ÎNTÂLNIRE CU ISUS
OAMENI CARE L-AU ÎNTÂLNIT PE ISUS

CUPRINS:
1. Deschidere 40/100 Lângă crucea Ta, Isuse!
2. Rugă
3. Introducere –
4. Reporter:
5. Interviu: Tâlharul de pe cruce –
6. COR + COM 33/100 Am fost iertat de Dumnezeu
7. Poezie: Şi totuşi –
8. Interviu: Sutaşul –
9. COR + COM 4/52 Un nume ca al nimănui
10. Interviu: Pilat –
11. COR+COM 10/52 Nu ştiam că şi eu Te-am răstignit
12. Poezie:Palmele Lui –
13. Interviu: Iuda –
14. COR + COM 34/100 Ce bun e Dumnezeu!
15. Interviu: Nicodim –
16. Poezie: Marele moment –
17. Încheiere + sărbătoriţi luna ianuarie –
18. COR BĂRBĂTESC – Domnul slavei
19. Închidere 77/100 Atâta dor…
20. Rugă
21. Postludiu – ieşire

INTRODUCERE

Vă invităm să participaţi la o întoarcere în timp. Vom sta de vorbă cu persoane interesante, care au avut o experienţa profundă, venind în tangenţă cu viaţa Domnului Hristos.

Vom avea ocazia să fim martorii unui interviu luat de un reporter mai multor persoane care au fost în contact direct cu Domnul Isus Hristos.

Numele personajelor care vor fi intervievate nu îl vom dezvălui. Vă spun doar că vor fi 5 interviuri, deci 5 persoane. Pe parcursul acestui program va trebui să descoperiţi dumneavoastră numele persoanei care-şi deschide sufletul în faţa noastră. Veţi primi o bucată de hârtie, şi dacă aveţi cu ce scrie, vă invităm să o faceţi. Din ceea ce vor relata personajele, cu siguranţă vă veţi da seama despre cine este vorba pentru că scopul programului nu a fost să facem un concurs, ci ca să… fim atenţi la ceea ce vor dezvălui cele 5 personaje din preajma Domnului Hristos şi apoi… să ne facem o analiză personală dacă cumva facem parte din una din cele 5 categorii de persoane.

Să ascultăm cu atenţie fiecare interviu, apoi, după fiecare personaj vă vom invita să cântăm. Fiecare piesă a fost aleasă anume. Dacă vom reuşi să identificăm personajele, cuvintele cântărilor vor avea cu totul altă semnificaţie, vom putea cânta „alături” de persoanele care l-au întâlnit pe Isus.

La sfârşitul programului vă voi întreba numele personajelor.

Dacă vom fi atenţi vom avea fiecare de învăţat câte ceva în urma acestui program. Amin!
1.TÂLHARUL DE PE CRUCE.

Reporter: – Cum L-ai cunoscut pe Isus?

Tâlharul: – Îmi este greu să răspund… Trebuie să amintesc că am avut o viaţă atât de zbuciumată. Am fost neînţeles şi singur. Am căutat pe cineva care să mă înţeleagă. Din nefericire acei oameni care m-au primit erau din cei fără căpătâi. Acum realizez cum am cedat în faţa hotărârilor rele pe care ei le luau. La început nu am vrut să merg cu ei.
Dar m-au ameninţat că mă alungă.
Despre Isus a venit vestea şi la noi. Se spunea că făcea minuni şi că-i învaţă pe oameni despre Împărăţia lui Dumnezeu. Am mers într-o zi şi L-am ascultat. Cuvintele lui erau adevărate, simţeam cum mă răscoleau şi îmi aminteau de starea mea. Aş fi vrut să-L urmez. Dar preoţii ne spuneau că e un înşelător, că mai marii nu cred în El.
Şi m-am lăsat amăgit de ei, bănuind că, totuşi, nu au dreptate.

R.: – Cum ai ajuns la închisoare?

T.: – Aş fi ajuns mai demult aici dacă m-ar fi prins… Mă apucasem împreună cu celălalt, de tot felul de tâlhării la drumul mare; aşa alesesem noi să ne câştigăm existenţa. Într-o zi am omorât un om pentru câţiva bani, şi ne-au prins. Aşa am ajuns unde meritam. Am văzut pe ISUS în sala de judecată. Eu eram foarte nervos şi apăsat de situaţia fără ieşire în care mă aflam. Ştiam că voi fi omorât pe cruce, că toţi răufăcătorii. M-a surprins un lucru: ce căuta ISUS aici, ce făcuse?; mai cu seamă că însuşi Pilat nu-l găsea vinovat cu nimic.

R.: – Dar tu găseşti că S-ar fi putut face vinovat de ceva?

T.: – Nu. Uită-te la mine. Sunt, prin alegerea mea regretabilă, un hoţ. Ca orice „profesionist” cunosc destul psihologia omului rău. ISUS nu a vrut să aleagă ce am ales eu, pentru că era pur şi simplu, bun, adică, alesese deja. Ştii, nu poţi fi în acelaşi timp şi bun şi rău.
Mai degrabă preoţii, au fost cei care au ales răul spre a-L pierde pe ISUS. Când alegi să faci răul, ajungi să ucizi chiar şi un om nevinovat.

