Arhivă etichetă Dragoste

deAndrei Spiridon

Isus si eu ne-am intalnit la cruce

Isus si eu ne-am intalnit la cruce.doc
Isus si eu ne-am intalnit la cruce.doc
Isus si eu ne-am intalnit la cruce.doc
72.5 KiB
207 Downloads
Details

ISUS   ŞI   EU   NE-AM   ÎNTÂLNIT   LA   CRUCE

CUPRINS:

 

  1. Deschidere 258
  2. Rugăciune
  3. COR: Flori şi stele
  4. Poezie: Rugă
  5. COR: Pune Doamne
  6. Introducere
  7. COR: Azi, cântec de iubire
  8. Tema I
  9. COR: L-am văzut pe Isus
  10. Tema II
  11. COR: Cine-a crezut
  12. Poezie: Pentru cine?
  13. COR: Pentru mine
  14. Tema III A
  15. Tema III B
  16. Tema III C
  17. COR: Cât de mult
  18. Tema IV A
  19. Tema IV B
  20. COR: Plâng trandafirii
  21. Poezie: Unde-l căutaţi pe Domnul?
  22. COR: Pune Doamne
  23. Poezie: Isus a murit pentru noi
  24. COR: Aleluia, ce iubire
  25. Tema V
  26. COR: Cine?
  27. Poezie: Noi suntem
  28. Poezie: Va reveni Isus curând
  29. COR: Glorie, Aleluia
  30. Închidere
  31. Rugăciune
  32. Postludiu – ieşire

 

rugă

Doamne,

Dă-mi cuvântul cu care să pot vorbi despre Tine

Dă-mi lacrima în care să-mi ascund

Comoara durerilor Tale,

Învredniceşte-mi privirile

Să pot poposi prin limpezimea lor

Asupra cununii Tale de spini…

 

Doamne,

Pune-mi în mână făclia cunoaşterii

Spre Emausul meu

Ca după ce-mi vei spune “Pace ţie”

Să-mi ardă în suflet cuvânt despre Tine

La întoarcere

Peste stânci, în noapte

În cetatea dragostei Tale

Ierusalim

 

Doamne,

Mi-e dor să-i găsesc pe fraţii mei,

Adunaţi azi, în camera lor de sus

Şi încă de pe trepte să le strig:

„L-am văzut pe Isus! L-am văzut pe Isus!”

 

 

INTRODUCERE

PSALMUL 45

 

Cuvinte pline de farmec îmi clocotesc în inimă şi zic: „Lucrarea mea de laudă este pentru împăratului!”

Ca pana unui scriitor iscusit să-mi fie limba.

Tu eşti cel mai frumos dintre oameni, harul este turnat pe buzele Tale; de aceea Te-a binecuvântat Dumnezeu pe vecie.

Războinic viteaz, încinge-ţi sabia, podoaba şi slava.

Da, slava Ta! – Fii biruitor, suie-te în carul tău de luptă, apără adevărul, blândeţea şi neprihănirea, şi dreapta Ta să strălucească prin isprăvi minunate!…

Tu iubeşti neprihănirea… de aceea, Dumnezeule, Dumnezeul Tău Te-a uns cu un undelemn de bucurie.

Din neam în neam îţi voi pomeni numele: de aceea în veci de veci te vor lăuda popoarele!

 

 

TEMA   I

„Auzim o chemare”

 

Undeva, în locul tainic al tăcerii… auzim o chemare – parcă vine din adâncuri, parcă se aude din stele,… poate o aduce în unda sa…izvorul sau mireasma primăverii…

Se aude tot mai aproape, ne inundă sufletele bântuite de bucurii şi tristeţi, speranţe şi deziluzii… E glasul Lui. Îl recunoaşteţi? – PRIETENUL PĂMÂNTENILOR

Ne cheamă să mergem cu El acolo sus unde aleargă şi mulţimea!… Auziţi?!

Hohote de râs şi batjocuri… vaiet şi plâns!..

Iată! Suliţe şi coifuri lucesc în soare. Mai încolo se vede mantia unui preot. Sunt mulţi prinţi… şi oameni de nimic!… Profesori cu părul alb şi copii şi tineri – toţi au uitat de bunele manierei – râd, scuipă, lovesc, se înghiontesc, vor să vadă ceva! Dar ce anume?

UN OM CĂZUT SUB CRUCE!

 

TEMA   II

„TU   EŞTI?”   (fond muzical)

 

Îi văd şi eu ochii trişti… privirea caldă.

Are coroană! E împărat!

Dar coroana e din spini, şi spinii sunt scăldaţii în sânge…

Tu eşti Împăratul promis?

Unde Ţi-e garda?

Unde podoaba şi slava?

Nu ai slujitori? Nu ai nici prieteni?

Toţi te lovesc! – cu trestia, cu vorba, cu râsul!

Tu eşti străini, nu eşti de-al lor!

Dar de unde vii, Împărate?

EU SUNT CEL DIN SCRIPTURI!

 

 

PENTRU   CINE?

 

Cine duce, cine duce

Sus pe Golgota o cruce?…

Domnul duce, Domnul duce…

Până sus de tot o cruce.

 

Pentru cine? pentru cine?

Pentru mine, pentru mine.

 

Cine plânge, cine plânge

Purtând spini pe frunte-n sânge

Domnul plânge, Domnul plânge

Sub durere El se frânge…

 

Pentru cine, pentru cine,

Pentru mine, pentru mine.

 

Cine moare, cine moare,

De se-ascunde-n ceruri soare

Domnul moare, Domnul moare

Până-n cer pământul doare.

 

Pentru cine, pentru pine?

Pentru mine, pentru mine.

 

 

TEMA   III   A

 

Te recunosc, străine!

Tu eşti Isus!

Eşti singur pentru că Iuda Te-a vândut, Petru Te-a trădat, ceilalţi au fugit, iar noi… Noi privim împreună cu alţii, la o dată anume, de la o distanţă de secole – GOLGOTA…

Ne curge o lacrimă, ne umbreşte un zâmbet…

Şi Tu eşti singur!…

Tu şi crucea grea ce Te zdrobeşte! Dar astăzi, luptându-ne cu timpul şi spaţiul, urcăm şi noi, acolo sus pe dealul uscat de arşiţa Orientului… pe urmele paşilor Tăi…

Vai! Piroanele Îţi străpung mâinile şi picioarele… Cu un zgomot surd, crucea îşi înfige piciorul în stânca tare a Golgotei iar trupul Tău învăluit în răni se ridică spre soarele arzător al ţării unde curge lapte şi miere. Cerul pare boltă de granit şi durerea parcă numai noi Ţi-o înţelegere…

Ochii noştri nu mai pot privi scena jalnică a morţii care vine!

Isuse, unde e Tatăl Tău? Unde sunt îngerii? Nu văd? Nu aud? Nu le pasă?

 

TEMA   III   B

 

Ascultaţi!

Vorbeşte Suveranul Universului:

„Cum să te dau Efraime?… Cum să te predau, Israele?.. Mi se zbate inima în Mine şi-tot lăuntrul Mi se mişcă de milă!”

S-a oprit muzica cerului!

Durerea inundă spaţiul…

Tot cerul suferă…, iar tu, om mărginit nu poţi să înţelegi durerea „Celui nemărginit! Ea este mai mare decât poţi tu gândi! E infinit mai grea decât ai putea duce…

Cel veşnic poate pieri pentru tine – om de geniu!… sau, poate un anonim printre oameni…

Isus Şi-a riscat veşnicia coborând pe pământ… iar Tatăl, chinuit de durere şi dragoste, atât de mult te-a iubit, încât L-a dat… preţul trebuia plătit întreg!

 

 

 

TEMA   III   C

 

Un înger ar vrea să spele cu lacrimile sale rănile lui Isus, dar nu poate!

Oşti cereşti ar vrea să smulgă crucea, să amuţească acele voci batjocoritoare, să şteargă fruntea însângerată… dar nu pot!

Dacă ei ar face aceasta omenirea ar trece în nefiinţă pentru totdeauna!

Acum doar noi, pământenii, putem face ceva pentru El!

Doar NOI!

Noi putem alina durerea… Noi putem aduce zâmbetul pe faţa muribundă…

 

 

TEMA   IV   A

„S-A   SFÂRŞIT”

 

„Inima îmi spune din partea Ta: Caută faţa mea” şi faţa Ta, Doamne, o caut!…

Dar ce se întâmplă?

Mulţimea a tăcut…

Ce linişte sinistră!…

Totul pare încremenit!…

Lumina se stinge, lăsând, trist întunericul să coboare…

Privesc la Tine!..:

Faţa Ţi-e schimonosită de durere… iar inima Ţie apăsată de veacuri de păcate… Văd acolo ura, minciuna, batjocura, desfrâul…

Te doare sângele vărsat în atâtea războaie şi crime…

Tu, Cel fără pată,

Te-ai făcut păcat pentru NOI!

TEMA   IV   B

 

Acolo, în inima Ta, e nepăsarea mea, glumele mele urâte, ironiile, jocul cu răul, căţeluşul pe care l-am lovit, pasărea pe care am ucis-o…

Văd, o lacrimă pe faţa Ta însângerată! E pentru că eu n-am ascultat-o pe mama… şi pentru că l-am minţit pe tata, pentru că nu am împărţit bucăţica mea cu cel flămând…

E acolo păcatul omenirii de veacuri… şi păcatul meu.

Eşti zdrobit de tot!…

Aş vrea să Te cobor de pe cruce, să Te aşez în cel mai comod fotoliu… Oricum vei muri.

Nu crucea Te ucide, nu bătaia, nu cuiele, ci păcatul meu!…

Da! Păcatul meu, Isuse, el Te-a zdrobit!… Şi totuşi, privirea Ta caldă mă învăluie… şi pacea îmi umple sufletul…

„S-A   SFÂRŞIT!”

 

UNDE-L   CĂUTAŢI   PE   DOMNUL?

 

De ce-L mai căutaţi pe Domnul

În mormânt?

El a-nviat!

Nu credeţi?

Priviţi!

Este răsturnată piatra cea grea.

Unde este El?

Este în cer

Şi este în inima mea…

 

De ce-L mai căutaţi pe Domnul

În mormânt!?

El a-nviat!

Nu v-amintiţi?

Aşa era profetizat.

Unde este El?

Este în slavă

Printre veşniciile Sale

Şi este la uşa inimii tale…

 

Nu-l mai căutăm pe Domnul

În mormânt!

El este-n cer,

Dar vine din nou pe pământ

 

Cu nădejdea aceasta

Lacrimile ni le vom şterge

Şi vom învăţa picioarele să alerge

Către marea Lui întâmpinare

Cu inimile-o candelă fiecare –

 

ISUS   A   MURIT   PENTRU   NOI

 

Isus a murit pentru noi!

Nu este o veste mai bună!

Tăcut a răbdat umilinţe

Ca astăzi să-i fim în cunună…

 

Isus, răstignit pe o cruce

Cu gândul la mine-a răbdat…

Deci, cum aş putea să nu-L caut

Când sunt din vecii căutat?

 

 

TEMA   V

„Conversaţie despre mărturie”

 

Doamne,

Cine putea să ne facă

O poartă de intrat în cer

Aşa de minunată, ca Tine,

Din atâta iubire şi adevăr,

Din atâta lumină şi bine?..

 

Doamne,

Noi, ştim cât de mult Te-a durut

Atâta frumos, atâta jertfire şi iertare

Din care poartă mântuirii ne-ai făcut.

Fiecare piatră a ei de-nălţare,

Ai pus-o

Cu o durere cât crucea de mare.

 

Ca să ne facă o poartă spre lumea cerească

Sângera pentru noi

Fruntea Ta Împărătească,

Şi ai purtat cununa de spini,

Ca să ne treci prin ea

Spre marile lumini…

 

Să ne despartă de-a pământului jale

Trudeau pentru noi mâinile Tale;

Prin poarta izbăvirii

În slavă să ne suie

Palmele Tale au fost prinse în cuie.

Şi când inima Ta

A încetat să mai bată,

Doamne,

Poarta mântuirii noastre este terminată.

 

Apoi,

printr-o mare înviere.

Ne-ai deschis-o

Către frumuseţile divine

Şi ne-ai chemat:

„Voi, cei trudiţi şi-mpovăraţi,

Veniţi la Mine!”

 

Ce poartă minunată!

Ce poartă minunată!

Din aur, din argint, din pietre scumpe,

Mărgăritar ceresc de mare preţ,

Pentru oricine-ar vrea

Să treacă prin ea

Către stele drumeţ.

 

Haideţi repede, să trecem şi noi!

De ce vă e teamă?

N-auziţi că Domnul ne cheamă?

 

Ba da, vom trece toţi prin ea;

Dar mai întâi

Să ne gândim puţin;

Prin poarta mântuirii

De-i măreţie – aşa de mare,

Cum am putea intra cu nepăsare?

N-ar trebui să fim ca ea l-a-nfăţişare?…

 

Ia să vedem

IUBIRE, câtă avem?

 

Ia să ne aşezăm lângă el,

Suntem şi noi ca ADEVĂRUL, la fel?

 

Ia să ne cercetăm,

Cât de mult luminăm?

 

Ia să ne privim de sus până jos,

FRUMOSUL nostru, e destul de frumos?

 

Ia să ne uităm la toţi

La mine, la tine

Avem în inima noastră numai BINE?

 

Ia să ne mai aruncăm o privire,

Este şi viaţa noastră JERTFIRE?

Ia să ne întrebăm fiecare, semănăm a IERTARE?

 

NOI   SUNTEM

 

Noi suntem slava, mâinilor Lui

Noi suntem gloria Golgotei Lui

Noi suntem lumina cuvântului său

Noi suntem nume din Numele său.

 

Nimic nu ne poate opri să-L urmăm

Nimic nu ne poate opri să-I cântăm

Nici o povară nu este prea grea

Chiar moartea uşoară cu El ne-ar părea.

 

Noi suntem martorii Lui pe pământ

Din orice lacrimă noi facem cânt

Noi suntem solii divinei lumini

Făclie purtăm spre-ale slavei ‘nălţimi

 

Nici o furtună din drum nu ne-opreşte

Nici o durere, oricât ne loveşte

Doru-i fierbinte, mergem ‘nainte

Sus ne aşteaptă locaşuri sfinte

 

 

VA   REVENI   ISUS   CURÂND!

 

Noi vrem să ducem către lume

Frumosul tot pe care-l ştim;

Ne e de-ajuns un singur Nume:

ISUS – pe care să-L rostim…

Şi tuturor sub zări de zare,

Şi fiecărui, rând pe rând,

Noi spunem arşi de nerăbdare:

„Va reveni Isus, curând!”

 

Noi vrem durerilor prea grele

Să le găsim senin hotar

Şi rostul lumii către stele

Să-l înălţăm prin har de har;

Noi trecem lumea pe la cruce

Să vadă ceru-ntreg plângând.

Noi spunem inimii-n răscruce:

„Va reveni Isus curând!”

 

De jertfa Lui nemăsurată

Cu jertfa noastră ne-am legat

Să nu ne tacă niciodată

Iubirea câtă am aflat…

Din veşnicii purtăm rostire

Şi dor de cer în orice gând

Cântăm oricui spre mântuire:

„Va reveni Isus, curând!”…

deAndrei Spiridon

Isus plangea

Isus plangea.doc
Isus plangea.doc
Isus plangea.doc
68.5 KiB
127 Downloads
Details

ISUS PLÂNGEA

CUPRINS:

1. Deschidere
2. Rugăciune
3. Introducere
4. Poezie: Lacrimile Domnului
5. Tema I
6. COR
7. Tema II
8. Întrebări biblice
9. Tema III
10. Tema IV
11. COR
12. Poezie: Te-ai dus
13. Cugetări
14. Încheiere
15. COR
16. Închidere
17. Rugăciune
18. Postludiu – ieşire

INTRODUCERE

Desăvârşiţi în simetrie, frumuseţe şi statură, prima pereche de oameni, a fost pusă în fruntea creaţiunii. Toate lucrurile erau sub stăpânirea lor. Erau vizitaţi de îngerii din cer, care le ţineau tovărăşie, iar cu Dumnezeu vorbeau faţă-n faţă. Satana a văzut pacea şi bucuria de care a avut parte prima pereche în grădină şi a început să fie chinuit de amintirea fericirii pe care o pierduse pentru totdeauna. El s-a hotărât să facă totul pentru nimicirea fericirii lor.
Fericirea şi rămânerea în Paradis depindea de ascultarea de poruncile lui Dumnezeu. Dar Satana i-a înşelat ca să fie neascultători, atrăgând asupra lor păcatul, suferinţa durerea şi moartea.
După păcătuire, Dumnezeu i-a izgonit din Grădina Edenului. În umilinţă şi întristare de negrăit, ei spuseră rămas bun căminului lor frumos şi plecară să locuiască pe pământul pe care locuia blestemul păcatului. Atmosfera care pe vremuri era atât de dulce şi frumoasă, era supusă acum la schimbări însemnate.
Când au observat în floarea ofilită şi frunzele care cădeau cele dintâi semne ale nimicirii, Adam şi tovarăşa lui de viaţă, au plâns de jale, mai tare decât plâng acum oamenii de morţii lor de care se despart. Era clipa când s-au vărsat primele lacrimi de durere şi de-aici s-au deschis izvoarele lacrimilor, care dacă ar fi adunate la un loc, ar forma oceane întregi.
Plânsul nostru, i-a generat plânsul lui Isus, pentru ca bucuria Sa, să devină bucuria noastră.
Da, Isus plângea.
Isus plângea pentru alţii. Numai iubirea poate face astfel, căci, în general se plânge pentru sine. Rareori se plânge cu cei ce plâng, totul rezumându-se doar la o expresie ca: „incredibil, nemaipomenit…”
Isus avea multe motive să plângă: El plângea pentru că oamenii în majoritate, L-au refuzat harul, plângea pentru viitorul lor, plângea pentru urmările fizice şi spirituale ale păcatului, plângea pentru că dragostea Îi era neîmpărtăşită.
Prea plinul iubirii divine nu se putea exterioriza decât printr-un plâns, sau printr-o moarte.
Da! Isus a plâns şi a murit pentru noi.
Programul nostru va prezenta pe Acela care a venit pentru a simţi cu noi, vărsând lacrimi amare care să le şteargă totdeauna din ochii noştri pe ale noastre.

TEMA I
ISUS A PLÂNS

Isus a plâns în primul rând pentru păcat.
Când pentru prima oară a apărut păcatul în Univers, primul şi singurul care a simţit în cele mai adânci străfunduri ale sufletului Său durerea umană a acestei realităţi, a fost Dumnezeu.

Ne-am obişnuit atât de mult să privim păcatul din urmările lui, încât nu mai vedem desluşit grozăvia peste măsură a acestuia.

Dar întruparea Domnului Hristos, viaţa Sa neprihănită este o mărturie a dureri pe care inima Lui Dumnezeu a simţit-o. Trăind în suferinţa umană, Isus plângea realitatea „despărţirii de Dumnezeu”. Chiar în timp ce El stătea pironit pe cruce, inima Lui nu plângea pentru că nevinovat fiind, suferea asemene celor mai odioase crime, ci pentru realitatea cea crudă a despărţirii; asupra Lui apărând povara cea grea a păcatului.

Cu implicaţiile conflictului dintre bine şi rău în faţa Sa, sufletul Domnului Isus era plin de teamă, despărţirii de Dumnezeu. Şi în timp ce simţământul acesta zdrobea viaţa Sa, omenirea întreagă în afara Ghetsemanilor, dovedea cea mai mare ignorare faţă de păcat, iar acolo, în grădină, chiar ucenicii Săi dormeau.

În afara Ghetsemanilor, oamenii plâng pentru consecinţele nefaste ale păcatului, dar în Ghetsemani, Isus plânge pentru păcat…

TEMA II

Isus a mai plâns pentru că i S-a refuzat harul.

Cea mai mere durere a Domnului Hristos a fost şi este aceea a refuzului harului Său, iertător şi salvator. El însuşi a coborât printre oameni pentru a le aduce mântuire din păcat, şi eliberare de consecinţele, dar a rămas un Mare necunoscut. Oamenii se joacă cu harul Său, ei amână de-a asculta chemarea Lui la pocăinţă, întârzie să-şi rezolve problema păcatului lor, şi pentru toate acestea, Isus plângea.

În viaţa noastră sunt încă păcate nebiruite, care produc durere inimii lui Hristos şi aruncă ocară asupra harului Său. Poporul Său, pentru care El a făcut totul, desconsideră harul Său, îl risipesc, refuzând să-şi cumpere haine albe, aur curăţit prin foc şi alifie pentru ochi.

Nepregătirea poporului Său, desconsiderarea harului Său, este cauza prelungirii suferinţelor pe pământ, seceta, foamea, războaiele, bolile, într-un anumit sens se datorează risipei de har a poporului Său. Pentru toate acestea, Isus Hristos, de asemenea, plânge.

El plânge pentru că puţini recunosc în ziua de „astăzi”, timpul cercetării lor şi puţini îşi dau seama că va fi judecaţi şi osândiţi nu neapărat pentru călcările de lege, ci pentru refuzul persistent al harului mântuirii.

TEMA III
ISUS PLÂNGEA

Isus plângea pentru urmările fizice ale păcatului.

A fost voia originală a lui Dumnezeu ca acest pământ să fie, plin ce fericire, liber de suferinţe şi moarte. Dar… a intervenit păcatul. Fiinţe morale libere au ales să se separe de Dumnezeu şi să ducă un program de egoism.

Mergând singur şi adâncit în meditaţii şi rugăciune, Isus plângea. Povara durerilor veacurilor apăsa. El vedea suferinţa, întristarea, lacrimile şi moartea care trebuiau să fie partea oamenilor. Izvorul lacrimilor Sale se revărsa, în timp ce dorea să aline toate suferinţei. Toate durerile şi moartea sunt o consecinţă a călcării legilor lui Dumnezeu.

Ori de câte ori călcăm o lege divină, facem să răsune o notă falsă în concertul armoniei al Universului şi nu ştim care vor fi consecinţele faptei noastre; aparent neînsemnate.

Sănătatea este cel dintâi dintre toate lucrurile. Toate binecuvântările nu sunt de nici un folos pentru cel ce suferă, sănătatea corpului este ceva esenţial pentru creşterea în har. Nervii sensibili ai creierului îşi pierd vigoarea prin solicitări bolnăvicioase. Ei se distribuie în tot organismul şi sunt singurul mijloc prin care cerul comunică cu omul.

Orice agent extern sau intern care perturbă biocurenţii în sistemul nervos, slăbesc energie puterilor vitale. Cât de important este de a păstra acest sanctuar – post de recepţie – emisie – în cea mai perfectă ordine!

TEMA IV
ISUS PLÂNGEA

Isus plângea pentru urmările spirituale ale păcatului.

Cu milenii în urmă, prin comiterea păcatului, omul îşi vinde 19 părţi din viaţă, din cele 20 pe care le avea şi care reprezintă întregul dăruit de Dumnezeu, se apropie de marginea prăpastiei, se prinde de Lucifer şi cade. Ce risipitor e omul!

Inima lui Dumnezeu a trebuit să plângă îndelung pentru degradarea spirituală a creaturilor Sale! Mintea omului nu a mai avut acea agerime pe cere ar fi avut-o dacă n-ar fi păcătuit, iar voinţa şi hotărârile sale au devenit nişte funii de nisip. Manifestările de violenţă, mândrie, ură şi rodul unui dezechilibru spiritual, ca rezultat al păcatului în fiinţa umană, sensibilitatea şi afecţiunea s-au pipernicit. Pentru toate acestea, Isus plângea, una din cele mai teribile urmări ale păcatului a fost suferinţa psihică, într-o lume atât de mult dezechilibrată, Dumnezeu este infinit de bun şi plânge pentru atâtea fisuri de raţiuni (ale) civilizaţiilor în succesiunea lor.

Câte lacrimi au secătuit ochii Săi, căci prea mulţi n-au înţeles pe Creatorul şi opera Lui. Istoria biblică este astfel nesocotită, oamenii negând existenţa lui Dumnezeu, şi atribuind naturii putere nemărginită. Părăsind astfel ancora cea sigură, ei sunt lăsaţi să se zdrobească de toate stâncile necredinţei.

Dar pentru rănile lor spirituale, Isus plângea…

TE – AI DUS?
Te-ai dus să cauţi pe cei ce plâng în noapte
Pe cei sărmani, de nimeni mângâiaţi
Ca din iubire să le spui în fapte
Tot focul dragostei de fraţi?

Te-ai dus să urci pe munţi cu stânci abrupte
Sau să cobori prăpăstii de mormânt
A fost zdrobit şi zace încă nefrânt?

Te-ai dus la cei ce n-au nici azi, nici mâine
La cei flămânzi, lipsiţi de ajutor,
Ca să împărţi cu ei un miez de pâine
Să te jertfeşti spre fericirea lor.

Te-ai dus şi tu în tainica grădină
Să vezi pe Hrist cum luptă-n locul tău
E numai El, Se roagă şi suspină
E părăsit în ceasul cel mai greu.

Te-ai dus să urci în umilinţă,
Pe drumul greu cu Domnul spre Calvar
Slăbit, abia Îşi poartă a Lui fiinţă
Şi pentru, noi El moare-n chin amar

Te-ai dus să spui la toţi marea iubire
Prin care astăzi noi ne mântuim
Curând, curând, El vine în mărire
Şi este vremea să ne pregătim.

Te-ai dus, răspunde, dacă ai cuvinte
Şi zi de zi, avântă-se mai sus
De nu, atunci, a fost, ţine minte
Tu eşti pierdut, şi pentru veci te-ai dus.
CUGETĂRI

1. Atât la despărţire cât şi la întâlniră, lacrimile, sunt nelipsite. Ele exprimă durere, dar şi bucurie.

2. Lacrima creştinului, este cea mai perfectă lentilă cu care vedem cerul deschis.

3. Lacrimile sunt binefăcătoare. Ele fac ca ochiul să fie mai curat iar inima înduioşată.

4. Lacrimile vorbesc tot aşa de bine şi încă mai bine de cât cuvintele. Copii mici exprimă totul prin lacrimi; durere, suferinţă, bucurie, lipsurile, foametea, setea, dorul de mamă, frica, frigul, oboseala etc.

5. Omul e ca arborele pe care-l scuturi ca să-i cadă fructele. Omul niciodată nu e zguduit fără să nu-i pice lacrimi.

6. Păcatul a deschis izvoarele lacrimilor, nimicirea lui va face să sece aceste izvoare.

– Apocalipsa 21,4 – Isaia 25,8
– Matei 5,4 – Zaharia 12,10
– Ioan 11,35 – Luca 19,41
– Psalm 126,5-6 – Ieremia 31,9

ÎNCHEIERE

La confluenţa dintre prea mult rău trecut şi prea mult bine ce va fi urmând, Isus plângea. El plângea pentru viitorul oamenilor, căci scopul de la început al lui Dumnezeu în crearea pământului nu va fi împlinit, decât atunci, când în sfârşit, pământul va fi locuinţa veşnică a celor mântuiţi.

În patria cerească, Păstorul cel Bun îşi conduce turma la izvorul de apă şi la pomul vieţii. Acolo în câmpii paşnice, cu animale blânde, în această atmosferă de fericire, poporul lui Dumnezeu multă vreme peregrin şi rătăcitor, va găsi un cămin. Durerea şi lacrimile nu vor mai exista în atmosfera cerului. Nu va mai fi cunoscută oboseala, ci vom simţi mereu prospeţimea dimineţii. Lumina soarelui va fi înlocuită cu o altă lumină – slava lui Dumnezeu şi a Mielului. Acolo, în societatea aceasta sfântă, dragostea şi simpatia sădite în suflet de însăşi Dumnezeu, îşi vor găsi exercitarea cea mai curată şi plăcută, şi fericirea cu fiinţele sfinte, cu credincioşii din toate veacurile, care au fost răscumpăraţi, sunt legături care unesc laolaltă întreaga familie din cer şi de pe pământ. În mijlocul adierilor ramurilor de palmieri, se aude dulce, o cântare de laudă; Mântuirea este a Dumnezeului nostru, care s-a dat pe Sine. Pentru ca toate aceste făgăduinţe să devină realitate şi în dreptul oamenilor, Isus plângea.

Iar acum, când toate aceste minuni ne sunt atât de aproape, suntem chemaţi să mai facem un pas…”plângeţi cu cei ce plâng, şi bucuraţi-vă cu cei ce se bucură”. Aceasta înseamnă să alegem şi noi să avem Ghetsemaniul nostru, cununa noastră de spini, crucea noastră.
Înseamnă a urma pe Isus în căutarea suferinţelor oamenilor, în găsirea căilor potrivite pentru a ajunge la inimile celor care au nevoie de pace şi mângâiere, de speranţă şi mântuire.

Mai înseamnă a te socoti peregrin pe acest pământ şi a privi mereu înainte spre Ţara cerească.

Aceasta înseamnă a primi harul mântuitor al clipei care să schimbe viaţa ta, de la păcat la neprihănire, care să facă din tine rodul acela care ţine în mâini vestea cea bună a mântuirii, în mijlocul suferinţelor, şi încercărilor acestui pământ să te facă să strigi:

Slavă şi glorie lui Dumnezeu pentru harul său.

Suflete drag, care ai fost în această după-amiază aici, lacrimile lui Isus curg încă pentru tine. Primeşte-I chemarea ca astfel la apropiata Sa revenire, alături de toţi cei mântuiţi să ai parte de cetatea cea minunată unde pentru veşnicie nu va mai fi nici ţipăt, nici durere, nici… LACRIMI!…
Amin!

PILDA SAMARITEANULUI MILOS

Un învăţător al legii s-a sculat să ispitească
Pe Isus cu o-ntrebare, vrând răspuns el să primească
El se adresă zicându-i: „Ce-aş putea să făptuiesc
Viaţa veşnică, ferice, să ajung s-o moştenesc?

Isus, luând cuvântu-i zise: „Tu în lege ce citeşti
Cum e scris, cum glăsuieşte, ce îndemn în ea găseşti?
El răspunse că în lege, el citi şi scrie aşa:
Să iubeşti, oricând pe Domnul cu toată inima ta!

Cu tot sufletul, puterea şi cu tot cugetul tău.
Şi pe-aproape ca pe tine să-l iubeşti oricând, mereu,
Bine ai răspuns îi zise lui ISUS, mergi, fă aşa,
Şi de viaţă cea eternă parte sigur vei avea.

Dar, cătând. îndreptăţire o-ntrebare a mai pus
Căreia Isus pe dată i-a dat cuvenit răspuns:
Întrebarea fu aceasta: Spune-mi Doamne, Te-ntreb eu,
Spune-mi este mie-aproape dintre cei din jurul meu?

Dar Isus luând cuvântul povesti cu-un plăcut ton
Din Ierusalim la vale, a plecat spre Ierihon,
Un om căruia ‘nainte i-au ieşit nişte tâlhari
Care l-au bătut zdrobidu-I, producându-i chinuri mari.

După aceea, ei plecat-au, dar l-au jefuit de tot
Au fugit lăsând în urmă pe sărman aproape mort
Pe-acel drum, în întâmplare, chiar un preot a trecut
Şi privind nenorocirea el, de drumu-i şi-a văzut.

Un Levit trecea de asemeni şi spre el că a privit
Fără să-şi abată pasul înspre cel năpăstuit
Şi-a văzut de drum-nainte pe alăturea de el
Hotărât să nu se-abată fără să-i pese de el.

Un Samaritean şi dânsul a trecut pe acelaşi drum
Şi văzându-l, el de milă fu cuprins şi oarecum
Către el venind aproape, rănile el a legat
Untdelemn şi vin turnat-a şi durerea i-a alinat.

Apoi, l-a urcat cu grijă pe slăbuţul său asin
La un han l-a dus şi-acolo îngrijiri i-a dat din plin
Iar a doua zi drumeţul înainte de-a pleca
Doi lei de-te şi vorbit-a el hangiului:

Ai grijă de el, şi tot ce vei mai cheltui apoi,
Să-ţi plătesc, n-ai nici o grijă – când voi trece înapoi
Care dintre aceşti trei oare-a dat dovadă poţi să spui?
Cel prădat pe cin’ simţit-a că a fost aproapele lui?
Zise-nvăţătorul legii: „Cel ce-avu milă de el –
Iar Isus îi de-te sfatul: du-te fă şi tu la fel!
Amin !

deAndrei Spiridon

Isus – Printul pacii

Isus - Printul Pacii.doc
Isus - Printul Pacii.doc
Isus - Printul Pacii.doc
83.5 KiB
136 Downloads
Details

ISUS – PRINŢUL PĂCII

CUPRINS:

1. Deschidere
2. Rugă
3. COR copii – Auzi îngerii
4. Gânduri – 5 copii
5. Experienţă –
6. COR COPII – Aleluia
7. Poezie –
8. Experienţă –
9. Pct. instrumental –
10. Poezie –
11. COR COPII – Colind
12. Tema I –
13. COR 32
14. Poezie –
15. Poezie –
16. Pct. instrumental –
17. Poezie –
18. COR COPII + COM
19. Tema II – 7 persoane
20. COR – 10
21. Închidere
22. Rugă
23. COR 11

GÂNDURI…

• Dacă nevoia noastră cea mai mare ar fi fost câştigarea cât mai multor informaţii, Dumnezeu ne-ar fi trimis un Profesor;

• Dacă nevoia noastră cea mai mare ar fi fost tehnologia, Dumnezeu ne-ar fi trimis un Om de ştiinţă;

• Dacă nevoia noastră cea mai mare ar fi fost banii, Dumnezeu ne-ar fi trimis un Economist;

• Dacă nevoia noastră cea mai mare ar fi fost distracţia, Dumnezeu ne-ar fi trimis un Clovn;

• Dar pentru că cea mai mare nevoie a noastră este mântuirea, Dumnezeu ne-a trimis un Mântuitor.

„EŞTI DUMNEZEU?”

Într-o seară friguroasă de iarnă, în timpul sărbătorilor de iarnă, un băieţel de vreo şase anişori stătea în faţa vitrinei unui magazin. Copilaşul nu avea pantofi, şi hainele lui erau rupte şi murdare. O tânără, care trecea pe acolo a văzut pe băieţel şi a intuit din privirea lui după ce anume tânjea din vitrina magazinului.
L-a luat pe copil de mână, şi l-a condus în magazin. I-a cumpărat o pereche nouă de pantofi şi un costum de haine groase pentru vremea rece de afară.
Apoi au ieşit în stradă, iar tânăra i-a spus: „Acum poţi merge acasă. Eu îţi doresc o vacanţă frumoasă.”
Băieţelul a privit-o şi a întrebat-o: „Dumneavoastră sunteţi Dumnezeu?”
I-a zâmbit, apoi a răspuns: „Nu! Eu sunt doar unul dintre copiii Lui!”
Băieţelul a continuat: „Ştiam eu că trebuie să existe o relaţie între voi!”.

Un cântec de slavă răsună
Şi zguduie noaptea cea grea
Acum vestirea cea bună
Din veci împlinirea şi-o ia.

Primiţi-o, primiţi vestea bună
Căci ea pentru noi s-a adus.
Cu cerul cântaţi împreună
Mărire în veci lui Isus.

EXACT LA TIMP

Într-o noapte Dumnezeu decembrie pe la 23:30, o femeie în vârstă, de culoare, mergea pe autostrada spre Alabama, biciuită de vânt şi ploaie. Maşina ei se stricase şi acum disperată trebuia să meargă pe jos mai mulţi kilometri. Udă până la piele, s-a hotărât să facă semn următoarei maşini care v-a trece pe autostradă. Un tânăr alb, a oprit ca să o ajute – un lucru nemaiauzit în Sud în zilele acelea din anii 1960, când albii şi negrii erau în conflict. Bărbatul a luat-o la el în maşină până când a găsit un taxi. Atunci părea foarte grăbită! El i-a scris adresa lui pe o bucată de hârtie, apoi doamna i-a mulţumit şi a plecat în mare grabă.
După şapte zile cineva ciocănea la uşa acelui bărbat tânăr. Spre surprinderea lui. La uşă se afla un om cu un televizor color şi un video recorder. Alături de aceste aparate era o notă specială:
„Dragă domnule James;
Îţi mulţumesc foarte mult pentru ajutorul pe care mi l-ai oferit atunci, când la miezul nopţii mă aflam pe autostrada spre Alabama. Ploaia udase nu numai hainele mele, ci inundase şi sufletul meu. Atunci ai venit dumneata. Datorită ajutorului pe care mi l-ai oferit, am reuşit să ajung la timp pentru că soţul meu, care se afla de mai multe zile bolnav la pat, să nu moară. Dumnezeu să te binecuvânteze pentru m-ai ajutat atunci când eram în mare nevoie.”
Cu sinceritate,
Mrs. Nat King Cole

CÂNTEC DE NAŞTEREA DOMNULUI

Când până la noi străluci steaua Ta
Şi vestea cea bună citit-am în ea
Din soare – Răsare la drum am plecat
Să-ţi dăm închinare, mărite-Împărat!

Am căutat prin vechi tezaur
Daruri multe de-am afla
Cu desagii plini de aur
Am sosit la ieslea Ta.

După cum spuneau străbunii,
Smirna-i leacul cel mai rar
Noi, strângând o viaţă-ntreagă
Smirnă Ţi-am adus în dar.

Ca o rugă care suie
Dintr-un templu prea sfinţit
Iată, Ţi-am adus tămâie
Cu miros nepreţuit.

Dar cât de puţin e tot ce-am adus
Când ieslea e plină de slava de sus.
Şi fără de glas ne prosternem umil
Un cer de măriri e-n divinul copil.

ISUS – PRINŢUL PĂCII

Proorocul a vorbit în zilele din vechime cu glasul lui puternic: „Iată că fecioara va rămânea însărcinată, va naşte un fiu, şi-i va pune numele Emanuel – Dumnezeu cu noi.” (Isaia 7:14) Copilul ei, Fiul lui Dumnezeu va stăpâni peste tot pământul. „Îl vor numi Minunat, Sfetnic, Dumnezeu tare, Părintele veşniciilor, domn al păcii.” (Isaia 9:6) „Va fi numit Prinţul Păcii pentru că acolo unde va domni El războaiele vor înceta, păcatul şi moartea or dispărea. Iată! Timpul acela este aproape!”
De-a lungul unui drum şerpuit, prăfuit, un măgăruş îşi purta povara – pe Maria. Iosif, logodnicul ei, mergea pe lângă măgăruş răbdător. Împreună se îndreptau spre Betleem. Cerul se întuneca. Ziua aproape trecuse, dar ei încă mai aveau de mers. Începuse să se facă frig. Măgăruşul nici nu mai avea timp să-şi tragă răsuflarea. Prinţul Păcii era pe cale să se nască.
Ajunşi la Betleem toate hanurile erau pline de oaspeţi. Maria era frântă de oboseală şi mai presus de aceasta o apucaseră şi durerile naşterii. Atunci un hangiu, îndemnat de Duhul lui Dumnezeu le-a spus: „Haideţi! Puteţi rămâne în grajdul meu!”. Şi când s-a strigat miezul nopţii, Prinţul Păcii se născuse. Mieluşeii şi oile din grajd au asistat tăcute la naşterea Sa.
Câmpiile din jurul Betleemului erau cuprinse de întuneric. Păstorii străjuiau ţarcul turmelor lor, când deodată slava lui Dumnezeu a umplut cerul. Plini de frică au ascultat vestea îngerului: „Nu vă temeţi! Vă aduc o feste bună! Astăzi în cetatea lui David vi s-a născut un Mântuitor, care este Hristos Domnul!… Îl veţi găsi înfăşat în scutece şi culcat într-o iesle.” (Luca 2: 10-11) Această veste a schimbat cu totul dispoziţia păstorilor, Mielul lui Dumnezeu venise ca să-i salveze! Haideţi păstori! Haideţi să-l vedeţi!
Cerul s-a luminat şi un cor de îngeri cânta laudă lui Dumnezeu: „Slavă lui Dumnezeu în locurile înalte şi pace pe pământ între oamenii plăcuţi Lui!”(Luca 2:14). Entuziasmul

creştea în inima păstorilor şi când totul a dispărut, uitând de turmele lor au plecat să găsească pe Prinţul Păcii. În grajdul întunecos şi mic, păstorii s-au adunat împreună cu oile care se aflau deja acolo pentru a spune bun venit Celui de curând născut.
Cântaţi păstori! Într-o zi El va conduce întreaga planetă cu pace şi iubire. Dar azi încă nu are un tron pe care să domnească, ci doar inima noastră! Când El va deveni Regele nostru, toate luptele vor înceta şi suspinele se vor opri. Vom simţi dragostea Lui şi vom avea pace.
Cântaţi ceruri! Bucuraţi-vă locuitori ai pământului! Bucuraţi-vă de naşterea Domnului Păcii! El a venit să se nască şi azi – în inima noastră!

BETLEEM

În ieslea Betleemului, demult
Un Prunc fără de seamă s-a născut
Spre care, „steaua” Duhului cel Sfânt
Călăuzeşte-ntruna pe pământ,
De mii de ani, pe toţi acei
Ce văd cu ochii minţii, raza ei.
Pe toţi cei care simt în pieptul lor
Nevoia de-alinare şi-ajutor,
Pe toţi cei care cred al Lui Cuvânt
Şi-aşteaptă să îl vadă în curând!

EU VIN SĂ-ŢI MULŢUMESC

Smerit plecat în rugă, cu mâinile întinse
Spre tronul Tău de slavă, Copil dumnezeiesc
Cu gândurile toate, cu dorurile-aprinse
Cu inima întreagă, eu vin să-Ţi mulţumesc!

Nici aur, nici tămâie, nici smirnă, scump Isus
Nu Ţi-am adus-nainte, cum magii Ţi-au adus;
Nici jertfe, ca-n vechime, pe altar nu-Ţi stau depuse
Nici alte daruri scumpe nu Ţi-am adus, Isuse.

Eu am doar mulţumirea. Cu ea-Ţi cad înainte
Întocmai ca păstorii ce-ntâi Te-au întâlnit
Îţi simt în piept iubirea şi parcă n-am cuvinte
Să-Ţi mulţumesc cum vreau, Mântuitor iubit!

În staul ori în templu, pe drumuri, în cetate,
La Cina cea de taină ori prins pe cruce sus,
Şi-n zilele senine şi-n cale-ntunecate
Smerit întotdeauna Te-am cunoscut Isus.

Mireasma Ta aleasă, prin lume răspândită
Din floarea umilinţei, deplin m-a cucerit…
Îi simt mereu parfumul, ea stă neveştejită
Şi spune tuturor de chipul Tău smerit.

Isuse, Tu eşti darul Cerescului Părinte
EMANUEL, MESIA, COPILUL cel slăvit
În Tine-s împlinite prezicerile sfinte
Prin Tine am iertarea, în Tine-s mântuit!

De-aceea, azi, în rugă, cu mâinile întinse
Spre tronul Tău din slavă, Copil dumnezeiesc
Cu gândurile-mi toate, cu dorurile-aprinse
Cu inima-ntreagă, eu vin să-Ţi mulţumesc!

LA IESLEA TA

Cu tălpile împovărate ale aşteptării
Cu palmele însângerate de spinii drumului
Şi-n inimă cu crengi de gânduri aşternute
Am poposit la ieslea Ta…

Ieslea Ta – făclie de speranţă şi lumină
Aprinsă în noaptea deznădejdii;
„Vrăjmăşie voi pune între tine şi femeie
între sămânţa ta şi sămânţa ei…”

ieslea Ta – rază de nădejde şi aşteptare
ce a străbătut desişul secolelor
iluminând altarul fiecărui suflet:
„Am căpătat un copil cu ajutorul Domnului”.

Ieslea Ta – miracol al întrupării, al renunţării
Şi al umilinţei: „Ci S-a dezbrăcat pe sine însuşi
Şi a luat chip de rob, făcându-se asemenea oamenilor…”

Ieslea Ta – solie purtată pe drumurile timpului
Din neam în neam, din generaţie în generaţie
Din suflet în suflet: „Îl văd, dar nu acum,
Îl privesc, dar nu de aproape…
O stea răsare din Iacov, un toiag de cârmuire
Se ridică din Israel…”

Ieslea Ta – altar al împlinirii
Ridicat pe maluri de istorie
Între moarte şi viaţă, între bine şi rău
Între pedeapsă şi iertare:
„Căci un Copil ni s-a născut, un Fiu ni S-a dat
şi domnia va fi pe umărul Lui…”

Ieslea Ta – fereastră deschisă spre un paradis pierdut:
„Apoi am văzut ceruri noi şi un pământ nou
pentru că cerul dintâi şi pământul dintâi
pieriseră şi marea nu mai era…”

Ieslea Ta – popas în drumul meu,
Betel la capătul oboselii mele:
„Veniţi la Mine toţi cei trudiţi şi-mpovăraţi
şi Eu vă voi da odihnă…”

Ieslea Ta – locaş de rugăciune pentru sufletul meu.

CĂLĂTORIND PRIN NOAPTE

Pe drumul care suie de la Ierihon către Muntele Măslinilor un grup de cămile înainta agale. Ziua se apropia de sfârşit. Cămilele şi bărbaţii care le mânau arătau foarte obosiţi ca şi cum ar veni de depărtare. Portul acestor oameni era diferit de cel al israeliţilor pin ţara cărora treceau acum. Capul le era acoperit de diademe din aur şi argint împodobite cu pietre preţioase. La gât aveau salbe şi lănţişoare din aur. Inelele de la degete reflectau lumina soarelui care cobora spre apus. Ajungând pe vârful Muntelui Măslinilor au făcut un scurt popas pentru ca animalele lor să mai răsufle un pic.

Cel care era cel mai bătrân dintre ei, le-a spus:
– „Ar trebui să întrebăm pe primul om pe care îl vom întâlni unde am putea să găsim pe Regele de curând născut al iudeilor.” (1)

– „Eu cred că vom afla imediat unde se află pentru că suntem foarte aproape de Ierusalim!” a spus un altul. (2)

Un iudeu care era îmbrăcat ca un levit venea din direcţia opusă.

– „Pace ţie!” a spus bătrânul care vorbise şi mai înainte. „Ai putea să ne spui unde Îl putem găsi pe Regele de curând născut al iudeilor? Am văzut steaua Lui din Est şi vrem să ne închinăm înaintea Lui!” (1)

După ce a răspuns cu acelaşi salut, levitul a continuat:
– „Irod este regele nostru. În palatul lui nu s-a născut nimeni. Regele şi-a omorât toţi copiii de teamă ca nu cumva vreunul dintre ei să-i ia tronul. Blestemat să fie de Dumnezeu. Apoi copii se nasc în fiecare zi, dar nu ştiu nimic despre aşa ceva. Un rege al iudeilor, spui?”(3)

Bătrânul care întrebase a dat din cap în semn de încuviinţare.
– „Îmi pare rău, dar nu am cum să vă ajut. Întrebaţi la Templu, sau la palat. Domnul să vă binecuvânteze!” (3)

Călătorii obosiţi au privit unul către celălalt întrebători.
– „Mă aşteptam ca toată lumea să ştie de El! Oare este posibil ca să fi urmat doar o iluzie de-a noastră? Steaua aceea ne-a condus atâta drum până aici… Nu! Este imposibil să fi greşit! Mesia S-a născut în mod sigur şi cineva trebuie să ştie unde!”(4)

Umbrele nopţii coborau peste văi în timp ce magii din Răsărit au stat la masă discutând despre steaua pe care o văzuseră şi care îi îndrumase până aici. Când întunericul a cuprins cetatea Ierusalimului, călătorii scrutau bolta înstelată pentru a regăsi Steaua călăuzitoare.

– „Acolo! Uite! Aceea este steaua! Să pornim! Să ne continuăm drumul!”(4)

Printre măslini, pe drumul abrupt, magii au coborât până la poalele muntelui, apoi au intrat pe porţile Ierusalimului. Ochii lor erau permanent îndreptaţi către Stea. Pentru un moment, Steaua s-a oprit asupra Templului, apoi a dispărut. Călătorii au intrat în curtea Templului. Acolo nimeni nu se bucura de venirea pe lume a noului Rege. Hainele lor deosebite au atras privirea celor care veniseră să se închine. Oamenii aceştia străini au întrebat pe toţi cei pe care îi întâlneau despre Regele de curând născut la iudeilor, dar nimeni nu părea să ştie ceva despre aceasta.

Unul dintre preoţi a răspuns la întrebarea lor:
– „Noi nu avem alt rege decât pe Irod. Ce întrebare este aceasta la voi? Vreţi să ne faceţi probleme? Dacă sunteţi într-adevăr prietenii noştri terminaţi cu astfel de întrebări!”(5)

Un alt închinător a continuat:
– „Spuneţi că aţi văzut o stea? Păi nu sunt atâtea stele pe cer!”(6)

– „Da! Aşa este!” au răspuns magii, „Dar nu vă aduceţi aminte de profeţia lui Balaam: „O stea răsare în Iacob şi toiagul de domnie nu se va depărta din Israel?” Acesta este Steaua pe care am urmat-o până acum!”(2)

– „Da… sigur că da. Acea profeţie se referă la Mesia! Preoţii noştri cred că ştiu mai multe despre aceasta! Haideţi să-i întrebăm!” (6) a răspuns un închinător.

Un alt închinător s-a adresa străinilor spunându-le:
– „Ce ştiţi voi despre Mesia? Mesia este al iudeilor. Ce aveţi voi a face cu El?”(5)

– „Prietene”, a răspuns cel mai în vârstă dintre călători, „este adevărat că Mesia, Regele vostru este iudeu; dar El va fi Mântuitorul întregii lumi şi tot pământul se va lumina de slava Lui!”

Dezamăgiţi de ignoranţa închinătorilor iudei, călătorii au plecat din curtea Templului. Venirea lor la Ierusalim a stârnit mare agitaţie. Întrebarea lor ciudată era acum mult discutată. Până şi Irod a auzit în palatul său despre ce discută poporul. Magii din Răsărit, sperând că poate la palat vor găsi răspuns, au căutat să stea de vorbă cu Irod. Alarmat de această veste, Irod a chemat pe toţi preoţii la palat pentru a afla unde anume trebuia să se nască Mesia.

Este ciudat faptul că învăţătorii lui Israel nu ştiau exact unde urma să se nască Mesia şi a fost nevoie ca să cerceteze sulurile. Să fi uitat ei oare povestirea păstorilor? După ce au cercetat profeţiile au spus regelui că Mesia trebuia să se nască în Betleemul lui Iuda.

După plecarea preoţilor, Irod a chemat în taină pe magi şi le-a spus:
– „Fără îndoială că noul rege al iudeilor pe care Îl căutaţi este Mesia pe care Îl aşteaptă iudeii. El trebuie să se nască în Betleemul lui Iuda. Mergeţi voi şi vedeţi locul unde se află, apoi să-mi daţi de veste şi mie ca să merg şi să mă închin înaintea Lui.”

Când magii au ieşit din palatul lui Irod, au zărit din nou Steaua călăuzitoare care i-a condus până la casa unde se afla Isus. Nu au găsit un copil aşezat într-un pătuţ regal. Părinţii lui nu erau oameni bogaţi. Dar în ciuda acestor aparenţe, ei au ştiut că stau în faţa Fiului lui Dumnezeu. Plini de respect au îngenuncheat şi I s-au închinat. Au venit dintr-o ţară bogată ca să se închine înaintea unui copilaş sărac. Darurile lor au onorat pe Isus şi erau o exprimare a închinării lor sincere faţă de El.

„Tot aşa să lumineze şi lumina voastră înaintea oamenilor, ca ei să vadă faptele voastre bune şi să slăvească pe Tatăl vostru care este în ceruri!” Matei 5:16

În întunericul moral şi spiritual al acestei lumi, când împăraţii şi preoţii nu mai ştiu unde poate fi găsit Isus, doar „stelele” – mai pot călăuzi pe călătorii ce caută un Mântuitor. Cu toată cunoştinţa la îndemână, foarte mulţi trăiesc în confuzie şi nu ştiu cum să găsească pe Acela care îi poate salva. „Cei de departe”, conduşi de „stele” au găsit, mergând prin noapte, drumul lor către Regele de curând născut. Această realitate se repetă în fiecare an, când se sărbătoreşte naşterea Domnului. „Cei de aproape”, care au toată cunoştinţa nu se grăbesc să onoreze pe Regele de curând născut, şi „magii din răsărit” vin ca să spele această ruşine!

„Cei înţelepţi vor străluci ca strălucirea stelelor, şi cei ce vor învăţa pe mulţi să umble în neprihănire vor străluci ca stelele în veac şi în veci de veci!” Daniel 12:3

Fiecare dintre noi, „Cei de aproape” putem deveni stele călăuzitoare pentru „Cei care vin de departe” ca să se închine Regelui de curând născut. În noaptea acestei lumi „cei ce vor învăţa pe mulţi să umble în neprihănire, vor străluci ca stelele!” Toţi aceia care devin acum stele călăuzitoare pentru semenii lor vor avea bucuria ca într-o zi – atunci când Regele va veni – să primească o coroană împodobită cu stele.

FII ŞI TU O STEA! (se recită de toţi)

deAndrei Spiridon

Intoarcere la Betleem

Intoarcere.doc
Intoarcere.doc
Intoarcere.doc
78.0 KiB
204 Downloads
Details

ÎNTOARCERE LA BERTLEEM
Autori: tineri Deva
CUPRINS:
1. Deschidere 94 – 1.2
2. Rugăciune
3. Povestitor
4. COR: Astăzi s-a născut Hristos
5. Povestitor
6. Simpozion – tinerii 1,2,3,4
7. Poezie
8. Simpozion – tinerii 1,2,3,4
9. Poezie
10. COR: Mare taină
11. Povestitor
12. Simpozion: tinerii 1,2
13. Povestitor
14. COR: Mesajul îngerilor
15. Povestitor
16. Poezie
17. COR: S-a născut în Betleem
18. Povestitor
19. Simpozion: magii 1,2,3
20. Povestitor
21. Poezie
22. COR: Cântul magilor
23. Povestitor
24. Simpozion: tinerii 1,2
25. COR+COM: O, Betleem 380 IC
26. Povestitor
27. Simpozion: magii 2,3,1
28. Poezie
29. COR: S-a născut Mesia
30. Simpozion: păstorii 1,2,3 + mag 2
31. Poezie
32. COR: Dinspre stele
33. Povestitor
34. Tânăr 4
35. Poezie
36. Tânăr 2
37. COR: La ieslea Sa
38. Încheiere 378
39. Rugăciune
40. COR: Unde-i Împăratul
41. Postludiu – ieşire
Deva, 25 decembrie 1993
Chitid, 17 decembrie 1994
INTRODUCERE
POVESTITOR:
– Ne aflăm în pragul istoriei pământului. Întreaga planetă este bântuită de războaie, inundaţii, foamete, revoluţii, tratate de pace, atrocităţi dincolo de orice imaginaţie.
Rareori oamenii se opresc din goarna lor nebună de mărire şi bani pentru a se întreba:
„De unde, de ce, încotro?”
Rareori cineva mai deschide Biblia pentru a căuta între filele ei, adevărul.
De aceea însingurarea din ochii Prinţului Universului e atât de puternică. El îi aşteaptă, acasă; dar parcă nimeni nu s-a hotărât să caute drumul, parcă nimeni nu doreşte darul.
Din fericire, El nu i-a abandonat, ci este încă la lucru. El vrea să le arate că la tronul Său, este lumină şi pace din belşug.
În neţărmurita Sa milă, El se apropie de sufletul omenirii pierdute. Istoria sacră a mântuirii străluceşte pe paginile sfinte şi azi ca şi atunci când se întâmpla aievea. Ea încă mai este gravată acolo, ca o mărturie uimitoare a infinitei Lui iubiri.
În aceste zile, totul e împodobit de sărbătoare. Omenirea serbează naşterea Lui. Privesc în jurul meu cu tristeţe. Văd mese bogate, fastuoase, aud clinchet strident de pahare şi râs zgomotos. Dar unde este El? Nimic din atmosfera aceea de pace şi sfinţenie de acum aproape două mii de ani.
Totuşi atenţia şi dragostea Sa este atrasă de o mică grupă de tineri, care în mijlocul acestui decor profan deschid Bibliile cu sufletul însetat de adevăr, cu inimile deschise spre mântuire. Şi ei serbează naşterea Lui.
COR Astăzi s-s născut Hristos 4
POVESTITOR:
– Când cântecul şi-a risipit ultimul său acord, tinerii îşi unesc mâinile în rugăciune:

TÂNĂR 2:
– Doamne venim la Tine, cu inimile pline de dragostea Ta. Fie ca adevărurile acestor pagini să ilumineze viaţa noastră, cunoaşterea de Tine să se reverse spre noi fiecare şi din inima noastră spre oricare, ce încă mai caută în noaptea lumii, steaua din Betleem.

TÂNĂR 3:
– Ascultaţi cât de minunat e acest verset: Ioan 3,16: „Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât a dat pe singurul Lui Fiu pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică.”

TÂNĂR 4:
– Câtă lumină revarsă el asupra vieţilor noastre. Aţi auzit?: “Atât de mult a iubit Dumnezeu, încât a dat… pe singurul Lui Fiu…”. Nu cred că aş putea compara această dragoste cu nimic din această lume.

TÂNĂR 1:
– Noi suntem legaţi de cer într-un fel misterios care depăşeşte puterea mea de înţelegere. Înfrăţirea noastră cu El s-a întâmplat cu mult timp înainte, într-o seară ca aceasta, în staulul umil din Betleem.

TÂNĂR 3:
– Vedeţi aici este iubirea. Fiul lui Dumnezeu adorat şi slăvit, să accepte haina noastră aspră de lut, să coboare într-o lume ostilă în care nu-l aştepta decât suferinţa, ingratitudinea şi moartea.
Minunează-te cerule şi rămâi încremenit pământule!

POEZIE: N-am să uit niciodată

TÂNĂR 1:
– Aş dori atât de mult să pot retrăi clipele naşterii Lui. Dac-aş fi fost acolo…

TÂNĂR 2:
– Noi ne putem bucura aici şi acum de darul naşterii Sale.

TÂNĂR 4:
– Să facem împreună cu păstorii şi magii o călătorie în timp, spre a retrăi bucuria lor. Să gustăm atmosfera cerească de pe colinele Betleemului, apoi ascunzând-o în inimi, plini de recunoştinţă să pornim a pregăti calea pentru a doua Sa venire.

POEZIE: Priveşte la iesle

COR: Mare taină

POVESTITOR:
– Tinerii sunt hotărâţi să-i întâlnească pe magi şi păstori, să aducă prinosul recunoştinţei lor Pruncului Divin, să asculte vestea cea bună a îngerilor. De aceea Biblia este în mâna fiecăruia dintre ei.
Ei se întorc într-o călătorie imaginară în timp, în urmă cu 2000 de ani la Betleem

TÂNĂR 1:
– Priviţi, aici deasupra dealurilor Betleemului e atâta pace. Stelele în seara aceasta sclipesc parcă mai luminos şi înfiorat. Întreaga natură şi cerul, parcă se pregătesc de sărbătoare.

TÂNĂR 2:
– Iată, acolo sus pe deal o turmă de oi. Şi păstorii lor se încălzesc la foc. Să mergem să ne încălzim şi noi.

POVESTITOR:
– Focul păstorilor era mai mult decât un simplu foc de vreascuri uscate, era focul încrederii nestrămutate în profeţii. Aplecaţi asupra sulurilor sfinte, la lumina palidă a flăcărilor, ei le citesc pentru a câta oară? Timpul lung de aşteptare nu a reuşit să micşoreze cu nimic credinţa în împlinirea lor. Citeau, se rugau şi se întrebau:
– Când va veni Mesia, Doamne, Când?
(pauză de câteva secunde)
Grăbiţi tinerii se îndreaptă spre păstori. Dar nu ajung să dea bună seara, că întreg dealul se umple de lumină. Toţi cad la pământ uluiţi. Dar o voce plăcută, venită parcă din altă lume, le spune:
– „NU VĂ TEMEŢI!: Căci vă aduc o veste bună, care va fi o mare bucurie pentru tot norodul: Astăzi în cetatea lui David, vi s-a născut un Mântuitor, care este Hristos, Domnul.”
Apoi, izbucnit ca din senin, se aude un cântec desăvârşit cu acorduri nemaiauzite:
„Slavă lui Dumnezeu în locurile prea înalte şi pace pe pământ între oamenii plăcuţi Lui”.

COR: = Mesajul îngerilor)

POVESTITOR:
– Lumina şi cântecul se sting. Fără să creadă ochilor ceea ce au văzut, păstorii zic unii către alţii:
„Haidem să mergem la Betleem şi să vedem ce ni s-a spus şi ce ne-a făcut cunoscut Domnul”
Pe drum ei cântă refrenul acelui cântec minunat: „Pace pe pământ între oamenii plăcuţi Lui”.

POEZIE: Era de-ajuns

COR: S-a născut în Betleem

POVESTITOR:
– Pe drumul dinspre Caldeea şi Palestina, în aceeaşi noapte trei magi din răsărit călătoresc călăuziţi de Steaua misterioasă apărută pe cer.

MAG 1:
– Când călătoria noastră se va sfârşi, voi depune la picioarele Pruncului Împărat, aurul meu, nu pentru că împăratul ar avea nevoie de el, ci numai ca să se asculte mai înainte de a fi rostită porunca Sa, de a vinde totul, de a împărţi săracilor şi de a-I urma.

MAG 2:
– Eu i-am adus Copilului Sfânt tămâie, ca simbol că El va fi Acela despre care spunea Isaia „om al durerii şi obişnuit cu suferinţa”.

MAG 3:
– Eu îi voi dărui smirnă şi narduri, Îl voi îmbălsăma încă de pe acum pentru crudul sfârşit de la Golgota.

MAG 2:
– Dar cred că am ajuns, Steaua Noastră s-a oprit deasupra Betleemului. Aici trebuie să fie. Profetul Mica era foarte clar atunci când spunea: „Şi tu Betleeme, Efrata, măcar că eşti prea mic între cetăţile de căpetenie ale lui Iuda, totuşi din tine îmi va ieşi Cel ce va stăpâni peste Israel, şi a cărui obârşie se suie până în vremuri străvechi, până în zilele veşniciei.”

POVESTITOR:
– Deşi uimiţi că Împăratul lumii s-a născut într-un staul umil, magii păşesc înăuntru şi recunoscu în Pruncul neajutorat culcat în ieslea sărăcăcioasă pe Mântuitorul lumii. Şi depun la picioarele Lui darurile lor de preţ: aur, tămâie şi smirnă, apoi plini de recunoştinţă I se închină ca unui Împărat.

POEZIE: Noi am văzut steaua Lui

COR: Cântul magilor

POVESTITOR:
– Tinerii secolului XXI depun şi ei darurile lor:

TÂNĂR 4:
– Noi n-avem comori pe care să le putem oferi, însă punem la picioarele Tale inima noastră. Te rugăm primeşte-o şi fă din ea staul sfânt în care să te naşti ca Domn şi Împărat.

TÂNĂR 2:
– Darul meu aste un poem:
POEZIE: Noul Împărat

TÂNĂR 3:
– Iar darul nostru al tuturora este un imn de adorare închinat Copilului Sfânt.

COR+COM: Betleem 380

POVESTITOR:
– Adunaţi în jurul Pruncului Divin împreună cu magii şi păstorii, tinerii noştri vorbesc pe marginea evenimentului care tocmai se petrecuse. Fiecare povesteşte experienţa sa. Fiecare mărturiseşte clipa în care Isus s-a născut mai întâi în inima Sa şi apoi întreaga discuţie gravitează în jurul profeţiilor mesianice:

MAG 2:
– Preocupaţi de ştiinţă şi literatură, am studiat cu atenţie scrierile evreilor. În prima carte a lui Moise am găsit această făgăduinţă minunată care ne-a făcut să continuăm căutările noastre. Geneza 3,15 (se citeşte)

MAG 3:
– Profetul Isaia ne-a întărit speranţa în venirea Celui Promis: Isaia 40,1-3.5 (se citeşte)

MAG 1:
– Şi aşa cercetând sulurile profeţilor, am ajuns la cartea lui Daniel. Ea ne-a confirmat exact data venirii Fiului Omului. Daniel 9,25 (se citeşte)

POEZIE: Iesle – poartă de iubire

COR: S-a născut Mesia

PĂSTOR 1:
– Pentru noi, oamenii simpli din poporul Iudeu, timpul parcă stătea pe loc. Simţeam din ce în ce mai grea povara asupririi romane. Pacea noastră o găseam doar în Cartea Sfântă. Ne mângâia unii pe alţii cu aceste cuvinte:
„Voi turna peste pământul însetat şi râuri peste pământul uscat”, „Celui fără prihană îi răsare o lumină în întuneric”. Isaia 40,9-11

PĂSTOR 2:
– „O stea răsare din Iacov şi un toiag de cârmuire se ridică din Israel”. Matei 1,23
„Căci un Copil ni s-a născut, un Fiu ni s-a dat şi domnia va fi pe umărul Lui. Îl vor numi: „Minunat, Sfetnic, Dumnezeu tare, Părintele Veşniciilor, Domn al păcii.”
„În vremea Lui, Iuda va fi mântuit şi Israel va avea linişte în locuinţa lui, şi iată numele pe care îl voi da: „Domnul neprihănirea noastră”.

MAG 2:
– Steaua Sa profetică ne-a luminat în drumul nostru spre staul. De-acum vom spune oricui că Biblia este steaua călăuzitoare în noaptea păcatului, bogăţia cea mai mare din acesta lume.

PĂSTOR 3:
– Noi am auzit cuvintele: „pace vouă” şi ele ne-au încălzit pentru totdeauna inimile. Am cântat cu îngerii cântecul acela măreţ. Cum am putea să uităm toate acestea? Mesajul Lui va fi totdeauna pe buzele noastre, vom spune oricui că El este pacea noastră într-o lume a durerii, speranţa noastră de mântuire. Să-L lăudăm pe Domnul pentru Cuvântul Său, care ţine în veci şi pentru făgăduinţele Lui care se împlinesc faţă de noi.

POEZIE: Ruga spre staul

COR: Dinspre stele 3

POVESTITOR:
– Reîntorşi din călătoria lor, tinerii impresionaţi de ceea ce au văzut şi auzit la ieslea naşterii Lui, sunt mai hotărâţi ca oricând de a lucra pentru El. Ştiu că doar aşa, Prinţul Universului va veni a doua oară, ştiu că revenirea Sa le va aduce eliberarea şi pacea mult visată. Ajutorul le este promis şi ei cred în făgăduinţele Sale.
De aceea mesajul lor pentru această planetă aşteaptă să fie rostit, inimă către inimă şi din inimă în altă inimă, pentru a fi dus mai departe şi lucrarea să se poată sfârşit.
Ei ne spun astăzi:

TÂNĂR 4:
– Isus Hristos, Prinţul Universului, este al nostru, planetă Pământ. Al nostru pentru vindecarea rănilor noastre, pentru alinarea singurătăţii noastre. Ridicaţi-vă capetele! Bucuraţi-vă şi cântaţi! Primiţi darul pe care vi L-a făcut cu un aşa preţ şi daţi-i în schimb dragostea voastră.

POEZIE: Dacă astăzi…

TÂNĂR 2:
– Iubite ascultător, Cel ce este Lumina Lumii, te-aşteaptă la porţile timpului. El te învăluie în dragostea Sa nepieritoare. Mai caută şi azi loc de popas. El vrea să-şi aşeze în ieslea rece a sufletului tău, căldura coborâtă din Înaltul Divin. Spune-i bun venit Celui poposit în hainele noastre aspre neprimitoare. El vrea să se nască şi acum, în viaţa Ta şi fiecare cămară a sufletului să o umple cu belşug de iertare şi împlinire şi să nu mai plece niciodată.

COR: La ieslea Sa

ÎNCHIDERE: 378 Isuse scump

COR: Unde-i Împăratul

Postludiu – ieşire

N – AM SĂ UIT NICIODATĂ

Doamne,
N-am să ştiu niciodată
Cât de mult, cât de mult m-ai iubit,
Ai adunat într-o iesle şi-o cină
Toată iubirea divină,
Ca să pot fi şi eu mântuit.

Doamne,
N-am să ştiu nici odată
Planul Tău, planul Tău minunat,
Cum printr-o iesle, o cină, şi-o cruce
Călcat-ai pe drumul ce duce
Ca să pot fi primit şi salvat.

Doamne,
N-am să pot să uit nici odată
Cât de cu drag, cât de cu drag mă ocroteşti
Mă porţi pe palmele Tale
Şi mă treci peste munte şi vale,
În drumul meu către zări cereşti.

PRIVEŞTE LA IESLE

Priveşte la iesle
Acolo,
vei desluşi taina iubirii pentru tine coborâtă anume.

Acolo,
îngerii îţi vor şopti
că eşti preţuit ca o floare rară
ruptă din Grădina Universului,
ca un fiu prea iubit
pierdut de multă vreme.

Acolo,
vei auzi lămurit,
strigătul disperat al Cerului ce te cheamă acasă…
Fără cuvinte mesajul ceresc printre ruine de
timp purtat pân’ la Tine…

Acolo,
în ochii senini şi curaţi
vei cântări măsura iubirii divine
în talerul indiferenţei Tale.

Aplecat asupra minunii
Vei înţelege în sfârşit
că iubirea nu este doar o definiţie lipsită de sens
ci un nume: ISUS HRISTOS!

ERA DE – AJUNS
Era de-ajuns o trâmbiţă să sune
Ca cerul şi pământul la iesle să se-adune
Era destul un clopot doar să bată
Şi s-ar fi strâns la staul lumea toată

Dar n-a fost ceas atunci de proclamat mărire
Ci de săpat fântână de iubire

Putea un singur înger pământul să lumine
Şi omenirea-ntreagă venea să I se-nchine
Un singur semn din ceruri făcut către pământ
Şi-ar fi văzut făptura minunea Celui Sfânt

Dar nu era-mplinire de trâmbiţat splendoare
Ci clipa unei iesle adânc mântuitoare

Venea Isus ca serv povara să ne poarte
Şi-n locul fiecărui să se coboare-n moarte
Schimba Isus ‘nălţimea pe-a ieslei umilire
Ca să-nvăţăm că slava începe cu smerire

Căci n-ar fi fost de-ajuns o trâmbiţă să sune
La sărbătoarea vieţii în cer să se adune
Şi n-ar fi fost destul un clopot doar să bată
Chemarea la vecie atâta de curată

Ni se cerea o iesle şi nu aveam de fel
Ne trebuia o cruce şi ne-a purtat-o El

Rămânem dar spre Domnul o sfântă datorie
Cu inimile noastre întreaga părtăşie
La marea Lui durere spre marea bucurie.

NOUL ÎMPĂRAT

Isuse Împăratul meu,
Ce Te-ai născut în ieslea joasă
Eu am găsit pe Chipul Tău,
A Legii slavă maiestoasă.

Eu am găsit în preajma TA,
Împărăţia fără moarte,
Din toate îmi ajunge ea
Aşa cum ai lăsat-o-n Carte.

Eu am găsit în ochii Tăi
Slăvite Prunc înţelepciunea,
Şi doar pe-a Tale simple căi,
Ştiinţa, arta, şi minunea.

Eu am găsit la ieslea Ta,
Un dor de pace în slujire
O mângâiere-n clipa grea,
Şi-atât de mare mântuire.

În mâna de copil prea slabă
Să poarte arme pământeşti
Un sceptru sfânt şi de podoabă
Cu care veşnic să domneşti.

Pe fruntea Ta eu am citit
Un gând ce-nfrunta Legea firii
Căci Tu deplin ai biruit
Numai cu armele iubirii.

Tu ne-ai învins şi ne-ai supus
Numai cu Duhul, cu Cuvântul
Singura forţă eşti Isus,
În întreg cerul şi pământul.

IESLE – POARTA DE IUBIRE

Dacă-ar fi să dăm un nume
Porţii dinspre cer spre lume
Spus în aur de rostire
Ar fi – poartă de iubire

Să rămână-n veac mirare
Într-o iesle-nfăţişare
Cerul pentru fiecare

Şi să fie-n veac uimire
Dezbrăcat de strălucire
Şi-mbrăcat în chip de lut
Domnul Cel din început
A trecut prin ea cu pace
Mântuirea a ne face

A trecut a ei lumină
Ne-ntrebat pentru-a cui vină
Ne-ntrebat ce moarte duce
A trecut prin ea spre cruce

Nimeni n-a putut a spune
Cât de mare-a fost minune
Dar spre slava-n cer promisă
Poarta a rămas deschisă

Şi ce-a fost? A fost uimire
Că venit cu mântuire
Prea puţini I-au fost primire

Prinsă în zăvoare grele
Poarta lumii către stele

Pentru Domnul să coboare
Nici un templu-n sărbătoare
Nu I-a fost spre aşteptare
Pentru Domnul să se nască
Nici o casă-mpărătească
Pregătită să-L primească

Doar o iesle prea curată
Cerului spre noi să intre
I-a ieşit atunci ‘nainte
Nu-nvăţase osanale
I-a ieşit umilă-n cale
Ca o lacrimă de pace
Când frăţie-n inimi face
Ca o pâine pe din două
La-nceput de „Pace vouă”

Ce-a mai fost? O părtăşie
La aceeaşi bucurie
Îngeri spre păstori vestire
Despre marea mântuire
Şi o stea de tot frumoasă
Răsărind la magi acasă
Cu-mpliniri de profeţie
Călăuză să le fie
Către Cel din veşnicie

Să străbată depărtare
Închinaţi de închinare

N-ar putea aşa minune
În rostire să se-adune

Sfinte-aducerile-aminte
Le trăim fără cuvinte

N-acest ceas de sărbătoare
Rugă suntem fiecare

Fiecare o jertfire
Şi o poartă de iubire

Doamne, dă-ne mântuire.

NOI AM VĂZUT STEAUA LUI

Noi am văzut steaua Lui
prin grosimea imensă a timpului
De pe podul harului,
am zărit darul nemeritat
al făgăduinţelor Sale.
Printr-o spărtură în cer
am văzut Mielul Divin
pe păşunile arse ale Betleemului.
Roata în jurul fierturilor noastre de patimi
am văzut prin fumul depărtării
fructul de lumină răsărit
din sămânţa făgăduită femeii.
Noi am văzut steaua Lui
ca pe o torţă în univers
şi călăuziţi de razele ei
ne îngropam în spatele nopţii
omul cel vechi
lumina sa caldă
ne arată ieslea şi crucea
ca pe nişte unelte de arhitectură
Din firele de lumină ale astrului
ne ţesem trupul cel nou
facem funii pentru urcuşul
marelui munte al sfinţirii…

RUGĂ SPRE STAUL

Dacă rătăcind în întuneric
Mi-ai aprins pe cer steaua
Dacă descurajat văzându-mă
Tu ai rupt pânzele de lacrimi
Şi mi-ai desfăşurat albastrul
Dacă în jelea care mă însoţea
Ai făcut să aud cântecul îngerilor
Dacă ştiindu-mă zdrobit şi singur
Ai coborât la mine
Din cerul Tău de stele
Doamne,
Întăreşte-mi piciorul
Să pot alerga spre staul
Nu stinge steaua
Pană nu voi ajunge la iesle
Nu voi zăbovi arătându-mi darurile
Voi striga numai
„Iată-mă, sunt al Tău”
Iar Tu
Privindu-mă
Să Te bucuri că m-ai creat

DACĂ ASTĂZI…

Dacă astăzi urechea ta auzit de Isus,
E ca şi cum El s-a născut în sufletul tău.
Chiar dacă nu în locul cel mai onorat,
Ci poate undeva într-o iesle, într-un ungher al conştiinţei,
Totuşi El s-a născut…

Ai putea să-L alungi, să-L urmăreşti ca Irod,
Sau să-L răstigneşti.
Dar ai putea să te închini înaintea Lui ca un păstor ca un mag înţelept.

Poţi să alegi, chiar dacă nu înţelegi pe deplin
A-l preţui şi a-l iubi, înseamnă viaţă, pace
Lucruri atât de dorite sufletului tău.

IESLEA TA

Noapte este….
Tainică, adâncă, se coboară pe pământ…
Îngerii slăviţi se închină
Cu păstorii într-un cânt
Dau de veste
Că din toată-a Lui iubire
Cel ce e Stăpân pe fire
A purces spre-mpăciuire
Între om şi Dumnezeu…
Iată lumea zbuciumată,
Iată-i suferinţa toată,
Iată-i traiul ei cel greu!
Cine vrea spre ea să meargă,
Cine lacrima să-i şteargă,
Cine s-o salveze poate
Şi s-o scoată din abis?…

Ceata îngerilor tace…
Linişte în cer se face…
Pace.
pace!
Cel ce a creat pământul
A avut cu El Cuvântul
Şi Cuvântul S-a-ntrupat
Rob primit-a să Se nască
Şi ca robii să trăiască
Fiu de veşnic împărat…

Noapte este…
Beznă deasă
De un secol tot apasă
Omenirea…
Nu voia să Te primească
Azi, nu vor să Te cunoască
Îţi tăgăduiesc venirea!
Şi din tăinuita zare
Tu priveşti la fiecare
Cu iubire multă…

Valurile mării toate
Vânturile-nfuriate
Toate-Te ascultă…
Omul – cu înţelepciune
Şi cu fapta lui – minune –
Vor dovadă…
Şi când vălul dai de-o parte,
Când pătrunzi în neagra-i noapte
Nu vrea să Te vadă.

Plin pământul e de Tine:
Cioplituri de pietre fine
Şi din aur sclipitor…
Dar pustiul cel mai mare
Îl găseşti în fiecare
Muritor…

O, Isuse,
Lumea-ntreagă
Cercetează-o şi dezleagă
Greul chin!
Fă din fiecare-n parte
Câte-o iesle să Te poarte
Până-n veşnicii,
Amin!

deAndrei Spiridon

Intalnire cu Isus

Intalnire.doc
Intalnire.doc
Intalnire.doc
108.0 KiB
85 Downloads
Details

ÎNTÂLNIRE CU ISUS
OAMENI CARE L-AU ÎNTÂLNIT PE ISUS

CUPRINS:
1. Deschidere 40/100 Lângă crucea Ta, Isuse!
2. Rugă
3. Introducere –
4. Reporter:
5. Interviu: Tâlharul de pe cruce –
6. COR + COM 33/100 Am fost iertat de Dumnezeu
7. Poezie: Şi totuşi –
8. Interviu: Sutaşul –
9. COR + COM 4/52 Un nume ca al nimănui
10. Interviu: Pilat –
11. COR+COM 10/52 Nu ştiam că şi eu Te-am răstignit
12. Poezie:Palmele Lui –
13. Interviu: Iuda –
14. COR + COM 34/100 Ce bun e Dumnezeu!
15. Interviu: Nicodim –
16. Poezie: Marele moment –
17. Încheiere + sărbătoriţi luna ianuarie –
18. COR BĂRBĂTESC – Domnul slavei
19. Închidere 77/100 Atâta dor…
20. Rugă
21. Postludiu – ieşire

INTRODUCERE

Vă invităm să participaţi la o întoarcere în timp. Vom sta de vorbă cu persoane interesante, care au avut o experienţa profundă, venind în tangenţă cu viaţa Domnului Hristos.

Vom avea ocazia să fim martorii unui interviu luat de un reporter mai multor persoane care au fost în contact direct cu Domnul Isus Hristos.

Numele personajelor care vor fi intervievate nu îl vom dezvălui. Vă spun doar că vor fi 5 interviuri, deci 5 persoane. Pe parcursul acestui program va trebui să descoperiţi dumneavoastră numele persoanei care-şi deschide sufletul în faţa noastră. Veţi primi o bucată de hârtie, şi dacă aveţi cu ce scrie, vă invităm să o faceţi. Din ceea ce vor relata personajele, cu siguranţă vă veţi da seama despre cine este vorba pentru că scopul programului nu a fost să facem un concurs, ci ca să… fim atenţi la ceea ce vor dezvălui cele 5 personaje din preajma Domnului Hristos şi apoi… să ne facem o analiză personală dacă cumva facem parte din una din cele 5 categorii de persoane.

Să ascultăm cu atenţie fiecare interviu, apoi, după fiecare personaj vă vom invita să cântăm. Fiecare piesă a fost aleasă anume. Dacă vom reuşi să identificăm personajele, cuvintele cântărilor vor avea cu totul altă semnificaţie, vom putea cânta „alături” de persoanele care l-au întâlnit pe Isus.

La sfârşitul programului vă voi întreba numele personajelor.

Dacă vom fi atenţi vom avea fiecare de învăţat câte ceva în urma acestui program. Amin!
1.TÂLHARUL DE PE CRUCE.

Reporter: – Cum L-ai cunoscut pe Isus?

Tâlharul: – Îmi este greu să răspund… Trebuie să amintesc că am avut o viaţă atât de zbuciumată. Am fost neînţeles şi singur. Am căutat pe cineva care să mă înţeleagă. Din nefericire acei oameni care m-au primit erau din cei fără căpătâi. Acum realizez cum am cedat în faţa hotărârilor rele pe care ei le luau. La început nu am vrut să merg cu ei.
Dar m-au ameninţat că mă alungă.
Despre Isus a venit vestea şi la noi. Se spunea că făcea minuni şi că-i învaţă pe oameni despre Împărăţia lui Dumnezeu. Am mers într-o zi şi L-am ascultat. Cuvintele lui erau adevărate, simţeam cum mă răscoleau şi îmi aminteau de starea mea. Aş fi vrut să-L urmez. Dar preoţii ne spuneau că e un înşelător, că mai marii nu cred în El.
Şi m-am lăsat amăgit de ei, bănuind că, totuşi, nu au dreptate.

R.: – Cum ai ajuns la închisoare?

T.: – Aş fi ajuns mai demult aici dacă m-ar fi prins… Mă apucasem împreună cu celălalt, de tot felul de tâlhării la drumul mare; aşa alesesem noi să ne câştigăm existenţa. Într-o zi am omorât un om pentru câţiva bani, şi ne-au prins. Aşa am ajuns unde meritam. Am văzut pe ISUS în sala de judecată. Eu eram foarte nervos şi apăsat de situaţia fără ieşire în care mă aflam. Ştiam că voi fi omorât pe cruce, că toţi răufăcătorii. M-a surprins un lucru: ce căuta ISUS aici, ce făcuse?; mai cu seamă că însuşi Pilat nu-l găsea vinovat cu nimic.

R.: – Dar tu găseşti că S-ar fi putut face vinovat de ceva?

T.: – Nu. Uită-te la mine. Sunt, prin alegerea mea regretabilă, un hoţ. Ca orice „profesionist” cunosc destul psihologia omului rău. ISUS nu a vrut să aleagă ce am ales eu, pentru că era pur şi simplu, bun, adică, alesese deja. Ştii, nu poţi fi în acelaşi timp şi bun şi rău.
Mai degrabă preoţii, au fost cei care au ales răul spre a-L pierde pe ISUS. Când alegi să faci răul, ajungi să ucizi chiar şi un om nevinovat.

R.: – După judecată, L-ai mai văzut pe ISUS?

T.: – Da. Am urcat împreună drumul spre Golgota, cărându-ne fiecare crucea. A fost oribil. Gloata ce ne înconjura din mers vuia ca o mare de diavoli. Ne scuipau, ne loveau, blestemau cuprinşi de o demenţă îngrozitoare. Frământaţi din toate părţile de ura lor, înaintam greoi. Eu, aţâţat de tensiunea din jur, blestemam scrâşnind din dinţi. Dacă aş fi avut o putere i-aş fi nimicit pe loc pe toţi. Soldaţii romani ne biciuiau în timp ce ne târau după ei. Doamne, mă înfior şi acum când îmi amintesc. Tensiunea era atât de mare încât am crezut că înnebunesc. O clipă, am putut să-L zăresc pe ISUS. Şi ce am văzut atunci, pentru mine a însemnat începutul mântuirii mele. Târându-se greoi sub povara crucii, ISUS era liniştit. M-aş fi aşteptat la orice numai la asta nu. Avea tot dreptul să se revolte, după atâtea chinuri îndurate. Ia închipuie-ţi, cei pe care i-ai învăţat atâtea, pentru care ai făcut atâtea minuni să te scuipe, să te dea la moarte cu atâta patimă. Dar EL nu scotea nici un sunet, ca şi cum nici nu ar fi auzit, nici nu ar fi văzut în jur. Mergea înainte. La un moment dat, epuizat, s-a prăbuşit sub cruce. Atunci am sperat că-L vor lăsa în pace. Un soldat roman a ales din mulţime un om să-I ducă mai departe crucea. Când am ajuns pe deal, simţeam că inima o să-mi spargă pieptul. Nu vroiam să mor, mi-era cumplit de frică. Ştii frica unui condamnat să-şi vadă moartea cu ochii este cred, cea mai degradantă trăire. E senzaţia unei descompuneri a fiinţei la care eşti silit să asişti. Vrând să mă distrag tensiunii ce mă domina, am privit iar la ISUS, şi privind am uitat de mine. Ne-au pus pe cruce. Când mi-au bătut cuiele în mâini şi-n picioare aproape că am leşinat de durere. Apoi crucile au fost ridicate. Durerea a ajuns la paroxism. Privind la ISUS însă, am suportat-o. Iată-L, atârnând ca şi mine, păcătosul, suferind ca şi mine.
Era nedrept să fie aşa. Privind la liniştea cu care suferea totul, începeam să-L înţeleg. Gloata urla înnebunită parcă de atitudinea lui ISUS. Preoţii, uitând că jucau înaintea oamenilor rolul de sfinţi, îl batjocoreau cu patimă. ISUS a privit la preoţii desfiguraţi de ură, la oamenii de rând orbiţi şi ei, la soldaţii romani ce-I împărţeau haina la zaruri, şi a spus doar atât: „Iartă-i, Doamne căci nu ştiu ce fac!”

R.: – Ce au însemnat pentru tine aceste cuvinte?

T.: – Siguranţa că EL este FIUL LUI DUMNEZEU. Numai Dumnezeu putea să iubească aşa. Atunci am înţeles că şi pentru mine exista scăpare. Colegul meu însă, nu L-a înţeles. Batjocoritor, i-a spus: „Dacă eşti Fiul lui Dumnezeu, atunci mântuieşte-Te pe Tine şi mântuieşte-ne şi pe noi”.

R.: – Crezi că nu avea dreptate?

T.: – Nicidecum. I-am şi spus-o de fapt: „Nu ţi-e teamă ţie de Dumnezeu? Drept este ca noi să suferim, EL, suferă pe nedrept”. Şi atunci n-am mai răbdat, şi I-am spus lui ISUS: „Doamne, adu-Ţi aminte de mine când vei veni în Împărăţia Ta”.

R.: – Cum te-a primit ISUS?

T.: – M-a privit cu o blândeţe nesfârşită şi mi-a spus atât: „Adevărat îţi spun acum, că vei fi cu Mine în rai!” Atunci, o pace nemaicunoscută m-a cuprins, şi am înţeles că sunt SALVAT! Atârnam pe o cruce, nu mai eram singur, nu mai eram pierdut. Frica dispăruse, durerea îmi sfâşia corpul, dar eram liniştit. Câştigasem ceea ce niciodată nu îndrăznisem să sper: câştigasem: CERUL!

R.: – Vedeţi, omului îi este îngăduit până în ultima clipă a vieţii să-L aleagă pe Dumnezeu. Totuşi e riscant să amâni hotărârea. De altfel, reala convertire nu are nimic de-a face cu amânarea.
Aţi luat deja o hotărâre?..

