FEREASTRA CERULUI
24 septembrie 2015
F O C U L S F Â N T
30 septembrie 2015

FIUL RISIPITOR

Fiul risipitor.doc
Fiul risipitor.doc
Fiul risipitor.doc
93.5 KiB
242 Downloads
Details

FIUL RISIPITOR

Coconcea T. Octavian

CUPRINS:

  1. Deschidere nr. 9 / 52 Spre Cel din slăvi
  2. Rugăciune
  3. Cor:
  4. Introducere –
  5. Tema I: Cum începe depărtarea –
  6. Cor:
  7. Tema II: O religie cu interdicţii? –
  8. Versuri: Şansa –
  9. Tema III: Ispitele plăcerilor şi bucuriilor trecătoare.
  10. punct instrumental: –
  11. Tema IV: O experienţă schimbată –
  12. Versuri: Acela sau Actorul –
  13. Tema V: Iubirea tatălui: Motivul întoarcerii –
  14. Versuri: Rătăcire –
  15. Cor
  16. Tema VI: O notă discordantă –
  17. Încheiere –
  18. COR Vin acas’
  19. Închidere nr.       70 IC Vin’ la Isus azi, nu’ntârzia
  20. Rugăciune
  21. Postludiu

INTRODUCERE

„Un om avea doi fii. Cel mai tânăr a zis tatălui său: „Tată, dă-mi partea de avere care mi se cuvine”. Şi-a luat partea lui, a plecat într-o ţară depărtată unde a risipit totul, ducând o viaţă destrăbălată…”

Aţi recunoscut desigur şi cunoaşteţi pilda fiului risipitor. Mântuitorul a dorit să ilustreze modul în care Dumnezeu tratează pe aceia care au cunoscut odată iubirea Lui faţă de Tată, dar s-au îndepărtat apoi de El. Bucuros trebuie să fie acel tată privindu-şi copiii cum cresc în casa lui!

Şi noi ne bucurăm de copiii şi tinerii care au plăcerea sa vină aici. Să crească şi să se dezvolte în Biserică. Nu ne îndoim că şi părinţii lor se bucură văzându-i. Dar există totuşi, un dar…Mulţi dintre aceia care au crescut în familii adventiste, mărturisesc că în timpul tinereţii au avut o perioadă când experienţa lor s-a asemănat celei din pilda fiului risipitor. O perioadă în care nu mai doreau să rămână în biserică. Şi au plecat. Au încercat o altă viaţă. Unii s-au întors, alţii nu şi sunt departe. Unii s-au oprit înainte de a face pasul şi n-au mai plecat.

De ce a plecat de acasă fiul risipitor? De ce unii tineri părăsesc biserica şi doresc o altă viaţă străină de principiile sănătoase pe care le-au avut în copilărie? Care sunt motivele plecării? Cel care pleacă este de vină? Posibil! Familia în care a crescut? Se poate! Uni membrii ai bisericii? Nu este exclus! Cu siguranţă că toţi au contribuit. Dar cum şi în ce fel? Iată întrebările la care vom încerca să răspundem în ora aceasta.

TEMA  I

CUM  ÎNCEPE  ÎNDEPĂRTAREA

 

Unul dintre tinerii care au revenit a fost întrebat care au fost motivele pentru care atunci a dorit să plece.

„Am crescut într-o de adventişti, a început el. Am învăţat de mic că este bine să fi sincer, cinstit; să te porţi frumos cu cei din jur. Pe atunci, mama avea timp să-mi povestească istorisiri biblice care îmi plăceau şi mă atrăgeau. Când am mai crescut, le citeam chiar eu din Biblie. Timpul trecea încet-încet. Aveam un prieten cu care îmi petreceam timpul liber. Dar el nu gândea ca mine şi încerca să mă convingă să fac şi eu ca el, că doar aşa face toată lumea…”

