Arhivă etichetă Angajamente

deAndrei Spiridon

Isus plangea

Isus plangea.doc
Isus plangea.doc
Isus plangea.doc
68.5 KiB
127 Downloads
Details

ISUS PLÂNGEA

CUPRINS:

1. Deschidere
2. Rugăciune
3. Introducere
4. Poezie: Lacrimile Domnului
5. Tema I
6. COR
7. Tema II
8. Întrebări biblice
9. Tema III
10. Tema IV
11. COR
12. Poezie: Te-ai dus
13. Cugetări
14. Încheiere
15. COR
16. Închidere
17. Rugăciune
18. Postludiu – ieşire

INTRODUCERE

Desăvârşiţi în simetrie, frumuseţe şi statură, prima pereche de oameni, a fost pusă în fruntea creaţiunii. Toate lucrurile erau sub stăpânirea lor. Erau vizitaţi de îngerii din cer, care le ţineau tovărăşie, iar cu Dumnezeu vorbeau faţă-n faţă. Satana a văzut pacea şi bucuria de care a avut parte prima pereche în grădină şi a început să fie chinuit de amintirea fericirii pe care o pierduse pentru totdeauna. El s-a hotărât să facă totul pentru nimicirea fericirii lor.
Fericirea şi rămânerea în Paradis depindea de ascultarea de poruncile lui Dumnezeu. Dar Satana i-a înşelat ca să fie neascultători, atrăgând asupra lor păcatul, suferinţa durerea şi moartea.
După păcătuire, Dumnezeu i-a izgonit din Grădina Edenului. În umilinţă şi întristare de negrăit, ei spuseră rămas bun căminului lor frumos şi plecară să locuiască pe pământul pe care locuia blestemul păcatului. Atmosfera care pe vremuri era atât de dulce şi frumoasă, era supusă acum la schimbări însemnate.
Când au observat în floarea ofilită şi frunzele care cădeau cele dintâi semne ale nimicirii, Adam şi tovarăşa lui de viaţă, au plâns de jale, mai tare decât plâng acum oamenii de morţii lor de care se despart. Era clipa când s-au vărsat primele lacrimi de durere şi de-aici s-au deschis izvoarele lacrimilor, care dacă ar fi adunate la un loc, ar forma oceane întregi.
Plânsul nostru, i-a generat plânsul lui Isus, pentru ca bucuria Sa, să devină bucuria noastră.
Da, Isus plângea.
Isus plângea pentru alţii. Numai iubirea poate face astfel, căci, în general se plânge pentru sine. Rareori se plânge cu cei ce plâng, totul rezumându-se doar la o expresie ca: „incredibil, nemaipomenit…”
Isus avea multe motive să plângă: El plângea pentru că oamenii în majoritate, L-au refuzat harul, plângea pentru viitorul lor, plângea pentru urmările fizice şi spirituale ale păcatului, plângea pentru că dragostea Îi era neîmpărtăşită.
Prea plinul iubirii divine nu se putea exterioriza decât printr-un plâns, sau printr-o moarte.
Da! Isus a plâns şi a murit pentru noi.
Programul nostru va prezenta pe Acela care a venit pentru a simţi cu noi, vărsând lacrimi amare care să le şteargă totdeauna din ochii noştri pe ale noastre.

TEMA I
ISUS A PLÂNS

Isus a plâns în primul rând pentru păcat.
Când pentru prima oară a apărut păcatul în Univers, primul şi singurul care a simţit în cele mai adânci străfunduri ale sufletului Său durerea umană a acestei realităţi, a fost Dumnezeu.

Ne-am obişnuit atât de mult să privim păcatul din urmările lui, încât nu mai vedem desluşit grozăvia peste măsură a acestuia.

Dar întruparea Domnului Hristos, viaţa Sa neprihănită este o mărturie a dureri pe care inima Lui Dumnezeu a simţit-o. Trăind în suferinţa umană, Isus plângea realitatea „despărţirii de Dumnezeu”. Chiar în timp ce El stătea pironit pe cruce, inima Lui nu plângea pentru că nevinovat fiind, suferea asemene celor mai odioase crime, ci pentru realitatea cea crudă a despărţirii; asupra Lui apărând povara cea grea a păcatului.

Cu implicaţiile conflictului dintre bine şi rău în faţa Sa, sufletul Domnului Isus era plin de teamă, despărţirii de Dumnezeu. Şi în timp ce simţământul acesta zdrobea viaţa Sa, omenirea întreagă în afara Ghetsemanilor, dovedea cea mai mare ignorare faţă de păcat, iar acolo, în grădină, chiar ucenicii Săi dormeau.

În afara Ghetsemanilor, oamenii plâng pentru consecinţele nefaste ale păcatului, dar în Ghetsemani, Isus plânge pentru păcat…

TEMA II

Isus a mai plâns pentru că i S-a refuzat harul.

Cea mai mere durere a Domnului Hristos a fost şi este aceea a refuzului harului Său, iertător şi salvator. El însuşi a coborât printre oameni pentru a le aduce mântuire din păcat, şi eliberare de consecinţele, dar a rămas un Mare necunoscut. Oamenii se joacă cu harul Său, ei amână de-a asculta chemarea Lui la pocăinţă, întârzie să-şi rezolve problema păcatului lor, şi pentru toate acestea, Isus plângea.

În viaţa noastră sunt încă păcate nebiruite, care produc durere inimii lui Hristos şi aruncă ocară asupra harului Său. Poporul Său, pentru care El a făcut totul, desconsideră harul Său, îl risipesc, refuzând să-şi cumpere haine albe, aur curăţit prin foc şi alifie pentru ochi.

Nepregătirea poporului Său, desconsiderarea harului Său, este cauza prelungirii suferinţelor pe pământ, seceta, foamea, războaiele, bolile, într-un anumit sens se datorează risipei de har a poporului Său. Pentru toate acestea, Isus Hristos, de asemenea, plânge.

El plânge pentru că puţini recunosc în ziua de „astăzi”, timpul cercetării lor şi puţini îşi dau seama că va fi judecaţi şi osândiţi nu neapărat pentru călcările de lege, ci pentru refuzul persistent al harului mântuirii.

TEMA III
ISUS PLÂNGEA

Isus plângea pentru urmările fizice ale păcatului.

A fost voia originală a lui Dumnezeu ca acest pământ să fie, plin ce fericire, liber de suferinţe şi moarte. Dar… a intervenit păcatul. Fiinţe morale libere au ales să se separe de Dumnezeu şi să ducă un program de egoism.

Mergând singur şi adâncit în meditaţii şi rugăciune, Isus plângea. Povara durerilor veacurilor apăsa. El vedea suferinţa, întristarea, lacrimile şi moartea care trebuiau să fie partea oamenilor. Izvorul lacrimilor Sale se revărsa, în timp ce dorea să aline toate suferinţei. Toate durerile şi moartea sunt o consecinţă a călcării legilor lui Dumnezeu.

Ori de câte ori călcăm o lege divină, facem să răsune o notă falsă în concertul armoniei al Universului şi nu ştim care vor fi consecinţele faptei noastre; aparent neînsemnate.

Sănătatea este cel dintâi dintre toate lucrurile. Toate binecuvântările nu sunt de nici un folos pentru cel ce suferă, sănătatea corpului este ceva esenţial pentru creşterea în har. Nervii sensibili ai creierului îşi pierd vigoarea prin solicitări bolnăvicioase. Ei se distribuie în tot organismul şi sunt singurul mijloc prin care cerul comunică cu omul.

Orice agent extern sau intern care perturbă biocurenţii în sistemul nervos, slăbesc energie puterilor vitale. Cât de important este de a păstra acest sanctuar – post de recepţie – emisie – în cea mai perfectă ordine!

TEMA IV
ISUS PLÂNGEA

Isus plângea pentru urmările spirituale ale păcatului.

Cu milenii în urmă, prin comiterea păcatului, omul îşi vinde 19 părţi din viaţă, din cele 20 pe care le avea şi care reprezintă întregul dăruit de Dumnezeu, se apropie de marginea prăpastiei, se prinde de Lucifer şi cade. Ce risipitor e omul!

Inima lui Dumnezeu a trebuit să plângă îndelung pentru degradarea spirituală a creaturilor Sale! Mintea omului nu a mai avut acea agerime pe cere ar fi avut-o dacă n-ar fi păcătuit, iar voinţa şi hotărârile sale au devenit nişte funii de nisip. Manifestările de violenţă, mândrie, ură şi rodul unui dezechilibru spiritual, ca rezultat al păcatului în fiinţa umană, sensibilitatea şi afecţiunea s-au pipernicit. Pentru toate acestea, Isus plângea, una din cele mai teribile urmări ale păcatului a fost suferinţa psihică, într-o lume atât de mult dezechilibrată, Dumnezeu este infinit de bun şi plânge pentru atâtea fisuri de raţiuni (ale) civilizaţiilor în succesiunea lor.

Câte lacrimi au secătuit ochii Săi, căci prea mulţi n-au înţeles pe Creatorul şi opera Lui. Istoria biblică este astfel nesocotită, oamenii negând existenţa lui Dumnezeu, şi atribuind naturii putere nemărginită. Părăsind astfel ancora cea sigură, ei sunt lăsaţi să se zdrobească de toate stâncile necredinţei.

Dar pentru rănile lor spirituale, Isus plângea…

TE – AI DUS?
Te-ai dus să cauţi pe cei ce plâng în noapte
Pe cei sărmani, de nimeni mângâiaţi
Ca din iubire să le spui în fapte
Tot focul dragostei de fraţi?

Te-ai dus să urci pe munţi cu stânci abrupte
Sau să cobori prăpăstii de mormânt
A fost zdrobit şi zace încă nefrânt?

Te-ai dus la cei ce n-au nici azi, nici mâine
La cei flămânzi, lipsiţi de ajutor,
Ca să împărţi cu ei un miez de pâine
Să te jertfeşti spre fericirea lor.

Te-ai dus şi tu în tainica grădină
Să vezi pe Hrist cum luptă-n locul tău
E numai El, Se roagă şi suspină
E părăsit în ceasul cel mai greu.

Te-ai dus să urci în umilinţă,
Pe drumul greu cu Domnul spre Calvar
Slăbit, abia Îşi poartă a Lui fiinţă
Şi pentru, noi El moare-n chin amar

Te-ai dus să spui la toţi marea iubire
Prin care astăzi noi ne mântuim
Curând, curând, El vine în mărire
Şi este vremea să ne pregătim.

Te-ai dus, răspunde, dacă ai cuvinte
Şi zi de zi, avântă-se mai sus
De nu, atunci, a fost, ţine minte
Tu eşti pierdut, şi pentru veci te-ai dus.
CUGETĂRI

1. Atât la despărţire cât şi la întâlniră, lacrimile, sunt nelipsite. Ele exprimă durere, dar şi bucurie.

2. Lacrima creştinului, este cea mai perfectă lentilă cu care vedem cerul deschis.

3. Lacrimile sunt binefăcătoare. Ele fac ca ochiul să fie mai curat iar inima înduioşată.

4. Lacrimile vorbesc tot aşa de bine şi încă mai bine de cât cuvintele. Copii mici exprimă totul prin lacrimi; durere, suferinţă, bucurie, lipsurile, foametea, setea, dorul de mamă, frica, frigul, oboseala etc.

5. Omul e ca arborele pe care-l scuturi ca să-i cadă fructele. Omul niciodată nu e zguduit fără să nu-i pice lacrimi.

6. Păcatul a deschis izvoarele lacrimilor, nimicirea lui va face să sece aceste izvoare.

– Apocalipsa 21,4 – Isaia 25,8
– Matei 5,4 – Zaharia 12,10
– Ioan 11,35 – Luca 19,41
– Psalm 126,5-6 – Ieremia 31,9

ÎNCHEIERE

La confluenţa dintre prea mult rău trecut şi prea mult bine ce va fi urmând, Isus plângea. El plângea pentru viitorul oamenilor, căci scopul de la început al lui Dumnezeu în crearea pământului nu va fi împlinit, decât atunci, când în sfârşit, pământul va fi locuinţa veşnică a celor mântuiţi.

În patria cerească, Păstorul cel Bun îşi conduce turma la izvorul de apă şi la pomul vieţii. Acolo în câmpii paşnice, cu animale blânde, în această atmosferă de fericire, poporul lui Dumnezeu multă vreme peregrin şi rătăcitor, va găsi un cămin. Durerea şi lacrimile nu vor mai exista în atmosfera cerului. Nu va mai fi cunoscută oboseala, ci vom simţi mereu prospeţimea dimineţii. Lumina soarelui va fi înlocuită cu o altă lumină – slava lui Dumnezeu şi a Mielului. Acolo, în societatea aceasta sfântă, dragostea şi simpatia sădite în suflet de însăşi Dumnezeu, îşi vor găsi exercitarea cea mai curată şi plăcută, şi fericirea cu fiinţele sfinte, cu credincioşii din toate veacurile, care au fost răscumpăraţi, sunt legături care unesc laolaltă întreaga familie din cer şi de pe pământ. În mijlocul adierilor ramurilor de palmieri, se aude dulce, o cântare de laudă; Mântuirea este a Dumnezeului nostru, care s-a dat pe Sine. Pentru ca toate aceste făgăduinţe să devină realitate şi în dreptul oamenilor, Isus plângea.

Iar acum, când toate aceste minuni ne sunt atât de aproape, suntem chemaţi să mai facem un pas…”plângeţi cu cei ce plâng, şi bucuraţi-vă cu cei ce se bucură”. Aceasta înseamnă să alegem şi noi să avem Ghetsemaniul nostru, cununa noastră de spini, crucea noastră.
Înseamnă a urma pe Isus în căutarea suferinţelor oamenilor, în găsirea căilor potrivite pentru a ajunge la inimile celor care au nevoie de pace şi mângâiere, de speranţă şi mântuire.

Mai înseamnă a te socoti peregrin pe acest pământ şi a privi mereu înainte spre Ţara cerească.

Aceasta înseamnă a primi harul mântuitor al clipei care să schimbe viaţa ta, de la păcat la neprihănire, care să facă din tine rodul acela care ţine în mâini vestea cea bună a mântuirii, în mijlocul suferinţelor, şi încercărilor acestui pământ să te facă să strigi:

Slavă şi glorie lui Dumnezeu pentru harul său.

Suflete drag, care ai fost în această după-amiază aici, lacrimile lui Isus curg încă pentru tine. Primeşte-I chemarea ca astfel la apropiata Sa revenire, alături de toţi cei mântuiţi să ai parte de cetatea cea minunată unde pentru veşnicie nu va mai fi nici ţipăt, nici durere, nici… LACRIMI!…
Amin!

PILDA SAMARITEANULUI MILOS

Un învăţător al legii s-a sculat să ispitească
Pe Isus cu o-ntrebare, vrând răspuns el să primească
El se adresă zicându-i: „Ce-aş putea să făptuiesc
Viaţa veşnică, ferice, să ajung s-o moştenesc?

Isus, luând cuvântu-i zise: „Tu în lege ce citeşti
Cum e scris, cum glăsuieşte, ce îndemn în ea găseşti?
El răspunse că în lege, el citi şi scrie aşa:
Să iubeşti, oricând pe Domnul cu toată inima ta!

Cu tot sufletul, puterea şi cu tot cugetul tău.
Şi pe-aproape ca pe tine să-l iubeşti oricând, mereu,
Bine ai răspuns îi zise lui ISUS, mergi, fă aşa,
Şi de viaţă cea eternă parte sigur vei avea.

Dar, cătând. îndreptăţire o-ntrebare a mai pus
Căreia Isus pe dată i-a dat cuvenit răspuns:
Întrebarea fu aceasta: Spune-mi Doamne, Te-ntreb eu,
Spune-mi este mie-aproape dintre cei din jurul meu?

Dar Isus luând cuvântul povesti cu-un plăcut ton
Din Ierusalim la vale, a plecat spre Ierihon,
Un om căruia ‘nainte i-au ieşit nişte tâlhari
Care l-au bătut zdrobidu-I, producându-i chinuri mari.

După aceea, ei plecat-au, dar l-au jefuit de tot
Au fugit lăsând în urmă pe sărman aproape mort
Pe-acel drum, în întâmplare, chiar un preot a trecut
Şi privind nenorocirea el, de drumu-i şi-a văzut.

Un Levit trecea de asemeni şi spre el că a privit
Fără să-şi abată pasul înspre cel năpăstuit
Şi-a văzut de drum-nainte pe alăturea de el
Hotărât să nu se-abată fără să-i pese de el.

Un Samaritean şi dânsul a trecut pe acelaşi drum
Şi văzându-l, el de milă fu cuprins şi oarecum
Către el venind aproape, rănile el a legat
Untdelemn şi vin turnat-a şi durerea i-a alinat.

Apoi, l-a urcat cu grijă pe slăbuţul său asin
La un han l-a dus şi-acolo îngrijiri i-a dat din plin
Iar a doua zi drumeţul înainte de-a pleca
Doi lei de-te şi vorbit-a el hangiului:

Ai grijă de el, şi tot ce vei mai cheltui apoi,
Să-ţi plătesc, n-ai nici o grijă – când voi trece înapoi
Care dintre aceşti trei oare-a dat dovadă poţi să spui?
Cel prădat pe cin’ simţit-a că a fost aproapele lui?
Zise-nvăţătorul legii: „Cel ce-avu milă de el –
Iar Isus îi de-te sfatul: du-te fă şi tu la fel!
Amin !

deAndrei Spiridon

Isus Pastorul cel bun

Isus Pastorul cel bun.doc
Isus Pastorul cel bun.doc
Isus Pastorul cel bun.doc
75.5 KiB
94 Downloads
Details

ISUS PĂSTORUL CEL BUN

CUPRINS:
1. Deschidere 52 str. 1
2. Rugăciune
3. Psalmul 23
4. COR: 77 CS
5. Poezie: Privelişte divină
6. Poezie: Când venit-ai Doamne
7. COR: Isus mi-e Păstor
8. Tema I: Bunul nostru Păstor
9. COR: Ps. 23
10. Poezie: Starea de acum
11. Tema: Domnul Isus Hristos – Păstorul cel bun
12. COR: Pe-o pajişte-n ceruri…
13. Tema: Şi totuşi…
14. COR: În staulul plin de lumină
15. Închidere 73 1.3
16. Rugăciune
17. COR: Condu-mă Tu
18. Postludiu – ieşire

TEMA: PĂSTORUL DIVIN

„Eu sunt Păstorul cel Bun. Păstorul cel Bun îşi dă viaţa pentru oi…”
„Eu sunt Păstorul cel Bun. Eu îmi cunosc oile Mele, şi ele Mă cunosc pe Mine, aşa cum Mă cunoaşte pe Mine Tatăl şi cum cunosc eu pe Tatăl şi tu îmi dau viaţa pentru oi”…
Isus a găsit iarăşi intrare la mintea ascultătorilor săi pe cărarea exemplelor cunoscute. El asemănase influenţa Duhului cu apa rece, înviorătoare. El se prezentase ca fiind Lumina, Izvorul vieţii şi al bucuriei pentru natură şi pentru oameni.
Acum, într-un frumos tablou pastoral El reprezintă legătura Sa cu cei care cred în El. Nici un tablou nu era mai cunoscut pentru ascultătorii Săi decât acesta şi cuvintele lui Hristos i-a legat pentru totdeauna de Sine. Niciodată nu puteau ucenicii să vadă păstorii păscându-şi turmele fără să-şi amintească învăţătura Mântuitorului. Ei urmau să vadă pe Hristos, în fiecare păstor credincios. Aveau să se vadă în fiecare o oaie neajutorată şi slabă. (…) Dintre toate făpturile oaia este una din cele mai timide şi neajutorate. În Orient, grija păstorului pentru turmă este neobosită, neîncetată. Şi pe vremuri, la fel ca şi acum, era puţină siguranţă în afară de oraşele întărite cu ziduri.
Tâlharii din triburile rătăcitoare, sau fiare de pradă, din ascunzătorile lor dintre stânci, stăteau la pândă să prădeze turmele. Păstorul veghea asupra turmei lui, ştiind că o făcea cu preţul vieţii.
Iacob care păzise turmele lui Laban în păşunile din Haran, descriind propria muncă neobosită, zicea; „Ziua mă topeam de căldură, iar noaptea mă prăpădeam de frig, şi-mi fugea somnul de pe ochi.” (Geneza 31,40)
În timp ce păstorul conducea turma sa peste înălţimile stâncoase, prin păduri şi prin râpe sălbatice, către locurile ierboase de pe malul râului, în timp ce le supraveghea în munţi în noaptea singuratică, ferindu-le de tâlhari, având grijă duioasă faţă de cele bolnave şi slabe, viaţa lui ajunge să fie una cu a lor. O alipire puternică şi duioasă îl uneşte cu obiectele grijii lui. Oricât de mare ar fi turma, păstorul cunoaşte fiecare oaie. Fiecare are numele ei şi răspunde la nume când o cheamă păstorul.
După cum un păstor pământesc îşi cunoaşte oile, tot astfel Păstorul Divin îşi cunoaşte turma răspândită în toată lumea. „Voi, turma Mea, turma păşunii Mele sunteţi oamenii, şi Eu sunt Dumnezeul vostru, zice Domnul Dumnezeu.”
Isus zice: „Te chem pe nume; eşti al Meu.” Te-am săpat pe palmele Mele” (Ezechiel 34,31 Isaia 49,16)
Isus ne cunoaşte pe fiecare în parte şi are milă de slăbiciunile noastre. Ne cunoaşte pe toţi pe nume. Cunoaşte chiar casa în care locuim şi pe fiecare din cei ce o ocupă.(…)
Fiecare suflet este atât de bine cunoscut de Isus, ca şi când el ar fi singurul pentru care a murit Mântuitorul. Durerea fiecăruia îi mişcă inima. Strigătul de ajutor ajunge la urechile Lui. El a venit pentru a trage pe toţi oamenii la Sine. El le zice: „Urmaţi-Mi!”, iar Duhul Său lucrează asupra inimii lor pentru a-i atrage să vină la El. Mulţi nu se lasă atraşi. Isus ştie de asemenea cine primeşte cu voie bună chemarea Sa şi este gata să vină sub supravegherea Sa de Păstor. El zice: „Oile Mele ascultă glasul Meu; Eu le cunosc, şi ele vin după Mine.” El are grijă de fiecare în parte ca şi cum n-ar mai fi alta pe faţa pământului.
„El îşi cheamă oile pe nume şi le scoate afară din staul şi oile merg după el, pentru că îi cunosc glasul”.
Păstorul oriental nu sileşte la drum oile. El nu foloseşte forţa sau teama, ci mergând înainte, le cheamă. Ele cunosc glasul lui şi ascultă de chemarea Lui.
Tot astfel face şi Mântuitorul Păstor cu oile Sale. Scriptura zice: „Ai povăţuit pe poporul Tău ca pe o turmă prin mâna lui Moise şi Aaron.”
Nu teama de pedeapsă sau nădejdea răsplătirii veşnice face pe ucenicii lui Hristos să-l urmeze. Ei privesc iubirea neîntrecută a lui Hristos descoperită în umblările Sale pe pământ, de la staulul din Betleem până la crucea de pe Golgota, şi privirea lui atrage linişte şi supune sufletul.
Iubirea se trezeşte în inima celor ce privesc. Ei aud glasul Lui şi-i urmează.
După cum Păstorul merge înaintea oilor, dând mai întâi el piept cu greutăţile drumului, tot astfel procedează şi Isus cu poporul Său: „După ce şi-a scos afară toate oile merge înaintea lor”.
Calea către cer este consacrată de urmele Mântuitorului, cărarea poate fi prăpăstioasă sau aspră, dar Isus a mers pe calea aceasta, picioarele Sale au călcat şi îndoit spinii pentru a face calea mai uşoară pentru noi. Orice povară pe care suntem chemaţi noi să o purtăm, El a purtat-o mai înainte. Sufletul care s-a predat lui Hristos este mai de preţ în ochii Lui decât lumea întreagă. Mântuitorul ar fi trecut prin agonia Calvarului chiar dacă numai unul, singur ar fi fost mântuit în Împărăţia Sa.
El nu va părăsi niciodată pe acel pentru care a murit.(…) În toate încercările noastre avem un ajutor care nu lipseşte niciodată. El nu ne lasă să luptăm singuri cu ispita, să ne batem cu răul şi să fim în cele din urmă zdrobiţi sub poveri şi întristare.
Isus parcă ne-ar spune: „Am suferit întristările tale, am trecut prin luptele tale, am dat piept cu ispitele tale. Cunosc lacrimile tale, şi Eu am plâns. Durerile prea adânci pentru a fi rostite la urechea unui om, le cunosc. Nu gândi că eşti singur şi părăsit. Deşi suferinţa ta nu mişcă nici o coardă sensibilă în vreo inimă de pe pământ. Priveşte la mine şi vei trăi. „Pot să se mute munţii, pot să se clatine dealurile, dar dragostea Mea nu se va muta de la tine şi legământul Meu de pace nu se va clătina, zice Domnul, care are milă de tine” – Isaia 54,10.
(cap.52 din HLL pag.466 – 473)

DOMNUL ISUS HRISTOS – PĂSTORUL CEL BUN

Acela care nu s-a întrebat în mod serios, cine-i Isus – încă nu şi-a pus la încercare posibilităţile minunat ale minţii.
A-L cunoaşte pe Isus înseamnă însăşi rostul existenţei omului. Din cunoaştere sau necunoaşterea Lui, apare tabloul conflictual dintre cei ce i-o neagă existenţa şi cei ce i-o afirmă. Omenirea se desparte în diferenţe diametrale şi omul este sfâşiat în intimitatea sa de sabia responsabilităţii, mistuit de focul alegerii personale. Isus, pentru unii ocară, pentru alţii slavă, pentru unii nebunie, pentru alţii înţelepciune, este singurul principiu spre veşnicie al omenirii şi marea necesitate de ajungere acasă în familia Universului…
În legătură cu Isus, ce tablou ni se înfăţişează? Mulţimi aleargă la El, mulţimi fug de El, gloate Îl întâmpină cu cântece triumfale, gloate Îl alungă cu pietre…
Totul este o mişcare imensă pentru sau împotriva Sa şi fiecare participă la această mare dramă ce se desfăşoară sub privirile îngerilor.
Cine este Isus pentru lume?
Cine este Isus pentru mine?
Isus de astă dată este, Păstorul cel Bun care a părăsit cerul pentru a căuta oaia cea pierdută, cea neascultătoare, cea nerecunoscătoare…
Recunoscând autenticitatea revelaţiei Sfintei Scripturi referitor la Domnul Isus, cu ocazia botezului Său, Evanghelistul Matei în capitolul 3, ne-a lăsat moştenire următoarele: „Şi un glas s-a auzit din cer zicând: „Acesta este Fiul Meu prea iubit în care-Mi găsesc plăcerea…”
Recunoaşterea aceasta de rudenie, făcută publică aparţine lui Dumnezeu Tatăl. Ea este una din multele descoperiri ale lui Dumnezeu către Fiul Său consemnate în Biblie.
Ioan Botezătorul face cunoştinţă oamenilor cu Isus în felul următor: – Ioan capitolul 1: „Iată Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatele lumii”…
Apostolul Petru se adresează poporului ales şi prin el tuturor popoarelor, tuturor oamenilor până la sfârşitul istoriei. El zice despre Isus: „În nimeni altul nu este mântuire căci nu este sub cer un alt nume dat oamenilor în care trebuie să fim mântuiţi”.
Însuşi Domnul Hristos în epistola apostolului Ioan 10:11 spune: „Eu sunt Păstorul cel Bun! Păstorul cel bun îşi dă viaţa pentru oile Sale!”
Prin această uimitoare mărturisire de credinţă suntem legaţi de Isus şi noi întru izbăvire şi mântuire!” Isus devine puterea salvării noastre din moarte prin actul Său de acceptare a morţii Sale pe cruce.
Întrebarea care oricât am vrea să nu ne-o punem, s-o ţinem departe de conştiinţa noastră, este: „Merităm noi intervenţia divină? Eram noi vrednici de jertfa Domnului Isus?”…
Ce putem spune despre noi, puşi faţă în faţă cu coborârea Lui până-n adâncul durerilor noastre spre a ni le purta?
Ce fărâmă printre minunile Universului este pământul nostru?
Ce este omul în existenţa lui Dumnezeu fără de număr, – numărul îngerilor şi locuitorilor de Isus?…
Cunoscând dimensiunile de neluat în seamă ale acestei particule ce se chemă, Pământ, faţă de restul infinit, ne întrebăm uimiţi: „Este posibil ca pământul să pună probleme Universului?”
E cu putinţă ca omul să tulbure liniştea Universului?
Măreţia fără glas desfăşurată în opera de Creaţiune ne încântă. Perfecţiunea rotirii lucrurilor în mişcarea lor veşnică ne uimeşte. Dar în timp ce contemplăm acele minuni pe care numai Fiul lui Dumnezeu le poate desfăşura prin puterea Sa, apare o întruchipare a tot ce este mai măreţ: jertfa, sacrificiul şi chemarea Sa plină de iubire: „Veniţi la Mine. Eu din iubire m-am jertfit pentru voi! Veniţi să vă conduc Eu, Păstorul cel Bun pentru că Eu vă cunosc pe fiecare pe nume, v-am săpat pe palmele Mele, de ce şovăiţi?
De ce întârziaţi să-mi urmaţi?
Veniţi la Mine!!!”

TEMA: ŞI TOTUŞI…

Şi totuşi până şi în privinţa singurului Salvator Isus – omul este chemat să aleagă.
Dacă am cerceta adâncul inimii ce refuză pe Hristos am găsi că fuga de El nu are loc pentru că existenţa divinităţii deranjează.
Nu se fuge pentru că Hristos este dovedit că nu există ci că El, ciudat, nu este dorit să existe.
Negarea lui Isus de către om, fuga de El nu se face dintr-o lipsă a dovezilor despre El, ci printr-un refuz personal de care este şi va fi responsabil. Tentat să comunice cu infinitul, chiar necredinciosul declară prin această tendinţă prezenţa în sine a nevoii de infinit.
Adevărul limitat din om strigă după adevărul deplin, după Fiinţa Supremă care îi poate comunica acest adevăr. Omul îşi dă bine seama că pentru apariţia sa ca existenţă, a fost nevoie de o informaţie originară, de o comunicare de obârşie, de un cuvânt de geneză. Natura vorbeşte din ce în ce mai convingător în favoarea genezei divine.
Toate descoperirile umane, vestesc lumii cu sunet de trâmbiţă că Cineva a creat viaţa. Omul îşi permite însă ipoteze.
Creaţiunea este atât de evidentă, încât pentru a accepta altceva, omul trebuie să închidă ochii, să accepte pe întuneric, scufundat în voia valurilor întâmplării. Jertfa lui Hristos este aşa de reală, dragostea Lui atât de prezentă că nimeni nu se poate acuza.
S-a spart pe cruce frumosul, marele vas de alabastru ceresc şi mireasma mântuirii prin Isus, s-a răspândit printre oameni pe întregul pământ, devenind respiraţie lumii spre viaţă. Dar până şi această imensă risipă de dragoste poate fi primită sau refuzată de către om.
La răscrucea hotărârilor veşnice se află tot el – OMUL! – Omul săpat în palmele iubirii lui Hristos, este întrebat – să răspundă, este chemat – să aleagă!
Ce va alege?
Cum va răspunde?
Drumul cel mai sigur spre cunoaşterea lui Isus este efortul personal prin studiu cu devoţiune, susţinut de rugi de implorare a luminii spre înţelegere.
Argument se va adăuga la argument, motiv la motiv, până ce sufletul copleşit de măreţia adevărului va hotărî alegerea noastră, astfel încât Isus Mântuitorul lumii să devină şi pentru noi Mântuitorul personal care ne pregăteşte Veşnicia.
Ajută-ne Doamne, Păstor credincios să Te urmăm cu încredere şi iubire pentru slava Ta şi fericirea noastră!
Amin!

ATÂT DE APROAPE DE DOMNUL

Frunzele pomului vieţii foşnesc lângă mine…
Frânturi din minunile cerului,
Şoapte…
Fructele-s coapte…
„Fă Doamne să treacă mai iute
Şi-această ultimă clipă
Ce-a mai rămas din noapte!”…

Atât sunt de aproape de Domnul…
Pe porţi şi pe turnuri,
Pe Templul de aur,
Cetatea cea sfântă
îmi cheamă privirea.
Îngerul, gata să strige
că-ncepe vecia
îmi cere iubirea…
Întăreşte-mi peste abisuri ultimul pas,
Fă Doamne să-fi fie deplină jertfirea!

Atât de aproape de Domnul!…
Simt Legea divină cum arde-n dreptate,

Simt Sabatul;
Coroana şi miezul lui
fac aşa de aproape toate,
Şi-aşa de-adevărate
Că îndrăznesc în rugă
din nou să Te invoc:
„Fă-mi Doamne-n Casa Ta şi suie loc!”

Atât de aproape de Domnul!
Simt graba Lui venind spre-a mea găsire,
Şi glas de biruinţă
ca glasul multor ape,
Şi, încă simt mai mult decât orice
Că El Păstorul
vine să mă scape!

Inima mea, sperat-ai vreodată
de Domnul să fim aşa de-aproape?
Aşa de aproape?

RUGĂ

Sunt firul de iarbă, o Doamne, stingher
Ce ruga mi-o-nalţ printre lespezi de cer
Sunt stropul de rouă ce tremură-n zori
Un cântec în ochi şi pe buze doar flori

Sunt plâns de mestecă-n cu trunchiul fragil
Cu scoarţa ca umed obraz de copil,
Sunt orga pădurilor aspre de vânt
Foşnind registre mă-ndeamnă să-ţi cânt.

Sunt steaua ce-adună lumină trudit
S-ajungă la Tine ecoul şoptit
Sunt mielul ce-aşteaptă Păstoru-al găsi
La mica Sa turmă milos a-l primi

Rănit şi târziu de-un apus sângerat
Durerea în lutu-mi de om a crestat
Sunt suflet plăpând.
Suspinând, ruga mea
El tremur de frunză,
de rouă,
de stea….

EL ŞTIE…

El ştie durerea-ţi oricât de adâncă,
El ştie când toate parcă-ţi merg rău,
Şi ştie când pieptu-i de-oftat se frământă
Când e plin de lacrimi şi stins ochiul tău…
El ştie când singur tu stai trist pe lume
El cunoaşte totul, ştie ce doreşti,
Da, El te iubeşte şi doreşte foarte.
Ca să-L cunoşti şi tu, şi tu să-L iubeşti.

El îţi poartă grija când ispita vine,
Şi când te-asaltează lumea cu-ale ei…
Când de slăbiciune paşii-ţi sunt nesiguri,
Şi stau să te-abată-n nepermise căi.
El plânge cu tine
Când jos te doboară cercarea în care singur ai intrat
Şi vrea ca de-acolo să te ridici iară,
Să te-avânţi în luptă, ca un bun soldat.

El mult te iubeşte, da, El te ajută,
Şi e lângă tine de veghe mereu,
Că El şi-a dat viaţa ca să te salveze
Şi-a dat pentru tine scump sângele Său.
Şi-ntreb tu: „El cine-I?”
Şi: „Cum se numeşte”?
O, El are-un nume cu mult mai presus
Decât orice nume pe pământ şi-n ceruri
Căci El e Păstorul, Bunul Domn Isus!

RUGĂ

Rătăcitor cu ochii-n lacrimi,
Cu mersul istovit de cale,
Mă plec neputincios o Doamne
În faţa îndurării Tale

În drum mi se desfac prăpăstii
Şi-n negură se-mbracă zarea,
Eu, pe genunchi spre Tine caut
Părinte-orânduie-mi cărarea!”

În pieptu-mi zbuciumat de trudă
Eu simt ispitele cum sapă
Cum vor să-mi tulbure izvorul
Din care sufletu-mi se-adapă!…

Din valul lumii lor mă smulge
Şi cu povaţa ta-nţeleaptă
În veci spre dragostea-Ţi eternă
Tu Doamne, văzul meu îndreaptă!

Dezleagă minţii mele calea
Şi legea dinaintea firii
Sădeşte-n gândul meu de-apururi
Tăria veche a iubirii.

Dă-mi cântecul şi dă-mi lumina
Şi zvonul vieţii înflorite
Dă-mi şi odihna cea de taină
Fiinţei mele ostenite.

Alungă patimile mele,
Pe veci strigarea lor o frânge
Şi de durerea altor inimi
Învaţă-mă să pot a plânge

Nu păsul meu să mă cuprindă
Să-mi facă clipele mai grele
Ci jalea unei lumi s-ajungă
Să plângă-n lacrimile mele!

MĂSURA IUBIRII

Iată-mă Doamne de Tine aproape
Fir de nisip între ceruri şi ape
Glasu-Ţi mă cheamă prin nemărginire
Cu-atâta iubire, cu-atâta iubire
Chemarea-n cărările vieţii pătrunde
Dar gândul prin arbori de vânt se ascunde
Când teama cu umbrele reci mă cuprinde
Cu braţele Tale ca valuri mă prinde
Toiag de speranţă spre mine apleacă
Şi sufletu-mi gol cu lumină-l îmbracă
În zorile zilei cu glas de iubire
Mă caută iarăşi prin nemărginire.
Fir de nisip
Între ceruri şi ape
Iată-mă Doamne de Tine aproape!

deAndrei Spiridon

Isus ne cheama

Isus ne cheama.doc
Isus ne cheama.doc
Isus ne cheama.doc
69.5 KiB
176 Downloads
Details

ISUS NE CHEAMĂ

CUPRINS:

1. Deschidere 6
2. Rugăciune
3. COR: Rugăciune
4. Introducere: Isus ne cheamă
5. COR: Sub stindardul lui Hristos
6. Tema I
7. Tema II
8. COR: Cântecul secerişului
9. Experienţă
10. COR+COM 70
11. Tema III: Isus ne cheamă
12. Tema IV
13. COR: Iată-mă, trimite-mă
14. Tema V: Tinere, te cheamă culmile
15. Poezie: Urcă pe munte
16. COR: 28 TA O viaţă mai sfântă
17. Închidere 368
18. Rugăciune
19. Postludiu – ieşire

Deva, 25 martie

INTRODUCERE
ISUS NE CHEAMĂ

Trăim în timpuri foarte solemne, istoria acestui pământ se apropie de sfârşit înainte ca ceasornicul vremii să anunţe ultima oră, copiii lui Dumnezeu sunt chemaţi să lucreze cu toată puterea lor la desăvârşirea misiunii pe care Hristos le-a încredinţat-o.
În acest timp de mare însemnătate, pentru ca lucrarea să poată înainta în toate ramurile ei, Dumnezeu apelează, în special, la puterea, râvna şi curajul tineretului. Este nevoie de puteri proaspete şi întregi spre a face planuri cu minte limpede şi a-i îndeplini cu o mână plină de curaj.
Dumnezeu doreşte ca tinerii să devină bărbaţi plini de râvnă, gata să ia parte la nobila Sa lucrare şi în stare să poarte răspunderi. Dumnezeu cheamă tineri cu inima neîntinată, tari, plini de curaj şi hotărâţi să lupte cu bărbăţie în lupta ce le stă în faţă, spre a preamări pe Dumnezeu şi a fi o binecuvântare pentru omenire.
Tinere, Dumnezeu te invită astăzi să-i predai tăria tinereţii tale, pentru ca prin folosirea puterilor tale, prin cugetarea ta vioaie, sănătatea ta robustă şi hărnicia lucrării tale, să-i poţi aduce Lui glorie, iar ţie şi semenilor tăi, mântuire. Eşti gata să răspunzi la chemarea Sa!? Eşti gata să-i predai întreaga ta fiinţă şi cugetul tău, pentru binele tău în primul rând, iar apoi pentru folosul celor ce te înconjoară?
Răspunde azi la chemarea Sa, pentru ca mâine să nu fie prea târziu, pentru binele sufletului tău, pentru Hristos care s-a dat ca jertfă spre a te salva din păcat, opreşte-te în pragul vieţii tale şi cântăreşte-ţi bine răspunderile, prilejurile şi posibilităţile tale. Dumnezeu ţi-a dat prilejul de a-ţi făuri o viaţă înaltă, influenţa ta poate să se aşeze în slujba adevărului lui Dumnezeu; tu poţi fi un conlucrător cu Dumnezeu în marea lucrare de răscumpărare a neamului omenesc…
Dumnezeu te ajută să iei această hotărâre cât mai curând. Fericirea din viaţa aceasta, cât şi din cea viitoare, depinde de tine. Desigur e greu să te hotărăşti, dar priveşte la exemplul pe care Tatăl ceresc ţi L-a dat ca să-L urmezi.

TEMA I

Domnul Isus Hristos este modelul nostru în toate. După orânduirea lui Dumnezeu, Mântuitorul nostru şi-a petrecut copilăria în Nazaret, unde locuitorii aveau un aşa caracter, încât Ei era continuu expus ispitelor, şi era necesar pentru El să se păzească spre a rămâne curat şi nepătat în mijlocul mulţimii de păcate şi răutăţii. Nu Hristos şi-a ales ţinutul acesta, Tatăl Său alese pentru El locul acesta unde caracterul Său avea să fie pus la probă şi încercat în diferite chipuri. Anii tinereţii lui Isus au fost puşi la încercări, greutăţi şi lupte grele pentru ca să-şi poată forma un caracter integru, care să facă din El un exemplu desăvârşit pentru copii, tineret şi întreaga omenire. Viaţa sa avea drept scop să arate că curăţenia, statornicia şi tăria de principii nu atârnă de viaţa liberată de greutăţi, sărăcie şi împotrivire.

El a fost ispitit în toate, dar fără păcat. Dimpotrivă El a biruit păcatul luând asupră-şi păcatele întregii omeniri, prin moartea Sa pe cruce. Astăzi El e la tronul veşnic de unde priveşte la fiecare suflet care îşi îndreaptă faţa către El, căutând după mântuire. El cunoaşte din însăşi viaţa Sa care sunt slăbiciunile omeneşti, care sunt nevoile noastre. El priveghează asupra ta, fiu înfricoşat al lui Dumnezeu. Eşti ispitit? El te scapă. Eşti slab? El îşi dă puteri. Eşti lipsit de pricepere? El te luminează. Eşti rănit? El te vindecă.

TEMA II

Hristos te cheamă deci să mergi pe calea pe care El a mers prima dată. „Veniţi la Mine” este chemarea Lui. Oricare ar fi grijile şi frământările tale, înfăţişează cazul tău înaintea Domnului. Se va deschide o cale ca să poţi scăpa de greutăţi. Cu cât ţi se arată că eşti mai slab şi mai fără ajutor, cu atât vei deveni mai puternic în tăria Lui.
Exemplul lui Hristos ne arată că singura noastră nădejde de biruinţă e transformarea caracterului nostru după modelul Său. Dacă tu, vei fi asemenea lui Hristos, vei putea respinge toate atacurile celui rău şi vei deveni un ostaş destoinic în răspândirea luminii adevărului lui Dumnezeu.
Nu precupeţiţi nici un efort pentru realizarea acestui scop. Hristos cheamă voluntari ca să poarte stindardul crucii înaintea întregii lumi. Nu uita că Biserica tânjeşte după ajutorul tinerilor, care să depună mărturie plină de curaj şi care prin zelul lor arzător să trezească forţele amorţite ale poporului lui Dumnezeu. E nevoie de tineri care să se împotrivească valului spiritului lumesc şi să ridice glasul de avertizare împotriva paşilor pe calea păcatului.
Lucrează deci la curăţirea caracterului tău, iar după ce templul sufletului tău va fi eliberat de tot ce nu e după voia lui Dumnezeu, întronează pe Hristos în inima ta. Atunci, prin El şi împreună cu El, străduinţele tale vor căpăta noi puteri, vor da pe faţă un zel plin de entuziasm în a îndemna pe oameni să se împace cu Hristos. În tot ce faci, lucrează cu credinţă şi cu nădejdea biruinţei prin Răscumpărătorul tău.
Priviţi numai înainte şi în sus. Isus vă întinde mâna Sa spre a vă ajuta, nu veţi avea altceva de făcut decât să-i atingeţi mâna în simplă încredere şi să-L lăsaţi să vă conducă. Nu uitaţi El vă conduce la cea mai preţioasă comoară; mântuirea sufletelor voastre şi dobândirea vieţii veşnice în Împărăţia lui Dumnezeu.
Fie ca tineretul să-şi amintească de datoria pe care o are, de a-şi forma caracterul pentru veşnicie, şi că Dumnezeu cere de la el să facă tot ce poate fi mai bine. Fie ca cei cu experienţă mai multă să vegheze asupra celor mai tineri şi atunci când îi văd ispitiţi să-i ia deoparte să se roage cu ei şi pentru ei. Dumnezeu va vedea din partea noastră o recunoaştere a marelui sacrificiu făcut de Hristos pentru noi, dacă noi vom arăta un interes pentru salvarea acelora pentru care El a venit. Dacă tineretul va căuta pe Hristos atunci El va face rodnice sforţările lor.
Domnul să ajute la aceasta, începutul fiind ziua de azi. Amin!
EXPERIENŢĂ
UN TALENT FOLOSIT MULTE SUFLETE SALVATE

O tânără îmbrăcată într-o rochie colorată, prea mare pentru ea, a venit la una din şcolile noastre misionare. Faţa ei era deformată, nu avea nas şi era puţin redusă mintal. Ea e întrebată de directorul şcolii:
– „Pentru ce ai venit?”
– „Să învăţ la şcoală” – răspunde fetiţa.
– „De la ce distanţă vii tu aici?”
– „De la 200 de mile”
– „Ai venit pe jos, până aici?”
– „Da, pentru că n-am avut bani să vin altfel.”
Ea a stat acolo trei luni de zile, apoi s-a făcut selecţionarea elevilor şi directorul împreună cu comisia constată că această tânără trebuie să plece înapoi de unde a venit, pentru că nu poate fi de folos lucrării lui Dumnezeu. Tânăra este chemată să i se spună cu multă delicateţe:
– „Tu trebuie să pleci înapoi”. Fata răspunde după ce a stat mult timp împietrită:
– „Să plec?” Ea fusese fericită la şcoală. Da, răspunde directorul, trebuie să mergi înapoi acasă.
Ea a plecat. Trecură doi ani. Apeluri urgente veneau la misionari pentru ca să fie trimişi la 200 de mile, unde era interes pentru Evanghelie.
A mai trecut încă un an până să meargă cineva pe insula aceea, când a sosit misionarul pe insulă s-a gândit:
– „Trebuie să încep lucrarea aici.” Dar a observat la un moment dat că nu în port trebuia să înceapă lucrarea, ci pe coasta unui deal unde era mulţime adunată, toţi locuitori de pe insulă.
Misionarul îşi îndreptă paşii către locul acesta. Toţi locuitorii se ridicară în picioare urându-i: „Bun venit”. „Trebuie să încep predicarea chiar în locul acesta”, îşi zise el. Iar mai întâi zise către oamenii aceia: vreau să vă învăţ o cântare, să cântaţi şi să-L lăudaţi pe Dumnezeu.
A citit cuvintele cântării, apoi începu să cânte melodia. Feţele celor adunaţi acolo străluceau de bucurie. Dar la un moment dat se aude o voce: “cunoaştem cântarea”. Misionarul rămâne uimit şi pentru că era cunoscută, anunţă o altă cântare. Mulţimea din nou exclamă: “o cunoaştem şi pe aceasta”. Misionarul încearcă pentru a treia oară să-i înveţe o cântare. Dar şi de data aceasta aude: “cunoaştem şi aceasta cântare.”
El a rămas uimit, privind pe cei adunaţi şi puse întrebarea:
– „Cine va învăţat aceste cântări? Cine v-a învăţat să le cântaţi?” Mulţimea şi-a îndreptat privirea spre tânăra care fusese la Şcoala Misionară, unde stătuse aproape 3 luni şi învăţase şi ea câteva cântări să le cânte.
A venit pe insulă, în satul ei, şi a învăţat pe toţi locuitorii să cânte cântările pe care ea le învăţase la şcoală. Şi acum ei arătau cu degetul spre ea. Ea se tot ascundea în grupurile acelea ca să nu fie văzută. Misionarul merse la ea şi o întrebă:
– „De unde cunoşti toate acestea?”
– „De la Şcoala Misionară.
– „Când ai fost acolo?”
– „Acum trei ani” – veni răspunsul.
– „De ce n-ai mai rămas acolo?”
– „Am fost trimisă acasă”, spunea cu lacrimi în ochi acest lucru.
Ea prin cele ce prinsese, în trei luni, în trei ani a câştigat un sat pentru Dumnezeu. Ea nu avea alt talant, nici să vorbească, nici să facă altceva – decât cu singurul talent – de ai cânta, a pregătit o insulă întreagă pentru vestirea soliei lui Dumnezeu.
Dacă o fată din junglă a putut câştiga un sat, cu singurul ei talant, ce am putea face noi? Ea a dat totul ce a avut Domnului, şi a pus în slujba Lui cele ce a primit în cele trei luni.
Ce facem noi cu multele noastre daruri?
Ce facem noi cu multele noastre ocazii?
Ce facem noi cu multele noastre talente?
O tânără, ridică-te şi lucrează pentru Dumnezeu. Exemplul acestei tinere este o mustrare pentru mine şi pentru mulţi dintre dumneavoastră. Ea ştia asta: să cânte. Şi cu aceasta a câştigat satul ei întreg.
Amin!

TEMA III
ISUS NE CHEAMĂ

Fiecare generaţie de oameni din istoria omenirii a avut o anumită misiune în înaintarea lucrării lui Dumnezeu.
Dumnezeu a avut totdeauna în planul Său oameni destoinici, vrednici de toată cinstea, care i-au adus numai onoare.
Răspunsuri de felul:
– „Cum aş putea să fac un rău atât de mare şi să păcătuiesc împotriva lui Dumnezeu?”
– „Mai bine sufăr împreună cu poporul lui Dumnezeu, decât să obţin mărire lumească.”
– „Eu vin înaintea ta nu cu sabia, cu suliţa, şi cu pavăza, ci eu vin înaintea ta în Numele Domnului Oştirilor!”
– „Mă voi ruga şi mai departe Dumnezeului meu, la fel ca şi până acum, chiar dacă voi fi aruncat în mijlocul leilor!”
– „Nu mă voi întina cu bucatele de la masa împăratului!”
– „Chiar de ne vor arunca în cuptorul de foc, noi vom sluji numai Dumnezeului nostru, iar El ne va salva”
Răspunsuri de felul acesta şi multe altele sunt demne de tineri ca: Iosif, Moise, David, Daniel, Şadrac, Meşac, Abed-Nego.. .
De astfel de caractere statornice are nevoie şi astăzi Dumnezeu. Adevărul care trebuie vestit lumii întregi, a doua revenire a lui Hristos, trebuie să fie dusă în toate colţurile pământului de oameni plini de curaj, putere şi avânt, statornici în păzirea adevărului sfânt

TEMA IV

Misiunea tuturor credincioşilor este de a aduce la cunoştinţa lumii întregi nevoia unei pocăinţe cât mai grabnice, voia împăcării cu Dumnezeu, în vederea pregătirii de a întâmpina pe norii cerului pe Cel ce ne-a răscumpărat din păcat.
„Aici este răbdarea sfinţilor care păzesc poruncile lui Dumnezeu şi credinţa lui Isus” este solia prezentă, solia pentru timpurile din urmă.
Trebuie de aceea să ne străduim să conlucrăm cu toţii la răspândirea Evangheliei pentru ca astfel multe suflete să fie salvate şi să fie întoarse spre Dumnezeul adevărat căruia să-ţi servească cu toată credincioşia şi să primească pe Isus Hristos ca Mântuitor personal.
În această lucrare de salvare a sufletelor Dumnezeu cheamă în special pe tineri, care prin devotamentul, râvna şi zelul tinereţii lor să lucreze cu spor pentru a grăbi astfel revenirea lui Hristos.
Pentru aceasta, Mântuitorul nostru îndeamnă să folosim toţi talanţii încredinţaţi nouă în dar. Am văzut cu toţii care a fost efectul folosirii unui singur talant.
Oricât de mari sau oricât de mici ar fi talentele voastre, puneţi-le în slujba lui Hristos. Lui îi datoraţi toată destoinicia voastră. Lui îi aparţin puterile voastre corporale, sufleteşti şi spirituale, şi pentru El trebuie să fie folosite toate acestea. Timpul vostru, influenţa voastră, însuşirile voastre, priceperea voastră, toate trebuie puse în slujba Aceluia care dă totul. Cel care caută cu stăruinţă sa aducă la îndeplinire planul cel mare al lui Dumnezeu, pentru mântuirea oamenilor, foloseşte cel mai bine darurile ce i-au fost încredinţate.
Predându-ne Lui şi servind lucrarea Sa cu toată fiinţa noastră, să-L rugăm pe bunul Dumnezeu să ne ajute să ajungem să salvăm şi pe alţii pentru mântuire şi astfel cu toţii să ne bucurăm odată în Ţara cea Minunată, în Împărăţia slavei lui Dumnezeu. Amin!
TEMA V
TINERE, TE CHEAMĂ CULMEA!

Ţi-a fost hărăzit să trăieşti în vremea în care se făureşte din sânge şi foc istoria.
În viaţa ta veselia şi melancolia, entuziasmul şi frica, binele şi răul sunt nişte simptome alternative.
Vârsta te poartă pe valurile îndoielii şi nesiguranţei. La etatea în care te afli sufletul ţi-e gata să erupă asemenea unui vulcan, învingând rezistenţa trupului de lut pentru a-ţi croi drum nou la răscrucea drumurilor.
Bunul Dumnezeu îţi atrage atenţia asupra a două drumuri, două posibilităţi de trai.
Tu concentrează în tine CULMILE, închide în inima ta cerul. Înarmează-te cu armele voinţei, convingerii, înfrângerii şi muncii.
După un marş greu vei gusta pe culme fericirea meritată.
Soarele biruinţei îţi va săruta fruntea ta tânără, lucie de unduirea asaltului încoronat. Hristos te va primi cu un zâmbet dulce, iubitor…
VINO!
Iată culmile! Cucereşte-le!……

URCĂ PE MUNTE

Urcă pe munte
Să vezi splendoarea de dincolo
Splendoarea Canaanului.
Urcă pe munte să fii la un pas de Eden
Să-ţi oglindeşti privirile-obosite
Pe măreţia oraşului veşnic
Să înţelegi că viaţa
Nu-i frângere de drum
Nici sfâşieri de timp
Şi nici sfârşit de noi
Că ceea ce se pare încheiere
E numai început
Că-n zarea ce se stinge
Se înfiripă zorii veşniciei
Cu revărsări de fluvii de lumină

Urcă pe munte
Numai pe vârf de munte poţi pricepe
Că nu eşti doar un bulgare de tină
Ci colţ de cer, fărâmă de divin
De veşnicie
Urcă pe munte
Pe muntele credinţei
Pe stâncile speranţei
Pe crestele făgăduinţelor minune
Privirile tale să plângă fericite
Oprite de măreţia patriei promise

Urcă pe munte
Chiar obosit de anii ce te-aşteaptă
De templele cărunte
De braţele-n durere frânte
De fruntea-nsângerată
Şi de picioarele rănite
Urcă pe munte
De nu poate altfel
Urcă-n genunchi
Chiar dacă sufletul ţie sfâşiat de ne-mpliniri
De căutări zadarnice
De doruri risipite

Urcă pe munte
Chiar dacă-ţi pare aspră, fără sens
Cărarea ce te poartă către culme
Chiar dacă paşii simt
Prăpăstiile fricii
Chiar dacă-auzi şuvoaiele de lacrimi
Sălbatice vuind
Urcă pe munte
Ele curg la vale
Din ce în ce se-aud mai jos
Dezamăgirile şi plânsul
Din ce în ce e mai aproape cerul

Urca pe munte
Acolo-ţi cad pe fruntea de văpaie
Stropi de balsam de Paradis
O împlinire-a armoniei
Ce-o-ncerci acuma fără rost
Acolo-n vârf de tot
Aripi în loc de paşi încătuşaţi
În loc de mers e zbor netulburat
Urcă pe munte
Sub vegherea îngerilor buni
Acolo sus
Ce-i pământesc din tine
Să se stingă
Şi să te-aprinzi pe bolta veşniciei
Ca o stea nemuritoare

Acolo sus, pe muntele credinţei
Pe muntele Golgotei
Spre dincolo, spre Dumnezeu.

deAndrei Spiridon

Intoarcere la Betleem

Intoarcere.doc
Intoarcere.doc
Intoarcere.doc
78.0 KiB
204 Downloads
Details

ÎNTOARCERE LA BERTLEEM
Autori: tineri Deva
CUPRINS:
1. Deschidere 94 – 1.2
2. Rugăciune
3. Povestitor
4. COR: Astăzi s-a născut Hristos
5. Povestitor
6. Simpozion – tinerii 1,2,3,4
7. Poezie
8. Simpozion – tinerii 1,2,3,4
9. Poezie
10. COR: Mare taină
11. Povestitor
12. Simpozion: tinerii 1,2
13. Povestitor
14. COR: Mesajul îngerilor
15. Povestitor
16. Poezie
17. COR: S-a născut în Betleem
18. Povestitor
19. Simpozion: magii 1,2,3
20. Povestitor
21. Poezie
22. COR: Cântul magilor
23. Povestitor
24. Simpozion: tinerii 1,2
25. COR+COM: O, Betleem 380 IC
26. Povestitor
27. Simpozion: magii 2,3,1
28. Poezie
29. COR: S-a născut Mesia
30. Simpozion: păstorii 1,2,3 + mag 2
31. Poezie
32. COR: Dinspre stele
33. Povestitor
34. Tânăr 4
35. Poezie
36. Tânăr 2
37. COR: La ieslea Sa
38. Încheiere 378
39. Rugăciune
40. COR: Unde-i Împăratul
41. Postludiu – ieşire
Deva, 25 decembrie 1993
Chitid, 17 decembrie 1994
INTRODUCERE
POVESTITOR:
– Ne aflăm în pragul istoriei pământului. Întreaga planetă este bântuită de războaie, inundaţii, foamete, revoluţii, tratate de pace, atrocităţi dincolo de orice imaginaţie.
Rareori oamenii se opresc din goarna lor nebună de mărire şi bani pentru a se întreba:
„De unde, de ce, încotro?”
Rareori cineva mai deschide Biblia pentru a căuta între filele ei, adevărul.
De aceea însingurarea din ochii Prinţului Universului e atât de puternică. El îi aşteaptă, acasă; dar parcă nimeni nu s-a hotărât să caute drumul, parcă nimeni nu doreşte darul.
Din fericire, El nu i-a abandonat, ci este încă la lucru. El vrea să le arate că la tronul Său, este lumină şi pace din belşug.
În neţărmurita Sa milă, El se apropie de sufletul omenirii pierdute. Istoria sacră a mântuirii străluceşte pe paginile sfinte şi azi ca şi atunci când se întâmpla aievea. Ea încă mai este gravată acolo, ca o mărturie uimitoare a infinitei Lui iubiri.
În aceste zile, totul e împodobit de sărbătoare. Omenirea serbează naşterea Lui. Privesc în jurul meu cu tristeţe. Văd mese bogate, fastuoase, aud clinchet strident de pahare şi râs zgomotos. Dar unde este El? Nimic din atmosfera aceea de pace şi sfinţenie de acum aproape două mii de ani.
Totuşi atenţia şi dragostea Sa este atrasă de o mică grupă de tineri, care în mijlocul acestui decor profan deschid Bibliile cu sufletul însetat de adevăr, cu inimile deschise spre mântuire. Şi ei serbează naşterea Lui.
COR Astăzi s-s născut Hristos 4
POVESTITOR:
– Când cântecul şi-a risipit ultimul său acord, tinerii îşi unesc mâinile în rugăciune:

TÂNĂR 2:
– Doamne venim la Tine, cu inimile pline de dragostea Ta. Fie ca adevărurile acestor pagini să ilumineze viaţa noastră, cunoaşterea de Tine să se reverse spre noi fiecare şi din inima noastră spre oricare, ce încă mai caută în noaptea lumii, steaua din Betleem.

TÂNĂR 3:
– Ascultaţi cât de minunat e acest verset: Ioan 3,16: „Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât a dat pe singurul Lui Fiu pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică.”

TÂNĂR 4:
– Câtă lumină revarsă el asupra vieţilor noastre. Aţi auzit?: “Atât de mult a iubit Dumnezeu, încât a dat… pe singurul Lui Fiu…”. Nu cred că aş putea compara această dragoste cu nimic din această lume.

TÂNĂR 1:
– Noi suntem legaţi de cer într-un fel misterios care depăşeşte puterea mea de înţelegere. Înfrăţirea noastră cu El s-a întâmplat cu mult timp înainte, într-o seară ca aceasta, în staulul umil din Betleem.

TÂNĂR 3:
– Vedeţi aici este iubirea. Fiul lui Dumnezeu adorat şi slăvit, să accepte haina noastră aspră de lut, să coboare într-o lume ostilă în care nu-l aştepta decât suferinţa, ingratitudinea şi moartea.
Minunează-te cerule şi rămâi încremenit pământule!

POEZIE: N-am să uit niciodată

TÂNĂR 1:
– Aş dori atât de mult să pot retrăi clipele naşterii Lui. Dac-aş fi fost acolo…

TÂNĂR 2:
– Noi ne putem bucura aici şi acum de darul naşterii Sale.

TÂNĂR 4:
– Să facem împreună cu păstorii şi magii o călătorie în timp, spre a retrăi bucuria lor. Să gustăm atmosfera cerească de pe colinele Betleemului, apoi ascunzând-o în inimi, plini de recunoştinţă să pornim a pregăti calea pentru a doua Sa venire.

POEZIE: Priveşte la iesle

COR: Mare taină

POVESTITOR:
– Tinerii sunt hotărâţi să-i întâlnească pe magi şi păstori, să aducă prinosul recunoştinţei lor Pruncului Divin, să asculte vestea cea bună a îngerilor. De aceea Biblia este în mâna fiecăruia dintre ei.
Ei se întorc într-o călătorie imaginară în timp, în urmă cu 2000 de ani la Betleem

TÂNĂR 1:
– Priviţi, aici deasupra dealurilor Betleemului e atâta pace. Stelele în seara aceasta sclipesc parcă mai luminos şi înfiorat. Întreaga natură şi cerul, parcă se pregătesc de sărbătoare.

TÂNĂR 2:
– Iată, acolo sus pe deal o turmă de oi. Şi păstorii lor se încălzesc la foc. Să mergem să ne încălzim şi noi.

POVESTITOR:
– Focul păstorilor era mai mult decât un simplu foc de vreascuri uscate, era focul încrederii nestrămutate în profeţii. Aplecaţi asupra sulurilor sfinte, la lumina palidă a flăcărilor, ei le citesc pentru a câta oară? Timpul lung de aşteptare nu a reuşit să micşoreze cu nimic credinţa în împlinirea lor. Citeau, se rugau şi se întrebau:
– Când va veni Mesia, Doamne, Când?
(pauză de câteva secunde)
Grăbiţi tinerii se îndreaptă spre păstori. Dar nu ajung să dea bună seara, că întreg dealul se umple de lumină. Toţi cad la pământ uluiţi. Dar o voce plăcută, venită parcă din altă lume, le spune:
– „NU VĂ TEMEŢI!: Căci vă aduc o veste bună, care va fi o mare bucurie pentru tot norodul: Astăzi în cetatea lui David, vi s-a născut un Mântuitor, care este Hristos, Domnul.”
Apoi, izbucnit ca din senin, se aude un cântec desăvârşit cu acorduri nemaiauzite:
„Slavă lui Dumnezeu în locurile prea înalte şi pace pe pământ între oamenii plăcuţi Lui”.

COR: = Mesajul îngerilor)

POVESTITOR:
– Lumina şi cântecul se sting. Fără să creadă ochilor ceea ce au văzut, păstorii zic unii către alţii:
„Haidem să mergem la Betleem şi să vedem ce ni s-a spus şi ce ne-a făcut cunoscut Domnul”
Pe drum ei cântă refrenul acelui cântec minunat: „Pace pe pământ între oamenii plăcuţi Lui”.

POEZIE: Era de-ajuns

COR: S-a născut în Betleem

POVESTITOR:
– Pe drumul dinspre Caldeea şi Palestina, în aceeaşi noapte trei magi din răsărit călătoresc călăuziţi de Steaua misterioasă apărută pe cer.

MAG 1:
– Când călătoria noastră se va sfârşi, voi depune la picioarele Pruncului Împărat, aurul meu, nu pentru că împăratul ar avea nevoie de el, ci numai ca să se asculte mai înainte de a fi rostită porunca Sa, de a vinde totul, de a împărţi săracilor şi de a-I urma.

MAG 2:
– Eu i-am adus Copilului Sfânt tămâie, ca simbol că El va fi Acela despre care spunea Isaia „om al durerii şi obişnuit cu suferinţa”.

MAG 3:
– Eu îi voi dărui smirnă şi narduri, Îl voi îmbălsăma încă de pe acum pentru crudul sfârşit de la Golgota.

MAG 2:
– Dar cred că am ajuns, Steaua Noastră s-a oprit deasupra Betleemului. Aici trebuie să fie. Profetul Mica era foarte clar atunci când spunea: „Şi tu Betleeme, Efrata, măcar că eşti prea mic între cetăţile de căpetenie ale lui Iuda, totuşi din tine îmi va ieşi Cel ce va stăpâni peste Israel, şi a cărui obârşie se suie până în vremuri străvechi, până în zilele veşniciei.”

POVESTITOR:
– Deşi uimiţi că Împăratul lumii s-a născut într-un staul umil, magii păşesc înăuntru şi recunoscu în Pruncul neajutorat culcat în ieslea sărăcăcioasă pe Mântuitorul lumii. Şi depun la picioarele Lui darurile lor de preţ: aur, tămâie şi smirnă, apoi plini de recunoştinţă I se închină ca unui Împărat.

POEZIE: Noi am văzut steaua Lui

COR: Cântul magilor

POVESTITOR:
– Tinerii secolului XXI depun şi ei darurile lor:

TÂNĂR 4:
– Noi n-avem comori pe care să le putem oferi, însă punem la picioarele Tale inima noastră. Te rugăm primeşte-o şi fă din ea staul sfânt în care să te naşti ca Domn şi Împărat.

TÂNĂR 2:
– Darul meu aste un poem:
POEZIE: Noul Împărat

TÂNĂR 3:
– Iar darul nostru al tuturora este un imn de adorare închinat Copilului Sfânt.

COR+COM: Betleem 380

POVESTITOR:
– Adunaţi în jurul Pruncului Divin împreună cu magii şi păstorii, tinerii noştri vorbesc pe marginea evenimentului care tocmai se petrecuse. Fiecare povesteşte experienţa sa. Fiecare mărturiseşte clipa în care Isus s-a născut mai întâi în inima Sa şi apoi întreaga discuţie gravitează în jurul profeţiilor mesianice:

MAG 2:
– Preocupaţi de ştiinţă şi literatură, am studiat cu atenţie scrierile evreilor. În prima carte a lui Moise am găsit această făgăduinţă minunată care ne-a făcut să continuăm căutările noastre. Geneza 3,15 (se citeşte)

MAG 3:
– Profetul Isaia ne-a întărit speranţa în venirea Celui Promis: Isaia 40,1-3.5 (se citeşte)

MAG 1:
– Şi aşa cercetând sulurile profeţilor, am ajuns la cartea lui Daniel. Ea ne-a confirmat exact data venirii Fiului Omului. Daniel 9,25 (se citeşte)

POEZIE: Iesle – poartă de iubire

COR: S-a născut Mesia

PĂSTOR 1:
– Pentru noi, oamenii simpli din poporul Iudeu, timpul parcă stătea pe loc. Simţeam din ce în ce mai grea povara asupririi romane. Pacea noastră o găseam doar în Cartea Sfântă. Ne mângâia unii pe alţii cu aceste cuvinte:
„Voi turna peste pământul însetat şi râuri peste pământul uscat”, „Celui fără prihană îi răsare o lumină în întuneric”. Isaia 40,9-11

PĂSTOR 2:
– „O stea răsare din Iacov şi un toiag de cârmuire se ridică din Israel”. Matei 1,23
„Căci un Copil ni s-a născut, un Fiu ni s-a dat şi domnia va fi pe umărul Lui. Îl vor numi: „Minunat, Sfetnic, Dumnezeu tare, Părintele Veşniciilor, Domn al păcii.”
„În vremea Lui, Iuda va fi mântuit şi Israel va avea linişte în locuinţa lui, şi iată numele pe care îl voi da: „Domnul neprihănirea noastră”.

MAG 2:
– Steaua Sa profetică ne-a luminat în drumul nostru spre staul. De-acum vom spune oricui că Biblia este steaua călăuzitoare în noaptea păcatului, bogăţia cea mai mare din acesta lume.

PĂSTOR 3:
– Noi am auzit cuvintele: „pace vouă” şi ele ne-au încălzit pentru totdeauna inimile. Am cântat cu îngerii cântecul acela măreţ. Cum am putea să uităm toate acestea? Mesajul Lui va fi totdeauna pe buzele noastre, vom spune oricui că El este pacea noastră într-o lume a durerii, speranţa noastră de mântuire. Să-L lăudăm pe Domnul pentru Cuvântul Său, care ţine în veci şi pentru făgăduinţele Lui care se împlinesc faţă de noi.

POEZIE: Ruga spre staul

COR: Dinspre stele 3

POVESTITOR:
– Reîntorşi din călătoria lor, tinerii impresionaţi de ceea ce au văzut şi auzit la ieslea naşterii Lui, sunt mai hotărâţi ca oricând de a lucra pentru El. Ştiu că doar aşa, Prinţul Universului va veni a doua oară, ştiu că revenirea Sa le va aduce eliberarea şi pacea mult visată. Ajutorul le este promis şi ei cred în făgăduinţele Sale.
De aceea mesajul lor pentru această planetă aşteaptă să fie rostit, inimă către inimă şi din inimă în altă inimă, pentru a fi dus mai departe şi lucrarea să se poată sfârşit.
Ei ne spun astăzi:

TÂNĂR 4:
– Isus Hristos, Prinţul Universului, este al nostru, planetă Pământ. Al nostru pentru vindecarea rănilor noastre, pentru alinarea singurătăţii noastre. Ridicaţi-vă capetele! Bucuraţi-vă şi cântaţi! Primiţi darul pe care vi L-a făcut cu un aşa preţ şi daţi-i în schimb dragostea voastră.

POEZIE: Dacă astăzi…

TÂNĂR 2:
– Iubite ascultător, Cel ce este Lumina Lumii, te-aşteaptă la porţile timpului. El te învăluie în dragostea Sa nepieritoare. Mai caută şi azi loc de popas. El vrea să-şi aşeze în ieslea rece a sufletului tău, căldura coborâtă din Înaltul Divin. Spune-i bun venit Celui poposit în hainele noastre aspre neprimitoare. El vrea să se nască şi acum, în viaţa Ta şi fiecare cămară a sufletului să o umple cu belşug de iertare şi împlinire şi să nu mai plece niciodată.

COR: La ieslea Sa

ÎNCHIDERE: 378 Isuse scump

COR: Unde-i Împăratul

Postludiu – ieşire

N – AM SĂ UIT NICIODATĂ

Doamne,
N-am să ştiu niciodată
Cât de mult, cât de mult m-ai iubit,
Ai adunat într-o iesle şi-o cină
Toată iubirea divină,
Ca să pot fi şi eu mântuit.

Doamne,
N-am să ştiu nici odată
Planul Tău, planul Tău minunat,
Cum printr-o iesle, o cină, şi-o cruce
Călcat-ai pe drumul ce duce
Ca să pot fi primit şi salvat.

Doamne,
N-am să pot să uit nici odată
Cât de cu drag, cât de cu drag mă ocroteşti
Mă porţi pe palmele Tale
Şi mă treci peste munte şi vale,
În drumul meu către zări cereşti.

PRIVEŞTE LA IESLE

Priveşte la iesle
Acolo,
vei desluşi taina iubirii pentru tine coborâtă anume.

Acolo,
îngerii îţi vor şopti
că eşti preţuit ca o floare rară
ruptă din Grădina Universului,
ca un fiu prea iubit
pierdut de multă vreme.

Acolo,
vei auzi lămurit,
strigătul disperat al Cerului ce te cheamă acasă…
Fără cuvinte mesajul ceresc printre ruine de
timp purtat pân’ la Tine…

Acolo,
în ochii senini şi curaţi
vei cântări măsura iubirii divine
în talerul indiferenţei Tale.

Aplecat asupra minunii
Vei înţelege în sfârşit
că iubirea nu este doar o definiţie lipsită de sens
ci un nume: ISUS HRISTOS!

ERA DE – AJUNS
Era de-ajuns o trâmbiţă să sune
Ca cerul şi pământul la iesle să se-adune
Era destul un clopot doar să bată
Şi s-ar fi strâns la staul lumea toată

Dar n-a fost ceas atunci de proclamat mărire
Ci de săpat fântână de iubire

Putea un singur înger pământul să lumine
Şi omenirea-ntreagă venea să I se-nchine
Un singur semn din ceruri făcut către pământ
Şi-ar fi văzut făptura minunea Celui Sfânt

Dar nu era-mplinire de trâmbiţat splendoare
Ci clipa unei iesle adânc mântuitoare

Venea Isus ca serv povara să ne poarte
Şi-n locul fiecărui să se coboare-n moarte
Schimba Isus ‘nălţimea pe-a ieslei umilire
Ca să-nvăţăm că slava începe cu smerire

Căci n-ar fi fost de-ajuns o trâmbiţă să sune
La sărbătoarea vieţii în cer să se adune
Şi n-ar fi fost destul un clopot doar să bată
Chemarea la vecie atâta de curată

Ni se cerea o iesle şi nu aveam de fel
Ne trebuia o cruce şi ne-a purtat-o El

Rămânem dar spre Domnul o sfântă datorie
Cu inimile noastre întreaga părtăşie
La marea Lui durere spre marea bucurie.

NOUL ÎMPĂRAT

Isuse Împăratul meu,
Ce Te-ai născut în ieslea joasă
Eu am găsit pe Chipul Tău,
A Legii slavă maiestoasă.

Eu am găsit în preajma TA,
Împărăţia fără moarte,
Din toate îmi ajunge ea
Aşa cum ai lăsat-o-n Carte.

Eu am găsit în ochii Tăi
Slăvite Prunc înţelepciunea,
Şi doar pe-a Tale simple căi,
Ştiinţa, arta, şi minunea.

Eu am găsit la ieslea Ta,
Un dor de pace în slujire
O mângâiere-n clipa grea,
Şi-atât de mare mântuire.

În mâna de copil prea slabă
Să poarte arme pământeşti
Un sceptru sfânt şi de podoabă
Cu care veşnic să domneşti.

Pe fruntea Ta eu am citit
Un gând ce-nfrunta Legea firii
Căci Tu deplin ai biruit
Numai cu armele iubirii.

Tu ne-ai învins şi ne-ai supus
Numai cu Duhul, cu Cuvântul
Singura forţă eşti Isus,
În întreg cerul şi pământul.

IESLE – POARTA DE IUBIRE

Dacă-ar fi să dăm un nume
Porţii dinspre cer spre lume
Spus în aur de rostire
Ar fi – poartă de iubire

Să rămână-n veac mirare
Într-o iesle-nfăţişare
Cerul pentru fiecare

Şi să fie-n veac uimire
Dezbrăcat de strălucire
Şi-mbrăcat în chip de lut
Domnul Cel din început
A trecut prin ea cu pace
Mântuirea a ne face

A trecut a ei lumină
Ne-ntrebat pentru-a cui vină
Ne-ntrebat ce moarte duce
A trecut prin ea spre cruce

Nimeni n-a putut a spune
Cât de mare-a fost minune
Dar spre slava-n cer promisă
Poarta a rămas deschisă

Şi ce-a fost? A fost uimire
Că venit cu mântuire
Prea puţini I-au fost primire

Prinsă în zăvoare grele
Poarta lumii către stele

Pentru Domnul să coboare
Nici un templu-n sărbătoare
Nu I-a fost spre aşteptare
Pentru Domnul să se nască
Nici o casă-mpărătească
Pregătită să-L primească

Doar o iesle prea curată
Cerului spre noi să intre
I-a ieşit atunci ‘nainte
Nu-nvăţase osanale
I-a ieşit umilă-n cale
Ca o lacrimă de pace
Când frăţie-n inimi face
Ca o pâine pe din două
La-nceput de „Pace vouă”

Ce-a mai fost? O părtăşie
La aceeaşi bucurie
Îngeri spre păstori vestire
Despre marea mântuire
Şi o stea de tot frumoasă
Răsărind la magi acasă
Cu-mpliniri de profeţie
Călăuză să le fie
Către Cel din veşnicie

Să străbată depărtare
Închinaţi de închinare

N-ar putea aşa minune
În rostire să se-adune

Sfinte-aducerile-aminte
Le trăim fără cuvinte

N-acest ceas de sărbătoare
Rugă suntem fiecare

Fiecare o jertfire
Şi o poartă de iubire

Doamne, dă-ne mântuire.

NOI AM VĂZUT STEAUA LUI

Noi am văzut steaua Lui
prin grosimea imensă a timpului
De pe podul harului,
am zărit darul nemeritat
al făgăduinţelor Sale.
Printr-o spărtură în cer
am văzut Mielul Divin
pe păşunile arse ale Betleemului.
Roata în jurul fierturilor noastre de patimi
am văzut prin fumul depărtării
fructul de lumină răsărit
din sămânţa făgăduită femeii.
Noi am văzut steaua Lui
ca pe o torţă în univers
şi călăuziţi de razele ei
ne îngropam în spatele nopţii
omul cel vechi
lumina sa caldă
ne arată ieslea şi crucea
ca pe nişte unelte de arhitectură
Din firele de lumină ale astrului
ne ţesem trupul cel nou
facem funii pentru urcuşul
marelui munte al sfinţirii…

RUGĂ SPRE STAUL

Dacă rătăcind în întuneric
Mi-ai aprins pe cer steaua
Dacă descurajat văzându-mă
Tu ai rupt pânzele de lacrimi
Şi mi-ai desfăşurat albastrul
Dacă în jelea care mă însoţea
Ai făcut să aud cântecul îngerilor
Dacă ştiindu-mă zdrobit şi singur
Ai coborât la mine
Din cerul Tău de stele
Doamne,
Întăreşte-mi piciorul
Să pot alerga spre staul
Nu stinge steaua
Pană nu voi ajunge la iesle
Nu voi zăbovi arătându-mi darurile
Voi striga numai
„Iată-mă, sunt al Tău”
Iar Tu
Privindu-mă
Să Te bucuri că m-ai creat

DACĂ ASTĂZI…

Dacă astăzi urechea ta auzit de Isus,
E ca şi cum El s-a născut în sufletul tău.
Chiar dacă nu în locul cel mai onorat,
Ci poate undeva într-o iesle, într-un ungher al conştiinţei,
Totuşi El s-a născut…

Ai putea să-L alungi, să-L urmăreşti ca Irod,
Sau să-L răstigneşti.
Dar ai putea să te închini înaintea Lui ca un păstor ca un mag înţelept.

Poţi să alegi, chiar dacă nu înţelegi pe deplin
A-l preţui şi a-l iubi, înseamnă viaţă, pace
Lucruri atât de dorite sufletului tău.

IESLEA TA

Noapte este….
Tainică, adâncă, se coboară pe pământ…
Îngerii slăviţi se închină
Cu păstorii într-un cânt
Dau de veste
Că din toată-a Lui iubire
Cel ce e Stăpân pe fire
A purces spre-mpăciuire
Între om şi Dumnezeu…
Iată lumea zbuciumată,
Iată-i suferinţa toată,
Iată-i traiul ei cel greu!
Cine vrea spre ea să meargă,
Cine lacrima să-i şteargă,
Cine s-o salveze poate
Şi s-o scoată din abis?…

Ceata îngerilor tace…
Linişte în cer se face…
Pace.
pace!
Cel ce a creat pământul
A avut cu El Cuvântul
Şi Cuvântul S-a-ntrupat
Rob primit-a să Se nască
Şi ca robii să trăiască
Fiu de veşnic împărat…

Noapte este…
Beznă deasă
De un secol tot apasă
Omenirea…
Nu voia să Te primească
Azi, nu vor să Te cunoască
Îţi tăgăduiesc venirea!
Şi din tăinuita zare
Tu priveşti la fiecare
Cu iubire multă…

Valurile mării toate
Vânturile-nfuriate
Toate-Te ascultă…
Omul – cu înţelepciune
Şi cu fapta lui – minune –
Vor dovadă…
Şi când vălul dai de-o parte,
Când pătrunzi în neagra-i noapte
Nu vrea să Te vadă.

Plin pământul e de Tine:
Cioplituri de pietre fine
Şi din aur sclipitor…
Dar pustiul cel mai mare
Îl găseşti în fiecare
Muritor…

O, Isuse,
Lumea-ntreagă
Cercetează-o şi dezleagă
Greul chin!
Fă din fiecare-n parte
Câte-o iesle să Te poarte
Până-n veşnicii,
Amin!

deAndrei Spiridon

Intalnire cu Isus

Intalnire.doc
Intalnire.doc
Intalnire.doc
108.0 KiB
85 Downloads
Details

ÎNTÂLNIRE CU ISUS
OAMENI CARE L-AU ÎNTÂLNIT PE ISUS

CUPRINS:
1. Deschidere 40/100 Lângă crucea Ta, Isuse!
2. Rugă
3. Introducere –
4. Reporter:
5. Interviu: Tâlharul de pe cruce –
6. COR + COM 33/100 Am fost iertat de Dumnezeu
7. Poezie: Şi totuşi –
8. Interviu: Sutaşul –
9. COR + COM 4/52 Un nume ca al nimănui
10. Interviu: Pilat –
11. COR+COM 10/52 Nu ştiam că şi eu Te-am răstignit
12. Poezie:Palmele Lui –
13. Interviu: Iuda –
14. COR + COM 34/100 Ce bun e Dumnezeu!
15. Interviu: Nicodim –
16. Poezie: Marele moment –
17. Încheiere + sărbătoriţi luna ianuarie –
18. COR BĂRBĂTESC – Domnul slavei
19. Închidere 77/100 Atâta dor…
20. Rugă
21. Postludiu – ieşire

INTRODUCERE

Vă invităm să participaţi la o întoarcere în timp. Vom sta de vorbă cu persoane interesante, care au avut o experienţa profundă, venind în tangenţă cu viaţa Domnului Hristos.

Vom avea ocazia să fim martorii unui interviu luat de un reporter mai multor persoane care au fost în contact direct cu Domnul Isus Hristos.

Numele personajelor care vor fi intervievate nu îl vom dezvălui. Vă spun doar că vor fi 5 interviuri, deci 5 persoane. Pe parcursul acestui program va trebui să descoperiţi dumneavoastră numele persoanei care-şi deschide sufletul în faţa noastră. Veţi primi o bucată de hârtie, şi dacă aveţi cu ce scrie, vă invităm să o faceţi. Din ceea ce vor relata personajele, cu siguranţă vă veţi da seama despre cine este vorba pentru că scopul programului nu a fost să facem un concurs, ci ca să… fim atenţi la ceea ce vor dezvălui cele 5 personaje din preajma Domnului Hristos şi apoi… să ne facem o analiză personală dacă cumva facem parte din una din cele 5 categorii de persoane.

Să ascultăm cu atenţie fiecare interviu, apoi, după fiecare personaj vă vom invita să cântăm. Fiecare piesă a fost aleasă anume. Dacă vom reuşi să identificăm personajele, cuvintele cântărilor vor avea cu totul altă semnificaţie, vom putea cânta „alături” de persoanele care l-au întâlnit pe Isus.

La sfârşitul programului vă voi întreba numele personajelor.

Dacă vom fi atenţi vom avea fiecare de învăţat câte ceva în urma acestui program. Amin!
1.TÂLHARUL DE PE CRUCE.

Reporter: – Cum L-ai cunoscut pe Isus?

Tâlharul: – Îmi este greu să răspund… Trebuie să amintesc că am avut o viaţă atât de zbuciumată. Am fost neînţeles şi singur. Am căutat pe cineva care să mă înţeleagă. Din nefericire acei oameni care m-au primit erau din cei fără căpătâi. Acum realizez cum am cedat în faţa hotărârilor rele pe care ei le luau. La început nu am vrut să merg cu ei.
Dar m-au ameninţat că mă alungă.
Despre Isus a venit vestea şi la noi. Se spunea că făcea minuni şi că-i învaţă pe oameni despre Împărăţia lui Dumnezeu. Am mers într-o zi şi L-am ascultat. Cuvintele lui erau adevărate, simţeam cum mă răscoleau şi îmi aminteau de starea mea. Aş fi vrut să-L urmez. Dar preoţii ne spuneau că e un înşelător, că mai marii nu cred în El.
Şi m-am lăsat amăgit de ei, bănuind că, totuşi, nu au dreptate.

R.: – Cum ai ajuns la închisoare?

T.: – Aş fi ajuns mai demult aici dacă m-ar fi prins… Mă apucasem împreună cu celălalt, de tot felul de tâlhării la drumul mare; aşa alesesem noi să ne câştigăm existenţa. Într-o zi am omorât un om pentru câţiva bani, şi ne-au prins. Aşa am ajuns unde meritam. Am văzut pe ISUS în sala de judecată. Eu eram foarte nervos şi apăsat de situaţia fără ieşire în care mă aflam. Ştiam că voi fi omorât pe cruce, că toţi răufăcătorii. M-a surprins un lucru: ce căuta ISUS aici, ce făcuse?; mai cu seamă că însuşi Pilat nu-l găsea vinovat cu nimic.

R.: – Dar tu găseşti că S-ar fi putut face vinovat de ceva?

T.: – Nu. Uită-te la mine. Sunt, prin alegerea mea regretabilă, un hoţ. Ca orice „profesionist” cunosc destul psihologia omului rău. ISUS nu a vrut să aleagă ce am ales eu, pentru că era pur şi simplu, bun, adică, alesese deja. Ştii, nu poţi fi în acelaşi timp şi bun şi rău.
Mai degrabă preoţii, au fost cei care au ales răul spre a-L pierde pe ISUS. Când alegi să faci răul, ajungi să ucizi chiar şi un om nevinovat.

R.: – După judecată, L-ai mai văzut pe ISUS?

T.: – Da. Am urcat împreună drumul spre Golgota, cărându-ne fiecare crucea. A fost oribil. Gloata ce ne înconjura din mers vuia ca o mare de diavoli. Ne scuipau, ne loveau, blestemau cuprinşi de o demenţă îngrozitoare. Frământaţi din toate părţile de ura lor, înaintam greoi. Eu, aţâţat de tensiunea din jur, blestemam scrâşnind din dinţi. Dacă aş fi avut o putere i-aş fi nimicit pe loc pe toţi. Soldaţii romani ne biciuiau în timp ce ne târau după ei. Doamne, mă înfior şi acum când îmi amintesc. Tensiunea era atât de mare încât am crezut că înnebunesc. O clipă, am putut să-L zăresc pe ISUS. Şi ce am văzut atunci, pentru mine a însemnat începutul mântuirii mele. Târându-se greoi sub povara crucii, ISUS era liniştit. M-aş fi aşteptat la orice numai la asta nu. Avea tot dreptul să se revolte, după atâtea chinuri îndurate. Ia închipuie-ţi, cei pe care i-ai învăţat atâtea, pentru care ai făcut atâtea minuni să te scuipe, să te dea la moarte cu atâta patimă. Dar EL nu scotea nici un sunet, ca şi cum nici nu ar fi auzit, nici nu ar fi văzut în jur. Mergea înainte. La un moment dat, epuizat, s-a prăbuşit sub cruce. Atunci am sperat că-L vor lăsa în pace. Un soldat roman a ales din mulţime un om să-I ducă mai departe crucea. Când am ajuns pe deal, simţeam că inima o să-mi spargă pieptul. Nu vroiam să mor, mi-era cumplit de frică. Ştii frica unui condamnat să-şi vadă moartea cu ochii este cred, cea mai degradantă trăire. E senzaţia unei descompuneri a fiinţei la care eşti silit să asişti. Vrând să mă distrag tensiunii ce mă domina, am privit iar la ISUS, şi privind am uitat de mine. Ne-au pus pe cruce. Când mi-au bătut cuiele în mâini şi-n picioare aproape că am leşinat de durere. Apoi crucile au fost ridicate. Durerea a ajuns la paroxism. Privind la ISUS însă, am suportat-o. Iată-L, atârnând ca şi mine, păcătosul, suferind ca şi mine.
Era nedrept să fie aşa. Privind la liniştea cu care suferea totul, începeam să-L înţeleg. Gloata urla înnebunită parcă de atitudinea lui ISUS. Preoţii, uitând că jucau înaintea oamenilor rolul de sfinţi, îl batjocoreau cu patimă. ISUS a privit la preoţii desfiguraţi de ură, la oamenii de rând orbiţi şi ei, la soldaţii romani ce-I împărţeau haina la zaruri, şi a spus doar atât: „Iartă-i, Doamne căci nu ştiu ce fac!”

R.: – Ce au însemnat pentru tine aceste cuvinte?

T.: – Siguranţa că EL este FIUL LUI DUMNEZEU. Numai Dumnezeu putea să iubească aşa. Atunci am înţeles că şi pentru mine exista scăpare. Colegul meu însă, nu L-a înţeles. Batjocoritor, i-a spus: „Dacă eşti Fiul lui Dumnezeu, atunci mântuieşte-Te pe Tine şi mântuieşte-ne şi pe noi”.

R.: – Crezi că nu avea dreptate?

T.: – Nicidecum. I-am şi spus-o de fapt: „Nu ţi-e teamă ţie de Dumnezeu? Drept este ca noi să suferim, EL, suferă pe nedrept”. Şi atunci n-am mai răbdat, şi I-am spus lui ISUS: „Doamne, adu-Ţi aminte de mine când vei veni în Împărăţia Ta”.

R.: – Cum te-a primit ISUS?

T.: – M-a privit cu o blândeţe nesfârşită şi mi-a spus atât: „Adevărat îţi spun acum, că vei fi cu Mine în rai!” Atunci, o pace nemaicunoscută m-a cuprins, şi am înţeles că sunt SALVAT! Atârnam pe o cruce, nu mai eram singur, nu mai eram pierdut. Frica dispăruse, durerea îmi sfâşia corpul, dar eram liniştit. Câştigasem ceea ce niciodată nu îndrăznisem să sper: câştigasem: CERUL!

R.: – Vedeţi, omului îi este îngăduit până în ultima clipă a vieţii să-L aleagă pe Dumnezeu. Totuşi e riscant să amâni hotărârea. De altfel, reala convertire nu are nimic de-a face cu amânarea.
Aţi luat deja o hotărâre?..

ŞI TOTUŞI

Aşa cum sunt
Mă strădui să m-agăţ de Tine,
Căci altfel n-am fost niciodată.
Dar vreau mai bine
Cu gânduri mai senine,
O viaţă mai curată

Aşa cum pot
Cioplesc în mine-o formă vie
Căci altfel niciodată n-am putut.
Dar vreau să se mai ştie
Veşti despre veşnicie
Prin mine cel ce să-Ţi servesc
n-am vrut.

Şi totuşi…

Aşa cum voi fi
Mă vrei o, Bunule, şi-acum,
Căci altfel al Tău n-am să fiu vreodată.
Tovarăş de Ţi-aş fi de drum
Şi dacă-n toate-aş vrea să mă supun
Mi-ai face viaţa altfel:
mai curată.

Deci…,
Aşa cum sunt, aşa cum pot,
Voi spune: vreau.
Şi-atunci Tu mă vei face
Cum nu pot şi cum nu sunt,
Şi-mi vei alege Tu
Cărări pe care să merg
Cărări ce mă despart
de pământ. Iacob Coman, Şi să-L cunosc, pag.56

2.OMUL CARE L-A RĂSTIGNIT PE ISUS

R.: – Cum ai ajuns în Iudeea?

SUTASUL: – Am fost trimis în misiune aici. Fiind mai vechi în serviciul armatei am fost ales comandant peste o sută de soldaţi. Printre alte îndatoriri mi-a fost încredinţată executarea condamnaţilor la moarte.
Aceştia erau de regula tâlhari sau instigatori la revoltă împotriva Cezarului.

R.: – Spune-mi, nu îţi venea greu să comanzi acele torturi groaznice?

S.: – Sincer să fiu, mă gândeam foarte rar la asta. Eram conştient că îmi făceam datoria şi atât. Nu eram eu răspunzător de condamnarea lor. De asta se ocupau superiorii, şi cum ordinele nu se comentează ci se execută…

R.: – Ai putea să-mi descrii un caz care te-a impresionat?

S.: – Da. Am şi acum în minte un om care a fost condamnat dintr-o vină ciudată: aceea de a se fi autointitulat Împărat al iudeilor. Auzisem multe despre El înainte. Într-o zi chiar am avut ocazia să-L ascult.
Avea o vorbire neobişnuită. Povestea despre o aşa zisă Împărăţie a unui Dumnezeu al dumnezeilor, despre faptul că El este Fiul lui Dumnezeu care a venit pe pământ pentru a ne mântui de păcatele noastre. Făcea chiar şi vindecări miraculoase. Da, da…

R.: – Ce s-a întâmplat cu El de a ajuns să fie condamnat?

S.: – Şi eu m-am întrebat la fel când l-am văzut la Pilat. Ordinul era ordin şi trebuia executat, aşa că L-am răstignit. Să ştii însă că a fost singura condamnare pe care am ordonat-o cu o strângere de inimă.
Asta poate pentru că până atunci am avut de-a face doar cu tâlhari sau criminali. Am pus pe un soldat să-i bată pe cruce deasupra, vina pentru care s-a făcut vrednic de moarte: „ISUS din Nazaret, Împăratul Iudeilor”. Ştii, mă interesa reacţia norodului. Când au citit inscripţia furia lor n-a mai avut margini. Preoţii îndârjiţi, strigau să fie dată jos. N-am putut să înţeleg de ce se simţeau jigniţi, doar ei fuseseră cei care îl condamnaseră la moarte pe baza acestei afirmaţii.
Ciudaţi, tare ciudaţi şi evreii ăştia…

R.: – Dar ISUS cum a reacţionat?

S.: – Cum să-ţi spun, aşa om nici că am mai întâlnit. Avea o faţă neobişnuit de blândă în contrast cu suferinţele ce le îndura. Privind la soldaţii mei care-i împărţeau haina la zaruri, a spus atât: „Iartă-i, Doamne căci nu ştiu ce fac!”. Aceste vorbe m-au pus pe gânduri: Cum adică, ei nu ştiu ce fac? Atunci mi-a trecut prin minte un gând: Dar, dacă El este cu adevărat Fiul lui Dumnezeu?; noi L-am ţintuit pe cruce, suntem deci complici la moartea Sa… Un alt gând veni repede să mă liniştească:
Ei, superstiţii, prejudecăţi de-ale evreilor, chiar aşa să mă fi prostit în ultimul timp?; şi El e un om ca toţi ceilalţi, chiar dacă e mai deosebit. Este adevărat că toţi ceilalţi condamnaţi, când îi ridicam sus pe cruce, blestemau, urlau. ISUS, însă n-a scos un cuvânt. Privind la El, mă uimea reacţia lui. Ştii, crucificarea provoacă cea mai ascuţită suferinţă.
Pe faţa acestui om, însă se citea un alt fel de suferinţă. Mă întrebam ce ÎL preocupa?…

R.: – Ce s-a întâmplat în continuare?

S.: – Deodată s-a întunecat în plină zi. Luaţi prin surprindere, ne-am înspăimântat cu toţii. Cam trei ore a durat acest fenomen ciudat.
La un moment dat L-am auzit pe ISUS strigând: „Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, de ce m-ai părăsit?” M-am înfiorat de uimire: de ce să părăsească Dumnezeu pe un om nevinovat? Nu cumva pentru că, El spunea…
Ah, nu puteam să înţeleg până la capăt, ceva mă oprea. Apoi, cu un ultim efort ISUS a strigat: „Tată, în mâinile Tale Îmi încredinţez duhul!”. Atunci s-a făcut un cutremur mare şi am văzut morminte deschizându-se şi oameni înviaţi au ieşit din ele. Sincer să fiu m-a cuprins o groază de nedescris. Şi, în timp ce totul în jurul meu se agita, am auzi o voce clară, vocea lui ISUS care-mi spunea cu blândeţe:
„Eu, şi pentru păcatele tale M-am jertfit. Vino, te aştept!”…
Atunci, abia atunci, după ce L-am răstignit, L-am înţeles.
„Cu adevărat, omul acesta era Fiul lui Dumnezeu!”. Am îngenunchiat lângă cruce şi… am plâns. Niciodată n-am făcut-o până atunci, un bărbat niciodată nu trebuie să plângă. Dar, atunci am regretat tot răul pe care-l făcusem. Cum, Fiul lui Dumnezeu să mă ierte pentru tot ce i-am făcut? Credeţi-mă, şi un câine ar fi plâns regretând. Şi în timp ce plângeam ca şi-un copil, am simţit o pace nemărginită umplându-mi sufletul. Iată-mă împăcat cu Dumnezeu! De acum nu-L voi mai părăsi, chiar dacă asta însemna să-mi schimb viaţa!…

R.: – Cu siguranţă, acest om şi-a schimbat viaţa în bine. Toţi avem nevoie de schimbare. Aţi experimentat-o deja?

3. PILAT

R.: – Te văd frământat, ce s-a întâmplat?

PILAT: – Mă tulbură un gând de câtva timp, şi nu-l pot alunga… Ştii, cred că am făcut o greşeală: am condamnat la moarte un om nevinovat. M-am lăsat influenţat de preoţii aceia veninoşi care mă tot hărţuiau şi ameninţau. Ce era să fac, nu puteam să-mi pierd funcţia doar pentru un om? Am încercat să-i fac să se răzgândească, dar ei insistau şi insistau să-L răstignesc.

R.: – Cu ce te-ai ales după acest eveniment?

P.: – Bine zis, cu ce m-am ales. Speram să obţin liniştea, nici Cezarului şi nici mie nu ne plac revoltele acestor sălbatici. Închipuie-ţi, nişte neciopliţi să mă şantajeze ca să le fac lor jocul. Se pare însă că m-am înşelat, în curând voi fi înlocuit din funcţie. Oricum, mă simt obosit şi ce e mai rău e că nu am pace sufletească deloc.

R.: – Iţi mai aminteşti cum a început totul?

P.: – Într-o dimineaţă, am fost sculat de câţiva preoţi obraznici. Am acceptat să-i primesc din dorinţa de a scăpa cât mai repede de ei. Când am auzit însă cererea lor, am rămas uimit. Auzisem despre acel om pe nume ISUS că este inofensiv. Acuza care i-o aduceau ei era o minciună.
Niciodată nu am trimis la moarte un om nevinovat. Iniţial, preoţii l-au acuzat că instiga poporul la răzvrătire. Le-am spus că nu cred.
Aflasem de la subordonaţii mei, că acest om, dimpotrivă, susţinea şi îi învăţa pe oameni să se supună autorităţii noastre. Atunci, insistenţi, i-au adus o altă acuză, anume că s-ar fi proclamat pe sine Împărat al iudeilor. Ciudat. Am cerut să fie adus acest ISUS şi l-am întrebat dacă este adevărat. Ştii ce mi-a răspuns: „Da, sunt!”. Faţa sa exprima atâta calm şi siguranţă, încât m-am înfiorat. Repede, însă mi-am zis că numai un om visător, iresponsabil, poate să se poarte aşa. Şi cum eu nu eram pus acolo ca să-i scap pe iudei de lunatici inofensivi, şi nici să mă amestec în treburile lor religioase, i-am trimis la Irod ca să le rezolve el problema.

R.: – Cum se face, totuşi, că n-ai scăpat de ei?

P.: – Nici nu-ţi imaginezi cât de neplăcut surprins am fost când m-am trezit din nou cu ei la mine. Mi-am zis atunci că dacă este cineva nebun în toată povestea asta, atunci nu pot fi decât acei nesuferiţi de preoţi. Gălăgioşi şi răi, parca înadins vroiau să-mi facă zile negre. M-am gândit că n-ar strica să pedepsesc nebunia, dar nebunia lor, primejdioasă pentru cei din jur. Atunci am privit cu atenţie la ISUS. I-am privit ochii, trăsăturile feţei. Privirea îi era clară, deosebit de pătrunzătoare. Fruntea îi era luminată de înţelepciune, gesturile îi erau blânde. Nu, cu siguranţă, nu aşa arăta un om nebun. Atunci, de ce nu se apără? De ce se lasă târât în toată povestea aceea mârşavă? L-am întrebat dacă susţine în continuare că este Împăratul iudeilor. Atunci, m-a privit drept în ochii, şi mi-a răspuns tot cu o întrebare: dacă vreau să mă conving, sau doar să-l incriminez?
M-a şocat. Cu ce drept intra omul acesta în sufletul meu? M-am trezit nesigur. Am citit atunci în ochii lui o tristeţe adâncă, şi nu ştiu de ce, am simţit că pierd ceva preţios. Deodată mi-am amintit de scrisoarea aceea ciudată pe care mi-o trimesese soţia mea cu puţin timp înainte de toate acestea. Mă avertiza să nu-i fac nici un rău lui ISUS. Ah, dacă nu ar fi fost preoţii!… Ce să fac? Mi-a venit o idee: în fiecare an, de sărbătoarea Paştelor iudeilor, Cezarul hotărâse să se facă graţieri. În înţelepciunea sa, marele nostru Cezar, ştia că pentru a stăpâni deplin trebuie să îmbini forţa cu flexibilitatea.
Aşa că, le-am propus să aleagă pe cine să le eliberez: pe ISUS sau pe Baraba? Cum Baraba era un criminal, speram să-l respingă. Culmea nebuniei, l-au ales tocmai pe Baraba. „Atunci, cu ISUS ce să fac?” am întrebat. Atunci s-a întâmplat ceva ce n-am mai întâlnit niciodată: am înţeles ce înseamnă URA şi m-am îngrozit. Strigau cu toţii, desfiguraţi de ură: „Răstigneşte-L!”. În faţa lor m-am spălat pe mâini, ca semn că eu mă disculp de alegerea lor, şi L-am condamnat. Atât am putut să fac. Simţeam că mai presus de mine, de dorinţa, de alegerea mea este altcineva mai puternic. Totul s-a întunecat şi de atunci aşa este mereu pentru mine. M-am înşelat!…

R.: – Acest om a trăit experienţa unei alegeri importante. El a hotărât. Dar tu? Dacă astăzi ai fi pus în situaţia să alegi ce să faci cu ISUS, ce ai alege: să-L răstigneşti sau să-L încoronezi?

PALMELE LUI

Palmele Lui,
Ne-au plămădit din lut
Atunci la-nceput.
Şi noi n-am vrut
Să rămânem aşa cum dorea,
Şi-ntingând mâna-am pierdut:
Veşnicia.

Pe palmele Lui,
Ne-a purtat prin veacuri să fim
Un popor heruvim,
Şi-a dorit să iubim
Legea eternă a dragostei Sale.
Noi putând-o de-o parte am început să zidim,
Idoli de jale.

Din palmele Lui
S-au smuls pâraie de sânge nevinovat
Şi noi am uitat.
Spre Golgota să-L fi urmat
Dorea Isus ce-n tăcere păşea obosit,
Dar când ochii Îi priveau pe-nserat,
L-am părăsit.

Rana din palmele Lui,
Ne e garanţie de mântuire.
O! Ce iubire!
Vor fi ridicate spre Iahve
Şi-o voce rosti-va: Şi pentru el M-am jertfit.
Va urma un răspuns fără rostire:
Să fie primit.

Iacob Coman, Şi să-L cunosc, pag. 14
4. I U D A

R.: – Te văd îngândurat, ai probleme?

IUDA: – Destule, omule, destule…

R.: – Pot să te ajut cu ceva?

I.: – Hm, nu cumva vrei ceva de la mine?; să ştii că dacă e ceva în legătură cu ISUS, nu mai pot face nimic.

R.: – Ce te face să crezi că vreau ceva de la tine?

I.: – Păi, ce e viaţa dacă nu un întreg şir de cereri şi oferte? Şi, cum nimic în lumea asta nu-i pe gratis… cred că mă înţelegi ce vreau spun…

R.: – Vrei să spui că nu există sinceritate între oameni?

I.: – Sinceritate?, Ha!, nici nu-ţi imaginezi cât de primejdios e acest cuvânt! Un singur om am întâlnit care a făcut fatala greşeală să creadă în acest cuvânt. Ştii ce a păţit? A murit în cel mai stupid mod posibil. Bineînţeles, am încercat să-l ajut, dar degeaba. Şi apoi, să-ţi mai spun ceva, nici un om nu merită să fi sincer cu el. Omul, prin natura lui păcătoasă, e iremediabil un nerecunoscător.
R.: – Atunci, ce trebuie făcut?

I.: – Să lupţi cu tine şi cu cei din jur. Să te afirmi cultivându-ţi un spirit de bun organizator. Întotdeauna înainte de a face ceva să te gândeşti ce avantaj poţi obţine. Dacă neglijezi acest aspect foarte important, acţiunile tale n-au nici o valoare. Eu am crescut într-o familie, unde tatăl meu în special punea accent pe acest lucru, şi îi sunt recunoscător pentru asta. Toata înţelepciunea şi puterea omului se bazează pe acest considerent.

R.: – Bănuiesc că ai avut ocazii să-ţi demonstrezi această concepţie?

I.: – Bineînţeles. Am avut ocazia să lucrez cu ISUS, un om deosebit. Şi cum totdeauna, lucrurile mari se fac cu astfel de oameni, n-am ratat ocazia. Trebuie să-ţi spun că, împreună cu tatăl meu, făceam parte din onorabila partidă a Sicarimilor care lupta contra Romei. Robia romană era o mare ruşine adusă naţiei mele. Trebuiau deci, luate măsuri. Când a apărut ISUS, nu m-am îndoit o clipă că EL era cel care avea să ne aducă eliberarea, mai ales că şi El confirma acest lucru. Am crezut cu toată convingerea mea în El, aşteptând răbdător trei ani de zile. Parcă mă vedeam conducând poporul, ca mâna a Lui dreapta!

R.: – Ce te face să crezi că te-ar fi ales pe tine ca prim ministru, dintre toţi ceilalţi aliaţi?
I.: – E simplu: pentru că eram cel mai valoros. Nu uita că eu eram casierul. Ca să ţii bine socotelile cuiva, trebuie să ai multe calităţi: să fi organizat, eficient, şi mai ales, niciodată să nu risipeşti. Îmi amintesc cum într-o zi o femeie păcătoasă, a irosit, nici mai mult nici mai puţin un întreg vas cu mir, ungându-i picioarele lui ISUS. Poţi să-ţi imaginezi cât m-ar fi ajutat eventualii bani obţinuţi pe acel mir, în munca mea de propagandă? Da!, ce te uiţi aşa uimit?, nu aşa îi spuneţi voi la „a te face cunoscut şi acceptat de ceilalţi”? Ei bine, dând acei bani săracilor, obţineam dublu avantaj: îi câştigam de partea noastră, ajutându-i în nevoi. Şi cum noi aveam nevoie de sprijinul norodului, cred că înţelegi! ISUS avea, ce-i drept puterea să-i câştige pe oameni prin vorba Sa, prin puterea aceea ciudată de a vindeca boli, dar nu era practic deloc. Pentru asta avea nevoie de mine!

R.: – Adică, vrei să spui că te-a solicitat în mod special?

I.: – Nu tocmai. Vezi, mai exact eu m-am oferit. Şi pentru asta mi-am atras asupra- mi invidia celorlalţi aliaţi. Şi ce mai aliaţi!, nişte oportunişti naivi, care credeau tot ce le spunea ISUS. Eu însă, îmi vedeam de treaba mea.

R.: – Spune-mi, totuşi nu te-au marcat în nici un fel învăţăturile lui ISUS?

I.: – Învăţăturile Lui?, aceleaşi cuvinte spuse mereu… ştii, pentru norod era ceva nou, pentru mine însă deveniseră obişnuite. Şi apoi descopeream, ascultându-L, că avem concepţii diferite despre viaţă. Atâta timp cât aveam acelaşi ţel, asta nu mă deranja prea tare.

R.: – Atunci, ce te-a determinat să-L trădezi?

I.: – Trădare? nimic mai neadevărat! culmea este că toţi cred aşa. Nicidecum nu m-am gândit să-L trădez pe ISUS. Din contră, am vrut doar să-L ajut să-şi obţină mai repede dreptul de Împărat. El era indecis, de aceea m-am gândit să-L provoc. De trei ani de zile, mă tot săturasem să batem fără nici un rost drumurile. Ne făcusem destul de cunoscuţi norodului, aşa că nu ne mai rămăsese decât să luăm cu asalt puterea. ISUS însă, nici că avea de gând aşa ceva. Atunci m-am decis să acţionez. Am mers la preoţi. Ştiam că numai prin ei puteam să câştigăm.

R.: – Cum a reacţionat ISUS la hotărârea ta?, i-ai vorbit înainte să acţionezi?

I.: – N-ar fi avut rost să-i vorbesc, a intuit totul. Am crezut că dacă nu mă opreşte, este de acord cu mine. Aşa că am mers la preoţi.

R.: – Spune-mi, totuşi de ce ai primit bani de la ei? Dacă considerai că faci un bine, nu era suficient actul în sine?
I.: – Banii mi-au fost oferiţi, aşa că nu puteam să-i refuz. Se puteau face atâtea lucruri cu ei! Totuşi, planul meu a eşuat. În loc ca ISUS să aibă o întrevedere profitabilă cu preoţii, S-a lăsat antrenat într-o cursă mârşavă. Prefăcuţii aceia de preoţi, m-au minţit. În realitate nu vroiau decât capul lui ISUS. Atunci, le-am azvârlit în faţă banii.
Am crezut că aşa îl voi salva pe ISUS, era însă prea târziu. M-a apucat groaza. Ce-am făcut? De ce ISUS nu se apăra? M-am aruncat la picioarele Lui, spunându-i că-L recunosc ca Fiu al lui Dumnezeu. L-am rugat să se elibereze. Mi-a spus doar atât: „Pentru ceasul acesta am venit în lume!”. Nu m-a acuzat de nimic, dar sufletul meu era devastat.
Vărsam sânge nevinovat. Ştiam doar atât, că pentru mine nu mai exista iertare!… aşa că un singur lucru îmi rămânea de făcut…

R.: – Ceea ce a şi făcut din nefericire: s-a sinucis! Groaznică alegere! A preferat să moară decât să se pocăiască. L-a recunoscut pe ISUS ca Domn, de frică, de teama judecăţii. Dacă Iuda L-ar fi recunoscut din dragoste, atunci ISUS l-ar fi iertat.
Dar tu, iubite ascultător, te simţi vinovat înaintea lui Dumnezeu?
Ce simţi pentru EL, iubire sau teamă? Nu te ascunde (ca Iuda!)
Recunoaşte-ţi păcatul din tot sufletul, şi vei fi iertat. Nu-L vinde pe ISUS pentru nimica toată, căci EL este Calea, Adevărul şi Viata!
5. N I C O D I M

R.: – Ai dori să-mi spui ce te-a făcut să-L cauţi pe ISUS?

NICODIM: – Eu sunt fariseu, deci mă interesează tot ce e legat de religie şi în special de profeţii. ISUS avea o viziune cu totul şi cu totul aparte despre revenirea lui Mesia. Când am auzit şi despre minunile ce le făcea, am căutat să-L întâlnesc. Îţi închipui cât de uimit eram!

R.: – Cum te-a primit ISUS?

N.: – Cu o deosebită distincţie. Omul acesta era de o nobleţe rară, regească aş spune. Poate tocmai de aceea m-am simţit stânjenit. Sincer să fiu mi-L imaginasem altfel. Cu intuiţie uimitoare, mi-a răspuns direct la ceea ce mă interesa, fără ca să-L întreb nimic. Mă interesa calea mântuirii. Mi-a spus că pentru aceasta trebuie să mă nasc din nou! Ai mai auzit aşa ceva? Iniţial, nu am înţeles nimic. Apoi mi-a explicat că era vorba despre o renaştere spirituală? Bine, dar eu credeam că nu am nevoie de aşa ceva. Dacă aş fi fost un păcătos, un tâlhar fără de lege atunci da, dar eu, un om la Legii, un conducător în Sinedriu!…
El mi-a explicat atunci că toţi oamenii au păcătuit înaintea Domnului, deci este nevoie de schimbare în sufletul omului. Nu contează rangul social, rasa, averea. Înaintea Domnului contează doar sufletul pocăit renăscut din „apă şi din Duh”. Mi-a spus că numai Domnului îi revine dreptul şi puterea să dea neprihănirea omului. Ca şi vântul nevăzut, Duhul Domnului lucrează asupra sufletului, schimbându-l pe nesimţite. Am înţeles, şi nu mi-a fost deloc uşor să accept ca nu eu şi nici faptele mele, oricât de bune ar fi ele, îmi asigura mântuirea.

R.: – Găseşti că ISUS încerca să te constrângă să-i accepţi concepţia aceasta?

N.: – Oh, nicidecum! Învăţătura Lui tăioasă dar plină de dreptate, nu avea nevoie de constrângere pentru a fi acceptată. Eu am acceptat-o, pentru că aveam nevoie de adevărul exprimat de ea.

R.: – Cum ai reacţionat în urma acestei convorbiri? Cum ai privit ulterior viaţa?

N.: – Trebuie să-ţi mărturisesc că am trecut printr-o experienţă grea.
Sinedriul din care făceam şi eu parte, a hotărât în absenţa mea osândirea Lui ISUS. N-am putut să accept aşa ceva niciodată. Hotărârea aceea nedreaptă, mi-a zdruncinat puternic încrederea în semenii mei.
Am trecut printr-o adevărată criză de identitate. Realizam că sunt pus în situaţia de a lua o hotărâre importantă, de fapt cea mai importantă hotărâre din viata mea: să-L reneg ca şi colegii mei, şi astfel să-mi păstrez funcţia şi poziţia în societate sau să-L accept.
ISUS a fost crucificat. Nu ştiam ce să fac! Ca niciodată în viaţa mea m-am rugat fierbinte Domnului să mă ajute să mă hotărăsc. Şi Domnul mi-a răspuns în chip minunat: ISUS este Mântuitorul meu! A treia zi EL a înviat din moarte şi o dată cu El, parcă a înviat şi sufletul meu din negura păcatului! Atunci L-am ales fără şovăire şi L-am urmat. Viaţa mea s-a schimbat radical, dar sunt fericit! Dacă şi tu cauţi adevărul, află că este doar ISUS!

R.: – Într-adevăr, omul acesta a căutat şi a găsit Adevărul şi Viaţa! El a avut nevoie de o înviere ca să creadă şi să-L urmeze pe ISUS, tu de ce ai avea nevoie? Spune-i Domnului, şi EL este „credincios şi bun” ca să te ajute! AMIN!

MARELE MOMENT

Doamne,
Niciodată nu m-ai iubit mai mult ca acum
Desculţ de orice pretenţie
Urc dealul suferinţelor
Dar Te simt lângă mine pe drum
Simei
Vântură ţărână în văzduh în urma mea
Şi bleastemă de nu mai tace
Dar nu-l opresc, urc înainte tăcând
Tu-l priveşti şi pe el şi pe mine, şi-Ţi place
Ce-i regele?
Un vreasc
O dată cu popoarele strivit în teasc
Ce e coroana?
O veştejire
Când nu mai e apă şi pâine pentru cei duşi în robire
Şi urc mai departe
Zdrenţuit în orice mândrie
Ca cel mai de pe urmă în împărăţie
Văile vuiesc de-nvingători
Dar ce deşertăciune
Soarele se-mpotmoleşte-ntr-o furtună de nori
Ca un tăciune
Ce-i omul?
Un ciorchine de dureri
Ce nu-şi găseşte pacea pe lume nicăieri
Ce-i cerul?
Ceva ce-i prea departe
Când împrejur e-atâta sânge şi moarte
Şi urc şi plâng şi-mi este cald în suflet
Tu, Doamne, eşti lângă mine
Mă priveşti şi mă auzi
Şi dinspre nălţimi parcă lumină s-ar face
Deşi nu preţuiesc mai mult ca firul de fum
Simt
Că niciodată doamne
Nu m-ai iubit mai minunat ca acum.

ÎNCHEIERE

Am ajuns la ultimul punct al programului: concluzia. Înainte de a trage o concluzie, să aflăm cine au fost cele 5 personaje?

1. Care a fost primul personaj? (Tâlharul de pe cruce)
2. Care a fost următorul personaj? (Sutaşul)
3. Care a fost numele celui de-al doilea personaj? (Pilat)
4. Numele celui de-al patrulea personaj? (Iuda)
5. Cum se chema ultimul personaj? (Nicodim)

Imediat după cel de-al doilea război mondial, un băieţel hoinărea în lungul străzii bombardate din micul său oraş natal. Unii dintre comercianţi reuşiseră deja să-şi repare clădirile. Micul zdrenţăros simţi dintr-o dată atracţia celui mai delicios miros şi o porni în acea direcţie în josul străzii. Stomacul lui înfometat anticipase ceea ce curând a putut să vadă cu năsucul lipit de geamul de curând montat.
Un soldat ce conducea un Jeep prin apropiere a zărit băieţelul şi, aproape instinctiv, a tras brusc pe dreapta, a coborât şi s-a aşezat lângă copil. Privind prin geam a văzut vitrina brutăriei plină de bunătăţi, iar pe brutar cocând gogoşi. Intrând înăuntru, a cumpărat o mulţime de gogoşi şi trecând pe lângă băiat, l-a întrebat: „Vrei şi tu?”
„O, da” a răspuns recunoscător băiatul.
După ce i-a dat băiatului punga cu gogoşi, soldatul s-a întors şi s-a îndreptat spre maşină. Dar la un moment dat, a simţit că este tras de haină şi privind în jos l-a auzit pe băieţel întrebând: „Domnule, sunteţi cumva Dumnezeu?”

Astăzi mai mult ca oricând, există în sufletul oamenilor o dorinţă mistuitoare de a-L cunoaşte pe Hristos în mod personal, experimental. Creştinismul este mai mult decât un sistem de credinţă sau decât un sistem comportamental. El este o relaţie dinamică, plină de viaţă, cu o persoană – Dumnezeu. A pierde din vedere această relaţie înseamnă a pierde esenţialul.

Tu nu poţi să-ţi speli mâinile, ca să scapi de răspunderea faţă de El, şi apoi să-L uiţi. Pilat, şovăielnicul procurator, a învăţat aceasta.

Nu-L poţi tăgădui şi apoi scăpa de privirea Sa compătimitoare. Iuda, prea mândru ca să se pocăiască, a învăţat lucrul acesta.

Nu-L poţi vedea murind pe crucea de pe Golgota fără să capeţi convingerea că Isus este Fiul lui Dumnezeu. Un căpitan de oaste roman, cu inima sa lipsită de milă a învăţat aceasta.

Isus Mântuitorul poate schimba viaţa fiecăruia care vine la El cu inima deschisă. Isus s-a întâlnit cu noi ca să ne asigure mântuirea noastră, prin iertarea Sa.

Un singur lucru aş putea face: şi anume de a recomanda să privim la El, ca să putem spune: „Eu am găsit pe Isus, care mi-a schimbat viaţa şi mi-a dat o speranţă veşnică”.

Atunci, oamenii ne vor întreba: „Domnule, sunteţi cumva Dumnezeu?” Acesta este rezultatul întâlnirii cu Isus.

deAndrei Spiridon

Îngerii buni

Ingerii buni .doc
Ingerii buni .doc
Ingerii buni .doc
64.0 KiB
72 Downloads
Details

ÎNGERII BUNI
Program pentru ora tineretului

Departamentul Tineret

Nr. 1 Îngerii lui Dumnezeu

Înapoi, întoarce-te înapoi,
În zbor
Dă-mi pentru viitor aripi, nu doar
Pentru a părăsi pământul aceasta,
Ci pentru a ajunge acolo unde
Tu vrei
Cuvântul „înger” este folosit în Scripturi pentru a descrie o fiinţă supranaturală sau cerească, a cărei datorie este să acţioneze ca mesager al lui Dumnezeu către om, şi ca agent al Său care îndeplineşte voinţa Sa.

a. Dumnezeu trimite îngeri pentru a efectua o lucrare în favoarea noastră.
Luca 22: 43 – “Atunci, I s-a arătat un înger din cer ca să-L întărească.”

Se întâmpla in Vietnam, lângă o biserică creştină, în timpul războiului cu America. Într-o dimineaţă, un camion a oprit în faţa bisericii şi 6 soldaţi au coborât din el. Paznicul şi-a dat seama cu groază, că aceştia vor devasta locul. Ca şi paralizat, tânărul nu a putut decât să se roage. Soldaţii au sărit din camion şi se îndreptau spre uşă. Dar înainte ca să poată intra, un vietnamez îmbrăcat deosebit a deschis uşa bisericii şi a înaintat. Era un necunoscut. Fără explicaţie, soldaţii s-au învârtit în jurul clădirii, dar nu au intrat. Au stat acolo câteva ore, dar nu au trecut pragul. Străinul întrebă paznicul ce voiau soldaţii, şi acesta îi spuse că mai multe biserici au fost devastate şi probabil venise rândul celei pe care o slujea. S-au rugat împreună şi străinul l-a încurajat pe tânăr. După o oră, soldaţii s-au urcat în camion şi au plecat. Străinul a plecat şi el, fără să mai spună nimic. Mai târziu, pastorul trecu pe acolo şi paznicul îl întrebă: ”Credeţi că îngerii mai coboară şi azi pe pământ?”
“Da”, răspunse el.
“Şi eu”, spuse tânărul.
De ce nu crezi că un înger poate coborî azi şi pentru tine?

Veşnicia nu îţi va oferi nici o experienţă din cele pe care le ratezi acum.

Suntem încurajaţi ştiind că îngerii lui Dumnezeu ne apără şi creează o atmosferă de har în jurul nostru ca să putem rezista vrăjmaşului. În Vechiul Testament îngerii apar ca agenţi restauratori ai lumii. Dumnezeu Îşi desfăşoară planul Său folosindu-se adesea de ei.

b. Agenţii speciali ai lui Dumnezeu

Îngerii sunt fiinţe spirituale create de Dumnezeu, mult superioare omului, dintre care o parte a rămas credincioasă Creatorului, iar o altă parte prin răzvrătire, a generat demoni. În perioada dintre Paradis şi Sfârşitul Lumii îngerii buni fac legătura dintre Pământ şi Cer. În general, îngerii sunt nevăzuţi. Biblia vorbeşte despre diferite apariţii ale lor: Num. 22,31; 2 Împ. 6,17. În apariţiile lor se asemănau cu oamenii. Uneori slava Domnului i-a însoţit. Deplasarea lor este descrisă ca „zbor”.

c. Capacitatea de a sluji

Slujirea este prestigiul nostru ontologic. Cu cât eşti mai aproape de Dumnezeu, slujeşti mai mult. Capacitatea slujitoare a omului arată înrudirea lui cu îngerii.
Îngerii sunt prezentaţi ca fiinţe cu personalitate proprie. Au inteligenţă şi voinţă. Ei sunt fiinţe morale caracterizate prin sfinţenie, în timp ce îngerii decăzuţi sunt caracterizaţi prin minciună şi păcat.
Puterea lor este mare, dar nu nelimitată. Acţiunile lor sunt hotărâte de Dumnezeu. Îngerii au capacitatea de a sluji până la a „întări” chiar pe Dumnezeu Însuşi.

Nr. 2 Isus şi îngerii buni

În Mat. 24,36 Isus Se referă la cunoştinţele supranaturale ale îngerilor, fără ca această capacitate să fie nelimitată. Ei cresc în cunoştinţă prin observarea acţiunilor divine şi umane.
a. Misiunea îngerilor

Vestimentaţia îngerilor este albă, un alb mai mult decât culoarea. Ei Îl preamăresc şi Îl laudă pe Dumnezeu atât în cer, cât şi pe Pământ în misiunea lor. Lucrările lor cele mai importante sunt:
– Îngerii transmit voinţa lui Dumnezeu (numele lor este acela de „sol”).
– Îngerii slujesc celor credincioşi. Slujirea pentru nevoile spirituale este o preocupare majoră a lor. Ei sunt martori ai vieţilor noastre, sunt prezenţi şi în biserică.
– Uneori execută judecata asupra vrăjmaşilor lui Dumnezeu.
– Îngerii vor separa grâul de neghină, îi vor aduna pe cei aleşi.
b. Relaţia dintre Isus şi îngerii buni

Isus este trimis, îngerii sunt trimişi şi ei. În lucrarea Sa, Isus a îndeplinit voia Tatălui, precum o îndeplinesc şi îngerii. Domnul Isus este prototipul îngerului. Punctul culminant în istoria Pământului este întruparea Domnului Isus. Jertfa unui înger nu era de ajuns în acest caz.

Nr. 3 Îngerul păzitor şi iubirea

Ideea că fiecare credincios are un înger păzitor, însoţitor, are suport biblic: Mat. 18,10, Fapte 12,15. În alte locuri Biblia vorbeşte despre un număr mare de îngeri care ne ocrotesc: 2Împ. 6,17.
a. Religie sau iubire

Toată lumea e în căutare de iubire. Putem iubi un prieten, care are multe în comun cu noi, putem iubi rudele apropiate, pe cel sau pe cea dragă. Toate acestea sunt fireşti, la îndemână, vin de la sine. Oare aceasta este iubirea biblică?
Iubirea biblică are un coeficient de imposibil:
– iubirea aproapelui, a cuiva care îţi este indiferent. Poţi iubi pe omul de pe stradă? Nu eşti ridicol? În ce constă religia noastră? În veacul de acum, al indiferenţei faţă de suferinţa altora, Isus aşteaptă ca credincioşii săi să fie mişcaţi de suferinţa şi nefericirea altuia şi atitudinea lor să fie o dorinţă intensă de a ajuta.
– Iubirea vrăjmaşului, care îţi face rău. Aceasta este iubirea dezvoltată în Evanghelie, iubirea Isus.
Iubirea nu poate fi decât personală. În drama credinţei Dumnezeu nu se bucură întotdeauna de reciprocitatea dragostei Sale; la fel se întâmplă şi Domnului Isus sau îngerilor păzitori. Nouă ni se dă mereu mai multă iubire decât oferim. Toată viaţa avem probe de iubire la care nu reacţionăm.
Îngerul e singura fiinţă creată care emană iubire dispensându-se de reciprocitate. El iubeşte o creatură într-un mod care implică sacrificiul de sine. Noi suntem indiferenţi faţă de înger. El se raportează la noi cu o deplină iubire. Se bucură de noi când nimeni nu o mai face, ne iubeşte când nimeni nu ne mai iubeşte. Ne iubeşte necondiţionat.
Este minunat să ştii că îngerii sfinţi, trimişi de Dumnezeu, ajută şi protejează poporul Lui. Pe de altă parte, Biblia ne oferă extraordinara posibilitate de a avea o relaţie personală cu Mihail, Îngerul Domnului. Sunt multe exemple în Biblie care arată că, atât în timpul patriarhilor, cât şi în perioada judecătorilor şi regilor, Îngerul Domnului a apărat Israelul de duşmanii săi, atâta timp cât ei au rămas loiali şi ascultători faţă de El. De exemplu, Îngerul Domnului a ucis în tabăra Asirienilor 185.000 de oameni din armata lui Sanherib, într-o singură noapte, când aceştia au vrut să atace Ierusalimul. Acest Înger a fost de asemenea desemnat să conducă Israelul prin pustie şi să salveze pe ce trei tineri din cuptorul de foc al lui Nebucadneţar (Dan. 3,28).

Puteţi citi sau povesti unele dintre următoarele întâmplări biblice:

1. Îngerul Domnului la Sodoma Genesa 19,1
2. Îngerul Domnului şi Isaac Genesa 22,11-12
3. Scara cerului şi întoarcerea lui Iacov în Canaan Genesa 28,16-1; 31,11.13
4. Lupta lui Iacov la Peniel Genesa 32,25-30
5. Rugul aprins şi Moise Exod 3,2-7
6. Îngerul Domnului şi Balaam Numeri 22,21-35
7. Îngerul Domnului şi Iosua Iosua 5.13-15
8. Îngerul Domnului şi Ghedeon Jud. 6,11-12
9. Vestirea naşterii lui Samson Jud. 13,3-5
10. Izbăvirea de sub puterea lui Sanherib 2Împ. 19,35

CONCLUZII

Ceea ce ne spun aceste pasaje biblice despre Îngerul Domnului, este că Acesta întrece mult poziţia unui om sau a unui înger:
– El ni se descoperă ca îngerul harului
– Numele Său este minunat
– Este executantul judecăţilor divine
– Este superior celui mai mare dintre îngeri, şi lui Gabriel
– Primeşte închinare
– Este Îngerul păzitor al lui Israel, Comandantul Suprem şi apărătorul poporului lui Dumnezeu
– Este asemenea lui Dumnezeu
Comandantul nostru, Mihail sau Hristos, a ales să depindă de interesul, credinţa şi străduinţele poporului Său. Înţelegerea acestor lucruri este de o extremă importanţă pentru biserica din ultima generaţie, când trebuie să aibă loc bătălia finală. Biserica nu este altceva decât o parte a marii oştiri cereşti, şi trebuie să se încadreze în disciplina cerească. Ea trebuie să ocupe prima linie, acolo unde a luptat Isus ca Înger şi ca Om.

Dezbateri pe grupe:

1. Cei care au îndoieli cu privire la existenţa şi activitatea îngerilor să şi le exprime, iar ceilalţi să contraargumenteze.
2. În ce situaţie îngerul nostru păzitor nu ne poate însoţi sau ocroti?
3. Ce argumente credeţi că a folosit Satana pentru a atrage de partea lui o treime din îngeri? Poate folosi aceleaşi metode şi împotriva noastră?

O VIZITĂ
Daniel Chirileanu

Un înger, păzitor al unui credincios
Trecea în miez de noapte către Orion
Mergea cu un drumeţ, pe jos.

Deşi era grăbit şi parcă supărat
M-am aşezat în calea lui şi l-am oprit,
Iar el, pentru o clipă-a stat.

Mi-a povestit că se întoarce obosit
Am observat că-n sinea lui de fapt, plângea
Şi-atunci, puţin, l-am iscodit:

Dacă eşti înger păzitor de ce-ai plecat;
De ce laşi omul peste noapte nepăzit;
Sau poate omul te-a mânat?

Nu, omul nu m-a izgonit; e botezat,
Lucrează încă: pufuleţi şi tricotaj
El nici nu ştie c-am plecat.

Îmi pare rău că noaptea se destramă
Iar el, atât de ocupat şi de străin
N-a mai luat nimic în seamă.

În noaptea asta cred că totul s-a sfârşit
Am fost chemaţi de Dumnezeu acasă.
Şi credinciosul meu nu-i mântuit.

Am vrut să-l mai întreb ceva, dar, a plecat
Din tot ce-am discutat îmi amintesc atât:
Vă spun şi vouă, n-am uitat:

Spunea că Ceru-şi cheamă emisarii înapoi,
Retrage ambasadele şi-nchide vama;
Va fi se pare ultimul război.

Nu te juca (mi-a spus), de-a credinciosul
Ia mai bine seama!

LOCUITORII STELELOR AŞTEAPTĂ
Benone Burtescu

Pe ţărmul cerului de miazănoapte
Locuitorii stelelor aşteaptă
Corăbii pământene să sosească
Din marea tragedie omenească

Om călător,
Omul catarg
Ce-a străbătut vâltoarea vieţii
De-a lungul, de-a latul,
Cătând un loc
În care ancora să şi-o arunce,
A văzut reflectate-n adânc de durere
Un Ghetsemani, o Cruce
Şi a-nţeles că sensul de-a birui furtuna
Este de-a-naltul
Fiindcă
Din fulger ce-a scânteiat
În strigătul de moarte pe Golgota
Străluminând calvarul,
Pentru cei ce navighează spre stele
A fost aprins în poarta Orionului
Farul.

Pe ţărmul cerului de miazănoapte
Locuitorii stelelor aşteaptă
Corăbii pământene să sosească
Din marea tragedie omenească

Îi aşteaptă
Cu istoria lor milenară
De luptă cu valul, cu vântul
Care atât de cumplit îi loviră pe ei
Şi loviră pământul
Şi-n care şi Regele lor, Isus,
Trebui să-şi găsească mormântul;
Îi aşteaptă
Cu urmele durerii în tălpi şi în palme
Du urmele biruinţelor
În privirile întoarse spre veşnicie
Senine, calme,
Îl aşteaptă pe plajele luminii
Unde-şi desfac aripile
În armonie de culoare, de sunet şi zbor
Heruvimii,
Îi aşteaptă pe-acei
Care-n furtuna descătuşatelor străfunduri
Îşi încordau privirile
Să prindă prin beznă
Spre ţărm, o scânteie
Pe care s-o prefacă-ntr-o Cale Lactee…

Pe ţărmul cerului de miazănoapte
E totul pregătit de sărbătoare
Şi-ntr-un albastru plin de nerăbdare
Locuitorii stelelor aşteaptă
Corăbii pământene să sosească
Din marea tragedie omenească

deAndrei Spiridon

ÎNFRÂNAREA POFTELOR

Infranarea poftelor.doc
Infranarea poftelor.doc
Infranarea poftelor.doc
141.0 KiB
137 Downloads
Details

ÎNFRÂNAREA POFTELOR

Cineva spunea că autocontrolul este capacitatea de a rupe o ciocolată în patru bucăţi – acest test este pentru persoanele cărora le place cu adevărat ciocolata – capacitatea de a rupe ciocolata în patru bucăţi, după care să mănânci numai o bucată.
Ştiţi despre ce vorbesc. Pentru unii dintre noi poate că nu este ciocolata, poate fi altceva, şi ştim ce este. Alexandru cel Mare a cucerit multe naţiuni în timpul său, dar nu şi-a putut controla slăbiciunea pentru alcool. Napoleon Bonaparte nu şi-a putut controla ambiţia pentru mai mult. Regele Midas, din mitologie, nu-şi putea controla dorinţa de a acumula cât mai mult aur în ciuda tuturor bogăţiilor lui.
Adesea invidiem şi admirăm persoanele care au un puternic autocontrol, în timp ce ignorăm să marcăm domeniile în care şi noi avem autocontrol. Alteori, ne bizuim puţin cam mult pe propria noastră abilitate de a controla lucrurile şi evenimentele care dau formă vieţii noastre. Adesea realizăm prea târziu că ne-am îndreptat către o direcţie greşită în tot acest timp.
Cu toţii suntem pe deplin conştienţi că acest dar al autocontrolului, al înfrânării poftelor, nu este o ustensilă casnică pe care o putem procura de la super-market. Sau dacă am cumpăra-o, s-ar putea să dorim altceva întrucât nu avem autocontrolul de a lua decizii bune. De asemenea, mulţi dintre noi suntem conştienţi de domeniile din viaţa noastră în care trebuie să manifestăm control. Există mulţi guru care doresc să-şi vândă produsele sau manthrele secrete pentru cum să câştigi darul autocontrolului.
Aş vrea să împărtăşesc ceva care este gratuit – şi vine din Cuvântul lui Dumnezeu. Gratuit pentru toţi care caută cu seriozitate. Biblia vorbeşte despre luptele cu autocontrolul pe care toţi le avem. Tot Biblia ne oferă soluţii despre cum să câştigăm un grad mai mare de autocontrol în viaţa noastră, nu puse toate într-un pachet frumos, ci mai degrabă ca un mod de vieţuire.
Proverbe 15:1 spune: „Un răspuns blând potoleşte mânia, dar o vorbă aspră aţâţă mânia.” Cu toate astea folosim cuvinte aspre mai tot timpul. Mai sunt mute alte referinţe care vorbesc despre acest subiect al autocontrolului. Apostolul Pavel, scriindu-le galatenilor spune că dacă Îl acceptăm pe Isus Hristos în viaţa noastră şi îi permitem Duhului Sfânt să ne conducă, una dintre roadele pe care le va da viaţa noastră este autocontrolul sau înfrânarea poftelor. Nu ştiu de ce Pavel pune autocontrolul la sfârşitul listei din Galateni 5: 22. Poate ştia că este unul dintre domeniile din viaţa noastră cel mai dificil de controlat.
Autocontrolul este una dintre temele pe care Pavel le abordează în scrierile sale şi către alte biserici. În Corinteni 9: 25, scrie:
“Toţi cei ce se luptă la jocurile de obşte, se supun la tot felul de înfrânări.” Aceia dintre dvs. care vă antrenaţi sau care aţi participat la competiţii sau concursuri ştiţi ce înseamnă acest lucru. Nu te aştepţi să intri într-o competiţie fără antrenament sau pregătire şi să câştigi.
De-a lungul istoriei, guverne şi conducători au dat legi despre cum trebuie să trăim şi să ne comportăm unii cu alţii. Din dosarele istoriei, se ştie cum fiecare dintre aceste legi au fost încălcate. Facem acest lucru şi astăzi fie ca ne place, fie că nu.
Guvernele continuă să promulge legi pentru a oferi un anumit grad de disciplină şi control. Aceasta este slujba lor. Adesea, ei încalcă propriile legi în scopuri egoiste. Totuşi toate aceste restricţii sunt pentru control extern, dar pentru un creştin această disciplină vine mai înainte din autocontrolul interior. Vine din cunoaşterea lui Isus Hristos în viaţa noastră. Avem nevoie să dezvoltăm şi să practicăm control spiritual în interior pentru a ne ajuta să depăşim situaţiile dificile despre care ştim că nu le putem înfrunta cu propriile noastre puteri. Mulţi au încercat prin propriile puteri şi au eşuat.
Proverbe 16: 32 spune: „Cel încet la mânie preţuieşte mai mult decât un viteaz, şi cine este stăpân pe sine preţuieşte mai mult decât cine cucereşte cetăţi.” Din nou suntem învăţaţi că starea finală a unei persoane fără autocontrol este una într-adevăr tristă.
În Proverbe 25: 27-28 citim: „Nu este bine să mănânci multă miere: tot aşa, nu este o cinste să alergi după slava ta însuţi. Omul care nu este stăpân pe sine, este ca o cetate surpată şi fără ziduri.”
În vremea când acest verset era scris, un zid puternic care să împrejmuiască oraşul era esenţial pentru supravieţuire. Zidul proteja oraşul de atacurile duşmanilor şi de invazii. Autocontrolul este ca un zid puternic. Când practicăm autocontrolul acesta ne poate proteja de dorinţele şi ispitele care ameninţă cu invadarea şi preluarea controlului vieţii noastre.
Te lupţi cu disciplina autocontrolului? Cât despre mine, eu ştiu că da. Sunt multe domenii în viaţa mea pentru care Îi mulţumesc lui Dumnezeu că mi-a dat autocontrol, dar mai sunt încă alte domenii cu care mă lupt. Continui să mă rog în mod constant pentru autocontrol în domeniile în care am lupte.

VERSURI
Din clipa-n care ne-am născut
Ne cere Diavolul tribut.
În ochii lui, cu-adanc dispreţ,
Ne cântăreşte pentru el
Şi-n lupta cu Emanuel
Pe capul nostru pune preţ.

„Îţi dau profit! Îţi dau plăceri!
Şi zile fără de dureri!
Şi lumea-ntreagă, într-un gest,
Doar numai mie să te-nchini.
Priveşte umbre, nu lumini!
Detestă tot ce eu detest!”

Privindu-ne ca pe gunoi
Îşi râde Diavolul de noi.
Şi-n schimbul iadului scârbos
Şi al Adâncului cel crunt,
Ne cere un păcat, marunt,
Şi lepadare de Hristos.

Acum, ca şi de alte dăţi,
Prin deformate realităţi,
Făcând păcat, nu eşti scăpat
De întunericul de hau…
Făcând pacat e chipul tău
Ireversibil transformat.
(Tribut Diavolului, de Cătălin Lata)

O CALE DE SCĂPARE

“Dumnezeu, care este credincios, nu va îngădui să fiţi ispitiţi peste puterile voastre; ci, împreună cu ispita, a pregătit şi mijlocul să ieşiţi din ea, ca s-o puteţi răbda.” (1 Corinteni 10:13)

Chiar din grădina Edenului, oamenii au avut de înfruntat ispita. Pentru Adam şi Eva a fost fructul interzis. Pentru mine, poate fi fumatul, drogurile, sexul pre- şi extramarital, înşelăciunea sau minciuna.
Din fericire, Dumnezeu îmi face două făgăduinţe, două promisiuni de care să-mi aduc aminte când sunt ispitit.
Mai întâi, El mă asigură că ispita nu va fi niciodată mai mult decât aş putea să duc eu. Poate fi mai mult decât pot face faţă eu, dar nu poate fi mai mult decât poate Dumnezeu. El este întotdeauna alături de mine să mă sprijine.
În al doilea rând, Dumnezeu îmi promite să-mi dea o cale de scăpare din ispită. Îmi va arată calea dacă îi voi cere. Deja îmi oferă o mulţime de sfaturi în Biblie. Memorarea Cuvântului Său mă ajută să ştiu ce este corect şi bine.
Fără Dumnezeu nu aş avea nici o şansă în faţa ispitei. Cu Dumnezeu, ştiu că pot înfrunta cu putere orice.

Dar tu?
1. Prin ce căi te ajută Dumnezeu să scapi de ispită?
2. Memorează 1 Corinteni 10: 13 şi spune-l când te simţi ispitit.
3. Vorbeşte cu Dumnezeu despre ispitele pe care le ai; roagă-L să te ajute să le rezişti.

JOACA CU FOCUL

„Poate cineva sa ia foc în sân, fără să i se aprindă hainele? Sau poate merge cineva pe cărbuni aprinşi, fără să-i ardă picioarele?” (Proverbe 6:27-28)

Imaginează-ţi că te uiţi prin vitrina unui magazin la un lucru pe care ţi-l doreşti cu adevărat. Dar magazinul este închis. Ai sparge geamul şi ai fura acel lucru? Bineînţeles că nu!
Cam la fel este şi cu tentaţia sexuală. Dacă cedezi s-ar putea să fi fericit pentru câteva minute, sau poate pentru câteva zile, dar la sfârşit vor fi consecinţe serioase. Apare vina. Apoi regretul.
De aceea aceste versete însemnă mult pentru mine. De fapt, imi spun că nu mă pot juca cu focul foarte mult fără să fiu ars. Mai devreme sau mai târziu consecinţele păcatului mă vor ajunge. Când mă gândesc la acest lucru astfel, nu este greu să spun nu.

Dar tu?
1. Gândeşte-te la o dată când ai fost ispitit să păcătuieşti. Cum ai răspuns? Ce te-a ajutat sau te-ar fi putut ajuta să rezişti ispitei?
2. Gândeşte-te la caracteristicile focului – cum este, ce face, şi aşa mai departe. De ce crezi că autorul Proverbelor compară tentaţia sexuală cu focul?
3. Roagă-L pe Dumnezeu să rezişti tentaţiei, ispitei şi să te ajute să iei decizii înţelepte.

VERSURI
E noapte. La o masă, plecat peste hârtie,
cu-abecedaru-n faţă, stă un copil şi scrie.
Dar lânga el, vicleană, din luciul filei roze,
zâmbeşte o sopârla din cartea lui cu poze.
Acum copilu-şi pune creionul între dinţi.
„…Şopârlele-s frumoase… şi-s repezi… şi-s cuminţi.”
Uşor el dă o foaie. Şi alta…Şi-nca una.
Apare papagalul… păunul şi păuna..
şi un cocoş cum scurmă, hrănind o găinuşă,
şi un…Dar stai… afară… cine-a scâncit la uşă?
Băiatul stă şi-ascultă. E-un glas sau o părere?
Se duce-n prag şi strigă: „E cineva?” Tăcere.
Ba nu. E-un glas subţire. Auzi? – Mi-e frig… îngheţ…
Copilule, deschide pentr-un sărman drumeţ!
– Dar cine eşti? Mi-e frică. – Sunt mic… – Să-ntreb pe tata!
– Nu-l întreba! Deschide că plouă cu găleata!
– Dar cine eşti? – Un vierme… – O, viermii nu prea-mi plac.
– Dar eu sunt mic…o scamă… Şi, când mă fac covrig,
abia mă vezi. Hai trage zăvorul că mi-e frig!
Şi i-a deschis băiatul: – Noroc şi seara bună!
– Noroc… Dar unde-i ploaia? – A stat… Nu vezi că-i lună?
Hi-hi!… A fost o glumă ca să mă laşi pe prag…
Dar stai, nu-nchide uşa, că după mine trag
un vechi şi bun prieten, un şoricel din pod…
– Sunt eu! Dar cartea unde-i! Ia dămi-o să ţi-o rod!
Apoi o să dăm fuga prin mese şi prin blide
să facem mii de pozne. Dar stai, mă rog, nu-nchide,
că trag şi eu cu coada o bufniţă flămândă!
– O bufnita? Mi-e frică! – Dar bufniţa e blândă…
– Sunt bufniţa! Priveşte în ochii mei rotunzi.
De-acum să umblii noaptea şi ziua să te-ascunzi!
Să fii ascuns de mama, de tata… Stai puţin.
Ia mai lărgeşte uşa să intre şi-alt vecin…
– Eu! Mă cunoşti. Sunt vulpea. Şi cred că mă iubeşti…
– Eu ştiu că vulpea strică… – Ce? – Viile?… – Poveşti!
Dacă asculţi de mine am să te-nvaţ să furi!
– Dar e pacat… – N-ai teamă! Nu spune în Scripturi
că apele furate mai dulci sunt, mai plăcute?…
Şi-acum… deschide-n lături, că vine… vine iute…
o zână fără seamăn! Zâmbind să-i ieşi în cale
slăvitei caracatiţi!… încolăcimii sale!
– Nu, n-o primesc! Mi-e frică! Afară!… Prea târziu…
Căci bufniţa şi vulpea şi şoarecul suriu
dau uşa de perete. Şi umede ventuze
se prind în rotocoale pe umeri, peste buze…
Ce rece-nbraţişare! Cum i se frânge trupul!…
– Aşa! Sunt desnădejdea! Acum apare lupul!
Vai! în chenarul uşii doi ochi de foc se-arată…
E lupul ce rânjeşte… şi vine… vine… „Tata!”
Ca trăznetul loveşte o flacără pe lup.
Iar umedele braţe de pe copil se rup.
– Tu dormi? îi spune tata. Şi lecţia n-ai scris!
Ce bine-i lângă tata! Ce bine c-a fost… vis…

„Minciuna nu-i o crimă”, se spune câteodată.
„E-un vierme mic, ce trece. Şi floarea-i tot curată…”
Nu, floarea nu-i curată! Un vierme nu-i ca roua.
Întâia ta minciună aduce pe a doua.
Întâi e o verigă, apoi un lanţ: robia.
Visarea trage lenea, şi lenea lăcomia.
Apare băutura, desfrâul, furtişagul.
Şi-apoi când deznădejdea, trecând în grabă pragul,
te face să-ţi curmi viaţa sau să te-mbete crima,
cine-a deschis zăvorul? Doar o minciună… Prima.
Minciuna e o crimă! E-o crimă orice pată!
Când vine micul vierme, tu strigă-n grabă: „Tata!”
Prin sângele salvării loveşte-l pe duşman!
Alungă primul oaspet, căci ultimu-i Satan!
(Un vierme mic , de Costache Ioanid)

GÂNDEŞTE-TE LA ACEST LUCRU

„Tot ce este adevărat, tot ce este vrednic de cinste, tot ce este drept, tot ce este curat, tot ce este vrednic de iubit, tot ce este vrednic de primit, orice faptă bună şi orice laudă, aceea să vă însufleţească.” (Filipeni 4: 8)

Ai încercat vreodată să te gândeşti la două lucruri în acelaşi timp? Codul PIN şi tot ce ai mâncat ieri? Cântecul tău preferat şi capitala Lituaniei? Nu merge, nu? Te poţi gândi la un lucru şi apoi la celălalt, dar nu la amândouă în acelaşi timp.
De aceea sfatul lui Pavel din Filipeni 4: 8 este atât de măreţ. Dacă te gândeşti la lucruri care sunt adevărate şi pure, nu există nici o posibilitate să te gândeşti la lucruri care sunt false sau murdare. Dacă îţi umpli mintea cu gândurile lui Dumnezeu nu-ţi va rămâne loc pentru gunoiul la care oricum nu ar fi trebuit să te gândeşti.
Când îmi aţintesc gândurile către Dumnezeu, acţiunile mele urmează gândurile. Rămân alături de El şi El rămâne alături de mine.

Dar tu?
1. Care sunt situaţiile în care ţi-a fost dificil să-ţi păstrezi gândurile curate? Cum le poţi evita?
2. Fă o listă cu lucruri bune care-L onorează pe Dumnezeu şi la care să te gândeşti. Petrece timp gândindu-te la aceste lucruri astăzi.
3. Roagă-L pe Dumnezeu să te ajute să-ţi controlezi gândurile.

ÎNVAŢĂ SĂ SPUI „NU”

„Căci harul lui Dumnezeu care aduce mântuire pentru toţi oamenii, a fost arătat şi ne învaţă s-o rupem cu păgânătatea şi cu poftele lumeşti, şi să trăim în veacul de acum cu cumpătare, dreptate şi evlavie” (Tit 2:11-12)

Înţelegerea harului lui Dumnezeu – ce a făcut pentru noi prin Hristos – ar trebui să ne motiveze să fim înfrânaţi. Când realizăm că Isus a murit pentru păcatele noastre pentru ca să avem viaţa veşnică, singurul răspuns este să trăim în devoţiune pentru Dumnezeu. Aceasta presupune să zicem nu păcatului şi să ne străduim să trăim în neprihănire. Dar harul său nu ne aduce doar această înţelegere, ne dă şi puterea să facem acest lucru. Aceeaşi putere care L-a înviat pe Isus din morţi ne împuterniceşte şi pe noi să zicem nu ispitei şi da unei vieţi după voia lui Dumnezeu. (vezi roamni 6)
Dar bineînţeles că rareori ne dăm seama de acest lucru imediat. Ia timp să-L cunoaştem pe Dumnezeu şi cum lucrează El. Maturizându-ne în relaţia cu Dumnezeu, începem să observăm că dacă zicem nu lucrurilor rele este chiar bine pentru noi. Ne ajută să ne bucurăm de viaţă din plin. Ne protejează de durerea care poate veni dacă ne urmăm dorinţele păcătoase. De exemplu, cuvântul Domnului ne spune să evităm relaţiile sexuale extramaritale. Mulţi oameni cred că această poruncă este ridicolă şi cei care o urmează sunt pierduţi. Dar în realitate, aceia care ascultă porunca pot evita multe dureri, precum bolile cu transmitere sexuală, sarcini nedorite, şi răni emoţionale.
Chiar şi când începem să pricepem „de ce-urile” poruncilor lui Dumnezeu, încă poate fi dificil de ascultat. Este chiar dificil să practici autocontrolul într-o lume unde suntem în mod constat bombardaţi cu mesajul „fă ceea ce te face să te simţi bine”. Şi dacă suntem sinceri cu noi înşine, adeseori vrem ca nevoile noastre să fie împlinite şi dorinţele satisfăcute pe moment. Ne putem simţi ca şi cum ne luptăm într-un război deja pierdut.
Deci cum am putea să începem să câştigăm mai multe bătălii decât pierdem. Aşezându-ne inima către lucrurile care sunt sus (Coloseni 3:1-2). Aceasta înseamnă să ne concentrăm pe ce este etern decât să trăim pe moment. Gândeşte-te la cele timpuri când eşti ispitit să-ţi compromiţi standardele pentru a face parte din mulţimea COOL care pretinde a fi deosebită.
Acelea sunt momente când trebuie să priveşti la imaginea de ansamblu. Liceul reprezintă 4 ani din viaţa ta, la fel facultatea. Sau alte momente. Vor trece aşa de repede. Poţi fie să pierzi vremea sau poţi lua decizii care vor avea un impact veşnic asupra lumii. Poţi trăi pentru propria plăcere sau poţi să-i cauţi pe alţii şi să le araţi dragostea lui Hristos.

Dar tu?
În ce fel eşti ispitit să trăieşti doar pentru moment? Cum pot aceste lucruri să te reţină să trăieşti pentru Dumnezeu?
Priveşte ispita în perspectivă. Dacă alegi să te dai bătut acum, cât va ţine delectarea? Dacă îi spui nu, care sunt beneficiile pe termen lung?
Roagă-L pe Dumnezeu să te ajute să faci alegeri care au beneficii trainice, veşnice.

PRIVEŞTE LA ISUS
„Căci n-avem un Mare Preot care să n-aibă milă de slăbiciunile noastre, ci unul care în toate lucrurile a fost ispitit ca şi noi, dar fără păcat.” (Evrei 4:15)
Isus este exemplul de bază în autocontrol. Deşi ispitit în toate modurile posibile, El nu a cedat. Să nu credeţi că a fost uşor pentru El. Evrei 2: 18 spune că a suferit când a fost ispitit. El a experimentat aceeaşi luptă cu păcatul pe care o avem şi noi. Acest lucru ar trebui să ne încurajeze. Nu mai bine să cerem ajutor de la cineva care deja a trecut prin ceea ce trecem noi şi a terminat victorios?
Cum a reuşit Isus să ia deciziile corecte mereu? Pentru un răspuns căutaţi în Luca 4: 1-13 şi citiţi despre timpul când a fost ispitit de diavolul pentru 40 de zile. Prima cheie o găsim în versetul 1, care spune că Isus era „plin de Duhul Sfânt”. În calitate de urmaşi ai lui Hristos, şi noi avem Duhul Sfânt care locuieşte în noi, oferindu-ne puterea de a spune nu ispitei. Al doilea lucru de observat este cum a răspuns Isus când diavolul I-a spus să transforme pietrele în pâini – o ispită cu adevărat, de vreme ce nu mâncase de 40 de zile! Răspunsul lui Isus? A citat Scriptura : „Omul nu va trăi numai cu pâine” (Deuteronom 8: 3). De fapt, de fiecare dată când Satana a încercat să-L ispitească Isus a răspuns cu Scriptura.
Şi noi ne putem proteja de atacurile vrăjmaşului cunoscând Cuvântului lui Dumnezeu. Dacă ştim adevărurile Scripturii, vom putea să recunoaştem minciunile când acestea vor apărea. Şi vor veni. Precum scrie în 1 Petru 5. 8 Diavolul „dă târcoale ca un leu care răcneşte, şi caută pe cine să înghită”. Ţinta lui este să ne distrugă. Dar dacă rezistăm Diavolului, va „fugi” de la noi. (Iacov 4: 7) Şi cu cât îi rezistăm lui Satana cu atât devine mai uşor. Şi apoi, înainte ca să ne dăm seama, vom avea obiceiuri plăcute lui Dumnezeu. Aceasta nu se poate să facem singuri, bineînţeles. Trebuie să privim la Isus din nou şi din nou. El a trecut prin aceste lucruri înainte şi ştie cum să ne treacă şi pe noi.

Dar tu?
Care-ţi sunt slăbiciunile care te fac vulnerabil la atacurile duşmanului?
Ce paşi poţi să faci pentru a-ţi întări apărarea? Pe cine poţi înrola să te ajute?
Roagă-L pe Dumnezeu să-ţi dea prieteni binevoitori să te ajute să stai tare în ispite.

FRUCTUL INTERZIS
“Patimile păcatelor, arătate de Lege, lucrau în mădularele noastre, şi ne făceau să aducem roade pentru moarte” (Romani 7: 5)
În Galveston, Texas, un hotel de pe ţărmul Golfului Mexic avea pus acest anunţ în fiecare cameră: „interzis pescuitul de la balcon”
În „Confesiunile” sale, Augustin (354-430), teologul binecunoscut, medita asupra atracţiei pentru interzis. „ Era un păr lângă via noastră, încărcat de fructe. Într-o noapte furtunoasă, noi tineri ticăloşi, ne-am pornit să furăm…… Am luat o grămadă imensă de pere – nu ca să ne ghiftuim cu ele, ci ca să le dăm la porci, cu toate astea am mâncat suficient cât să avem plăcerea fructului interzis. Erau pere frumoase, dar nu erau perele după care jinduia sufletul meu mizerabil, pentru că aveam o mulţime mai bune acasă. Le-am luat doar pentru a fi hoţ…… Dorinţa de a fura a fost trezită doar de interzicerea de a fura”
Romani 7 întăreşte adevărul ilustrat de Augustin: natura umană este inerent rebelă. Daţi-ne o lege şi o vom vedea ca o provocare de a o încălca. Isus, totuşi, ne iartă fărădelegile şi ne dă Duhul Sfânt. Ne împărtăşeşte o dorinţă nouă şi capacitatea ca plăcerea noastră ce mai mare să devină a fi pe plac lui Dumnezeu.
Fructul interzis are gust dulce, dar are consecinţe amare.

La final se pot citi de către cei care au fost la amvon următoarele idei, la care – după caz – veţi adăuga altele:

 Autocontrolul este un element de bază pentru viaţa creştină.
 Autocontrolul se produce în interior şi voluntar.
 O viaţă autocontrolată este o viaţă controlată de Duhul Sfânt.

Cântec
„stai tare-n ispite”!

deAndrei Spiridon

Ideal

Ideal.doc
Ideal.doc
Ideal.doc
100.0 KiB
133 Downloads
Details

I D E A L

CUPRINS:

1. Deschidere: 526 Luminezi tu oare?
2. Rugăciune
3. COR: Stăm iar împreună
4. Introducere –
5. Poezie: Am înţeles –
6. Tema I –
7. COR – Sfânt, sfânt, sfânt
8. Tema II: Caut un ideal –
9. Tema III: John Rockefeller –
10. Tema IV: Blaise Pascal –
11. Tema V: W.A.Mozart –
12. Tema VI –
13. Tema VII –
14. Tema VIII –
15. Poezie: Rămâi la datorie –
16. COR – 5 Dacă
17. Experienţă
a. Muler –
b. Grace –
c. Semnelweis –
d. Franklin –
e. Desmond Doss –
f. Schweitzer –
18. COR – 113 Au fost eroi
19. Apel –
20. Poezie: Alege –
21. Închidere: 146 Aprindeţi lumina voastră
22. Rugăciune
23. COR: Sunt prietenul Împăratului
24. Postludiu – ieşire

Deva, 13 ianuarie 2007
INTRODUCERE
„Cuvintele Eclesiastului… Un neam trece, altul vine, şi pământul rămâne veşnic în picioare. Toate lucrurile sunt într-o necurmată frământare aşa cum nu se poate spune. Ele aleargă necurmat spre locul de unde pornesc, ca iarăşi să pornească de acolo. Ce a fost, va mai fi şi ce s-a făcut se va mai face: nu este nimic nou sub soare”. Ecl. 1:1.4.7-9
O lume frământată, obosită…
Un pământ blestemat…
De 6000 de ani, neam după neam, oamenii aleargă, se agită din zori şi până în noapte, din leagăn până la mormânt… Priviţi – ce-am văzut noi, au văzut şi înaintaşii noştri: această lume frământată, obosită de cursele ei milenare, în căutare… care a cărui lucru? A cărui scop?
Dacă opriţi un om de pe stradă, întrebându-l, ce caută, care este scopul vieţii, vă va răspunde ce răspundem cu toţii:
– „Caut ceva mai bun…”
– „O ţintă mai bună – un ideal”
Hoţ sau milionar, rob sau stăpân, rege sau vagabond, fiecare după filozofia lui, caută „mai binele” – fiecare se străduieşte să atingă un final, un scop bănuit al vieţii.
Privind la ei, noi, creştinii, prea adesea i-am luat cu uşurinţă, după aparenţe. Căutarea lor are totuşi pentru noi o însemnătate. Oamenii aceştia mânaţi de o căutare, ştiţi – se aseamănă cu noi. Ne pot învăţa pe noi, mai tineri ca ei, câte ceva despre idealuri. Din experienţa lor, putem afla cărări înfundate, ori gropi, ori un viitor mort în faşă. Vieţi care se pierd!…
În loc să-i osândim mai dinainte, precum fariseii, vrem să ne apropiem de ei şi să-i întrebăm despre povestea vieţii lor. Şi ascultându-i – tainele se fac cunoscute, negurile se risipesc, şi în lumina cunoştinţei aflăm că în fiecare din aceste vieţi se afla odată – UN IDEAL.
TEMA I

Vă miraţi probabil, să aflaţi că hoţul, când fură, fură pentru „idealul” care şi l-a ticluit. Că ucigaşul, când îşi îneacă mâinile în sânge, o face pentru un „mai bine” pe care speră să-l afle prin crimă. Că regele şi vagabondul îşi perpetuează starea în care se află, pentru răsplata unui ideal atins şi că nu există om – cât de rău – pe faţa pământului, care să nu nutrească, în felul lui propriu, un aşa zis „gând bun”, UN IDEAL închipuit.
Vă miraţi, desigur: „Cum? Idealuri care să sfărâme, să ruineze, să spulbere vieţi şi speranţe, în loc să le zidească? Şi noi, care credeam că idealul…”
Pentru această problemă ivită, pentru nelămurirea trezită în jurul idealului, pentru că suntem creştini şi vrem să înţelegem toate, de aceasta ne-am aplecat asupra acestui subiect şi prin puterea Duhului Sfânt, sperăm să-i găsim dezlegarea. Iar pe toţi cei ce însetează după o deplină lumină în aflarea adevăratului şi unicului ideal, îi întâmpină făgăduinţa:
„Căutaţi şi veţi găsi…” (Matei 7:7).

TEMA II

În mulţimea care mă înconjoară, în preocupările ce le zăresc în feţele oamenilor, găsesc o lume pestriţă de idealuri. Am pornit în căutarea celui mai bun (ideal). Dacă aş avea urechi să aud strigarea lor, m-ar asurzi larma pe care ar isca-o căutând, care mai de care, să mă convingă să-l aleg pe el.
Văd oameni fascinaţi de zornăitul banilor, văd sticle desfundate, invitând amatorii de senzaţii tari. Afişe mari, făcând reclamă vreunei stele de cinema. Oameni bine îngrijiţi, prea plini de ei, strada zgomotoasă, furnicând de maşini luxoase, vitrine etalând modele şi culori de „ultimul răcnet”. Vuetul stadioanelor, aclamând pe vreun erou al zilei, ziare, ştiri, modă… toate, în limba lor, mă cheamă, mă invită să mă împărtăşesc cu o viaţă plăcută, lejeră, de dorit!

– „Vino, fiu al nostru, şi-ţi vom da fericirea…”

Eu, creştinul, le văd, le aud pe toate… Cumpănesc: să fiu bogat?… să fiu vestit?… să-mi văd chipul pe ilustrate şi numele şoptit cu adorare?… sau poate un savant de renume, inventator celebru…, sau un binefăcător al omenirii?… şi multe altele…
Lista-i lungă… să ne oprim o clipă. Lumea, nu este numai o listă de idealuri; este şi un câmp de experienţe. Mii şi mii de înaintaşi au trecut pe aici. Viaţa lor ne e o carte preţioasă care vorbeşte nu numai de începutul lucrurilor, ci mai cu seamă de sfârşitul lor… Sfârşitul lor…

Nu e mai bine ca să ascult mai întâi experienţa lor şi apoi să aleg?
Atunci să urmărim experienţa câtorva oameni:
TEMA III

Cu mai mult de un veac şi jumătate în urmă, un tânăr ambiţios s-a jurat să ajungă bogat. Muncind pe brânci, uitând de tinereţe, la 30 de ani îşi câştigă deja un nume: JOHN ROCKEFELLER
Afacerile „aurului negru” (petrolul) l-au înavuţit repede. La 33 de ani, ajunge milionar, la 43 de ani conduce cea mai mare afacere din lume, la 53 de ani, el, Rockefeller, „regele petrolului” deja era miliardar. Vă place istoria?… Ascultaţi continuarea!
Într-una din nopţi, aşteptând în zadar să vie somnul, gândurile celui mai bogat om din lume, s-au oprit… asupra lui însuşi:
„Tu miliardarule, nu cumva te-ai înşelat? Pe deoparte – miliardarul – iar pe cealaltă… un trup obosit, o faţă despuiată de orice fir de păr, ca a unui spân, riduri adânci, schimonosind trăsăturile, un stomac bolnav, o bătrâneţe înainte de vreme şi o viaţă – de fapt irosită… Ce să fac cu miliardul?…”
Sufocat de bogăţie, nefericitul Rockefeller ajunse la concluzia că banii nu-i puteau da pace, nici bucurie. Dintr-un gest disperat, din acea clipă, începu să împartă donaţii în dreapta şi-n stânga… Voia, sărmanul, să-şi salveze ultimele zile de povara milioanelor. În schimbul lor, voia altceva… căldura oamenilor…
Sfârşitul experienţei celui mai bogat om din lume îmi dă de gândit.
„Căci, drept vorbind, ce folos are omul din toată munca lui… nu este decât necaz…” Eclesiastul 2:22.23.
Într-adevăr… trist ideal.
Să cercetăm mai departe şirul idealurilor:

TEMA IV

Ai vrea să fii savant?
Ascultă atunci experienţa unui adevărat savant, dintre cei mai mari, pe nume: BLAISE PASCAL.
Cunoscut ca un copil minune, uimise pe toţi cei din timpul său – din veacul al XVII-a. La numai 16 ani inventează primul calculator din lume, scrie cărţi… Succesele lui continuă. Adaugă descoperire după descoperire. Faima se măreşte tot mai mult. Dar la 21 de ani, tânărul geniu îşi întrerupe drumul său spectaculos… În mod hotărât, pune pana jos, părăseşte laboratorul şi ştiinţa, ca să nu se mai întoarcă niciodată la ele! Ce se întâmplase?
Marele Pascal ajunsese la convingerea că ştiinţa nu-ţi poate da nici fericire, şi nici mântuire. Auzi?… Mărturia unui mare savant îţi atrage atenţia că ştiinţa nu poate fi un ideal.
„Mi-am pus inima să cunosc înţelepciunea dar am înţeles că şi aceasta este goană după vânt.” (Eclesiastul 1:17)

TEMA V
Sau… tu poate zici:
– „să fiu artist celebru… mă atrage scena”
Îţi amintesc atunci că acela care la 35 de ani, cu tinereţea ruinată, el, celebrul compozitor: WOLFGANG AMADEUS MOZART, murea în mizerie, surâzând amar visurilor înşelate. Lui – celui mai mare dintre cei mari – ce i-a dat arta?
El e doar un simbol; ca toţi marii artişti, până la urmă, au ajuns că cânte nefericirea şi regretul.
Dar priveşte şi la marii sportivi. Îi vezi? Când ajung culmea succesului, când le e viaţa mai plăcută, vin alţii, mai tineri ca ei, şi le răpesc gloria atât de greu câştigată. Şi ştiţi că nu există durere mai mare decât: „să pierzi”?
Privindu-le pe toate, şi gustând rând pe rând din nectarul frumoaselor „idealuri” ale lumii, cum nimeni n-a mai gustat, încărcat cu experienţa unei vieţi de împărat, înţeleptul de pe vremuri găsea că toate, toate ale lumii sunt false.
„O, deşertăciune a deşertăciunilor, zice Eclesiastul, o deşertăciune a deşertăciunilor! Totul este deşertăciune.”
Mi-am pus inima să cercetez şi să adâncesc tot ce se întâmplă sub soare.
Am zis inimii mele: „Haide! Vreau să te încarc cu veselie, şi gustă fericirea.
Am hotărât în inima mea să-mi veselesc trupul cu vin… şi să stărui astfel în nebunie…
Am făcut lucruri mari: mi-am zidit case, mi-am sădit vii… mi-am strâns argint şi aur şi bogăţii ca de împăraţi şi ţări. Mi-am adus cântăreţi şi cântăreţe…
Am ajuns mare, mai mare decât toţi cei ce erau înaintea mea…
Tot ce mi-au poftit ochii, le-am dat.
Apoi când m-am uitat cu băgare de seamă la toate lucrurile pe care le făcusem, am văzut că în toate este numai deşertăciune şi goană după vânt, şi că nu este nimic trainic sub soare.
O, deşertăciune a deşertăciunilor!… totul este deşertăciune.” Eclesiastul 1:2.13.14; Ecl. 2:1.3.4.8-11

TEMA VI
Şi cum fraţilor? Să nu existe nici un ideal atunci? Să fie viaţa omului doar o umbră? Să fie soarta omului o goană nebună după vânt?
Credeţi dumneavoastră asta? Când mii şi mii au mărturisit astfel şi când alţii le continuă şi astăzi mărturisirea? Când viaţa şi moartea lor însorită ne poartă în întâmpinare, ca porumbelul lui Noe, un ram de măslin, prin care ne vestesc o lume mai bună?…
Cu siguranţă, lucrurile nu se sfârşesc aici.
Căci dacă e numai deşertăciune sub soare, dincolo de soare? Dincolo de soare… e Dumnezeu
TEMA VII
„Şi lumea şi pofta ei trece…” (1 Ioan 2:17)

„Pe piatra funerară a unui mormânt dintr-un vechi cimitir, un înţelept a pus să i se sape următorul epitaf: Aici zace – idealul”…

Înaltă cugetare!

Adevărul ei îl regăseşte ori de câte ori parcurgi istoria. Cele mai ilustre nume, vârfurile culturii şi ale geniului… au murit şi au dus în mormânt odată cu ele – şi idealurile lor.

Idealuri moarte!
Cu atât mai trist, cu cât erau atât de promiţătoare.

Da… Pentru că oricine îşi zideşte idealul pe sine însuşi, pe „eul” său, nu face altceva decât să ia ca temelie o viaţă sortită nimicirii, un pumn de ţărână pieritoare.

Şi ce i se întâmplă omului – adică „temeliei” – precum slăbirea, îmbătrânirea, ruinarea şi moartea – la fel i se întâmplă şi idealului, ce sfârşeşte obligatoriu cu prăbuşirea.

Am ajuns într-un punct când trebuie să lămurim câteva din chestiunile privitoare la „ideal”. De fapt ce este „idealul”? Cu siguranţă o culme, dar nu oricare culme. Nu culmea răutăţii sau a fărădelegii, ci o culme – şi cea mai înaltă – a binelui, a adevărului! Pragul maxim al năzuinţei vrednic de atins.
Fiind el însuşi întruchiparea adevărului, idealul trebuie să fie bun pentru oricine şi oricând. Adevărul e acelaşi, nu se schimbă, nu piere! Şi idealul, fiind adevăr – în mod necesar rămâne şi trebuie să rămână acelaşi în orice timp, în orice loc şi situaţie. Înţelegeţi? Orice ideal, care piere nu este un ideal, ci un idol! Mult asemănător cu idealul, idolul este şi el o culme. Spre ea însă urcă şi râvneşte patima păcatului.

Idolii, cum aţi văzut, sunt mulţi. Dar toţi seamănă între ei.

Ştiţi dumneavoastră care este trăsătura comună, elementul comun tuturor idolilor? După cum casele se înrudesc mai întâi prin folosirea aceloraşi materiale de construcţii (beton, ciment, cărămizi, ţiglă, lemn, etc.) tot aşa: toţi idolii sunt „fraţi” între ei pentru că sunt zidiţi fără excepţie cu aceleaşi cărămizi ale egoismului, a poftei, a orgoliului. Diferă doar mărimea forma… Dar în fond sunt aceeaşi.

Descoperirea aceasta este deosebită: împrăştie lumini în orice înţelegere.

Văd lumea, văd idolii – cu alţi ochi – prin aceea prismă a sfârşitului lor.

TEMA VIII

„Căci tot ce este în lume: pofta firii pământeşti, pofta ochilor şi lăudăroşia vieţii, nu este de la Tatăl, ci din lume. Şi lumea şi pofta ei trece…” (1 Ioan 2:16.17).

Da! Idolul – moare odată cu moartea celui păcătos. Nu are viaţă. Renumele, faima, afişul, bogăţia, poftele… toate ţintele pe care le-am urmărit până acum, nu au fost în adevăr idealuri, ci idoli cu chip de ideal. Înţeleptul a greşit când a scris pe piatra mormântului său acele cuvinte. Corect ar fi fost, (în loc de):

„Aici zace – idealul”,

„Aici zace… idolul”.

Cât de limpezi par lucrurile acum. Promisiuni mincinoase, curse pentru cei ce n-au cunoştinţă, „venin îndulcit”… Au înşelat pe mulţi – şi vor să ne înşele şi pe noi… Dar noi nu vrem a avea de a face cu idolii! Noi am pornit să căutăm idealul. Pe el vrem să-l găsim. Pe cel mai bun dintre toate!

„Şi ce să facem să-l găsim?”

E un răspuns atât de simplu: să ridicăm mai întâi ochii de la cele pieritoare, căci ce piere – nu e adevărat. Să înălţăm privirea dincolo de soare. Vom găsi acolo pe Dumnezeu. Adevărul.

1 Ioan 4:8: „Dumnezeu este iubire”.

Înţelegeţi: dacă iubirea este adevărul, dacă numai iubirea poate vedea, dacă numai din iubire înfloresc idealuri, dacă ea, iubirea, este chiar „cărămida” zidirii idealurilor… atunci lăsaţi iubirea să inunde inimile voastre, lăsaţi iubirea să se reverse, să curgă larg în afară. Îndreptaţi-vă şuvoiul iubirii voastre către aproapele, semenul dumneavoastră, prieten ori vrăjmaş. Şi atunci, în voi se va săvârşi o minune: ochi până atunci neştiuţi, ochii iubirii se vor deschide şi vor găsi o lume mai bună, o lume nepieritoare, vor afla în ea nenumărate idealuri. Ele vor fi ale voastre!

Atunci, orice s-ar întâmpla, orice ar veni, fie moarte, fie necaz, văzute sau nevăzute, idealul nostru va rămâne, căci este iubire, şi „iubirea – nu va pieri niciodată” (1 Corinteni 13:8)

Iar acei care au făcut proba acestui adevăr, eroii idealurilor înalte, punctează în noapte drumul care aşteaptă să fie parcurs şi de noi. Pe aceşti eroi, îi vom cunoaşte în veşnicii. Azi, e destul să privim la faptele lor.

Din marea mulţime stau pildă câteva. Ascultaţi-le, în cele ce urmează. Mari sau mici, nu uitaţi: ele pot fi şi ale noastre:

EXPERIENŢĂ I

Apocalipsa 7:9: „Şi m-am uitat şi iată că era o mare gloată…”
Eroii idealurilor înalte…
Când atâţia te împresoară este greu să alegi… Şi-i tot atât de greu să treci peste faptele lor mici, ca să păstrezi doar pe cele mai reprezentative.
Ne scuză însă un gând: că nu pe ei vrem să-i află, ci idealurile lor…
Priviţi un gigant. E omul care l-a pus pe Dumnezeu la probă şi a câştigat: e GEORGE MÜLER.
Cel care acum 100 de ani, fără nici un ban în buzunar, din punct de vedere financiar „legat de mâini”, având doar ochiul credinţei deschis, a adunat, a întreţinut şi a educat, pe cheltuiala Domnului, 121.683 de orfani şi vagabonzi ai bătrânei Anglii. E cu atât mai mare realizarea lui cu cât a lucrat într-un mod neobişnuit.
Iată: la 31 de ani – când anunţă public întemeierea primului orfelinat, pe cont propriu – nu are nici o leţcaie… N-are bani, dar are credinţă. Nu cere nimănui nimic, doar Domnului cu îndrăzneală. „Dacă-i a Domnului iniţiativa, s-o rezolve El.”
Şi la câteva luni, funcţionează prima clasă cu 30 de orfani.
Aceeaşi metodă, metoda credinţei, o foloseşte cu încăpăţânare, atunci când, voind să ridice cel de-al doilea orfelinat, strigă la Domnul 36 de zile, cu post şi rugăciune, până primeşte peste aşteptările lui, de la necunoscuţi, capitalul necesar. Zi după zi, aceeaşi experienţă: „Doamne, mâine nu vom avea pâine…” Şi deja seara, soseşte pâinea pentru 3000 de copii!
„Doamne, mâine nu vom avea căldură…” Şi seara duduie focul în vatră.
A avut ambiţia să nu ceară decât Prietenului său, Dumnezeului viu!
Şi atunci când se vede nevoit să-şi oprească lucrările celui de-al patrulea cămin, din lipsă bănească, parcă în ciudă anunţă că va deschide încă două! Cel ce îndrăzneşte prin credinţă – va primi ca şi el. lucrarea şi numele său au ajuns proverbiale! (Amănunte în plus – veţi găsi în cartea „Vieţi de oameni”.)
Pentru acum, reţineţi doar imaginea acestui colos, care, în măreţia umilinţei sale, nu a acceptat să fie măcar odată fotografiat. George Müler – erou al credinţei.
EXPERIENŢA II
Toamna anului 1838 înscrie în paginile de aducere aminte – o faptă memorabilă şi numele unei fete: GRACE DARLING.

În acea noapte furtunoasă ce bântuia Nordul Angliei, vechiul far de pe coasta stâncoasă strălucea cu putere. Grace Darling, mai mult decât o cerea datoria, stătea neclintită de veghe în turnul tatălui ei. Spre zori, o corabie, luată de vijelie, se sfărâmă de stânci. Cei mai mulţi au murit. Câţiva scapă cu barca de salvare. Nouă inşi însă, împreună cu sfărâmăturile vasului, rămân agăţaţi de stâncile ucigătoare.
Valurile îi spală din nou şi din nou… Prin pâcla ceţii, Grace a văzut totul. Să nu facă nimic?…
După o scurtă rugăciune, îşi cheamă, aproape îşi obligă tatăl – un încercat lup de mare – să pornească cu barca spre a o însoţi către locul catastrofei. Prin mii de primejdii, iată-i ajunşi.
Şi cu tăria ce numai iubirea o poate da, Grace se avântă în valuri, urcă stânca şi-apoi, rând pe rând, coboară pe toţi cei 9 naufragiaţi în mica lor barcă. Peste orice aşteptare, cu ajutorul lui Dumnezeu, debarcă cu bine.

Eroii pot muri, căci faptele lor – trăiesc.
Grace n-a primit onoruri, nici recompensa oferită. A rămas mai departe la far, cu părinţii ei. Noaptea aceea însă, a răscumpărat totul, chiar şi moartea ei timpurie, căci în urma răcelii contractate atunci, Grace s-a stins curând, de ftizie (tuberculoză)…
Grace Darling – un nume…
Grace Darling – erou al faptei…
EXPERIENŢA III

Iubirea nu poate rămâne indiferentă.
În Viena anilor 1840, într-o sală de naşteri din 12 femei internate, 11 mureau în mod obişnuit. Făceau febră mare şi asta le lua viaţa. Din 12, o singură femeie supravieţuitoare? Incredibil.
Un medic tânăr, sensibil, pe nume: IGNATZ SEMMELWEIS, nemaiputând îndura chinul mamelor la care se făcea zilnic martor, împovărat de răspunderea pe care şi-o simţea, se dedică cu înverşunare cercetării cauzei acestei situaţii tragice. Zile, luni, ani, neobosit, adună fapte şi observaţii, ca la capătul a câţiva ani, să descopere, în sfârşit, taina. Era vorba de o infecţie banală, datorată necunoaşterii până la acea dată, a fenomenului transmiterii microbilor prin mijloace neigienice.
Drept urmare, el a introdus practica spălării mâinilor şi a sterilizării instrumentelor medicale. Rezultatul a fost uimitor. În salonul dr. Semmelweis nu mai existau cazuri mortale.
Reacţia colegilor săi a fost însă neaşteptată. Mânaţi de invidie, cu reputaţia zdruncinată, au prins ură pe tânărul Semmelweis şi au izbutit să-l dea afară din spital.
V-aţi întrebat oare: de ce, dintre atâţia zeci de medici, numai unul a aflat misterul?
Când adevărul s-a dovedit, de ce zecile de medici l-au lepădat?
Explicaţia este: IUBIREA… prezenţa sau lipsa ei.
Iubirea nu poate rămâne indiferentă.
Ea nu poate să nu acţioneze şi să nu smulgă lucrurilor ascunse, cunoştinţa liberatoare. Oricât ar costa, iubirea plăteşte tot…
Prin Ignatz Semmelweis, o cunoştinţă vindecătoare a fost dăruită lumii. Plata, n-a fost mică.
Izgonit de invidia confraţilor, torturat de ecoul strigătelor femeilor muribunde, copleşit de nerecunoştinţa lumii, tânărul medic n-a putut suporta situaţia.
Cel ce fusese numit „salvatorul mamelor”, moare de tânăr într-un sanatoriu de boli nervoase. Dar, ce contează – iubirea a învins. Iubirea a câştigat cunoştinţa, iar timpul – a recunoscut-o.
Ignatz Semmelweis – erou al cunoştinţei.
EXPERIENŢA IV
Există însă şi acte de eroism care izbesc mai puţin privirile atunci când luptele sunt lăuntrice, cu un vrăjmaş mai îndărătnic decât furtuna sau microbii, şi care este firea omului.
O filă de jurnal al marelui Benjamin Franklin înscrie ziua unei mari bătălii, de mult începută şi încă nedecisă. Un citat din jurnalul lui: „M-am hotărât să observ cu tărie, greşelile ce le săvârşesc…”
Ce vrăjmaşi îi stau în faţă:
– neînfrânarea,
– nerăbdarea,
– puţina evlavie şi toate câte le însoţesc pe ele.
Într-adevăr, ţinta lui Franklin este un ideal mai greu de escaladat decât stânca, pentru că obstacolul se înnoieşte zi cu zi.
Nu e întâmplător faptul că această filă e scrisă de savantul, diplomatul, dar mai cu seamă creştinul Benjamin Franklin, de marele bărbat al lumii. Cei ce se ocupă cu sinele sunt numai oameni aleşi. Caracterele mici, mărunte, satisfăcute cu un „blid de linte” ca Esau, nu cunosc nici înălţimile acestea şi nici cărarea către ele. Vă întrebaţi: „Dar oare Franklin le-a biruit?” Un fapt este sigur: Nu se poate, ca acela ce şi-a propus ca metodă deviza: „Imită pe Isus”, – căci aceasta a fost metoda lui Franklin – nu se poate ca acela să nu biruiască.
În acelaşi jurnal, o altă filă, poartă spre slava lui Hristos, mărturia puterii Sale. Citat: „Am fericirea să văd o pagină de observare a virtuţilor fără nici un semn de dezaprobare”. Biruinţă!
Firea veche – vrăjmaşul – a cedat!
Cine biruieşte aici, ca Benjamin Franklin, este erou al caracterului.
EXPERIENŢA V

Printre întâmplările celui de-al doilea război mondial, se distinge un episod intitulat „episodul Desmond Doss”.

În mijlocul brandurilor, al exploziilor, a strigătelor de ajutor, un tânăr din armata americană îşi face turul obişnuit pe frontul Indochinei. Fără altă armă decât trusa de prim-ajutor, el înfruntă la orice pas rânjetul morţii.

Ce caută el aici? Dacă poartă numele de AZŞ, ce l-a mânat încoace?

Aici sunt fraţii lui de limbă, de neam. Domnul i-a încredinţat o misiune pentru ei, iar medicul adventist Desmond Doss s-a hotărât s-o ducă până la capăt.
La o ofensivă de ocupare al unei poziţii întărite, trupele americane sunt cu furie aruncate înapoi, o dată, de două ori, de trei ori…
Din rânduri, lipsesc soldaţi, gradaţi, ofiţeri. Focul inamicului nu conteneşte. Răniţii sunt acolo, sub tirul artileriei…
Va merge Desmond… singurul medic care a mai rămas întreg.
În ciuda ordinului comandantului, Desmond porneşte, dispare printre liniile inamice, şi la 10 minute apare din nou. Poartă cu el alţi doi răniţi.
Dispare din nou. Focul parcă s-a înteţit iar… „nu există iubire mai mare, decât, ca cineva să-şi dea viaţa pentru prietenii săi” (Ioan 15:13).
Fratele nostru lucrează neîntrerupt, salvând zeci de răniţi.
Parcă ar fi ocrotit de mâini îngereşti. După mărturia ulterioară a unor prizonieri japonezi, toate gurile de foc îl urmăresc doar pe el. Un altul mărturiseşte: „De mai multe ori l-am prins în cătare, odată chiar la câţiva metri de tranşeea noastră… Dar nu-mi explic de ce, cu toate că voiam cu tot dinadinsul, degetul de pe trăgaci nu mă asculta!”.
Într-un moment dat, Desmond este rănit. Cade în inconştienţă. La câteva ore, când seara acoperă câmpul, câţiva sanitari îl găsesc. Este suit pe o targă spre a fi grabnic transportat la postul de prim ajutor. Între timp, îşi revine.
Şi văzând pe un altul într-o stare mai grea ca el, ordonă să fie dat jos de pe targă şi să se efectueze schimbul. Leşină din nou. Până la urmă totuşi este salvat.

Întâmplarea a făcut mare vâlvă. De altfel, aceasta a fost doar o parte din experienţa sa bogată. Numele lui Desmond Doss, medic, a ajuns un simbol al regimentului său… Când revine în patrie, însuşi preşedintele Statelor Unite, îi decernă în premieră, cea mai înaltă decoraţie a Statelor Unite.

Prin credincioşia faţă de Cuvântul lui Dumnezeu şi faţă de om, Desmond Doss este dovadă că AZŞ sunt în cel mai înalt sens al cuvântului: iubitori de patrie şi neam.

Când vorbim de Desmond Doss, vedem un erou al iubirii de fraţi.

EXPERIENŢA VI

Să privim, un ultim portret.

Dincolo de părul alb, de trăsăturile frumoase ale feţei, este Albert Schweitzer.
Un apostol – în vremi neapostolice.
O inimă, care a bătut pentru negrii lui dragi, pentru leproşii săi în mijlocul cărora a venit să-şi dăruiască fiinţa…
Urmaş îndepărtat al hughenoţilor, bătrânul a înnoit imnul lor misionar.

Când a înţeles chemarea jertfirii de sine avea 30 de ani, era profesor universitar cu 3 doctorate: în teologie, în filozofie şi în muzică.
„Dar ce pot oferi lumii în schimbul fericirii pe care o am?” – se întreba el. „Mă pot oferi pe mine, viaţa mea, muncind pentru vindecarea celor ce suferă.”

Se socoteşte destul de tânăr, să facă a IV-a facultate: medicina. Şi apoi, pastorul, filozoful, muzicianul şi medicul Albert Schweitzer porneşte ca sol al iubirii de oameni în jungla Africii.

Destinaţia: Gabon. Localitatea: Lambaréné. Împreună cu soţia lui, tovarăşul aceloraşi năzuinţe, ridică o baracă, îşi scot trusa medicală, şi tăcuţi, fără glas, împart darul iubirii. Curând, „bunul vrăjitor” – cum a fost numit de negrii, este cunoscut ca prietenul tuturor.
Tot ce adunase, a investit în spitalul lui improvizat. Tot ce câştigă, merge către spital. Este între negrii. Le şterge lacrima, şi-i învaţă apoi să cânte despre ţara minunată.

„Când un bolnav vindecat îmi strânge mâna, simt profunda semnificaţie a expresiei: suntem fraţi cu toţii.”

La 53 de ani, i se decernează premiul „Goethe”. Albert Schweitzer este fericit. Cu aceşti bani poate deschide o leprozerie, o maternitate şi o creşă. E fericit că poate lucra pentru Dumnezeu şi pentru oameni.

În sfârşit, în anul 1953, la 78 de ani, i se decernează cea mai înaltă distincţie: „Premiul Nobel pentru pace”.

El nu-şi schimbă hotărârea. Nici un ban nu va fi al lui. Lambaréné ajunge curând un sat – spital. Şi în ziua când împlineşte 80 de ani, bolnavii săi, din dragoste, îi pregătesc o serbare. În deschidere cântă un cor de leproşi. În inima bătrânului e bucurie… doar sunt dragii lui copii.

Aceasta este experienţa unui om, cu „O” mare.

Acum, când Albert Schweitzer nu mai este – a murit la 90 de ani – ce avem de spus? Noi, urmaşii lui i-am descoperit taina vieţii?

„Căci, dacă ne iubim unii pe alţii, Dumnezeu rămâne în noi şi dragostea Lui a ajuns desăvârşită în noi” (1 Ioan 4:12).

A P E L

„Şi noi, dar, fiindcă suntem înconjuraţi cu un nor aşa de mare de martori…” să alegem.

Din mulţimea de pilde, alege-ţi idealul. Eroii deschizători de drumuri, te îndeamnă: „alege!”

George Muller, eroul credinţei, te cheamă:
– alege credinţa, ca ideal necurmat

Grace Draling, din farul ei, eroina faptei, îşi trimite apelul în noapte:
– alege fapta!

Ignatz Semmelweis, eroul cunoştinţei îţi arată nevoile unei lumi bolnave şi-ţi zice:
– desleagă cunoştinţa. Ea să-ţi fie ideal spre eliberare!

Benjamin Franklin, eroul caracterului îţi va întinde măsura staturii plinătăţi lui Hristos:
– să nu uiţi, idealul vieţii mele de creştin este: înfrânarea, răbdarea, evlavia.

Desmond Doss, eroul iubirii de fraţi, îţi zâmbeşte:
– „prietene, pune-ţi ca ţintă pe fraţii tăi. Iubeşte-şi şi salvează-i!”

Bunul doctor Albert Schweitzer, eroul iubirii, iubirii de oameni, deschide larg braţele şi suspină:
– „priveşte-ţi idealul: milioanele de oameni… pe tine te aşteaptă!”
Martorii te îndeamnă! Alege!

Nu ştii la care să te hotărăşti? Simţi că nu poţi lăsa nici una de o parte? Zici că toate te atrag?

E minunat atunci! Pentru aceasta, iată soluţia:
2 Petru 1:5-7: „De aceea, daţi-vă şi voi toate silinţele…” (vezi textul)

Uniţi! Uniţi dar toate la un loc!

Un ideal complex! Un ideal viu, care trăieşte.

Ştiţi cum se cheamă acest ideal? Are un nume, ca pentru cel mai frumos ideal. Cel mai frumos nume, mai presus de orice nume: ISUS HRISTOS.

– El e credinţa unită cu fapta
– El e cunoştinţa şi evlavia
– El este iubirea de toate şi de toţi

Isus este idealul nostru unic!
„Oricine crede în El, nu va fi dat de ruşine” (Romani 10:11).

Astăzi poţi să alegi: idolul sau idealul.
Facă Bunul Dumnezeu „să ne uităm ţintă la Isus Căpetenia şi Desăvârşirea credinţei noastre!” (Evrei 12:2)
Să lepădăm orice idol!
Să fim găsiţi noi în El şi El în noi! (Ioan 15:4).
Şi atunci, „când se va arăta Hristos, să ne arătăm şi noi împreună cu El, în slavă!” (Coloseni 3:3)
Amin!

RĂMÂI LA DATORIE

Când toţi cei ce te-nconjoară numesc binele rău
Şi vor privi cu ură adevărul lui Isus rostit de tine,
Să îţi aduci aminte: Există un Dumnezeu,
Consacră-ţi ce-ai mai scump şi fă doar bine.

Când toţi desculţi colindă mărăcinii vieţii,
Şi-n rănile deschise plăcere simt neîncetat,
Să şti c-aproape se arată zorii dimineţii,
Priveşte-n sus spre ceruri şi umblă încălţat.

Când cei din jur în întuneric calcă cu credinţă
Şi vezi că viaţa lor de „adevăr” e plină,
Adu-ţi aminte de Isus cum sta între preoţi,
Îmbrăcat-te în demnitate şi umblă în lumină.

Şi când în bezna-ntunecată trăind murdar,
Cu toţi susţin că fericire simt cu-adevărat,
Priveşte spre al tău Isus, şi roagă-l iar
Să poţi şi tu să fi ca El: curat.

Când toţi ce ţi-au mărturisit credinţa în Isus,
Şi adevărul binecuvântării prin ploaia cea târzie,
Dacă în ultim ceas te-au părăsit s-au dus,
Destinde-ţi fruntea, ridică-te-n picioare,
rămâi la datorie.

Iacob Coman, Versuri, pag. 99

AM ÎNŢELES

Am înţeles
că ceea ce-mi umbreşte fericirea
sunt eu…
că nu răspunde Abraam sau Noe pentru mine,
că tot ce am nevoie mi-a fost dat
şi zilnic mi-este dat de Dumnezeu!

Am înţeles

Adevărul nu se-aşterne la picioare
oricui, oricum, ca un datornic,
că Biblia ascunde marile comori
în adâncime
acolo unde-ajunge numai râvna
silitoare…

Şi-am înţeles că Dumnezeu vorbeşte
celor ce au urechi de auzit
că numai cel ce caută găseşte,
şi cel care iubeşte-ntâiul
e iubit…

Minunile
nu vin ca de la sine dinspre Dumnezeu
în dreptul meu
am o lucrare de făcut…
Am înţeles
că ceea ce-mi umbreşte fericirea
sunt eu…

Benone Cătană, Pentru o vreme ca aceasta…, pag. 100

ALEGE

Poţi fi o treaptă spre lumină
Sau poţi umbri chiar luna de pe cer.
Alege să rămâi mereu senină
Pe drumul frământat şi efemer!

Ori strângi cu veşnicia în hambare,
Ori risipeşti nepreţuitele comori.
Alege să mângâi când noaptea doare
Şi vei primi comoara cerului în zori!

Model în toate ai putea să fii
Dar poţi trăi în răzvrătire
Alege să slujeşti discret, în armonii;
Astfel vei fi un far spre nemurire!

De noaptea lumii poţi să plângi mereu
Dar poţi zâmbi chiar când e nor,
Tu ştii să porţi povara când e greu
Şi poţi să faci calvarul mai uşor.

Alege să aduni când alţii risipesc!
Ajută când nevoia strigă după tine!
Rămâi model de caracter împărătesc
Şi vei găsi răsplata Celui care vine.

Daniel Chirileanu, Cumpene, pag. 150

deAndrei Spiridon

PENDULUL BATE

Pendulul_bate_An_Nou
Pendulul_bate_An_Nou
Pendulul_bate_An_Nou.doc
78.5 KiB
70 Downloads
Details

PENDULUL BATE

PROGRAM DE ANUL NOU

CUPRINS:

1. Deschidere 63 / 100 Doamne-aş vrea să stau…
2. Rugă
3. COR – 37 În faţa Ta
4. Introducere –
5. Poezie: Iată-ne Doamne –
6. COR – 9 Vă închinaţi
7. Tema I: Caut un om-
8. Poezie: Mulţumire –
9. COR – 170 – Ca o stea
10. Tema II: Scoală-te, luminează-te –
11. Poezie: În prag de ani –
12. SOLO –
13. Încheiere –
14. Poezie: Bulgări de lut la picioarele Tale –
15. COR – 190 Aparţin Regelui
16. Împărţire făgăduinţe
17. Închidere – 85 Suntem una-n iubirea Lui
18. Rugă
19. Postludiu – ieşire (COR – 21 O, izvor al fericirii)

LA MULŢI ANI!

1

INTRODUCERE

A sosit Anul Nou!… Fără să ne ceară părerea, filele calendarului s-au întors, foşnind, ducând cu ele zilele…
Anul Nou!… A spus calendarul… Şi parcă lumea atâta a aşteptat… Pretutindeni ferestre împodobite, case luminate, cântece de bucurie, aerul fremătând a sărbătoare…
Anul Nou!… Deşi aşteptat, parcă a venit prea repede… Nu cumva ornicul Universului a început să-şi bată prea repede tic-tac-ul? ne întrebăm noi. Da, „Anul Nou a sosit” mai înseamnă şi „vai ce repede a trecut anul acesta”!
A sosit Anul Nou!… Este aceasta o veste bună sau rea?
Să aruncăm o privire către începutul tuturor lucrurilor.
Memorabilă seară! Dumnezeu plămădeşte din nefiinţă rotiţele uriaşului ceasornic al Universului, le aşează la locul lor şi… ele îşi încep lucrul. Dumnezeu porneşte ornicul veacurilor, porneşte timpul. Dacă n-ar fi rămas acest raport am fi putut da frâu liber tristeţii, îndoielii, melancolie. Pentru ce trece timpul? Numai pentru a tăia în părţi egale durerea? Numai pentru a măsura cu exactitate nemiloasa zădărnicie, degradarea şi… moartea omului?
Dumnezeu a pornit timpul pentru că are ceva mai bun de arătat omenirii!… El vrea să împartă în părţi egale nu durerea, ci bucuria! El vrea să măsoare viaţa, nu moartea, mântuirea, nu păcatul.
Acum, iată, a întors din nou ceasul. Încă un An!…
Oare ce scopuri nepătrunse a determinat pe Dumnezeu să dea un nou impuls timpului, universului, vieţii?
Căci niciodată pendulul cerului nu a bătut în van… niciodată omul nu a putut neglija timpul lui Dumnezeu! Este aici o problemă de viaţă şi de moarte!
Dacă nu am făcut-o până acum, astăzi cel mai târziu, să cunoaştem obiectivele lui Dumnezeu pentru anul 2003. Astăzi să ni

2

le însuşim. Gândurile noastre să se concentreze asupra lor, ca şi când nimic altceva nu ne-ar mai interesa…
Care sunt imperativele acestui timp? Care sunt datoriile anului 2003 pe vastul câmp al realităţilor mele cu Dumnezeu? Care este atitudinea mea în acest an faţă de semenii mei? Ce răspunderi port faţă de mine însumi?
Programul de azi nu încearcă să „sugereze” nişte ţinte pentru anul 2003; el prezintă ţintele lui Dumnezeu în cele trei mari domenii ale vieţii creştine. Ele sunt tot atâtea urgenţe ale timpului de faţă… Ele sunt programul de viaţă a lui Dumnezeu pentru un An Nou.
Şi să nu uităm: programul lui Dumnezeu pentru acest timp însemnat al istoriei trebuie să devină scop şi ţintă pentru copiii Săi! Şi câţi sunt copii ai lui Dumnezeu o vor dovedi!

Amin!

3

IATĂ – NE DOAMNE

Iată-ne Doamne aici, fără preţ sanctuar
Cu rosturile vieţii depuse pe altar
Arde-le Doamne-n iubire, zideşte-le Doamne în har

Iată-ne aici, inimi şi gânduri plecate-n genunchi
Unul de altul prinşi în aceeaşi lucrare mănunchi
Leagă-ne Doamne ramuri în veşnicul trunchi

Iată-ne Doamne aici fără vreun merit anume
Rodul iubirii, nume ascunse în marele-Ţi nume
Minuni ale Golgotei ce-s gata către lume

Iată-ne Doamne martorii crucii în orice cuvânt
Glas de credinţă şi Lege, glas de-nviat din mormânt
Dă-ne puterea să-l ducem să-l ştie întregul pământ

Iată-ne Doamne aici vasele Tale de lut
În care turnat-ai dragostea Ta. Le-ai umplut.
Binecuvântă acest mare sfârşit, alb început.

Benone Burtescu, „Poezii”, pag. 87

4

TEMA I – CAUT UN OM . . .

Ezechiel 22:30 „Caut printre ei un om care să înalţe un zid, şi să stea în mijlocul spărturii înaintea Mea pentru ţară, ca să n-o nimicesc; dar nu găsesc niciunul!”
Caut un om!…
Printr-un om, păcatul a intrat în lume.
Printr-un om, moartea a fost biruită de viaţă!
E suficient un singur om ca balanţa să se încline spre viaţă sau spre moarte.
„Caut un om!”
Şi e de ajuns unul!
Îmi răsare o speranţă. Credeam că Dumnezeu are nevoie de gloate, de popoare, iar eu, un firicel de praf, mă simţeam neputincios de a vâsli împotriva curentului în vârtejul inerţiei.
Dar, aflu acum că Dumnezeu caută pe om, individual, şi nu mulţimi; că El a lucrat printr-un om, multiplicând această colaborare a Sa cu oricine a fost doritor; că orice redeşteptare şi reformă, oricât de întinsă, a început întotdeauna cu un om.
A fost un Moise, nu doi!
A fost un Ghedeon!
A fost un Samuel!
Un Ilie a fost!
Un om e destul să pună în mişcare popoare pentru un „mai bine”, pentru un „mai sfânt”. E încurajator să ştii că nu numai soarta ta, dar şi a multora se află în mâinile Sale.
Azi, Dumnezeu caută un om! Câţi, şi cine I se oferă? Am convingerea că atunci când Dumnezeu caută, El găseşte!
Da, El m-a găsit pe mine şi pe tine şi… ne zice: „umblă înaintea Mea!”
Anul 2003 îşi deschide mănunchiul de căi şi destinaţii… sunt multe! Dar Dumnezeu poate fi găsit numai pe o singură cale.
5

Poporul umblă patruzeci de ani prin pustie. Pribegeşte „în numele Domnului”, dar în căile inimii lui. Rezultatul?
Un popor întreg moare în pustiu, soartă mai nenorocită decât robia egipteană.
Credeţi că n-au fost sinceri când au ieşit din Egipt? Sinceritatea nu-i suficientă, căci pentru a fi mântuit trebuie să umbli pe calea Sa, înaintea Lui.
Noi, Izraelul de azi am mai zăbovit un an printre mirajurile pustiei. Urmele lăsate de noi sunt gravate în cărţile de amintire ale cerului. Dar trecutul poate fi şters, la Dumnezeu anul 2002 poate să nu conteze, pentru aceasta, avem doar o posibilitate: „umblă înaintea Mea”.
Astăzi sau niciodată! Cea mai înaltă chemare adresată omului. Cine umblă înaintea Lui devine un Ilie, chemat să fie un Ioan Botezătorul, mandatul omului pe pământ.
Iată solia lui Dumnezeu pentru anul 2003.

6

M U L Ţ U M I R E

Doamne,
Îţi mulţumesc pentru că şi numele meu
S-a scris într-un registru pe această planetă.
Îţi mulţumesc pentru că seara
Mă laşi să adorm;
Ne uitând ca dimineaţa să mă chemi
La viaţă.

Doamne,
Îţi mulţumesc că şi pentru numele meu
Ai îngăduit crucificarea Inimii Tale.
Îţi mulţumesc, pentru că zilnic
Îmi umbreşti popasurile,
Ne uitând ca în taină să mă chei,
La mântuire.

Doamne,
Îţi mulţumesc, că şi numele meu
Vrei să-L scrie în cărţile din ceruri.
Îţi mulţumesc pentru că în fiecare ceas
Mă nelinişteşti cu întrebarea:
Eşti gata?

Da Doamne!
Îţi mulţumesc că prin Tine pot fi gata,
Şi numele meu va rămâne în cărţile Tale.
Îţi mulţumesc că-n fiecare clipă
Aud vocea îngerilor Tăi ce-mi spun:
Ridică-te oştean, mai e puţin,
O clipă.
Îţi mulţumesc Doamne…

Iacob Coman, „Versuri”, pag. 97

7

TEMA II – SCOALĂ-TE, LUMINEAZĂ-TE!

„Scoală-te, luminează-te!” Căci lumina ta vine şi slava Domnului răsare peste tine.

Mie şi ţie, Dumnezeu ne lansează un apel serios. Căci, „scoală-te şi luminează-te” înseamnă că dormi şi e întuneric. Săvârşeşte fără amânare cele două acţiuni:
1. „Scoală-te”, altfel zis, depune efort!
• Simte-ţi povara netrebniciei proprii a restanţelor şi a vinovăţiei.
• Părăseşte repausul falsei asigurări
• Părăseşte locul agonisit prin dobânda „bunelor tale fapte”.
Cu cât vei lucra mai mult, cu atât te vei înfierbânta şi nu vei mai fi „căldicel”.
2. „Luminează-te”. Ia tu însuţi reflectorul Legii, şi al Mărturiei, şi îndreaptă-l spre tine însuţi.
Tu trebuie să ajungi în obiectivul judecăţii. Tu trebuie să părăseşti obiceiuri, păstrate ca „bune” sau „îngăduite” când ştii bine care este lumina. Declară-ţi război pe viaţă şi pe moarte şi lasă steagul lui Emanuel să se înfigă în reduta conştiinţei şi a convingerilor tale. În Anul Nou să fii un om nou, de aceea-ţi zic: „pune-ţi casa în rânduială”!
Se poate întâmpla ca problemele casei tale să stea „bine”, dar să se dovedească că nu sunt după rânduială! Are aceasta vreo importanţă? Vom vedea!
Căminul este un atelier, nu o „oază” sau un loc de relaxare spirituală. Aici se modelează lutul care trebuie să poarte untdelemnul Duhului. Dacă nu lucrezi după rânduiala meşteşugului, vasul, oala pe care o modelezi; dacă nu azi, cu siguranţă mâine sau poimâine se va dovedi pământ nears, stricăcios.
Copiii sunt buni? Nu e tot! Virtuţile dacă nu se cultivă şi mâine, şi poimâine se degradează, mor, spre surpriza amară a părinţilor neprevăzători.

8

Vrei ca în anul 2003 să ai o pregustare din bucuriile secerişului? Atunci pune-ţi casa în rânduială. Dărâmă ce nu e după voia cea mai tainică a lui Isus! Mătură aluatele străine. Înlătură praful de pe preocupările sfinte. Ridică un altar, pe care focul spiritualităţii să ardă necontenit, şi apoi, adu jertfe de iubire şi consacrare. Adu-te pe tine şi pe ai tăi, dimineaţa în pragul unui nou drum, şi adu-te seara, în ceasul cercetării… aceasta e rânduiala închinării..
„Încă puţină vreme, foarte puţină vreme, şi Cel ce vine, nu va zăbovi”. Noi ce am făcut până acum? Şi, dimpotrivă, ce să facem de acum înainte? Doar hotărârea să fie. Drege-ţi spărturile, zidiţi porţile, ridicaţi întăriturile.
Isus vă cheamă să vă predea ultima ştafetă. Cine va merge pentru El?
Veniţi! Se aude startul: „Duceţi-vă în toată lumea şi propovăduiţi Evanghelia la orice făptură, şi iată, Eu sunt cu voi până la sfârşitul veacului.” Amin!

9

ÎN PRAG DE ANI

Tu Doamne-acum, în prag de ani
Cu-nţelepciune să-mi răsai
Fă-mi casă vieţii-n Ghetsemani
Cu faţa pururi spre Sinai

Pun astăzi piatra de hotar
Şi fac cu tine legământ
Să-mi fie crucea sanctuar
Să-mi fie Legea templu sfânt

Să-mi fie chivotul tărie
Când drumul către culmi va cere
Golgota vindecare-mi fie
Din rana vieţii de durere

Fă-mi Doamne gândul meu dreptate
Suind mereu către sfinţire
De-aşa minuni nemeritate
Fă-mi Doamne inima iubire

Şi fă-mi speranţa mea trăire
Şi viaţa fă-mi-o osanale
Şi fă-mă strop de nemurire
În planul veşniciei Tale

Amin!

Benone Burtescu, „Poezii”, pag. 76

10

Î N C H E I E R E

Da, Dumnezeu a întors de şapte ori cu şapte apeluri, pentru încă un an… 2003. Dumnezeu ne rânduieşte timp pentru un asalt spre desăvârşire!
„Ţinta” zicem noi, e înaltă, iar noi suntem pitici. Dar, de ce să ne pară desăvârşirea prea departe de noi, bună pentru alţi ani, numai pentru acesta nu, când Isus Hristos ne-a adus-o din lumile cereşti pe pământ, ne-a aşezat sămânţa ei în palmă şi aşteaptă de atâta timp să o cultivăm în ţarina vieţii noastre?
Când Dumnezeu aşteaptă, pot eu să zăbovesc? E cutremurătoare povara de îngrijorare cu care îşi cuprinde „grădina” pentru ca pe ramurile atâtor pomi neroditori ca mine şi ca tine să apară roadele mântuirii… Marele Grădinar ne-a săpat şi ne-a sădit, ne-a crescut pe braţele Sale, pentru ca palmele Sale rănite să poată prinde, în sfârşit, rodul proaspăt, curat şi reînviorător al suferinţei Sale…
E prima zi din An! Să păşim cu dreptul! Să primim chemarea lui Dumnezeu şi mâine toţi s-o vadă în fapt…
Ţintele sunt înalte, e adevărat, ca pentru creştini. Dar mai înaltă este făgăduinţa: „Voi veţi primi o putere…” Aşa putem porni! Dumnezeu merge înaintea noastră!
„Eu vă voi sprijini… V-am purtat şi tot vreau să vă mai port. Să vă sprijinesc şi să vă mântuiesc”.
Amin!

11

BULGĂRI DE LUT LA PICIOARELE TALE

Doamne,
Îţi mulţumim,
Îţi mulţumim că ne-ai ajutat
Să ne unim braţul anul trecut deja
Cu braţul anului ce vine
Cioplindu-i o formă de rugăciune.
Şi-am putut,
Şi-am putut, Preaînalte,
Zi de zi să ne unim de-o parte.
Primeşte-ne această jertfă
Sau monument al uitării Cinstite,
Al uitării Tale că Ţi-am greşit
Şi-al amintirii noastre că ne-ai iubit.
Juruinţi să-Ţi mai facem
Parcă ni-e greu
Pentru că nu le-mplinim, cum se ştie,
Dar în jertfa mâinilor Tale străpunse de cuie
Dă-ne putere să ne-nchinăm viaţa Ţie.
Să ne-mpletim
Gânduri,
Fiinţe,
Mâini,
Şi dorinţe,
Vorbă
Şi cântec.
Adică toate.
Să ne-mpletim noi înşine
Ca-ntr-o minune-ntr-un drum,
Drum ce să ne scape de moarte.
Fă-ne Tu slabi,
Fă-ne slabi în chemări omeneşti,

12

Mici în dimensiuni pământeşti,
Inundând astfel în noi ca nimic altceva
Slava eternă, Slava Ta.
Dă-mi un chip nedurut
Consacrându-mă Ţie cum eram la-nceput.
Pune în mine, în noi momentul
Ce pe Iosua în vremuri străvechi îl cinsti:
„Cât despre mine: Eu şi casa mea
Îţi vom sluji”,
Dă-ne putere,
Dă-ne putere
Să ne plecăm în jos fruntea,
Fruntea murdară de gânduri deşarte
Ce-o purtăm cu mândrie
Între semenii noştri, sus.
Şi-ascunşi într-un plânset fierbinte
Lăsând pe altar daru-adus
Să fugim, să fugim spre-mpăcare,
Spre mila ce trebe s-o dăm.
Şi apoi înnoiţi în inimi şi minte
Jertfe vii să Îţi fim, Bun Părinte.
Ne-aşezăm cu lacrimi în ochi
La picioarele Tale pentru încă un an,
Nişte bulgări de lut,
Tăcuţi ca nişte şterse cuvinte:
Tată Ceresc, Te rugăm fă din noi
Nişte vase, vase de cinste.
Amin!

Iacob Coman, „Şi să-L cunosc”, pag. 111

(poezii de „rezervă”)

DACĂ MAI E . . .

Dacă mai e un pic de linişte ‘ntre noi,
Dacă un pic de pace, pe valuri încă e,
Corăbier,
De ce nu te grăbeşti s-ajungi la ţărm?
De ce?

Dacă mai e puţin până-n apus,
Puţin pân’ să coboare-ntunerec peste val,
Luntraş,
Nu simţi c-ar trebui să lopătezi
Spre mal?

Dacă s-a zis din cer: „Opriţi puţin
Ca vântul să nu sufle pe mare, pe uscat!”
Tu om,
Nu crezi că în Isus e timpul cel mai bun
De ancorat?

De-i grea încărcătura şi pân’ la ţărm e mult,
Şi vasul e aproape să ţi-l înghită largul,
Corăbier,
Ţi-aruncă-n val comorile! Aşa-ţi salvezi
Catargul.

LA CUMPĂNA VREMII

La margine de an priviţi cum ziua
Îşi face-n lume ultimul ocol
Dispare-n haos şi ne lasă-n suflet
Un tainic, nepătruns amarnic gol.

Ne numărăm astfel pieirea noastră,
Sau viaţa, cum doriţi s-o alintăm
Cu unu, doi, treizeci şi şaptezeci,
Atâtea scriem, atâta păstrăm.

Şi ne-adunăm la marea sărbătoare,
Învăluiţi de-un rest de anotimp,
Reamintind un an lucrat în pace
Ori salutând o pierdere de timp.

Prietene, când treci prin lumea asta
Să nu iubeşti minciuna ei zglobie,
Ca să nu-ţi facă inima deşartă
Şi sufletul aşa, ca de hârtie…

Opreşte-te din goana-ţi fără viaţă,
Adame, tu robit pentru nimic,
Oricine eşti, fii gata la răscruce
Să cumpăneşti suflarea ta, un pic…

Priveşte către cerul larg al nopţii
La stelele, rotindu-se ceasornic;
Deasupra, undeva veghează Domnul
Încercuindu-ţi inima, statornic…

Şi-aşteaptă iar răspunsul cu răbdare,
Răspunsul, multe zile aşteptat;
Dacă-l primeşti în clipa care vine
Să-ţi facă Domnul sufletul curat

deAndrei Spiridon

Haina

HAINA

CUPRINS:

  1. Deschidere 70
  2. Rugăciune
  3. COR
  4. Apocalipsa 7:9-17
  5. Introducere
  6. COR
  7. Tema I
  8. Tema II A
  9. Tema II B
  10. COR
  11. Tema: Ferice de cei…
  12. Poezie
  13. COR+COM 391
  14. Întrebări biblice
  15. Tema III
  16. Încheiere: Doar o haină
  17. Poezie
  18. COR
  19. Închidere 128
  20. Rugăciune
  21. COR
  22. Postludiu – ieşire

Deva, 25 februarie 1995

APOCALIPSA 7:9-17

 

„După aceea m-am uitat, şi iată că era o mare gloată, pe care nu putea s-o numere nimeni, din orice neam, din orice seminţie, din orice norod şi de orice limbă, care stătea în picioare înaintea Scaunului de Domnie şi înaintea Mielului, îmbrăcaţi în haine albe, cu ramuri de finic în mâini şi strigau cu glas tare, şi ziceau: „Mântuirea este a Dumnezeului nostru, care şade pe Scaunul de Domnie, şi a Mielului!”

Şi toţi îngerii stăteau împrejurul scaunului de domnie, împrejurul bătrânilor şi împrejurul celor patru făpturi vii. Şi s-au aruncat cu feţele la pământ în faţa scaunului de domnie, şi s-au închinat lui Dumnezeu, şi au zis: „Amin!” “A Dumnezeului nostru, să fie lauda, slava, înţelepciunea, mulţumirile, cinstea, puterea şi tăria, în vecii vecilor! Amin!”

Şi unul din bătrâni a luat cuvântul şi mi-a zis: “Aceştia, care sunt îmbrăcaţi în haine albe, CINE SUNT OARE? şi de unde au venit?”

“Doamne”, i-am răspuns eu, „Tu ştii”.

Şi el mi-a zis: „Aceştia vin din necazul cel mare; ei şi-au spălat hainele, şi le-au albit în sângele Mielului. Pentru aceasta stau ei înaintea scaunului de domnie al lui Dumnezeu, şi-I slujesc zi şi noapte în Templul Lui, Cel ce şade pe scaunul de domnie, îşi va întinde peste ei cortul Lui.

Nu le va mai fi foame, nu le va mai fi sete; nu-i va mai dogori nici soarele, nici vreo altă arşiţă. Căci Mielul, care stă în mijlocul scaunului de domnie, va fi Păstorul lor, îi va duce la izvoarele apelor vieţii, şi Dumnezeu va şterge orice lacrimă din ochii lor.”

 

INTRODUCERE

Geneza 3,21: „Domnul Dumnezeu a făcut lui Adam şi nevestei lui haine… şi i-a îmbrăcat cu ele”.

Tatăl şi copii lui erau în preajma despărţirii. Cu milă adâncă, Tatăl le împărţea ultimele îndrumări pentru lunga, milenara călătorie prin valea umbrei morţii, şi-n zestrea omului lângă altele, Domnul i-a dat HAINA.

Pentru zilele înnorate, pentru rafalele de ploi, pentru vitregiile iernilor şi pentru toate câte aveau să urmeze, prevăzător, omului i-a oferit acest dar preţios.

Din acest moment OMUL şi HAINA devin UNA.

Cu iscusinţa primită omul se pleacă asupra ei, o adaptează, o dezvoltă, o înmulţeşte în zeci şi zeci de forme după multele lui trebuinţe.

Străbătând secole omul marchează răspântiile istoriei lui cu câte… o haină, lăsându-ne nouă contemporanilor o galerie de mode de toate categoriile, asaltându-ne cu performanţe: haine supralejere, haine transparente, haine ultra elegante, haine antifrig, de exemplu, ale eschimoşilor apără până la -4o grade. Iar noi contemporanii împingem performanţele până la graniţa imposibilului producând haine de astronauţi, rezistente la presiuni cosmice şi temperaturi de sute de grade plus şi minus.

Haina, acest dar al lui Dumnezeu, iar nu o născocire a omului, ne îmbracă cu mari binecuvântări, fiind unul din articolele cu valoare utilitară cea mai mare. Am zis: „Valoare utilitară” pentru că aceasta este una din valorile hainei dar nu singura!

Chiar Bunul Dumnezeu, atunci când a oferit-o omului, n-a dat-o din motive utilitare. Amintiţi-vă că în acele momente încă se aflau în Eden. Nici vorbă de frig şi alte intemperii. Se produsese însă altceva: păcătuind, omul pierdu veşmântul de slavă, iar Tatăl venind în întâmpinarea omului îi oferi haina drept, înlocuitor al slavei cereşti.

Aceasta înrâureşte adânc studiul nostru despre “haină” prin faptul că adăugând la punctul de vedere material, utilitar, un alt punct de vedere însemnat şi care este de ordin spiritual. Iată chiar omul, când îşi alege o haină, se întreabă mai întâi dacă îi prinde bine şi de multe ori nici nu ia în consideraţie calitatea materialului. „Slava” contează mai mult. Simţind oarecum că haina îi ţine locul celei dintâi „slave”, omul, în dorul lui după un înlocuitor cât mai frumos, s-a aruncat într-o alegere fără sfârşit şi tot mai trepidantă. Armate întregi de croitori cu industrii îi stau la dispoziţie printr-o întrecere de secole oferind haine pentru orice nivel, vârstă, pretenţii sau cost încât pe drept au zis unii că „istoria lumii este istoria hainei”, sau că „haina face pe om”.

Recunosc multă sinceritate în această părere căci haina este cel dintâi lucru pe care-l remarcă omul când îşi întâmpină semenul.

Mai înainte de a schimba cu el vreun cuvânt, îl priveşte, îl clasează după haină, într-o categorie superioară sau inferioară şi abia după aceea i se adresează fie respectuos fie lipsit de politeţe, după cum şi-a format părerea.

Iată de ce prin aceasta, al doilea motiv al purtării hainei, veşmintele nu mai constituie numai nişte simple articole utilitare, ci devin purtătoare a unor semnificaţii spirituale.

TEMA   I

În căutarea modelului ne aflam eu şi o cunoştinţă pe culoarele unui mare muzeu. Nenumărate piese vestimentare, antice, medievale şi moderne, de la extremul simplu până la luxul ultra complicat, ne-au depănat o ciudată paradă a modei.

La sfârşit însă ne-am aflat amândouă în faţa unei nedumeriri: Unde se afla frumosul între atâtea modele? Chiar dacă, separat, fiecare încerca să ne convingă de frumuseţe, puse alături stârneau o furtună de contraziceri, dovedindu-şi lipsuri una alteia. Deşi ne-am străduit să aflăm un răspuns, n-am reuşit! Am înţeles însă altceva, care a făcut lumină în priceperea noastră.

Ştiam dinainte că omul are preferinţe diferite după gusturile ce le are. Am descoperit însă că gusturile lui prin care el îşi alege diferite frumosuri depinde de inima lui. Că în funcţie de inimă, de scopul care-l frământă, de principiul bun sau rău care-l umple, omul va preface o anumită înfăţişare exterioară, un anumit frumos care va da pe faţă caracterul său cel ascuns.

Cu această lumină nouă, ne-am hotărât să mai străbatem odată galeria hainelor istoriei şi să descifrăm mesajul care-l purta fiecare haină.

Cât de limpede pricepem de-acum toate!

Confuzia se ridicase ca o ceaţă, iar noi vedem desluşit. Ne înţelegem una pe alta de parcă gândeam întocmai.

Uite ce culoare înfocată! Tare mândru trebuie să fi fost purtătorul ei. Haina asta, nu-i aşa că este cam apăsătoare şi mohorâtă, ca pentru un suflet ursuz, pe când, cealaltă dimpotrivă, câtă linişte şi seninătate transmite…

Aşa am aflat slăbiciunea unor croieli şi stiluri în contrast cu nota demnă şi spirituală a altora. La un moment dat, ne-am înţeles să numim „modă”, toate aşa-zisele „frumosuri” care se devalorizează şi se schimbă de la o epocă la alta, şi ne-am înţeles să numim “cu adevărat frumos” numai ceea ce în trecerea vremii, rămâne acelaşi, şi continuă să păstreze valoarea spirituală nealterată.

Bucuroase de descoperire, am părăsit sălile muzeului fără a conteni discuţiile. În inimile noastre, ne-am hotărât să continuăm meditaţia până la deplina iluminare.

 

TEMA   II   A

Numeri 15,38: „Vorbeşte copiilor lui Israel şi spune-le să-şi facă din neam în neam un ciucure la colţurile veşmintelor lor şi să pună un fir albastru peste ciucurele acesta… Când veţi avea ciucurele acesta, să vă uitaţi la el şi să vă aduceţi aminte de toate poruncile Domnului… ca să nu urmaţi după poftele inimilor voastre şi după poftele ochilor voştri!”…

În mijlocul vârtejului ameţitor de atracţii în forfota exuberantă a senzaţiilor modei, există un popor care poartă ciucuri la veşmintele lui.

Ca „seminţie aleasă”, ca preoţie împărătească şi ca un neam sfânt, el îşi poartă hainele ca un semn al sfinţirii, ca un hotar între vii şi morţi. Stăpânitorul lumii acesteia n-are nimic în ei, nici pe ei! Ei umblă pe pământ ca unii care ştiau că oamenii cântăresc religia lor după îmbrăcămintea lui, acela de a-şi face din haine un înlocuitor al slavei pierdute. Cu ochii ţintuiţi la Maestrul lor, ei umblă după slavă, după slava Golgotei, care împodobeşte pe cei ce se ridică la înălţimea lepădării de sine. Nici un compromis, nici o asemănare cu cele sortite flăcării nu întunecă mărturia lor curată devenind tot mai plăcuţi înaintea Cerului şi înaintea oamenilor.

Priviţi-i mai aproape. Deseori v-aţi atins de ei; poate chiar stau alături de dumneavoastră. Când le cercetaţi îmbrăcămintea, încercaţi să zăriţi ciucurele sfânt cu 10 fire care din orice unghi a-ţi privi, le împodobeşte veşmântul loc. Priviţi atunci firele lui de aur, acele 10 fire scoase cu grijă din tezaurul Spiritului Profetic şi purtate cu scumpătate prin vadul lumii.

Le veţi îndrăgi atât de mult, încât vă vor stăpâni gusturile şi alegerea şi veţi fi oricând gata să le împărtăşiţi altora, pe toate acele 10 la rând, după cum urmează:

TEMA   II   B

  1. îmbrăcămintea să fie necesară
  2. să fie simplă
  3. să fie modestă, fără să atragă privirile
  4. să fie sănătoasă, potrivit ca material şi potrivită nevoilor personale şi ale anotimpului.
  5. să fie de calitate bună. (Haina Domnului Isus chiar dacă avea doar una, era de o aşa calitate încât soldaţii n-au sfâşiat-o, ci au tras la sorţi pentru ea.)
  6. să fie cu gust aleasă. (Despre aceasta E.G.White spune: „Când pierdem gustul pentru ordine şi bunul gust în îmbrăcăminte, de fapt părăsim adevărul…”)
  7. să fie moderate ca preţ.
  8. nu fie extravagantă prin model sau culoare.
  9. să fie potrivită cu vârsta.
  10. să fie în clasicul vremii fără să fie de modă veche şi nici de avangardă.

Şi de veţi încerca şi dumneavoastră să purtaţi ciucurele acesta, veţi avea bucuria să descoperiţi că sunteţi în prezenţa lui Dumnezeu.

 

FERICE  DE  CEI  CE-ŞI  SPALĂ  HAINELE

În scrierile sacre, hainele reprezintă, adesea caracterul. Dacă sunt curate, albe, simbolizează un caracter sfânt şi nepătat dacă sunt murdare, preînchipuie o viaţă mânjită de patimi şi întinată de păcat, un caracter defectuos.

Înainte de păcătuire, părinţii noştri erau înveşmântaţi în lumină, simbol al nevinovăţiei lor. După cădere, au cunoscut că erau goi, au cusut laolaltă frunze de smochin şi şi-au făcut şorţuri din ele… (Geneza 3,7)

În loc să-şi recunoască vina şi neputinţa, nefericita pereche încearcă zadarnic să se ajute singură, aruncând vina pe împrejurări, fără de care ei nu ar fi ajuns acolo unde se găseau. Dar hainele lor de frunze se uscară repede, iar scuzele n-au făcut altceva decât să descopere decăderea lor spirituală.

Dacă am alege astăzi să ne predăm lui Isus cu toată inima, ne-am dezgusta de dreptatea noastră şi am cădea, la piciorul crucii recunoscând că suntem “săraci, orbi şi goi”. Isus ne-ar oferi în dar lumina spirituală, credinţa şi dragostea curată şi ne-ar acoperi cu haina propriei Sale nevinovăţii. Ar porunci ca şi tatăl din parabola fiului risipitor: “Aduceţi repede haina cea mai bună şi îmbrăcaţi-l cu ea!”

„În curând Mirele ceresc va duce în căminul Său pe aleasa inimii Lui, înveşmântată în in subţire strălucitor, alb, curat.”

N-am vrea şi noi să fim în alaiul de nuntă?

Zilele timpului nostru de har trec cu grăbire… “Luaţi seama să nu vă afle nepregătiţi. Aveţi grijă ca nu cumva la masa împăratului să fiţi găsiţi fără haina de nuntă!” “Trezeşte-te, trezeşte-te îmbracă-te în podoaba ta Sioane! Puneţi hainele de sărbătoare, Ierusalime, Cetate Sfântă! Căci nu va intra în tine nici un om… necurat!…”

„Ferice de cei ce îşi spală hainele ca să aibă drept la pomul vieţii şi să intre pe porţi în cetate!”

 

DAŢI – MI   O   HAINĂ

Aud un glas de înger

Străfulgerând pământul

Încă puţină vreme şi Domnul va veni

Sufletul mi l-am privit îngrozit

Întrebându-mă

În ce veşmânt pe Domnul voi primi?…

 

Strigând

Am prins s-alerg pe drumurile lumii

Daţi-mi o haină!

 

Şi meşterii omenirii

Ieşiră la porţi cu haine mulţime

Dar fiecare veşmânt ce mi se-ntinde

E-o falsă splendoare

Ce-ascunde o zdreanţă

 

Şi îngerul vestind venire lui Isus

L-aud tot mai aproape

Doar câţiva paşi mai are Domnul

Pân’ la mine

Zăresc printre lacrimi de nevrednicie

Minunea zilei Lui de lumină

Iar haina ce-o port

E încă din ce în ce mai murdară

Daţi-mi o haină!

 

Să m-ascund în suflet

Şi să mi-o ţes acolo

Dar sufletul îmi e pustiu

Şi-o haină cu care să-L întâmpin

Pe Domnul

Încă nu am, încă nu ştiu…

Prietenii-au fugit

Vrăjmaşii râd de mine

Dar tot mai strig şi tot mai plâng

Şi tot mai sper

 

Când… iată îngerul

Acelaşi înger îmi arată

O cale către cruce şi-mi zice

Este acolo un veşmânt

Veşmântul lui Isus

 

Ce n-a rost rupt

Ostaşul roman îngrozit a fugit

Şi a lăsat acolo veşmântul Lui

Întreg

Căzut la sorţi

Ostaşul roman…

Dar cine-i ostaşul roman?…

Nu-s oare eu?…

 

Şi-alerg sângerând

Cum trebuia s-alerg la răstignirea Lui

Şi iată-mă ajuns lângă cruce

Dar e veşmântul Lui

Al Celui ce vine

E cel de care eu L-am dezbrăcat

Isus mi l-a lăsat aici la cruce

Şi l-a luat pe-al meu

E prea nemeritat

Şi iată crucea mă priveşte…

Şi dacă nu… unde să plec…

Şi unde să m-ascund?…

 

Dar îngerul îmi spune iar

Orice veşmânt pătat

Este spălat în sângele lui Isus

Pe cruce vărsat

În sângele Celui ce vine

Şi dezbrăcându-mi haina cea murdară

M-a îmbrăcat cu haina jertfei Sale

Şi lângă cruce stau

Şi plâng de bucurie

Şi îngerul l-aud din nou

Strigând în cele patru zări

„Încă puţină vreme

Şi Domnul va să vie!”

 

Iar eu

În genunchi mă ridic

Spre lacrima lumii

Strigând bucuria salvării

Dacă mai este cineva ce caută o haină

Pentru marea întâlnire cu Domnul

Ce vine…

Să urce la cruce

Aici veşmântul jertfei Sale

Aşteaptă pe oricine.

 

INTREBĂRI   BIBLICE

 

DESPRE  HAINE

  1. Cu care ocazie un Etiopian (Ebed-Melec) a uşurat durerile unui profet cu ajutorul unor „petice purtate şi nişte zdrenţe”? (63)

R: Ieremia 38,12,13

 

  1. Despre cine se spune în Sfânta Scriptură că era favorizat de tatăl său şi din această cauza a primit o haină lungă cu mâneci? (pestriţă)

R: Iosif. Geneza 37,3

(fetele lui David purtau haine pestriţe 1 Sam. 13,18)

 

  1. Cine a putut să-şi dea seama de sfârşitul unei împărăţii, văzând o haină ruptă în 12 bucăţi?

R: Ieroboam. 1 Împ. 11,30.3l (haina era a proorocului Ahia) (1 Samuel 15,26-28) Samuel şi Saul.

 

  1. Când a fost sărbătorit un împărat prin aşternerea de haine pe jos?

R: 2 Împ. 9.13 – Iehu şi Matei 21,8 – Isus

 

5 Despre care persoane se aminteşte în Biblie că purtau haine albe ca zăpada?

R:      – Dumnezeu Daniel 7,9

– Hristos Marcu 9f3

– Îngerii Matei 28,2.3 (Apoc. 19,14)

– Cei 24 de bătrâni Apoc. 4,4

– Cei mântuiţi Apoc. 7,9; 3,5; 6,11

 

Un verset spune că cei mântuiţi şi-au spălat şi albit hainele. Ce „detergent” au folosit? Apoc. 7,13.14

TEMA   III

 

2 Împăraţi 2,8: „Atunci Ilie şi-a luat mantaua, a făcut-o sul şi a lovit cu ea apele Iordanului, care s-au despărţit într-o parte şi într-alta.”

Iordanul cu sinuozităţile şi meandrele lui izvorând din munte şi coborând până sub 200 de metri faţă de nivelul Mării, care prin cursul lui leagă două Mări între ele, având de o parte apele dulci şi vii ale Mării Galileii, iar de cealaltă parte apele neînsufleţite ale Mării Moarte – evocă simbolic dramatica viaţă a omenirii în mulţimea căreia mă zăresc şi pe mine…

Dar DESTUL! A venit timpul ca bătrânul Iordan să se despice în două. În puterea lui Ilie, sub lovitura unei mantale, a unei simple haine, minunea cea mare se produce!

E vremea! „ACUM”, când lumea stă la pragul timpului de har, „unde este Dumnezeul lui Ilie?” (2 Împăraţi 2,14)

După profeţie (Mal.4,5): „Vă voi trimite pe proorocul Ilie înainte de a veni ziua aceea mare şi înfricoşată” Ilie, iată-l, e aici!

Duhul care l-a însufleţit pe el, aşteaptă să ne ia în stăpânire pe noi aceştia, pentru cel mai solemn timp! Domnul aşteaptă o repetare în fapt a ceea ce Ilie a săvârşit cu mantaua Lui, o repetare la proporţii uriaşe a demarcării dintre adevăr şi neadevăr.

Atunci s-a găsit un urmaş: Elisei. Astăzi orice om e chemat să ştie şi să poată repeta minunea! Elisei… şi-a sfâşiat hainele… a ridicat mantaua lui Ilie; s-a întors şi s-a oprit pe malul Iordanului… şi a zis: „unde este Acum Dumnezeul lui Ilie?” şi a lovit apele cu ea şi apele… s-au despărţit într-o parte şi într-alta…”!

Ridicaţi mantaua! Loviţi spumele!

Tăiaţi cu ea o cărare printre valuri, păşiţi cu haina pe mijloc, în văzul oricui. Arătaţi lumii, prin haina voastră, unde este Dumnezeul lui Ilie!

Aici se opreşte azi chemarea lui Dumnezeu: – la o HAINĂ – martorul atâtor forţe şi slăbiciuni.

Secretul ei, o…, de n-am uita-o !

ÎNCHEIERE

DOAR   O   HAINĂ

 

O simplă haină şi identitatea cuiva este dezvăluită. Aparent ascuns sub paravanul lor, omul se demască tocmai prin „cartea de vizită” pe care veşmintele lui o înfăţişează înaintea lumii. Ce grea mărturie dau ele.

O haină doar… şi Adam fuge dinaintea lui Dumnezeu (Geneza 3,8)! O manta frumoasă de sinear şi Acan plăteşte cu viaţa! (Ios. 7,20-26)

O haină, doar o haină, şi cel invitat la nunta Fiului de Împărat este poftit în întunericul de afară! (Matei 22,11-14)

Şi iată, tot numai o haină, o singură haină a Mielului, pentru răscumpărarea întregii omeniri!

Înaintea acestor adânci semnificaţii care se ţes nevăzute ca firele veşmintelor noastre; pentru aflarea unui răspuns sigur, pentru priceperea a tot ce poate să însemne o haină, rostim odată cu profetul Ilie (2 Împ. 6,20):

„Doamne, deschide-le ochii… să vadă!”

PĂSTREAZĂ – TE   CURAT

 

Pe haina vieţii tale o pată să nu fie

Să-ţi fie caracterul de rele nepătat,

Să ai un suflet sincer, trăind în curăţie;

Ca crinul din grădină, păstrează-te curat!

 

Să fii cinstit ca Iosif în marea încercare

Când vru ispititorul să-l ducă în păcat,

Ca stânca neclintită, aşa să fii de tare,

Să nu te întineze, păstrează-te curat!

 

Ca nufărul din baltă să fii curat la suflet

Deşi-n noroi, el creşte frumos, e nepătat,

Prin multe ispite ce sunt în al tău umblet,

Să nu ai nici o pată, păstrează-te curat!

 

Cuvinte ruşinoase în vorbă să nu-ţi fie,

Şi inima păzeşte-o de cuget necurat,

Să-ţi stăpâneşti urechea plin de bucurie,

Piciorul ţi-l păzeşte, păstrează-te curat!

 

De vrei să ai în ceruri a sfinţilor cunună,

Acolo unde nu e nimica întinat,

Să mergi pe drumul vieţii cu Domnul împreună,

Să-ţi fie El prieten, păstrează-te curat!

CUGETĂRI

CUVINTE   ÎNŢELEPTE   DESPRE   HAINĂ

  • În fiinţa omenească trebuie ca totul să fie frumos,: faţa, veşmintele, sufletul şi cugetul. (A. Cehov)
  • Haina ne dă o idee despre înclinarea sufletească (Erasm)
  • Îmbrăcămintea frumoasă este un semn al bucuriei.
  • Adesea haina strigă cine-i omul. (Shakespeare)
  • Haina simplă şi potrivită măreşte foarte mult frumuseţea. (Proverb românesc)
  • Cea mai frumoasă podoabă este cuviinţa, ruşinea, dreptatea şi cumpătul. (Socrate)
  • Modestia este haina cea mai frumoasă.
  • A te îmbrăca frumos înseamnă demnitate.
  • Viaţa modestă a unui om este o haină totdeauna la modă.