ŞI TOTUŞI

Aşa cum sunt
Mă strădui să m-agăţ de Tine,
Căci altfel n-am fost niciodată.
Dar vreau mai bine
Cu gânduri mai senine,
O viaţă mai curată

Aşa cum pot
Cioplesc în mine-o formă vie
Căci altfel niciodată n-am putut.
Dar vreau să se mai ştie
Veşti despre veşnicie
Prin mine cel ce să-Ţi servesc
n-am vrut.

Şi totuşi…

Aşa cum voi fi
Mă vrei o, Bunule, şi-acum,
Căci altfel al Tău n-am să fiu vreodată.
Tovarăş de Ţi-aş fi de drum
Şi dacă-n toate-aş vrea să mă supun
Mi-ai face viaţa altfel:
mai curată.

Deci…,
Aşa cum sunt, aşa cum pot,
Voi spune: vreau.
Şi-atunci Tu mă vei face
Cum nu pot şi cum nu sunt,
Şi-mi vei alege Tu
Cărări pe care să merg
Cărări ce mă despart
de pământ. Iacob Coman, Şi să-L cunosc, pag.56

2.OMUL CARE L-A RĂSTIGNIT PE ISUS

R.: – Cum ai ajuns în Iudeea?

SUTASUL: – Am fost trimis în misiune aici. Fiind mai vechi în serviciul armatei am fost ales comandant peste o sută de soldaţi. Printre alte îndatoriri mi-a fost încredinţată executarea condamnaţilor la moarte.
Aceştia erau de regula tâlhari sau instigatori la revoltă împotriva Cezarului.

R.: – Spune-mi, nu îţi venea greu să comanzi acele torturi groaznice?

S.: – Sincer să fiu, mă gândeam foarte rar la asta. Eram conştient că îmi făceam datoria şi atât. Nu eram eu răspunzător de condamnarea lor. De asta se ocupau superiorii, şi cum ordinele nu se comentează ci se execută…

R.: – Ai putea să-mi descrii un caz care te-a impresionat?

S.: – Da. Am şi acum în minte un om care a fost condamnat dintr-o vină ciudată: aceea de a se fi autointitulat Împărat al iudeilor. Auzisem multe despre El înainte. Într-o zi chiar am avut ocazia să-L ascult.
Avea o vorbire neobişnuită. Povestea despre o aşa zisă Împărăţie a unui Dumnezeu al dumnezeilor, despre faptul că El este Fiul lui Dumnezeu care a venit pe pământ pentru a ne mântui de păcatele noastre. Făcea chiar şi vindecări miraculoase. Da, da…

R.: – Ce s-a întâmplat cu El de a ajuns să fie condamnat?

S.: – Şi eu m-am întrebat la fel când l-am văzut la Pilat. Ordinul era ordin şi trebuia executat, aşa că L-am răstignit. Să ştii însă că a fost singura condamnare pe care am ordonat-o cu o strângere de inimă.
Asta poate pentru că până atunci am avut de-a face doar cu tâlhari sau criminali. Am pus pe un soldat să-i bată pe cruce deasupra, vina pentru care s-a făcut vrednic de moarte: „ISUS din Nazaret, Împăratul Iudeilor”. Ştii, mă interesa reacţia norodului. Când au citit inscripţia furia lor n-a mai avut margini. Preoţii îndârjiţi, strigau să fie dată jos. N-am putut să înţeleg de ce se simţeau jigniţi, doar ei fuseseră cei care îl condamnaseră la moarte pe baza acestei afirmaţii.
Ciudaţi, tare ciudaţi şi evreii ăştia…

R.: – Dar ISUS cum a reacţionat?

S.: – Cum să-ţi spun, aşa om nici că am mai întâlnit. Avea o faţă neobişnuit de blândă în contrast cu suferinţele ce le îndura. Privind la soldaţii mei care-i împărţeau haina la zaruri, a spus atât: „Iartă-i, Doamne căci nu ştiu ce fac!”. Aceste vorbe m-au pus pe gânduri: Cum adică, ei nu ştiu ce fac? Atunci mi-a trecut prin minte un gând: Dar, dacă El este cu adevărat Fiul lui Dumnezeu?; noi L-am ţintuit pe cruce, suntem deci complici la moartea Sa… Un alt gând veni repede să mă liniştească:
Ei, superstiţii, prejudecăţi de-ale evreilor, chiar aşa să mă fi prostit în ultimul timp?; şi El e un om ca toţi ceilalţi, chiar dacă e mai deosebit. Este adevărat că toţi ceilalţi condamnaţi, când îi ridicam sus pe cruce, blestemau, urlau. ISUS, însă n-a scos un cuvânt. Privind la El, mă uimea reacţia lui. Ştii, crucificarea provoacă cea mai ascuţită suferinţă.
Pe faţa acestui om, însă se citea un alt fel de suferinţă. Mă întrebam ce ÎL preocupa?…

R.: – Ce s-a întâmplat în continuare?

S.: – Deodată s-a întunecat în plină zi. Luaţi prin surprindere, ne-am înspăimântat cu toţii. Cam trei ore a durat acest fenomen ciudat.
La un moment dat L-am auzit pe ISUS strigând: „Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, de ce m-ai părăsit?” M-am înfiorat de uimire: de ce să părăsească Dumnezeu pe un om nevinovat? Nu cumva pentru că, El spunea…
Ah, nu puteam să înţeleg până la capăt, ceva mă oprea. Apoi, cu un ultim efort ISUS a strigat: „Tată, în mâinile Tale Îmi încredinţez duhul!”. Atunci s-a făcut un cutremur mare şi am văzut morminte deschizându-se şi oameni înviaţi au ieşit din ele. Sincer să fiu m-a cuprins o groază de nedescris. Şi, în timp ce totul în jurul meu se agita, am auzi o voce clară, vocea lui ISUS care-mi spunea cu blândeţe:
„Eu, şi pentru păcatele tale M-am jertfit. Vino, te aştept!”…
Atunci, abia atunci, după ce L-am răstignit, L-am înţeles.
„Cu adevărat, omul acesta era Fiul lui Dumnezeu!”. Am îngenunchiat lângă cruce şi… am plâns. Niciodată n-am făcut-o până atunci, un bărbat niciodată nu trebuie să plângă. Dar, atunci am regretat tot răul pe care-l făcusem. Cum, Fiul lui Dumnezeu să mă ierte pentru tot ce i-am făcut? Credeţi-mă, şi un câine ar fi plâns regretând. Şi în timp ce plângeam ca şi-un copil, am simţit o pace nemărginită umplându-mi sufletul. Iată-mă împăcat cu Dumnezeu! De acum nu-L voi mai părăsi, chiar dacă asta însemna să-mi schimb viaţa!…

R.: – Cu siguranţă, acest om şi-a schimbat viaţa în bine. Toţi avem nevoie de schimbare. Aţi experimentat-o deja?

3. PILAT

R.: – Te văd frământat, ce s-a întâmplat?

PILAT: – Mă tulbură un gând de câtva timp, şi nu-l pot alunga… Ştii, cred că am făcut o greşeală: am condamnat la moarte un om nevinovat. M-am lăsat influenţat de preoţii aceia veninoşi care mă tot hărţuiau şi ameninţau. Ce era să fac, nu puteam să-mi pierd funcţia doar pentru un om? Am încercat să-i fac să se răzgândească, dar ei insistau şi insistau să-L răstignesc.

R.: – Cu ce te-ai ales după acest eveniment?

P.: – Bine zis, cu ce m-am ales. Speram să obţin liniştea, nici Cezarului şi nici mie nu ne plac revoltele acestor sălbatici. Închipuie-ţi, nişte neciopliţi să mă şantajeze ca să le fac lor jocul. Se pare însă că m-am înşelat, în curând voi fi înlocuit din funcţie. Oricum, mă simt obosit şi ce e mai rău e că nu am pace sufletească deloc.

R.: – Iţi mai aminteşti cum a început totul?

P.: – Într-o dimineaţă, am fost sculat de câţiva preoţi obraznici. Am acceptat să-i primesc din dorinţa de a scăpa cât mai repede de ei. Când am auzit însă cererea lor, am rămas uimit. Auzisem despre acel om pe nume ISUS că este inofensiv. Acuza care i-o aduceau ei era o minciună.
Niciodată nu am trimis la moarte un om nevinovat. Iniţial, preoţii l-au acuzat că instiga poporul la răzvrătire. Le-am spus că nu cred.
Aflasem de la subordonaţii mei, că acest om, dimpotrivă, susţinea şi îi învăţa pe oameni să se supună autorităţii noastre. Atunci, insistenţi, i-au adus o altă acuză, anume că s-ar fi proclamat pe sine Împărat al iudeilor. Ciudat. Am cerut să fie adus acest ISUS şi l-am întrebat dacă este adevărat. Ştii ce mi-a răspuns: „Da, sunt!”. Faţa sa exprima atâta calm şi siguranţă, încât m-am înfiorat. Repede, însă mi-am zis că numai un om visător, iresponsabil, poate să se poarte aşa. Şi cum eu nu eram pus acolo ca să-i scap pe iudei de lunatici inofensivi, şi nici să mă amestec în treburile lor religioase, i-am trimis la Irod ca să le rezolve el problema.

R.: – Cum se face, totuşi, că n-ai scăpat de ei?

P.: – Nici nu-ţi imaginezi cât de neplăcut surprins am fost când m-am trezit din nou cu ei la mine. Mi-am zis atunci că dacă este cineva nebun în toată povestea asta, atunci nu pot fi decât acei nesuferiţi de preoţi. Gălăgioşi şi răi, parca înadins vroiau să-mi facă zile negre. M-am gândit că n-ar strica să pedepsesc nebunia, dar nebunia lor, primejdioasă pentru cei din jur. Atunci am privit cu atenţie la ISUS. I-am privit ochii, trăsăturile feţei. Privirea îi era clară, deosebit de pătrunzătoare. Fruntea îi era luminată de înţelepciune, gesturile îi erau blânde. Nu, cu siguranţă, nu aşa arăta un om nebun. Atunci, de ce nu se apără? De ce se lasă târât în toată povestea aceea mârşavă? L-am întrebat dacă susţine în continuare că este Împăratul iudeilor. Atunci, m-a privit drept în ochii, şi mi-a răspuns tot cu o întrebare: dacă vreau să mă conving, sau doar să-l incriminez?
M-a şocat. Cu ce drept intra omul acesta în sufletul meu? M-am trezit nesigur. Am citit atunci în ochii lui o tristeţe adâncă, şi nu ştiu de ce, am simţit că pierd ceva preţios. Deodată mi-am amintit de scrisoarea aceea ciudată pe care mi-o trimesese soţia mea cu puţin timp înainte de toate acestea. Mă avertiza să nu-i fac nici un rău lui ISUS. Ah, dacă nu ar fi fost preoţii!… Ce să fac? Mi-a venit o idee: în fiecare an, de sărbătoarea Paştelor iudeilor, Cezarul hotărâse să se facă graţieri. În înţelepciunea sa, marele nostru Cezar, ştia că pentru a stăpâni deplin trebuie să îmbini forţa cu flexibilitatea.
Aşa că, le-am propus să aleagă pe cine să le eliberez: pe ISUS sau pe Baraba? Cum Baraba era un criminal, speram să-l respingă. Culmea nebuniei, l-au ales tocmai pe Baraba. „Atunci, cu ISUS ce să fac?” am întrebat. Atunci s-a întâmplat ceva ce n-am mai întâlnit niciodată: am înţeles ce înseamnă URA şi m-am îngrozit. Strigau cu toţii, desfiguraţi de ură: „Răstigneşte-L!”. În faţa lor m-am spălat pe mâini, ca semn că eu mă disculp de alegerea lor, şi L-am condamnat. Atât am putut să fac. Simţeam că mai presus de mine, de dorinţa, de alegerea mea este altcineva mai puternic. Totul s-a întunecat şi de atunci aşa este mereu pentru mine. M-am înşelat!…

R.: – Acest om a trăit experienţa unei alegeri importante. El a hotărât. Dar tu? Dacă astăzi ai fi pus în situaţia să alegi ce să faci cu ISUS, ce ai alege: să-L răstigneşti sau să-L încoronezi?

PALMELE LUI

Palmele Lui,
Ne-au plămădit din lut
Atunci la-nceput.
Şi noi n-am vrut
Să rămânem aşa cum dorea,
Şi-ntingând mâna-am pierdut:
Veşnicia.

Pe palmele Lui,
Ne-a purtat prin veacuri să fim
Un popor heruvim,
Şi-a dorit să iubim
Legea eternă a dragostei Sale.
Noi putând-o de-o parte am început să zidim,
Idoli de jale.

Din palmele Lui
S-au smuls pâraie de sânge nevinovat
Şi noi am uitat.
Spre Golgota să-L fi urmat
Dorea Isus ce-n tăcere păşea obosit,
Dar când ochii Îi priveau pe-nserat,
L-am părăsit.

Rana din palmele Lui,
Ne e garanţie de mântuire.
O! Ce iubire!
Vor fi ridicate spre Iahve
Şi-o voce rosti-va: Şi pentru el M-am jertfit.
Va urma un răspuns fără rostire:
Să fie primit.

Iacob Coman, Şi să-L cunosc, pag. 14
4. I U D A

R.: – Te văd îngândurat, ai probleme?

IUDA: – Destule, omule, destule…

R.: – Pot să te ajut cu ceva?

I.: – Hm, nu cumva vrei ceva de la mine?; să ştii că dacă e ceva în legătură cu ISUS, nu mai pot face nimic.

R.: – Ce te face să crezi că vreau ceva de la tine?

I.: – Păi, ce e viaţa dacă nu un întreg şir de cereri şi oferte? Şi, cum nimic în lumea asta nu-i pe gratis… cred că mă înţelegi ce vreau spun…

R.: – Vrei să spui că nu există sinceritate între oameni?

I.: – Sinceritate?, Ha!, nici nu-ţi imaginezi cât de primejdios e acest cuvânt! Un singur om am întâlnit care a făcut fatala greşeală să creadă în acest cuvânt. Ştii ce a păţit? A murit în cel mai stupid mod posibil. Bineînţeles, am încercat să-l ajut, dar degeaba. Şi apoi, să-ţi mai spun ceva, nici un om nu merită să fi sincer cu el. Omul, prin natura lui păcătoasă, e iremediabil un nerecunoscător.
R.: – Atunci, ce trebuie făcut?

I.: – Să lupţi cu tine şi cu cei din jur. Să te afirmi cultivându-ţi un spirit de bun organizator. Întotdeauna înainte de a face ceva să te gândeşti ce avantaj poţi obţine. Dacă neglijezi acest aspect foarte important, acţiunile tale n-au nici o valoare. Eu am crescut într-o familie, unde tatăl meu în special punea accent pe acest lucru, şi îi sunt recunoscător pentru asta. Toata înţelepciunea şi puterea omului se bazează pe acest considerent.

R.: – Bănuiesc că ai avut ocazii să-ţi demonstrezi această concepţie?

I.: – Bineînţeles. Am avut ocazia să lucrez cu ISUS, un om deosebit. Şi cum totdeauna, lucrurile mari se fac cu astfel de oameni, n-am ratat ocazia. Trebuie să-ţi spun că, împreună cu tatăl meu, făceam parte din onorabila partidă a Sicarimilor care lupta contra Romei. Robia romană era o mare ruşine adusă naţiei mele. Trebuiau deci, luate măsuri. Când a apărut ISUS, nu m-am îndoit o clipă că EL era cel care avea să ne aducă eliberarea, mai ales că şi El confirma acest lucru. Am crezut cu toată convingerea mea în El, aşteptând răbdător trei ani de zile. Parcă mă vedeam conducând poporul, ca mâna a Lui dreapta!

R.: – Ce te face să crezi că te-ar fi ales pe tine ca prim ministru, dintre toţi ceilalţi aliaţi?
I.: – E simplu: pentru că eram cel mai valoros. Nu uita că eu eram casierul. Ca să ţii bine socotelile cuiva, trebuie să ai multe calităţi: să fi organizat, eficient, şi mai ales, niciodată să nu risipeşti. Îmi amintesc cum într-o zi o femeie păcătoasă, a irosit, nici mai mult nici mai puţin un întreg vas cu mir, ungându-i picioarele lui ISUS. Poţi să-ţi imaginezi cât m-ar fi ajutat eventualii bani obţinuţi pe acel mir, în munca mea de propagandă? Da!, ce te uiţi aşa uimit?, nu aşa îi spuneţi voi la „a te face cunoscut şi acceptat de ceilalţi”? Ei bine, dând acei bani săracilor, obţineam dublu avantaj: îi câştigam de partea noastră, ajutându-i în nevoi. Şi cum noi aveam nevoie de sprijinul norodului, cred că înţelegi! ISUS avea, ce-i drept puterea să-i câştige pe oameni prin vorba Sa, prin puterea aceea ciudată de a vindeca boli, dar nu era practic deloc. Pentru asta avea nevoie de mine!

R.: – Adică, vrei să spui că te-a solicitat în mod special?

I.: – Nu tocmai. Vezi, mai exact eu m-am oferit. Şi pentru asta mi-am atras asupra- mi invidia celorlalţi aliaţi. Şi ce mai aliaţi!, nişte oportunişti naivi, care credeau tot ce le spunea ISUS. Eu însă, îmi vedeam de treaba mea.

R.: – Spune-mi, totuşi nu te-au marcat în nici un fel învăţăturile lui ISUS?

I.: – Învăţăturile Lui?, aceleaşi cuvinte spuse mereu… ştii, pentru norod era ceva nou, pentru mine însă deveniseră obişnuite. Şi apoi descopeream, ascultându-L, că avem concepţii diferite despre viaţă. Atâta timp cât aveam acelaşi ţel, asta nu mă deranja prea tare.

R.: – Atunci, ce te-a determinat să-L trădezi?

I.: – Trădare? nimic mai neadevărat! culmea este că toţi cred aşa. Nicidecum nu m-am gândit să-L trădez pe ISUS. Din contră, am vrut doar să-L ajut să-şi obţină mai repede dreptul de Împărat. El era indecis, de aceea m-am gândit să-L provoc. De trei ani de zile, mă tot săturasem să batem fără nici un rost drumurile. Ne făcusem destul de cunoscuţi norodului, aşa că nu ne mai rămăsese decât să luăm cu asalt puterea. ISUS însă, nici că avea de gând aşa ceva. Atunci m-am decis să acţionez. Am mers la preoţi. Ştiam că numai prin ei puteam să câştigăm.

R.: – Cum a reacţionat ISUS la hotărârea ta?, i-ai vorbit înainte să acţionezi?

I.: – N-ar fi avut rost să-i vorbesc, a intuit totul. Am crezut că dacă nu mă opreşte, este de acord cu mine. Aşa că am mers la preoţi.

R.: – Spune-mi, totuşi de ce ai primit bani de la ei? Dacă considerai că faci un bine, nu era suficient actul în sine?
I.: – Banii mi-au fost oferiţi, aşa că nu puteam să-i refuz. Se puteau face atâtea lucruri cu ei! Totuşi, planul meu a eşuat. În loc ca ISUS să aibă o întrevedere profitabilă cu preoţii, S-a lăsat antrenat într-o cursă mârşavă. Prefăcuţii aceia de preoţi, m-au minţit. În realitate nu vroiau decât capul lui ISUS. Atunci, le-am azvârlit în faţă banii.
Am crezut că aşa îl voi salva pe ISUS, era însă prea târziu. M-a apucat groaza. Ce-am făcut? De ce ISUS nu se apăra? M-am aruncat la picioarele Lui, spunându-i că-L recunosc ca Fiu al lui Dumnezeu. L-am rugat să se elibereze. Mi-a spus doar atât: „Pentru ceasul acesta am venit în lume!”. Nu m-a acuzat de nimic, dar sufletul meu era devastat.
Vărsam sânge nevinovat. Ştiam doar atât, că pentru mine nu mai exista iertare!… aşa că un singur lucru îmi rămânea de făcut…

R.: – Ceea ce a şi făcut din nefericire: s-a sinucis! Groaznică alegere! A preferat să moară decât să se pocăiască. L-a recunoscut pe ISUS ca Domn, de frică, de teama judecăţii. Dacă Iuda L-ar fi recunoscut din dragoste, atunci ISUS l-ar fi iertat.
Dar tu, iubite ascultător, te simţi vinovat înaintea lui Dumnezeu?
Ce simţi pentru EL, iubire sau teamă? Nu te ascunde (ca Iuda!)
Recunoaşte-ţi păcatul din tot sufletul, şi vei fi iertat. Nu-L vinde pe ISUS pentru nimica toată, căci EL este Calea, Adevărul şi Viata!
5. N I C O D I M

R.: – Ai dori să-mi spui ce te-a făcut să-L cauţi pe ISUS?

NICODIM: – Eu sunt fariseu, deci mă interesează tot ce e legat de religie şi în special de profeţii. ISUS avea o viziune cu totul şi cu totul aparte despre revenirea lui Mesia. Când am auzit şi despre minunile ce le făcea, am căutat să-L întâlnesc. Îţi închipui cât de uimit eram!

R.: – Cum te-a primit ISUS?

N.: – Cu o deosebită distincţie. Omul acesta era de o nobleţe rară, regească aş spune. Poate tocmai de aceea m-am simţit stânjenit. Sincer să fiu mi-L imaginasem altfel. Cu intuiţie uimitoare, mi-a răspuns direct la ceea ce mă interesa, fără ca să-L întreb nimic. Mă interesa calea mântuirii. Mi-a spus că pentru aceasta trebuie să mă nasc din nou! Ai mai auzit aşa ceva? Iniţial, nu am înţeles nimic. Apoi mi-a explicat că era vorba despre o renaştere spirituală? Bine, dar eu credeam că nu am nevoie de aşa ceva. Dacă aş fi fost un păcătos, un tâlhar fără de lege atunci da, dar eu, un om la Legii, un conducător în Sinedriu!…
El mi-a explicat atunci că toţi oamenii au păcătuit înaintea Domnului, deci este nevoie de schimbare în sufletul omului. Nu contează rangul social, rasa, averea. Înaintea Domnului contează doar sufletul pocăit renăscut din „apă şi din Duh”. Mi-a spus că numai Domnului îi revine dreptul şi puterea să dea neprihănirea omului. Ca şi vântul nevăzut, Duhul Domnului lucrează asupra sufletului, schimbându-l pe nesimţite. Am înţeles, şi nu mi-a fost deloc uşor să accept ca nu eu şi nici faptele mele, oricât de bune ar fi ele, îmi asigura mântuirea.

R.: – Găseşti că ISUS încerca să te constrângă să-i accepţi concepţia aceasta?

N.: – Oh, nicidecum! Învăţătura Lui tăioasă dar plină de dreptate, nu avea nevoie de constrângere pentru a fi acceptată. Eu am acceptat-o, pentru că aveam nevoie de adevărul exprimat de ea.

R.: – Cum ai reacţionat în urma acestei convorbiri? Cum ai privit ulterior viaţa?

N.: – Trebuie să-ţi mărturisesc că am trecut printr-o experienţă grea.
Sinedriul din care făceam şi eu parte, a hotărât în absenţa mea osândirea Lui ISUS. N-am putut să accept aşa ceva niciodată. Hotărârea aceea nedreaptă, mi-a zdruncinat puternic încrederea în semenii mei.
Am trecut printr-o adevărată criză de identitate. Realizam că sunt pus în situaţia de a lua o hotărâre importantă, de fapt cea mai importantă hotărâre din viata mea: să-L reneg ca şi colegii mei, şi astfel să-mi păstrez funcţia şi poziţia în societate sau să-L accept.
ISUS a fost crucificat. Nu ştiam ce să fac! Ca niciodată în viaţa mea m-am rugat fierbinte Domnului să mă ajute să mă hotărăsc. Şi Domnul mi-a răspuns în chip minunat: ISUS este Mântuitorul meu! A treia zi EL a înviat din moarte şi o dată cu El, parcă a înviat şi sufletul meu din negura păcatului! Atunci L-am ales fără şovăire şi L-am urmat. Viaţa mea s-a schimbat radical, dar sunt fericit! Dacă şi tu cauţi adevărul, află că este doar ISUS!

R.: – Într-adevăr, omul acesta a căutat şi a găsit Adevărul şi Viaţa! El a avut nevoie de o înviere ca să creadă şi să-L urmeze pe ISUS, tu de ce ai avea nevoie? Spune-i Domnului, şi EL este „credincios şi bun” ca să te ajute! AMIN!

MARELE MOMENT

Doamne,
Niciodată nu m-ai iubit mai mult ca acum
Desculţ de orice pretenţie
Urc dealul suferinţelor
Dar Te simt lângă mine pe drum
Simei
Vântură ţărână în văzduh în urma mea
Şi bleastemă de nu mai tace
Dar nu-l opresc, urc înainte tăcând
Tu-l priveşti şi pe el şi pe mine, şi-Ţi place
Ce-i regele?
Un vreasc
O dată cu popoarele strivit în teasc
Ce e coroana?
O veştejire
Când nu mai e apă şi pâine pentru cei duşi în robire
Şi urc mai departe
Zdrenţuit în orice mândrie
Ca cel mai de pe urmă în împărăţie
Văile vuiesc de-nvingători
Dar ce deşertăciune
Soarele se-mpotmoleşte-ntr-o furtună de nori
Ca un tăciune
Ce-i omul?
Un ciorchine de dureri
Ce nu-şi găseşte pacea pe lume nicăieri
Ce-i cerul?
Ceva ce-i prea departe
Când împrejur e-atâta sânge şi moarte
Şi urc şi plâng şi-mi este cald în suflet
Tu, Doamne, eşti lângă mine
Mă priveşti şi mă auzi
Şi dinspre nălţimi parcă lumină s-ar face
Deşi nu preţuiesc mai mult ca firul de fum
Simt
Că niciodată doamne
Nu m-ai iubit mai minunat ca acum.

ÎNCHEIERE

Am ajuns la ultimul punct al programului: concluzia. Înainte de a trage o concluzie, să aflăm cine au fost cele 5 personaje?

1. Care a fost primul personaj? (Tâlharul de pe cruce)
2. Care a fost următorul personaj? (Sutaşul)
3. Care a fost numele celui de-al doilea personaj? (Pilat)
4. Numele celui de-al patrulea personaj? (Iuda)
5. Cum se chema ultimul personaj? (Nicodim)

Imediat după cel de-al doilea război mondial, un băieţel hoinărea în lungul străzii bombardate din micul său oraş natal. Unii dintre comercianţi reuşiseră deja să-şi repare clădirile. Micul zdrenţăros simţi dintr-o dată atracţia celui mai delicios miros şi o porni în acea direcţie în josul străzii. Stomacul lui înfometat anticipase ceea ce curând a putut să vadă cu năsucul lipit de geamul de curând montat.
Un soldat ce conducea un Jeep prin apropiere a zărit băieţelul şi, aproape instinctiv, a tras brusc pe dreapta, a coborât şi s-a aşezat lângă copil. Privind prin geam a văzut vitrina brutăriei plină de bunătăţi, iar pe brutar cocând gogoşi. Intrând înăuntru, a cumpărat o mulţime de gogoşi şi trecând pe lângă băiat, l-a întrebat: „Vrei şi tu?”
„O, da” a răspuns recunoscător băiatul.
După ce i-a dat băiatului punga cu gogoşi, soldatul s-a întors şi s-a îndreptat spre maşină. Dar la un moment dat, a simţit că este tras de haină şi privind în jos l-a auzit pe băieţel întrebând: „Domnule, sunteţi cumva Dumnezeu?”

Astăzi mai mult ca oricând, există în sufletul oamenilor o dorinţă mistuitoare de a-L cunoaşte pe Hristos în mod personal, experimental. Creştinismul este mai mult decât un sistem de credinţă sau decât un sistem comportamental. El este o relaţie dinamică, plină de viaţă, cu o persoană – Dumnezeu. A pierde din vedere această relaţie înseamnă a pierde esenţialul.

Tu nu poţi să-ţi speli mâinile, ca să scapi de răspunderea faţă de El, şi apoi să-L uiţi. Pilat, şovăielnicul procurator, a învăţat aceasta.

Nu-L poţi tăgădui şi apoi scăpa de privirea Sa compătimitoare. Iuda, prea mândru ca să se pocăiască, a învăţat lucrul acesta.

Nu-L poţi vedea murind pe crucea de pe Golgota fără să capeţi convingerea că Isus este Fiul lui Dumnezeu. Un căpitan de oaste roman, cu inima sa lipsită de milă a învăţat aceasta.

Isus Mântuitorul poate schimba viaţa fiecăruia care vine la El cu inima deschisă. Isus s-a întâlnit cu noi ca să ne asigure mântuirea noastră, prin iertarea Sa.

Un singur lucru aş putea face: şi anume de a recomanda să privim la El, ca să putem spune: „Eu am găsit pe Isus, care mi-a schimbat viaţa şi mi-a dat o speranţă veşnică”.

Atunci, oamenii ne vor întreba: „Domnule, sunteţi cumva Dumnezeu?” Acesta este rezultatul întâlnirii cu Isus.

deAndrei Spiridon

Intalnire

intalnire cu...doc
intalnire cu...doc
intalnire cu...doc
43.5 KiB
193 Downloads
Details

INTALNIRE CU MARIA MAGDALENA

Stau resemnata la fereastra casei mele si amintirile imi napadesc sufletul nenorocit…Cativa muritori se duc si vin…Atat si nimic mai mult…
Hoinar printre stele, cautand printre cioburile gandurilor franturi de amintiri, astept zorile…zorile de dincolo de azi si dincolo de maine…
Uneori intunericul imi e cel mai bun prieten, alteori ma face sa ma tem chiar si de mine insami… Ciudat lucru: tu sa-ti fie propriul tau dusman…
De cand El trecut prin Capernaum, in urma cu 2 saptamani, sufletul meu a fost lovit de moarte. Atunci cand m-a privit, cand ochii Lui mari si blanzi S-au atintit asupra mea, toata viata mea mi-a revenit asemenea unui vis urat. M-am rusinat. Mi-am plecat capul sub povara vinovatiei, dar El mi-a zambit atat de suav incat mi-a dat o speranta, speranta iertarii…
Dar n-a trecut mult timp si am pacatuit iarasi. Venise un negustor vestit in orasul meu si, cand a auzit de Maria Magdalena a dorit sa ma cunoasca mai bine. Aceasta a fost tragedia vietii mele!… Nu imi pot explica cum s-a aflat in oras, dar la scurt timp dupa intrarea mea in casa negustorului, preotii cei mai de seama si carturarii eu spart usa si au intrat peste noi. Am ramasa blocata la vederea lor!… Negustorul a incercat sa spuna ceva despre libertaea de alegere, dar ei nici macar nu-l priveau. Mi-au poruncit sa ma imbrac in timp ce cuvinte dintre cele mai josnice la adresa mea imi faceau corpul sa tremure. Un soldat violent m-a luat de brat… si m-au dus la El… la ISUS… As fi preferat sa ma merg la inchisoare, sa fiu omorata cu pietre, dar nu sa-l vad pe El, nu doream sa stie ca sunt asa, nu voiam sa fiu injosita in fata acelui ‘Om’. Ma simteam atat de deznadajduita si atunci cand privirile noastre s-au reintalnit, ochii Lui blanzi nu m-au dojenit, dar m-au determinat sa-mi fie rusine de mine si de reputatia mea. Mi-am spus in acel moment ca ultima mea speranta de iertare murise. Eram sigura ca ma va condamna, ca am va alunga din fata Lui, ca-mi va spune tot felul de cuvinte batjocoritoare, asa cum faceau preotii.
…Dar El… scria… si tacea… La inceput am crezut ca isi preagateste cuvintele pt acuzatie, dar El scria si tacea… Doream sa strig , sa le spun sa-mi dea condamnarea, sa se termine acea tortura psihica apsatoare, fiindca acea asteptare prelungita durea, dar mai mult decat atat , ma durea ca eram in fat Lui si El… tacea…
Intr-un final a zis cu glasul Lui de tunet: “Cine dintre voi este fara pacat sa arce primul cu pitara in ea.” Si toti au plecat… am ramas doar eu si El… M-am asezat in fata Lui in genunchi, I-am sarutat picioarele si, printre suspine, n-am putut spune decat un tremurator:” Multumesc, Doamne pentru tot!” m-am luat de mana si m-a ridicat…
‘Iarta-ma Dumnezeule, promit ca n-am sa mai pacatuiesc!“ M-a privit cu intelegere si din nou acel zambet plin de iertare!…
Atunci am stiut ca nimic nu este mai prejos decat El, nici chiar toata viata mea adunata intr-o sticluta de alabastru. Mi-am spart trecutul la picioarele Lui si chiar daca ceilalti ma condamnau si altii considerau risipa, El a inteles totul… A stiut ca voi incepe o noua viata. Ce trist ca toti se minunau de aprofunzimea parfumului si nu simteau risipa miresmei de viata spre viata!
Nu-mi explic nici acum cum a putut sa ma ierte! De ce acest Isus este asa bun cu mine?! De ce??? Si cum???
Retraiesc acum acea intalnire si ma gandesc ce viitor mi-a oferit… ce speranta… si inima mi se inalta in acorduri de vis, ca o ofranda a dragostei Lui fara de pret… L’am intalnit pe El…

INTALNIRE CU SAMARITEANCA

Plecasem devreme de acasa, insa pasii mei au mai zabovit pe drumul spre fantana… Era un pic trecut de orele amiezii, desi cald nu ma grabeam. Gandurile mele alergau obosite in cautare de raspunsuri. Cautam cu privirea persoane cunoscute, care m’ar fi putut insoti pe drumul acela prafuit si care ar fi putut vorbi cu mine, incercand sa’mi raspunda la intrebarile care rascoleau sufletul meu.
Nici nu stiu cum am ajuns la fantana patriarhului nostru Iacov, insa atentia mi’a fost atrasa de un Om care statea langa ea. Era iudeu. Mi’ar fi placut sa vorbesc cu El, dar m’am rezumat doar la parea ca nu iau in seama prezenta Lui acolo. Mi’am umplut galeata cu apa si m’am intors sa plec… deodata, o voce calda mi’a zis: “Da’Mi sa beau.” Pentru o clipa am vrut sa ma intorc si sa’i dau ceea ce cerea, dar…”Cum Tu iudeu, ceri sa bei de la mine, femeie samariteanca?” Ma simteam bine in postura de a putea oferi ceva, insa unui iudeu?? Probabil ca ii era mult prea sete, de a lasat la o parte orgoliul de fiu al Iudeii si mi’a cerut apa. Mi’a zis apoi ceva ce nu am inteles, dar nedumerirea mea era asa mare incat am continuat sa scot in evidenta faptul ca era in postura in care nu imi putea oferi acea apa vie de care vorbea, neputandu’si sa scoata apa din fantana langa care isi sprijinea trupul obosit de cale si prafuit.
Mi’a promis apoi o apa care se prefacea intr’un izvor pentru cel care o bea, tasnind in viata vesnica. Lasand la o parte aparentele si apropiindu’ma incet de El, mi’am dat seama ca sunt foarte aproape de raspunsul la framantarile meu… Mi’a trezit interesul si dorinta de a bea si eu din apa despre care vorbea, acea apa dupa care tanjisem mereu.
“O, Doamne, da’mi aceasta apa ca sa nu’mi mai fie sete!” Eram asa fericita! Insa parea sa aiba si o conditie pentru a putea ca eu sa beau din apa vietii: sa’l chem pe sotul meu! “Dar eu nu am sot!”, am raspuns bucuroasa ca pot schimba subiectul acesta. Dar ceea ce mi’a spus apoi m’a cutremurat. Simteam cum cineva rascoleste lucrurile ascunse ale inimii mele, amintiri neplacute pe care le pusesem in sertare incuiate cu lacate grele, ca nimeni altcineva sa nu umble acolo, nici chiar eu. Cine este ecesta care indrazneste sa citeaca dosarele ferecate ale trecutului meu? Cum poate Omul acesta sa aminteasca ceva ce eu uitasem sau vroiam sa uit? Un prooroc? Ceea ce a urmat m’a facut sa cred ca era mai mult decat un prooroc si ca nu ii pasa de controversele dintre iudei si samariteni. A incercat sa’mi sfarame prejudecatile pe care le aveam despre iudei. Am simtit cum acest Iudeu imi citea tainele sufletului, dar imi era si prieten; un prieten care te constientizeaza asupra prezentei greselii, dar nu arunca pietre pentru a te acuza.
Mi’a vorbit despre harul care imi putea innoi sufletul. Eram sigura ca am aflat raspunsul la tot ceea ce framanta gandurile mele de ceva vreme si cand a rostit: “Eu, Cel care vorbesc cu tine, sunt Acela.” descoperirea aceasta m’a coplesit. Un singur gand staruia acum in mintea mea: sa ajung cat mai repede sa spun si celor din oras vestea buna.
Ceva in mine s’a schimbat, vedeam totul cu alti ochi… si daca pana atunci fusesem subiectul de barfa al oamenilor, acum eram trambita ce rasuna vestind prezenta Mantuitorului in Sihar. Era o bucurie ce nu o puteam tine doar pentru mine… Uitasem de galeata cu apa, uitasem ca trebuia sa’I dau apa calatorului insetat de la fantana… sa’I dau eu apa?? El fusese cel care se oferise sa’mi dea apa, apa vietii…

INTALNIRE CU NICODIM

Ziua aceea a fost teribil de calda; nici seara caldura dogoritoare a soarelui nu a parasit pamantul. Ma zbateam intre dorinta de a merge sa’L intalnesc pe cel despre care se spunea ca este Cuvantul Vietii si nevoia de a merge intr’un loc unde racoarea imi putea linisti sufletul obosit. Am dat prioritate glasului dintai si am plecat pe furis cand totul era cufundat in tacerea solemna a noptii. Stiam unde se afla… L’am urmarit indelung atatea seri… locul acela linistit, ferit de orice ochi iscoditor, locul acela singuratic in care El isi gasea pacea… Pacea?? El insusi era Pacea… Am urcat cu pasi sovaitori pe dealul adormit al Ierusalimului si L’am gasit… toata mandria mea de fariseu din tata’n fiu s’a spulberat in momentul in care am ajuns in fata Lui. Sentimente pe care pana atunci nu le mai incercasem, ieseau atunci la iveala in sufletul meu. Pace, bucurie, speranta, dorinta de a sta la picioarele Lui si a’L asculta… toate acestea imi aminteau de copilarie. Atunci nu mi’am dat seama din ce cauza, dar acum privind in urma… in dau seama ca aveam in fata mea pe Creatorul Universului, Fiul lui Dumnezeu si eu… eu nu stiam.
Aveam o senzatie ciudata, aflandu’ma in fata Lui, pe care am incercat sa o ascund sub o aparenta de calm si demnitate. Am pus in evidenta darurile pe care le auzisem ca le avea, vrand sa stiu de la El daca este intr’adevar Mesia. Insa El nu a dat raspuns nedumerii mele, ci mi’a dat un sfat: sa ma nasc din nou! Aveam toata istoria ultimilor zeci de ani in spate, chiar si parul meu sustinea asta… Cum sa ma nasc din nou?? Mi’a explicat, iar cand a vazut ca nu inteleg, a folosit vantul ca ilustratie… Mi’am dat seama ca nu aveam nevoie de adierea vantului in seara aceea, ci de adierea Duhului Sfant in viata mea. Niciunde nu am auzit o descriere mai frumoasa si mai completa a lucrarii ce trebuie facuta in viata oamenilor si a planului de mantuire ca in acea noapte pe Muntele Maslinilor. Am plecat de acolo convins ca Omul acela era cu adevarat Mesia…
Intalnirea aceea a adus binecuvantarea in casa mea. Putina vreme am ascuns lucrul acesta, dar cand zilele despre care imi vorbise au venit, am simtit nevoia sa fac si eu ceva… Am incercat sa Ii i’au apararea in fata celor care Il condamnau, sa’L sustin cand toti cei carora le facuse bine Il paraseau… dar am inteles: pentru ca eu sa vad Imparatia cerului El, Mantuitorul meu, trebuia sa moara. Curajul pe care l’am dobandit in urma acestor evenimente mi’a dat puterea sa spun si altora vestea cea buna.
As vrea sa’L intalnesc din nou, dar nu in taina cum am facut’o atunci, ci in vazul tuturor si sa’i multumesc… Si cand ma gandesc ca totul a inceput de la o intalnire, intr’o seara calduroasa pe dealul adormit si singuratic al Ierusalimului.
POEZIE

Dumnezeu mi-a intins mana
si m-a saltat din iarba inrourata
care-mi imbalsama picioarele obosite,
mi-a mangaiat sufletul cu o raza de soare
si mi-a sters lacrima durerii
cu degetele timpului,
mi-a soptit o binecuvantare
si…
mi-a dat drumul.
In loc de salut
mi-a spus:”du-te si nu mai pacatui”
…si zambetul acela,
si inaltarea aceea,
nu le voi uita niciodata!

L-am zarit in multime
imbulzit de lume,
M-am intrebat cine era
si de unde vemea.
Mi s-a spus ca era
un cersetor,un trisor,sau
in cel mai bun caz un invatator
si ca-lurmeaza doar saracii,
bolnavii sau dezechilibratii.
Altii mi-au spus ca e un profet,
un tamaduitor,
dar, ascultandu-L
privindu-L,
am simtit ca e mai mult de-atat,
este un Mantuitor!

L-am intalnit…
Abia soptit, glasul constiintei
inca imi mai spunea ceva,
ma indemna
sa fac iarasi o alegere
care sa fie cea buna,
pentru totdeaua.

VECERNIE

Ramai in viata mea ca un amurg,
Ca sa-mi apui a clipei zvarcoliri,
Sa-mi fii netrecut cand toate curg
Si poate chiar prezentul dintre amintiri.

Ramai in noaptea mea ca o lumina
Cu viscoliri de liniste si cu minuni
Si fa sa-mi bata inima deplina,
Sa prinda ritmurile ingerilor buni.

Cu nici un chip sa nu-ntarzii
La ceasul cand vom frange asteptarea,
Te-astept in rand cu noi sa vii,
Sa fii cu noi vei aprinde zarea.

Ramai aici oricand vei vrea,
E-atat pustiu si gol, vezi bine,
Doar Tu, intrat in viata mea,
Ma poti renaste din ruine.

Fantanile luminii

Fantanile luminii
Sunt dincolo de stele si de soare
Departe, peste munti de nor si de senin.
Din totdeauna
Dumnezeu a fost izvorul, iar noi ne-am adapat din
El mereu
Sperantele si dorul.

La El
Nu-i nici o zi cu noapte de taciune,
Lumina Lui nu lasa urme pe carari.
Cand ti-e aproape
Nu mai poti muri oricum,
Dar nci nu poti trai o viata de namol
Ca orisicine.

Fantanile luminii
Sunt pentru toti, intotdeauna pline.
Nu poti trai in bezna de pacat si-n curcubeu,
Nu poti sluji pe Dumnezeu
Slujindu-te pe tine,
Dar poti decide sa traiesti inseninat
Mereu.

Lumina este El
In fiecare clipa,
Pamantul poate fi uitat ori dogorit de soare,
Dar niciodata El
N-ar parjoli pe cineva,
Ajunge doar ca cineva sa-L vrea
Alaturea de el.

INTALNIRE CU ZACHEU

Am ales sa locuiesc intr’un mare centru comercial, la cativa km de Iordan, la capatul apusean al vaii care se deschidea aici intr’o campie in mijlocul verdetii tropicale, intr’o revarsare de frumuseti. Orasul meu avea o populatie foarte impestritata cu preoti, leviti, slujbasi si soldati romani, straini de tot felul, dar si multi vamesi fiind un punct strategic prin care, cu ocazia sarbatorilor treceau multe caravane in drum spre Ierusalim. Lucram la vama, de fapt eram mai marele celor ce lucrau acolo. Rangul si averea mea erau rasplata pe care conationalii mei o urau si care pentru ei era totuna cu nedreptatea si silnicia. Datorita statutului de vames, a aparentei de trufie si iubire de lume precum si purtarii si faptelor mele nedrepte, eram considerat un mare pacatos.
Cu toate acestea, cand Ioan Botezatorul a iesit la Iordan sa predice, l’am ascultat cu interes si chiar am dorit sincer sa’mi schimb si eu viata. Indemnul lui adresat categoriei de oameni din care si eu faceam parte:” sa nu cereti nimic peste ce v’a fost poruncit sa luati”, a avut un impact profund asupra mintii mele. Studiind Scriptura, m’am convins ca viata mea nu era in ordine nici cu Dumnezeu, nici cu semenii. De curand am auzit multe zvonuri despre Isus, Invatatorul galilean care se poarta cu amabilitate si bunavointa fata de clasele dispretuite si neluate in seama. In mine s’a trezit dorinta dupa o viata mai buna. Inima mea a devenit sensibila la indemnurile dumnezeiesti. Doream cu infocare sa’L vad si eu pe acest Isus, care inviase morti, iertase pacatosi si vindecase bolnavi. In inima mea se ducea o lupta apriga: pe de o parte faptul ca unul din ucenicii Lui era vames imi dadea speranta ca si pentru mine pocainata si schimbarea vietii sunt posibile, iar pe de alta parte ma coplesea teama de a nu fi rau inteles si intampinat cu banuiala si neincredere cand incercam sincer sa’mi indrept greselile.
Cu toate aceste, m’am hotarat sa privesc si eu fata Aceluia ale carui cuvinte au adus speranta in inima mea. Forfota multimii care’L inconjurau pe Isus mi’a atras atentia, dar fiind dezavantajat de mica’mi statura, nu puteam vedea nimic peste capetele oamenilor si nimeni nu voia sa’mi faca loc. Atunci mi’a venit o idee salvatoare: am alergat inainte pe drumul pe unde avea sa treaca si am urcat intr’un smochin ale carui ramuri se intindeau deasupra drumului, asteptand sa’l vad cand va trece. Cand multimea s’a apropiat priveam cu ochi nerabdatori sa disting fata lui Isus. Deodata un grup s’a oprit chiar sub smochin si Cineva mi’a zis: “Da’te jos degraba, caci astazi trebuie sa raman in casa ta!” Am incremenit de uimire! Cuvintele Lui m’au socat, iar ochii Lui pareau ca’mi citesc sufletul. Nici nu stiu cand am cabarat, de bucurie si mergand ca in vis am aratat drumul spre casa mea, nici nu ma gandeam c’o sa”mi arate atata iubire si bunavointa mie, un mare pacatos.
Am dorit atunci sa fac marturisire si o pocainta publica: “Iata Doamne, jumatate din avutia mea o dau saracilor si daca am napastuit pe cineva ii dau inapoi impatrit.” L’am auzit spunand pe un ton melodios: ” Astazi a intrat mantuire in casa aceasta!” Eu nu L’am primit pe Isus doar ca pe un oaspete trecator in casa mea, ci ca pe Cineva care ramane in templu sufletului meu. De atunci incoace am fost si sunt un om fericit… fiindca l’am intalnit si primit pe Isus!

deAndrei Spiridon

Inima de Tata a lui Dumnezeu

Inima de Tata a lui Dumnezeu.docx
Inima de Tata a lui Dumnezeu.docx
Inima de Tata a lui Dumnezeu.docx
26.2 KiB
106 Downloads
Details

Inima de Tata a lui Dumnezeu

Una din cele mai minunate revelatii ale Bibliei este aceea ca Dumnezeu este Tatal nostru. Dar ce-ti spune tie cuvantul „tata”? Te gandesti imediat la protectie, belsug, caldura si tandrete? Sau pentru tine acest cuvant are alte semnificatii? Dumnezeu se descopera in Scriptura ca un Tata bland si iertator, dorind sa se implice indeaproape in fiecare detaliu al vietii noastre. Acesta este nu doar un tablou frumos, ci si adevarat. In orice caz fiecare om pare sa aiba o idee diferita despre cum este Dumnezeu fiindca fara sa-si dea seama, tinde sa-I atribuie sentimente sau impresii pe care le are fata de propriul tata pamantesc sau fata de alte figuri autoritare cu care a avut de a face in momentele cele mai sensibile ale copilariei. Experientele bune ne apropie de o adevarata intelegere a lui Dumnezeu, dar experientele rele creaza imagini distorsionate, gresite, despre dragostea Tatalui ceresc pentru noi.
V-ati intrebat vreodata de ce venim pe lume neajutorati, neadaptati si apoi crestem incet din punct de vedere fizic, mintal si emotional pana ce devenim adulti care se descurca singuri?V-ati intrebat vreodata de ce Dumnezeu n-a conceput un sistem de reproducere care sa creeze persoane mature de la inceput, asa cum au fost creati Adam si Eva?
Dumnezeu a vrut sa intram in lume ca niste nou-nascuti, total dependenti si neajutorati, fiindca El a intentionat ca familia sa fie locul unde dragostea Lui sa fie traita, astfel incat copii sa creasca simtindu-se intelesi, iubiti si acceptati. Datorita acestui mediu plin de dragoste si datator de siguranta, copiii se vor simti increzatori in ei insisi si se vor privi asa cum ii priveste Dumnezeu: drept cineva care este dorit, important, valoros si bun.
Dar daca idealul nu se intampla? Ce e de facut daca ai fost parasit de parintii tai? Multi copii au fost agresati, sau respinsi si alungati de familiile lor incat este greu pentru ei sa-L vada pe Dumnezeu asa cum este El! Totusi intelegerea caracterului lui Dumnezeu este esentiala daca vrem sa primim mantuirea.
Ne propunem in aceasta ocazie sa privim la 7 domenii importante in care ne putem forma o imagine gresita despre Dumnezeu si dragostea Lui pentru noi. Toate aceste 7 domenii se refera la inima de Tata a lui Dumnezeu. In timp ce asculti aceste lucruri, priveste la propriul tau trecut si incearca sa observi daca relatia ta cu Dumnezeu n-a fost impiedicata in vreun fel de un anumit esec sau datorita absentei dragostei protectoare a unuia din parinti sau chiar a ambilor parinti.

1.Dragostea si autoritatea parinteasca a lui Dumnezeu
Vi s-a intamplat vreodata sa aveti de a face cu un caine?… Ati observat ca unii se indeparteaza tremurand de spaima, altii sar pe tine cu o nedorita demonstratie de afectiune, exprimata cu limba, cu coada si labele murdare!… Catelusul care nu poate fi convins sa aiba incredere in tine provine dintr-o familie in care a fost maltratat. Celalalt vin e dintr-oi familie iubitoare. Tot asa este si felul in care o mul il abordeaza pe Dumnezeu. Experientele noastre din trecut ne influenteaza atitudinea cand Dumnezeu vrea sa se apropie de noi.
Imaginati-va usa unui dormitor deschizandu-se brusc. Un baietel firav este trezit brutal de un barbat beat si nervos in miez de noapte. Copilul speriat este batut fara mila de un barbat pe care el il numeste „taticu”. Si acest lucru se repeta ani si ani de-a randul… Ce simte el cand aude cuvantul „tata” mai tarziu, la maturitate? Ce simte o tanara in dreptul cuvantului „tata”, cand acesta a molestat-o in copilarie? O generatie ranita se poticneste in propria tinerete numai ca sa provoace aceleasi rani la noua generatie… Si totul continua de la generatie la generatie… Cum se va intrerupe aceasta reactie in lant? Cine le va fi tata copiilor oamenilor? Ale cui brate pot cuprinde pe toti copiii parasiti ai lumii? Cine ne va plange durerile? Cine ne va consola in singuratatea noastra? Numai un Tata care este respins de copiii Lui, pe care doreste sa-i vindece!
Problema este ca noi, ca si catelusul plouat, fugim dinaintea Aceluia despre care credem, ca este intocmai ca si celelalte autoritati care ne-au tratat fara dragoste. Dar Dumnezeu nu este asa! El este dragoste perfecta. Imaginile pe care le avem in subconstient, sentimentele negative pe care le avem fara sa ne dam seama despre Dumnezeu, nascute in noi datorita unor experiente negative din trecut, trebuie sa fie constientizate si eliminate din suflet. Dumnezeu te iubeste! El este Tatal tau iubitor! El este infinit mai presus de tot ce stii si gandesti chiar decat cei mai buni parinti pe care ii poate avea cineva! „Caci gandurile Mele nu sunt gandurile voastre si caile Mele nu sunt caile voastre… ci cat sunt de sus cerurile fata de pamant asa sunt caile Mele fata de caile voastre si gandurile mele fata de gandurile voastre!” (Isaia 55,8-9)

IUBIRE ESTE DUMNEZEU
1.Iubire este-al nostru Dumnezeu
Un sfant izvor de har imbelsugat
O poate sti chiar si-un dusman al Sau
Cu-atat mai mult un suflet insetat
2.Porunca noua astazi am primit
E mostenire sfanta de la El:
Ca tot asa cum Domnul ne-a iubit
Mereu si noi sa ne iubim la fel.
3.Fa sa ne fie Doamne, dragostea
Ca un sigiliu vesnic viu si sfant
Caci pe pamant mai tare decat ea
Nu poate fi nici moarte nici mormant
4.Aprinde-n noi, cat timp mai este har
Focul divin al tainicei iubiri (dragostei dintai)
Sa ne ramana-n suflet pe altar
In incercari si-n grele prigoniri
5.Ne bucuram ca inca ne iubesti
Ca tot ce-i bun din mana Ta primim
Da-ne mai grabnic harpe ingeresti
Pentru iubirea Ta sa-Ti multumim.

2.Dragostea si credinciosia parinteasca a lui Dumnezeu
Esti copilul lui Dumnezeu dar poate in adancul inimii tale te indoiesti de credinciosia Lui! Probabil ca ai experimentat absenta totala a unui tata datorita mortii sau a divortului! Poate ai ramas „orfan” datorita obligatiilor de serviciu ale parintilor tai… Poate au fost promisiuni neimplinite sau neglijenta parintilor este cea care te obsedeaza… Nu cumva, cand erai copilas, plangeai ore intregi si nimeni nu venea sa-ti aline foamea si dorul? Tot asa poate nu esti in stare sa simti prezenta lui Dumnezeu prin prejma? Inima ta este impietrita de cinism si neincredere sau este deschisa fata de Dumnezeu?
Poate spui: „Daca Dumnezeu ma iubeste si m-a iubit, de ce nu L-am simtit si de ce nu L-am vazut?” Dar sa stii ca nu Dumnezeu este Cel care te-a neglijat ci oamenii din jur! De prea multe ori oamenii nu reusesc sa fie prelungirea mainilor si a vocii Sale pentru cei care au nevoie de dragostea Lui. Mult prea putini se lasa calauziti de inima zdrobita a lui Isus catre cei care au nevoie sa vada dragostea Lui dovedita prin altii. Isus este atras de oamenii suferinzi. El ne urmareste cu dragostea Lui de la prima noastra rasuflare pana cand ne stingem din viata.
Tatal tau ceresc era prezent cand faceai primii pasi de copil. Era acolo la dureri si la dezamagiri… Ai fost dat in grija parintilor pamantesti pentru putina vreme, cativa ani doar, iar ei trebuia sa te inconjoare cu o dragoste asemanatoare cu a lui Dumnezeu. Daca ei nu ne-au iubit, trebuie sa recunoastem acest lucru, sa acceptam, apoi sa-i iertam si sa ne deschidem inimile in fata dragostei lui Dumnezeu.
Dincolo de toate experientele noastre negative, sa-L vedem pe Dumnezeul dragostei care inca ne asteapta cu bratele deschise spunand: „Te iubesc cu o iubire vesnica, de aceea iti pastrez toata bunatatea Mea!” (Ieremia 31,3)

3.Dragostea si generozitatea parinteasca a lui Dumnezeu
Imaginati-va un sat de bastinasi din Pacificul de Sud… Copiii nu au prea multe jucarii, si nu au nici obiecte de valoare de care sa se atinga in joaca lor… Ei aud foarte rar cuvintele „Nu atinge! Nu pune mana! Fii atent!” Casele lor sunt foarte simple, cu podele de pamant, acoperisuri de sindrila sau rogojina care se deruleaza pe lateral pentru a servi de pereti, noaptea… In contrast cu ele, casele moderne sunt ticsite de lucruri fragile si scumpe, mobile si obiecte decorative ce reprezinta o reala sursa de respingere si mustrare pentru micutii prea curiosi. Cate mame nu si-au descarcat nervii pe un copil care a stricat un obiect scump sau de valoare sentimentala!? Copiilor li se aminteste mereu de importanta lucrurilor si in schimb, rareori aud cuvantul „Te iubesc” care ar face ca ei sa-si dea seama de importanta lor. Mesajul este „Lucrurile sunt mai importante ca mine!
Imaginea noastra despre Dumnezeu probabil ca a fost schilodita de experientele copilariei noastre si avem nevoie sa ne schimbam radical imaginea. Dumnezeu este in mod natural generos. Natura din jur ne ofera imaginea corecta despre generozitatea lui Dumnezeu. Florile ne arata o risipa de culoare, parfum si forma. O floare alba si gingasa stralucind undeva in lumina soarelui, departe, prin munti, nu are nici o valoare economica, dar a fost creata de Dumnezeu in speranta ca intr-o zi, un fiu al lui Adam sau vreo fiica a Evei ar putea s-o priveasca si sa primeasca cuvinte de apreciere pentru frumusetea ei.
Priviti cat de atent este Dumnezeu la detaliile cele mai marunte! El doreste sa ne faca surprize cu acele mici lucruri de care nu avem neaparata nevoie, acele mici bucurii si comori pe care, numai inima unui Tata iubitor ar sti ca ni le dorim. Dumnezeu nu este aspru, posesiv sau materialist! Noi folosim, din pacate, oamenii ca pe niste obiecte, dar El foloseste obiectele pentru a binecuvanta oamenii! Insa El Isi arata generozitatea oferindu-ne lucruri de o valoare cu mult mai mare: iertare, mila si dragoste! „Dumnezeu ne da toate lucrurile din belsug ca sa ne bucuram de ele…” (1 Tim. 6,17)

DE CE?…
De ce nu are mama orice pui?
De ce e-atata jale-n ochii lui?
De ce rasare soarele altfel
Cand esti pe lume singur, singurel?…
De ce culorile parca n-au viata
Si roua-i lacrima de dimineata?
De ce e-atata bezna in lumina
Cand tot astepti si stii ca n-o sa vina?
Ai fi iubit-o mult, de buna seama,
De-ai fi avut pe langa tine-o mama…
Ai fi imbratisat-o cu iubire
Si-ai fi stiut ce-nseamna fericire.
De ce nu are mama orice pui?
De ce nu orice mama are pui?
Si daca totusi e si pui si mama,
De ce nu la iubire se indeamna?…
De ce s-a-ntors pe dos natura-ntreaga?
Doar Dumnezeu mai poate sa-nteleaga!
Cand n-ai, atat de mult ti-o mai doresti…
Iar cand o ai, nu stii s-o pretuiesti…
De cand pacatul a intrat in lume,
Viata nu-i decat desertaciune,
Ce-i dulce ti se pare amarui,
Si parca nu-i nimic la locul lui…
Familia e-o joaca de copii,
Copiii – niste simple jucarii…
Ce-i bun e rar, si raul tot mai des,
Iar dragostea miroase-a interes…
Ca o furtuna biciuie napasta,
Si nu-i nimic stabil in lumea asta…
O raza doar va lumina mereu:
Si-aceasta-i dragostea lui Dumnezeu.
El ne-ncalzeste sufletul stingher,
Ne-mbogateste traiul efemer
El este paine pentru cei sarmani
Si bunul Tata pentru multi orfani…
…Si daca n-are mama cate-un pui,
Gaseste-i, Doamne, mama fara pui,
Si-aduna-i Tu intr-un camin frumos
Plin de iubirea Domnului Hristos,
Sa nu rasara soarele altfel,
Sa nu mai fie singur, singurel,
Culorile sa prinda-un pic de viata,
Si roua sa zambeasca din verdeata,
Sa nu mai fie bezna in lumina,
Sa-i fie asteptarea mai senina…
Si-n ochi sa nu mai fie jale grea,
Sa vina Doamne-mparatia Ta!

4.Dragostea si afectiunea parinteasca a lui Dumnezeu
Una din cele mai mari piedici in calea dragostei lui Dumnezeu este ca ni se pare ca Lui nu-i place natura noastra omeneasca. Dar trebuie sa ajungem sa vedem cat de mult ne iubeste Dumnezeu asa cum suntem! Cand copilul tau este plin de noroi, dupa ce s-a jucat in gradina din spate, il ridici si-l cureti si il speli. Ai aversiune fata de noroi, nu fata de copil!
Da, ai pacatuit, ai sfasiat prin aceasta inima lui Dumnezeu, dar esti in continuare in centrul afectiunii Lui, esti ca lumina ochilor Lui! Noi spunem ca L-am gasit pe Dumnezeu, dar adevarul este ca El ne-a cautat pe noi foarte multa vreme…
Multi copii, mai ales baieti nu au avut parte de manifestarile fizice ale afectiunii tatilor lor. Lor li s-a spus adesea: „Nu plange! Baietii nu plang!” Isus nu procedeaza asa. El simte durerile noastre interioare mai profund decat noi iar compasiunea si intelegerea Lui este fara limite. Pe cand tu ai uitat deja multe din suferintele tale, Dumnezeu Isi aminteste perfect fiecare moment al vietii tale. Lacrimile tale sunt amestecate cu ale Lui chiar in acest moment!
Poate ca parintii tai au afisat cu mandrie pozele tale intr-un album dar cata diferenta este intre acest fapt si capacitatea infinita a lui Dumnezeu de a fi incantat de fiecare succes al tau! Orele petrecute singur explorand noi obiecte, primul gangurit, primul pas constituie comorile cele mai de pret pentru inima Lui de Tata. N-a fost niciodata vreun copil ca tine si nici de acum incolo nu va fi.
Ne dam seama cat de plin de afectiune este Dumnezeu din cuvintele lui Moise atunci cand a invocat binecuvantarea pentru Beniamin: „Beniamin este preaiubitul Domnului. El va locui la adapost langa Domnul. Domnul il ocroti totdeauna si el se va odihni intre umerii Lui” (Deut.33,12)
Ce minunat! Tot acolo, intre umerii lui Dumnezeu te odihnesti si tu! Orice ai fi in ochii oamenilor, nu vei inceta sa fii un copil in bratele lui Dumnezeu!

5.Dragostea si prezenta parinteasca a lui Dumnezeu
Exista un atribut al lui Dumnezeu pe care nici cel mai bun dintre parintii pamantesti nu poate spera sa-l imite: capacitatea lui Dumnezeu de a fi cu tine tot timpul. Ca parinti, nu putem acorda atentie copiilor nostri 24 de ore din 24. Dar Dumnezeu este altfel. Nu numai ca este cu tine tot timpul, dar iti acorda si toata atentia.
Cum poate face El asta, nu stim, dar stim ca nu este nici o problema pentru El, Creatorul lumii. Nu te preocupa sa explici lucrul acesta, ci doar bucura-te de el!
Parintii tai au fost ocupati de problemele lor si uneori nu au aratat tot interesul pentru problemele tale. Dar Dumnezeu nu face asa. De ce spune Biblia ca pana si perii capului ne sunt numarati? Nu pentru ca Dumnezeu este interesat de matematica, El nu este un calculator care cauta informatii exacte. Aceasta imagine incearca sa ne spuna cat de atent se ingrijeste Dumnezeu de orice detaliu al vietii noastre.
Imaginati-va un baietel care a munci toata dupa amiaza batand cuie in bucatile de lemn. In final porneste din garaj si ii arata mamei o nava de razboi cu 3 nivele. La ora 6, un barbat obosit soseste acasa in sfarsit… O cina rece il asteapta si mai sunt si multe reparatii de facut in casa. Baiatul emotionat ii arata lucrarea iar tata abia daca isi ridica ochii de pe calculele notelor de plata. Tata nu are timp, dar Dumnezeu are! Dumnezeu S-a aratat totdeauna incantat de lucrarile mainilor tale! El este un adevarat Tata si asa va fi mereu. Niciodata sa nu ai resentimente fata de esecurile parintilor tai pamant esti. Ei sunt doar copii care au crescut mari si au la randul lor, copii. Si tu vei creste mare si poate vei pasi pe aceleasi cai, sau pe alte cai mai mult sau mai putin. Incearca sa accepti, sa intelegi si sa te bucuri de minunata dragoste a tatalui din cer despre care ap Petru spune: „Aruncati asupra Lui toate ingrijorarile voastre caci El Insusi ingrijeste de voi!” (1 Petru 5,7)

De ce plang?
De ce plang? De ce sunt trist?
M-am nascut in saracie…
Am parinti, dar ce folos
Cand la tot ce vreau si vreau
Ei imi spun ca n-au si n-au…
O, parintii mei sarmani,
Toata ziua plang si ei
Plang… ca nu au timp, nu bani!
Bani avem destui,
Uite-s imbracat frumos,
Eu vorbesc de ceva mai pretios!
Timpul asta mi se pare
Ca e mult mai de valoare…
Stiti? Nu sunt mare filosof,
Insa am si eu un of:
Cand vreau sa-nteleg un pic
De ce sunt asa de mic,
De ce bazaie albine,
Soarele de unde vine,
Tata e mai mult plecat,
N-are timp si pentru mine…
Cine oare sa-mi arate
Cum se face zi din noapte,
Sau ce-nseamna im-pon-de-ra-bi-li-ta-te?
Mama n-are timp de vorba
Si-nteleg, ca, venind de la servici,
Are timp atat: de-o ciorba!…
Acum stiti de ce sunt trist:
M-am nascut in saracie,
Dar va rog, poate cineva sa stie
Unde se gaseste oare
Timp destul si de vanzare?
Si cat costa-un kilogram?
Tare mult as vrea sa am
Insa nu, nu pentru mine,
Ca si-asa precum se stie
Sunt nascut in saracie…
Vreau… pentru mama, pentru tata,
Sa se bucure si ei!
Dar cine stie,
Oare voi avea vreodata
Timp… pentru parintii mei?

6.Dragostea si acceptarea parinteasca a lui Dumnezeu
Noi traim intr-o societate orientata catre performanta. Acceptarea este totdeauna conditionata – daca esti bun la sport, daca vii acasa cu note bune, daca arati bine, daca ai bani, daca invingi – atunci esti acceptat si iubit…
Dar Dumnezeu este Dumnezeul dragoste ne-conditionate! Dragostea Lui nu se bazeaza pe performantele tale. El ne iubeste pentru ca „este dragoste”. Fagaduintele Lui, da, sunt conditionate, trebuie sa-L ascultam pentru a avea binecuvantare, dar dragostea Lui este ne-conditionata! Noi nu trebuie sa facem ceva care sa-L determine pe El sa ne iubeasca, El ne iubeste oricum! Nu trebuie sa devenim mai intai sfinti pentru ca apoi El sa ne iubeasca! Vino la El asa cum esti! Fii sincer cu El si El se va bucura sa te ierte!
O relatie de dragoste adevarata implica oferirea – si primirea dragostei. Cum s-ar simti un sot, daca intr-o zi, plin de romantism, ar aduce acasa un buchet de flori spunand „Te iubesc draga mea”, iar ea, ar alerga sa caute niste bani ca sa le plateasca! Sotul nu doreste acest lucru! Tot ce vrea este un raspuns al dragostei ei la sentimentele lui. Vrea sa simta dragostea. Asa vrea si Dumnezeu. Esti in stare sa primesti si sa raspunzi la dragostea si acceptarea lui Dumnezeu?
Dumnezeu te iubeste! Toata viata poate a trebuit sa actionezi si sa te iei la intrecere cu fratii tai, cu colegii tai. Oamenii spuneau ca esti ori prea slab ori prea gras, sau semanai cu nu stiu cine la nas sau la picioare… Dar Dumnezeu te-a iubit pentru ca esti unic in univers si te accepta asa cum esti.
Da, mai sunt multe lucruri de facut in viata ta. Vor fi zile cand vei primi de la El o mai adanca intelegere a pacatului si a egoismului din viata ta, care trebuie schimbata si supusa Lui. Dar Dumnezeu nu pretinde totdeauna schimbari. El ne cunoaste limitele si ne da har si putere sa facem ceea ce ne cere. El este tandru si plin de compasiune. Chiar cand nu este multumit de ce am facut, El tot ne iubeste. Inima lui este zdrobita atunci cand noi facem ceva rau, dar asta nu inseamna ca nu ne mai iubeste. Noi trebuie sa ajungem, sa nu facem nici un lucru care sa-L intristeze, dar totdeauna sa avem o incredere deplina in dragostea Lui.
„Domnul este indurator si milostiv, indelung rabdator si bogat in bunatate. Nu ne face dupa pacatele noastre, nu ne pedepseste dupa faradelegile noastre. Ci cat sunt de sus cerurile fata de pamant, atat este de mare bunatatea Lui pentru cei ce se tem de El!” (Ps.103,8-11)

C A T A N E V O I E …
Cata nevoie avem de iubire!
Cata nevoie de soare
pe cerul sperantelor noastre,
ar putea spune, ar putea striga inima,
ar putea implora durerea adanca…
Pentru ochii si pentru seninul fetelor noastre,
pentru pasii si pentru faptele noastre,
cata nevoie avem de iubire!
Sa creasca florile,
sa creasca copiii, sa creasca viata,
cata nevoie avem de iubire si pace!
Cata nevoie de paine,
dar cata nevoie macar de-o bucurie pe zi!
Cata nevoie de libertate, de racoarea zorilor,
si mai ales de iubire!
Cata nevoie o lume isi plange…
Lozinci pentru pace,
lozinci pentru paine, dar cate lozinci
pentru mult-cautata iubire!…
Doamne, Tu pentru noi esti izvor de iubire…
Avem nevoie de pace si paine,
si de iubire,
Avem nevoie de Tine!

7.Dragostea si comunicarea parinteasca a lui Dumnezeu
O tanara a marturisit odata ca nu se poate ruga… Se parea ca cerul era ca un zid de beton pentru ea. Nu-si amintea sa fi auzit vreodata pe Dumnezeu vorbind inimii ei. Apoi a realizat ca Il vedea pe Dumnezeu cu infatisarea tatalui ei, un om bun, dar foarte tacut, aproape timid. Foarte rar vorbea cu copiii lui si nu le spunea niciodata ca-i iubeste. Cand a recunoscut ca tatal ei fusese slab, chiar ca a dezamagit-o, atunci a fost in stare sa-l ierte si sa-l accepte asa cum era. Slabiciunea, timiditatea si lipsa de comunicare cu copiii lui, se datorau anumitor cauze, legate de lumea ostila in care suntem obligati sa ducem activitatea si existenta. Astfel s-a deschis o noua dimensiune in relatia ei cu Dumnezeu. Credinta i-a eliberat inima si a putut sa se roage stiind ca Dumnezeu o auzea. Acum Il auzea pe Dumnezeu vorbind inimii ei.
Se poate ca si tu ai dificultati in a privi pe oameni in ochi! Poate ca priveai in ochii parintilor tai doar atunci cand tipau la tine si te criticau… Daca observi ca ai fost impiedicat in relatia ta cu Dumnezeu datorita vreunei greseli a parintilor, atunci spune aceste lucruri lui Dumnezeu! Trebuie sa ai iertare in inima ta fata de oricine te-ar fi jignit! Daca nu ai, amaraciunea te va macina si nu vei gasi pace cu Dumnezeu! Gandeste-te ca nu intalnesti nicaieri oameni perfecti sau un parinte care n-a facut greseli. Orice om a suferit in viata lui. Important este sa ajungi sa-L cunosti pe Dumnezeu asa cum este cu adevarat, si nu cum crezi ca este. El este Parintele perfect! Daca te disciplineaza o face totdeauna cu dragoste. El este credincios, generos, bun si drept. El te iubeste si doreste sa petreaca mult timp cu tine. El vrea ca tu sa primesti dragostea Lui, sa stai de vorba cu El si sa stii ca tu esti o persoane deosebita si unica pentru El. Vrei sa primesti dragostea si afectiunea Lui? Vrei sa te deschizi si sa intri intr-o relatie apropiata cu Tatal tau cel adevarat? El te asteapta cu rabdare! Despre Moise, Dumnezeu spunea: „Eu ii vorbesc gura catre gura, Ma descopar lui nu prin lucruri grele de inteles, ci el vede chipul Domnului.” (Numeri 12,8)

SAWAT
Sawat si-a necinstit familia si a dezonorat numele tatalui sau. A alunecat intr-o viata de faradelegi si a prosperat in aceasta viata mizerabi8la multa vreme. In final a fost jefuit si apoi arestat. Dupa ce si-a ispasit pedeapsa, a inceput sa se gandeasca la familie, mai ales la tatal lui. Isi amintea cuvintele de despartire ale tatalui, un simplu crestin dintr-un mic sat de langa granita cu Malaezia: „Sa stii ca te astept!” Oare inca il mai astepta tatal lui dupa ce dezonorase intreaga familie? Il va mai primi acasa dupa ce dispretuise tot ce invatase despre dragostea lui Dumnezeu? Zvonul despre viata lui de crima si pacat ajunsese demult in sat…
In final se gandi la un plan: „Draga tata – scrise el, as vrea sa vin acasa dar nu stiu daca ma vei primi dupa tot ce am facut. Am pacatuit foarte grav, tata, te rog, iarta-ma! Sambata seara voi fi in trenul care trece prin satul nostru. Daca inca ma mai astepti, vrei sa pui o mica bucata de panza in copacul din fata casei?”
In timpul calatoriei a parcurs cu gandul toata viata lui de faradelegi…Stia ca tatal lui avea tot dreptul sa-l respinga. In timp ce trenul se apropia a fost cuprins de emotie: ce va face daca nu va vedea nici o panza alba in copac?
In fata lui Sawat statea un strain care observase cat framantat este tovarasul lui de drum. Sawat n-a mai putut rezista si ii povesti totul. De indata ce au intrat in sat, Sawat i-a spus¨”Domnule, nu am curajul sa ma uit! Puteti sa-mi spuneti dumneavoastra?”
Strainul raspunse: „Tinere, tatal tau nu a pus numai o panza, priveste! A acoperit tot copacul cu bucati mari de panza alba!”
Nu-i venea sa-si creada ochilor: Vedea copacul acoperit cu panza, iar in gradina din fata casei tatal lui topaia de bucurie agitand o vesel o bucata de panza alba. Alerga apoi la tren si dupa ce acesta se opri in mica statie, tatal isi imbratisa fiul cu lacrimi si-i spuse: „Te asteptam!”…

AM AUZIT DE BUNATATEA TA…
Doamne, am auzit de bunatatea Ta
si-as vrea sa-alerg la Tine…
Am auzit de dragostea
cu care Te apleci spre cei sarmani
si simt… ca numai ea mi-ar face bine…
Am auzit de Tine Doamne,
si sunt crestin… dar cum sa Te gasesc?
Cand sunt atat de intristat, si chiar in bucurii
pe care nu le pot trai, insingurat,
e oare sigura dovada ca nu Te am?
In mine-atatea lupte sunt,
si pentru binele pe care vreau sa-l fac
traiesc atata zbucium…
E oare-aceasta sigura dovada
ca nu Te am in inima credintei intronat?…
Eu n-am stiut ca nu Te am, si n-am crezut
un fiu ce-ti este credincios ca-n mine nu aveai…
La marginea genunii Tu mi-ai facut-o cunoscut
si m-ai facut sa simt ce poate simti
un suflet omenesc cand la raspantii vanturile bat
talazuind oceanul vietii sub ceru-nnegurat…
Am auzit de Tine Doamne, de farul meu dorit!
In linistea ce-o caut in fiecare zi Te chem,
Te strig atunci cand sufletul mi-e gol,
pana-l vei umple cu prezenta Ta…
Scrutez in zarile simtirii mele
ivirea unei licariri prevestitoare de speranta
si simt ca-aproape te-am gasit,
Tu – capatul nelinistilor mele,
Isuse, mult dorit!…

R U G A C I U N E
Orisicat ar curge timpul
Prin clepsidra lumii noastre
Orisicat s-ar zbate Terra
Printre celelalte astre,
Tot mai ‘nalta mi se pare
Tot mai vrednica de cant
Dragostea Acelui care
Ne-a facut pe-acest pamant,
Dupa chipul slavei Sale,
Vas de lut, de cinste vas,
Si de Duhul Sau umplut
Pentru fiecare pas.
O, iubire mai fierbinte
Decat tot ce-i pe pamant!
An de an esti mai sublima,
Te doresc si Te tot cant!
Umple-mi inima de pace,
Si speranta nesfarsita,
Fi-mi rasplata si putere
Pentru viata mea trudita!
Si apoi nici o favoare
Mult mai mare n-as dori
Decat sa strabat cu mintea
Si mereu a proslavi
Ceea ce in viata asta
M-a-ntarit mereu-mereu,
Dragostea ce n-are margini,
Dragostea lui Dumnezeu!”

deAndrei Spiridon

Îngerii buni

Ingerii buni .doc
Ingerii buni .doc
Ingerii buni .doc
64.0 KiB
72 Downloads
Details

ÎNGERII BUNI
Program pentru ora tineretului

Departamentul Tineret

Nr. 1 Îngerii lui Dumnezeu

Înapoi, întoarce-te înapoi,
În zbor
Dă-mi pentru viitor aripi, nu doar
Pentru a părăsi pământul aceasta,
Ci pentru a ajunge acolo unde
Tu vrei
Cuvântul „înger” este folosit în Scripturi pentru a descrie o fiinţă supranaturală sau cerească, a cărei datorie este să acţioneze ca mesager al lui Dumnezeu către om, şi ca agent al Său care îndeplineşte voinţa Sa.

a. Dumnezeu trimite îngeri pentru a efectua o lucrare în favoarea noastră.
Luca 22: 43 – “Atunci, I s-a arătat un înger din cer ca să-L întărească.”

Se întâmpla in Vietnam, lângă o biserică creştină, în timpul războiului cu America. Într-o dimineaţă, un camion a oprit în faţa bisericii şi 6 soldaţi au coborât din el. Paznicul şi-a dat seama cu groază, că aceştia vor devasta locul. Ca şi paralizat, tânărul nu a putut decât să se roage. Soldaţii au sărit din camion şi se îndreptau spre uşă. Dar înainte ca să poată intra, un vietnamez îmbrăcat deosebit a deschis uşa bisericii şi a înaintat. Era un necunoscut. Fără explicaţie, soldaţii s-au învârtit în jurul clădirii, dar nu au intrat. Au stat acolo câteva ore, dar nu au trecut pragul. Străinul întrebă paznicul ce voiau soldaţii, şi acesta îi spuse că mai multe biserici au fost devastate şi probabil venise rândul celei pe care o slujea. S-au rugat împreună şi străinul l-a încurajat pe tânăr. După o oră, soldaţii s-au urcat în camion şi au plecat. Străinul a plecat şi el, fără să mai spună nimic. Mai târziu, pastorul trecu pe acolo şi paznicul îl întrebă: ”Credeţi că îngerii mai coboară şi azi pe pământ?”
“Da”, răspunse el.
“Şi eu”, spuse tânărul.
De ce nu crezi că un înger poate coborî azi şi pentru tine?

Veşnicia nu îţi va oferi nici o experienţă din cele pe care le ratezi acum.

Suntem încurajaţi ştiind că îngerii lui Dumnezeu ne apără şi creează o atmosferă de har în jurul nostru ca să putem rezista vrăjmaşului. În Vechiul Testament îngerii apar ca agenţi restauratori ai lumii. Dumnezeu Îşi desfăşoară planul Său folosindu-se adesea de ei.

b. Agenţii speciali ai lui Dumnezeu

Îngerii sunt fiinţe spirituale create de Dumnezeu, mult superioare omului, dintre care o parte a rămas credincioasă Creatorului, iar o altă parte prin răzvrătire, a generat demoni. În perioada dintre Paradis şi Sfârşitul Lumii îngerii buni fac legătura dintre Pământ şi Cer. În general, îngerii sunt nevăzuţi. Biblia vorbeşte despre diferite apariţii ale lor: Num. 22,31; 2 Împ. 6,17. În apariţiile lor se asemănau cu oamenii. Uneori slava Domnului i-a însoţit. Deplasarea lor este descrisă ca „zbor”.

c. Capacitatea de a sluji

Slujirea este prestigiul nostru ontologic. Cu cât eşti mai aproape de Dumnezeu, slujeşti mai mult. Capacitatea slujitoare a omului arată înrudirea lui cu îngerii.
Îngerii sunt prezentaţi ca fiinţe cu personalitate proprie. Au inteligenţă şi voinţă. Ei sunt fiinţe morale caracterizate prin sfinţenie, în timp ce îngerii decăzuţi sunt caracterizaţi prin minciună şi păcat.
Puterea lor este mare, dar nu nelimitată. Acţiunile lor sunt hotărâte de Dumnezeu. Îngerii au capacitatea de a sluji până la a „întări” chiar pe Dumnezeu Însuşi.

Nr. 2 Isus şi îngerii buni

În Mat. 24,36 Isus Se referă la cunoştinţele supranaturale ale îngerilor, fără ca această capacitate să fie nelimitată. Ei cresc în cunoştinţă prin observarea acţiunilor divine şi umane.
a. Misiunea îngerilor

Vestimentaţia îngerilor este albă, un alb mai mult decât culoarea. Ei Îl preamăresc şi Îl laudă pe Dumnezeu atât în cer, cât şi pe Pământ în misiunea lor. Lucrările lor cele mai importante sunt:
– Îngerii transmit voinţa lui Dumnezeu (numele lor este acela de „sol”).
– Îngerii slujesc celor credincioşi. Slujirea pentru nevoile spirituale este o preocupare majoră a lor. Ei sunt martori ai vieţilor noastre, sunt prezenţi şi în biserică.
– Uneori execută judecata asupra vrăjmaşilor lui Dumnezeu.
– Îngerii vor separa grâul de neghină, îi vor aduna pe cei aleşi.
b. Relaţia dintre Isus şi îngerii buni

Isus este trimis, îngerii sunt trimişi şi ei. În lucrarea Sa, Isus a îndeplinit voia Tatălui, precum o îndeplinesc şi îngerii. Domnul Isus este prototipul îngerului. Punctul culminant în istoria Pământului este întruparea Domnului Isus. Jertfa unui înger nu era de ajuns în acest caz.

Nr. 3 Îngerul păzitor şi iubirea

Ideea că fiecare credincios are un înger păzitor, însoţitor, are suport biblic: Mat. 18,10, Fapte 12,15. În alte locuri Biblia vorbeşte despre un număr mare de îngeri care ne ocrotesc: 2Împ. 6,17.
a. Religie sau iubire

Toată lumea e în căutare de iubire. Putem iubi un prieten, care are multe în comun cu noi, putem iubi rudele apropiate, pe cel sau pe cea dragă. Toate acestea sunt fireşti, la îndemână, vin de la sine. Oare aceasta este iubirea biblică?
Iubirea biblică are un coeficient de imposibil:
– iubirea aproapelui, a cuiva care îţi este indiferent. Poţi iubi pe omul de pe stradă? Nu eşti ridicol? În ce constă religia noastră? În veacul de acum, al indiferenţei faţă de suferinţa altora, Isus aşteaptă ca credincioşii săi să fie mişcaţi de suferinţa şi nefericirea altuia şi atitudinea lor să fie o dorinţă intensă de a ajuta.
– Iubirea vrăjmaşului, care îţi face rău. Aceasta este iubirea dezvoltată în Evanghelie, iubirea Isus.
Iubirea nu poate fi decât personală. În drama credinţei Dumnezeu nu se bucură întotdeauna de reciprocitatea dragostei Sale; la fel se întâmplă şi Domnului Isus sau îngerilor păzitori. Nouă ni se dă mereu mai multă iubire decât oferim. Toată viaţa avem probe de iubire la care nu reacţionăm.
Îngerul e singura fiinţă creată care emană iubire dispensându-se de reciprocitate. El iubeşte o creatură într-un mod care implică sacrificiul de sine. Noi suntem indiferenţi faţă de înger. El se raportează la noi cu o deplină iubire. Se bucură de noi când nimeni nu o mai face, ne iubeşte când nimeni nu ne mai iubeşte. Ne iubeşte necondiţionat.
Este minunat să ştii că îngerii sfinţi, trimişi de Dumnezeu, ajută şi protejează poporul Lui. Pe de altă parte, Biblia ne oferă extraordinara posibilitate de a avea o relaţie personală cu Mihail, Îngerul Domnului. Sunt multe exemple în Biblie care arată că, atât în timpul patriarhilor, cât şi în perioada judecătorilor şi regilor, Îngerul Domnului a apărat Israelul de duşmanii săi, atâta timp cât ei au rămas loiali şi ascultători faţă de El. De exemplu, Îngerul Domnului a ucis în tabăra Asirienilor 185.000 de oameni din armata lui Sanherib, într-o singură noapte, când aceştia au vrut să atace Ierusalimul. Acest Înger a fost de asemenea desemnat să conducă Israelul prin pustie şi să salveze pe ce trei tineri din cuptorul de foc al lui Nebucadneţar (Dan. 3,28).

Puteţi citi sau povesti unele dintre următoarele întâmplări biblice:

1. Îngerul Domnului la Sodoma Genesa 19,1
2. Îngerul Domnului şi Isaac Genesa 22,11-12
3. Scara cerului şi întoarcerea lui Iacov în Canaan Genesa 28,16-1; 31,11.13
4. Lupta lui Iacov la Peniel Genesa 32,25-30
5. Rugul aprins şi Moise Exod 3,2-7
6. Îngerul Domnului şi Balaam Numeri 22,21-35
7. Îngerul Domnului şi Iosua Iosua 5.13-15
8. Îngerul Domnului şi Ghedeon Jud. 6,11-12
9. Vestirea naşterii lui Samson Jud. 13,3-5
10. Izbăvirea de sub puterea lui Sanherib 2Împ. 19,35

CONCLUZII

Ceea ce ne spun aceste pasaje biblice despre Îngerul Domnului, este că Acesta întrece mult poziţia unui om sau a unui înger:
– El ni se descoperă ca îngerul harului
– Numele Său este minunat
– Este executantul judecăţilor divine
– Este superior celui mai mare dintre îngeri, şi lui Gabriel
– Primeşte închinare
– Este Îngerul păzitor al lui Israel, Comandantul Suprem şi apărătorul poporului lui Dumnezeu
– Este asemenea lui Dumnezeu
Comandantul nostru, Mihail sau Hristos, a ales să depindă de interesul, credinţa şi străduinţele poporului Său. Înţelegerea acestor lucruri este de o extremă importanţă pentru biserica din ultima generaţie, când trebuie să aibă loc bătălia finală. Biserica nu este altceva decât o parte a marii oştiri cereşti, şi trebuie să se încadreze în disciplina cerească. Ea trebuie să ocupe prima linie, acolo unde a luptat Isus ca Înger şi ca Om.

Dezbateri pe grupe:

1. Cei care au îndoieli cu privire la existenţa şi activitatea îngerilor să şi le exprime, iar ceilalţi să contraargumenteze.
2. În ce situaţie îngerul nostru păzitor nu ne poate însoţi sau ocroti?
3. Ce argumente credeţi că a folosit Satana pentru a atrage de partea lui o treime din îngeri? Poate folosi aceleaşi metode şi împotriva noastră?

O VIZITĂ
Daniel Chirileanu

Un înger, păzitor al unui credincios
Trecea în miez de noapte către Orion
Mergea cu un drumeţ, pe jos.

Deşi era grăbit şi parcă supărat
M-am aşezat în calea lui şi l-am oprit,
Iar el, pentru o clipă-a stat.

Mi-a povestit că se întoarce obosit
Am observat că-n sinea lui de fapt, plângea
Şi-atunci, puţin, l-am iscodit:

Dacă eşti înger păzitor de ce-ai plecat;
De ce laşi omul peste noapte nepăzit;
Sau poate omul te-a mânat?

Nu, omul nu m-a izgonit; e botezat,
Lucrează încă: pufuleţi şi tricotaj
El nici nu ştie c-am plecat.

Îmi pare rău că noaptea se destramă
Iar el, atât de ocupat şi de străin
N-a mai luat nimic în seamă.

În noaptea asta cred că totul s-a sfârşit
Am fost chemaţi de Dumnezeu acasă.
Şi credinciosul meu nu-i mântuit.

Am vrut să-l mai întreb ceva, dar, a plecat
Din tot ce-am discutat îmi amintesc atât:
Vă spun şi vouă, n-am uitat:

Spunea că Ceru-şi cheamă emisarii înapoi,
Retrage ambasadele şi-nchide vama;
Va fi se pare ultimul război.

Nu te juca (mi-a spus), de-a credinciosul
Ia mai bine seama!

LOCUITORII STELELOR AŞTEAPTĂ
Benone Burtescu

Pe ţărmul cerului de miazănoapte
Locuitorii stelelor aşteaptă
Corăbii pământene să sosească
Din marea tragedie omenească

Om călător,
Omul catarg
Ce-a străbătut vâltoarea vieţii
De-a lungul, de-a latul,
Cătând un loc
În care ancora să şi-o arunce,
A văzut reflectate-n adânc de durere
Un Ghetsemani, o Cruce
Şi a-nţeles că sensul de-a birui furtuna
Este de-a-naltul
Fiindcă
Din fulger ce-a scânteiat
În strigătul de moarte pe Golgota
Străluminând calvarul,
Pentru cei ce navighează spre stele
A fost aprins în poarta Orionului
Farul.

Pe ţărmul cerului de miazănoapte
Locuitorii stelelor aşteaptă
Corăbii pământene să sosească
Din marea tragedie omenească

Îi aşteaptă
Cu istoria lor milenară
De luptă cu valul, cu vântul
Care atât de cumplit îi loviră pe ei
Şi loviră pământul
Şi-n care şi Regele lor, Isus,
Trebui să-şi găsească mormântul;
Îi aşteaptă
Cu urmele durerii în tălpi şi în palme
Du urmele biruinţelor
În privirile întoarse spre veşnicie
Senine, calme,
Îl aşteaptă pe plajele luminii
Unde-şi desfac aripile
În armonie de culoare, de sunet şi zbor
Heruvimii,
Îi aşteaptă pe-acei
Care-n furtuna descătuşatelor străfunduri
Îşi încordau privirile
Să prindă prin beznă
Spre ţărm, o scânteie
Pe care s-o prefacă-ntr-o Cale Lactee…

Pe ţărmul cerului de miazănoapte
E totul pregătit de sărbătoare
Şi-ntr-un albastru plin de nerăbdare
Locuitorii stelelor aşteaptă
Corăbii pământene să sosească
Din marea tragedie omenească

deAndrei Spiridon

Ideal

Ideal.doc
Ideal.doc
Ideal.doc
100.0 KiB
133 Downloads
Details

I D E A L

CUPRINS:

1. Deschidere: 526 Luminezi tu oare?
2. Rugăciune
3. COR: Stăm iar împreună
4. Introducere –
5. Poezie: Am înţeles –
6. Tema I –
7. COR – Sfânt, sfânt, sfânt
8. Tema II: Caut un ideal –
9. Tema III: John Rockefeller –
10. Tema IV: Blaise Pascal –
11. Tema V: W.A.Mozart –
12. Tema VI –
13. Tema VII –
14. Tema VIII –
15. Poezie: Rămâi la datorie –
16. COR – 5 Dacă
17. Experienţă
a. Muler –
b. Grace –
c. Semnelweis –
d. Franklin –
e. Desmond Doss –
f. Schweitzer –
18. COR – 113 Au fost eroi
19. Apel –
20. Poezie: Alege –
21. Închidere: 146 Aprindeţi lumina voastră
22. Rugăciune
23. COR: Sunt prietenul Împăratului
24. Postludiu – ieşire

Deva, 13 ianuarie 2007
INTRODUCERE
„Cuvintele Eclesiastului… Un neam trece, altul vine, şi pământul rămâne veşnic în picioare. Toate lucrurile sunt într-o necurmată frământare aşa cum nu se poate spune. Ele aleargă necurmat spre locul de unde pornesc, ca iarăşi să pornească de acolo. Ce a fost, va mai fi şi ce s-a făcut se va mai face: nu este nimic nou sub soare”. Ecl. 1:1.4.7-9
O lume frământată, obosită…
Un pământ blestemat…
De 6000 de ani, neam după neam, oamenii aleargă, se agită din zori şi până în noapte, din leagăn până la mormânt… Priviţi – ce-am văzut noi, au văzut şi înaintaşii noştri: această lume frământată, obosită de cursele ei milenare, în căutare… care a cărui lucru? A cărui scop?
Dacă opriţi un om de pe stradă, întrebându-l, ce caută, care este scopul vieţii, vă va răspunde ce răspundem cu toţii:
– „Caut ceva mai bun…”
– „O ţintă mai bună – un ideal”
Hoţ sau milionar, rob sau stăpân, rege sau vagabond, fiecare după filozofia lui, caută „mai binele” – fiecare se străduieşte să atingă un final, un scop bănuit al vieţii.
Privind la ei, noi, creştinii, prea adesea i-am luat cu uşurinţă, după aparenţe. Căutarea lor are totuşi pentru noi o însemnătate. Oamenii aceştia mânaţi de o căutare, ştiţi – se aseamănă cu noi. Ne pot învăţa pe noi, mai tineri ca ei, câte ceva despre idealuri. Din experienţa lor, putem afla cărări înfundate, ori gropi, ori un viitor mort în faşă. Vieţi care se pierd!…
În loc să-i osândim mai dinainte, precum fariseii, vrem să ne apropiem de ei şi să-i întrebăm despre povestea vieţii lor. Şi ascultându-i – tainele se fac cunoscute, negurile se risipesc, şi în lumina cunoştinţei aflăm că în fiecare din aceste vieţi se afla odată – UN IDEAL.
TEMA I

Vă miraţi probabil, să aflaţi că hoţul, când fură, fură pentru „idealul” care şi l-a ticluit. Că ucigaşul, când îşi îneacă mâinile în sânge, o face pentru un „mai bine” pe care speră să-l afle prin crimă. Că regele şi vagabondul îşi perpetuează starea în care se află, pentru răsplata unui ideal atins şi că nu există om – cât de rău – pe faţa pământului, care să nu nutrească, în felul lui propriu, un aşa zis „gând bun”, UN IDEAL închipuit.
Vă miraţi, desigur: „Cum? Idealuri care să sfărâme, să ruineze, să spulbere vieţi şi speranţe, în loc să le zidească? Şi noi, care credeam că idealul…”
Pentru această problemă ivită, pentru nelămurirea trezită în jurul idealului, pentru că suntem creştini şi vrem să înţelegem toate, de aceasta ne-am aplecat asupra acestui subiect şi prin puterea Duhului Sfânt, sperăm să-i găsim dezlegarea. Iar pe toţi cei ce însetează după o deplină lumină în aflarea adevăratului şi unicului ideal, îi întâmpină făgăduinţa:
„Căutaţi şi veţi găsi…” (Matei 7:7).

TEMA II

În mulţimea care mă înconjoară, în preocupările ce le zăresc în feţele oamenilor, găsesc o lume pestriţă de idealuri. Am pornit în căutarea celui mai bun (ideal). Dacă aş avea urechi să aud strigarea lor, m-ar asurzi larma pe care ar isca-o căutând, care mai de care, să mă convingă să-l aleg pe el.
Văd oameni fascinaţi de zornăitul banilor, văd sticle desfundate, invitând amatorii de senzaţii tari. Afişe mari, făcând reclamă vreunei stele de cinema. Oameni bine îngrijiţi, prea plini de ei, strada zgomotoasă, furnicând de maşini luxoase, vitrine etalând modele şi culori de „ultimul răcnet”. Vuetul stadioanelor, aclamând pe vreun erou al zilei, ziare, ştiri, modă… toate, în limba lor, mă cheamă, mă invită să mă împărtăşesc cu o viaţă plăcută, lejeră, de dorit!

– „Vino, fiu al nostru, şi-ţi vom da fericirea…”

Eu, creştinul, le văd, le aud pe toate… Cumpănesc: să fiu bogat?… să fiu vestit?… să-mi văd chipul pe ilustrate şi numele şoptit cu adorare?… sau poate un savant de renume, inventator celebru…, sau un binefăcător al omenirii?… şi multe altele…
Lista-i lungă… să ne oprim o clipă. Lumea, nu este numai o listă de idealuri; este şi un câmp de experienţe. Mii şi mii de înaintaşi au trecut pe aici. Viaţa lor ne e o carte preţioasă care vorbeşte nu numai de începutul lucrurilor, ci mai cu seamă de sfârşitul lor… Sfârşitul lor…

Nu e mai bine ca să ascult mai întâi experienţa lor şi apoi să aleg?
Atunci să urmărim experienţa câtorva oameni:
TEMA III

Cu mai mult de un veac şi jumătate în urmă, un tânăr ambiţios s-a jurat să ajungă bogat. Muncind pe brânci, uitând de tinereţe, la 30 de ani îşi câştigă deja un nume: JOHN ROCKEFELLER
Afacerile „aurului negru” (petrolul) l-au înavuţit repede. La 33 de ani, ajunge milionar, la 43 de ani conduce cea mai mare afacere din lume, la 53 de ani, el, Rockefeller, „regele petrolului” deja era miliardar. Vă place istoria?… Ascultaţi continuarea!
Într-una din nopţi, aşteptând în zadar să vie somnul, gândurile celui mai bogat om din lume, s-au oprit… asupra lui însuşi:
„Tu miliardarule, nu cumva te-ai înşelat? Pe deoparte – miliardarul – iar pe cealaltă… un trup obosit, o faţă despuiată de orice fir de păr, ca a unui spân, riduri adânci, schimonosind trăsăturile, un stomac bolnav, o bătrâneţe înainte de vreme şi o viaţă – de fapt irosită… Ce să fac cu miliardul?…”
Sufocat de bogăţie, nefericitul Rockefeller ajunse la concluzia că banii nu-i puteau da pace, nici bucurie. Dintr-un gest disperat, din acea clipă, începu să împartă donaţii în dreapta şi-n stânga… Voia, sărmanul, să-şi salveze ultimele zile de povara milioanelor. În schimbul lor, voia altceva… căldura oamenilor…
Sfârşitul experienţei celui mai bogat om din lume îmi dă de gândit.
„Căci, drept vorbind, ce folos are omul din toată munca lui… nu este decât necaz…” Eclesiastul 2:22.23.
Într-adevăr… trist ideal.
Să cercetăm mai departe şirul idealurilor:

TEMA IV

Ai vrea să fii savant?
Ascultă atunci experienţa unui adevărat savant, dintre cei mai mari, pe nume: BLAISE PASCAL.
Cunoscut ca un copil minune, uimise pe toţi cei din timpul său – din veacul al XVII-a. La numai 16 ani inventează primul calculator din lume, scrie cărţi… Succesele lui continuă. Adaugă descoperire după descoperire. Faima se măreşte tot mai mult. Dar la 21 de ani, tânărul geniu îşi întrerupe drumul său spectaculos… În mod hotărât, pune pana jos, părăseşte laboratorul şi ştiinţa, ca să nu se mai întoarcă niciodată la ele! Ce se întâmplase?
Marele Pascal ajunsese la convingerea că ştiinţa nu-ţi poate da nici fericire, şi nici mântuire. Auzi?… Mărturia unui mare savant îţi atrage atenţia că ştiinţa nu poate fi un ideal.
„Mi-am pus inima să cunosc înţelepciunea dar am înţeles că şi aceasta este goană după vânt.” (Eclesiastul 1:17)

TEMA V
Sau… tu poate zici:
– „să fiu artist celebru… mă atrage scena”
Îţi amintesc atunci că acela care la 35 de ani, cu tinereţea ruinată, el, celebrul compozitor: WOLFGANG AMADEUS MOZART, murea în mizerie, surâzând amar visurilor înşelate. Lui – celui mai mare dintre cei mari – ce i-a dat arta?
El e doar un simbol; ca toţi marii artişti, până la urmă, au ajuns că cânte nefericirea şi regretul.
Dar priveşte şi la marii sportivi. Îi vezi? Când ajung culmea succesului, când le e viaţa mai plăcută, vin alţii, mai tineri ca ei, şi le răpesc gloria atât de greu câştigată. Şi ştiţi că nu există durere mai mare decât: „să pierzi”?
Privindu-le pe toate, şi gustând rând pe rând din nectarul frumoaselor „idealuri” ale lumii, cum nimeni n-a mai gustat, încărcat cu experienţa unei vieţi de împărat, înţeleptul de pe vremuri găsea că toate, toate ale lumii sunt false.
„O, deşertăciune a deşertăciunilor, zice Eclesiastul, o deşertăciune a deşertăciunilor! Totul este deşertăciune.”
Mi-am pus inima să cercetez şi să adâncesc tot ce se întâmplă sub soare.
Am zis inimii mele: „Haide! Vreau să te încarc cu veselie, şi gustă fericirea.
Am hotărât în inima mea să-mi veselesc trupul cu vin… şi să stărui astfel în nebunie…
Am făcut lucruri mari: mi-am zidit case, mi-am sădit vii… mi-am strâns argint şi aur şi bogăţii ca de împăraţi şi ţări. Mi-am adus cântăreţi şi cântăreţe…
Am ajuns mare, mai mare decât toţi cei ce erau înaintea mea…
Tot ce mi-au poftit ochii, le-am dat.
Apoi când m-am uitat cu băgare de seamă la toate lucrurile pe care le făcusem, am văzut că în toate este numai deşertăciune şi goană după vânt, şi că nu este nimic trainic sub soare.
O, deşertăciune a deşertăciunilor!… totul este deşertăciune.” Eclesiastul 1:2.13.14; Ecl. 2:1.3.4.8-11

TEMA VI
Şi cum fraţilor? Să nu existe nici un ideal atunci? Să fie viaţa omului doar o umbră? Să fie soarta omului o goană nebună după vânt?
Credeţi dumneavoastră asta? Când mii şi mii au mărturisit astfel şi când alţii le continuă şi astăzi mărturisirea? Când viaţa şi moartea lor însorită ne poartă în întâmpinare, ca porumbelul lui Noe, un ram de măslin, prin care ne vestesc o lume mai bună?…
Cu siguranţă, lucrurile nu se sfârşesc aici.
Căci dacă e numai deşertăciune sub soare, dincolo de soare? Dincolo de soare… e Dumnezeu
TEMA VII
„Şi lumea şi pofta ei trece…” (1 Ioan 2:17)

„Pe piatra funerară a unui mormânt dintr-un vechi cimitir, un înţelept a pus să i se sape următorul epitaf: Aici zace – idealul”…

Înaltă cugetare!

Adevărul ei îl regăseşte ori de câte ori parcurgi istoria. Cele mai ilustre nume, vârfurile culturii şi ale geniului… au murit şi au dus în mormânt odată cu ele – şi idealurile lor.

Idealuri moarte!
Cu atât mai trist, cu cât erau atât de promiţătoare.

Da… Pentru că oricine îşi zideşte idealul pe sine însuşi, pe „eul” său, nu face altceva decât să ia ca temelie o viaţă sortită nimicirii, un pumn de ţărână pieritoare.

Şi ce i se întâmplă omului – adică „temeliei” – precum slăbirea, îmbătrânirea, ruinarea şi moartea – la fel i se întâmplă şi idealului, ce sfârşeşte obligatoriu cu prăbuşirea.

Am ajuns într-un punct când trebuie să lămurim câteva din chestiunile privitoare la „ideal”. De fapt ce este „idealul”? Cu siguranţă o culme, dar nu oricare culme. Nu culmea răutăţii sau a fărădelegii, ci o culme – şi cea mai înaltă – a binelui, a adevărului! Pragul maxim al năzuinţei vrednic de atins.
Fiind el însuşi întruchiparea adevărului, idealul trebuie să fie bun pentru oricine şi oricând. Adevărul e acelaşi, nu se schimbă, nu piere! Şi idealul, fiind adevăr – în mod necesar rămâne şi trebuie să rămână acelaşi în orice timp, în orice loc şi situaţie. Înţelegeţi? Orice ideal, care piere nu este un ideal, ci un idol! Mult asemănător cu idealul, idolul este şi el o culme. Spre ea însă urcă şi râvneşte patima păcatului.

Idolii, cum aţi văzut, sunt mulţi. Dar toţi seamănă între ei.

Ştiţi dumneavoastră care este trăsătura comună, elementul comun tuturor idolilor? După cum casele se înrudesc mai întâi prin folosirea aceloraşi materiale de construcţii (beton, ciment, cărămizi, ţiglă, lemn, etc.) tot aşa: toţi idolii sunt „fraţi” între ei pentru că sunt zidiţi fără excepţie cu aceleaşi cărămizi ale egoismului, a poftei, a orgoliului. Diferă doar mărimea forma… Dar în fond sunt aceeaşi.

Descoperirea aceasta este deosebită: împrăştie lumini în orice înţelegere.

Văd lumea, văd idolii – cu alţi ochi – prin aceea prismă a sfârşitului lor.

TEMA VIII

„Căci tot ce este în lume: pofta firii pământeşti, pofta ochilor şi lăudăroşia vieţii, nu este de la Tatăl, ci din lume. Şi lumea şi pofta ei trece…” (1 Ioan 2:16.17).

Da! Idolul – moare odată cu moartea celui păcătos. Nu are viaţă. Renumele, faima, afişul, bogăţia, poftele… toate ţintele pe care le-am urmărit până acum, nu au fost în adevăr idealuri, ci idoli cu chip de ideal. Înţeleptul a greşit când a scris pe piatra mormântului său acele cuvinte. Corect ar fi fost, (în loc de):

„Aici zace – idealul”,

„Aici zace… idolul”.

Cât de limpezi par lucrurile acum. Promisiuni mincinoase, curse pentru cei ce n-au cunoştinţă, „venin îndulcit”… Au înşelat pe mulţi – şi vor să ne înşele şi pe noi… Dar noi nu vrem a avea de a face cu idolii! Noi am pornit să căutăm idealul. Pe el vrem să-l găsim. Pe cel mai bun dintre toate!

„Şi ce să facem să-l găsim?”

E un răspuns atât de simplu: să ridicăm mai întâi ochii de la cele pieritoare, căci ce piere – nu e adevărat. Să înălţăm privirea dincolo de soare. Vom găsi acolo pe Dumnezeu. Adevărul.

1 Ioan 4:8: „Dumnezeu este iubire”.

Înţelegeţi: dacă iubirea este adevărul, dacă numai iubirea poate vedea, dacă numai din iubire înfloresc idealuri, dacă ea, iubirea, este chiar „cărămida” zidirii idealurilor… atunci lăsaţi iubirea să inunde inimile voastre, lăsaţi iubirea să se reverse, să curgă larg în afară. Îndreptaţi-vă şuvoiul iubirii voastre către aproapele, semenul dumneavoastră, prieten ori vrăjmaş. Şi atunci, în voi se va săvârşi o minune: ochi până atunci neştiuţi, ochii iubirii se vor deschide şi vor găsi o lume mai bună, o lume nepieritoare, vor afla în ea nenumărate idealuri. Ele vor fi ale voastre!

Atunci, orice s-ar întâmpla, orice ar veni, fie moarte, fie necaz, văzute sau nevăzute, idealul nostru va rămâne, căci este iubire, şi „iubirea – nu va pieri niciodată” (1 Corinteni 13:8)

Iar acei care au făcut proba acestui adevăr, eroii idealurilor înalte, punctează în noapte drumul care aşteaptă să fie parcurs şi de noi. Pe aceşti eroi, îi vom cunoaşte în veşnicii. Azi, e destul să privim la faptele lor.

Din marea mulţime stau pildă câteva. Ascultaţi-le, în cele ce urmează. Mari sau mici, nu uitaţi: ele pot fi şi ale noastre:

EXPERIENŢĂ I

Apocalipsa 7:9: „Şi m-am uitat şi iată că era o mare gloată…”
Eroii idealurilor înalte…
Când atâţia te împresoară este greu să alegi… Şi-i tot atât de greu să treci peste faptele lor mici, ca să păstrezi doar pe cele mai reprezentative.
Ne scuză însă un gând: că nu pe ei vrem să-i află, ci idealurile lor…
Priviţi un gigant. E omul care l-a pus pe Dumnezeu la probă şi a câştigat: e GEORGE MÜLER.
Cel care acum 100 de ani, fără nici un ban în buzunar, din punct de vedere financiar „legat de mâini”, având doar ochiul credinţei deschis, a adunat, a întreţinut şi a educat, pe cheltuiala Domnului, 121.683 de orfani şi vagabonzi ai bătrânei Anglii. E cu atât mai mare realizarea lui cu cât a lucrat într-un mod neobişnuit.
Iată: la 31 de ani – când anunţă public întemeierea primului orfelinat, pe cont propriu – nu are nici o leţcaie… N-are bani, dar are credinţă. Nu cere nimănui nimic, doar Domnului cu îndrăzneală. „Dacă-i a Domnului iniţiativa, s-o rezolve El.”
Şi la câteva luni, funcţionează prima clasă cu 30 de orfani.
Aceeaşi metodă, metoda credinţei, o foloseşte cu încăpăţânare, atunci când, voind să ridice cel de-al doilea orfelinat, strigă la Domnul 36 de zile, cu post şi rugăciune, până primeşte peste aşteptările lui, de la necunoscuţi, capitalul necesar. Zi după zi, aceeaşi experienţă: „Doamne, mâine nu vom avea pâine…” Şi deja seara, soseşte pâinea pentru 3000 de copii!
„Doamne, mâine nu vom avea căldură…” Şi seara duduie focul în vatră.
A avut ambiţia să nu ceară decât Prietenului său, Dumnezeului viu!
Şi atunci când se vede nevoit să-şi oprească lucrările celui de-al patrulea cămin, din lipsă bănească, parcă în ciudă anunţă că va deschide încă două! Cel ce îndrăzneşte prin credinţă – va primi ca şi el. lucrarea şi numele său au ajuns proverbiale! (Amănunte în plus – veţi găsi în cartea „Vieţi de oameni”.)
Pentru acum, reţineţi doar imaginea acestui colos, care, în măreţia umilinţei sale, nu a acceptat să fie măcar odată fotografiat. George Müler – erou al credinţei.
EXPERIENŢA II
Toamna anului 1838 înscrie în paginile de aducere aminte – o faptă memorabilă şi numele unei fete: GRACE DARLING.

În acea noapte furtunoasă ce bântuia Nordul Angliei, vechiul far de pe coasta stâncoasă strălucea cu putere. Grace Darling, mai mult decât o cerea datoria, stătea neclintită de veghe în turnul tatălui ei. Spre zori, o corabie, luată de vijelie, se sfărâmă de stânci. Cei mai mulţi au murit. Câţiva scapă cu barca de salvare. Nouă inşi însă, împreună cu sfărâmăturile vasului, rămân agăţaţi de stâncile ucigătoare.
Valurile îi spală din nou şi din nou… Prin pâcla ceţii, Grace a văzut totul. Să nu facă nimic?…
După o scurtă rugăciune, îşi cheamă, aproape îşi obligă tatăl – un încercat lup de mare – să pornească cu barca spre a o însoţi către locul catastrofei. Prin mii de primejdii, iată-i ajunşi.
Şi cu tăria ce numai iubirea o poate da, Grace se avântă în valuri, urcă stânca şi-apoi, rând pe rând, coboară pe toţi cei 9 naufragiaţi în mica lor barcă. Peste orice aşteptare, cu ajutorul lui Dumnezeu, debarcă cu bine.

Eroii pot muri, căci faptele lor – trăiesc.
Grace n-a primit onoruri, nici recompensa oferită. A rămas mai departe la far, cu părinţii ei. Noaptea aceea însă, a răscumpărat totul, chiar şi moartea ei timpurie, căci în urma răcelii contractate atunci, Grace s-a stins curând, de ftizie (tuberculoză)…
Grace Darling – un nume…
Grace Darling – erou al faptei…
EXPERIENŢA III

Iubirea nu poate rămâne indiferentă.
În Viena anilor 1840, într-o sală de naşteri din 12 femei internate, 11 mureau în mod obişnuit. Făceau febră mare şi asta le lua viaţa. Din 12, o singură femeie supravieţuitoare? Incredibil.
Un medic tânăr, sensibil, pe nume: IGNATZ SEMMELWEIS, nemaiputând îndura chinul mamelor la care se făcea zilnic martor, împovărat de răspunderea pe care şi-o simţea, se dedică cu înverşunare cercetării cauzei acestei situaţii tragice. Zile, luni, ani, neobosit, adună fapte şi observaţii, ca la capătul a câţiva ani, să descopere, în sfârşit, taina. Era vorba de o infecţie banală, datorată necunoaşterii până la acea dată, a fenomenului transmiterii microbilor prin mijloace neigienice.
Drept urmare, el a introdus practica spălării mâinilor şi a sterilizării instrumentelor medicale. Rezultatul a fost uimitor. În salonul dr. Semmelweis nu mai existau cazuri mortale.
Reacţia colegilor săi a fost însă neaşteptată. Mânaţi de invidie, cu reputaţia zdruncinată, au prins ură pe tânărul Semmelweis şi au izbutit să-l dea afară din spital.
V-aţi întrebat oare: de ce, dintre atâţia zeci de medici, numai unul a aflat misterul?
Când adevărul s-a dovedit, de ce zecile de medici l-au lepădat?
Explicaţia este: IUBIREA… prezenţa sau lipsa ei.
Iubirea nu poate rămâne indiferentă.
Ea nu poate să nu acţioneze şi să nu smulgă lucrurilor ascunse, cunoştinţa liberatoare. Oricât ar costa, iubirea plăteşte tot…
Prin Ignatz Semmelweis, o cunoştinţă vindecătoare a fost dăruită lumii. Plata, n-a fost mică.
Izgonit de invidia confraţilor, torturat de ecoul strigătelor femeilor muribunde, copleşit de nerecunoştinţa lumii, tânărul medic n-a putut suporta situaţia.
Cel ce fusese numit „salvatorul mamelor”, moare de tânăr într-un sanatoriu de boli nervoase. Dar, ce contează – iubirea a învins. Iubirea a câştigat cunoştinţa, iar timpul – a recunoscut-o.
Ignatz Semmelweis – erou al cunoştinţei.
EXPERIENŢA IV
Există însă şi acte de eroism care izbesc mai puţin privirile atunci când luptele sunt lăuntrice, cu un vrăjmaş mai îndărătnic decât furtuna sau microbii, şi care este firea omului.
O filă de jurnal al marelui Benjamin Franklin înscrie ziua unei mari bătălii, de mult începută şi încă nedecisă. Un citat din jurnalul lui: „M-am hotărât să observ cu tărie, greşelile ce le săvârşesc…”
Ce vrăjmaşi îi stau în faţă:
– neînfrânarea,
– nerăbdarea,
– puţina evlavie şi toate câte le însoţesc pe ele.
Într-adevăr, ţinta lui Franklin este un ideal mai greu de escaladat decât stânca, pentru că obstacolul se înnoieşte zi cu zi.
Nu e întâmplător faptul că această filă e scrisă de savantul, diplomatul, dar mai cu seamă creştinul Benjamin Franklin, de marele bărbat al lumii. Cei ce se ocupă cu sinele sunt numai oameni aleşi. Caracterele mici, mărunte, satisfăcute cu un „blid de linte” ca Esau, nu cunosc nici înălţimile acestea şi nici cărarea către ele. Vă întrebaţi: „Dar oare Franklin le-a biruit?” Un fapt este sigur: Nu se poate, ca acela ce şi-a propus ca metodă deviza: „Imită pe Isus”, – căci aceasta a fost metoda lui Franklin – nu se poate ca acela să nu biruiască.
În acelaşi jurnal, o altă filă, poartă spre slava lui Hristos, mărturia puterii Sale. Citat: „Am fericirea să văd o pagină de observare a virtuţilor fără nici un semn de dezaprobare”. Biruinţă!
Firea veche – vrăjmaşul – a cedat!
Cine biruieşte aici, ca Benjamin Franklin, este erou al caracterului.
EXPERIENŢA V

Printre întâmplările celui de-al doilea război mondial, se distinge un episod intitulat „episodul Desmond Doss”.

În mijlocul brandurilor, al exploziilor, a strigătelor de ajutor, un tânăr din armata americană îşi face turul obişnuit pe frontul Indochinei. Fără altă armă decât trusa de prim-ajutor, el înfruntă la orice pas rânjetul morţii.

Ce caută el aici? Dacă poartă numele de AZŞ, ce l-a mânat încoace?

Aici sunt fraţii lui de limbă, de neam. Domnul i-a încredinţat o misiune pentru ei, iar medicul adventist Desmond Doss s-a hotărât s-o ducă până la capăt.
La o ofensivă de ocupare al unei poziţii întărite, trupele americane sunt cu furie aruncate înapoi, o dată, de două ori, de trei ori…
Din rânduri, lipsesc soldaţi, gradaţi, ofiţeri. Focul inamicului nu conteneşte. Răniţii sunt acolo, sub tirul artileriei…
Va merge Desmond… singurul medic care a mai rămas întreg.
În ciuda ordinului comandantului, Desmond porneşte, dispare printre liniile inamice, şi la 10 minute apare din nou. Poartă cu el alţi doi răniţi.
Dispare din nou. Focul parcă s-a înteţit iar… „nu există iubire mai mare, decât, ca cineva să-şi dea viaţa pentru prietenii săi” (Ioan 15:13).
Fratele nostru lucrează neîntrerupt, salvând zeci de răniţi.
Parcă ar fi ocrotit de mâini îngereşti. După mărturia ulterioară a unor prizonieri japonezi, toate gurile de foc îl urmăresc doar pe el. Un altul mărturiseşte: „De mai multe ori l-am prins în cătare, odată chiar la câţiva metri de tranşeea noastră… Dar nu-mi explic de ce, cu toate că voiam cu tot dinadinsul, degetul de pe trăgaci nu mă asculta!”.
Într-un moment dat, Desmond este rănit. Cade în inconştienţă. La câteva ore, când seara acoperă câmpul, câţiva sanitari îl găsesc. Este suit pe o targă spre a fi grabnic transportat la postul de prim ajutor. Între timp, îşi revine.
Şi văzând pe un altul într-o stare mai grea ca el, ordonă să fie dat jos de pe targă şi să se efectueze schimbul. Leşină din nou. Până la urmă totuşi este salvat.

Întâmplarea a făcut mare vâlvă. De altfel, aceasta a fost doar o parte din experienţa sa bogată. Numele lui Desmond Doss, medic, a ajuns un simbol al regimentului său… Când revine în patrie, însuşi preşedintele Statelor Unite, îi decernă în premieră, cea mai înaltă decoraţie a Statelor Unite.

Prin credincioşia faţă de Cuvântul lui Dumnezeu şi faţă de om, Desmond Doss este dovadă că AZŞ sunt în cel mai înalt sens al cuvântului: iubitori de patrie şi neam.

Când vorbim de Desmond Doss, vedem un erou al iubirii de fraţi.

EXPERIENŢA VI

Să privim, un ultim portret.

Dincolo de părul alb, de trăsăturile frumoase ale feţei, este Albert Schweitzer.
Un apostol – în vremi neapostolice.
O inimă, care a bătut pentru negrii lui dragi, pentru leproşii săi în mijlocul cărora a venit să-şi dăruiască fiinţa…
Urmaş îndepărtat al hughenoţilor, bătrânul a înnoit imnul lor misionar.

Când a înţeles chemarea jertfirii de sine avea 30 de ani, era profesor universitar cu 3 doctorate: în teologie, în filozofie şi în muzică.
„Dar ce pot oferi lumii în schimbul fericirii pe care o am?” – se întreba el. „Mă pot oferi pe mine, viaţa mea, muncind pentru vindecarea celor ce suferă.”

Se socoteşte destul de tânăr, să facă a IV-a facultate: medicina. Şi apoi, pastorul, filozoful, muzicianul şi medicul Albert Schweitzer porneşte ca sol al iubirii de oameni în jungla Africii.

Destinaţia: Gabon. Localitatea: Lambaréné. Împreună cu soţia lui, tovarăşul aceloraşi năzuinţe, ridică o baracă, îşi scot trusa medicală, şi tăcuţi, fără glas, împart darul iubirii. Curând, „bunul vrăjitor” – cum a fost numit de negrii, este cunoscut ca prietenul tuturor.
Tot ce adunase, a investit în spitalul lui improvizat. Tot ce câştigă, merge către spital. Este între negrii. Le şterge lacrima, şi-i învaţă apoi să cânte despre ţara minunată.

„Când un bolnav vindecat îmi strânge mâna, simt profunda semnificaţie a expresiei: suntem fraţi cu toţii.”

La 53 de ani, i se decernează premiul „Goethe”. Albert Schweitzer este fericit. Cu aceşti bani poate deschide o leprozerie, o maternitate şi o creşă. E fericit că poate lucra pentru Dumnezeu şi pentru oameni.

În sfârşit, în anul 1953, la 78 de ani, i se decernează cea mai înaltă distincţie: „Premiul Nobel pentru pace”.

El nu-şi schimbă hotărârea. Nici un ban nu va fi al lui. Lambaréné ajunge curând un sat – spital. Şi în ziua când împlineşte 80 de ani, bolnavii săi, din dragoste, îi pregătesc o serbare. În deschidere cântă un cor de leproşi. În inima bătrânului e bucurie… doar sunt dragii lui copii.

Aceasta este experienţa unui om, cu „O” mare.

Acum, când Albert Schweitzer nu mai este – a murit la 90 de ani – ce avem de spus? Noi, urmaşii lui i-am descoperit taina vieţii?

„Căci, dacă ne iubim unii pe alţii, Dumnezeu rămâne în noi şi dragostea Lui a ajuns desăvârşită în noi” (1 Ioan 4:12).

A P E L

„Şi noi, dar, fiindcă suntem înconjuraţi cu un nor aşa de mare de martori…” să alegem.

Din mulţimea de pilde, alege-ţi idealul. Eroii deschizători de drumuri, te îndeamnă: „alege!”

George Muller, eroul credinţei, te cheamă:
– alege credinţa, ca ideal necurmat

Grace Draling, din farul ei, eroina faptei, îşi trimite apelul în noapte:
– alege fapta!

Ignatz Semmelweis, eroul cunoştinţei îţi arată nevoile unei lumi bolnave şi-ţi zice:
– desleagă cunoştinţa. Ea să-ţi fie ideal spre eliberare!

Benjamin Franklin, eroul caracterului îţi va întinde măsura staturii plinătăţi lui Hristos:
– să nu uiţi, idealul vieţii mele de creştin este: înfrânarea, răbdarea, evlavia.

Desmond Doss, eroul iubirii de fraţi, îţi zâmbeşte:
– „prietene, pune-ţi ca ţintă pe fraţii tăi. Iubeşte-şi şi salvează-i!”

Bunul doctor Albert Schweitzer, eroul iubirii, iubirii de oameni, deschide larg braţele şi suspină:
– „priveşte-ţi idealul: milioanele de oameni… pe tine te aşteaptă!”
Martorii te îndeamnă! Alege!

Nu ştii la care să te hotărăşti? Simţi că nu poţi lăsa nici una de o parte? Zici că toate te atrag?

E minunat atunci! Pentru aceasta, iată soluţia:
2 Petru 1:5-7: „De aceea, daţi-vă şi voi toate silinţele…” (vezi textul)

Uniţi! Uniţi dar toate la un loc!

Un ideal complex! Un ideal viu, care trăieşte.

Ştiţi cum se cheamă acest ideal? Are un nume, ca pentru cel mai frumos ideal. Cel mai frumos nume, mai presus de orice nume: ISUS HRISTOS.

– El e credinţa unită cu fapta
– El e cunoştinţa şi evlavia
– El este iubirea de toate şi de toţi

Isus este idealul nostru unic!
„Oricine crede în El, nu va fi dat de ruşine” (Romani 10:11).

Astăzi poţi să alegi: idolul sau idealul.
Facă Bunul Dumnezeu „să ne uităm ţintă la Isus Căpetenia şi Desăvârşirea credinţei noastre!” (Evrei 12:2)
Să lepădăm orice idol!
Să fim găsiţi noi în El şi El în noi! (Ioan 15:4).
Şi atunci, „când se va arăta Hristos, să ne arătăm şi noi împreună cu El, în slavă!” (Coloseni 3:3)
Amin!

RĂMÂI LA DATORIE

Când toţi cei ce te-nconjoară numesc binele rău
Şi vor privi cu ură adevărul lui Isus rostit de tine,
Să îţi aduci aminte: Există un Dumnezeu,
Consacră-ţi ce-ai mai scump şi fă doar bine.

Când toţi desculţi colindă mărăcinii vieţii,
Şi-n rănile deschise plăcere simt neîncetat,
Să şti c-aproape se arată zorii dimineţii,
Priveşte-n sus spre ceruri şi umblă încălţat.

Când cei din jur în întuneric calcă cu credinţă
Şi vezi că viaţa lor de „adevăr” e plină,
Adu-ţi aminte de Isus cum sta între preoţi,
Îmbrăcat-te în demnitate şi umblă în lumină.

Şi când în bezna-ntunecată trăind murdar,
Cu toţi susţin că fericire simt cu-adevărat,
Priveşte spre al tău Isus, şi roagă-l iar
Să poţi şi tu să fi ca El: curat.

Când toţi ce ţi-au mărturisit credinţa în Isus,
Şi adevărul binecuvântării prin ploaia cea târzie,
Dacă în ultim ceas te-au părăsit s-au dus,
Destinde-ţi fruntea, ridică-te-n picioare,
rămâi la datorie.

Iacob Coman, Versuri, pag. 99

AM ÎNŢELES

Am înţeles
că ceea ce-mi umbreşte fericirea
sunt eu…
că nu răspunde Abraam sau Noe pentru mine,
că tot ce am nevoie mi-a fost dat
şi zilnic mi-este dat de Dumnezeu!

Am înţeles

Adevărul nu se-aşterne la picioare
oricui, oricum, ca un datornic,
că Biblia ascunde marile comori
în adâncime
acolo unde-ajunge numai râvna
silitoare…

Şi-am înţeles că Dumnezeu vorbeşte
celor ce au urechi de auzit
că numai cel ce caută găseşte,
şi cel care iubeşte-ntâiul
e iubit…

Minunile
nu vin ca de la sine dinspre Dumnezeu
în dreptul meu
am o lucrare de făcut…
Am înţeles
că ceea ce-mi umbreşte fericirea
sunt eu…

Benone Cătană, Pentru o vreme ca aceasta…, pag. 100

ALEGE

Poţi fi o treaptă spre lumină
Sau poţi umbri chiar luna de pe cer.
Alege să rămâi mereu senină
Pe drumul frământat şi efemer!

Ori strângi cu veşnicia în hambare,
Ori risipeşti nepreţuitele comori.
Alege să mângâi când noaptea doare
Şi vei primi comoara cerului în zori!

Model în toate ai putea să fii
Dar poţi trăi în răzvrătire
Alege să slujeşti discret, în armonii;
Astfel vei fi un far spre nemurire!

De noaptea lumii poţi să plângi mereu
Dar poţi zâmbi chiar când e nor,
Tu ştii să porţi povara când e greu
Şi poţi să faci calvarul mai uşor.

Alege să aduni când alţii risipesc!
Ajută când nevoia strigă după tine!
Rămâi model de caracter împărătesc
Şi vei găsi răsplata Celui care vine.

Daniel Chirileanu, Cumpene, pag. 150

deAndrei Spiridon

PENDULUL BATE

Pendulul_bate_An_Nou
Pendulul_bate_An_Nou
Pendulul_bate_An_Nou.doc
78.5 KiB
70 Downloads
Details

PENDULUL BATE

PROGRAM DE ANUL NOU

CUPRINS:

1. Deschidere 63 / 100 Doamne-aş vrea să stau…
2. Rugă
3. COR – 37 În faţa Ta
4. Introducere –
5. Poezie: Iată-ne Doamne –
6. COR – 9 Vă închinaţi
7. Tema I: Caut un om-
8. Poezie: Mulţumire –
9. COR – 170 – Ca o stea
10. Tema II: Scoală-te, luminează-te –
11. Poezie: În prag de ani –
12. SOLO –
13. Încheiere –
14. Poezie: Bulgări de lut la picioarele Tale –
15. COR – 190 Aparţin Regelui
16. Împărţire făgăduinţe
17. Închidere – 85 Suntem una-n iubirea Lui
18. Rugă
19. Postludiu – ieşire (COR – 21 O, izvor al fericirii)

LA MULŢI ANI!

1

INTRODUCERE

A sosit Anul Nou!… Fără să ne ceară părerea, filele calendarului s-au întors, foşnind, ducând cu ele zilele…
Anul Nou!… A spus calendarul… Şi parcă lumea atâta a aşteptat… Pretutindeni ferestre împodobite, case luminate, cântece de bucurie, aerul fremătând a sărbătoare…
Anul Nou!… Deşi aşteptat, parcă a venit prea repede… Nu cumva ornicul Universului a început să-şi bată prea repede tic-tac-ul? ne întrebăm noi. Da, „Anul Nou a sosit” mai înseamnă şi „vai ce repede a trecut anul acesta”!
A sosit Anul Nou!… Este aceasta o veste bună sau rea?
Să aruncăm o privire către începutul tuturor lucrurilor.
Memorabilă seară! Dumnezeu plămădeşte din nefiinţă rotiţele uriaşului ceasornic al Universului, le aşează la locul lor şi… ele îşi încep lucrul. Dumnezeu porneşte ornicul veacurilor, porneşte timpul. Dacă n-ar fi rămas acest raport am fi putut da frâu liber tristeţii, îndoielii, melancolie. Pentru ce trece timpul? Numai pentru a tăia în părţi egale durerea? Numai pentru a măsura cu exactitate nemiloasa zădărnicie, degradarea şi… moartea omului?
Dumnezeu a pornit timpul pentru că are ceva mai bun de arătat omenirii!… El vrea să împartă în părţi egale nu durerea, ci bucuria! El vrea să măsoare viaţa, nu moartea, mântuirea, nu păcatul.
Acum, iată, a întors din nou ceasul. Încă un An!…
Oare ce scopuri nepătrunse a determinat pe Dumnezeu să dea un nou impuls timpului, universului, vieţii?
Căci niciodată pendulul cerului nu a bătut în van… niciodată omul nu a putut neglija timpul lui Dumnezeu! Este aici o problemă de viaţă şi de moarte!
Dacă nu am făcut-o până acum, astăzi cel mai târziu, să cunoaştem obiectivele lui Dumnezeu pentru anul 2003. Astăzi să ni

2

le însuşim. Gândurile noastre să se concentreze asupra lor, ca şi când nimic altceva nu ne-ar mai interesa…
Care sunt imperativele acestui timp? Care sunt datoriile anului 2003 pe vastul câmp al realităţilor mele cu Dumnezeu? Care este atitudinea mea în acest an faţă de semenii mei? Ce răspunderi port faţă de mine însumi?
Programul de azi nu încearcă să „sugereze” nişte ţinte pentru anul 2003; el prezintă ţintele lui Dumnezeu în cele trei mari domenii ale vieţii creştine. Ele sunt tot atâtea urgenţe ale timpului de faţă… Ele sunt programul de viaţă a lui Dumnezeu pentru un An Nou.
Şi să nu uităm: programul lui Dumnezeu pentru acest timp însemnat al istoriei trebuie să devină scop şi ţintă pentru copiii Săi! Şi câţi sunt copii ai lui Dumnezeu o vor dovedi!

Amin!

3

IATĂ – NE DOAMNE

Iată-ne Doamne aici, fără preţ sanctuar
Cu rosturile vieţii depuse pe altar
Arde-le Doamne-n iubire, zideşte-le Doamne în har

Iată-ne aici, inimi şi gânduri plecate-n genunchi
Unul de altul prinşi în aceeaşi lucrare mănunchi
Leagă-ne Doamne ramuri în veşnicul trunchi

Iată-ne Doamne aici fără vreun merit anume
Rodul iubirii, nume ascunse în marele-Ţi nume
Minuni ale Golgotei ce-s gata către lume

Iată-ne Doamne martorii crucii în orice cuvânt
Glas de credinţă şi Lege, glas de-nviat din mormânt
Dă-ne puterea să-l ducem să-l ştie întregul pământ

Iată-ne Doamne aici vasele Tale de lut
În care turnat-ai dragostea Ta. Le-ai umplut.
Binecuvântă acest mare sfârşit, alb început.

Benone Burtescu, „Poezii”, pag. 87

4

TEMA I – CAUT UN OM . . .

Ezechiel 22:30 „Caut printre ei un om care să înalţe un zid, şi să stea în mijlocul spărturii înaintea Mea pentru ţară, ca să n-o nimicesc; dar nu găsesc niciunul!”
Caut un om!…
Printr-un om, păcatul a intrat în lume.
Printr-un om, moartea a fost biruită de viaţă!
E suficient un singur om ca balanţa să se încline spre viaţă sau spre moarte.
„Caut un om!”
Şi e de ajuns unul!
Îmi răsare o speranţă. Credeam că Dumnezeu are nevoie de gloate, de popoare, iar eu, un firicel de praf, mă simţeam neputincios de a vâsli împotriva curentului în vârtejul inerţiei.
Dar, aflu acum că Dumnezeu caută pe om, individual, şi nu mulţimi; că El a lucrat printr-un om, multiplicând această colaborare a Sa cu oricine a fost doritor; că orice redeşteptare şi reformă, oricât de întinsă, a început întotdeauna cu un om.
A fost un Moise, nu doi!
A fost un Ghedeon!
A fost un Samuel!
Un Ilie a fost!
Un om e destul să pună în mişcare popoare pentru un „mai bine”, pentru un „mai sfânt”. E încurajator să ştii că nu numai soarta ta, dar şi a multora se află în mâinile Sale.
Azi, Dumnezeu caută un om! Câţi, şi cine I se oferă? Am convingerea că atunci când Dumnezeu caută, El găseşte!
Da, El m-a găsit pe mine şi pe tine şi… ne zice: „umblă înaintea Mea!”
Anul 2003 îşi deschide mănunchiul de căi şi destinaţii… sunt multe! Dar Dumnezeu poate fi găsit numai pe o singură cale.
5

Poporul umblă patruzeci de ani prin pustie. Pribegeşte „în numele Domnului”, dar în căile inimii lui. Rezultatul?
Un popor întreg moare în pustiu, soartă mai nenorocită decât robia egipteană.
Credeţi că n-au fost sinceri când au ieşit din Egipt? Sinceritatea nu-i suficientă, căci pentru a fi mântuit trebuie să umbli pe calea Sa, înaintea Lui.
Noi, Izraelul de azi am mai zăbovit un an printre mirajurile pustiei. Urmele lăsate de noi sunt gravate în cărţile de amintire ale cerului. Dar trecutul poate fi şters, la Dumnezeu anul 2002 poate să nu conteze, pentru aceasta, avem doar o posibilitate: „umblă înaintea Mea”.
Astăzi sau niciodată! Cea mai înaltă chemare adresată omului. Cine umblă înaintea Lui devine un Ilie, chemat să fie un Ioan Botezătorul, mandatul omului pe pământ.
Iată solia lui Dumnezeu pentru anul 2003.

6

M U L Ţ U M I R E

Doamne,
Îţi mulţumesc pentru că şi numele meu
S-a scris într-un registru pe această planetă.
Îţi mulţumesc pentru că seara
Mă laşi să adorm;
Ne uitând ca dimineaţa să mă chemi
La viaţă.

Doamne,
Îţi mulţumesc că şi pentru numele meu
Ai îngăduit crucificarea Inimii Tale.
Îţi mulţumesc, pentru că zilnic
Îmi umbreşti popasurile,
Ne uitând ca în taină să mă chei,
La mântuire.

Doamne,
Îţi mulţumesc, că şi numele meu
Vrei să-L scrie în cărţile din ceruri.
Îţi mulţumesc pentru că în fiecare ceas
Mă nelinişteşti cu întrebarea:
Eşti gata?

Da Doamne!
Îţi mulţumesc că prin Tine pot fi gata,
Şi numele meu va rămâne în cărţile Tale.
Îţi mulţumesc că-n fiecare clipă
Aud vocea îngerilor Tăi ce-mi spun:
Ridică-te oştean, mai e puţin,
O clipă.
Îţi mulţumesc Doamne…

Iacob Coman, „Versuri”, pag. 97

7

TEMA II – SCOALĂ-TE, LUMINEAZĂ-TE!

„Scoală-te, luminează-te!” Căci lumina ta vine şi slava Domnului răsare peste tine.

Mie şi ţie, Dumnezeu ne lansează un apel serios. Căci, „scoală-te şi luminează-te” înseamnă că dormi şi e întuneric. Săvârşeşte fără amânare cele două acţiuni:
1. „Scoală-te”, altfel zis, depune efort!
• Simte-ţi povara netrebniciei proprii a restanţelor şi a vinovăţiei.
• Părăseşte repausul falsei asigurări
• Părăseşte locul agonisit prin dobânda „bunelor tale fapte”.
Cu cât vei lucra mai mult, cu atât te vei înfierbânta şi nu vei mai fi „căldicel”.
2. „Luminează-te”. Ia tu însuţi reflectorul Legii, şi al Mărturiei, şi îndreaptă-l spre tine însuţi.
Tu trebuie să ajungi în obiectivul judecăţii. Tu trebuie să părăseşti obiceiuri, păstrate ca „bune” sau „îngăduite” când ştii bine care este lumina. Declară-ţi război pe viaţă şi pe moarte şi lasă steagul lui Emanuel să se înfigă în reduta conştiinţei şi a convingerilor tale. În Anul Nou să fii un om nou, de aceea-ţi zic: „pune-ţi casa în rânduială”!
Se poate întâmpla ca problemele casei tale să stea „bine”, dar să se dovedească că nu sunt după rânduială! Are aceasta vreo importanţă? Vom vedea!
Căminul este un atelier, nu o „oază” sau un loc de relaxare spirituală. Aici se modelează lutul care trebuie să poarte untdelemnul Duhului. Dacă nu lucrezi după rânduiala meşteşugului, vasul, oala pe care o modelezi; dacă nu azi, cu siguranţă mâine sau poimâine se va dovedi pământ nears, stricăcios.
Copiii sunt buni? Nu e tot! Virtuţile dacă nu se cultivă şi mâine, şi poimâine se degradează, mor, spre surpriza amară a părinţilor neprevăzători.

8

Vrei ca în anul 2003 să ai o pregustare din bucuriile secerişului? Atunci pune-ţi casa în rânduială. Dărâmă ce nu e după voia cea mai tainică a lui Isus! Mătură aluatele străine. Înlătură praful de pe preocupările sfinte. Ridică un altar, pe care focul spiritualităţii să ardă necontenit, şi apoi, adu jertfe de iubire şi consacrare. Adu-te pe tine şi pe ai tăi, dimineaţa în pragul unui nou drum, şi adu-te seara, în ceasul cercetării… aceasta e rânduiala închinării..
„Încă puţină vreme, foarte puţină vreme, şi Cel ce vine, nu va zăbovi”. Noi ce am făcut până acum? Şi, dimpotrivă, ce să facem de acum înainte? Doar hotărârea să fie. Drege-ţi spărturile, zidiţi porţile, ridicaţi întăriturile.
Isus vă cheamă să vă predea ultima ştafetă. Cine va merge pentru El?
Veniţi! Se aude startul: „Duceţi-vă în toată lumea şi propovăduiţi Evanghelia la orice făptură, şi iată, Eu sunt cu voi până la sfârşitul veacului.” Amin!

9

ÎN PRAG DE ANI

Tu Doamne-acum, în prag de ani
Cu-nţelepciune să-mi răsai
Fă-mi casă vieţii-n Ghetsemani
Cu faţa pururi spre Sinai

Pun astăzi piatra de hotar
Şi fac cu tine legământ
Să-mi fie crucea sanctuar
Să-mi fie Legea templu sfânt

Să-mi fie chivotul tărie
Când drumul către culmi va cere
Golgota vindecare-mi fie
Din rana vieţii de durere

Fă-mi Doamne gândul meu dreptate
Suind mereu către sfinţire
De-aşa minuni nemeritate
Fă-mi Doamne inima iubire

Şi fă-mi speranţa mea trăire
Şi viaţa fă-mi-o osanale
Şi fă-mă strop de nemurire
În planul veşniciei Tale

Amin!

Benone Burtescu, „Poezii”, pag. 76

10

Î N C H E I E R E

Da, Dumnezeu a întors de şapte ori cu şapte apeluri, pentru încă un an… 2003. Dumnezeu ne rânduieşte timp pentru un asalt spre desăvârşire!
„Ţinta” zicem noi, e înaltă, iar noi suntem pitici. Dar, de ce să ne pară desăvârşirea prea departe de noi, bună pentru alţi ani, numai pentru acesta nu, când Isus Hristos ne-a adus-o din lumile cereşti pe pământ, ne-a aşezat sămânţa ei în palmă şi aşteaptă de atâta timp să o cultivăm în ţarina vieţii noastre?
Când Dumnezeu aşteaptă, pot eu să zăbovesc? E cutremurătoare povara de îngrijorare cu care îşi cuprinde „grădina” pentru ca pe ramurile atâtor pomi neroditori ca mine şi ca tine să apară roadele mântuirii… Marele Grădinar ne-a săpat şi ne-a sădit, ne-a crescut pe braţele Sale, pentru ca palmele Sale rănite să poată prinde, în sfârşit, rodul proaspăt, curat şi reînviorător al suferinţei Sale…
E prima zi din An! Să păşim cu dreptul! Să primim chemarea lui Dumnezeu şi mâine toţi s-o vadă în fapt…
Ţintele sunt înalte, e adevărat, ca pentru creştini. Dar mai înaltă este făgăduinţa: „Voi veţi primi o putere…” Aşa putem porni! Dumnezeu merge înaintea noastră!
„Eu vă voi sprijini… V-am purtat şi tot vreau să vă mai port. Să vă sprijinesc şi să vă mântuiesc”.
Amin!

11

BULGĂRI DE LUT LA PICIOARELE TALE

Doamne,
Îţi mulţumim,
Îţi mulţumim că ne-ai ajutat
Să ne unim braţul anul trecut deja
Cu braţul anului ce vine
Cioplindu-i o formă de rugăciune.
Şi-am putut,
Şi-am putut, Preaînalte,
Zi de zi să ne unim de-o parte.
Primeşte-ne această jertfă
Sau monument al uitării Cinstite,
Al uitării Tale că Ţi-am greşit
Şi-al amintirii noastre că ne-ai iubit.
Juruinţi să-Ţi mai facem
Parcă ni-e greu
Pentru că nu le-mplinim, cum se ştie,
Dar în jertfa mâinilor Tale străpunse de cuie
Dă-ne putere să ne-nchinăm viaţa Ţie.
Să ne-mpletim
Gânduri,
Fiinţe,
Mâini,
Şi dorinţe,
Vorbă
Şi cântec.
Adică toate.
Să ne-mpletim noi înşine
Ca-ntr-o minune-ntr-un drum,
Drum ce să ne scape de moarte.
Fă-ne Tu slabi,
Fă-ne slabi în chemări omeneşti,

12

Mici în dimensiuni pământeşti,
Inundând astfel în noi ca nimic altceva
Slava eternă, Slava Ta.
Dă-mi un chip nedurut
Consacrându-mă Ţie cum eram la-nceput.
Pune în mine, în noi momentul
Ce pe Iosua în vremuri străvechi îl cinsti:
„Cât despre mine: Eu şi casa mea
Îţi vom sluji”,
Dă-ne putere,
Dă-ne putere
Să ne plecăm în jos fruntea,
Fruntea murdară de gânduri deşarte
Ce-o purtăm cu mândrie
Între semenii noştri, sus.
Şi-ascunşi într-un plânset fierbinte
Lăsând pe altar daru-adus
Să fugim, să fugim spre-mpăcare,
Spre mila ce trebe s-o dăm.
Şi apoi înnoiţi în inimi şi minte
Jertfe vii să Îţi fim, Bun Părinte.
Ne-aşezăm cu lacrimi în ochi
La picioarele Tale pentru încă un an,
Nişte bulgări de lut,
Tăcuţi ca nişte şterse cuvinte:
Tată Ceresc, Te rugăm fă din noi
Nişte vase, vase de cinste.
Amin!

Iacob Coman, „Şi să-L cunosc”, pag. 111

(poezii de „rezervă”)

DACĂ MAI E . . .

Dacă mai e un pic de linişte ‘ntre noi,
Dacă un pic de pace, pe valuri încă e,
Corăbier,
De ce nu te grăbeşti s-ajungi la ţărm?
De ce?

Dacă mai e puţin până-n apus,
Puţin pân’ să coboare-ntunerec peste val,
Luntraş,
Nu simţi c-ar trebui să lopătezi
Spre mal?

Dacă s-a zis din cer: „Opriţi puţin
Ca vântul să nu sufle pe mare, pe uscat!”
Tu om,
Nu crezi că în Isus e timpul cel mai bun
De ancorat?

De-i grea încărcătura şi pân’ la ţărm e mult,
Şi vasul e aproape să ţi-l înghită largul,
Corăbier,
Ţi-aruncă-n val comorile! Aşa-ţi salvezi
Catargul.

LA CUMPĂNA VREMII

La margine de an priviţi cum ziua
Îşi face-n lume ultimul ocol
Dispare-n haos şi ne lasă-n suflet
Un tainic, nepătruns amarnic gol.

Ne numărăm astfel pieirea noastră,
Sau viaţa, cum doriţi s-o alintăm
Cu unu, doi, treizeci şi şaptezeci,
Atâtea scriem, atâta păstrăm.

Şi ne-adunăm la marea sărbătoare,
Învăluiţi de-un rest de anotimp,
Reamintind un an lucrat în pace
Ori salutând o pierdere de timp.

Prietene, când treci prin lumea asta
Să nu iubeşti minciuna ei zglobie,
Ca să nu-ţi facă inima deşartă
Şi sufletul aşa, ca de hârtie…

Opreşte-te din goana-ţi fără viaţă,
Adame, tu robit pentru nimic,
Oricine eşti, fii gata la răscruce
Să cumpăneşti suflarea ta, un pic…

Priveşte către cerul larg al nopţii
La stelele, rotindu-se ceasornic;
Deasupra, undeva veghează Domnul
Încercuindu-ţi inima, statornic…

Şi-aşteaptă iar răspunsul cu răbdare,
Răspunsul, multe zile aşteptat;
Dacă-l primeşti în clipa care vine
Să-ţi facă Domnul sufletul curat