Am mers odată cu el şi cu alţi băieţi la căpşuni în grădina unui vecin. Apoi, un băiat mai mare ne-a zis să încercăm şi noi ţigara pe care a aprins-o… Apoi, altele şi altele… Îmi părea foarte bine că părinţii sunt foarte buni şi nu mă întrebau ce am mai făcut. Prietenul meu mi-a adus o carte. Pentru mine era o lume cu totul nouă. Ce aventură! Şi ce viaţă! Apoi am citit altele. În tot timpul acesta eu veneam regulat cu părinţii la adunare. De câţiva ani însă, neglijam studiul Bibliei, pentru că îmi plăceau mai mult aventurile. La noi în familie nu prea aveam timp pentru altarul familial, mai ales seara când era ceva frumos la televizor…

„Aveam deja vreo 15-16 ani. Cărţile şi filmele dăduseră o imagine atrăgătoare vieţii ce-mi stătea înainte. Pentru a nu trezi împotrivirea părinţilor mei, mergeam încă la adunare. Lecţiunea o studiam în timpul Şcolii de Sabat, dar mă tot uitam la ceas, să pot pleca mai repede. Uneori mă simţeam încălzit de vreo predică. Vroiam să încep o viaţă nouă, să mă apropii de Hristos cel propovăduit, să aplic învăţătura… Încercam, dar cădeam şi mă descurajam… Aş fi vrut să am un prieten cu care să pot discuta despre frământările mele. Parcă toţi erau ocupaţi. Mama avea multe treburi de făcut, iar tata era obosit.

La adunare îmi păreau unele lucruri pe dos şi nu înţelegeam de ce unii din cei ce rămâneau acolo, se întreţineau în discuţii pe seama greşelilor altora, dar aveau grijă să schimbe subiectul, când eram aproape să-i aud… Şi cum răul iese mai bine în evidenţă, aveam impresia că toţi sunt la fel: nişte oameni care se străduiesc să trăiască de ochii celorlalţi, într-un sistem de restricţii pe care-l numeşti „credinţă”.

Eram în familie de adventişti, veneam la adunare, dar inima mea era departe. Eu nu aveam o legătură personală cu Hristos. Mă chinuia gândul că o să duc şi eu o viaţă pe două planuri. Să fac pe creştinul la adunare şi să doresc şi după plăcerile lumii. Gândurile îmi zburau spre o viaţă liberă de îngrădiri, spre visurile împrumutate din cărţi, filme, din invitaţiile prietenilor care aveau timp pentru mine.”

Momentul era prielnic plecării.

Fiul cel mai tânăr a zis: ”Tată, dă-mi!”

Acest cuvânt nu a venit spontan, la întâmplare. Nimeni nu cade deodată; nu pleacă deodată. Îndepărtarea începe încet… încet. Aţi văzut în ce fel. Plecarea e inevitabilă în aceste condiţii, căci nimeni nu poate sluji la doi stăpâni, nu poate rămâne în duplicitate. Fiecare om ajuns la o răscruce, trebuie să aleagă.

TEMA II

O  RELIGIE  CU  INTERDICŢII?

 

Unul dintre pastorii bisericii noastre povestea o experienţă de-a sa:

„Călătoream cu avionul spre Chicago. Lângă mine avea locul o doamnă. Nici nu s-a aşezat bine şi a început să vorbească. Era o fire comunicativă.

Ştiţi, eu caut întotdeauna să trăiesc o viaţă cât mai plăcută.

– Interesant, i-am răspuns eu, şi eu caut să trăiesc o viaţă cât mai plăcută.

După această introducere, ea a mai adăugat:

Eu sunt o femeie liberă. Soţul meu nu mă întreabă unde mă duc. Pot călători unde-mi place!

– Şi unde vă place să mergeţi?

-Unul dintre cele mai plăcute locuri este Las Vegas. E un oraş minunat. Găseşti distracţii pe toate drumurile.

Apoi, mi-a povestit despre muzica de acolo, despre jocurile de noroc, băuturile tari care se pot găsi acolo. Am întrebat-o:

– Atunci ce căutaţi la Chicago?

Ea mi-a răspuns:

Merg la părinţi. Ei locuiesc în apropiere de Chicago. Când eram mică, familia mea şi cu mine locuiam în oraş. Părinţii mei erau foarte religioşi. Au o religie foarte severă şi foarte strâmtă. Când am devenit matură mi-am zis: ”Acum gata cu religia asta! Are atâtea lucruri pe care nu trebuie să le faci. Vreau să trăiesc o viaţă liberă ca să mă pot bucura de toate lucrurile din lume.”

Am întrebat-o:

Dar ce fel de religie au părinţii dumneavoastră?

– Adventişti de ziua a şaptea, mi-a răspuns ea. Este o religie în care nu ai voie să faci prea multe lucruri. O serie întreagă de interdicţii. Nu ai voie să bei, să fumezi, să mergi la cinema, să dansezi. Sunt atâtea lucruri pe care nu ai voie să le faci. Destul însă despre mine. Dumneavoastră cu ce vă ocupaţi?

ŞANSA

Oricine-ai fi, eşti doar un trecător,

De multe ori un înşelat,

De-atâtea ori înşelător…

 

Eşti uneori mult mai puţin decât nimic,

O brumă doar de existenţă;

Ca o insectă

Ce se naşte şi-i zdrobită în acelaşi ceas de seară,

Fără a şti măcar că sunt pe lume

Nopţi fără să doară,

Sau că există undeva şi zi, ori clipe de senin

Din abundenţă.

 

Eşti numai om,

Fărâmă de noroi,

Sătul de oboseală şi rutină.

 

Poţi fi pustiu şi singur zi lumină,

Dar poţi umbla cu Dumnezeu.

Chiar dacă azi eşti doar nămol

Problema e: să vrei

Să-ţi fie dor.

Daniel Chirileanu, Corigenţi la… a doua venire, , pag. 308

TEMA  III

ISPITELE PLĂCERILOR ŞI BUCURIILE TRECĂTOARE

Să întrerupem puţin istorisirea.

Fiul cel mic a zis: ”Tată, dă-mi ce mi se cuvine!” A strâns totul şi a plecat într-o ţară îndepărtată, iar acum e liber. Face ce vrea el. Nu mai sunt nici un fel de îngrădiri. Poate să se bucure de viaţă…

Şi astăzi lumea oferă posibilităţi de a cheltui averea, sănătatea, educaţia aleasă, timpul preţios. Şi azi, mai mult ca oricând, vrăjmaşul orbeşte pe tineri cu plăceri şi bucurii momentane, cu scopul de a-i ruina fizic, moral şi mintal. El ştie bine cu ce fel de material are de-a face şi el şi-a pus în joc toată înţelepciunea sa infernală, ca să născocească obiceiuri şi plăceri pentru tineri, care să-i despartă de Isus.

Atraşi de curentul irezistibil al satisfacerii plăcerilor de moment, tinerii pleacă. Unii poate locuiesc tot în acelaşi loc, dar sunt departe de Dumnezeu. Comoara puterii tinereţii e risipită. Anii preţioşi ai vieţii, puterile minţii şi strălucitele idealuri ale tinereţii, totul e mistuit de flacăra plăcerilor. Răspunsul lor la chemările şi apelurile lui Dumnezeu este la fel pentru toate vârstele: ”N-am timp acum!” Şi anii trec şi nu se mai întorc. Oare mâine, nu va fi prea târziu?

Vor înţelege ei oare la timp urgenţa şi importanţa chemării divine? Cei care cunosc, şi îi pot ajuta, să o facă în timpul rămas, întinzând astfel o mâna de ajutor într-un impas greu. Doamne ajută! Doamne, dă izbândă!

Amin!

TEMA  IV

O  EXPERIENŢĂ  SCHIMBATĂ

Să revenim la discuţia pe care am început-o. Femeia din avion l-a întrebat pe pastor:

– Dar dumneavoastră cu ce vă ocupaţi?

Acesta i-a răspuns:

Cum v-am spus şi mai înainte, şi eu caut să mă bucur de viaţă şi caut să mi-o fac cât mai plăcută. Serviciul meu este să vorbesc oamenilor despre Dumnezeu şi despre relaţiile lor cu Dumnezeu.

Mirată, dânsa m-a întrebat:

Probabil că faceţi aceasta într-un mod organizat, în cadrul vreunei biserici. Nu-i aşa?

– Da, i-am răspuns.

Şi care biserică? m-a întrebat curioasă.

Biserica adventistă de ziua a şaptea.

N-a lipsit mult să cadă de pe scaun. M-a întrebat apoi, cam repezită:

Cum poţi fi în acelaşi timp adventist şi să te bucuri de viaţă, să fi fericit, chiar cum ai spus adineauri?

I-am răspuns liniştit:

Da, şi eu am crezut odată că religia este un şir de „da” şi „nu”. Şi eu am simţit odată, ceea ce simţiţi dumneavoastră acum, dar apoi am căutat să cunosc pe Isus Hristos prin experienţa personală. De atunci viaţa mea s-a schimbat radical. Cu cât Îl cunoşteam mai mult pe Isus, cu atât mai multe motive aveam pentru a renunţa la plăcerile lumii acesteia. Am observat că toate plăcerile pe care mi le doream, mă îndepărtau de Isus. Dar am început să renunţ la ele. Cu cât renunţam la aceste lucruri, cu atât mai mult simţeam că El pune ceva mai bun în locul plăcerilor trecătoare ale lumii.

 

Vă amintiţi, reîncepu vecina de canapea, că la început spuneam cât sunt de fericită şi cât de mult îmi place să mă distrez. În realitate nu sunt deloc fericită. Nu există iubire în căminul meu. Am ajuns să caut unele lucruri ca Las Vegas-ul şi altele, pentru a-mi alunga gândurile că nu este bine ceea ce fac. Toate distracţiile mele nu sunt decât un acoperământ pe care caut să-l pun peste goliciunea inimii mele; iau cu mine mereu alcool şi pastile tranchilizante.

Aud uneori, în mintea mea nişte dorinţe care strigă după ceva mai bun. Mă simt de fapt o străină. Îmi trebuie o experienţă ca a dumneavoastră. Vreau să cunosc şi eu pe Dumnezeu, ca şi dumneavoastră. Oare mă va primi Dumnezeu după atâta timp de înstrăinare?

 

Desigur, i-am răspuns, dacă vă întoarceţi chiar astăzi, cât nu e prea târziu…Dumnezeu să vă ajute la aceasta!

Amin!

 

ACELA SAU ACTORUL

De ce să Te-alegem pe Tine Isuse?

Tu nu ştii fotbal, nici tangou şi nici război.

De ce să te urmăm?

Când niciodată n-ai venit cu noi prin discoteci

Şi niciodată n-ai dansat.

n-am auzit că-ai fi cântat cândva măcar un singur rock adevărat.

 

Toţi fanii tăi cu chipuri de icoană

Sunt depăşiţi ca orice utopie.

Şi toţi, nişte martiri cu capu-n nori;

Nu ştiu de altceva decât să creadă.

 

Nu eşti patron sau lider militar separatist,

Nu eşti nici stea de film

N-ai tatuaje, nici pletele murdare şi porţi încă sandale,

Când sunt la modă cizmele cu pinteni,

Chitările şi aparatele cu căşti.

 

Ce semne, ce minuni mai ştii să faci?

În veacul nostru bântuit de alte ritmuri.

Noi, toţi, cu cizmele din piele, cu pinteni şi cu plete nespălate;

Cu rock pe buze şi în căşti,

Cu hainele doar zdrenţe şi dragostea murdară;

Avem nevoie de un star, ne trebuie un lider!

De asta întrebăm: „Eşti Tu Acela?”

Sau aşteptăm pe altul?

……………………………………………..

Da, … Eu sunt.

Dar cântul Meu e mult mai lent,

Pentru că nu poţi purta crucea cântând rock.

Şi-aveţi dreptate, mai port încă sandale

Fiindcă la inima omului se ajunge numai pe jos.

Nu-s lider militar, pentru că nu poţi iubi şi ucide.

Nu sunt nici stea de cinema, Actorul nu sunt Eu,

Actorul este el – Înşelătorul –

El m-a rănit, deci tatuaje am; în piept, pe mâini, pe frunte şi picioare.

Actorul va juca un ultim episod.

Actorul nu sunt Eu, actorul este el – Înşelătorul.

Eu,… Sunt Acela… care-am murit pentru că v-am iubit.

Daniel Chirileanu, Un vuiet pe ‘nălţimi, pag. 46

TEMA V

IUBIREA TATĂLUI: MOTIVUL ÎNTOARCERII

 

Fiul risipitor şi-a venit în fire. După ce a cheltuit totul printr-o viaţă destrăbălată, a venit o foamete în ţara aceea, iar el a început să ducă lipsă. Era dezamăgit. A ajuns să se îngrijească de porci.

Mai devreme sau mai târziu apare criza. Ea de fapt face gândurile să se întoarcă din nou la Dumnezeu, către Tatăl. Acum începe să capete o viziune nouă cu privire la evaluarea valorilor. A ajuns să cunoască din proprie experienţă, că după plăceri, urmează sărăcia, robia.

Uşa pe care o crezuse a libertăţilor, nu era decât intrarea în închisoarea patimilor ce-l stăpâneau acum. În final, lumea ne oferă doar lipsuri, neîmpliniri, dezamăgiri şi niciodată realizări depline şi statornice.

„Fericirea izvorâtă din bucuriile pământeşti, este tot atât de schimbătoare ca şi împrejurările care îi dau naştere, dar pacea lui Isus este o pace continuă şi dăinuitoare.”

Gândul întoarcerii la Dumnezeu, în biserică, devine tot mai insistent, mai puternic. Duhul lui Dumnezeu lucrează pentru a-l aduce pe cel plecat, înapoi. În anii neliniştiţi ai tinereţii lui, fiul risipitor socotea pe tatăl său, un om aspru şi sever. Cât de cu totul altfel îl înţelegea acum!

La fel, şi aceia care sunt amăgiţi de Satana, cred că Dumnezeu este aspru şi sever. Ei îşi închipuie că Dumnezeu aşteaptă să-i poată condamna şi pedepsi, şi nu este dispus să primească pe păcătos cât timp mai este un motiv legal pentru a nu-l ajuta. Legea Lui o privesc ca pe o restrângere a fericirii oamenilor, un jug greu de care ar vrea mai bine să scape.

Dar omul ai căror ochi au fost deschişi prin iubirea lui Hristos, vede pe Dumnezeu plin de îndurare. Acestuia, Dumnezeu nu-i mai apare tiran şi nemilos, ci ca un tată plin de dorinţa de a îmbrăţişa pe fiul pocăit.

„Mă voi duce la tatăl meu si-i voi zice: „Tată, am păcătuit împotriva cerului şi împotriva ta…”La fel de hotărât ca atunci când a plecat de acasă, fiul risipitor porneşte acum înapoi. Nu-i pasă de cei care-l arată cu degetul şi râd de cel zdrenţuit acum.

După ce te ajută să risipeşti, lumea te batjocoreşte, caută să pună piedici pe drumul întoarcerii la Dumnezeu. Grea încercare…dar ceva nespus de profund îl atrage pe fiu către casă: iubirea tatălui. Iubirea acestui tată l-a căutat şi l-a găsit pe fiul pierdut. Această iubire puternică, l-a înviat cu adevărat pe fiul său mort în păcate. Bunătatea şi mila izvorâte din inima acestui tată, i-au dat putere şi speranţă fiului său să-şi vină în fire şi să se întoarcă acasă. Dacă n-ar fi existat iubirea tatălui, fiul ar fi fost pierdut pentru totdeauna.

Întoarcerea omenirii pierdute înapoi la Dumnezeu, e posibilă prin iubirea Lui. „Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea…” Tatăl şi-a văzut fiul de departe. Îl aştepta. L-a recunoscut. I-a ieşit înainte. Nu l-a mustrat. L-a iubit doar…

Cineva aşteaptă; Dumnezeu aşteaptă şi doreşte ca cei pierduţi să se întoarcă. Fiul îşi recunoaşte vina lui şi nu cere drepturi de urmaşi. Ajuns însă acasă, el este primit ca un fiu. El este motivul bucuriei tatălui şi a celor din casă. Şi au început să se veselească.

În ceruri este mare bucurie când un păcătos se întoarce de pe drumul rău la o viaţă nouă în Hristos. Pentru fiul risipitor întors acasă, aceasta însemna sfârşitul unei vieţi mizerabile şi nenorocite, dar în acelaşi timp şi începutul unei vieţi noi, o viaţă adevărată, plină de satisfacţii, trăită cu rost, cu un scop înalt.

El s-a împărtăşit de iubirea părintească pe care abia de acum a început s-o cunoască şi s-o primească în inima sa. Totul a fost ca el să se întoarcă, adică, putem spune că a avut curajul întoarcerii. Aceasta este de o mare importanţă în sufletul unui fiu pierdut. Dumnezeu însuşi va întări paşii unui astfel de om şi-l va ajuta să-i facă siguri şi binecuvântaţi.

Amin!

 

ISUS, COLEGUL TĂU IRONIZAT

Colegul meu de bancă

este de la ţară.

Nu prea-I umblat pe la oraş.

 

Nu-I unul din aceia cu relaţii,

e altfel;

nu ştiu cum să spun…

Nu-I arogant, nu-I nici flegmatic;

E-un tip de treabă, n-am ce spune,

dar nu prea-mi place că-I cinstit.

 

Am bănuit că poate-I pocăit,

sau e călugăr.

 

Acasă n-au televizor,

nu-I microbist…

Colegii mei râdeau de El;

Pe undeva am râs şi eu;

Era prea depăşit.

 

În noaptea asta am aflat că-ar fi plecat.

 

Am o scrisoare de la El,

Îmi spune:

Deşi Eu n-am fost pocăit

Şi n-am televizor, nici n-am trăit pe la oraş,

Am fost şi-ţi sunt prieten;

Te voi iubi pân’la sfârşit.

 

ISUS,

colegul tău ironizat…

TEMA  VI

O NOTĂ DISCORDANTĂ

Până aici, în parabola Domnului nu este arătat nimic care să tulbure scena bucuriei. Dar până la urmă, Isus introduce un element nou.

Fiul cel mare era la câmp. Când s-a apropiat de casă a auzit muzică şi bucurie. A chemat pe unul din robi şi l-a întrebat ce este. Când a auzit, s-a întărâtat la mânie şi nu voia să intre. Tatăl iese afară şi-l invită iubitor în casă la marea bucurie. Răspunsul pe care fiul cel mare îl dă tatălui, dă în vileag adevăratul lui caracter.

– Eu îţi slujesc ca un rob. Niciodată nu ţi-am călcat porunca. Mie nu mi-ai dat vreodată măcar un ied să mă veselesc cu prietenii mei. Dar când a venit acest fiu al tău, i-ai tăiat viţelul îngrăşat.

Doi fii sunt în această pildă. Unul e deschis, sincer; îşi cere dreptul, pleacă, dar se căieşte şi apoi revine acasă. Cel mare arată acum, că şi el socoteşte robie, îngrădire, viaţa lui la casa părintească. Între el şi tatăl lui nu se crease o legătură de iubire. Şi acest fiu îşi făcuse o imagine greşită despre tatăl său. El n-a ieşit însă din poruncile tatălui său ca să nu piardă răsplata…

Fiul cel mic risipeşte întreaga parte din avere. Iar cel mare nu dorea decât un ied. Nu dorea o viaţă destrăbălată, dar un păcat mic… nu strică. Voia să se veselească cu prietenii lui, nu acasă. Deci, avea şi el un cerc de prieteni, unde se simţea mai bine ca acasă. Dar el făcuse lucrul acesta în ascuns.

S-au prezentat câteva experienţe ale celor plecaţi şi care s-au întors la Isus. Fiul cel mare nu a plecat din biserică. El slujeşte. Dar socoteşte lucrul acesta ca o povară. E greu, dar merită: eşti apreciat, eşti bine văzut de toţi, lăudat şi la urmă vei fi răsplătit, socotind că Dumnezeu apreciază în felul acesta oamenii. Oamenii, se uită la ceea ce izbeşte privirile, dar Dumnezeu Se uită la inimă. El cunoaşte totul: motivele ascunse, păcatele îngăduite, viciile păstrate, tendinţa de a împăca plăcerile lumii cu lucrurile sfinte.

Pentru că nu a experimentat iubirea lui Dumnezeu, i se pare nedrept ca acela care a săvârşit păcate mari, să fie primit cu bucurie în Biserică.

În dreptul fiului cel mare, pilda se încheie fără a spune dacă mândria lui a cedat şi dacă a intrat în bucuria celor din casă.

Urmează ca fiecare să decidă în dreptul său, pasul pe care doreşte să-l facă. Aproape mântuiţi, lângă uşă… Sau, reconsiderând totul ca să intrăm în bucuria Stăpânului, Tatălui. Alegerea ne aparţine. Să avem grijă să fie alegerea cea bună pe care o aşteaptă şi Mântuitorul.

 

AMIN!

ÎNCHEIERE

Acum, la urmă, se pare că trebuie să schimbăm ceva. Ne-am propus la început să cercetăm parabola fiului risipitor, dar ea ne vorbeşte despre doi fii risipitori, şi am descoperit de fapt, „Parabola unui tată minunat, gata oricând să primească pe păcătosul pocăit.”

De ce pleacă tinerii?

Mai întâi ei se pierd în familie, apoi… în biserică. Aici fiind, se înstrăinează. Ei nu au o legătură personală cu Hristos. Ei nu sunt îndrumaţi spre El, şi religia pare în ochii lor doar un sistem de restricţii. De multe ori, familia are breşe şi îndepărtarea pare uşurată. Pe de altă parte, lumea îşi prezintă reclamele ei atrăgătoare, arătând viaţa parţial şi doar momentele de satisfacţie uşoară ce le poate oferi.

 

„Dar voi, nu vreţi să vă duceţi? Doamne, la cine să ne ducem?” Căci lumea cu pofta ei trece, dar cine face voia lui Dumnezeu rămâne în veac, găseşte adevărata fericire. Fraţii mei tineri, să avem grijă ce citim, ce ascultăm sau ce obişnuim să privim. Să cântărim bine invitaţiile pe care prietenii ni le fac. Să nu lăsăm ca acestea să ne îndepărteze pe neobservate de Isus. Să ne apropiem de El prin Cuvântul Său, să vorbim cu El prin rugăciune, să lucrăm împreună cu El pentru salvarea semenilor noştri. Vom găsi altfel adevăratul rost al vieţii.

 

Ai pornit cumva pe o cale aleasă de poftele tale? Te-ai îndepărtat cumva de Dumnezeu? Ai încercat să te desfătezi cu fructele fărădelegii? Au dat greş planurile tale? Eşti undeva singuratic şi părăsit? Nu uita că Dumnezeu te iubeşte, te izbăveşte încă şi te aşteaptă. Vino acasă, cât mai curând! Vino acasă! Oriunde ne-am afla, un glas insistă: „Sculaţi-vă şi plecaţi, căci aici nu este odihnă pentru voi!”

 

Vino la Tatăl tău. El te cheamă şi zice: „Întoarce-te la Mine, căci Eu te-am răscumpărat.” Isaia 44:22. Fiu pierdut, sau fiică pribeagă, întoarce-te acasă! Tatăl tău te aşteaptă de mult cu braţele deschise, cu braţele întinse… Te aşteaptă chiar pe tine, vino la El acum!

AMIN!

poezie de „rezervă”

RĂTĂCIRE

 

De multe ori

Uit că sunt al Tău, Dumnezeule;

Închei afaceri cu vânzătorii de zei,

Te vând, Te cumpăr înapoi

Şi iar Te vând…

De fiecare dată mai uşor, mai ieftin;

Dar Te răscumpăr din ce în ce mai greu…

Că Te scumpeşti mereu.

 

Nu ştiu când am învăţat joaca asta nebună,

Dar mă trezesc jucându-mă,

Oare de ce numai străinii Te adună,

Iar eu Te vând în fiecare lună?

…Poate pentru că Te-am moştenit de la tatăl meu?

 

Erai în moştenire,

Stăteai la mine, dar nu erai al meu.

Cu timpul m-am crezut stăpân pe Dumnezeu

Şi Te-am pierdut.

 

Acum, aş vrea să vii din nou acasă,

Sunt prea sărac să Te mai cumpăr înapoi.

Dar, dacă vii,

Ne-om aşeza la masă

Şi Tu vei frânge pâinea,

Iar eu Te voi sluji;

Să ştie vânzătorii de dincolo de gând

Că-s prea bogat să Te mai vând.

Daniel Chirileanu, Corigenţi la… a doua venire, pag. 12

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *