Isus ne cheama
7 mai 2016
Isus plangea
7 mai 2016
Isus Pastorul cel bun.doc
Isus Pastorul cel bun.doc
Pastorul cel bun.doc
75.5 KiB
108 Downloads
Details

ISUS PĂSTORUL CEL BUN

CUPRINS:
1. Deschidere 52 str. 1
2. Rugăciune
3. Psalmul 23
4. COR: 77 CS
5. Poezie: Privelişte divină
6. Poezie: Când venit-ai Doamne
7. COR: Isus mi-e Păstor
8. Tema I: Bunul nostru Păstor
9. COR: Ps. 23
10. Poezie: Starea de acum
11. Tema: Domnul Isus Hristos – Păstorul cel bun
12. COR: Pe-o pajişte-n ceruri…
13. Tema: Şi totuşi…
14. COR: În staulul plin de lumină
15. Închidere 73 1.3
16. Rugăciune
17. COR: Condu-mă Tu
18. Postludiu – ieşire

TEMA: PĂSTORUL DIVIN

„Eu sunt Păstorul cel Bun. Păstorul cel Bun îşi dă viaţa pentru oi…”
„Eu sunt Păstorul cel Bun. Eu îmi cunosc oile Mele, şi ele Mă cunosc pe Mine, aşa cum Mă cunoaşte pe Mine Tatăl şi cum cunosc eu pe Tatăl şi tu îmi dau viaţa pentru oi”…
Isus a găsit iarăşi intrare la mintea ascultătorilor săi pe cărarea exemplelor cunoscute. El asemănase influenţa Duhului cu apa rece, înviorătoare. El se prezentase ca fiind Lumina, Izvorul vieţii şi al bucuriei pentru natură şi pentru oameni.
Acum, într-un frumos tablou pastoral El reprezintă legătura Sa cu cei care cred în El. Nici un tablou nu era mai cunoscut pentru ascultătorii Săi decât acesta şi cuvintele lui Hristos i-a legat pentru totdeauna de Sine. Niciodată nu puteau ucenicii să vadă păstorii păscându-şi turmele fără să-şi amintească învăţătura Mântuitorului. Ei urmau să vadă pe Hristos, în fiecare păstor credincios. Aveau să se vadă în fiecare o oaie neajutorată şi slabă. (…) Dintre toate făpturile oaia este una din cele mai timide şi neajutorate. În Orient, grija păstorului pentru turmă este neobosită, neîncetată. Şi pe vremuri, la fel ca şi acum, era puţină siguranţă în afară de oraşele întărite cu ziduri.
Tâlharii din triburile rătăcitoare, sau fiare de pradă, din ascunzătorile lor dintre stânci, stăteau la pândă să prădeze turmele. Păstorul veghea asupra turmei lui, ştiind că o făcea cu preţul vieţii.
Iacob care păzise turmele lui Laban în păşunile din Haran, descriind propria muncă neobosită, zicea; „Ziua mă topeam de căldură, iar noaptea mă prăpădeam de frig, şi-mi fugea somnul de pe ochi.” (Geneza 31,40)
În timp ce păstorul conducea turma sa peste înălţimile stâncoase, prin păduri şi prin râpe sălbatice, către locurile ierboase de pe malul râului, în timp ce le supraveghea în munţi în noaptea singuratică, ferindu-le de tâlhari, având grijă duioasă faţă de cele bolnave şi slabe, viaţa lui ajunge să fie una cu a lor. O alipire puternică şi duioasă îl uneşte cu obiectele grijii lui. Oricât de mare ar fi turma, păstorul cunoaşte fiecare oaie. Fiecare are numele ei şi răspunde la nume când o cheamă păstorul.
După cum un păstor pământesc îşi cunoaşte oile, tot astfel Păstorul Divin îşi cunoaşte turma răspândită în toată lumea. „Voi, turma Mea, turma păşunii Mele sunteţi oamenii, şi Eu sunt Dumnezeul vostru, zice Domnul Dumnezeu.”
Isus zice: „Te chem pe nume; eşti al Meu.” Te-am săpat pe palmele Mele” (Ezechiel 34,31 Isaia 49,16)
Isus ne cunoaşte pe fiecare în parte şi are milă de slăbiciunile noastre. Ne cunoaşte pe toţi pe nume. Cunoaşte chiar casa în care locuim şi pe fiecare din cei ce o ocupă.(…)
Fiecare suflet este atât de bine cunoscut de Isus, ca şi când el ar fi singurul pentru care a murit Mântuitorul. Durerea fiecăruia îi mişcă inima. Strigătul de ajutor ajunge la urechile Lui. El a venit pentru a trage pe toţi oamenii la Sine. El le zice: „Urmaţi-Mi!”, iar Duhul Său lucrează asupra inimii lor pentru a-i atrage să vină la El. Mulţi nu se lasă atraşi. Isus ştie de asemenea cine primeşte cu voie bună chemarea Sa şi este gata să vină sub supravegherea Sa de Păstor. El zice: „Oile Mele ascultă glasul Meu; Eu le cunosc, şi ele vin după Mine.” El are grijă de fiecare în parte ca şi cum n-ar mai fi alta pe faţa pământului.
„El îşi cheamă oile pe nume şi le scoate afară din staul şi oile merg după el, pentru că îi cunosc glasul”.
Păstorul oriental nu sileşte la drum oile. El nu foloseşte forţa sau teama, ci mergând înainte, le cheamă. Ele cunosc glasul lui şi ascultă de chemarea Lui.
Tot astfel face şi Mântuitorul Păstor cu oile Sale. Scriptura zice: „Ai povăţuit pe poporul Tău ca pe o turmă prin mâna lui Moise şi Aaron.”
Nu teama de pedeapsă sau nădejdea răsplătirii veşnice face pe ucenicii lui Hristos să-l urmeze. Ei privesc iubirea neîntrecută a lui Hristos descoperită în umblările Sale pe pământ, de la staulul din Betleem până la crucea de pe Golgota, şi privirea lui atrage linişte şi supune sufletul.
Iubirea se trezeşte în inima celor ce privesc. Ei aud glasul Lui şi-i urmează.
După cum Păstorul merge înaintea oilor, dând mai întâi el piept cu greutăţile drumului, tot astfel procedează şi Isus cu poporul Său: „După ce şi-a scos afară toate oile merge înaintea lor”.
Calea către cer este consacrată de urmele Mântuitorului, cărarea poate fi prăpăstioasă sau aspră, dar Isus a mers pe calea aceasta, picioarele Sale au călcat şi îndoit spinii pentru a face calea mai uşoară pentru noi. Orice povară pe care suntem chemaţi noi să o purtăm, El a purtat-o mai înainte. Sufletul care s-a predat lui Hristos este mai de preţ în ochii Lui decât lumea întreagă. Mântuitorul ar fi trecut prin agonia Calvarului chiar dacă numai unul, singur ar fi fost mântuit în Împărăţia Sa.
El nu va părăsi niciodată pe acel pentru care a murit.(…) În toate încercările noastre avem un ajutor care nu lipseşte niciodată. El nu ne lasă să luptăm singuri cu ispita, să ne batem cu răul şi să fim în cele din urmă zdrobiţi sub poveri şi întristare.
Isus parcă ne-ar spune: „Am suferit întristările tale, am trecut prin luptele tale, am dat piept cu ispitele tale. Cunosc lacrimile tale, şi Eu am plâns. Durerile prea adânci pentru a fi rostite la urechea unui om, le cunosc. Nu gândi că eşti singur şi părăsit. Deşi suferinţa ta nu mişcă nici o coardă sensibilă în vreo inimă de pe pământ. Priveşte la mine şi vei trăi. „Pot să se mute munţii, pot să se clatine dealurile, dar dragostea Mea nu se va muta de la tine şi legământul Meu de pace nu se va clătina, zice Domnul, care are milă de tine” – Isaia 54,10.
(cap.52 din HLL pag.466 – 473)

DOMNUL ISUS HRISTOS – PĂSTORUL CEL BUN

Acela care nu s-a întrebat în mod serios, cine-i Isus – încă nu şi-a pus la încercare posibilităţile minunat ale minţii.
A-L cunoaşte pe Isus înseamnă însăşi rostul existenţei omului. Din cunoaştere sau necunoaşterea Lui, apare tabloul conflictual dintre cei ce i-o neagă existenţa şi cei ce i-o afirmă. Omenirea se desparte în diferenţe diametrale şi omul este sfâşiat în intimitatea sa de sabia responsabilităţii, mistuit de focul alegerii personale. Isus, pentru unii ocară, pentru alţii slavă, pentru unii nebunie, pentru alţii înţelepciune, este singurul principiu spre veşnicie al omenirii şi marea necesitate de ajungere acasă în familia Universului…
În legătură cu Isus, ce tablou ni se înfăţişează? Mulţimi aleargă la El, mulţimi fug de El, gloate Îl întâmpină cu cântece triumfale, gloate Îl alungă cu pietre…
Totul este o mişcare imensă pentru sau împotriva Sa şi fiecare participă la această mare dramă ce se desfăşoară sub privirile îngerilor.
Cine este Isus pentru lume?
Cine este Isus pentru mine?
Isus de astă dată este, Păstorul cel Bun care a părăsit cerul pentru a căuta oaia cea pierdută, cea neascultătoare, cea nerecunoscătoare…
Recunoscând autenticitatea revelaţiei Sfintei Scripturi referitor la Domnul Isus, cu ocazia botezului Său, Evanghelistul Matei în capitolul 3, ne-a lăsat moştenire următoarele: „Şi un glas s-a auzit din cer zicând: „Acesta este Fiul Meu prea iubit în care-Mi găsesc plăcerea…”
Recunoaşterea aceasta de rudenie, făcută publică aparţine lui Dumnezeu Tatăl. Ea este una din multele descoperiri ale lui Dumnezeu către Fiul Său consemnate în Biblie.
Ioan Botezătorul face cunoştinţă oamenilor cu Isus în felul următor: – Ioan capitolul 1: „Iată Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatele lumii”…
Apostolul Petru se adresează poporului ales şi prin el tuturor popoarelor, tuturor oamenilor până la sfârşitul istoriei. El zice despre Isus: „În nimeni altul nu este mântuire căci nu este sub cer un alt nume dat oamenilor în care trebuie să fim mântuiţi”.
Însuşi Domnul Hristos în epistola apostolului Ioan 10:11 spune: „Eu sunt Păstorul cel Bun! Păstorul cel bun îşi dă viaţa pentru oile Sale!”
Prin această uimitoare mărturisire de credinţă suntem legaţi de Isus şi noi întru izbăvire şi mântuire!” Isus devine puterea salvării noastre din moarte prin actul Său de acceptare a morţii Sale pe cruce.
Întrebarea care oricât am vrea să nu ne-o punem, s-o ţinem departe de conştiinţa noastră, este: „Merităm noi intervenţia divină? Eram noi vrednici de jertfa Domnului Isus?”…
Ce putem spune despre noi, puşi faţă în faţă cu coborârea Lui până-n adâncul durerilor noastre spre a ni le purta?
Ce fărâmă printre minunile Universului este pământul nostru?
Ce este omul în existenţa lui Dumnezeu fără de număr, – numărul îngerilor şi locuitorilor de Isus?…
Cunoscând dimensiunile de neluat în seamă ale acestei particule ce se chemă, Pământ, faţă de restul infinit, ne întrebăm uimiţi: „Este posibil ca pământul să pună probleme Universului?”
E cu putinţă ca omul să tulbure liniştea Universului?
Măreţia fără glas desfăşurată în opera de Creaţiune ne încântă. Perfecţiunea rotirii lucrurilor în mişcarea lor veşnică ne uimeşte. Dar în timp ce contemplăm acele minuni pe care numai Fiul lui Dumnezeu le poate desfăşura prin puterea Sa, apare o întruchipare a tot ce este mai măreţ: jertfa, sacrificiul şi chemarea Sa plină de iubire: „Veniţi la Mine. Eu din iubire m-am jertfit pentru voi! Veniţi să vă conduc Eu, Păstorul cel Bun pentru că Eu vă cunosc pe fiecare pe nume, v-am săpat pe palmele Mele, de ce şovăiţi?
De ce întârziaţi să-mi urmaţi?
Veniţi la Mine!!!”

TEMA: ŞI TOTUŞI…

Şi totuşi până şi în privinţa singurului Salvator Isus – omul este chemat să aleagă.
Dacă am cerceta adâncul inimii ce refuză pe Hristos am găsi că fuga de El nu are loc pentru că existenţa divinităţii deranjează.
Nu se fuge pentru că Hristos este dovedit că nu există ci că El, ciudat, nu este dorit să existe.
Negarea lui Isus de către om, fuga de El nu se face dintr-o lipsă a dovezilor despre El, ci printr-un refuz personal de care este şi va fi responsabil. Tentat să comunice cu infinitul, chiar necredinciosul declară prin această tendinţă prezenţa în sine a nevoii de infinit.
Adevărul limitat din om strigă după adevărul deplin, după Fiinţa Supremă care îi poate comunica acest adevăr. Omul îşi dă bine seama că pentru apariţia sa ca existenţă, a fost nevoie de o informaţie originară, de o comunicare de obârşie, de un cuvânt de geneză. Natura vorbeşte din ce în ce mai convingător în favoarea genezei divine.
Toate descoperirile umane, vestesc lumii cu sunet de trâmbiţă că Cineva a creat viaţa. Omul îşi permite însă ipoteze.
Creaţiunea este atât de evidentă, încât pentru a accepta altceva, omul trebuie să închidă ochii, să accepte pe întuneric, scufundat în voia valurilor întâmplării. Jertfa lui Hristos este aşa de reală, dragostea Lui atât de prezentă că nimeni nu se poate acuza.
S-a spart pe cruce frumosul, marele vas de alabastru ceresc şi mireasma mântuirii prin Isus, s-a răspândit printre oameni pe întregul pământ, devenind respiraţie lumii spre viaţă. Dar până şi această imensă risipă de dragoste poate fi primită sau refuzată de către om.
La răscrucea hotărârilor veşnice se află tot el – OMUL! – Omul săpat în palmele iubirii lui Hristos, este întrebat – să răspundă, este chemat – să aleagă!
Ce va alege?
Cum va răspunde?
Drumul cel mai sigur spre cunoaşterea lui Isus este efortul personal prin studiu cu devoţiune, susţinut de rugi de implorare a luminii spre înţelegere.
Argument se va adăuga la argument, motiv la motiv, până ce sufletul copleşit de măreţia adevărului va hotărî alegerea noastră, astfel încât Isus Mântuitorul lumii să devină şi pentru noi Mântuitorul personal care ne pregăteşte Veşnicia.
Ajută-ne Doamne, Păstor credincios să Te urmăm cu încredere şi iubire pentru slava Ta şi fericirea noastră!
Amin!

ATÂT DE APROAPE DE DOMNUL

Frunzele pomului vieţii foşnesc lângă mine…
Frânturi din minunile cerului,
Şoapte…
Fructele-s coapte…
„Fă Doamne să treacă mai iute
Şi-această ultimă clipă
Ce-a mai rămas din noapte!”…

Atât sunt de aproape de Domnul…
Pe porţi şi pe turnuri,
Pe Templul de aur,
Cetatea cea sfântă
îmi cheamă privirea.
Îngerul, gata să strige
că-ncepe vecia
îmi cere iubirea…
Întăreşte-mi peste abisuri ultimul pas,
Fă Doamne să-fi fie deplină jertfirea!

Atât de aproape de Domnul!…
Simt Legea divină cum arde-n dreptate,

Simt Sabatul;
Coroana şi miezul lui
fac aşa de aproape toate,
Şi-aşa de-adevărate
Că îndrăznesc în rugă
din nou să Te invoc:
„Fă-mi Doamne-n Casa Ta şi suie loc!”

Atât de aproape de Domnul!
Simt graba Lui venind spre-a mea găsire,
Şi glas de biruinţă
ca glasul multor ape,
Şi, încă simt mai mult decât orice
Că El Păstorul
vine să mă scape!

Inima mea, sperat-ai vreodată
de Domnul să fim aşa de-aproape?
Aşa de aproape?

RUGĂ

Sunt firul de iarbă, o Doamne, stingher
Ce ruga mi-o-nalţ printre lespezi de cer
Sunt stropul de rouă ce tremură-n zori
Un cântec în ochi şi pe buze doar flori

Sunt plâns de mestecă-n cu trunchiul fragil
Cu scoarţa ca umed obraz de copil,
Sunt orga pădurilor aspre de vânt
Foşnind registre mă-ndeamnă să-ţi cânt.

Sunt steaua ce-adună lumină trudit
S-ajungă la Tine ecoul şoptit
Sunt mielul ce-aşteaptă Păstoru-al găsi
La mica Sa turmă milos a-l primi

Rănit şi târziu de-un apus sângerat
Durerea în lutu-mi de om a crestat
Sunt suflet plăpând.
Suspinând, ruga mea
El tremur de frunză,
de rouă,
de stea….

EL ŞTIE…

El ştie durerea-ţi oricât de adâncă,
El ştie când toate parcă-ţi merg rău,
Şi ştie când pieptu-i de-oftat se frământă
Când e plin de lacrimi şi stins ochiul tău…
El ştie când singur tu stai trist pe lume
El cunoaşte totul, ştie ce doreşti,
Da, El te iubeşte şi doreşte foarte.
Ca să-L cunoşti şi tu, şi tu să-L iubeşti.

El îţi poartă grija când ispita vine,
Şi când te-asaltează lumea cu-ale ei…
Când de slăbiciune paşii-ţi sunt nesiguri,
Şi stau să te-abată-n nepermise căi.
El plânge cu tine
Când jos te doboară cercarea în care singur ai intrat
Şi vrea ca de-acolo să te ridici iară,
Să te-avânţi în luptă, ca un bun soldat.

El mult te iubeşte, da, El te ajută,
Şi e lângă tine de veghe mereu,
Că El şi-a dat viaţa ca să te salveze
Şi-a dat pentru tine scump sângele Său.
Şi-ntreb tu: „El cine-I?”
Şi: „Cum se numeşte”?
O, El are-un nume cu mult mai presus
Decât orice nume pe pământ şi-n ceruri
Căci El e Păstorul, Bunul Domn Isus!

RUGĂ

Rătăcitor cu ochii-n lacrimi,
Cu mersul istovit de cale,
Mă plec neputincios o Doamne
În faţa îndurării Tale

În drum mi se desfac prăpăstii
Şi-n negură se-mbracă zarea,
Eu, pe genunchi spre Tine caut
Părinte-orânduie-mi cărarea!”

În pieptu-mi zbuciumat de trudă
Eu simt ispitele cum sapă
Cum vor să-mi tulbure izvorul
Din care sufletu-mi se-adapă!…

Din valul lumii lor mă smulge
Şi cu povaţa ta-nţeleaptă
În veci spre dragostea-Ţi eternă
Tu Doamne, văzul meu îndreaptă!

Dezleagă minţii mele calea
Şi legea dinaintea firii
Sădeşte-n gândul meu de-apururi
Tăria veche a iubirii.

Dă-mi cântecul şi dă-mi lumina
Şi zvonul vieţii înflorite
Dă-mi şi odihna cea de taină
Fiinţei mele ostenite.

Alungă patimile mele,
Pe veci strigarea lor o frânge
Şi de durerea altor inimi
Învaţă-mă să pot a plânge

Nu păsul meu să mă cuprindă
Să-mi facă clipele mai grele
Ci jalea unei lumi s-ajungă
Să plângă-n lacrimile mele!

MĂSURA IUBIRII

Iată-mă Doamne de Tine aproape
Fir de nisip între ceruri şi ape
Glasu-Ţi mă cheamă prin nemărginire
Cu-atâta iubire, cu-atâta iubire
Chemarea-n cărările vieţii pătrunde
Dar gândul prin arbori de vânt se ascunde
Când teama cu umbrele reci mă cuprinde
Cu braţele Tale ca valuri mă prinde
Toiag de speranţă spre mine apleacă
Şi sufletu-mi gol cu lumină-l îmbracă
În zorile zilei cu glas de iubire
Mă caută iarăşi prin nemărginire.
Fir de nisip
Între ceruri şi ape
Iată-mă Doamne de Tine aproape!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *