă

Sub steagul credinţei şi-al păcii în faţă

Ai fost pâinea noastră, onoare şi viaţă,

Sublimă solie Adventă.

 

Spre-o lume mai bună ne-ai fost legământ

Motiv de război şi de pace

În lupta deschisă-ntre cer şi pământ

Eşti solia noastră cu duh de avânt

Cuvântul de foc ce nu tace.

 

Noi ştim adevărul şi el e putere

Mai tare ca iadul sau moartea.

Cunoaştem şi noi omeneasca durere

Dar ştim că şi-n lanţuri Cuvântul nu piere

De veacuri cu el ne e partea.

 

Şi noi nu ne temem – aceasta ni-i lege

Căci cerul ne stă înainte

Luceafărul vieţii pe toţi să ne lege

În singurul pas ce-l putem înţelege

Spre ţara nădejdilor sfinte.

 

Da, vine şi ziua… pe Isus ‘L-aşteptăm

Aceasta ni-i scumpa solie.

Sub aripa ei am crescut şi zburăm

La gândul acesta, supuşi îndurăm

A şarpelui veche mânie…

 

Fugind de chemarea salvării cereşti

O lume îşi caută rostul

Pe calea cea largă, pe căi pământeşti

Împinşi de nevoi şi atraşi de poveşti

Săpându-şi în lut adăpostul.

 

Noi astăzi le-ntindem solia iubirii

Mereu către oameni prezentă

Acum este timpul să cânte zefirii

Şi trâmbiţi să sune în cinstea-nnoirii

TRĂIASCĂ SOLIA ADVENTĂ!

Amin!

 

 

TEMA   IV

MISIONARISM ŞI CONSACRARE – LA APOSTOLI

 

„O, iată-vă împărăţind fără noi!

Şi măcar de aţi împărăţi cu adevărat, ca să putem împărăţi şi noi împreună cu voi. Căci parcă Dumnezeu a făcut din noi apostolii oamenii cei mai de pe urmă, nişte osândiţi la moarte, fiindcă am ajuns o privelişte pentru îngeri şi oameni. Când suntem insultaţi binecuvântăm.”

Astfel ilustrează sfântul apostol Pavel slujba ambasadorilor veşniciei, printre semenii lor deznădăjduiţi, derutaţi, muritori.

Convertirea apostolilor Domnului Hristos, e un fapt istoric – confirmat de activitatea lor neobosită, până la moarte, e dovada unei puteri dumnezeieşti, transformatoare, începutul şi condiţia succesului lor ulterior, condiţie pe care ne-o putem însuşi dacă ne vom consacra fără rezerve deplin încrezători pe altarul aceleiaşi supreme responsabilităţi.

Poate ne întrebăm care sunt raporturile dintre consacrare şi misionarismul biblic apostolic.

Sinceri fiind căutăm să pătrundem secretul realizărilor lor de proporţii spre a evalua (cântări) mai corect sfera noastră de datorie şi succes, de remediu a deficienţelor de caracter.

Suntem îndreptăţiţi pentru o astfel de cercetare, deoarece ei au fost oameni ca şi noi – au făcut urme drepte spre Paradis, deoarece, ca şi ei suntem chemaţi de acelaşi Dumnezeu, statornic, cu aceeaşi sacră iubire, la aceeaşi fericită nădejde, deoarece ecoul ultimului gong stă gata să anunţe revenirea glorioasă a scumpului nostru Mântuitor şi Domn, “Care va răsplăti fiecăruia după faptele lui; şi anume, va da viaţă veşnică celor ce prin stăruinţa în bine, caută slava, cinstea şi nemurirea; şi va da mânie şi urgie celor ce din duh de gâlceava se împotrivesc adevărului şi ascultă de nelegiuire”, deoarece „toate acestea li s-au întâmplat lor, apostolilor, ca să ne slujească nouă drept pilde… pentru ca prin răbdarea şi prin mângâierea pe care o dai Scripturile să avem nădejde.

Viaţa fiecărui apostol e un unicat, un îndemn, o mustrare, un avertisment, şi o făgăduinţă.

 

TEMA   V

Să reflectăm puţin asupra activităţii lui Pavel ca apostol – sfântă enciclopedie de experienţe ce pledează viu pentru puterea asemănării cu Hristos. Renunţând la înalta sa poziţie socială în favoarea crucii Domnului Hristos, el a devenit fiu de Dumnezeu. Măreţ e fiecare episod al vieţii sale consacrate, dar cum contrastul cu cât e mai puternic cu atât evidenţiază mai bine, cauză şi efect. Să-l privim pe sfântul apostol Pavel în capitala idolatriei, ştiinţei şi artei pe nedrept numite astfel (ATENA) şi-n capitala luxului şi orgiilor de tot felul (ROMA), în faţa celui mai crud împărat roman: NERO

Dar apostolul Pavel nu se lasă sedus de splendoarea şi bogăţia care-l înconjurau, dându-şi seama de forţa amăgitoare pe care o pot exercita arta şi ştiinţa asupra spiritualităţii umane.

În Atena, Pavel a întâmpinat păgânismul în forma sa cea mai rafinată, mai derutantă, adânc ancorată în pretenţiile filosofiei.

Atenţia asupra lui Pavel a fost atrasă treptat, prin discuţiile pe care le-a avut cu cei sinceri, religioşi şi cu tot aprobul unora stupefiaţi sau elogiul altora, a prezentat distins, principiile divine, rostul vieţii noastre, chiar celor mai înalţi demnitari ai oraşului puterea sa intelectuală a impus respect învăţaţilor, iar argumentaţia sa şi puterea cuvântării sale a captivat atenţia întregului auditoriu.

Principiile expuse erau susţinute în faţa tuturor claselor sociale. Curajul său a fost nezdruncinat când îi întâmpina pe adversari, pe propriul lor teren, combătând logica prin logică, filozofie cu filozofie, elocvenţă cu elocvenţă.

Cuvintele lui Pavel, sunt o comoară de cunoştinţă pentru comunitate, rostite într-o situaţie când ar fi putut uşor găsi ceva care să agite pe ascultătorii… Ar fi putut ataca direct zeii grecilor şi pe oamenii mari ai oraşului putând avea aceeaşi moarte ca Socrate – dar, cu tact plin de iubire dumnezeiască le abătu spiritul de la zeităţile păgâne făcându-le cunoscut pe adevăratul Dumnezeu.

Chiar şi azi adevărurile Bibliei trebuie prezentate oamenilor mari ai lunii pentru ca ei să poată alege între ascultarea de legea lui Dumnezeu şi neascultare, între adevărul veşnic şi minciună temporară, între progres etern şi nefiinţă, iar în ultima instanţă, la judecată, să primească roadele propriilor alegeri. Să nu ezităm deci să fructificăm orice ocazie, astfel ea va fi iremediabil pierdută.

De la Atena la Roma, apostolul Pavel şi-a bătătorit calea cu cununi de stele pentru veşnicie. La Roma, înaintea preacrudului Nero, publicul consternat a văzut faţa lui ca o faţă de înger. Cuvintele sale sensibilizează chiar pe cele mai împietrite inimi.

Adevărurile rostite în acea zi au fost destinate sa zguduie naţiuni şi să-şi impună influenţa lor asupra inimilor omeneşti deşi purtătorul lor a fost martirizat. Nero însuşi, la pledoaria apostolului pentru primirea lui Hristos pentru mântuire, a tremurat de groază la gândul judecăţii viitoare, s-a temut de Dumnezeul apostolului.

Un sentiment de respect a ţinut pentru câteva timp în frâu spiritul său setos de sânge. Atunci, despoticul imperial, a văzut pacea şi neprihănirea ca vrednice de dorit, dar prin porunca de a-l înapoia pe Pavel în carceră îşi închise singur, pentru totdeauna, poarta spre cer. Curând avea să fie lovit de judecata lui Dumnezeu sfârşind prin a se sinucide la vârstă de numai 32 de ani.

Ce sublimă invitaţie pentru a deveni oameni intelectuali, hrăniţi cu Cuvântul Vieţii, cu tot ce Dumnezeu ne pune la dispoziţie în acest timp extrem de scurt spre desăvârşirea noastră făcându-ne astfel parte de lucru în via Domnului!

Să ne aducem deci aminte să înflăcărăm darul lui Dumnezeu care este în noi, căci Dumnezeu nu ne-a dat spirit de sfială, ci de putere, iubire şi disciplină. De aceea să nu ne ruşinăm de mărturia Domnului nostru şi meditând la tot ce s-a făcut pentru noi, să fim apostoli ai prezentului, ispravnici credincioşi pentru timp şi eternitate!                                                                Amin!

LUMINĂ   SĂ   SE   FACĂ!

 

Mergeţi în toată lumea să răspândiţi Cuvântul

E-a Domnului poruncă să umplem tot pământul,

Solia să pătrundă în suflet, să inunde…

Şi soli să-nainteze cu Domnul lor oriunde

În marile palate şi-n casa cea săracă

Să intre Sfânta Carte, … lumină să se facă!

 

În insulele mării, în locuri neumblate,

În lung şi-n latul lumii făpturi înfometate

După Cuvântul vieţii aşteaptă Vestea Bună,

Aşteaptă soli ai păcii să vină să le spună.

Când strigă după Domnul, vrea cineva să tacă?!,

Vestiţi-le Cuvântul!… Lumină să se facă!

 

Acoperă pământul un mare întuneric,

Dar ici şi colo arde un foc lucind feeric

Când peste voi revarsă lumini de sus Prea ‘Naltul

Din razele primite să dăruiţi la altul

Aprindeţi focuri multe ca negura să treacă,

Să fie risipită!… Lumină să se facă!

 

Vestiţi cu glas de trâmbiţi că Domnul va să vie

Din zori şi până-n noapte daţi ultima solie

Să arătaţi Sabatul şi Legea cea măreaţa,

Pe Isus Mântuitorul ce lumii dă viaţă,

Prin Jertfa Sa cea mare cu omul se împacă –

Spuneţi la toţi aceasta… lumină să se facă!

 

Duceţi solia sfântă cu vorbe de iubire

Să mângâiaţi pe oameni cu marea răsplătire,

Vorbiţi de veşnicie, de viaţă fericită,

De marea întâlnire de Domnul pregătită,

Când, orice suflet, ‘naintea Lui să pleacă…

Duceţi, dar, Vestea Bună…, Lumină să se facă

Amin!

 

 

VA BATE CEASUL LUMII!

                                            Ţefania 2:1-2

 

Va bate ceasul lumii în curând

Un ultim dangăt va suna-n vecie…

În inimile surde la Cuvânt

El va trezi regret pe veşnicie.

 

Va bate ceasul lumii, lung va bate

Sentinţa grea a zilei de apoi,

Din letargia scumpelor păcate

Vă veţi trezi atunci, târziu şi voi.

 

Dar va fi prea târziu în acea zi

Când ceasul lumii va suna-n vecie.

Căci nu cu îndurare voi veni

Ci cu sclipiri de groază şi mânie.

 

Nu râdeţi, că vă cheamă veşnicia

Ca să răspundeţi pentru-a voastre fapte,

Se va preface odată-n foc mânia

Şi va-amuţi batjocura în noapte…

 

Oglinda legii pusă înainte

N-o veţi putea privi cu frunţi senina

Veţi rămânea atunci fără cuvinte

Cu faţa descompusă de ruşine.

 

Şi mila nu va fi, da, nu va fi

Când ceasul lumii negreşit va bate…

Ce triste amintiri vor răscoli

Regretele prea mult întârziatei…

 

Nu pot să văd ce va mai fi atunci

Va ustura nuiaua conştiinţei,

Când răzbunarea dreptelor porunci

O vor afla şi fiii şi părinţii…

 

O voi, ce azi slujiţi cu-atâta trudă

La masa libertăţilor nesfinte,

Aveţi urechi ce de Isus nu vor s-audă,

Ochi de prinos şi minţi fără de minte.

 

Vă spun aceste vorbe hotărâte,

Cu-n deget ridicat, dar cu durere

Oricât mi-ar fi păcatele urâte,

De nimicirea voastră n-am plăcere!…

 

Întoarceţi-vă astăzi,se mai poate,

Mai sunt câteva clipe generoase…

Când ceasul tainic ne-ndurat va bate

Se vor sfârşi chemările duioase…

 

Va bate ceasul lumii, poate mâine

Un ultim dangăt va suna-n vecie…

Grăbeşte-te, să nu pieri pe vecie

În ziua de furtună şi mânie.

 

Încheiere   a

În temele prezentate până acum am putut analiza încă odată, bineînţeles, pe scurt, câteva aspecte legate de lucrarea lui Dumnezeu prin oameni consacraţi ai timpurilor trecute, oameni care în Mâna Atotputernicului veghetor, au fost unelte cu rol crucial în istoria omenirii, ecoul activităţii lor ca servi devotaţi lucrării divine pe pământ depăşind atmosfera terestră şi bucurând nespus oştile cereşti

Şirul acestor conlucrători cu Dumnezeu nu poate fi epuizat într-un program ca al nostru. De fapt, însăşi Biblia ne reţine atenţia doar asupra acelor persoane care au avut un rol cu totul de excepţie în marele plan de convertire şi readucere a omului în armonie cu Tatăl său. E înălţătoare o meditaţie în legătură cu aceşti titani ai credinţei mai alea că între ei străluceşte clar, desăvârşit şi nepătat Domnul nostru Isus Hristos – întruchiparea devoţiunii totale, şi dezinteresate, a misionarismului simplu, cald şi sincer. El este acel excepţional profesor, care a reuşit să evanghelizeze lumea cu o singură generaţie de discipoli, învăţaţi, pas cu pas cunoaşterea de Dumnezeu şi iubirea de oameni timp de trei ani şi jumătate, iar apostolii l-au copiat fidel pe Marele Maestru fată a putea fi intimidaţi, ci pecetluindu-şi mărturia cu sacrificiul suprem, cu vieţile lor.

Continuând meditaţia, trecând peste timp secolele se succed unul după altul, lăsând în urmă epocile lui Luther, Knox, J. Harper, Spurgeon, Levingstone, Miller şi ajungând în mod inevitabil la noi, oamenii secolului XXI oamenii zborurilor cosmice, oamenii oraşelor superpopulate, ai progresului tehnic, ş.a.m.d.

Ce o să se întâmple acum? Ce vor face aceşti „înaintaţi”, oameni ai secolului vitezei? Sunt întrebări care se ridică spontane, din spaţiul necuprins al incertitudinilor. Dar mai presus de toate se ridică întrebări la care ne propunem să ne opri puţin:

Ce poate să ofere Dumnezeu omului modern?

 

ÎNCHEIERE   B

Ce poate să ofere Dumnezeu omului modern?

Dacă-i poate oferi ceva, prin cine a prevăzut Dumnezeu să facă cunoscut lumii modalitatea în care El doreşte să restabilească armonia între oameni şi voinţa Sa? Cum va reacţiona omenirea la invitaţia lui Dumnezeu?” Şi aceste întrebări parcă frământă, frige omenirea, înmulţindu-se şi aprofundându-se odată cu modificările survenite în societate, cu progresul continuu al ştiinţei şi tehnicii, cu complicarea tot mai rafinată a relaţiilor interumane, într-un cuvânt aşa numita “modernizare” a societăţii umane.

Tot mereu oamenii necredincioşi pun problema ca şi când progresul tehnic şi ştiinţific al societăţii ar aduce prejudicii, ar defavoriza lucrarea lui Dumnezeu – lucrarea misionară. Dar, oricât de avansată ar fi omenirea noastră, oricât de înalt tehnicizată ar fi ea, omul continuă să fie om şi în această calitate a sa, el caută mereu ceva perfect, căci însuşi „Dumnezeu a pus în om, gândul veşniciei”, gând pe care omul singur nu poate să şi-l liniştească ci cel mult să-l înăbuşe. De aceea, descoperirile ştiinţifice, oricât de mari ar fi ele şi indiferent de interpretările ce li s-ar da, dacă nu cuprind şi descoperirea lui Hristos ca Mântuitor Personal, sunt „o aramă sunătoare şi un chimval zângănitor; menite să înăbuşe să adoarmă sau să mascheze zadarnice căutări sufleteşti. De aceea, cât timp omul va fi om, el va căuta o credinţă pentru minte şi o cântare pentru inimă. Tocmai acestea i le oferă Evanghelia, Dumnezeu.

Dar, prin ce unelte şi prin ce mijloace?

Prin copiii Săi: prin mine şi prin tine, iubitul meu ascultător. Dumnezeu nu are alte mijloace prevăzute pentru această lucrare. Nici îngerii, nici heruvimii, nici fiinţele necăzute în păcat nu au onoarea de a coopera cu Dumnezeu la încheierea lucrării Sale pe pământ. Nu lor, ci nouă, ne-a dat Marele MISIONAR – Isus porunca: „Duceţi-vă şi faceţi ucenici din toate neamurile botezându-i în Numele Tatălui, al Fiului şi al Sfântului Duh”… Matei 28,19.

 

ÎNCHEIERE   C

Holdele sunt coapte, dar unde sunt secerătorii? Lumea se zbate fără Dumnezeu. Există fiinţe disperate, dezechilibrate, îngrozite de lucrurile care se întâmplă şi mai ales înspăimântate de ceea ce se va întâmpla. Ce facem noi în această situaţie? Stăm nepăsători şi nemişcaţi? Semnele sfârşitului sunt evidente chiar şi pentru cei care pretind că nu cred în revenirea Fiului Omului. Ce hotărâre luăm?

Zilele trec fulgerător de repede. Atât de ocupaţi suntem încât uneori ni se pare că ziua n-a fost decât o scânteie pe care tocmai când ai fi observat-o s-a şi stins. Muncim mult. Avem nevoie de confort, casă, bani, găteli, treburi, mai rămâne timp pentru studiu, rugăciune şi lucrare misionară? Cât de des ne amintim că toate vor arde? Şi ce trist ar fi să ne reţină şi pe noi în foc.

Profetul Ezechiel scrie: „Acum Fiul Omului te-am pus străjer pentru casa lui Israel. Când zic răului: “Răule, vei muri negreşit şi tu nu-i spui, ca să-l întorci din calea lui cea rea, răul acela va muri în nelegiuirea lui, dar sângele lui îl voi cere din mâna ta”.

Grozav lucru e să pierzi mântuirea pentru că ai mâinile pătate de sânge, pentru că „n-ai făcut nimic”! „Mergeţi de la mine căci nu vă cunosc”.

„Şi ce i-ar fi folosi unui om să câştige toată lumea, dacă şi-ar pierde sufletul?”

Noi nu răspundem în faţa lui Dumnezeu pentru roade, dar noi suntem datori să semănăm. Ezechiel 33,9

„Dar dacă vei înştiinţa pe cel rău, ca să se întoarcă de la calea lui cea rea, şi nu se întoarce, va muri în nelegiuirea lui, dar tu îţi vei mântui sufletul.”

Oare lipsa noastră de activitate, nu reflectă o îndoială? Sau poate o răceală a noastră?

  • Să ne unim, să ducem Biblia-n popor! Amin!
deAndrei Spiridon

CHEMĂRILE

CHEMĂRILE
CHEMĂRILE
Chemari- martie02.doc
121.0 KiB
72 Downloads
Details

 CHEMĂRILE

Program  pentru  ora  tineretului

Departamentul  Tineret

Chemarea nr. 1

 

Dumnezeu ne cheamă să conducem pe oameni la Hristos.

 

Aţi auzit despre  Confucius, Budha, Mahomed, sau Jim Johns?  Dar despre Hitler, Marx, Stalin, Codreanu?

Ce ştiţi despre Moise, Samson, Debora, Iosia, Zorobabel  sau Pavel?

 

Istoria  lumii este una a marilor conducători. La răscrucile  vremurilor a stat mereu câte cineva care s-a priceput să-i adune pe oameni sub acelaşi interes, indiferent dacă respectivul interes era al lor sau al altora. Nu putem responsabiliza pentru acest lucru pe liderii cu pricina. Credem că lucrurile se datorează mai degrabă  dezorientării mulţimilor. Nu de puţine ori omenirea s-a aflat în dilemă. Dilemele, de obicei , sunt rodul unei aglomerări de informaţii, care presupun  distribuirea deciziilor în diverse direcţii, diferite, în acelaşi timp. Atunci când lipsesc principiile necesare şi potrivite, decizia este un motiv de îngrijorare şi, dacă este luată, este luată pe baza hazardului. În mijlocul dilemelor apar de obicei liderii. Ei sunt cei care au curajul să afirme că ştiu drumul, că au cunoştinţă de consecinţe şi, uneori chiar că au mai trăit experienţele respective( chiar dacă e vorba despre suferinţă, dezamăgire sau moarte).

Atunci când lipseşte orizontul, simţi nevoia după cineva care să-şi asume responsabilitatea. Dacă întâmplarea îţi scoate înainte un lider orientat pozitiv ai o şansă; dacă, însă, ai întâlnit pe cineva căruia nu-i pasă de principii sau de semeni, te poţi socoti nefericit…

Trăim o vreme  a dilemelor; cantitatea de informaţii se dublează la intervale foarte scurte. Cu cât informaţiile se înmulţesc, se înmulţesc şi posibilităţile pentru decizie.  E mult mai uşor să alegi din două posibilităţi decât din o mie. E mult mai posibil să descoperi drumul din două variante decât din zece mii. Din ce în ce mai mult fiinţele umane, trăiesc şi sunt strivite de multitudinea posibilităţilor. Ajungi să te întrebi, chiar avem atât de multe posibilităţi, sau este doar o iluzie? Cine ştie?

Ceea ce este evident este că fiecare om caută drumul. Într-un veac al rătăcirilor, căutăm cărarea.

Gândiţi-vă! Câţi tineri dezorientaţi aţi întâlnit în ultima vreme?  Câţi bătrâni  fără ţintă şi fără speranţă v-au  stat în cale? Să fie asta întâmplare? Nu prea ne vine să credem.

Trebuie să recunoaştem că trăim o acută nevoie de conducători orientaţi pozitiv.

Privirile  oamenilor sunt în căutarea unui lider.  După atâtea înşelări, după nenumărate eşecuri,  nu ne-a rămas decât să rătăcim ca nişte pustietăţi în mişcare sau să găsim pe Singurul care poate fi la orice secundă a lumii, CALEA.

Căutările toate  au plâns după lideri, şi s-au înşelat de atâtea ori; este vremea să-L găsim pe Acela care ne aşterne drumul. Singurul Lider care se coboară la durerea tălpilor noastre.

Nevoia vremii de acum nu este după lideri ci după Hristos; CALEA ; ADEVĂRUL  ŞI  VIAŢA.

 

Prima chemare a Lui pentru mine este Să-i conduc pe ceilalţi la El!

 

Chemarea  nr. 2

 

Dumnezeu ne cheamă să-i salvăm pe oameni!

Pe străzi, se aude  la tot pasul strigătul suferinţei. Girofaruri terestre sau aeriene răscolesc tăcerile noastre, anunţând existenţa unui nou accident. O altă viaţă stă atârnată în fragilitatea ştiinţei umane, sau în viteza maşinilor salvării.

Din dorinţa de a fi mai prompţi şi mai eficienţi, oamenii au instituit ceea ce se numeşte prescurtat SMURD-ul. Un serviciu de intervenţie medicală în caz de accident. Dacă sunt anunţaţi la timp, dacă există garanţia acoperirii cheltuielilor de deplasare şi intervenţie şi dacă mai au unităţi disponibile, cei de la SMURD, aleargă şi salvează vieţi. Ce se întâmplă cu cei fără posibilităţi financiare? Ce soartă au cei fără telefon sau inconştienţi? Nu-i vorba aici de rea voinţă, sau de indiferenţă, ci de posibilităţi. Nici o firmă din lume nu poate gestiona toate accidentele dintr-un teritoriu, nici măcar pentru o zi.

Nici o staţie de salvare nu poate răspunde afirmativ tuturor solicitărilor, datorită concomitenţei nefericirilor. Aşa se face că vieţile se sting, uneori neştiute de nimeni, cu disperarea că nimeni nu poate face nimic.

Oare  ce simte un om care piere şi este conştient că speranţă nu mai există? Cum te simţi când  te stingi şi nu mai ai nici măcar puterea să-ţi faci cunoscută neputinţa şi apusul?

 

Nu ne trebuie prea multă specializare ca să constatăm cele de mai sus, în jurul nostru sau în experienţa noastră.

Dar drama dramelor se joacă nu atât în domeniul medical, cât în cel al frământărilor noastre sufleteşti.

Din acest motiv, chemarea lui Hristos, pentru noi este aceea de a salva pe oameni.

Spre deosebire de cazurile medicale,  intervenţiile spirituale sunt de prea puţine ori solicitate. Persoana bolnavă nici nu bănuieşte că ar fi în pericol, şi, prin urmare nici nu consideră necesară intervenţia cuiva. Ce poţi face, în calitate de salvator,  pentru aceşti semeni. Să dai buzna  în viaţa lor? Să le strigi diagnosticul pe străzi? Să-i faci de ruşine cu suferinţa lor inconştientă?

Vai, de câte ori nu s-a întâmplat chiar aşa….

Modelul nostru în toate, Isus, a lăsat pentru urmaşii Săi  o lecţie; El trecea prin apropierea bolnavilor şi înainte de a vindeca, întreba, aparent inutil, „vrei să te faci sănătos?”; „vrei să te curăţeşti?”.

 

Chemarea  Lui pentru mine este aceasta: Salvează-i pe oameni! Dacă nu poţi, întreabă-i din partea Lui „Vrei să te faci sănătos?”. Dacă ţi se pare că nu poţi sau nu ştii cum să faci acest lucru, atunci anunţă-L pe El; roagă-L să vină şi stai lângă cel căzut, până când esti convins că a trecut pericolul. Nu uita, regula de bază a salvării este  urgenţa.

Acum, pentru că mâine va fi prea târziu.

Chemarea  nr. 3

 

Dumnezeu ne cheamă să fim modele !

 

Filmele şi literatura; show-urile  şi  presa; expoziţiile şi evenimentele mondene, lansează modele. Totul este o imensă ofertă de modele. Dacă au influenţă sau nu, dacă  trasează direcţii sau derutează, rămâne de văzut. Cert este că la fiecare pas, cineva devine model pentru alţii. Renunţăm la culorile noastre preferate de dragul sugestiei pe care ne-a vândut-o modelul nostru. Adoptăm  convenienţele, atitudinea, ţinuta şi vocabularul acelora pe care îi considerăm modelele noastre.

Oare vom fi conştienţi vreodată de influenţa pe care alte persoane o manifestă asupra noastră? Dar, vom înţelege că la rându-ne influenţăm pe alţii?

Spun teoriile că un om obişnuit, influenţează într-o viaţă normală, aproximativ 20 000 de oameni. Colosal ! unde sunt ei? Cine sunt? În ce fel şi în ce moment se petrece influenţa mea asupra lor?

E foarte greu de răspuns acestor întrebări. Cert este că  nu putem trece prin viaţă fără să lăsăm vreo urmă. De la primul ţipăt, după naştere până la epitaful de pe crucea mormântului nostru  manifestăm influenţă. Este spre bine sau spre rău!?! Cine ştie?

Planeta îşi expune şi îşi popularizează modelele. Dar cine este planeta? Ei? Ceilalţi?

Ei bine, vrem sau nu vrem facem parte din această cursă a influenţei. Suntem modelaţi şi modelăm. Ne mângâiem uneori cu gândul că vom şti să facem selecţie între reperele noastre. Avem impresia că am deprins şiretlicul prin care ne comportăm ireproşabil atunci când suntem în atenţia celorlalţi şi ne manifestăm  fără  control în intimitatea noastră. Dar ne înşelăm de-atâtea ori.

 

Lecţiile cele mai memorabile sunt cele transmise prin modele. Moda nu se  influenţează şi nu se schimbă prin teorie ci prin reprezentări directe.

Chiar dacă vorbim despre tipare de gândire sau despre  limbaj; atât în ce priveşte crezul cât şi în ce priveşte exprimările lui vizibile, noi suntem influenţaţi de modele. Acceptăm o teorie  corectă sau greşită, în funcţie de simpatia faţă de furnizorul ei. Modificăm comportamentul nostru, în sens pozitiv sau negativ, potrivit cu puterea de atracţie pe care modelul meu o degajă în raport cu mine.

 

Aşa stând lucrurile ce fel de oameni ar trebui să fim noi, din moment ce influenţăm pe ceilalţi, conştient sau inconştient?

 

Dumnezeu ne cheamă să fim modele, într-o  clipă a falselor valori!

 

 

Chemarea  nr. 4

 

Dumnezeu ne cheamă să îngrijim de ceilalţi !

 

Economie de piaţă; profit; faliment; acorduri monetare; balanţe contabile; dobândă; deturnări de fonduri, impozite…

La ce fel de gânduri ne conduc aceste expresii?

La iubire? Sau poate la Încredere?

Nu-i aşa că trădează compasiune şi  dăruire?

 

Ne strecurăm  zilele printre  realităţile descrise de  formulări economice. Totul ne îndeamnă la scepticism şi suspiciune. Suntem  foarte atenţi la orice posibilitate de câştig şi la orice pericol de a fi înşelaţi.  Nu-i nici o anormalitate să fim  preocupaţi de interesele noastre; nu-i nici o mirare să avem grijă doar de noi; este de aşteptat să nu ne pese de ceilalţi. Principiul economic determină sentimentele şi dragostea.

Numai că, universul infinit al lui Dumnezeu, se conduce după alte principii. Iniţiativa  nu este aşteptată ci vine de la EL Însuşi. El este Cel care oferă primul; El se sacrifică mai întâi; El plăteşte însutit şi nu obligă pe nimeni să-şi achite facturile. La dumnezeu totul este gratuit: şi aerul şi lumina; şi căldura şi pârtiile de schi; El  răsplăteşte chiar şi gândurile bune şi rugăciunile nerostite.

Nu ar fi trebuit să falimenteze deja? Nu ar fi de aşteptat ca rezervele Lui să se fi epuizat?

 

Ei bine nu. Este din ce în ce mai bogat. Cu cât pierde mai mult cu atât adună; cu cât sacrifică mai mult cu atât câştigă mai bine. Cu cât lasă iubirea să dăruiască, tezaurul Său îşi dublează dimensiunile.

Câtă vreme a trăit printre oameni, mântuitorul a fost cel mai sărac şi umil, dar  nu a cerşit niciodată, ci a oferit mereu.

 

Pentru Hristos,  a îngriji de cineva, era mai important decât a conduce un eveniment public, mai important decât a stabili acorduri sau a predica. A te îngriji de cineva, este deci, mai important decât orice filozofie şi decât orice declaraţie.

 

Dumnezeu ne cheamă să îngrijim de ceilalţi. Nu-i uşor, când toată lumea trăieşte după criteriul profitului economic. Nu-i simplu când mecanismele de piaţă nu includ dragostea sau mila. Nu-i normal când mentalitatea este orientată spre  ignorarea celorlalţi. Totuşi, Împăratul universului, ne cheamă să îngrijim de ceilalţi.

Ce aleg?

Voi sărăci pentru a mă îmbogăţi  alături de El?

Voi aduna fără El, într-o lume nesigură şi falimentară?

 

El mă cheamă la slujire !

 

Chemarea  nr. 5

 

El  ne cheamă să-i învăţăm pe alţii să se roage !

 

E posibil ca  o societate  în care şi dragostea şi salutul şi vorbele bune se cer, să nu ştim să ne rugăm ?

Ne rugăm la funcţionarii care ne încasează impozitele şi ne rugăm la  cei care pătrund odată cu noi în intersecţie. Pentru fiecare lucru normal ne rugăm. Mai poate susţine cineva că nu ştim să ne rugăm. Cine altcineva din acest univers mai ştie atât de bine ce înseamnă rugăciunea?

Fiecare om este profesor de rugăciune.

Şi totuşi….

Cum aş putea să  fiu  profesor de rugăciune fără să ştiu ce înseamnă rugăciunea?

Cine m-ar crede  dacă nu ar vedea rezultatele rugăciunii în viaţa mea?

 

Că omul se roagă mereu, poate fi un adevăr dar, pentru ce se roagă şi în faţa cui se pleacă, rămâne de văzut.

Diferite modele  funcţionează ca normă în ce priveşte închinarea. Dar dincolo de ele rămâne inima goală, dezorientată şi întrebătoare după un răspuns.

Cine să  aşeze în faţa  oamenilor lecţia rugăciunii adevărate? Cine să stea drept mărturie despre răspunsul pe care Dumnezeul universului îl acordă fiecărei cereri în parte? Sunt eu? Pot  angaja viaţa mea ca o demonstraţie despre promptitudinea răspunsului divin? Pot face referire la cel puţin un moment în care am simţit foarte concret implicarea lui Dumnezeu în viaţa mea, ca răspuns al cererilor mele?

 

Aici este întrebarea întrebărilor.

 

Dumnezeu mă cheamă să fiu profesor de rugăciune. Sunt gata?

Am înţeles simplitatea rugăciunii domneşti, atât de bine încât să pot vorbi altora despre ea. Mi-am însuşit relaţia Copil-Tată, în aşa măsură încât să-i încurajez pe alţii să o trăiască în dialog cu Dumnezeu. Sunt pregătit să iert înainte de a rosti rugăciunea, pentru ca alţii să cunoască prin exemplul meu fericirea iertării?

Care este ţinta alergării mele în clipele de criză? Forţele proprii sau Dumnezeu?

 

El mă cheamă să-i învăţ pe ceilalţi să se roage!

 

Chemarea  nr. 6

Dumnezeu mă cheamă la compasiune !

 

Nu-i mare lucru. Pot oferi din banii mei celor nevoiaşi. Pot împărţi pâinea mea cu cel flămând. Pot renunţa la drepturile mele în favoarea altora…pot foarte multe lucruri.

Vreţi să ştiţi ce nu pot?

 

Nu pot să mă prefac îndurerat atunci  când ceilalţi suferă. Nu pot să nu vă judec atunci când suportaţi consecinţele propriilor greşeli. Mi-e aproape imposibil să simt împreună cu voi durerea, decepţia, pierderea şi chiar bucuriile.

Pot  fi învăţătorul vostru şi pot fi sluga voastră; accept să donez sânge pentru voi  sau să cedez medicamentele mele. Dar de aici şi până la a simţi cu voi mai este cale.

 

Consider chemarea de a simţi  cu ceilalţi, ca fiind cea mai grea chemare.

 

A simţi cu ceilalţi, înseamnă a-i cunoaşte; iar a-i cunoaşte înseamnă să petreci timp cu ei.

A simţi cu alţii înseamnă să-i înţelegi; cum să-i înţelegi pe ei când nu te înţelegi pe tine însuţi?

A simţi cu ceilalţi înseamnă  să uiţi de tine; dar cum să uiţi de tine când tu eşti în centrul atenţiei?

 

Oare ştia Dumnezeu  ce înseamnă a simţi cu ceilalţi, atunci când m-a chemat să fac acest lucru? Se pare că da…

 

Stă Isus alături de Maria şi Marta, le vede suferinţa şi disperarea, înţelege amărăciunea lor şi plânge.

Priveşte printre umbrele morţii. La călăii Săi, adunaţi în jurul crucii şi, făcând abstracţie de ura lor, Îl roagă pe Tatăl: „iartă-i, pentru că nu ştiu ce fac!”.

 

Cum e posibil? De unde să găseşti puterea şi secretul  de a te aşeza în locul celorlalţi, în durerea şi întrebările lor; în dilemele, în frământarea şi în suferinţele care  le bântuie clipele?

 

Chemarea Lui este atât de complexă. Ştiu că secretul stă în răspunsul Său la rugămintea mea fierbinte. Voi fi în stare să-mi doresc din toată inima mea să simt cu ceilalţi?

 

Aceasta este  chemarea Lui pentru mine.

 

Chemarea  nr. 7

 

Dumnezeu ne cheamă  să-i conducem pe ceilalţi la slujire !

 

Dacă aduni  de pe stradă o ceată de copii fără adăpost, şi, după ce îi curăţi, îi îmbraci cu cele mai scumpe şi mai bune haine; dacă le oferi cea mai gustoasă şi mai hrănitoare masă; le pui la dispoziţie casa ta în întregime, ba chiar le angajezi şi personal  de întreţinere, nu ai făcut decât să  te foloseşti de cineva pentru liniştirea conştiinţei tale.

Oricine ar fi cel pe care îl ajutăm, nu avem dreptul să  ignorăm dreptul şi datoria acestuia de a  se împărtăşi din bucuria dăruitorului. Dacă primim fără să oferim, suntem cei mai nefericiţi oameni. Toate fiinţele create de Dumnezeu, au în  programul existenţei lor nevoia de a oferi şi împlinirea care decurge din aceasta.

 

După o binecuvântată umblare împreună cu ucenicii Săi, Mântuitorul, adresează o chemare la slujire.

A împărtăşit cu ei  dragostea  divină; a manifestat faţă de ei înţelegere, acceptare şi dragoste; i-a instruit  şi  le-a arătat drumul. Dar în final a rostit o aşteptare specială: „Faceţi şi voi la fel !”

Nu foloseşte la nimic slujirea  fără lecţia slujirii. Nu are nici un rost învăţătura fără chemarea la învăţarea  altora. Este inutil să dăruieşti fără a lăsa pe primitor să guste din bucuria dăruirii personale.

 

Nu se va schimba nimic în această lume, decât atunci când vom şti să-i chemăm pe cei slujiţi de noi sau de Dumnezeu, la slujire.

Un om fără chemarea la slujire este ca şi un student fără meserie. Un soldat instruit dar fără misiune, este un eşec.

De cele mai multe ori este mai uşor să ajutăm de cât să-i chemăm pe alţii la slujire.

De ce ?

Pentru că o chemare la slujire presupune încredere. Dumnezeu are încredere în noi, dar noi în ceilalţi avem? Descoperim în ceilalţi calităţi şi daruri pe care să le vedem folosite în slujirea altora?

Chemarea  la  slujire  înseamnă încredere, înseamnă preţuire, înseamnă  risc.

 

Dumnezeu ne cheamă să-i conducem pe alţii la  slujire  !

 

 

Atelier  1

 

  1.   Cine  este  persoana care  te-a  influenţat  în modul  cel  mai  pozitiv ?

 

  1. Cine a manifestat  vreodată  o  influenţă  negativă  asupra  ta şi  în  ce  domeniu ?
  2. Aminteşte-ţi dacă  ai  influenţat pe cineva în vreun fel. Cum?

 

  1.    Prin ce anume  poate  influenţa  un părinte  pe  un  copil în sens  negativ? Dă exemple !
  1. Poţi identifica  o vedetă  care  te-a  influenţat într-un  fel  anume ? cine  şi  în  ce  fel ?

 

* Aceste  întrebări pot  fi  scrise pe  bileţele  şi  după ce  împarţi participanţii din sală  în  grupe  de  câte  cinci, fiecare  participant va extrage  un  bilet şi  va  răspunde  la  întrebare. Activitatea  poate  dura  5-7  min. Această activitate  se va  plasa după  Chemarea  nr. 3 să fim  modele. Dacă nu poţi multiplica  atât  de  multe  bileţele, poţi  face şi în felul  următor: ai întrebările  scrise pe  câteva  cartonaşe, sau  bucăţi de  hârtie, ai câţiva  colaboratori( fiecare  tânăr  poate  să  facă  acest  lucru) colaboratorii merg la  grupe  şi  participanţii aleg un  număr  de  la 1- 5. tânărul  citeşte  fiecăruia  întrebarea  iar acesta dă răspunsul.

 

 

Temă  pentru  acasă

 

Ai lista    „SMURD”

Această  listă va  fi  completată după  Chemarea  nr. 2 sa-i  salvăm pe oameni. Se  completează  lista cu  3 nume, pe  care  fiecare le  consideră o urgenţă, şi se  semnează  angajamentul , ca în următoarele  10  zile  să  se  roage pentru  acele  persoane şi să  le  viziteze. Îndeamnă-i  să  semneze, dar să nu o facă în glumă. Orice  promisiune  făcută lui Dumnezeu nu-i o joacă. Ai lista în Anexă. Dacă poţi  multiplică  mai multe exemplare. Orice  formular dă credibilitate  şi greutate  unei acţiuni.

Concurs

Concursul constă în următorul lucru: participanţii să-şi noteze cele  7  chemări şi să identifice cel puţin un exemplu din viaţa  Mântuitorului, când acesta a aplicat chemarea  respectivă. (Exemplu: chemarea  la  compasiune; Isus Plângea , Ioan 11; 35).

 

Sugesti  şi  idei

 

  • Se poate face  un  fel  de  banner cu următorul  titlu: „Chemarea  .” sau  „Dumnezeu  ne  cheamă !”.
  • Dacă e posibil putem ar fi  frumos  să  apară înaintea  fiecărei  chemări  câte  un  banner  mai  mic pe  care  să  fie  scrisă  chemarea  respectivă.
  • Legat de  chemarea  să  îngrijim  de  alţii,  este  bine  să  veniţi  voi  cu  o listă  de  opţiuni, cazuri, pe  care  să  o  oferiţi  comunităţii.
  • Organizaţi un  scurt  simpozion( doi trei  tineri, una  două  persoane  în  vârstă) care  să  discute în  5  minute subiectul  modelelor  şi  influenţa  asupra  noastră.

 

 

ARATARE

De Lavinia  Iosub

Ascuns între  rânduri ca un Cuvânt
Şi între răspunsuri ca o întrebare,
Nevăzut de mulţime mă descopăr
Scos la răscrucea care încă mai doare,

Şoptesc printre valuri chemări
Şi mă întorc după suspinul căderii,
Mâine exista prin ale mele uitări
Şi-l dau străinului la poarta mângâierii.

O vreme s-a dus ca şi Mine
A rămas doar zborul de trăit.
Trezeşte-ţi trâmbiţa cu focul din bine
Şi rămâi pân` la  sfârşit răsărit.

 

 

CHEMAREA  CHEMĂRILOR

 

Chemarea  chemărilor  Lui

Nu-mi  străluceşte  arătări de  slavă

Nici vise plănuind comod uitări şi nepăsare

Chemarea  chemărilor mă doare

S-a  împânzit  în  viaţa  mea  bolnavă,

În ceasul împlinirii veacului.

 

Chemarea  chemărilor  Sale

M-a deranjat  din  jocul  meu  bătrân

Presimt un potop de prea  lumină

Chemarea chemărilor divină

M-a detronat, nu voi mai fi stăpân;

Voi fi doar slujitor umil pe cale.

 

Chemarea chemărilor vine

Ca un frământ  printre pustiuri  adormite

Nu va mai sta fiinţă rătăcită

Chemarea ca un glas dinspre orbită

Trezeşte alergări şi ceasuri împlinite

Căci Domnul  azi  revine.

ŞTIINŢĂ

Noi  conducem  pe  alţii

Nu prin  cuvinte,

Ci prin  tăcerile

Faptelor  noastre

Tăinuite cuminte.

 

Salvăm  pe celălalt

Nu prin poveţe

Nici prin jigniri,

Ci prin sclipiri

De simple  bineţe.

 

Nu-i pildă viaţa mea

Când am admiratori.

Voi fi model

Numai atunci

Când pasul conduce spre  zori.

 

Sunt simplu angajat

Oricât aş lucra

Iubesc atunci

Când  neplătit

Iubirea  mea  va alerga.

 

Se pleacă oamenii planetei

La rătăciri de zei

În timp ce eu

Mă rog ascuns

Şi tac, mai bun ca ei.

 

Cum să mai simt  şi milă

Dacă nu m-am înţeles

Cine-ar putea

Să plângă ca Hristos

Atâţia răzvrătiţi în univers?

 

Noi slujim pe celălalt

Dacă îi găsim chemări

Chemarea  de-a iubi

De-a şti

De-a fi o pildă pe cărări !

 

LISTA   „SMURD”

        Doresc  să am în atenţie următoarele persoane; mă voi ruga pentru ele şi le voi vizita

 

Numele pentru care te rogi

Marchează zilele când  te-ai rugat

 Data vizitei

 

                                             

 

                                             

 

                                             

 

                        Data   _____________        Semnătura  __________

 

LISTA   „SMURD”

        Doresc  să am în atenţie următoarele persoane; mă voi ruga pentru ele şi le voi vizita

 

Numele pentru care te rogi

Marchează zilele când  te-ai rugat

 Data vizitei

 

                                             

 

                                             

 

                                             

 

                                    Data   _____________        Semnătura              __________

LISTA   „SMURD”

        Doresc  să am în atenţie următoarele persoane; mă voi ruga pentru ele şi le voi vizita

 

Numele pentru care te rogi

Marchează zilele când  te-ai rugat

 Data vizitei

 

                                             

 

                                             

 

                                             

 

            Data   _____________        Semnătura  __________

deAndrei Spiridon

CĂLĂTORIA SPRE CER

Calatoria spre cer
Calatoria spre cer
Calatoria spre cer.doc
73.0 KiB
79 Downloads
Details

CĂLĂTORIA   SPRE   CER

CUPRINS:

  1. Deschidere 142 2.4`
  2. Rugăciune
  3. COR
  4. Introducere
  5. Tema I
  6. Tema II
  7. COR
  8. Tema III A
  9. Tema III B
  10. Poezie: E greu
  11. COR
  12. Poezie: Mă voi întoarce acasă într-o zi
  13. Tema IV
  14. Tema V
  15. Tema VI
  16. Poezie: E timpul
  17. Închidere 79 2.3
  18. Rugăciune
  19. Postludiu – ieşire

Deva, 25 ianuarie 1997

 

INTRODUCERE

Aseară m-am culcat foarte tulburată. Noaptea a fost groaznică pentru mine. Nu puteam să mă liniştesc, nu-mi găseam locul, mă cuprindeau ameţeli, casa se învârtea cu mine, nu reuşeam s-adorm.

Am avut un vis… ceva foarte uimitor, eram foarte mulţi; parte din ei îmi erau cunoscuţi; se pregătea ceva, nu toţi erau de acord; parcă trebuia să urcam pe un drum… spre dimineaţă m-am liniştit.

Când am deschis ochii, am rămas cu ei pironiţi în tavan. Parcă aveam în mine aceeaşi lumină, acelaşi decor; dar curând m-am trezit. Îmi părea rău că s-a terminat aşa de repede. Încercam să-mi amintesc ce m-a făcut să am o noapte atât de agitată. M-am ridicat şi privirea mi s-a oprit la cartea din care citisem un capitol în acea seară. Era cartea „Schiţe din viaţa sorei White”, deschisă tocmai la capitolul intitulat „Călătoria pe drumul cel îngust”.

………………………………………………………

În timpul care ne stă la dispoziţie vă invităm să lăsăm gândurile noastre să urmărească această experienţă minunată descoperită într-un vis sorei White, în timp ce se afla la Battle Creek în august 1868…

TEMA   I

ÎNCEPUTUL   CĂLĂTORIEI

 

Priveam la o mare mulţime de oameni. O parte din această mulţime începu să se pregătească de călătorie. Mă aflam între ei. Aveam cu noi nişte căruţe foarte încărcate cu bagaje. Pe măsură ce înaintam, drumul începea să urce.

 

De o parte a acestui drum era o prăpastie adâncă, iar de cealaltă parte era un zid înalt, drept şi alb.

 

Lumea – o mare mulţime de oameni – copii ce se zbat să supravieţuiască nevoilor celor mari, tineri flămânzi după plăceri tari, părinţi ce aleargă să rezolve criza viitorului, bătrâni speriaţi de graba civilizaţiei, bolnavi plictisiţi de atâta concediu medical, creştini „pioşi” pripindu-se să nu lipsească nimic de la masa „sfinţită”, oameni de seamă, savanţi, medici, cercetători speriaţi de şocul viitorului, oameni politici, gânditori progresişti copleşiţi în lupta pentru pace, dornici să corijeze traiectoria Terrei de la un cataclism inevitabil. Câte nu se mai poate spune despre lume… Dar în acest amalgam de oameni am descoperit că o parte din ei, o grupă de creştini se pregătea de călătorie.

 

Privesc şi văd aievea, când un gând ce nu mi-l pot explica a pus stăpânire pe mine, doream dar să merg împreună cu ei. Mi-am dat seama că-mi va fi foarte greu. Păcate grele ambalate frumos în valize de piele, vicii ascunse pe fundul căruţei, idoli de toate felurile ocupau camerele inimii, păreri scumpe îmi căptuşeau îmbrăcămintea, straturi de fard ce dezvăluiau o faţă evlavioasă, diplome recunoscute, maniere elegante exersate, ce reflectau sclipirile minţii, trăgeau căruţa supraîncărcată a fiinţei mele. Toată această povară mă copleşea. Însă ceva m-a făcut să nu disperez. Drumul acesta nu era altceva decât viaţa nouă ce-o doream s-o încep acum; alături un zid înalt, drept şi alb, ce-l simţeam tot timpul lipit de mine.

 

Zidul acesta nu putea fi decât credinţa în El, Cel care ne însoţea, ne apăra, cel care marcase acest drum, speranţa mea şi a acelora cu care călătoream. De cealaltă parte a acestui drum, se afla o prăpastie adâncă – era lumea de unde plecasem. Mi-era groază să privesc înapoi, primejdia de a ne prăbuşi ne ameninţa la tot pasul. Doream să-mi continui drumul, dar nu înţelegeam de ce înaintau aşa de greu.

 

Către tine când strig,

Către Tine când strig, Domnul meu,

O, Tu să-mi răspunzi

Tu să-mi răspunzi Doamne.

O, ia aminte la a mea rugă

Când strig către Tine Doamne!

Răspunde-mi când strig către Tine

Stânca mea răspunde-mi

Spre Tine Domnul meu

Către Tine când strig,

O, Tu să-mi răspunzi, Doamne!

TEMA   II

PĂRĂSIM   CARELE

„În timp ce călătoream, drumul se făcea din ce în ce mai greu.

În unele locuri se părea că era aşa de îngust încât am ajuns la convingerea că nu vom putea merge înainte cu aceste care încărcate. Atunci am deshămat caii, am luat o parte din bagaje, le-am pus pe cai şi am pornit mai departe călări.

Ce era de făcut?!… Să renunţăm? – N-am înţeles niciodată de ce se cere atâta renunţare unui creştin. Nu suferise Hristos pentru noi? Nu călcase El pe acest drum? Nu ştia El cât de greu e să fi om?…

Aveam o credinţă moştenită. Părinţii mei erau şi ei în acest grup care călătorea. Consideram că era suficient să crezi… „Da, să crezi că… El, Fiul lui Dumnezeu venit ca Fiu al Omului, a încercat şi a dovedit că se poate parcurge drumul acesta îngust iar acum, ca un biruitor, ne aşteaptă să venim la El”. „Dar tot pe jos, pe acelaşi drum anevoios?!… Nu se putea cumva să zburăm?!…”

Priveam la cei din jurul meu şi nu mi se părea că sunt ieşit din comun. Când făceam vizite împreună cu părinţii mei, totdeauna plecam dezamăgită. La fiecare vedeam lucrurile ce mi le-aş fi dorit. Muncisem toată viaţa şi nu eram mulţumită de realizări. Zilele de sabat mă plictiseau. Nu era predică să nu se facă apel la „nu mai strângeţi comori pe pământ, ajutaţi pe cei nevoiaşi, mulţumiţi-vă cu puţinul pe care-l aveţi…” şi altele… Deci renunţare… Pentru mine timpul înseamnă bani, şi banii cereau timp să te bucuri de ei. Lucrul acesta devenise ceva obişnuit în viaţa mea. Dar cu ocazia unei predici, ceva neobişnuit mi-a atras atenţia: se citise un paragraf din „Marea Luptă”, ce sublinia ideea că „cea mai adâncă sărăcie şi cea mai mare lepădare de sine este mai bine primită înaintea lui Dumnezeu decât bogăţia, onoarea, o viaţă comodă şi cu mulţi prieteni.” Şi mai departe spunea: „Dacă îngăduim ca interesele lumeşti să pună stăpânire pe minţile noastre, atunci Dumnezeu ne poate da un timp când va trebui să renunţăm la ele.”

Predica se încheiase cu apelul că timpul acela sosise. Drumul pe care urma să mergem se făcea din ce în ce mai îngust şi mai greu. Întreaga grupă a fost invitată să se ridice, să implore ajutorul lui Dumnezeu. M-am ridicat, simţeam că mă clatin.

Prăpastia se deschidea mult în faţa mea. Eram în faţa unei alegeri: să continui drumul sau să mă prăbuşesc în groapa adâncă a lumii. M-am rugat cum nu o făcusem niciodată până acum, şi am înţeles că trebuie să renunţ, să renunţ la carele ce scârţâiau sub povara păcatelor mele. Atunci am deshămat caii, am luat o parte din bagaje şi am pornit uşuraţi, călări…

TEMA   III   A

DOAR   PE   CAI

„Pe măsură ce înaintam, cărarea ce în ce mai îngustă. Eram nevoiţi să ne lipim de zid ca nu cumva să cădem în prăpastia adâncă. Ne era teamă!”

Greu şi parcă din ce în de mai greu… Ca niciodată mai înainte, fel de fel de idei nelinişteau mintea noastră (mea). Îmi amintesc de ce.

Citisem într-o carte că multe din elementele supranaturale descrise în Biblie, urmau să fie explicate ştiinţific; de exemplu: se spune că cele două table de piatră pe care erau scrise cele zece porunci şi aşezate în chivot nu erau altceva decât un condensator. Acesta, fiind dus pe munte era încărcat cu electricitate de la un trăsnet, iar apoi coborât în mijlocul poporului, se dovedea că prin atingerea lor se provoca moartea prin electrocutare. Acolo se explica, că interdicţia divină de a nu se atinge de chivot, nu era altceva decât un afiş ce ar putea fi înţeles astăzi ca „pericol de electrocutare”. Anunţuri ca acestea mă tulburau şi mă făceau să reflectez şi să simt că drumul pe care-l urcam era anevoios. Ba, mai mult, mi-amintesc că în unele ocazii, unii puneau la îndoială actul creaţiunii şi necesitatea absolută a jertfei Domnului Hristos.

„Regretabil, – spunea un conducător al bisericii – că există unii care contestă inspiraţia întregii Biblii. Unii batjocoresc primele capitole din Geneza, iar alţii subtil, atacă Spiritul Profetic. Folosindu-se de unele mecanisme ale posibilităţii gândirii şi potenţelor umane, unii dintre cei care călătoreau pe acest drum al credinţei, considerau că stă la dispoziţia omului, „schema mântuirii”, coborând acest act divin la posibilităţile raţiunii omului păcătos, jertfa de pe Golgota, rămânând astfel fără valoare.

Deşi îmi era greu să-mi regăsesc poziţia, pe atunci aceste idei mă captivau, considerându-le ca pe ceva interesant, frumos la privit şi plăcut să le asculţi.

TEMA   III   B

 

Într-o seară, am avut ocazia să aud ceva care nu m-a lăsat să dorm toată noaptea. Dispunând de o revistă ce prezenta experienţele unui specialist cineva susţinea că s-a dovedit faptul că „sufletul omului părăseşte trupul acestuia imediat după ce moarte. Cu posibilităţile avansate ale fotografierii în infraroşu, s-a putut imprima negativul unui film, „sufletul omului” care nu este altceva decât particule fine de materie, asemenea unui abur galben-verzui ce iese din omul mort şi apoi se îndreaptă spre cer.”

Când am auzit aşa ceva, mi-am zis în sinea mea: „Ce bine că oamenii de ştiinţă au ocazia să vadă că este adevărat ce scrie Biblia, adică omul are suflare care se întoarce la Dumnezeu.” Particulele fine din materie?!… Suflarea de viaţă pe care o dă Dumnezeu?!… Simţeam că mă clatin pe drumul îngust… Eram foarte dornic să aflu ultimele noutăţi şi căutând să nu-mi scape nici o carte, nici un articol, nici o discuţie… Zvonurile că fiinţe extraterestre ne vizitează cu fantasticele lor O.Z.N.-uri, mă captivau. Confirmările martorilor oculari, fotografiile luate la locul de aterizare, apariţia lor instantanee, îmi dădea curajul să spun: „Vedeţi că puteţi crede că mai sunt şi alte planete locuite?” La rândul ei lumea ştiinţifică era uimită şi divizată prin apariţia faimoşilor vindecători filipinezi. Mă derutasem după declaraţia unei surori ce suferea de o boală, când a fost întrebată ce părere are, a zis: „nu contează cine te vindecă, Isus sau Satana, important e să te faci sănătos.” De multe ori încercam să confrunt credinţa cu aceste gânduri ce atârnau de mintea mea asemenea unui bagaj!…

Simţeam că-mi pierd echilibrul pe drumul cel îngust. Zidul cel alb şi drept, acea credinţă dreaptă dată sfinţilor o dată pentru totdeauna, respingea erezia, orice idee deghizată a celui rău ce nu era altceva decât bagajele ce le căram cu noi.

Mi-am dat seama că trăim în timpul când „Satana lucrează prin orice amăgire pentru a pune stăpânire pe mintea oamenilor.”

M-am cutremurat. Nevegherea la porţile gândirii îşi arată consecinţele. Cu post şi rugăciune am cerut Domnului să mă elibereze de aceste poveri. Simţeam că nu mai puteam continua aşa. Atunci am luat bagajele de pe cai şi le-am lăsat să se prăvălească în prăpastie. Am mers mai departe călări…

E   GREU

E greu să mergi pe cărăruie

Şi totuşi să rămâi,

Pe calea-ngustă unde suie

Iubirea cea dintâi;

E greu să urci când toţi coboară

Şi totuşi să cobori

La cei căzuţi sub grea povară,

La cei ce plâng în zori…

 

E greu s-arunci când lumea strânge

Şi totuşi să aduni

Durerea lumii care plânge

Şi-a urii mari furtuni;

E greu să taci când ai dreptate

Şi totuşi să vorbeşti

Aceluia care te bate…

Spunându-i că-l iubeşti.

 

E greu să ierţi întotdeauna

Şi totuşi să nu ierţi

Păcatul, pofta rea, minciuna,

Prin anii cei deşerţi.

E greu să crezi când eşti înfrânt

Şi totuşi să nu crezi

Ispitelor ce-ţi gâdilă auzul

Să vii, s-asculţi, să vezi.

 

(incompletă)

TEMA   IV

URCĂM   PE   JOS

„Pe măsură ce calea se făcea mai strâmtă, am văzut că nu mai putem merge mai departe, aşa, călări cum doream noi.

Deşi drumul era mai anevoios, totuşi mă simţeam mai uşurat. Sabat de Sabat veneam la adunare. Mă întâlneam cu fraţii mei, trăiam bucuriile şi necazurile lor, ascultam cu atenţie ce ne mai spuneau fraţii din conducere, la ce piatră kilometrică am ajuns şi cât mai este din drum. Câteodată drumul devenea mai dificil când unele greutăţi se abăteau asupra noastră, cei ce călătoream alergam repede la fraţii noştri conducători să ne ajute, să ne poarte ei grijile, credinţa noastră era legată de credinţa lor şi asemenea unor purtători de poveri, aceştia mărşăluiau cu grijile noastre în spate.

Îmi amintesc că într-o revistă săptămânală citisem câteva concluzii vizionare asupra stării omenirii, printre altele, scria că: „dacă vrem să evităm sfârşitul lumii, nu avem altceva de făcut decât să renunţăm la cursa înarmărilor.”

Lumea trebuie să vadă abisul ei şi să renunţe la drogul optimismului… Problema sfârşitului începuse să agite toată lumea. Fiecare încerca şi propunea soluţia de a evita impasul. Unii propuneau un calendar în care să existe o zi albă numită „Ziua păcii mondiale”, alţii sugerau introducerea moralei religioase în şcoli pentru a putea diminua violenţa şi imoralitatea tineretului, iar mult discutata idee a unirii bisericilor creştine se arăta ca fiind cea mai utilă lucrare care să aducă pacea. Simţeam că nu-mi convenea ideea sfârşitului. Doream, totuşi, să întreb pe fraţii care cunosc mai bine. Alergam de la unul la altul. Cineva mi-a zis: „Într-adevăr a sosit timpul – fiecare va trăi credinţa lui.”

Simţeam că m-au lăsat fără nici un ajutor, nici o speranţă.

Am încercat la altcineva, mai în vârstă şi l-am întrebat: „Ce părere aveţi despre evenimentele pe care le trăim? Oare mai e mult până la venirea Domnului?”

Da, îmi zise, pe un ton sfătos, după mine, poate veni mâine. Ce mai avem de făcut? Eu îl aştept de mult şi mai ales, cei care trăim în lumina Reformei Sanitare, nu văd de ce să ne temem.”

Răspunsul aceste m-a nedumerit şi mai mult.

Ce era de făcut?…

Drumul pe care urcam era mereu mai strâmt şi mai anevoios. Trebuia să renunţăm la cai şi să mergem în şir, unul câte unul, pe jos. Trebuia să renunţăm să mai creadă alţii pentru noi. Trebuia să renunţăm a ne face din aproapele nostru un idol, trebuia să renunţăm la convingerea că stăm bine; sosise timpul când fiecare stătea pe picioarele credinţei lui personale.

De pe zidul cel alb şi drept erau lăsate mici funii de care toţi ne-am prins. Aceste funii erau micile experienţe personale pe care le făcusem cu Dumnezeu prin credinţă, ce ne veneau e acum în ajutor în înaintarea pe drumul cel îngust. Calea devenise şi mai îngustă, încât ne-am dat seama că trebuia să renunţăm şi la încălţămintea noastră.

Nici o influenţă, nici un păcat nu mai trebuia să ne împiedice de a simţi direct responsabilitatea de adevăraţi creştini. Nu ne-am descurajat de asprimea drumului şi ne-am continuat călătoria chiar în picioarele goale.

 

TEMA   V

SUNTEM   ŢINUŢI   DE   SUS

„Primejdia de a ne prăbuşi se mărea. Ne alipiserăm cu toţii de zidul cel alb, dar simţeam că picioarele ne tremură.”

Pentru ce s-au îngălbenit toate feţele? Vai, a sosit ziua cea mare a necazului? Creştinii lăsaţi în urmă pe cale, grăbeau să-şi continue drumul, mărturisindu-şi păcatele în disperarea lor.

De frica pedepsei, în cuvinte de groază, strigau la Dumnezeu, în timp ce nelegiuiţii râdeau de jalea lor. Natura nu-şi mai urma legile. Lumea striga: „Vrem apă, n-avem aer, căldura e prea mare”… Răni nevindecabile apăreau pe oameni şi o stare de nelinişte domnea pe întreaga faţa a pământului. Cuprinşi de teamă am înălţat cea mai fierbinte rugăciune către Dumnezeu. Sufletul meu se zbătea, chinuit de întrebări:

„Cum, singur în noaptea strâmtorării,

Asemenea lui Iacob, şi lupt eu mai departe?

Cum?… singur pe drumul încercării,

Mă laşi tu, Doamne, să sufăr nedreptate?

Cum?… singur în mijlocul grădinii,

Măcar un frate treaz să nu îl simt aproape?

Cum?… singur paharu-amărăciunii,

Să-l sorb până la drojdii pe nerăsuflate?

Cum?… singur pe Dealul Căpăţânii,

Să mă ofer cu totul, chiar dincolo de moarte?

Cum?… singur şi lepădat uitării,

Un laodicean, de mijlocire să nu aibe parte?

Cum?… singur?…

Strângeam puternic funiile în mâini şi ne-am agăţat cu toată greutatea de ele. În acele clipe solemne mă ţineam strâns de promisiunile lui Dumnezeu. Doream să ştiu dacă sunt iertat, dacă mai este timp să mai poţi ierta. Timp nu mai era, dar nimic nu mă mai clătina. Nici o lege omenească nu mă putea face să abjur credinţa mea.

Cu ochii pironiţi la funiile care ne trăgeau, am trecut şi această porţiune dificilă de drum.

Cât de minunate erau acum făgăduinţele lui Dumnezeu! Bucuroşi am strigat cu toţii:

„Suntem ţinuţi de sus!… Suntem ţinuţi de sus!…”

TEMA   VI

SUNTEM   FERICIŢI

Cu mâinile prinse strâns de funiile groase şi sigure ne întrebam: încotro mergem?

De la capătul acelui drum puteam să privesc în abisul de jos. Auzeam muzica zgomotoasă, înjurături scârboase, glume grosolane, cântece josnice, strigăte de mânie şi văicăreli amare.

Eram mai preocupaţi ca oricând să ne ţinem bine de funii, ce nu erau altceva decât făgăduinţele lui Dumnezeu date celor care se hotărâseră să urce pe acest drum îngust. Dacă ne desprindeam de aceste funii doar o clipă, cădeam din nou în prăpastie, ca în mijlocul fiarelor sălbatice. Dar nu mai puteam suporta să privim şi ne-am întors privirea…

Iată ca înaintea noastră, de cealaltă parte a prăpastiei, era o pajişte frumoasă cu iarbă crudă.

Nu puteam să vedem strălucirea soarelui dar o lumină asemenea aurului şi a argintului fin se odihnea asupra aceste pajişti. Cu ochii aţintiţi la frumuseţea acestei câmpii, simţeam că funiile au început să ne tragă mai sus, peste prăpastia îngrozitoare.

Un sentiment de uşurare ne-a cuprins pe toţi; eram în siguranţă. Zburam… Eram fericiţi!…

 

E   TIMPUL

E timpul să stăm pe malul sufletului

Ca la marginea unui râu în care să privim

Să numărăm frunzele gândurilor,

Să cercetăm cămaşa inimii.

Să facem rânduială în odăiţa vieţii.

Cerul ne-a trimit piatra Cuvântului

Pentru ridicarea în noi a cetăţii veşnice,

Ne-a trimis lemnul adevărului

Pentru corabia credinţei.

 

E timpul ca pe o masă sub ochii universului

Să golim sacii faptelor,

Ulcioarele viselor,

Să tăiem şanţuri în noi

Pentru temelii viitoare,

Să semănăm în câmpul vieţii

Seminţele uitate,

Să facem din ziua de azi un sâmbure

Ca să aibă din ce răsări

Ziua de mâine.

 

E timpul să strângem bucată cu bucată

Oasele omului vechi

Şi să le azvârlim în groapa morţii

Să punem la lucru dălţile cerului

Ca din marmura fiinţei

Să cioplim OMUL CEL NOU

 

  1. Greissing

 

ÎNCHEIERE

Dumnezeu doreşte ca toţi cei ce vor fi în ceruri să fie fericiţi. Şi fericiţi vor fi aceia care au renunţat la principiul iubirii de sine (păcat) şi L-au lăsat pe Dumnezeu să sădească în inima şi viaţa lor marele principiu al Legii Sale.

Naşterea din nou implică această comutare de la egoism la o viaţă iubitoare (principiul legii). Sfinţirea înseamnă să devii mai iubitor. Tabloul biblic al desăvârşirii este reprezentat de maturitatea în exprimarea iubirii lui Dumnezeu. Astfel de oameni îşi formează caractere asemenea lui Hristos, căci “Dumnezeu este dragoste” (1 Ioan 4,8). Astfel de persoane sunt în mod sigur mântuite pentru veşnicie.

Astăzi este ziua când trebuie să punem studiul biblic zilnic şi rugăciunea sinceră a inimii în capul listei noastre de priorităţi.

Dumnezeu doreşte să ne ajute, dacă noi Îl lăsăm să o facă.

Amin!

deAndrei Spiridon

CĂI PENTRU DRAGOSTEA LUI – în biserică

CĂI  PENTRU  DRAGOSTEA  LUI - in biserica
CĂI PENTRU DRAGOSTEA LUI - in biserica
CaI PENTRU DRAGOSTEA LUI - in biserica .doc
47.0 KiB
68 Downloads
Details

CĂI  PENTRU  DRAGOSTEA  LUI  – în biserică

 Explicaţii

Argument

Biserica suferă din ce în ce mai mult de răcirea relaţiilor. Am devenit atât de grăbiţi şi comozi încât am căzut în indiferenţă şi  nepăsare faţă de ceilalţi. Prin programul de faţă vom încerca să readucem ceva din părtăşia pe care ar trebui să o trăiască o comunitate ce aşteaptă revenirea Mântuitorului.

.

Spre deosebire de clasicele programe ale tineretului, cel de faţă  are o parte care se desfăşoară în săptămâna precedentă. Această parte este foarte importantă pentru desfăşurarea din sabat a programului.

Iată în ce constă:

În fiecare comunitate există o categorie  de participanţi care  stau mai retraşi sau nu se implică în mod vizibil în viaţa comunităţii. Cu câteva sabate înainte se observă şi se întocmeşte o listă cu persoanele din comunitate care stau mai retrase, nu ies în evidenţă prin ceva, prin urmare par nebăgate în seamă. Aceste persoane  sunt  dintre cele care totuşi  vin mereu la biserică.

Ei bine, din această  categorie ne alegem „clienţii” pentru o surpriză  frumoasă.

 

Pregătirea programului – temă de lucru pentru săptămână

 

Pregătim nişte cadouri şi nişte felicitări (de preferat ar fi unele confecţionate chiar de către tineri). Apoi, scriem câteva gânduri frumoase, câteva aprecieri reale pentru persoanele de pe lista întocmită şi expediem, sub forma unor colete, respectivele cadouri şi aprecieri. La adresa expeditorului se va trece un nume codificat, simbolic, eventual numele ales de  grupa  tinerilor  care organizează proiectul.

Este foarte important ca pachetele să ajungă până vineri acasă la destinatar nu la poştă, deci trebuie trimise chiar de la sfârşitul săptămânii precedente , cel târziu luni, înainte de sabatul cu programul. Verificaţi, cu ajutorul prietenilor celor vizaţi, dacă au primit coletele şi eventual care au fost reacţiile; atenţie nu vă daţi de gol!

În sabat, la programul tineretului, cel care va juca rolul de moderator va povesti că este uimit de ceva ce i s-a întâmplat în săptămâna trecută. Că a primit de la un expeditor necunoscut, un colet surpriză. Această poveste are rolul de a determina pe cei care au păţit acest lucru într-adevăr să mărturisească. Dacă ei nu vorbesc de bunăvoie, trebuie să fie determinaţi să o facă, din aproape în aproape, prin întrebări de genul: i s-a mai întâmplat cuiva ceva asemănător?.  Dacă nici de data asta cei în cauză nu mărturisesc, îi vom interpela nominal, atunci vor  trebui  să recunoască. După ce i-am identificat îi invităm în faţă pentru un scurt interviu.

 

 

Texte  biblice pentru meditaţii

 

Cazul Iacob la Iaboc; Genesa 32;24-28

 Îngerul Domnului vine să-i aducă un „cadou”, iertarea cerută pentru greşelile trecutului. Dar  pare că intenţionează altceva şi Iacov, care se temea de răzbunarea lui Esau  sare direct la bătaie şi se luptă cu îngerul până la ziuă, când constată că se lupta cu altcineva decât îşi imagina el.

Idei pentru meditaţie:

  • Nu întotdeauna darul vine împachetat cu fundă roşie şi dedicaţie, uneori pare un examen, pe care trecându-l vom ajunge la darul propriu zis.
  • Noi reacţionăm, chiar şi la daruri, în funcţie de starea de spirit şi de prejudecăţi.

 

Cazul Artaxerxe –Mardoheu: Estera 6; —

Mardoheu, deşi face un serviciu special împăratului nu primeşte nici o răsplată, nici apreciere, totuşi…   La un moment când nici nu se aşteaptă vine şi mulţumirea.

Idei pentru meditaţie:

  • Nu toată lumea se grăbeşte să aprecieze ceva bun, nici măcar noi
  • De cele mai multe ori răsplata vine, chiar dacă nu atunci când ne aşteptăm.
  • Dumnezeu foloseşte răsplata, darul târziu, pentru un bine mai mare decât cel  pe care l-am fi primit la momentul când noi am fi aşteptat.
  • Dacă nu am mulţumit cuiva până acum, deşi am fi avut motive să o facem, nu-i târziu să facem acest lucru acum.

 

 

Poezii

 

Diamantul

 

Tăinuit

Între zăbrelele viselor tale

Stă diamantul.

Tu ştii despre el,

Îl ascunzi

Şi

Te doare;

Sângerezi la fiecare strălucire ucisă,

La orice muche tocită

Te zbaţi

Între a-l  dărui pe degeaba

sau

A fi putred de bogat.

 

 

Te doare să-l ascunzi,

Te doare să-l oferi.

 

Diamantul

Este cuvântul de bine

Îl poţi ucide tăcându-l

Îl poţi nemuri

Prin rostire.

 

Zid

 

Calea  spre inima ta este stearpă

Graba mea a ucis drumul tău

Am strivit chiar colindul de harpă

Şi-a rămas dezvelit visul rău.

 

Te-am văzut poposind la fântână

Dar izvorul din gându-mi secase

Am rămas ca o stâncă stăpână

Să nu ştii că pustia-i prin vase.

 

Aşteptai la răscrucea de ieri

Să îmi dai o fărâmă din vorba cea bună

Însă eu speriat că îmi ceri

Ţi-am respins chiar şi darul din mână.

 

Aş putea să alerg lângă tine

Ca o umbră ce trece prin pom

Dar mă tem că eşecul din mine

Va trăda felul meu de alt om.

 

Stă un zid între noi, ca o moarte;

Taci şi tu, tac şi eu ca un sloi

Stăm aproape dar ne suntem departe

Pe acelaşi  tărâm de noroi.

 

Ce va fi dacă ceasul se stinge?

Ca un caier în rotire de fus.

Drumul meu, drumul tău s-ar atinge?

Ar străbate spre drumul de sus?

 

…..

Ce străini  şi-ar dori pe vecie

Un popas cu adânci nepăsări

Dacă azi n-au ştiut să îşi fie

Decât umbre pe proprii cărări?

 

Idei pentru activităţi interactive

 

Concurs biblic. Întreabă despre darurile(în sensul de cadouri) din Biblie.

Exemple de răspuns: Darurile lui Solomon, ale Împărătesei din Seba, ale lui Iacob pentru Esau, ale lui Avraam pentru familia Rebecăi, etc.

 

Concurs ad-hoc Întreabă care este cel mai interesant cadou primit de la cineva din comunitate?

 

Sondaj : ai trei întrebări pentru participanţi:

  • Când ai oferit ultimul cadou ? ______________
  • Când ai primit ultima apreciere, ultimul compliment? ___________________
  • Pe cine apreciezi dar încă nu i-ai spus ? ____________________

 

Diplome / certificate de apreciere  pentru :

  • Cel mai amabil diacon
  • Cel mai îngrijit participant
  • Cea mai punctuală persoană
  • Membrul cel mai implicat în misiune
  • Cea mai optimistă persoană
  • Cel mai apreciat vorbitor
  • a.m.d.

 

Faceţi din acest moment o ocazie  de apreciere şi motivare a celor care fac ceva pentru voi, pentru biserică.

 

PROPUNERE  pentru DESFĂŞURĂTOR

 

În timpul săptămânii

  • Activitatea pregătitore de observare a retraşilor
  • Trimiterea coletelor

 

În sabat

  • Scurta prezentare a situaţiei relaţiilor dintre membrii comunităţii(vezi explicaţia de la început-argument)

Biserica suferă din ce în ce mai mult de răcirea relaţiilor. Am devenit atât de grăbiţi şi comozi încât am căzut în indiferenţă şi  nepăsare faţă de ceilalţi. Prin programul de faţă vom încerca să readucem ceva din părtăşia pe care ar trebui să o trăiască o comunitate care aşteaptă revenirea Mântuitorului

  • Sondaj : ai trei întrebări pentru participanţi:
  • Când ai oferit ultimul cadou ? ______________
  • Când ai primit ultima apreciere, ultimul compliment?_________________
  • Pe cine apreciezi dar încă nu i-ai spus ? ____________________

 

  • Concurs biblic.
  • Discutarea coletelor

Întrebări pentru interviul cu destinatarii coletului:

  • Ce aţi gândit când aţi primit înştiinţarea despre un colet de la cineva necunoscut?
  • V-a trebuit curaj, a fost greu să acceptaţi şi să ridicaţi coletul de la poştă?
  • Cum v-aţi simţit când aţi citit mesajul din scrisoarea anexată la colet?
  • Ce dar ai făcut cuiva în ultima vreme?
  • Care este cel mai apreciat cadou pe care l-ai primit?

 

  • Meditaţie : Iacob la Iaboc
  • Meditaţie : Artaxerxe- Mardoheu
  • Acordarea diplomelor  / certificate de apreciere  pentru :
    • Cel mai amabil diacon
    • Cel mai îngrijit participant
    • Cea mai punctuală persoană
    • Membrul cel mai implicat în misiune
    • Cea mai optimistă persoană
    • Cel mai apreciat vorbitor
    • a.m.d.

 

  • Poeziile