R.: – După judecată, L-ai mai văzut pe ISUS?

T.: – Da. Am urcat împreună drumul spre Golgota, cărându-ne fiecare crucea. A fost oribil. Gloata ce ne înconjura din mers vuia ca o mare de diavoli. Ne scuipau, ne loveau, blestemau cuprinşi de o demenţă îngrozitoare. Frământaţi din toate părţile de ura lor, înaintam greoi. Eu, aţâţat de tensiunea din jur, blestemam scrâşnind din dinţi. Dacă aş fi avut o putere i-aş fi nimicit pe loc pe toţi. Soldaţii romani ne biciuiau în timp ce ne târau după ei. Doamne, mă înfior şi acum când îmi amintesc. Tensiunea era atât de mare încât am crezut că înnebunesc. O clipă, am putut să-L zăresc pe ISUS. Şi ce am văzut atunci, pentru mine a însemnat începutul mântuirii mele. Târându-se greoi sub povara crucii, ISUS era liniştit. M-aş fi aşteptat la orice numai la asta nu. Avea tot dreptul să se revolte, după atâtea chinuri îndurate. Ia închipuie-ţi, cei pe care i-ai învăţat atâtea, pentru care ai făcut atâtea minuni să te scuipe, să te dea la moarte cu atâta patimă. Dar EL nu scotea nici un sunet, ca şi cum nici nu ar fi auzit, nici nu ar fi văzut în jur. Mergea înainte. La un moment dat, epuizat, s-a prăbuşit sub cruce. Atunci am sperat că-L vor lăsa în pace. Un soldat roman a ales din mulţime un om să-I ducă mai departe crucea. Când am ajuns pe deal, simţeam că inima o să-mi spargă pieptul. Nu vroiam să mor, mi-era cumplit de frică. Ştii frica unui condamnat să-şi vadă moartea cu ochii este cred, cea mai degradantă trăire. E senzaţia unei descompuneri a fiinţei la care eşti silit să asişti. Vrând să mă distrag tensiunii ce mă domina, am privit iar la ISUS, şi privind am uitat de mine. Ne-au pus pe cruce. Când mi-au bătut cuiele în mâini şi-n picioare aproape că am leşinat de durere. Apoi crucile au fost ridicate. Durerea a ajuns la paroxism. Privind la ISUS însă, am suportat-o. Iată-L, atârnând ca şi mine, păcătosul, suferind ca şi mine.
Era nedrept să fie aşa. Privind la liniştea cu care suferea totul, începeam să-L înţeleg. Gloata urla înnebunită parcă de atitudinea lui ISUS. Preoţii, uitând că jucau înaintea oamenilor rolul de sfinţi, îl batjocoreau cu patimă. ISUS a privit la preoţii desfiguraţi de ură, la oamenii de rând orbiţi şi ei, la soldaţii romani ce-I împărţeau haina la zaruri, şi a spus doar atât: „Iartă-i, Doamne căci nu ştiu ce fac!”

R.: – Ce au însemnat pentru tine aceste cuvinte?

T.: – Siguranţa că EL este FIUL LUI DUMNEZEU. Numai Dumnezeu putea să iubească aşa. Atunci am înţeles că şi pentru mine exista scăpare. Colegul meu însă, nu L-a înţeles. Batjocoritor, i-a spus: „Dacă eşti Fiul lui Dumnezeu, atunci mântuieşte-Te pe Tine şi mântuieşte-ne şi pe noi”.

R.: – Crezi că nu avea dreptate?

T.: – Nicidecum. I-am şi spus-o de fapt: „Nu ţi-e teamă ţie de Dumnezeu? Drept este ca noi să suferim, EL, suferă pe nedrept”. Şi atunci n-am mai răbdat, şi I-am spus lui ISUS: „Doamne, adu-Ţi aminte de mine când vei veni în Împărăţia Ta”.

R.: – Cum te-a primit ISUS?

T.: – M-a privit cu o blândeţe nesfârşită şi mi-a spus atât: „Adevărat îţi spun acum, că vei fi cu Mine în rai!” Atunci, o pace nemaicunoscută m-a cuprins, şi am înţeles că sunt SALVAT! Atârnam pe o cruce, nu mai eram singur, nu mai eram pierdut. Frica dispăruse, durerea îmi sfâşia corpul, dar eram liniştit. Câştigasem ceea ce niciodată nu îndrăznisem să sper: câştigasem: CERUL!

R.: – Vedeţi, omului îi este îngăduit până în ultima clipă a vieţii să-L aleagă pe Dumnezeu. Totuşi e riscant să amâni hotărârea. De altfel, reala convertire nu are nimic de-a face cu amânarea.
Aţi luat deja o hotărâre?..

ŞI TOTUŞI

Aşa cum sunt
Mă strădui să m-agăţ de Tine,
Căci altfel n-am fost niciodată.
Dar vreau mai bine
Cu gânduri mai senine,
O viaţă mai curată

Aşa cum pot
Cioplesc în mine-o formă vie
Căci altfel niciodată n-am putut.
Dar vreau să se mai ştie
Veşti despre veşnicie
Prin mine cel ce să-Ţi servesc
n-am vrut.

Şi totuşi…

Aşa cum voi fi
Mă vrei o, Bunule, şi-acum,
Căci altfel al Tău n-am să fiu vreodată.
Tovarăş de Ţi-aş fi de drum
Şi dacă-n toate-aş vrea să mă supun
Mi-ai face viaţa altfel:
mai curată.

Deci…,
Aşa cum sunt, aşa cum pot,
Voi spune: vreau.
Şi-atunci Tu mă vei face
Cum nu pot şi cum nu sunt,
Şi-mi vei alege Tu
Cărări pe care să merg
Cărări ce mă despart
de pământ. Iacob Coman, Şi să-L cunosc, pag.56

2.OMUL CARE L-A RĂSTIGNIT PE ISUS

R.: – Cum ai ajuns în Iudeea?

SUTASUL: – Am fost trimis în misiune aici. Fiind mai vechi în serviciul armatei am fost ales comandant peste o sută de soldaţi. Printre alte îndatoriri mi-a fost încredinţată executarea condamnaţilor la moarte.
Aceştia erau de regula tâlhari sau instigatori la revoltă împotriva Cezarului.

R.: – Spune-mi, nu îţi venea greu să comanzi acele torturi groaznice?

S.: – Sincer să fiu, mă gândeam foarte rar la asta. Eram conştient că îmi făceam datoria şi atât. Nu eram eu răspunzător de condamnarea lor. De asta se ocupau superiorii, şi cum ordinele nu se comentează ci se execută…

R.: – Ai putea să-mi descrii un caz care te-a impresionat?

S.: – Da. Am şi acum în minte un om care a fost condamnat dintr-o vină ciudată: aceea de a se fi autointitulat Împărat al iudeilor. Auzisem multe despre El înainte. Într-o zi chiar am avut ocazia să-L ascult.
Avea o vorbire neobişnuită. Povestea despre o aşa zisă Împărăţie a unui Dumnezeu al dumnezeilor, despre faptul că El este Fiul lui Dumnezeu care a venit pe pământ pentru a ne mântui de păcatele noastre. Făcea chiar şi vindecări miraculoase. Da, da…

R.: – Ce s-a întâmplat cu El de a ajuns să fie condamnat?

S.: – Şi eu m-am întrebat la fel când l-am văzut la Pilat. Ordinul era ordin şi trebuia executat, aşa că L-am răstignit. Să ştii însă că a fost singura condamnare pe care am ordonat-o cu o strângere de inimă.
Asta poate pentru că până atunci am avut de-a face doar cu tâlhari sau criminali. Am pus pe un soldat să-i bată pe cruce deasupra, vina pentru care s-a făcut vrednic de moarte: „ISUS din Nazaret, Împăratul Iudeilor”. Ştii, mă interesa reacţia norodului. Când au citit inscripţia furia lor n-a mai avut margini. Preoţii îndârjiţi, strigau să fie dată jos. N-am putut să înţeleg de ce se simţeau jigniţi, doar ei fuseseră cei care îl condamnaseră la moarte pe baza acestei afirmaţii.
Ciudaţi, tare ciudaţi şi evreii ăştia…

R.: – Dar ISUS cum a reacţionat?

S.: – Cum să-ţi spun, aşa om nici că am mai întâlnit. Avea o faţă neobişnuit de blândă în contrast cu suferinţele ce le îndura. Privind la soldaţii mei care-i împărţeau haina la zaruri, a spus atât: „Iartă-i, Doamne căci nu ştiu ce fac!”. Aceste vorbe m-au pus pe gânduri: Cum adică, ei nu ştiu ce fac? Atunci mi-a trecut prin minte un gând: Dar, dacă El este cu adevărat Fiul lui Dumnezeu?; noi L-am ţintuit pe cruce, suntem deci complici la moartea Sa… Un alt gând veni repede să mă liniştească:
Ei, superstiţii, prejudecăţi de-ale evreilor, chiar aşa să mă fi prostit în ultimul timp?; şi El e un om ca toţi ceilalţi, chiar dacă e mai deosebit. Este adevărat că toţi ceilalţi condamnaţi, când îi ridicam sus pe cruce, blestemau, urlau. ISUS, însă n-a scos un cuvânt. Privind la El, mă uimea reacţia lui. Ştii, crucificarea provoacă cea mai ascuţită suferinţă.
Pe faţa acestui om, însă se citea un alt fel de suferinţă. Mă întrebam ce ÎL preocupa?…

R.: – Ce s-a întâmplat în continuare?

S.: – Deodată s-a întunecat în plină zi. Luaţi prin surprindere, ne-am înspăimântat cu toţii. Cam trei ore a durat acest fenomen ciudat.
La un moment dat L-am auzit pe ISUS strigând: „Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, de ce m-ai părăsit?” M-am înfiorat de uimire: de ce să părăsească Dumnezeu pe un om nevinovat? Nu cumva pentru că, El spunea…
Ah, nu puteam să înţeleg până la capăt, ceva mă oprea. Apoi, cu un ultim efort ISUS a strigat: „Tată, în mâinile Tale Îmi încredinţez duhul!”. Atunci s-a făcut un cutremur mare şi am văzut morminte deschizându-se şi oameni înviaţi au ieşit din ele. Sincer să fiu m-a cuprins o groază de nedescris. Şi, în timp ce totul în jurul meu se agita, am auzi o voce clară, vocea lui ISUS care-mi spunea cu blândeţe:
„Eu, şi pentru păcatele tale M-am jertfit. Vino, te aştept!”…
Atunci, abia atunci, după ce L-am răstignit, L-am înţeles.
„Cu adevărat, omul acesta era Fiul lui Dumnezeu!”. Am îngenunchiat lângă cruce şi… am plâns. Niciodată n-am făcut-o până atunci, un bărbat niciodată nu trebuie să plângă. Dar, atunci am regretat tot răul pe care-l făcusem. Cum, Fiul lui Dumnezeu să mă ierte pentru tot ce i-am făcut? Credeţi-mă, şi un câine ar fi plâns regretând. Şi în timp ce plângeam ca şi-un copil, am simţit o pace nemărginită umplându-mi sufletul. Iată-mă împăcat cu Dumnezeu! De acum nu-L voi mai părăsi, chiar dacă asta însemna să-mi schimb viaţa!…

R.: – Cu siguranţă, acest om şi-a schimbat viaţa în bine. Toţi avem nevoie de schimbare. Aţi experimentat-o deja?

3. PILAT

R.: – Te văd frământat, ce s-a întâmplat?

PILAT: – Mă tulbură un gând de câtva timp, şi nu-l pot alunga… Ştii, cred că am făcut o greşeală: am condamnat la moarte un om nevinovat. M-am lăsat influenţat de preoţii aceia veninoşi care mă tot hărţuiau şi ameninţau. Ce era să fac, nu puteam să-mi pierd funcţia doar pentru un om? Am încercat să-i fac să se răzgândească, dar ei insistau şi insistau să-L răstignesc.

R.: – Cu ce te-ai ales după acest eveniment?

P.: – Bine zis, cu ce m-am ales. Speram să obţin liniştea, nici Cezarului şi nici mie nu ne plac revoltele acestor sălbatici. Închipuie-ţi, nişte neciopliţi să mă şantajeze ca să le fac lor jocul. Se pare însă că m-am înşelat, în curând voi fi înlocuit din funcţie. Oricum, mă simt obosit şi ce e mai rău e că nu am pace sufletească deloc.

R.: – Iţi mai aminteşti cum a început totul?

P.: – Într-o dimineaţă, am fost sculat de câţiva preoţi obraznici. Am acceptat să-i primesc din dorinţa de a scăpa cât mai repede de ei. Când am auzit însă cererea lor, am rămas uimit. Auzisem despre acel om pe nume ISUS că este inofensiv. Acuza care i-o aduceau ei era o minciună.
Niciodată nu am trimis la moarte un om nevinovat. Iniţial, preoţii l-au acuzat că instiga poporul la răzvrătire. Le-am spus că nu cred.
Aflasem de la subordonaţii mei, că acest om, dimpotrivă, susţinea şi îi învăţa pe oameni să se supună autorităţii noastre. Atunci, insistenţi, i-au adus o altă acuză, anume că s-ar fi proclamat pe sine Împărat al iudeilor. Ciudat. Am cerut să fie adus acest ISUS şi l-am întrebat dacă este adevărat. Ştii ce mi-a răspuns: „Da, sunt!”. Faţa sa exprima atâta calm şi siguranţă, încât m-am înfiorat. Repede, însă mi-am zis că numai un om visător, iresponsabil, poate să se poarte aşa. Şi cum eu nu eram pus acolo ca să-i scap pe iudei de lunatici inofensivi, şi nici să mă amestec în treburile lor religioase, i-am trimis la Irod ca să le rezolve el problema.

R.: – Cum se face, totuşi, că n-ai scăpat de ei?

P.: – Nici nu-ţi imaginezi cât de neplăcut surprins am fost când m-am trezit din nou cu ei la mine. Mi-am zis atunci că dacă este cineva nebun în toată povestea asta, atunci nu pot fi decât acei nesuferiţi de preoţi. Gălăgioşi şi răi, parca înadins vroiau să-mi facă zile negre. M-am gândit că n-ar strica să pedepsesc nebunia, dar nebunia lor, primejdioasă pentru cei din jur. Atunci am privit cu atenţie la ISUS. I-am privit ochii, trăsăturile feţei. Privirea îi era clară, deosebit de pătrunzătoare. Fruntea îi era luminată de înţelepciune, gesturile îi erau blânde. Nu, cu siguranţă, nu aşa arăta un om nebun. Atunci, de ce nu se apără? De ce se lasă târât în toată povestea aceea mârşavă? L-am întrebat dacă susţine în continuare că este Împăratul iudeilor. Atunci, m-a privit drept în ochii, şi mi-a răspuns tot cu o întrebare: dacă vreau să mă conving, sau doar să-l incriminez?
M-a şocat. Cu ce drept intra omul acesta în sufletul meu? M-am trezit nesigur. Am citit atunci în ochii lui o tristeţe adâncă, şi nu ştiu de ce, am simţit că pierd ceva preţios. Deodată mi-am amintit de scrisoarea aceea ciudată pe care mi-o trimesese soţia mea cu puţin timp înainte de toate acestea. Mă avertiza să nu-i fac nici un rău lui ISUS. Ah, dacă nu ar fi fost preoţii!… Ce să fac? Mi-a venit o idee: în fiecare an, de sărbătoarea Paştelor iudeilor, Cezarul hotărâse să se facă graţieri. În înţelepciunea sa, marele nostru Cezar, ştia că pentru a stăpâni deplin trebuie să îmbini forţa cu flexibilitatea.
Aşa că, le-am propus să aleagă pe cine să le eliberez: pe ISUS sau pe Baraba? Cum Baraba era un criminal, speram să-l respingă. Culmea nebuniei, l-au ales tocmai pe Baraba. „Atunci, cu ISUS ce să fac?” am întrebat. Atunci s-a întâmplat ceva ce n-am mai întâlnit niciodată: am înţeles ce înseamnă URA şi m-am îngrozit. Strigau cu toţii, desfiguraţi de ură: „Răstigneşte-L!”. În faţa lor m-am spălat pe mâini, ca semn că eu mă disculp de alegerea lor, şi L-am condamnat. Atât am putut să fac. Simţeam că mai presus de mine, de dorinţa, de alegerea mea este altcineva mai puternic. Totul s-a întunecat şi de atunci aşa este mereu pentru mine. M-am înşelat!…

R.: – Acest om a trăit experienţa unei alegeri importante. El a hotărât. Dar tu? Dacă astăzi ai fi pus în situaţia să alegi ce să faci cu ISUS, ce ai alege: să-L răstigneşti sau să-L încoronezi?

PALMELE LUI

Palmele Lui,
Ne-au plămădit din lut
Atunci la-nceput.
Şi noi n-am vrut
Să rămânem aşa cum dorea,
Şi-ntingând mâna-am pierdut:
Veşnicia.

Pe palmele Lui,
Ne-a purtat prin veacuri să fim
Un popor heruvim,
Şi-a dorit să iubim
Legea eternă a dragostei Sale.
Noi putând-o de-o parte am început să zidim,
Idoli de jale.

Din palmele Lui
S-au smuls pâraie de sânge nevinovat
Şi noi am uitat.
Spre Golgota să-L fi urmat
Dorea Isus ce-n tăcere păşea obosit,
Dar când ochii Îi priveau pe-nserat,
L-am părăsit.

Rana din palmele Lui,
Ne e garanţie de mântuire.
O! Ce iubire!
Vor fi ridicate spre Iahve
Şi-o voce rosti-va: Şi pentru el M-am jertfit.
Va urma un răspuns fără rostire:
Să fie primit.

Iacob Coman, Şi să-L cunosc, pag. 14
4. I U D A

R.: – Te văd îngândurat, ai probleme?

IUDA: – Destule, omule, destule…

R.: – Pot să te ajut cu ceva?

I.: – Hm, nu cumva vrei ceva de la mine?; să ştii că dacă e ceva în legătură cu ISUS, nu mai pot face nimic.

R.: – Ce te face să crezi că vreau ceva de la tine?

I.: – Păi, ce e viaţa dacă nu un întreg şir de cereri şi oferte? Şi, cum nimic în lumea asta nu-i pe gratis… cred că mă înţelegi ce vreau spun…

R.: – Vrei să spui că nu există sinceritate între oameni?

I.: – Sinceritate?, Ha!, nici nu-ţi imaginezi cât de primejdios e acest cuvânt! Un singur om am întâlnit care a făcut fatala greşeală să creadă în acest cuvânt. Ştii ce a păţit? A murit în cel mai stupid mod posibil. Bineînţeles, am încercat să-l ajut, dar degeaba. Şi apoi, să-ţi mai spun ceva, nici un om nu merită să fi sincer cu el. Omul, prin natura lui păcătoasă, e iremediabil un nerecunoscător.
R.: – Atunci, ce trebuie făcut?

I.: – Să lupţi cu tine şi cu cei din jur. Să te afirmi cultivându-ţi un spirit de bun organizator. Întotdeauna înainte de a face ceva să te gândeşti ce avantaj poţi obţine. Dacă neglijezi acest aspect foarte important, acţiunile tale n-au nici o valoare. Eu am crescut într-o familie, unde tatăl meu în special punea accent pe acest lucru, şi îi sunt recunoscător pentru asta. Toata înţelepciunea şi puterea omului se bazează pe acest considerent.

R.: – Bănuiesc că ai avut ocazii să-ţi demonstrezi această concepţie?

I.: – Bineînţeles. Am avut ocazia să lucrez cu ISUS, un om deosebit. Şi cum totdeauna, lucrurile mari se fac cu astfel de oameni, n-am ratat ocazia. Trebuie să-ţi spun că, împreună cu tatăl meu, făceam parte din onorabila partidă a Sicarimilor care lupta contra Romei. Robia romană era o mare ruşine adusă naţiei mele. Trebuiau deci, luate măsuri. Când a apărut ISUS, nu m-am îndoit o clipă că EL era cel care avea să ne aducă eliberarea, mai ales că şi El confirma acest lucru. Am crezut cu toată convingerea mea în El, aşteptând răbdător trei ani de zile. Parcă mă vedeam conducând poporul, ca mâna a Lui dreapta!

R.: – Ce te face să crezi că te-ar fi ales pe tine ca prim ministru, dintre toţi ceilalţi aliaţi?
I.: – E simplu: pentru că eram cel mai valoros. Nu uita că eu eram casierul. Ca să ţii bine socotelile cuiva, trebuie să ai multe calităţi: să fi organizat, eficient, şi mai ales, niciodată să nu risipeşti. Îmi amintesc cum într-o zi o femeie păcătoasă, a irosit, nici mai mult nici mai puţin un întreg vas cu mir, ungându-i picioarele lui ISUS. Poţi să-ţi imaginezi cât m-ar fi ajutat eventualii bani obţinuţi pe acel mir, în munca mea de propagandă? Da!, ce te uiţi aşa uimit?, nu aşa îi spuneţi voi la „a te face cunoscut şi acceptat de ceilalţi”? Ei bine, dând acei bani săracilor, obţineam dublu avantaj: îi câştigam de partea noastră, ajutându-i în nevoi. Şi cum noi aveam nevoie de sprijinul norodului, cred că înţelegi! ISUS avea, ce-i drept puterea să-i câştige pe oameni prin vorba Sa, prin puterea aceea ciudată de a vindeca boli, dar nu era practic deloc. Pentru asta avea nevoie de mine!

R.: – Adică, vrei să spui că te-a solicitat în mod special?

I.: – Nu tocmai. Vezi, mai exact eu m-am oferit. Şi pentru asta mi-am atras asupra- mi invidia celorlalţi aliaţi. Şi ce mai aliaţi!, nişte oportunişti naivi, care credeau tot ce le spunea ISUS. Eu însă, îmi vedeam de treaba mea.

R.: – Spune-mi, totuşi nu te-au marcat în nici un fel învăţăturile lui ISUS?

I.: – Învăţăturile Lui?, aceleaşi cuvinte spuse mereu… ştii, pentru norod era ceva nou, pentru mine însă deveniseră obişnuite. Şi apoi descopeream, ascultându-L, că avem concepţii diferite despre viaţă. Atâta timp cât aveam acelaşi ţel, asta nu mă deranja prea tare.

R.: – Atunci, ce te-a determinat să-L trădezi?

I.: – Trădare? nimic mai neadevărat! culmea este că toţi cred aşa. Nicidecum nu m-am gândit să-L trădez pe ISUS. Din contră, am vrut doar să-L ajut să-şi obţină mai repede dreptul de Împărat. El era indecis, de aceea m-am gândit să-L provoc. De trei ani de zile, mă tot săturasem să batem fără nici un rost drumurile. Ne făcusem destul de cunoscuţi norodului, aşa că nu ne mai rămăsese decât să luăm cu asalt puterea. ISUS însă, nici că avea de gând aşa ceva. Atunci m-am decis să acţionez. Am mers la preoţi. Ştiam că numai prin ei puteam să câştigăm.

R.: – Cum a reacţionat ISUS la hotărârea ta?, i-ai vorbit înainte să acţionezi?

I.: – N-ar fi avut rost să-i vorbesc, a intuit totul. Am crezut că dacă nu mă opreşte, este de acord cu mine. Aşa că am mers la preoţi.

R.: – Spune-mi, totuşi de ce ai primit bani de la ei? Dacă considerai că faci un bine, nu era suficient actul în sine?
I.: – Banii mi-au fost oferiţi, aşa că nu puteam să-i refuz. Se puteau face atâtea lucruri cu ei! Totuşi, planul meu a eşuat. În loc ca ISUS să aibă o întrevedere profitabilă cu preoţii, S-a lăsat antrenat într-o cursă mârşavă. Prefăcuţii aceia de preoţi, m-au minţit. În realitate nu vroiau decât capul lui ISUS. Atunci, le-am azvârlit în faţă banii.
Am crezut că aşa îl voi salva pe ISUS, era însă prea târziu. M-a apucat groaza. Ce-am făcut? De ce ISUS nu se apăra? M-am aruncat la picioarele Lui, spunându-i că-L recunosc ca Fiu al lui Dumnezeu. L-am rugat să se elibereze. Mi-a spus doar atât: „Pentru ceasul acesta am venit în lume!”. Nu m-a acuzat de nimic, dar sufletul meu era devastat.
Vărsam sânge nevinovat. Ştiam doar atât, că pentru mine nu mai exista iertare!… aşa că un singur lucru îmi rămânea de făcut…

R.: – Ceea ce a şi făcut din nefericire: s-a sinucis! Groaznică alegere! A preferat să moară decât să se pocăiască. L-a recunoscut pe ISUS ca Domn, de frică, de teama judecăţii. Dacă Iuda L-ar fi recunoscut din dragoste, atunci ISUS l-ar fi iertat.
Dar tu, iubite ascultător, te simţi vinovat înaintea lui Dumnezeu?
Ce simţi pentru EL, iubire sau teamă? Nu te ascunde (ca Iuda!)
Recunoaşte-ţi păcatul din tot sufletul, şi vei fi iertat. Nu-L vinde pe ISUS pentru nimica toată, căci EL este Calea, Adevărul şi Viata!
5. N I C O D I M

R.: – Ai dori să-mi spui ce te-a făcut să-L cauţi pe ISUS?

NICODIM: – Eu sunt fariseu, deci mă interesează tot ce e legat de religie şi în special de profeţii. ISUS avea o viziune cu totul şi cu totul aparte despre revenirea lui Mesia. Când am auzit şi despre minunile ce le făcea, am căutat să-L întâlnesc. Îţi închipui cât de uimit eram!

R.: – Cum te-a primit ISUS?

N.: – Cu o deosebită distincţie. Omul acesta era de o nobleţe rară, regească aş spune. Poate tocmai de aceea m-am simţit stânjenit. Sincer să fiu mi-L imaginasem altfel. Cu intuiţie uimitoare, mi-a răspuns direct la ceea ce mă interesa, fără ca să-L întreb nimic. Mă interesa calea mântuirii. Mi-a spus că pentru aceasta trebuie să mă nasc din nou! Ai mai auzit aşa ceva? Iniţial, nu am înţeles nimic. Apoi mi-a explicat că era vorba despre o renaştere spirituală? Bine, dar eu credeam că nu am nevoie de aşa ceva. Dacă aş fi fost un păcătos, un tâlhar fără de lege atunci da, dar eu, un om la Legii, un conducător în Sinedriu!…
El mi-a explicat atunci că toţi oamenii au păcătuit înaintea Domnului, deci este nevoie de schimbare în sufletul omului. Nu contează rangul social, rasa, averea. Înaintea Domnului contează doar sufletul pocăit renăscut din „apă şi din Duh”. Mi-a spus că numai Domnului îi revine dreptul şi puterea să dea neprihănirea omului. Ca şi vântul nevăzut, Duhul Domnului lucrează asupra sufletului, schimbându-l pe nesimţite. Am înţeles, şi nu mi-a fost deloc uşor să accept ca nu eu şi nici faptele mele, oricât de bune ar fi ele, îmi asigura mântuirea.

R.: – Găseşti că ISUS încerca să te constrângă să-i accepţi concepţia aceasta?

N.: – Oh, nicidecum! Învăţătura Lui tăioasă dar plină de dreptate, nu avea nevoie de constrângere pentru a fi acceptată. Eu am acceptat-o, pentru că aveam nevoie de adevărul exprimat de ea.

R.: – Cum ai reacţionat în urma acestei convorbiri? Cum ai privit ulterior viaţa?

N.: – Trebuie să-ţi mărturisesc că am trecut printr-o experienţă grea.
Sinedriul din care făceam şi eu parte, a hotărât în absenţa mea osândirea Lui ISUS. N-am putut să accept aşa ceva niciodată. Hotărârea aceea nedreaptă, mi-a zdruncinat puternic încrederea în semenii mei.
Am trecut printr-o adevărată criză de identitate. Realizam că sunt pus în situaţia de a lua o hotărâre importantă, de fapt cea mai importantă hotărâre din viata mea: să-L reneg ca şi colegii mei, şi astfel să-mi păstrez funcţia şi poziţia în societate sau să-L accept.
ISUS a fost crucificat. Nu ştiam ce să fac! Ca niciodată în viaţa mea m-am rugat fierbinte Domnului să mă ajute să mă hotărăsc. Şi Domnul mi-a răspuns în chip minunat: ISUS este Mântuitorul meu! A treia zi EL a înviat din moarte şi o dată cu El, parcă a înviat şi sufletul meu din negura păcatului! Atunci L-am ales fără şovăire şi L-am urmat. Viaţa mea s-a schimbat radical, dar sunt fericit! Dacă şi tu cauţi adevărul, află că este doar ISUS!

R.: – Într-adevăr, omul acesta a căutat şi a găsit Adevărul şi Viaţa! El a avut nevoie de o înviere ca să creadă şi să-L urmeze pe ISUS, tu de ce ai avea nevoie? Spune-i Domnului, şi EL este „credincios şi bun” ca să te ajute! AMIN!

MARELE MOMENT

Doamne,
Niciodată nu m-ai iubit mai mult ca acum
Desculţ de orice pretenţie
Urc dealul suferinţelor
Dar Te simt lângă mine pe drum
Simei
Vântură ţărână în văzduh în urma mea
Şi bleastemă de nu mai tace
Dar nu-l opresc, urc înainte tăcând
Tu-l priveşti şi pe el şi pe mine, şi-Ţi place
Ce-i regele?
Un vreasc
O dată cu popoarele strivit în teasc
Ce e coroana?
O veştejire
Când nu mai e apă şi pâine pentru cei duşi în robire
Şi urc mai departe
Zdrenţuit în orice mândrie
Ca cel mai de pe urmă în împărăţie
Văile vuiesc de-nvingători
Dar ce deşertăciune
Soarele se-mpotmoleşte-ntr-o furtună de nori
Ca un tăciune
Ce-i omul?
Un ciorchine de dureri
Ce nu-şi găseşte pacea pe lume nicăieri
Ce-i cerul?
Ceva ce-i prea departe
Când împrejur e-atâta sânge şi moarte
Şi urc şi plâng şi-mi este cald în suflet
Tu, Doamne, eşti lângă mine
Mă priveşti şi mă auzi
Şi dinspre nălţimi parcă lumină s-ar face
Deşi nu preţuiesc mai mult ca firul de fum
Simt
Că niciodată doamne
Nu m-ai iubit mai minunat ca acum.

ÎNCHEIERE

Am ajuns la ultimul punct al programului: concluzia. Înainte de a trage o concluzie, să aflăm cine au fost cele 5 personaje?

1. Care a fost primul personaj? (Tâlharul de pe cruce)
2. Care a fost următorul personaj? (Sutaşul)
3. Care a fost numele celui de-al doilea personaj? (Pilat)
4. Numele celui de-al patrulea personaj? (Iuda)
5. Cum se chema ultimul personaj? (Nicodim)

Imediat după cel de-al doilea război mondial, un băieţel hoinărea în lungul străzii bombardate din micul său oraş natal. Unii dintre comercianţi reuşiseră deja să-şi repare clădirile. Micul zdrenţăros simţi dintr-o dată atracţia celui mai delicios miros şi o porni în acea direcţie în josul străzii. Stomacul lui înfometat anticipase ceea ce curând a putut să vadă cu năsucul lipit de geamul de curând montat.
Un soldat ce conducea un Jeep prin apropiere a zărit băieţelul şi, aproape instinctiv, a tras brusc pe dreapta, a coborât şi s-a aşezat lângă copil. Privind prin geam a văzut vitrina brutăriei plină de bunătăţi, iar pe brutar cocând gogoşi. Intrând înăuntru, a cumpărat o mulţime de gogoşi şi trecând pe lângă băiat, l-a întrebat: „Vrei şi tu?”
„O, da” a răspuns recunoscător băiatul.
După ce i-a dat băiatului punga cu gogoşi, soldatul s-a întors şi s-a îndreptat spre maşină. Dar la un moment dat, a simţit că este tras de haină şi privind în jos l-a auzit pe băieţel întrebând: „Domnule, sunteţi cumva Dumnezeu?”

Astăzi mai mult ca oricând, există în sufletul oamenilor o dorinţă mistuitoare de a-L cunoaşte pe Hristos în mod personal, experimental. Creştinismul este mai mult decât un sistem de credinţă sau decât un sistem comportamental. El este o relaţie dinamică, plină de viaţă, cu o persoană – Dumnezeu. A pierde din vedere această relaţie înseamnă a pierde esenţialul.

Tu nu poţi să-ţi speli mâinile, ca să scapi de răspunderea faţă de El, şi apoi să-L uiţi. Pilat, şovăielnicul procurator, a învăţat aceasta.

Nu-L poţi tăgădui şi apoi scăpa de privirea Sa compătimitoare. Iuda, prea mândru ca să se pocăiască, a învăţat lucrul acesta.

Nu-L poţi vedea murind pe crucea de pe Golgota fără să capeţi convingerea că Isus este Fiul lui Dumnezeu. Un căpitan de oaste roman, cu inima sa lipsită de milă a învăţat aceasta.

Isus Mântuitorul poate schimba viaţa fiecăruia care vine la El cu inima deschisă. Isus s-a întâlnit cu noi ca să ne asigure mântuirea noastră, prin iertarea Sa.

Un singur lucru aş putea face: şi anume de a recomanda să privim la El, ca să putem spune: „Eu am găsit pe Isus, care mi-a schimbat viaţa şi mi-a dat o speranţă veşnică”.

Atunci, oamenii ne vor întreba: „Domnule, sunteţi cumva Dumnezeu?” Acesta este rezultatul întâlnirii cu Isus.