Arhivă etichetă Alegere

deAndrei Spiridon

Isus Pastorul cel bun

Isus Pastorul cel bun.doc
Isus Pastorul cel bun.doc
Isus Pastorul cel bun.doc
75.5 KiB
94 Downloads
Details

ISUS PĂSTORUL CEL BUN

CUPRINS:
1. Deschidere 52 str. 1
2. Rugăciune
3. Psalmul 23
4. COR: 77 CS
5. Poezie: Privelişte divină
6. Poezie: Când venit-ai Doamne
7. COR: Isus mi-e Păstor
8. Tema I: Bunul nostru Păstor
9. COR: Ps. 23
10. Poezie: Starea de acum
11. Tema: Domnul Isus Hristos – Păstorul cel bun
12. COR: Pe-o pajişte-n ceruri…
13. Tema: Şi totuşi…
14. COR: În staulul plin de lumină
15. Închidere 73 1.3
16. Rugăciune
17. COR: Condu-mă Tu
18. Postludiu – ieşire

TEMA: PĂSTORUL DIVIN

„Eu sunt Păstorul cel Bun. Păstorul cel Bun îşi dă viaţa pentru oi…”
„Eu sunt Păstorul cel Bun. Eu îmi cunosc oile Mele, şi ele Mă cunosc pe Mine, aşa cum Mă cunoaşte pe Mine Tatăl şi cum cunosc eu pe Tatăl şi tu îmi dau viaţa pentru oi”…
Isus a găsit iarăşi intrare la mintea ascultătorilor săi pe cărarea exemplelor cunoscute. El asemănase influenţa Duhului cu apa rece, înviorătoare. El se prezentase ca fiind Lumina, Izvorul vieţii şi al bucuriei pentru natură şi pentru oameni.
Acum, într-un frumos tablou pastoral El reprezintă legătura Sa cu cei care cred în El. Nici un tablou nu era mai cunoscut pentru ascultătorii Săi decât acesta şi cuvintele lui Hristos i-a legat pentru totdeauna de Sine. Niciodată nu puteau ucenicii să vadă păstorii păscându-şi turmele fără să-şi amintească învăţătura Mântuitorului. Ei urmau să vadă pe Hristos, în fiecare păstor credincios. Aveau să se vadă în fiecare o oaie neajutorată şi slabă. (…) Dintre toate făpturile oaia este una din cele mai timide şi neajutorate. În Orient, grija păstorului pentru turmă este neobosită, neîncetată. Şi pe vremuri, la fel ca şi acum, era puţină siguranţă în afară de oraşele întărite cu ziduri.
Tâlharii din triburile rătăcitoare, sau fiare de pradă, din ascunzătorile lor dintre stânci, stăteau la pândă să prădeze turmele. Păstorul veghea asupra turmei lui, ştiind că o făcea cu preţul vieţii.
Iacob care păzise turmele lui Laban în păşunile din Haran, descriind propria muncă neobosită, zicea; „Ziua mă topeam de căldură, iar noaptea mă prăpădeam de frig, şi-mi fugea somnul de pe ochi.” (Geneza 31,40)
În timp ce păstorul conducea turma sa peste înălţimile stâncoase, prin păduri şi prin râpe sălbatice, către locurile ierboase de pe malul râului, în timp ce le supraveghea în munţi în noaptea singuratică, ferindu-le de tâlhari, având grijă duioasă faţă de cele bolnave şi slabe, viaţa lui ajunge să fie una cu a lor. O alipire puternică şi duioasă îl uneşte cu obiectele grijii lui. Oricât de mare ar fi turma, păstorul cunoaşte fiecare oaie. Fiecare are numele ei şi răspunde la nume când o cheamă păstorul.
După cum un păstor pământesc îşi cunoaşte oile, tot astfel Păstorul Divin îşi cunoaşte turma răspândită în toată lumea. „Voi, turma Mea, turma păşunii Mele sunteţi oamenii, şi Eu sunt Dumnezeul vostru, zice Domnul Dumnezeu.”
Isus zice: „Te chem pe nume; eşti al Meu.” Te-am săpat pe palmele Mele” (Ezechiel 34,31 Isaia 49,16)
Isus ne cunoaşte pe fiecare în parte şi are milă de slăbiciunile noastre. Ne cunoaşte pe toţi pe nume. Cunoaşte chiar casa în care locuim şi pe fiecare din cei ce o ocupă.(…)
Fiecare suflet este atât de bine cunoscut de Isus, ca şi când el ar fi singurul pentru care a murit Mântuitorul. Durerea fiecăruia îi mişcă inima. Strigătul de ajutor ajunge la urechile Lui. El a venit pentru a trage pe toţi oamenii la Sine. El le zice: „Urmaţi-Mi!”, iar Duhul Său lucrează asupra inimii lor pentru a-i atrage să vină la El. Mulţi nu se lasă atraşi. Isus ştie de asemenea cine primeşte cu voie bună chemarea Sa şi este gata să vină sub supravegherea Sa de Păstor. El zice: „Oile Mele ascultă glasul Meu; Eu le cunosc, şi ele vin după Mine.” El are grijă de fiecare în parte ca şi cum n-ar mai fi alta pe faţa pământului.
„El îşi cheamă oile pe nume şi le scoate afară din staul şi oile merg după el, pentru că îi cunosc glasul”.
Păstorul oriental nu sileşte la drum oile. El nu foloseşte forţa sau teama, ci mergând înainte, le cheamă. Ele cunosc glasul lui şi ascultă de chemarea Lui.
Tot astfel face şi Mântuitorul Păstor cu oile Sale. Scriptura zice: „Ai povăţuit pe poporul Tău ca pe o turmă prin mâna lui Moise şi Aaron.”
Nu teama de pedeapsă sau nădejdea răsplătirii veşnice face pe ucenicii lui Hristos să-l urmeze. Ei privesc iubirea neîntrecută a lui Hristos descoperită în umblările Sale pe pământ, de la staulul din Betleem până la crucea de pe Golgota, şi privirea lui atrage linişte şi supune sufletul.
Iubirea se trezeşte în inima celor ce privesc. Ei aud glasul Lui şi-i urmează.
După cum Păstorul merge înaintea oilor, dând mai întâi el piept cu greutăţile drumului, tot astfel procedează şi Isus cu poporul Său: „După ce şi-a scos afară toate oile merge înaintea lor”.
Calea către cer este consacrată de urmele Mântuitorului, cărarea poate fi prăpăstioasă sau aspră, dar Isus a mers pe calea aceasta, picioarele Sale au călcat şi îndoit spinii pentru a face calea mai uşoară pentru noi. Orice povară pe care suntem chemaţi noi să o purtăm, El a purtat-o mai înainte. Sufletul care s-a predat lui Hristos este mai de preţ în ochii Lui decât lumea întreagă. Mântuitorul ar fi trecut prin agonia Calvarului chiar dacă numai unul, singur ar fi fost mântuit în Împărăţia Sa.
El nu va părăsi niciodată pe acel pentru care a murit.(…) În toate încercările noastre avem un ajutor care nu lipseşte niciodată. El nu ne lasă să luptăm singuri cu ispita, să ne batem cu răul şi să fim în cele din urmă zdrobiţi sub poveri şi întristare.
Isus parcă ne-ar spune: „Am suferit întristările tale, am trecut prin luptele tale, am dat piept cu ispitele tale. Cunosc lacrimile tale, şi Eu am plâns. Durerile prea adânci pentru a fi rostite la urechea unui om, le cunosc. Nu gândi că eşti singur şi părăsit. Deşi suferinţa ta nu mişcă nici o coardă sensibilă în vreo inimă de pe pământ. Priveşte la mine şi vei trăi. „Pot să se mute munţii, pot să se clatine dealurile, dar dragostea Mea nu se va muta de la tine şi legământul Meu de pace nu se va clătina, zice Domnul, care are milă de tine” – Isaia 54,10.
(cap.52 din HLL pag.466 – 473)

DOMNUL ISUS HRISTOS – PĂSTORUL CEL BUN

Acela care nu s-a întrebat în mod serios, cine-i Isus – încă nu şi-a pus la încercare posibilităţile minunat ale minţii.
A-L cunoaşte pe Isus înseamnă însăşi rostul existenţei omului. Din cunoaştere sau necunoaşterea Lui, apare tabloul conflictual dintre cei ce i-o neagă existenţa şi cei ce i-o afirmă. Omenirea se desparte în diferenţe diametrale şi omul este sfâşiat în intimitatea sa de sabia responsabilităţii, mistuit de focul alegerii personale. Isus, pentru unii ocară, pentru alţii slavă, pentru unii nebunie, pentru alţii înţelepciune, este singurul principiu spre veşnicie al omenirii şi marea necesitate de ajungere acasă în familia Universului…
În legătură cu Isus, ce tablou ni se înfăţişează? Mulţimi aleargă la El, mulţimi fug de El, gloate Îl întâmpină cu cântece triumfale, gloate Îl alungă cu pietre…
Totul este o mişcare imensă pentru sau împotriva Sa şi fiecare participă la această mare dramă ce se desfăşoară sub privirile îngerilor.
Cine este Isus pentru lume?
Cine este Isus pentru mine?
Isus de astă dată este, Păstorul cel Bun care a părăsit cerul pentru a căuta oaia cea pierdută, cea neascultătoare, cea nerecunoscătoare…
Recunoscând autenticitatea revelaţiei Sfintei Scripturi referitor la Domnul Isus, cu ocazia botezului Său, Evanghelistul Matei în capitolul 3, ne-a lăsat moştenire următoarele: „Şi un glas s-a auzit din cer zicând: „Acesta este Fiul Meu prea iubit în care-Mi găsesc plăcerea…”
Recunoaşterea aceasta de rudenie, făcută publică aparţine lui Dumnezeu Tatăl. Ea este una din multele descoperiri ale lui Dumnezeu către Fiul Său consemnate în Biblie.
Ioan Botezătorul face cunoştinţă oamenilor cu Isus în felul următor: – Ioan capitolul 1: „Iată Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatele lumii”…
Apostolul Petru se adresează poporului ales şi prin el tuturor popoarelor, tuturor oamenilor până la sfârşitul istoriei. El zice despre Isus: „În nimeni altul nu este mântuire căci nu este sub cer un alt nume dat oamenilor în care trebuie să fim mântuiţi”.
Însuşi Domnul Hristos în epistola apostolului Ioan 10:11 spune: „Eu sunt Păstorul cel Bun! Păstorul cel bun îşi dă viaţa pentru oile Sale!”
Prin această uimitoare mărturisire de credinţă suntem legaţi de Isus şi noi întru izbăvire şi mântuire!” Isus devine puterea salvării noastre din moarte prin actul Său de acceptare a morţii Sale pe cruce.
Întrebarea care oricât am vrea să nu ne-o punem, s-o ţinem departe de conştiinţa noastră, este: „Merităm noi intervenţia divină? Eram noi vrednici de jertfa Domnului Isus?”…
Ce putem spune despre noi, puşi faţă în faţă cu coborârea Lui până-n adâncul durerilor noastre spre a ni le purta?
Ce fărâmă printre minunile Universului este pământul nostru?
Ce este omul în existenţa lui Dumnezeu fără de număr, – numărul îngerilor şi locuitorilor de Isus?…
Cunoscând dimensiunile de neluat în seamă ale acestei particule ce se chemă, Pământ, faţă de restul infinit, ne întrebăm uimiţi: „Este posibil ca pământul să pună probleme Universului?”
E cu putinţă ca omul să tulbure liniştea Universului?
Măreţia fără glas desfăşurată în opera de Creaţiune ne încântă. Perfecţiunea rotirii lucrurilor în mişcarea lor veşnică ne uimeşte. Dar în timp ce contemplăm acele minuni pe care numai Fiul lui Dumnezeu le poate desfăşura prin puterea Sa, apare o întruchipare a tot ce este mai măreţ: jertfa, sacrificiul şi chemarea Sa plină de iubire: „Veniţi la Mine. Eu din iubire m-am jertfit pentru voi! Veniţi să vă conduc Eu, Păstorul cel Bun pentru că Eu vă cunosc pe fiecare pe nume, v-am săpat pe palmele Mele, de ce şovăiţi?
De ce întârziaţi să-mi urmaţi?
Veniţi la Mine!!!”

TEMA: ŞI TOTUŞI…

Şi totuşi până şi în privinţa singurului Salvator Isus – omul este chemat să aleagă.
Dacă am cerceta adâncul inimii ce refuză pe Hristos am găsi că fuga de El nu are loc pentru că existenţa divinităţii deranjează.
Nu se fuge pentru că Hristos este dovedit că nu există ci că El, ciudat, nu este dorit să existe.
Negarea lui Isus de către om, fuga de El nu se face dintr-o lipsă a dovezilor despre El, ci printr-un refuz personal de care este şi va fi responsabil. Tentat să comunice cu infinitul, chiar necredinciosul declară prin această tendinţă prezenţa în sine a nevoii de infinit.
Adevărul limitat din om strigă după adevărul deplin, după Fiinţa Supremă care îi poate comunica acest adevăr. Omul îşi dă bine seama că pentru apariţia sa ca existenţă, a fost nevoie de o informaţie originară, de o comunicare de obârşie, de un cuvânt de geneză. Natura vorbeşte din ce în ce mai convingător în favoarea genezei divine.
Toate descoperirile umane, vestesc lumii cu sunet de trâmbiţă că Cineva a creat viaţa. Omul îşi permite însă ipoteze.
Creaţiunea este atât de evidentă, încât pentru a accepta altceva, omul trebuie să închidă ochii, să accepte pe întuneric, scufundat în voia valurilor întâmplării. Jertfa lui Hristos este aşa de reală, dragostea Lui atât de prezentă că nimeni nu se poate acuza.
S-a spart pe cruce frumosul, marele vas de alabastru ceresc şi mireasma mântuirii prin Isus, s-a răspândit printre oameni pe întregul pământ, devenind respiraţie lumii spre viaţă. Dar până şi această imensă risipă de dragoste poate fi primită sau refuzată de către om.
La răscrucea hotărârilor veşnice se află tot el – OMUL! – Omul săpat în palmele iubirii lui Hristos, este întrebat – să răspundă, este chemat – să aleagă!
Ce va alege?
Cum va răspunde?
Drumul cel mai sigur spre cunoaşterea lui Isus este efortul personal prin studiu cu devoţiune, susţinut de rugi de implorare a luminii spre înţelegere.
Argument se va adăuga la argument, motiv la motiv, până ce sufletul copleşit de măreţia adevărului va hotărî alegerea noastră, astfel încât Isus Mântuitorul lumii să devină şi pentru noi Mântuitorul personal care ne pregăteşte Veşnicia.
Ajută-ne Doamne, Păstor credincios să Te urmăm cu încredere şi iubire pentru slava Ta şi fericirea noastră!
Amin!

ATÂT DE APROAPE DE DOMNUL

Frunzele pomului vieţii foşnesc lângă mine…
Frânturi din minunile cerului,
Şoapte…
Fructele-s coapte…
„Fă Doamne să treacă mai iute
Şi-această ultimă clipă
Ce-a mai rămas din noapte!”…

Atât sunt de aproape de Domnul…
Pe porţi şi pe turnuri,
Pe Templul de aur,
Cetatea cea sfântă
îmi cheamă privirea.
Îngerul, gata să strige
că-ncepe vecia
îmi cere iubirea…
Întăreşte-mi peste abisuri ultimul pas,
Fă Doamne să-fi fie deplină jertfirea!

Atât de aproape de Domnul!…
Simt Legea divină cum arde-n dreptate,

Simt Sabatul;
Coroana şi miezul lui
fac aşa de aproape toate,
Şi-aşa de-adevărate
Că îndrăznesc în rugă
din nou să Te invoc:
„Fă-mi Doamne-n Casa Ta şi suie loc!”

Atât de aproape de Domnul!
Simt graba Lui venind spre-a mea găsire,
Şi glas de biruinţă
ca glasul multor ape,
Şi, încă simt mai mult decât orice
Că El Păstorul
vine să mă scape!

Inima mea, sperat-ai vreodată
de Domnul să fim aşa de-aproape?
Aşa de aproape?

RUGĂ

Sunt firul de iarbă, o Doamne, stingher
Ce ruga mi-o-nalţ printre lespezi de cer
Sunt stropul de rouă ce tremură-n zori
Un cântec în ochi şi pe buze doar flori

Sunt plâns de mestecă-n cu trunchiul fragil
Cu scoarţa ca umed obraz de copil,
Sunt orga pădurilor aspre de vânt
Foşnind registre mă-ndeamnă să-ţi cânt.

Sunt steaua ce-adună lumină trudit
S-ajungă la Tine ecoul şoptit
Sunt mielul ce-aşteaptă Păstoru-al găsi
La mica Sa turmă milos a-l primi

Rănit şi târziu de-un apus sângerat
Durerea în lutu-mi de om a crestat
Sunt suflet plăpând.
Suspinând, ruga mea
El tremur de frunză,
de rouă,
de stea….

EL ŞTIE…

El ştie durerea-ţi oricât de adâncă,
El ştie când toate parcă-ţi merg rău,
Şi ştie când pieptu-i de-oftat se frământă
Când e plin de lacrimi şi stins ochiul tău…
El ştie când singur tu stai trist pe lume
El cunoaşte totul, ştie ce doreşti,
Da, El te iubeşte şi doreşte foarte.
Ca să-L cunoşti şi tu, şi tu să-L iubeşti.

El îţi poartă grija când ispita vine,
Şi când te-asaltează lumea cu-ale ei…
Când de slăbiciune paşii-ţi sunt nesiguri,
Şi stau să te-abată-n nepermise căi.
El plânge cu tine
Când jos te doboară cercarea în care singur ai intrat
Şi vrea ca de-acolo să te ridici iară,
Să te-avânţi în luptă, ca un bun soldat.

El mult te iubeşte, da, El te ajută,
Şi e lângă tine de veghe mereu,
Că El şi-a dat viaţa ca să te salveze
Şi-a dat pentru tine scump sângele Său.
Şi-ntreb tu: „El cine-I?”
Şi: „Cum se numeşte”?
O, El are-un nume cu mult mai presus
Decât orice nume pe pământ şi-n ceruri
Căci El e Păstorul, Bunul Domn Isus!

RUGĂ

Rătăcitor cu ochii-n lacrimi,
Cu mersul istovit de cale,
Mă plec neputincios o Doamne
În faţa îndurării Tale

În drum mi se desfac prăpăstii
Şi-n negură se-mbracă zarea,
Eu, pe genunchi spre Tine caut
Părinte-orânduie-mi cărarea!”

În pieptu-mi zbuciumat de trudă
Eu simt ispitele cum sapă
Cum vor să-mi tulbure izvorul
Din care sufletu-mi se-adapă!…

Din valul lumii lor mă smulge
Şi cu povaţa ta-nţeleaptă
În veci spre dragostea-Ţi eternă
Tu Doamne, văzul meu îndreaptă!

Dezleagă minţii mele calea
Şi legea dinaintea firii
Sădeşte-n gândul meu de-apururi
Tăria veche a iubirii.

Dă-mi cântecul şi dă-mi lumina
Şi zvonul vieţii înflorite
Dă-mi şi odihna cea de taină
Fiinţei mele ostenite.

Alungă patimile mele,
Pe veci strigarea lor o frânge
Şi de durerea altor inimi
Învaţă-mă să pot a plânge

Nu păsul meu să mă cuprindă
Să-mi facă clipele mai grele
Ci jalea unei lumi s-ajungă
Să plângă-n lacrimile mele!

MĂSURA IUBIRII

Iată-mă Doamne de Tine aproape
Fir de nisip între ceruri şi ape
Glasu-Ţi mă cheamă prin nemărginire
Cu-atâta iubire, cu-atâta iubire
Chemarea-n cărările vieţii pătrunde
Dar gândul prin arbori de vânt se ascunde
Când teama cu umbrele reci mă cuprinde
Cu braţele Tale ca valuri mă prinde
Toiag de speranţă spre mine apleacă
Şi sufletu-mi gol cu lumină-l îmbracă
În zorile zilei cu glas de iubire
Mă caută iarăşi prin nemărginire.
Fir de nisip
Între ceruri şi ape
Iată-mă Doamne de Tine aproape!

deAndrei Spiridon

Isus ne cheama

Isus ne cheama.doc
Isus ne cheama.doc
Isus ne cheama.doc
69.5 KiB
176 Downloads
Details

ISUS NE CHEAMĂ

CUPRINS:

1. Deschidere 6
2. Rugăciune
3. COR: Rugăciune
4. Introducere: Isus ne cheamă
5. COR: Sub stindardul lui Hristos
6. Tema I
7. Tema II
8. COR: Cântecul secerişului
9. Experienţă
10. COR+COM 70
11. Tema III: Isus ne cheamă
12. Tema IV
13. COR: Iată-mă, trimite-mă
14. Tema V: Tinere, te cheamă culmile
15. Poezie: Urcă pe munte
16. COR: 28 TA O viaţă mai sfântă
17. Închidere 368
18. Rugăciune
19. Postludiu – ieşire

Deva, 25 martie

INTRODUCERE
ISUS NE CHEAMĂ

Trăim în timpuri foarte solemne, istoria acestui pământ se apropie de sfârşit înainte ca ceasornicul vremii să anunţe ultima oră, copiii lui Dumnezeu sunt chemaţi să lucreze cu toată puterea lor la desăvârşirea misiunii pe care Hristos le-a încredinţat-o.
În acest timp de mare însemnătate, pentru ca lucrarea să poată înainta în toate ramurile ei, Dumnezeu apelează, în special, la puterea, râvna şi curajul tineretului. Este nevoie de puteri proaspete şi întregi spre a face planuri cu minte limpede şi a-i îndeplini cu o mână plină de curaj.
Dumnezeu doreşte ca tinerii să devină bărbaţi plini de râvnă, gata să ia parte la nobila Sa lucrare şi în stare să poarte răspunderi. Dumnezeu cheamă tineri cu inima neîntinată, tari, plini de curaj şi hotărâţi să lupte cu bărbăţie în lupta ce le stă în faţă, spre a preamări pe Dumnezeu şi a fi o binecuvântare pentru omenire.
Tinere, Dumnezeu te invită astăzi să-i predai tăria tinereţii tale, pentru ca prin folosirea puterilor tale, prin cugetarea ta vioaie, sănătatea ta robustă şi hărnicia lucrării tale, să-i poţi aduce Lui glorie, iar ţie şi semenilor tăi, mântuire. Eşti gata să răspunzi la chemarea Sa!? Eşti gata să-i predai întreaga ta fiinţă şi cugetul tău, pentru binele tău în primul rând, iar apoi pentru folosul celor ce te înconjoară?
Răspunde azi la chemarea Sa, pentru ca mâine să nu fie prea târziu, pentru binele sufletului tău, pentru Hristos care s-a dat ca jertfă spre a te salva din păcat, opreşte-te în pragul vieţii tale şi cântăreşte-ţi bine răspunderile, prilejurile şi posibilităţile tale. Dumnezeu ţi-a dat prilejul de a-ţi făuri o viaţă înaltă, influenţa ta poate să se aşeze în slujba adevărului lui Dumnezeu; tu poţi fi un conlucrător cu Dumnezeu în marea lucrare de răscumpărare a neamului omenesc…
Dumnezeu te ajută să iei această hotărâre cât mai curând. Fericirea din viaţa aceasta, cât şi din cea viitoare, depinde de tine. Desigur e greu să te hotărăşti, dar priveşte la exemplul pe care Tatăl ceresc ţi L-a dat ca să-L urmezi.

TEMA I

Domnul Isus Hristos este modelul nostru în toate. După orânduirea lui Dumnezeu, Mântuitorul nostru şi-a petrecut copilăria în Nazaret, unde locuitorii aveau un aşa caracter, încât Ei era continuu expus ispitelor, şi era necesar pentru El să se păzească spre a rămâne curat şi nepătat în mijlocul mulţimii de păcate şi răutăţii. Nu Hristos şi-a ales ţinutul acesta, Tatăl Său alese pentru El locul acesta unde caracterul Său avea să fie pus la probă şi încercat în diferite chipuri. Anii tinereţii lui Isus au fost puşi la încercări, greutăţi şi lupte grele pentru ca să-şi poată forma un caracter integru, care să facă din El un exemplu desăvârşit pentru copii, tineret şi întreaga omenire. Viaţa sa avea drept scop să arate că curăţenia, statornicia şi tăria de principii nu atârnă de viaţa liberată de greutăţi, sărăcie şi împotrivire.

El a fost ispitit în toate, dar fără păcat. Dimpotrivă El a biruit păcatul luând asupră-şi păcatele întregii omeniri, prin moartea Sa pe cruce. Astăzi El e la tronul veşnic de unde priveşte la fiecare suflet care îşi îndreaptă faţa către El, căutând după mântuire. El cunoaşte din însăşi viaţa Sa care sunt slăbiciunile omeneşti, care sunt nevoile noastre. El priveghează asupra ta, fiu înfricoşat al lui Dumnezeu. Eşti ispitit? El te scapă. Eşti slab? El îşi dă puteri. Eşti lipsit de pricepere? El te luminează. Eşti rănit? El te vindecă.

TEMA II

Hristos te cheamă deci să mergi pe calea pe care El a mers prima dată. „Veniţi la Mine” este chemarea Lui. Oricare ar fi grijile şi frământările tale, înfăţişează cazul tău înaintea Domnului. Se va deschide o cale ca să poţi scăpa de greutăţi. Cu cât ţi se arată că eşti mai slab şi mai fără ajutor, cu atât vei deveni mai puternic în tăria Lui.
Exemplul lui Hristos ne arată că singura noastră nădejde de biruinţă e transformarea caracterului nostru după modelul Său. Dacă tu, vei fi asemenea lui Hristos, vei putea respinge toate atacurile celui rău şi vei deveni un ostaş destoinic în răspândirea luminii adevărului lui Dumnezeu.
Nu precupeţiţi nici un efort pentru realizarea acestui scop. Hristos cheamă voluntari ca să poarte stindardul crucii înaintea întregii lumi. Nu uita că Biserica tânjeşte după ajutorul tinerilor, care să depună mărturie plină de curaj şi care prin zelul lor arzător să trezească forţele amorţite ale poporului lui Dumnezeu. E nevoie de tineri care să se împotrivească valului spiritului lumesc şi să ridice glasul de avertizare împotriva paşilor pe calea păcatului.
Lucrează deci la curăţirea caracterului tău, iar după ce templul sufletului tău va fi eliberat de tot ce nu e după voia lui Dumnezeu, întronează pe Hristos în inima ta. Atunci, prin El şi împreună cu El, străduinţele tale vor căpăta noi puteri, vor da pe faţă un zel plin de entuziasm în a îndemna pe oameni să se împace cu Hristos. În tot ce faci, lucrează cu credinţă şi cu nădejdea biruinţei prin Răscumpărătorul tău.
Priviţi numai înainte şi în sus. Isus vă întinde mâna Sa spre a vă ajuta, nu veţi avea altceva de făcut decât să-i atingeţi mâna în simplă încredere şi să-L lăsaţi să vă conducă. Nu uitaţi El vă conduce la cea mai preţioasă comoară; mântuirea sufletelor voastre şi dobândirea vieţii veşnice în Împărăţia lui Dumnezeu.
Fie ca tineretul să-şi amintească de datoria pe care o are, de a-şi forma caracterul pentru veşnicie, şi că Dumnezeu cere de la el să facă tot ce poate fi mai bine. Fie ca cei cu experienţă mai multă să vegheze asupra celor mai tineri şi atunci când îi văd ispitiţi să-i ia deoparte să se roage cu ei şi pentru ei. Dumnezeu va vedea din partea noastră o recunoaştere a marelui sacrificiu făcut de Hristos pentru noi, dacă noi vom arăta un interes pentru salvarea acelora pentru care El a venit. Dacă tineretul va căuta pe Hristos atunci El va face rodnice sforţările lor.
Domnul să ajute la aceasta, începutul fiind ziua de azi. Amin!
EXPERIENŢĂ
UN TALENT FOLOSIT MULTE SUFLETE SALVATE

O tânără îmbrăcată într-o rochie colorată, prea mare pentru ea, a venit la una din şcolile noastre misionare. Faţa ei era deformată, nu avea nas şi era puţin redusă mintal. Ea e întrebată de directorul şcolii:
– „Pentru ce ai venit?”
– „Să învăţ la şcoală” – răspunde fetiţa.
– „De la ce distanţă vii tu aici?”
– „De la 200 de mile”
– „Ai venit pe jos, până aici?”
– „Da, pentru că n-am avut bani să vin altfel.”
Ea a stat acolo trei luni de zile, apoi s-a făcut selecţionarea elevilor şi directorul împreună cu comisia constată că această tânără trebuie să plece înapoi de unde a venit, pentru că nu poate fi de folos lucrării lui Dumnezeu. Tânăra este chemată să i se spună cu multă delicateţe:
– „Tu trebuie să pleci înapoi”. Fata răspunde după ce a stat mult timp împietrită:
– „Să plec?” Ea fusese fericită la şcoală. Da, răspunde directorul, trebuie să mergi înapoi acasă.
Ea a plecat. Trecură doi ani. Apeluri urgente veneau la misionari pentru ca să fie trimişi la 200 de mile, unde era interes pentru Evanghelie.
A mai trecut încă un an până să meargă cineva pe insula aceea, când a sosit misionarul pe insulă s-a gândit:
– „Trebuie să încep lucrarea aici.” Dar a observat la un moment dat că nu în port trebuia să înceapă lucrarea, ci pe coasta unui deal unde era mulţime adunată, toţi locuitori de pe insulă.
Misionarul îşi îndreptă paşii către locul acesta. Toţi locuitorii se ridicară în picioare urându-i: „Bun venit”. „Trebuie să încep predicarea chiar în locul acesta”, îşi zise el. Iar mai întâi zise către oamenii aceia: vreau să vă învăţ o cântare, să cântaţi şi să-L lăudaţi pe Dumnezeu.
A citit cuvintele cântării, apoi începu să cânte melodia. Feţele celor adunaţi acolo străluceau de bucurie. Dar la un moment dat se aude o voce: “cunoaştem cântarea”. Misionarul rămâne uimit şi pentru că era cunoscută, anunţă o altă cântare. Mulţimea din nou exclamă: “o cunoaştem şi pe aceasta”. Misionarul încearcă pentru a treia oară să-i înveţe o cântare. Dar şi de data aceasta aude: “cunoaştem şi aceasta cântare.”
El a rămas uimit, privind pe cei adunaţi şi puse întrebarea:
– „Cine va învăţat aceste cântări? Cine v-a învăţat să le cântaţi?” Mulţimea şi-a îndreptat privirea spre tânăra care fusese la Şcoala Misionară, unde stătuse aproape 3 luni şi învăţase şi ea câteva cântări să le cânte.
A venit pe insulă, în satul ei, şi a învăţat pe toţi locuitorii să cânte cântările pe care ea le învăţase la şcoală. Şi acum ei arătau cu degetul spre ea. Ea se tot ascundea în grupurile acelea ca să nu fie văzută. Misionarul merse la ea şi o întrebă:
– „De unde cunoşti toate acestea?”
– „De la Şcoala Misionară.
– „Când ai fost acolo?”
– „Acum trei ani” – veni răspunsul.
– „De ce n-ai mai rămas acolo?”
– „Am fost trimisă acasă”, spunea cu lacrimi în ochi acest lucru.
Ea prin cele ce prinsese, în trei luni, în trei ani a câştigat un sat pentru Dumnezeu. Ea nu avea alt talant, nici să vorbească, nici să facă altceva – decât cu singurul talent – de ai cânta, a pregătit o insulă întreagă pentru vestirea soliei lui Dumnezeu.
Dacă o fată din junglă a putut câştiga un sat, cu singurul ei talant, ce am putea face noi? Ea a dat totul ce a avut Domnului, şi a pus în slujba Lui cele ce a primit în cele trei luni.
Ce facem noi cu multele noastre daruri?
Ce facem noi cu multele noastre ocazii?
Ce facem noi cu multele noastre talente?
O tânără, ridică-te şi lucrează pentru Dumnezeu. Exemplul acestei tinere este o mustrare pentru mine şi pentru mulţi dintre dumneavoastră. Ea ştia asta: să cânte. Şi cu aceasta a câştigat satul ei întreg.
Amin!

TEMA III
ISUS NE CHEAMĂ

Fiecare generaţie de oameni din istoria omenirii a avut o anumită misiune în înaintarea lucrării lui Dumnezeu.
Dumnezeu a avut totdeauna în planul Său oameni destoinici, vrednici de toată cinstea, care i-au adus numai onoare.
Răspunsuri de felul:
– „Cum aş putea să fac un rău atât de mare şi să păcătuiesc împotriva lui Dumnezeu?”
– „Mai bine sufăr împreună cu poporul lui Dumnezeu, decât să obţin mărire lumească.”
– „Eu vin înaintea ta nu cu sabia, cu suliţa, şi cu pavăza, ci eu vin înaintea ta în Numele Domnului Oştirilor!”
– „Mă voi ruga şi mai departe Dumnezeului meu, la fel ca şi până acum, chiar dacă voi fi aruncat în mijlocul leilor!”
– „Nu mă voi întina cu bucatele de la masa împăratului!”
– „Chiar de ne vor arunca în cuptorul de foc, noi vom sluji numai Dumnezeului nostru, iar El ne va salva”
Răspunsuri de felul acesta şi multe altele sunt demne de tineri ca: Iosif, Moise, David, Daniel, Şadrac, Meşac, Abed-Nego.. .
De astfel de caractere statornice are nevoie şi astăzi Dumnezeu. Adevărul care trebuie vestit lumii întregi, a doua revenire a lui Hristos, trebuie să fie dusă în toate colţurile pământului de oameni plini de curaj, putere şi avânt, statornici în păzirea adevărului sfânt

TEMA IV

Misiunea tuturor credincioşilor este de a aduce la cunoştinţa lumii întregi nevoia unei pocăinţe cât mai grabnice, voia împăcării cu Dumnezeu, în vederea pregătirii de a întâmpina pe norii cerului pe Cel ce ne-a răscumpărat din păcat.
„Aici este răbdarea sfinţilor care păzesc poruncile lui Dumnezeu şi credinţa lui Isus” este solia prezentă, solia pentru timpurile din urmă.
Trebuie de aceea să ne străduim să conlucrăm cu toţii la răspândirea Evangheliei pentru ca astfel multe suflete să fie salvate şi să fie întoarse spre Dumnezeul adevărat căruia să-ţi servească cu toată credincioşia şi să primească pe Isus Hristos ca Mântuitor personal.
În această lucrare de salvare a sufletelor Dumnezeu cheamă în special pe tineri, care prin devotamentul, râvna şi zelul tinereţii lor să lucreze cu spor pentru a grăbi astfel revenirea lui Hristos.
Pentru aceasta, Mântuitorul nostru îndeamnă să folosim toţi talanţii încredinţaţi nouă în dar. Am văzut cu toţii care a fost efectul folosirii unui singur talant.
Oricât de mari sau oricât de mici ar fi talentele voastre, puneţi-le în slujba lui Hristos. Lui îi datoraţi toată destoinicia voastră. Lui îi aparţin puterile voastre corporale, sufleteşti şi spirituale, şi pentru El trebuie să fie folosite toate acestea. Timpul vostru, influenţa voastră, însuşirile voastre, priceperea voastră, toate trebuie puse în slujba Aceluia care dă totul. Cel care caută cu stăruinţă sa aducă la îndeplinire planul cel mare al lui Dumnezeu, pentru mântuirea oamenilor, foloseşte cel mai bine darurile ce i-au fost încredinţate.
Predându-ne Lui şi servind lucrarea Sa cu toată fiinţa noastră, să-L rugăm pe bunul Dumnezeu să ne ajute să ajungem să salvăm şi pe alţii pentru mântuire şi astfel cu toţii să ne bucurăm odată în Ţara cea Minunată, în Împărăţia slavei lui Dumnezeu. Amin!
TEMA V
TINERE, TE CHEAMĂ CULMEA!

Ţi-a fost hărăzit să trăieşti în vremea în care se făureşte din sânge şi foc istoria.
În viaţa ta veselia şi melancolia, entuziasmul şi frica, binele şi răul sunt nişte simptome alternative.
Vârsta te poartă pe valurile îndoielii şi nesiguranţei. La etatea în care te afli sufletul ţi-e gata să erupă asemenea unui vulcan, învingând rezistenţa trupului de lut pentru a-ţi croi drum nou la răscrucea drumurilor.
Bunul Dumnezeu îţi atrage atenţia asupra a două drumuri, două posibilităţi de trai.
Tu concentrează în tine CULMILE, închide în inima ta cerul. Înarmează-te cu armele voinţei, convingerii, înfrângerii şi muncii.
După un marş greu vei gusta pe culme fericirea meritată.
Soarele biruinţei îţi va săruta fruntea ta tânără, lucie de unduirea asaltului încoronat. Hristos te va primi cu un zâmbet dulce, iubitor…
VINO!
Iată culmile! Cucereşte-le!……

URCĂ PE MUNTE

Urcă pe munte
Să vezi splendoarea de dincolo
Splendoarea Canaanului.
Urcă pe munte să fii la un pas de Eden
Să-ţi oglindeşti privirile-obosite
Pe măreţia oraşului veşnic
Să înţelegi că viaţa
Nu-i frângere de drum
Nici sfâşieri de timp
Şi nici sfârşit de noi
Că ceea ce se pare încheiere
E numai început
Că-n zarea ce se stinge
Se înfiripă zorii veşniciei
Cu revărsări de fluvii de lumină

Urcă pe munte
Numai pe vârf de munte poţi pricepe
Că nu eşti doar un bulgare de tină
Ci colţ de cer, fărâmă de divin
De veşnicie
Urcă pe munte
Pe muntele credinţei
Pe stâncile speranţei
Pe crestele făgăduinţelor minune
Privirile tale să plângă fericite
Oprite de măreţia patriei promise

Urcă pe munte
Chiar obosit de anii ce te-aşteaptă
De templele cărunte
De braţele-n durere frânte
De fruntea-nsângerată
Şi de picioarele rănite
Urcă pe munte
De nu poate altfel
Urcă-n genunchi
Chiar dacă sufletul ţie sfâşiat de ne-mpliniri
De căutări zadarnice
De doruri risipite

Urcă pe munte
Chiar dacă-ţi pare aspră, fără sens
Cărarea ce te poartă către culme
Chiar dacă paşii simt
Prăpăstiile fricii
Chiar dacă-auzi şuvoaiele de lacrimi
Sălbatice vuind
Urcă pe munte
Ele curg la vale
Din ce în ce se-aud mai jos
Dezamăgirile şi plânsul
Din ce în ce e mai aproape cerul

Urca pe munte
Acolo-ţi cad pe fruntea de văpaie
Stropi de balsam de Paradis
O împlinire-a armoniei
Ce-o-ncerci acuma fără rost
Acolo-n vârf de tot
Aripi în loc de paşi încătuşaţi
În loc de mers e zbor netulburat
Urcă pe munte
Sub vegherea îngerilor buni
Acolo sus
Ce-i pământesc din tine
Să se stingă
Şi să te-aprinzi pe bolta veşniciei
Ca o stea nemuritoare

Acolo sus, pe muntele credinţei
Pe muntele Golgotei
Spre dincolo, spre Dumnezeu.

deAndrei Spiridon

Isus – Printul pacii

Isus - Printul Pacii.doc
Isus - Printul Pacii.doc
Isus - Printul Pacii.doc
83.5 KiB
136 Downloads
Details

ISUS – PRINŢUL PĂCII

CUPRINS:

1. Deschidere
2. Rugă
3. COR copii – Auzi îngerii
4. Gânduri – 5 copii
5. Experienţă –
6. COR COPII – Aleluia
7. Poezie –
8. Experienţă –
9. Pct. instrumental –
10. Poezie –
11. COR COPII – Colind
12. Tema I –
13. COR 32
14. Poezie –
15. Poezie –
16. Pct. instrumental –
17. Poezie –
18. COR COPII + COM
19. Tema II – 7 persoane
20. COR – 10
21. Închidere
22. Rugă
23. COR 11

GÂNDURI…

• Dacă nevoia noastră cea mai mare ar fi fost câştigarea cât mai multor informaţii, Dumnezeu ne-ar fi trimis un Profesor;

• Dacă nevoia noastră cea mai mare ar fi fost tehnologia, Dumnezeu ne-ar fi trimis un Om de ştiinţă;

• Dacă nevoia noastră cea mai mare ar fi fost banii, Dumnezeu ne-ar fi trimis un Economist;

• Dacă nevoia noastră cea mai mare ar fi fost distracţia, Dumnezeu ne-ar fi trimis un Clovn;

• Dar pentru că cea mai mare nevoie a noastră este mântuirea, Dumnezeu ne-a trimis un Mântuitor.

„EŞTI DUMNEZEU?”

Într-o seară friguroasă de iarnă, în timpul sărbătorilor de iarnă, un băieţel de vreo şase anişori stătea în faţa vitrinei unui magazin. Copilaşul nu avea pantofi, şi hainele lui erau rupte şi murdare. O tânără, care trecea pe acolo a văzut pe băieţel şi a intuit din privirea lui după ce anume tânjea din vitrina magazinului.
L-a luat pe copil de mână, şi l-a condus în magazin. I-a cumpărat o pereche nouă de pantofi şi un costum de haine groase pentru vremea rece de afară.
Apoi au ieşit în stradă, iar tânăra i-a spus: „Acum poţi merge acasă. Eu îţi doresc o vacanţă frumoasă.”
Băieţelul a privit-o şi a întrebat-o: „Dumneavoastră sunteţi Dumnezeu?”
I-a zâmbit, apoi a răspuns: „Nu! Eu sunt doar unul dintre copiii Lui!”
Băieţelul a continuat: „Ştiam eu că trebuie să existe o relaţie între voi!”.

Un cântec de slavă răsună
Şi zguduie noaptea cea grea
Acum vestirea cea bună
Din veci împlinirea şi-o ia.

Primiţi-o, primiţi vestea bună
Căci ea pentru noi s-a adus.
Cu cerul cântaţi împreună
Mărire în veci lui Isus.

EXACT LA TIMP

Într-o noapte Dumnezeu decembrie pe la 23:30, o femeie în vârstă, de culoare, mergea pe autostrada spre Alabama, biciuită de vânt şi ploaie. Maşina ei se stricase şi acum disperată trebuia să meargă pe jos mai mulţi kilometri. Udă până la piele, s-a hotărât să facă semn următoarei maşini care v-a trece pe autostradă. Un tânăr alb, a oprit ca să o ajute – un lucru nemaiauzit în Sud în zilele acelea din anii 1960, când albii şi negrii erau în conflict. Bărbatul a luat-o la el în maşină până când a găsit un taxi. Atunci părea foarte grăbită! El i-a scris adresa lui pe o bucată de hârtie, apoi doamna i-a mulţumit şi a plecat în mare grabă.
După şapte zile cineva ciocănea la uşa acelui bărbat tânăr. Spre surprinderea lui. La uşă se afla un om cu un televizor color şi un video recorder. Alături de aceste aparate era o notă specială:
„Dragă domnule James;
Îţi mulţumesc foarte mult pentru ajutorul pe care mi l-ai oferit atunci, când la miezul nopţii mă aflam pe autostrada spre Alabama. Ploaia udase nu numai hainele mele, ci inundase şi sufletul meu. Atunci ai venit dumneata. Datorită ajutorului pe care mi l-ai oferit, am reuşit să ajung la timp pentru că soţul meu, care se afla de mai multe zile bolnav la pat, să nu moară. Dumnezeu să te binecuvânteze pentru m-ai ajutat atunci când eram în mare nevoie.”
Cu sinceritate,
Mrs. Nat King Cole

CÂNTEC DE NAŞTEREA DOMNULUI

Când până la noi străluci steaua Ta
Şi vestea cea bună citit-am în ea
Din soare – Răsare la drum am plecat
Să-ţi dăm închinare, mărite-Împărat!

Am căutat prin vechi tezaur
Daruri multe de-am afla
Cu desagii plini de aur
Am sosit la ieslea Ta.

După cum spuneau străbunii,
Smirna-i leacul cel mai rar
Noi, strângând o viaţă-ntreagă
Smirnă Ţi-am adus în dar.

Ca o rugă care suie
Dintr-un templu prea sfinţit
Iată, Ţi-am adus tămâie
Cu miros nepreţuit.

Dar cât de puţin e tot ce-am adus
Când ieslea e plină de slava de sus.
Şi fără de glas ne prosternem umil
Un cer de măriri e-n divinul copil.

ISUS – PRINŢUL PĂCII

Proorocul a vorbit în zilele din vechime cu glasul lui puternic: „Iată că fecioara va rămânea însărcinată, va naşte un fiu, şi-i va pune numele Emanuel – Dumnezeu cu noi.” (Isaia 7:14) Copilul ei, Fiul lui Dumnezeu va stăpâni peste tot pământul. „Îl vor numi Minunat, Sfetnic, Dumnezeu tare, Părintele veşniciilor, domn al păcii.” (Isaia 9:6) „Va fi numit Prinţul Păcii pentru că acolo unde va domni El războaiele vor înceta, păcatul şi moartea or dispărea. Iată! Timpul acela este aproape!”
De-a lungul unui drum şerpuit, prăfuit, un măgăruş îşi purta povara – pe Maria. Iosif, logodnicul ei, mergea pe lângă măgăruş răbdător. Împreună se îndreptau spre Betleem. Cerul se întuneca. Ziua aproape trecuse, dar ei încă mai aveau de mers. Începuse să se facă frig. Măgăruşul nici nu mai avea timp să-şi tragă răsuflarea. Prinţul Păcii era pe cale să se nască.
Ajunşi la Betleem toate hanurile erau pline de oaspeţi. Maria era frântă de oboseală şi mai presus de aceasta o apucaseră şi durerile naşterii. Atunci un hangiu, îndemnat de Duhul lui Dumnezeu le-a spus: „Haideţi! Puteţi rămâne în grajdul meu!”. Şi când s-a strigat miezul nopţii, Prinţul Păcii se născuse. Mieluşeii şi oile din grajd au asistat tăcute la naşterea Sa.
Câmpiile din jurul Betleemului erau cuprinse de întuneric. Păstorii străjuiau ţarcul turmelor lor, când deodată slava lui Dumnezeu a umplut cerul. Plini de frică au ascultat vestea îngerului: „Nu vă temeţi! Vă aduc o feste bună! Astăzi în cetatea lui David vi s-a născut un Mântuitor, care este Hristos Domnul!… Îl veţi găsi înfăşat în scutece şi culcat într-o iesle.” (Luca 2: 10-11) Această veste a schimbat cu totul dispoziţia păstorilor, Mielul lui Dumnezeu venise ca să-i salveze! Haideţi păstori! Haideţi să-l vedeţi!
Cerul s-a luminat şi un cor de îngeri cânta laudă lui Dumnezeu: „Slavă lui Dumnezeu în locurile înalte şi pace pe pământ între oamenii plăcuţi Lui!”(Luca 2:14). Entuziasmul

creştea în inima păstorilor şi când totul a dispărut, uitând de turmele lor au plecat să găsească pe Prinţul Păcii. În grajdul întunecos şi mic, păstorii s-au adunat împreună cu oile care se aflau deja acolo pentru a spune bun venit Celui de curând născut.
Cântaţi păstori! Într-o zi El va conduce întreaga planetă cu pace şi iubire. Dar azi încă nu are un tron pe care să domnească, ci doar inima noastră! Când El va deveni Regele nostru, toate luptele vor înceta şi suspinele se vor opri. Vom simţi dragostea Lui şi vom avea pace.
Cântaţi ceruri! Bucuraţi-vă locuitori ai pământului! Bucuraţi-vă de naşterea Domnului Păcii! El a venit să se nască şi azi – în inima noastră!

BETLEEM

În ieslea Betleemului, demult
Un Prunc fără de seamă s-a născut
Spre care, „steaua” Duhului cel Sfânt
Călăuzeşte-ntruna pe pământ,
De mii de ani, pe toţi acei
Ce văd cu ochii minţii, raza ei.
Pe toţi cei care simt în pieptul lor
Nevoia de-alinare şi-ajutor,
Pe toţi cei care cred al Lui Cuvânt
Şi-aşteaptă să îl vadă în curând!

EU VIN SĂ-ŢI MULŢUMESC

Smerit plecat în rugă, cu mâinile întinse
Spre tronul Tău de slavă, Copil dumnezeiesc
Cu gândurile toate, cu dorurile-aprinse
Cu inima întreagă, eu vin să-Ţi mulţumesc!

Nici aur, nici tămâie, nici smirnă, scump Isus
Nu Ţi-am adus-nainte, cum magii Ţi-au adus;
Nici jertfe, ca-n vechime, pe altar nu-Ţi stau depuse
Nici alte daruri scumpe nu Ţi-am adus, Isuse.

Eu am doar mulţumirea. Cu ea-Ţi cad înainte
Întocmai ca păstorii ce-ntâi Te-au întâlnit
Îţi simt în piept iubirea şi parcă n-am cuvinte
Să-Ţi mulţumesc cum vreau, Mântuitor iubit!

În staul ori în templu, pe drumuri, în cetate,
La Cina cea de taină ori prins pe cruce sus,
Şi-n zilele senine şi-n cale-ntunecate
Smerit întotdeauna Te-am cunoscut Isus.

Mireasma Ta aleasă, prin lume răspândită
Din floarea umilinţei, deplin m-a cucerit…
Îi simt mereu parfumul, ea stă neveştejită
Şi spune tuturor de chipul Tău smerit.

Isuse, Tu eşti darul Cerescului Părinte
EMANUEL, MESIA, COPILUL cel slăvit
În Tine-s împlinite prezicerile sfinte
Prin Tine am iertarea, în Tine-s mântuit!

De-aceea, azi, în rugă, cu mâinile întinse
Spre tronul Tău din slavă, Copil dumnezeiesc
Cu gândurile-mi toate, cu dorurile-aprinse
Cu inima-ntreagă, eu vin să-Ţi mulţumesc!

LA IESLEA TA

Cu tălpile împovărate ale aşteptării
Cu palmele însângerate de spinii drumului
Şi-n inimă cu crengi de gânduri aşternute
Am poposit la ieslea Ta…

Ieslea Ta – făclie de speranţă şi lumină
Aprinsă în noaptea deznădejdii;
„Vrăjmăşie voi pune între tine şi femeie
între sămânţa ta şi sămânţa ei…”

ieslea Ta – rază de nădejde şi aşteptare
ce a străbătut desişul secolelor
iluminând altarul fiecărui suflet:
„Am căpătat un copil cu ajutorul Domnului”.

Ieslea Ta – miracol al întrupării, al renunţării
Şi al umilinţei: „Ci S-a dezbrăcat pe sine însuşi
Şi a luat chip de rob, făcându-se asemenea oamenilor…”

Ieslea Ta – solie purtată pe drumurile timpului
Din neam în neam, din generaţie în generaţie
Din suflet în suflet: „Îl văd, dar nu acum,
Îl privesc, dar nu de aproape…
O stea răsare din Iacov, un toiag de cârmuire
Se ridică din Israel…”

Ieslea Ta – altar al împlinirii
Ridicat pe maluri de istorie
Între moarte şi viaţă, între bine şi rău
Între pedeapsă şi iertare:
„Căci un Copil ni s-a născut, un Fiu ni S-a dat
şi domnia va fi pe umărul Lui…”

Ieslea Ta – fereastră deschisă spre un paradis pierdut:
„Apoi am văzut ceruri noi şi un pământ nou
pentru că cerul dintâi şi pământul dintâi
pieriseră şi marea nu mai era…”

Ieslea Ta – popas în drumul meu,
Betel la capătul oboselii mele:
„Veniţi la Mine toţi cei trudiţi şi-mpovăraţi
şi Eu vă voi da odihnă…”

Ieslea Ta – locaş de rugăciune pentru sufletul meu.

CĂLĂTORIND PRIN NOAPTE

Pe drumul care suie de la Ierihon către Muntele Măslinilor un grup de cămile înainta agale. Ziua se apropia de sfârşit. Cămilele şi bărbaţii care le mânau arătau foarte obosiţi ca şi cum ar veni de depărtare. Portul acestor oameni era diferit de cel al israeliţilor pin ţara cărora treceau acum. Capul le era acoperit de diademe din aur şi argint împodobite cu pietre preţioase. La gât aveau salbe şi lănţişoare din aur. Inelele de la degete reflectau lumina soarelui care cobora spre apus. Ajungând pe vârful Muntelui Măslinilor au făcut un scurt popas pentru ca animalele lor să mai răsufle un pic.

Cel care era cel mai bătrân dintre ei, le-a spus:
– „Ar trebui să întrebăm pe primul om pe care îl vom întâlni unde am putea să găsim pe Regele de curând născut al iudeilor.” (1)

– „Eu cred că vom afla imediat unde se află pentru că suntem foarte aproape de Ierusalim!” a spus un altul. (2)

Un iudeu care era îmbrăcat ca un levit venea din direcţia opusă.

– „Pace ţie!” a spus bătrânul care vorbise şi mai înainte. „Ai putea să ne spui unde Îl putem găsi pe Regele de curând născut al iudeilor? Am văzut steaua Lui din Est şi vrem să ne închinăm înaintea Lui!” (1)

După ce a răspuns cu acelaşi salut, levitul a continuat:
– „Irod este regele nostru. În palatul lui nu s-a născut nimeni. Regele şi-a omorât toţi copiii de teamă ca nu cumva vreunul dintre ei să-i ia tronul. Blestemat să fie de Dumnezeu. Apoi copii se nasc în fiecare zi, dar nu ştiu nimic despre aşa ceva. Un rege al iudeilor, spui?”(3)

Bătrânul care întrebase a dat din cap în semn de încuviinţare.
– „Îmi pare rău, dar nu am cum să vă ajut. Întrebaţi la Templu, sau la palat. Domnul să vă binecuvânteze!” (3)

Călătorii obosiţi au privit unul către celălalt întrebători.
– „Mă aşteptam ca toată lumea să ştie de El! Oare este posibil ca să fi urmat doar o iluzie de-a noastră? Steaua aceea ne-a condus atâta drum până aici… Nu! Este imposibil să fi greşit! Mesia S-a născut în mod sigur şi cineva trebuie să ştie unde!”(4)

Umbrele nopţii coborau peste văi în timp ce magii din Răsărit au stat la masă discutând despre steaua pe care o văzuseră şi care îi îndrumase până aici. Când întunericul a cuprins cetatea Ierusalimului, călătorii scrutau bolta înstelată pentru a regăsi Steaua călăuzitoare.

– „Acolo! Uite! Aceea este steaua! Să pornim! Să ne continuăm drumul!”(4)

Printre măslini, pe drumul abrupt, magii au coborât până la poalele muntelui, apoi au intrat pe porţile Ierusalimului. Ochii lor erau permanent îndreptaţi către Stea. Pentru un moment, Steaua s-a oprit asupra Templului, apoi a dispărut. Călătorii au intrat în curtea Templului. Acolo nimeni nu se bucura de venirea pe lume a noului Rege. Hainele lor deosebite au atras privirea celor care veniseră să se închine. Oamenii aceştia străini au întrebat pe toţi cei pe care îi întâlneau despre Regele de curând născut la iudeilor, dar nimeni nu părea să ştie ceva despre aceasta.

Unul dintre preoţi a răspuns la întrebarea lor:
– „Noi nu avem alt rege decât pe Irod. Ce întrebare este aceasta la voi? Vreţi să ne faceţi probleme? Dacă sunteţi într-adevăr prietenii noştri terminaţi cu astfel de întrebări!”(5)

Un alt închinător a continuat:
– „Spuneţi că aţi văzut o stea? Păi nu sunt atâtea stele pe cer!”(6)

– „Da! Aşa este!” au răspuns magii, „Dar nu vă aduceţi aminte de profeţia lui Balaam: „O stea răsare în Iacob şi toiagul de domnie nu se va depărta din Israel?” Acesta este Steaua pe care am urmat-o până acum!”(2)

– „Da… sigur că da. Acea profeţie se referă la Mesia! Preoţii noştri cred că ştiu mai multe despre aceasta! Haideţi să-i întrebăm!” (6) a răspuns un închinător.

Un alt închinător s-a adresa străinilor spunându-le:
– „Ce ştiţi voi despre Mesia? Mesia este al iudeilor. Ce aveţi voi a face cu El?”(5)

– „Prietene”, a răspuns cel mai în vârstă dintre călători, „este adevărat că Mesia, Regele vostru este iudeu; dar El va fi Mântuitorul întregii lumi şi tot pământul se va lumina de slava Lui!”

Dezamăgiţi de ignoranţa închinătorilor iudei, călătorii au plecat din curtea Templului. Venirea lor la Ierusalim a stârnit mare agitaţie. Întrebarea lor ciudată era acum mult discutată. Până şi Irod a auzit în palatul său despre ce discută poporul. Magii din Răsărit, sperând că poate la palat vor găsi răspuns, au căutat să stea de vorbă cu Irod. Alarmat de această veste, Irod a chemat pe toţi preoţii la palat pentru a afla unde anume trebuia să se nască Mesia.

Este ciudat faptul că învăţătorii lui Israel nu ştiau exact unde urma să se nască Mesia şi a fost nevoie ca să cerceteze sulurile. Să fi uitat ei oare povestirea păstorilor? După ce au cercetat profeţiile au spus regelui că Mesia trebuia să se nască în Betleemul lui Iuda.

După plecarea preoţilor, Irod a chemat în taină pe magi şi le-a spus:
– „Fără îndoială că noul rege al iudeilor pe care Îl căutaţi este Mesia pe care Îl aşteaptă iudeii. El trebuie să se nască în Betleemul lui Iuda. Mergeţi voi şi vedeţi locul unde se află, apoi să-mi daţi de veste şi mie ca să merg şi să mă închin înaintea Lui.”

Când magii au ieşit din palatul lui Irod, au zărit din nou Steaua călăuzitoare care i-a condus până la casa unde se afla Isus. Nu au găsit un copil aşezat într-un pătuţ regal. Părinţii lui nu erau oameni bogaţi. Dar în ciuda acestor aparenţe, ei au ştiut că stau în faţa Fiului lui Dumnezeu. Plini de respect au îngenuncheat şi I s-au închinat. Au venit dintr-o ţară bogată ca să se închine înaintea unui copilaş sărac. Darurile lor au onorat pe Isus şi erau o exprimare a închinării lor sincere faţă de El.

„Tot aşa să lumineze şi lumina voastră înaintea oamenilor, ca ei să vadă faptele voastre bune şi să slăvească pe Tatăl vostru care este în ceruri!” Matei 5:16

În întunericul moral şi spiritual al acestei lumi, când împăraţii şi preoţii nu mai ştiu unde poate fi găsit Isus, doar „stelele” – mai pot călăuzi pe călătorii ce caută un Mântuitor. Cu toată cunoştinţa la îndemână, foarte mulţi trăiesc în confuzie şi nu ştiu cum să găsească pe Acela care îi poate salva. „Cei de departe”, conduşi de „stele” au găsit, mergând prin noapte, drumul lor către Regele de curând născut. Această realitate se repetă în fiecare an, când se sărbătoreşte naşterea Domnului. „Cei de aproape”, care au toată cunoştinţa nu se grăbesc să onoreze pe Regele de curând născut, şi „magii din răsărit” vin ca să spele această ruşine!

„Cei înţelepţi vor străluci ca strălucirea stelelor, şi cei ce vor învăţa pe mulţi să umble în neprihănire vor străluci ca stelele în veac şi în veci de veci!” Daniel 12:3

Fiecare dintre noi, „Cei de aproape” putem deveni stele călăuzitoare pentru „Cei care vin de departe” ca să se închine Regelui de curând născut. În noaptea acestei lumi „cei ce vor învăţa pe mulţi să umble în neprihănire, vor străluci ca stelele!” Toţi aceia care devin acum stele călăuzitoare pentru semenii lor vor avea bucuria ca într-o zi – atunci când Regele va veni – să primească o coroană împodobită cu stele.

FII ŞI TU O STEA! (se recită de toţi)

deAndrei Spiridon

Intalnire cu Isus

Intalnire.doc
Intalnire.doc
Intalnire.doc
108.0 KiB
85 Downloads
Details

ÎNTÂLNIRE CU ISUS
OAMENI CARE L-AU ÎNTÂLNIT PE ISUS

CUPRINS:
1. Deschidere 40/100 Lângă crucea Ta, Isuse!
2. Rugă
3. Introducere –
4. Reporter:
5. Interviu: Tâlharul de pe cruce –
6. COR + COM 33/100 Am fost iertat de Dumnezeu
7. Poezie: Şi totuşi –
8. Interviu: Sutaşul –
9. COR + COM 4/52 Un nume ca al nimănui
10. Interviu: Pilat –
11. COR+COM 10/52 Nu ştiam că şi eu Te-am răstignit
12. Poezie:Palmele Lui –
13. Interviu: Iuda –
14. COR + COM 34/100 Ce bun e Dumnezeu!
15. Interviu: Nicodim –
16. Poezie: Marele moment –
17. Încheiere + sărbătoriţi luna ianuarie –
18. COR BĂRBĂTESC – Domnul slavei
19. Închidere 77/100 Atâta dor…
20. Rugă
21. Postludiu – ieşire

INTRODUCERE

Vă invităm să participaţi la o întoarcere în timp. Vom sta de vorbă cu persoane interesante, care au avut o experienţa profundă, venind în tangenţă cu viaţa Domnului Hristos.

Vom avea ocazia să fim martorii unui interviu luat de un reporter mai multor persoane care au fost în contact direct cu Domnul Isus Hristos.

Numele personajelor care vor fi intervievate nu îl vom dezvălui. Vă spun doar că vor fi 5 interviuri, deci 5 persoane. Pe parcursul acestui program va trebui să descoperiţi dumneavoastră numele persoanei care-şi deschide sufletul în faţa noastră. Veţi primi o bucată de hârtie, şi dacă aveţi cu ce scrie, vă invităm să o faceţi. Din ceea ce vor relata personajele, cu siguranţă vă veţi da seama despre cine este vorba pentru că scopul programului nu a fost să facem un concurs, ci ca să… fim atenţi la ceea ce vor dezvălui cele 5 personaje din preajma Domnului Hristos şi apoi… să ne facem o analiză personală dacă cumva facem parte din una din cele 5 categorii de persoane.

Să ascultăm cu atenţie fiecare interviu, apoi, după fiecare personaj vă vom invita să cântăm. Fiecare piesă a fost aleasă anume. Dacă vom reuşi să identificăm personajele, cuvintele cântărilor vor avea cu totul altă semnificaţie, vom putea cânta „alături” de persoanele care l-au întâlnit pe Isus.

La sfârşitul programului vă voi întreba numele personajelor.

Dacă vom fi atenţi vom avea fiecare de învăţat câte ceva în urma acestui program. Amin!
1.TÂLHARUL DE PE CRUCE.

Reporter: – Cum L-ai cunoscut pe Isus?

Tâlharul: – Îmi este greu să răspund… Trebuie să amintesc că am avut o viaţă atât de zbuciumată. Am fost neînţeles şi singur. Am căutat pe cineva care să mă înţeleagă. Din nefericire acei oameni care m-au primit erau din cei fără căpătâi. Acum realizez cum am cedat în faţa hotărârilor rele pe care ei le luau. La început nu am vrut să merg cu ei.
Dar m-au ameninţat că mă alungă.
Despre Isus a venit vestea şi la noi. Se spunea că făcea minuni şi că-i învaţă pe oameni despre Împărăţia lui Dumnezeu. Am mers într-o zi şi L-am ascultat. Cuvintele lui erau adevărate, simţeam cum mă răscoleau şi îmi aminteau de starea mea. Aş fi vrut să-L urmez. Dar preoţii ne spuneau că e un înşelător, că mai marii nu cred în El.
Şi m-am lăsat amăgit de ei, bănuind că, totuşi, nu au dreptate.

R.: – Cum ai ajuns la închisoare?

T.: – Aş fi ajuns mai demult aici dacă m-ar fi prins… Mă apucasem împreună cu celălalt, de tot felul de tâlhării la drumul mare; aşa alesesem noi să ne câştigăm existenţa. Într-o zi am omorât un om pentru câţiva bani, şi ne-au prins. Aşa am ajuns unde meritam. Am văzut pe ISUS în sala de judecată. Eu eram foarte nervos şi apăsat de situaţia fără ieşire în care mă aflam. Ştiam că voi fi omorât pe cruce, că toţi răufăcătorii. M-a surprins un lucru: ce căuta ISUS aici, ce făcuse?; mai cu seamă că însuşi Pilat nu-l găsea vinovat cu nimic.

R.: – Dar tu găseşti că S-ar fi putut face vinovat de ceva?

T.: – Nu. Uită-te la mine. Sunt, prin alegerea mea regretabilă, un hoţ. Ca orice „profesionist” cunosc destul psihologia omului rău. ISUS nu a vrut să aleagă ce am ales eu, pentru că era pur şi simplu, bun, adică, alesese deja. Ştii, nu poţi fi în acelaşi timp şi bun şi rău.
Mai degrabă preoţii, au fost cei care au ales răul spre a-L pierde pe ISUS. Când alegi să faci răul, ajungi să ucizi chiar şi un om nevinovat.

R.: – După judecată, L-ai mai văzut pe ISUS?

T.: – Da. Am urcat împreună drumul spre Golgota, cărându-ne fiecare crucea. A fost oribil. Gloata ce ne înconjura din mers vuia ca o mare de diavoli. Ne scuipau, ne loveau, blestemau cuprinşi de o demenţă îngrozitoare. Frământaţi din toate părţile de ura lor, înaintam greoi. Eu, aţâţat de tensiunea din jur, blestemam scrâşnind din dinţi. Dacă aş fi avut o putere i-aş fi nimicit pe loc pe toţi. Soldaţii romani ne biciuiau în timp ce ne târau după ei. Doamne, mă înfior şi acum când îmi amintesc. Tensiunea era atât de mare încât am crezut că înnebunesc. O clipă, am putut să-L zăresc pe ISUS. Şi ce am văzut atunci, pentru mine a însemnat începutul mântuirii mele. Târându-se greoi sub povara crucii, ISUS era liniştit. M-aş fi aşteptat la orice numai la asta nu. Avea tot dreptul să se revolte, după atâtea chinuri îndurate. Ia închipuie-ţi, cei pe care i-ai învăţat atâtea, pentru care ai făcut atâtea minuni să te scuipe, să te dea la moarte cu atâta patimă. Dar EL nu scotea nici un sunet, ca şi cum nici nu ar fi auzit, nici nu ar fi văzut în jur. Mergea înainte. La un moment dat, epuizat, s-a prăbuşit sub cruce. Atunci am sperat că-L vor lăsa în pace. Un soldat roman a ales din mulţime un om să-I ducă mai departe crucea. Când am ajuns pe deal, simţeam că inima o să-mi spargă pieptul. Nu vroiam să mor, mi-era cumplit de frică. Ştii frica unui condamnat să-şi vadă moartea cu ochii este cred, cea mai degradantă trăire. E senzaţia unei descompuneri a fiinţei la care eşti silit să asişti. Vrând să mă distrag tensiunii ce mă domina, am privit iar la ISUS, şi privind am uitat de mine. Ne-au pus pe cruce. Când mi-au bătut cuiele în mâini şi-n picioare aproape că am leşinat de durere. Apoi crucile au fost ridicate. Durerea a ajuns la paroxism. Privind la ISUS însă, am suportat-o. Iată-L, atârnând ca şi mine, păcătosul, suferind ca şi mine.
Era nedrept să fie aşa. Privind la liniştea cu care suferea totul, începeam să-L înţeleg. Gloata urla înnebunită parcă de atitudinea lui ISUS. Preoţii, uitând că jucau înaintea oamenilor rolul de sfinţi, îl batjocoreau cu patimă. ISUS a privit la preoţii desfiguraţi de ură, la oamenii de rând orbiţi şi ei, la soldaţii romani ce-I împărţeau haina la zaruri, şi a spus doar atât: „Iartă-i, Doamne căci nu ştiu ce fac!”

R.: – Ce au însemnat pentru tine aceste cuvinte?

T.: – Siguranţa că EL este FIUL LUI DUMNEZEU. Numai Dumnezeu putea să iubească aşa. Atunci am înţeles că şi pentru mine exista scăpare. Colegul meu însă, nu L-a înţeles. Batjocoritor, i-a spus: „Dacă eşti Fiul lui Dumnezeu, atunci mântuieşte-Te pe Tine şi mântuieşte-ne şi pe noi”.

R.: – Crezi că nu avea dreptate?

T.: – Nicidecum. I-am şi spus-o de fapt: „Nu ţi-e teamă ţie de Dumnezeu? Drept este ca noi să suferim, EL, suferă pe nedrept”. Şi atunci n-am mai răbdat, şi I-am spus lui ISUS: „Doamne, adu-Ţi aminte de mine când vei veni în Împărăţia Ta”.

R.: – Cum te-a primit ISUS?

T.: – M-a privit cu o blândeţe nesfârşită şi mi-a spus atât: „Adevărat îţi spun acum, că vei fi cu Mine în rai!” Atunci, o pace nemaicunoscută m-a cuprins, şi am înţeles că sunt SALVAT! Atârnam pe o cruce, nu mai eram singur, nu mai eram pierdut. Frica dispăruse, durerea îmi sfâşia corpul, dar eram liniştit. Câştigasem ceea ce niciodată nu îndrăznisem să sper: câştigasem: CERUL!

R.: – Vedeţi, omului îi este îngăduit până în ultima clipă a vieţii să-L aleagă pe Dumnezeu. Totuşi e riscant să amâni hotărârea. De altfel, reala convertire nu are nimic de-a face cu amânarea.
Aţi luat deja o hotărâre?..

ŞI TOTUŞI

Aşa cum sunt
Mă strădui să m-agăţ de Tine,
Căci altfel n-am fost niciodată.
Dar vreau mai bine
Cu gânduri mai senine,
O viaţă mai curată

Aşa cum pot
Cioplesc în mine-o formă vie
Căci altfel niciodată n-am putut.
Dar vreau să se mai ştie
Veşti despre veşnicie
Prin mine cel ce să-Ţi servesc
n-am vrut.

Şi totuşi…

Aşa cum voi fi
Mă vrei o, Bunule, şi-acum,
Căci altfel al Tău n-am să fiu vreodată.
Tovarăş de Ţi-aş fi de drum
Şi dacă-n toate-aş vrea să mă supun
Mi-ai face viaţa altfel:
mai curată.

Deci…,
Aşa cum sunt, aşa cum pot,
Voi spune: vreau.
Şi-atunci Tu mă vei face
Cum nu pot şi cum nu sunt,
Şi-mi vei alege Tu
Cărări pe care să merg
Cărări ce mă despart
de pământ. Iacob Coman, Şi să-L cunosc, pag.56

2.OMUL CARE L-A RĂSTIGNIT PE ISUS

R.: – Cum ai ajuns în Iudeea?

SUTASUL: – Am fost trimis în misiune aici. Fiind mai vechi în serviciul armatei am fost ales comandant peste o sută de soldaţi. Printre alte îndatoriri mi-a fost încredinţată executarea condamnaţilor la moarte.
Aceştia erau de regula tâlhari sau instigatori la revoltă împotriva Cezarului.

R.: – Spune-mi, nu îţi venea greu să comanzi acele torturi groaznice?

S.: – Sincer să fiu, mă gândeam foarte rar la asta. Eram conştient că îmi făceam datoria şi atât. Nu eram eu răspunzător de condamnarea lor. De asta se ocupau superiorii, şi cum ordinele nu se comentează ci se execută…

R.: – Ai putea să-mi descrii un caz care te-a impresionat?

S.: – Da. Am şi acum în minte un om care a fost condamnat dintr-o vină ciudată: aceea de a se fi autointitulat Împărat al iudeilor. Auzisem multe despre El înainte. Într-o zi chiar am avut ocazia să-L ascult.
Avea o vorbire neobişnuită. Povestea despre o aşa zisă Împărăţie a unui Dumnezeu al dumnezeilor, despre faptul că El este Fiul lui Dumnezeu care a venit pe pământ pentru a ne mântui de păcatele noastre. Făcea chiar şi vindecări miraculoase. Da, da…

R.: – Ce s-a întâmplat cu El de a ajuns să fie condamnat?

S.: – Şi eu m-am întrebat la fel când l-am văzut la Pilat. Ordinul era ordin şi trebuia executat, aşa că L-am răstignit. Să ştii însă că a fost singura condamnare pe care am ordonat-o cu o strângere de inimă.
Asta poate pentru că până atunci am avut de-a face doar cu tâlhari sau criminali. Am pus pe un soldat să-i bată pe cruce deasupra, vina pentru care s-a făcut vrednic de moarte: „ISUS din Nazaret, Împăratul Iudeilor”. Ştii, mă interesa reacţia norodului. Când au citit inscripţia furia lor n-a mai avut margini. Preoţii îndârjiţi, strigau să fie dată jos. N-am putut să înţeleg de ce se simţeau jigniţi, doar ei fuseseră cei care îl condamnaseră la moarte pe baza acestei afirmaţii.
Ciudaţi, tare ciudaţi şi evreii ăştia…

R.: – Dar ISUS cum a reacţionat?

S.: – Cum să-ţi spun, aşa om nici că am mai întâlnit. Avea o faţă neobişnuit de blândă în contrast cu suferinţele ce le îndura. Privind la soldaţii mei care-i împărţeau haina la zaruri, a spus atât: „Iartă-i, Doamne căci nu ştiu ce fac!”. Aceste vorbe m-au pus pe gânduri: Cum adică, ei nu ştiu ce fac? Atunci mi-a trecut prin minte un gând: Dar, dacă El este cu adevărat Fiul lui Dumnezeu?; noi L-am ţintuit pe cruce, suntem deci complici la moartea Sa… Un alt gând veni repede să mă liniştească:
Ei, superstiţii, prejudecăţi de-ale evreilor, chiar aşa să mă fi prostit în ultimul timp?; şi El e un om ca toţi ceilalţi, chiar dacă e mai deosebit. Este adevărat că toţi ceilalţi condamnaţi, când îi ridicam sus pe cruce, blestemau, urlau. ISUS, însă n-a scos un cuvânt. Privind la El, mă uimea reacţia lui. Ştii, crucificarea provoacă cea mai ascuţită suferinţă.
Pe faţa acestui om, însă se citea un alt fel de suferinţă. Mă întrebam ce ÎL preocupa?…

R.: – Ce s-a întâmplat în continuare?

S.: – Deodată s-a întunecat în plină zi. Luaţi prin surprindere, ne-am înspăimântat cu toţii. Cam trei ore a durat acest fenomen ciudat.
La un moment dat L-am auzit pe ISUS strigând: „Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, de ce m-ai părăsit?” M-am înfiorat de uimire: de ce să părăsească Dumnezeu pe un om nevinovat? Nu cumva pentru că, El spunea…
Ah, nu puteam să înţeleg până la capăt, ceva mă oprea. Apoi, cu un ultim efort ISUS a strigat: „Tată, în mâinile Tale Îmi încredinţez duhul!”. Atunci s-a făcut un cutremur mare şi am văzut morminte deschizându-se şi oameni înviaţi au ieşit din ele. Sincer să fiu m-a cuprins o groază de nedescris. Şi, în timp ce totul în jurul meu se agita, am auzi o voce clară, vocea lui ISUS care-mi spunea cu blândeţe:
„Eu, şi pentru păcatele tale M-am jertfit. Vino, te aştept!”…
Atunci, abia atunci, după ce L-am răstignit, L-am înţeles.
„Cu adevărat, omul acesta era Fiul lui Dumnezeu!”. Am îngenunchiat lângă cruce şi… am plâns. Niciodată n-am făcut-o până atunci, un bărbat niciodată nu trebuie să plângă. Dar, atunci am regretat tot răul pe care-l făcusem. Cum, Fiul lui Dumnezeu să mă ierte pentru tot ce i-am făcut? Credeţi-mă, şi un câine ar fi plâns regretând. Şi în timp ce plângeam ca şi-un copil, am simţit o pace nemărginită umplându-mi sufletul. Iată-mă împăcat cu Dumnezeu! De acum nu-L voi mai părăsi, chiar dacă asta însemna să-mi schimb viaţa!…

R.: – Cu siguranţă, acest om şi-a schimbat viaţa în bine. Toţi avem nevoie de schimbare. Aţi experimentat-o deja?

3. PILAT

R.: – Te văd frământat, ce s-a întâmplat?

PILAT: – Mă tulbură un gând de câtva timp, şi nu-l pot alunga… Ştii, cred că am făcut o greşeală: am condamnat la moarte un om nevinovat. M-am lăsat influenţat de preoţii aceia veninoşi care mă tot hărţuiau şi ameninţau. Ce era să fac, nu puteam să-mi pierd funcţia doar pentru un om? Am încercat să-i fac să se răzgândească, dar ei insistau şi insistau să-L răstignesc.

R.: – Cu ce te-ai ales după acest eveniment?

P.: – Bine zis, cu ce m-am ales. Speram să obţin liniştea, nici Cezarului şi nici mie nu ne plac revoltele acestor sălbatici. Închipuie-ţi, nişte neciopliţi să mă şantajeze ca să le fac lor jocul. Se pare însă că m-am înşelat, în curând voi fi înlocuit din funcţie. Oricum, mă simt obosit şi ce e mai rău e că nu am pace sufletească deloc.

R.: – Iţi mai aminteşti cum a început totul?

P.: – Într-o dimineaţă, am fost sculat de câţiva preoţi obraznici. Am acceptat să-i primesc din dorinţa de a scăpa cât mai repede de ei. Când am auzit însă cererea lor, am rămas uimit. Auzisem despre acel om pe nume ISUS că este inofensiv. Acuza care i-o aduceau ei era o minciună.
Niciodată nu am trimis la moarte un om nevinovat. Iniţial, preoţii l-au acuzat că instiga poporul la răzvrătire. Le-am spus că nu cred.
Aflasem de la subordonaţii mei, că acest om, dimpotrivă, susţinea şi îi învăţa pe oameni să se supună autorităţii noastre. Atunci, insistenţi, i-au adus o altă acuză, anume că s-ar fi proclamat pe sine Împărat al iudeilor. Ciudat. Am cerut să fie adus acest ISUS şi l-am întrebat dacă este adevărat. Ştii ce mi-a răspuns: „Da, sunt!”. Faţa sa exprima atâta calm şi siguranţă, încât m-am înfiorat. Repede, însă mi-am zis că numai un om visător, iresponsabil, poate să se poarte aşa. Şi cum eu nu eram pus acolo ca să-i scap pe iudei de lunatici inofensivi, şi nici să mă amestec în treburile lor religioase, i-am trimis la Irod ca să le rezolve el problema.

R.: – Cum se face, totuşi, că n-ai scăpat de ei?

P.: – Nici nu-ţi imaginezi cât de neplăcut surprins am fost când m-am trezit din nou cu ei la mine. Mi-am zis atunci că dacă este cineva nebun în toată povestea asta, atunci nu pot fi decât acei nesuferiţi de preoţi. Gălăgioşi şi răi, parca înadins vroiau să-mi facă zile negre. M-am gândit că n-ar strica să pedepsesc nebunia, dar nebunia lor, primejdioasă pentru cei din jur. Atunci am privit cu atenţie la ISUS. I-am privit ochii, trăsăturile feţei. Privirea îi era clară, deosebit de pătrunzătoare. Fruntea îi era luminată de înţelepciune, gesturile îi erau blânde. Nu, cu siguranţă, nu aşa arăta un om nebun. Atunci, de ce nu se apără? De ce se lasă târât în toată povestea aceea mârşavă? L-am întrebat dacă susţine în continuare că este Împăratul iudeilor. Atunci, m-a privit drept în ochii, şi mi-a răspuns tot cu o întrebare: dacă vreau să mă conving, sau doar să-l incriminez?
M-a şocat. Cu ce drept intra omul acesta în sufletul meu? M-am trezit nesigur. Am citit atunci în ochii lui o tristeţe adâncă, şi nu ştiu de ce, am simţit că pierd ceva preţios. Deodată mi-am amintit de scrisoarea aceea ciudată pe care mi-o trimesese soţia mea cu puţin timp înainte de toate acestea. Mă avertiza să nu-i fac nici un rău lui ISUS. Ah, dacă nu ar fi fost preoţii!… Ce să fac? Mi-a venit o idee: în fiecare an, de sărbătoarea Paştelor iudeilor, Cezarul hotărâse să se facă graţieri. În înţelepciunea sa, marele nostru Cezar, ştia că pentru a stăpâni deplin trebuie să îmbini forţa cu flexibilitatea.
Aşa că, le-am propus să aleagă pe cine să le eliberez: pe ISUS sau pe Baraba? Cum Baraba era un criminal, speram să-l respingă. Culmea nebuniei, l-au ales tocmai pe Baraba. „Atunci, cu ISUS ce să fac?” am întrebat. Atunci s-a întâmplat ceva ce n-am mai întâlnit niciodată: am înţeles ce înseamnă URA şi m-am îngrozit. Strigau cu toţii, desfiguraţi de ură: „Răstigneşte-L!”. În faţa lor m-am spălat pe mâini, ca semn că eu mă disculp de alegerea lor, şi L-am condamnat. Atât am putut să fac. Simţeam că mai presus de mine, de dorinţa, de alegerea mea este altcineva mai puternic. Totul s-a întunecat şi de atunci aşa este mereu pentru mine. M-am înşelat!…

R.: – Acest om a trăit experienţa unei alegeri importante. El a hotărât. Dar tu? Dacă astăzi ai fi pus în situaţia să alegi ce să faci cu ISUS, ce ai alege: să-L răstigneşti sau să-L încoronezi?

PALMELE LUI

Palmele Lui,
Ne-au plămădit din lut
Atunci la-nceput.
Şi noi n-am vrut
Să rămânem aşa cum dorea,
Şi-ntingând mâna-am pierdut:
Veşnicia.

Pe palmele Lui,
Ne-a purtat prin veacuri să fim
Un popor heruvim,
Şi-a dorit să iubim
Legea eternă a dragostei Sale.
Noi putând-o de-o parte am început să zidim,
Idoli de jale.

Din palmele Lui
S-au smuls pâraie de sânge nevinovat
Şi noi am uitat.
Spre Golgota să-L fi urmat
Dorea Isus ce-n tăcere păşea obosit,
Dar când ochii Îi priveau pe-nserat,
L-am părăsit.

Rana din palmele Lui,
Ne e garanţie de mântuire.
O! Ce iubire!
Vor fi ridicate spre Iahve
Şi-o voce rosti-va: Şi pentru el M-am jertfit.
Va urma un răspuns fără rostire:
Să fie primit.

Iacob Coman, Şi să-L cunosc, pag. 14
4. I U D A

R.: – Te văd îngândurat, ai probleme?

IUDA: – Destule, omule, destule…

R.: – Pot să te ajut cu ceva?

I.: – Hm, nu cumva vrei ceva de la mine?; să ştii că dacă e ceva în legătură cu ISUS, nu mai pot face nimic.

R.: – Ce te face să crezi că vreau ceva de la tine?

I.: – Păi, ce e viaţa dacă nu un întreg şir de cereri şi oferte? Şi, cum nimic în lumea asta nu-i pe gratis… cred că mă înţelegi ce vreau spun…

R.: – Vrei să spui că nu există sinceritate între oameni?

I.: – Sinceritate?, Ha!, nici nu-ţi imaginezi cât de primejdios e acest cuvânt! Un singur om am întâlnit care a făcut fatala greşeală să creadă în acest cuvânt. Ştii ce a păţit? A murit în cel mai stupid mod posibil. Bineînţeles, am încercat să-l ajut, dar degeaba. Şi apoi, să-ţi mai spun ceva, nici un om nu merită să fi sincer cu el. Omul, prin natura lui păcătoasă, e iremediabil un nerecunoscător.
R.: – Atunci, ce trebuie făcut?

I.: – Să lupţi cu tine şi cu cei din jur. Să te afirmi cultivându-ţi un spirit de bun organizator. Întotdeauna înainte de a face ceva să te gândeşti ce avantaj poţi obţine. Dacă neglijezi acest aspect foarte important, acţiunile tale n-au nici o valoare. Eu am crescut într-o familie, unde tatăl meu în special punea accent pe acest lucru, şi îi sunt recunoscător pentru asta. Toata înţelepciunea şi puterea omului se bazează pe acest considerent.

R.: – Bănuiesc că ai avut ocazii să-ţi demonstrezi această concepţie?

I.: – Bineînţeles. Am avut ocazia să lucrez cu ISUS, un om deosebit. Şi cum totdeauna, lucrurile mari se fac cu astfel de oameni, n-am ratat ocazia. Trebuie să-ţi spun că, împreună cu tatăl meu, făceam parte din onorabila partidă a Sicarimilor care lupta contra Romei. Robia romană era o mare ruşine adusă naţiei mele. Trebuiau deci, luate măsuri. Când a apărut ISUS, nu m-am îndoit o clipă că EL era cel care avea să ne aducă eliberarea, mai ales că şi El confirma acest lucru. Am crezut cu toată convingerea mea în El, aşteptând răbdător trei ani de zile. Parcă mă vedeam conducând poporul, ca mâna a Lui dreapta!

R.: – Ce te face să crezi că te-ar fi ales pe tine ca prim ministru, dintre toţi ceilalţi aliaţi?
I.: – E simplu: pentru că eram cel mai valoros. Nu uita că eu eram casierul. Ca să ţii bine socotelile cuiva, trebuie să ai multe calităţi: să fi organizat, eficient, şi mai ales, niciodată să nu risipeşti. Îmi amintesc cum într-o zi o femeie păcătoasă, a irosit, nici mai mult nici mai puţin un întreg vas cu mir, ungându-i picioarele lui ISUS. Poţi să-ţi imaginezi cât m-ar fi ajutat eventualii bani obţinuţi pe acel mir, în munca mea de propagandă? Da!, ce te uiţi aşa uimit?, nu aşa îi spuneţi voi la „a te face cunoscut şi acceptat de ceilalţi”? Ei bine, dând acei bani săracilor, obţineam dublu avantaj: îi câştigam de partea noastră, ajutându-i în nevoi. Şi cum noi aveam nevoie de sprijinul norodului, cred că înţelegi! ISUS avea, ce-i drept puterea să-i câştige pe oameni prin vorba Sa, prin puterea aceea ciudată de a vindeca boli, dar nu era practic deloc. Pentru asta avea nevoie de mine!

R.: – Adică, vrei să spui că te-a solicitat în mod special?

I.: – Nu tocmai. Vezi, mai exact eu m-am oferit. Şi pentru asta mi-am atras asupra- mi invidia celorlalţi aliaţi. Şi ce mai aliaţi!, nişte oportunişti naivi, care credeau tot ce le spunea ISUS. Eu însă, îmi vedeam de treaba mea.

R.: – Spune-mi, totuşi nu te-au marcat în nici un fel învăţăturile lui ISUS?

I.: – Învăţăturile Lui?, aceleaşi cuvinte spuse mereu… ştii, pentru norod era ceva nou, pentru mine însă deveniseră obişnuite. Şi apoi descopeream, ascultându-L, că avem concepţii diferite despre viaţă. Atâta timp cât aveam acelaşi ţel, asta nu mă deranja prea tare.

R.: – Atunci, ce te-a determinat să-L trădezi?

I.: – Trădare? nimic mai neadevărat! culmea este că toţi cred aşa. Nicidecum nu m-am gândit să-L trădez pe ISUS. Din contră, am vrut doar să-L ajut să-şi obţină mai repede dreptul de Împărat. El era indecis, de aceea m-am gândit să-L provoc. De trei ani de zile, mă tot săturasem să batem fără nici un rost drumurile. Ne făcusem destul de cunoscuţi norodului, aşa că nu ne mai rămăsese decât să luăm cu asalt puterea. ISUS însă, nici că avea de gând aşa ceva. Atunci m-am decis să acţionez. Am mers la preoţi. Ştiam că numai prin ei puteam să câştigăm.

R.: – Cum a reacţionat ISUS la hotărârea ta?, i-ai vorbit înainte să acţionezi?

I.: – N-ar fi avut rost să-i vorbesc, a intuit totul. Am crezut că dacă nu mă opreşte, este de acord cu mine. Aşa că am mers la preoţi.

R.: – Spune-mi, totuşi de ce ai primit bani de la ei? Dacă considerai că faci un bine, nu era suficient actul în sine?
I.: – Banii mi-au fost oferiţi, aşa că nu puteam să-i refuz. Se puteau face atâtea lucruri cu ei! Totuşi, planul meu a eşuat. În loc ca ISUS să aibă o întrevedere profitabilă cu preoţii, S-a lăsat antrenat într-o cursă mârşavă. Prefăcuţii aceia de preoţi, m-au minţit. În realitate nu vroiau decât capul lui ISUS. Atunci, le-am azvârlit în faţă banii.
Am crezut că aşa îl voi salva pe ISUS, era însă prea târziu. M-a apucat groaza. Ce-am făcut? De ce ISUS nu se apăra? M-am aruncat la picioarele Lui, spunându-i că-L recunosc ca Fiu al lui Dumnezeu. L-am rugat să se elibereze. Mi-a spus doar atât: „Pentru ceasul acesta am venit în lume!”. Nu m-a acuzat de nimic, dar sufletul meu era devastat.
Vărsam sânge nevinovat. Ştiam doar atât, că pentru mine nu mai exista iertare!… aşa că un singur lucru îmi rămânea de făcut…

R.: – Ceea ce a şi făcut din nefericire: s-a sinucis! Groaznică alegere! A preferat să moară decât să se pocăiască. L-a recunoscut pe ISUS ca Domn, de frică, de teama judecăţii. Dacă Iuda L-ar fi recunoscut din dragoste, atunci ISUS l-ar fi iertat.
Dar tu, iubite ascultător, te simţi vinovat înaintea lui Dumnezeu?
Ce simţi pentru EL, iubire sau teamă? Nu te ascunde (ca Iuda!)
Recunoaşte-ţi păcatul din tot sufletul, şi vei fi iertat. Nu-L vinde pe ISUS pentru nimica toată, căci EL este Calea, Adevărul şi Viata!
5. N I C O D I M

R.: – Ai dori să-mi spui ce te-a făcut să-L cauţi pe ISUS?

NICODIM: – Eu sunt fariseu, deci mă interesează tot ce e legat de religie şi în special de profeţii. ISUS avea o viziune cu totul şi cu totul aparte despre revenirea lui Mesia. Când am auzit şi despre minunile ce le făcea, am căutat să-L întâlnesc. Îţi închipui cât de uimit eram!

R.: – Cum te-a primit ISUS?

N.: – Cu o deosebită distincţie. Omul acesta era de o nobleţe rară, regească aş spune. Poate tocmai de aceea m-am simţit stânjenit. Sincer să fiu mi-L imaginasem altfel. Cu intuiţie uimitoare, mi-a răspuns direct la ceea ce mă interesa, fără ca să-L întreb nimic. Mă interesa calea mântuirii. Mi-a spus că pentru aceasta trebuie să mă nasc din nou! Ai mai auzit aşa ceva? Iniţial, nu am înţeles nimic. Apoi mi-a explicat că era vorba despre o renaştere spirituală? Bine, dar eu credeam că nu am nevoie de aşa ceva. Dacă aş fi fost un păcătos, un tâlhar fără de lege atunci da, dar eu, un om la Legii, un conducător în Sinedriu!…
El mi-a explicat atunci că toţi oamenii au păcătuit înaintea Domnului, deci este nevoie de schimbare în sufletul omului. Nu contează rangul social, rasa, averea. Înaintea Domnului contează doar sufletul pocăit renăscut din „apă şi din Duh”. Mi-a spus că numai Domnului îi revine dreptul şi puterea să dea neprihănirea omului. Ca şi vântul nevăzut, Duhul Domnului lucrează asupra sufletului, schimbându-l pe nesimţite. Am înţeles, şi nu mi-a fost deloc uşor să accept ca nu eu şi nici faptele mele, oricât de bune ar fi ele, îmi asigura mântuirea.

R.: – Găseşti că ISUS încerca să te constrângă să-i accepţi concepţia aceasta?

N.: – Oh, nicidecum! Învăţătura Lui tăioasă dar plină de dreptate, nu avea nevoie de constrângere pentru a fi acceptată. Eu am acceptat-o, pentru că aveam nevoie de adevărul exprimat de ea.

R.: – Cum ai reacţionat în urma acestei convorbiri? Cum ai privit ulterior viaţa?

N.: – Trebuie să-ţi mărturisesc că am trecut printr-o experienţă grea.
Sinedriul din care făceam şi eu parte, a hotărât în absenţa mea osândirea Lui ISUS. N-am putut să accept aşa ceva niciodată. Hotărârea aceea nedreaptă, mi-a zdruncinat puternic încrederea în semenii mei.
Am trecut printr-o adevărată criză de identitate. Realizam că sunt pus în situaţia de a lua o hotărâre importantă, de fapt cea mai importantă hotărâre din viata mea: să-L reneg ca şi colegii mei, şi astfel să-mi păstrez funcţia şi poziţia în societate sau să-L accept.
ISUS a fost crucificat. Nu ştiam ce să fac! Ca niciodată în viaţa mea m-am rugat fierbinte Domnului să mă ajute să mă hotărăsc. Şi Domnul mi-a răspuns în chip minunat: ISUS este Mântuitorul meu! A treia zi EL a înviat din moarte şi o dată cu El, parcă a înviat şi sufletul meu din negura păcatului! Atunci L-am ales fără şovăire şi L-am urmat. Viaţa mea s-a schimbat radical, dar sunt fericit! Dacă şi tu cauţi adevărul, află că este doar ISUS!

R.: – Într-adevăr, omul acesta a căutat şi a găsit Adevărul şi Viaţa! El a avut nevoie de o înviere ca să creadă şi să-L urmeze pe ISUS, tu de ce ai avea nevoie? Spune-i Domnului, şi EL este „credincios şi bun” ca să te ajute! AMIN!

MARELE MOMENT

Doamne,
Niciodată nu m-ai iubit mai mult ca acum
Desculţ de orice pretenţie
Urc dealul suferinţelor
Dar Te simt lângă mine pe drum
Simei
Vântură ţărână în văzduh în urma mea
Şi bleastemă de nu mai tace
Dar nu-l opresc, urc înainte tăcând
Tu-l priveşti şi pe el şi pe mine, şi-Ţi place
Ce-i regele?
Un vreasc
O dată cu popoarele strivit în teasc
Ce e coroana?
O veştejire
Când nu mai e apă şi pâine pentru cei duşi în robire
Şi urc mai departe
Zdrenţuit în orice mândrie
Ca cel mai de pe urmă în împărăţie
Văile vuiesc de-nvingători
Dar ce deşertăciune
Soarele se-mpotmoleşte-ntr-o furtună de nori
Ca un tăciune
Ce-i omul?
Un ciorchine de dureri
Ce nu-şi găseşte pacea pe lume nicăieri
Ce-i cerul?
Ceva ce-i prea departe
Când împrejur e-atâta sânge şi moarte
Şi urc şi plâng şi-mi este cald în suflet
Tu, Doamne, eşti lângă mine
Mă priveşti şi mă auzi
Şi dinspre nălţimi parcă lumină s-ar face
Deşi nu preţuiesc mai mult ca firul de fum
Simt
Că niciodată doamne
Nu m-ai iubit mai minunat ca acum.

ÎNCHEIERE

Am ajuns la ultimul punct al programului: concluzia. Înainte de a trage o concluzie, să aflăm cine au fost cele 5 personaje?

1. Care a fost primul personaj? (Tâlharul de pe cruce)
2. Care a fost următorul personaj? (Sutaşul)
3. Care a fost numele celui de-al doilea personaj? (Pilat)
4. Numele celui de-al patrulea personaj? (Iuda)
5. Cum se chema ultimul personaj? (Nicodim)

Imediat după cel de-al doilea război mondial, un băieţel hoinărea în lungul străzii bombardate din micul său oraş natal. Unii dintre comercianţi reuşiseră deja să-şi repare clădirile. Micul zdrenţăros simţi dintr-o dată atracţia celui mai delicios miros şi o porni în acea direcţie în josul străzii. Stomacul lui înfometat anticipase ceea ce curând a putut să vadă cu năsucul lipit de geamul de curând montat.
Un soldat ce conducea un Jeep prin apropiere a zărit băieţelul şi, aproape instinctiv, a tras brusc pe dreapta, a coborât şi s-a aşezat lângă copil. Privind prin geam a văzut vitrina brutăriei plină de bunătăţi, iar pe brutar cocând gogoşi. Intrând înăuntru, a cumpărat o mulţime de gogoşi şi trecând pe lângă băiat, l-a întrebat: „Vrei şi tu?”
„O, da” a răspuns recunoscător băiatul.
După ce i-a dat băiatului punga cu gogoşi, soldatul s-a întors şi s-a îndreptat spre maşină. Dar la un moment dat, a simţit că este tras de haină şi privind în jos l-a auzit pe băieţel întrebând: „Domnule, sunteţi cumva Dumnezeu?”

Astăzi mai mult ca oricând, există în sufletul oamenilor o dorinţă mistuitoare de a-L cunoaşte pe Hristos în mod personal, experimental. Creştinismul este mai mult decât un sistem de credinţă sau decât un sistem comportamental. El este o relaţie dinamică, plină de viaţă, cu o persoană – Dumnezeu. A pierde din vedere această relaţie înseamnă a pierde esenţialul.

Tu nu poţi să-ţi speli mâinile, ca să scapi de răspunderea faţă de El, şi apoi să-L uiţi. Pilat, şovăielnicul procurator, a învăţat aceasta.

Nu-L poţi tăgădui şi apoi scăpa de privirea Sa compătimitoare. