Facerea de bine

deAndrei Spiridon

Facerea de bine

Facerea de bine.doc
83.0 KiB
99 Downloads
Details

Roada Duhului – FACEREA DE BINE

Obişnuia să doarmă în oficiul poştal de pe strada 5. O simţeam după miros înainte să dau colţul  unde dormea ea, lângă telefoanele publice. Simţeam mirosul urinei care se scurgea prin zdrenţele ei murdare şi izul puturos al dinţilor ei cariaţi. Dacă nu dormea, mormăia vorbe în şir.

Acum poşta se închide la şase ca să scape de cei fără adăpost, aşa că se ghemuieşte pe trotuar, vorbind de una singură, cu gura clămpănind de parcă nu are balamale şi cu mirosurile ei atenuate puţin de o adiere uşoară.

Într-o zi, de Sărbătoarea Recunoştinţei, rămăsese atâta mâncare încât am împachetat-o, m-am scuzat şi am plecat cu maşina până pe strada 5.

Era o noapte friguroasă. Frunzele zburau de colo-colo pe străzi şi rar întâlneai pe cineva, doar câţiva nefericiţi fără adăpost. Dar pe ea ştiam că o s-o găsesc.

Era îmbrăcată aşa cum era întotdeauna, chiar şi vara. Nişte zdrenţe călduroase de lână de-abia reuşeau să-i acopere trupul ei bătrân şi cocârjat. Mâinile ei osoase ţineau un pachet cu mâncare. Se aşezase pe vine lângă un gard de sârmă din faţa unui teren de joacă, foarte aproape de poştă. „De ce nu şi-o fi ales şi ea un loc să o apere de vânt?”, m-am întrebat eu, dar am presupus că era atât de nebună încât nu îşi mai bătea capul să se ghemuiască într-un loc ferit.

Am tras maşina pe dreapta, am lăsat geamul jos şi am spus:  „Mamă… n-ai vrea…”, şi am rămas şocat de cuvântul acela. Dar, era…. Este…. Într-un fel care îmi scapă.

Şi i-am zis din nou: „Mamă, ţi-am adus nişte mâncare. Nu vrei nişte curcan şi plăcintă cu mere?”

Atunci femeia s-a uitat la mine şi mi-a spus cu voce clară, cu cei doi dinţi care de-abia se mai ţineau: „A, mulţumesc foarte mult, dar sunt ghiftuită acum. De ce nu-i dai cuiva care are cu adevărat nevoie?” Cuvintele rostite erau limpezi, iar manierele ei elegante. Apoi m-a concediat: îşi băgase iar capul între zdrenţe.

(Supă de pui pentru suflet, Jack Canfield, Mark Victor Hansen)

 

Prima intervenţie

Aproape tuturor ne place să credem că suntem oameni buni. Sunt şanse ca aceste supoziţii ale noastre să fie corecte în mare parte. Numai inima noastră poate oferi răspunsul corect la această întrebare. Ne place foarte mult când oamenii ne numesc buni. Iar noi îi numim pe oameni buni dacă au fost buni faţă de noi, indiferent de cum sunt faţă de alţii. Ceea ce vreau să spun este că opiniile noastre sunt fundamentate pe experienţa noastră personală. Iar acest lucru este destul de normal.

Ce înseamnă să fii bun sau să fi umplut cu bunătate? Odată cineva spunea că a fii bun este ca şi cum ai fi un licurici care străluceşte indiferent dacă cineva îl priveşte sau nu. Bineînţeles, noi toţi ştim că Dumnezeu ne priveşte.

Cuvintele „bun” sau „bunătate” apar de nenumărate ori în Biblie. Citim chiar la început în Geneza 1:4 că atunci când Dumnezeu a creat universul, l-a declarat bun. De asemenea, Biblia foloseşte cuvântul bun ca un substantiv în prezentarea lui  Dumnezeu.

Ne vom referi la calitatea de a fi bun sau Bunătate. Ştim că bunătatea lui Dumnezeu constă în neprihănire, sfinţenie, dreptate, amabilitate, har, milă şi . Dar apostolul Pavel explică în Galateni 5: 22 că bunătatea este un rod al Duhului Sfânt în viaţa creştină. Putem fi buni pentru că urmăm un Dumnezeu bun, dar de asemenea, şi caracterul nostru ar trebui să reflecte bunătatea care vine de la Dumnezeu.

Pentru a înţelege mai bine adevăratele intenţii şi lupte pe care însuşi Pavel le-a avut cu această roadă a bunătăţii, trebuie să căutăm în Romani 7:18-20 unde el scrie:

Ştiu, într-adevăr că nimic bun nu locuieşte în mine, adică în firea mea pământească, pentru că, ce-i drept, am voinţa să fac binele, dar n-am puterea să-l fac. Căci binele pe care vreau să-l fac nu-l fac, ci răul pe care nu vreau să-l fac, iată ce fac! Şi dacă fac ce nu vreau să fac, nu mai sunt eu cel ce face lucrul acesta, ci păcatul care locuieşte în mine.”

 

Mai avem porunca lui Isus Hristos Însuşi în Matei 5: 44: „Faceţi bine celor ce vă urăsc”. Aceasta este greu. Vreau să spun, că este destul de greu, de dificil, să fim buni cu cei care sunt buni cu noi şi ar trebui să fim buni cu cel care tocmai  ne-a numit în toate felurile. O, Doamne, este dificil să fii creştin! De ce nu ne dai porunci mai uşoare?

Deşi Pavel vorbeşte despre facerea de bine ca fiind roada Duhului în Galateni 6:10, pare totuşi să recunoască faptul că există o limită în ceea ce putem face noi. „Aşadar, cât avem prilej, să facem bine la toţi, şi mai ales fraţilor în credinţă.”

Te lupţi cu această idee de bunătate şi de a fi bun? Crezi că îţi trebuie un efort conştient şi disciplină serioasă pentru a fi bun cu cei care nu se comportă bine cu tine? Putem observa o latură neplăcută a lui Pavel în Romani 12:20 unde spune că dacă ne vom hrăni duşmanul atunci când îi este foame şi-i vom da de băut atunci când îi este sete, rezultatul este că-i vom îngrămădi cărbuni aprinşi pe capul lui. Este limpede că nu asta a fost intenţia mesajului lui Pavel, ci pur şi simplu să evidenţieze faptul de a fi buni cu cei care nu merită acest lucru.

Într-o anumită măsură, avem de urmat o lege dificilă. Când Isus a fost botezat de Ioan Botezătorul, a fost uns cu Duhul Sfânt pentru a face lucruri bune. Acelaşi Duh Sfânt care unge pe fiecare credincios când suntem botezaţi în numele Tatălui, al Fiului şi al Duhului Sfânt. Totuşi trebuie să existe o dorinţă ca Duhului Sfânt să locuiască în noi. Altfel, vieţile noastre vor rămâne aceleaşi, chiar şi după  ce vom pretinde că suntem creştini.

Acelaşi lucru se poate spune şi în dreptul ucenicilor lui Isus în ziua  Cincizecimii. După ce au fost umpluţi cu Duhul Sfânt, unul dintre lucruri pe care puteau să-l facă era să aplice bunătatea în dreptul celor care îi persecutau sever.

Bunătatea este o noţiune largă, iar societatea noastră se pare că o interpretează în grade diferite. Dar dacă ar fi să definim bunătatea ar putea fi explicată ca: „generozitate care este nemeritată”. A practica bunătatea înseamnă să fii generos, să ai largheţe şi să fii iertător. Bunătatea este opusul răului.

În foarte multe feluri acest aspect al bunătăţii face parte din noi destul de mult. Şi precum Pavel spune, adeseori dorim să facem binele, dar sfârşim prin a face opusul. Asociem acest adjectiv bun cu calitatea vieţii, a relaţiilor şi a mâncării. Ca şi creştini credem că Hristos a venit ca să ne ajute în procesul de a urma caracterul bun al lui Dumnezeu, să ne ajute să fim femei bune, bărbaţi buni, copii buni, părinţi buni, angajaţi buni, angajatori buni şi lista continuă.

 

A doua intervenţie – Bunătatea începe în inimă

Există nenumărate moduri în care îi caracterizăm pe oameni: “El este tipul care locuieşte în casa gri”, “Ea ia nota maximă la toate testele….”, “Numai sa-l auzi cum cântă la chitară”, “Este frumoasă”, “Este atât de amuzant!”

Dar cine vrea sa fie cunoscut doar pentru unde locuieşte, cum arată, ce abilităţi are, cât de deştept este sau cât de amuzant?

Pentru a caracteriza pe cineva trebuie să priveşti mai profund decât îţi arată aparenţele sau realizările sau chiar personalitatea. Trebuie să te întrebi: Cum este caracterul lui?

Când oamenii vorbeau despre Isus, spuneau: „Umbla din loc în loc, făcea bine”(Fapte 10,38). Isus a tratat pe fiecare om ca pe un prieten. Cu siguranţă, a avut şi cuvinte ascuţite pentru ipocriţi. Şi i-a avertizat pe oameni despre rău. Dar mai întâi el şi i-a apropiat pe oameni ca prieteni – ca şi cum aveau nevoie de atingerea bunătăţii.

Noi toţi avem o ţintă – să fim cunoscuţi pentru bunătatea noastră, să fim cunoscuţi ca oameni care „umblă din loc în loc, făcând bine”

Da, bunătatea este ceva ce facem.

Dar, mai întâi, este ceva ce suntem.

Cu siguranţă, este posibil să facem bine din motive greşit întemeiate – precum a face voluntariat la o cantină, în tabără, ne face să ne simţim bine sau arată bine la CV. Dar aceasta este ipocrizie; putem arăta creştini pe dinafară, dar putem fi cu adevărat putrezi pe dinăuntru.

Dumnezeu ne priveşte dinspre înăuntru în afară. El nu este impresionat de ceea ce facem sau de ceea ce arată pe dinafară.

El pleacă de la inima noastră şi îşi începe lucrarea dinlăuntrul ei.

Viaţa are şi ea un mod de a ne scoate interiorul la suprafaţă. Dacă oamenii ne privesc suficient de mult şi ei pot vedea direct în inima noastră – acolo unde începe adevărata bunătate.

Da, bunătatea este ceva ce facem.

Dar, mai întâi, este ceva ce suntem.

Este ţesătura inimii, un tip de ţesătură care apare când Îl lăsăm pe Dumnezeu să trăiască prin noi.

De aceea, bunătatea este considerată o roadă a Duhului Sfânt (Galateni 5:22).

Dumnezeu este bun şi dacă Dumnezeu trăieşte în inima noastră ne ajută să ne facă buni. Nimeni nu îţi vede inima atât de clar precum o face Dumnezeu. Dar cea de-a doua persoană care are o bună privelişte eşti tu. Tu îţi vezi inima. Aşa că priveşte lung şi onest. Ce vezi în interior?

Vezi ce este bun şi vezi ce nu este bun?

Poţi discuta onest cu Dumnezeu care oricum vede inima ta?

1 minut meditaţie personală cu Dumnezeu.

 

EXERCIŢIU

Vă amintiţi ce spunea Biblia despre Isus? „Umbla din loc în loc şi făcea bine”. Întrebaţi-vă: „Ce fel de reputaţie sau renume vreau să am?”. Concepeţi o descriere a persoanei care vreţi să fiţi, creându-vă reputaţia ideală. Unele lucruri nu depind de dvs.; poate nu veţi fi capabil să deveniţi cel mai bun atlet sau cel mai strălucit student/elev. Dar sunt alte lucruri care depind de dvs. – precum caracterul dvs., valorile dvs., felul în care vă purtaţi, modul în care trataţi oamenii. După ce v-aţi scris reputaţia pe care speraţi să o aveţi, întrebaţi-vă: „Ce mă reţine să fiu aşa?”

SAU

EXERCIŢIU

Aţi văzut acele reclame: „Înainte – şi – după”? Ştiţi: „Aceasta este Ioana înainte de Dieta Minune… şi iat-o acum!”

Scrieţi o reclamă despre dvs.: „Acesta este [numele dvs.] înainte de a deveni creştin… şi acesta este [numele dvs.] acum.”.

Împărţiţi o bucată de hârtie în două coloane “Înainte” şi “După”. Scrieţi două moduri exacte în care Dumnezeu a schimbat caracterul dvs.. Ce e nou şi îmbunătăţit? 

VERSURI

Râzând
Rişti să pari nebun.
Plângând,
Rişti să pari sentimental.
Intinzând o mână cuiva
Rişti să te implici.
Arătându-ţi sentimentele
Rişti să te arăţi pe tine însuţi.
Vorbind în faţa mulţimii despre ideile şi visele tale,
Rişti să pierzi.
Iubind,
Rişti să nu fii iubit la rândul tău.
Trăind,
Rişti să mori.
Sperând,
Rişti să disperi.
Încercând măcar,
Rişti să dai greş.
Dar dacă nu rişti nimic,
Nu faci nimic,
Nu ai nimic,
NU ESTI NIMIC!     

  1. KIPLING 

Ce este REAL ?!

“Ce este Real?” L-a întrebat Iepuraşul de pluş pe un Căluţ de piele, în timp ce stăteau unul lângă altul, lângă şemineu, în camera de joacă, înainte ca Bona să facă ordine.

„Real înseamnă să ai ceva ciudat în tine care face zgomot şi un mâner de care să te ţii?” a continuat Iepuraşul.

„Real nu înseamnă ceea ce tu eşti sau cum eşti făcut” a spus Caluţul de piele.

„Este ceva, este un lucru care ţi se întâmplă. Când te iubeşte un copil prea mult, mult timp, şi nu doar se joaca cu tine, ci te iubeşte cu adevărat, atunci devii Real”.

„Doare ?” întrebă Iepuraşul.

„Câteodată” ,a răspuns Căluţul de pluş sincer, – el întotdeauna spunea adevărul, „Dar atunci când eşti Real nu-ţi pasă că eşti rănit.”

„Simţi totul deodată, ca şi cum ai fi împuşcat ?”, întrebă Iepurasul, „sau puţin câte puţin?”

„Nu deodată”, spuse Căluţul , „devii încetul cu încetul !” „Iţi ia mult timp, de aceea asta nu li se întâmplă oamenilor care se frâng uşor sau celor care au margini ascuţite sau celor care trebuie să fie îngrijiţi cu atenţie.

,,În general, pe când ai reuşit să devii Real, nu mai ai păr, ochii iţi intră în orbită, articulaţiile ţi se desfac şi esti foarte jerpelit. Dar aceste lucruri nici nu mai contează, deoarece odata ajuns Real nu mai poţi fi urât decât pentru oamenii care nu te înţeleg.”

 

(Iepuraşul de pluş, de Armand Eisen )

Un prieten credincios

După ce a suferit un atac, una dintre rudele mele avea nevoie de ajutor să meargă şi nu-şi putea aminti evenimentele recente care i se întâmplau. Într-o zi, soţia mea, Gina, mi-a sugerat să o scoatem la masă în oraş. Mă gândeam dacă să o scoatem pentru că oricum după aceea nu şi-ar fi amintit nimic. Gina mi-a răspuns: „Cât timp suntem cu ea va ştii că o iubim”. Cât de adevărat!

Noi toţi avem nevoie să ştim că suntem iubiţi. Îmi amintesc răspunsul pe care  l-am primit când l-am întrebat pe un bătrân care nu putea să iasă afară din casă, ce îi fac nepoţii. El a spus: „Nu ştiu. Nu-i văd niciodată.”

Apostolul Pavel era închis într-o cameră umedă, aşteptându-şi execuţia. Nu putea să nu se simtă rănit că mulţi prieteni îl părăsiseră. Cât de recunoscător era pentru prietenia lui Onisifor!

Acest om şi-a lăsat familia şi o lucrare activă la Efes pentru a fi prietenul lui Pavel. Când a ajuns la Roma, a căutat cu sârguinţă să afle unde era închis Pavel. (2Timotei 1:17). Şi cu mult curaj l-a vizitat pe apostol din nou şi din nou. Pavel a spus despre Onisifor „de multe ori m-a mângâiat şi nu i-a fost ruşine de lanţul meu” (v.16).

Aminteşte-ţi că un „prietenul adevărat iubeşte oricând”, în special în nenorocire (Proverbe 17:17).

Precum Onisifor, să ne angajăm să rămânem credincioşi prietenilor noştri.

Nenorocirea este testul adevăratei prietenii.

A treia intervenţie

Biblia ne oferă câteva exemple frumoase de oameni la fel ca mine şi ca tine care au fost capabili să învingă răul prin bine pentru că i-au permis Duhului Sfânt să le călăuzească viaţa.

Împreună cu prietenul meu (numele persoanei care va avea a patra intervenţie), aş vrea să privim la viaţa a doi oameni, de fapt trei de vreme ce unul este un cuplu, pentru încurajarea noastră şi de asemenea, pentru avertizarea noastră. Oameni care inspiră în noi o dorinţă de a căuta binele în viaţa noastră, şi să facem bine pentru alţii, dar de asemenea şi un avertisment că nu-L putem înşela pe Dumnezeu şi Duhul Său Sfânt şi să scăpăm.

Încep cu exemplul negativ al Ananiei şi Safirei. Dacă vreţi să urmăriţi istoria acestei relatării tragice, vă rog să căutaţi în Biblie în Fapte, capitolul 5.

Voi parafraza istorisirea pentru dvs.

Biserica timpurie creştea în salturi. Oameni noi Îl acceptau pe Isus Hristos ca Mântuitorul lor personal şi erau botezaţi şi adăugaţi bisericii în fiecare zi. O dată cu creşterea bisericii au apărut şi nevoile mari ale biserici. În timp ce credincioşii erau conduşi de Duhul Sfânt aduceau bani şi îi lăsau la picioarele apostolilor care erau folosiţi pentru a împlini nevoile bisericii. Nu s-a schimbat mult de atunci. Observăm că este acordată o mare încredere liderilor aleşi ai bisericii. Trebuie să înţelegem că apostolii nu au cerut oamenilor să le fie aduşi bani. Când oamenii au văzut nevoia din biserică au fost inspiraţi de Duhul Sfânt să aducă acele daruri în casa Domnului, din bunătatea inimii lor.

Acest cuplu, Anania şi soţia lui –  Safira au vândut şi ei o parte din proprietate şi au adus banii la apostoli, nu toţi banii. Să ne amintim că nu trebuia să aducă nimic dacă nu doreau, aşa cum Petru va explica mai târziu.

Dar, aşa cum se întâmplă adeseori acolo unde Dumnezeu lucrează cu putere, Satana este de asemenea la lucru să contrafacă, corupă şi să lupte. În acest caz al lui Anania şi Safira, înşelăciunea şi ipocrizia este expusă pentru ca să poată fi văzută de toţi.

Păcatul lor a constat în declaraţia că au dat tot, pe când ei au oprit o parte pentru ei înşişi. Pedeapsa, aşa cum citim în relatare, este imediată şi finală. Petru îi acuză de intenţie premeditată de a înşela Duhul Sfânt prin minciună, astfel înşelându-L pe Dumnezeu Însuşi.

Destul de des, oamenii supra-evaluează slujirea lor pentru Dumnezeu cu scopul de a câştiga acceptare şi laudă pentru faptele lor. Fapte de amabilitate şi bunătate sunt exagerate pentru a primi favoruri. Biblia ne avertizează în mod clar împotriva acestei înşelătorii şi minciuni pentru a câştiga laudă lumească. Nu ar trebui să fim înşelaţi pentru că Dumnezeu nu este uşor de batjocorit. Anania şi Safira şi-au plătit cu viaţa partea.

Provocarea pentru mine şi tine este:

Dumnezeu ne-a binecuvântat în diferite moduri. Tot ce avem îi aparţine Lui. Aşa cum istoria lui Anania şi Safira ne învaţă atât de clar că actul de dăruire pentru lucrarea lui Dumnezeu trebuie să vină din inimă, indiferent de ce dăruim. El nu aşteaptă aurul şi argintul nostru, ci în Ioan 4:24 Isus spune că „Dumnezeu este Duh şi cine se închină Lui trebuie să I se închine în duh şi în adevăr.” 

Intervenţia a patra

O a doua persoană la care vrem să privim este Barnaba. Acesta a fost un  om cu adevărat excepţional. Mai întâi îşi vinde proprietatea şi aduce câştigul la apostoli pentru a-i ajuta pe alţii. Apoi se furişează în umbra celorlalţi ucenici care erau conducători şi îşi asumă rolul de a-i încuraja şi a se ruga pentru ei. Barnaba încearcă să găsească binele din alţii. În Fapte 11:24 citim că „Barnaba era un om de bine, şi plin de Duhul Sfânt şi de credinţă. Şi destul de mult norod s-a adaos la Domnul.”

Mai întâi observăm bunătatea lui demonstrată într-un act foarte generos de a dărui nevoilor bisericii. Nu găsim nicăieri scris că a făcut acest lucru şi înainte, ceea ce ne determină să credem că acest lucru a fost un rezultat direct al acceptării lui Isus Hristos în viaţa lui. Nu ni se spune că era un om bogat, dar observăm că-şi urmează convingerile şi predică Evanghelia lui Isus Hristos împreună cu apostolul Pavel.

Mai remarcăm o altă caracteristică a bunătăţii lui Barnaba. El este cel care îşi pune încrederea în Pavel, în vreme ce altor creştini le era teamă de el datorită trecutului său. Mai târziu el demonstrează aceeaşi încredere şi îl încurajează pe Ioan Marcu, care abandonează în timpul primei lor călătorii misionare şi îl ia cu el în cea de-a doua călătorie misionară.

Se pare că îşi pusese încrederea într-un Dumnezeu Atotputernic ca să aibă grijă de nevoile sale. Şi-a recunoscut darurile de timpuriu în lucrarea de slujire şi nu a fost niciodată gelos sau invidios pe ceilalţi conducători care păreau să fie în faţă. Era mulţumit să joace rolul de susţinător.

Adeseori se nasc conflicte în organizaţii sau biserici pentru că mult mai mulţi oameni vor să fie mai degrabă lideri decât în banca celor care îi urmează pe lideri. Oamenii par să uite că liderii trebuie să demonstreze dedicaţie şi implicare, angajament şi să fie oameni plini de Duhul Sfânt care să aibă o relaţie bună cu Dumnezeu şi cu semenii. Conducerea/leadership fără un angajament nu este conducere.

Din când în când, oamenii vor să fie conducători, doar de dragul de a fi conducători. Aşa cum există conducători buni există şi discipoli buni.

Am citi o istorisire că o anumită universitate a primit foarte multe cereri bune de admitere la un program de specializare.  În aparenţă, fiecare dintre studenţii în perspectivă au menţionat printre abilităţi conducerea. Toţi cu excepţia unuia.

Era o tânără, care a scris că ea nu era un lider, ci un bun discipol. Rectorul Universităţii a scris imediat o scrisoare de acceptare adresată ei, spunându-i: „Am primit sute de cereri din partea unor persoane cu puternice calităţi de conducători, dar nu avem nici un discipol. Bine ai venit la Universitate!”

Cine eşti tu în Hristos? Eşti un lider sau un discipol? Când conduci, conduci cu umilinţă şi angajament? Dar când urmezi cele auzite? Urmezi cu acelaşi angajament şi curaj precum Barnaba sau cauţi moduri să dezmembrezi biserica?

Pun aceste întrebări direct pentru că multe biserici ale lui Dumnezeu au fost rănite din cauza unor discipoli distrugători, nu numai din cauza unor lideri.

Ideea mea de a aduce aceste lupte reale pentru a ne gândi la ele este pentru că dacă avem darul bunătăţii oferit de Duhul Sfânt, şi noi putem fi asemenea lui Barnaba, care era mereu doritor să încurajeze, să urmeze şi să construiască biserica pentru slava lui Dumnezeu.

Biblia ne spune că datorită modului în care Barnaba a trăit şi a relaţionat atât cu membrii bisericii, cât şi cu cei din afara bisericii, mulţi oameni au fost atraşi către Evanghelia lui Isus Hristos. Formula nu s-a schimbat nici azi pentru mine şi pentru tine. Este foarte simplu.

Trebuie să-i permitem Duhului Sfânt să lucreze în viaţa noastră pentru a cultiva şi a creşte această roadă a bunătăţii în Isus Hristos pentru ca oricine să o poată vedea. Fie ca Domnul să ne ajute să folosim acest dar al bunătăţii în viaţa noastră, nu numai cu oamenii care sunt buni cu noi, ci şi cu oamenii care nu sunt aşa buni cu noi.

Cineva a spus că prea mulţi dintre noi ne conducem vieţile în stilul restaurant cu autoservire: numai autoservire. În acelaşi sens, mai este o zicală „nu există nici o limită în ceea ce priveşte binele pe care îl poate face o persoană, dacă nu-i pasă cine primeşte cinstea”. Pentru că Tatăl din ceruri cunoaşte bunătatea inimii noastre, şi ne va da cinstea de natură eternă.

Facerea de bine – o roadă a Duhului Sfânt. Servită în proporţii generoase, are tendinţa de a câştiga mulţi oameni pentru Hristos.

Dumnezeu să vă binecuvânteze! 

VERSURI, le va spune un copil

De ce m-ai prins în pumnul tău,
Copil frumos, tu nu ştii oare
Că-s mic şi eu şi că mă doare
De ce mă strângi aşa de rău?

Copil ca tine sunt şi eu,
Şi-mi place să mă joc şi mie,
Şi milă trebuie să-ţi fie
De spaima şi de plânsul meu!

De ce să vrei să mă omori?
Că am şi eu părinţi ca tine,
Şi-ar plânge mama după mine,
Şi-ar plânge bietele surori,

Şi-ar plânge tata mult de tot
Căci am trăit abia trei zile,
Îndură-te de ei, copile,
Şi lasă-mă, că nu mai pot!…

Aşa plângea un gândăcel
În pumnul ce-l strângea să-l rupă
Şi l-a deschis copilul după
Ce n-a mai fost nimic din el!
A încercat să-l mai învie
Suflându-i aripile-n vânt,
Dar a căzut în ţărână frânt
Şi-nţepenit pentru vecie!…

Scârbit de fapta ta cea rea
Degeaba plângi, acum, copile,
Ci du-te-n casă-acum şi zi-le
Părinţilor isprava ta.

Şi zi-le că de-acum ai vrea
Să ocroteşti cu bunătate,
În cale-ţi, orice vietate,
Oricât de făr-de-nsemnătate

Şi-oricât de mică ar fi ea!

(Gândăcelul, Elena Farago)

Mai jos sunt câteva sugestii de idei carte pot fi citite de către toţi cei care au fost la amvon, la final:

  • Răspândiţi dragostea oriunde mergeţi: mai întâi în casele voastre. Oferiţi dragostea copiilor voştri, soţiei sau soţului, unui vecin… Nu lăsaţi pe nimeni să plece de la voi fără să se simtă mai fericit. Fiţi expresia vie a bunătăţii lui Dumnezeu; bunătate pe chipul vostru, bunătate în ochii voştri, în zâmbetul vostru, bunătate în privirea caldă. Maica Tereza
  • Avem nevoie de 4 îmbrăţişări pe zi ca să supravieţuim. Avem nevoie de 8 îmbrăţişări pe zi ca ne menţinem. Avem nevoie de 12 îmbrăţişări pe zi ca să creştem.
  • Toată lumea poate fi minunată… pentru că toată lumea poate servi cuiva. Nu trebuie să ai facultate ca să faci asta. Nu trebuie să faci acordul dintre subiect şi predicat ca să serveşti. Ai nevoie doar de o inimă plină de bunăvoinţă. Un suflet plin de iubire. Martin Luther King, Jr.
  • (Kindness makes a person attractive. If you would win the world, melt it, do not hammer it). Alexander Maclaren.

Despre autor

Andrei Spiridon administrator

Lasă un răspuns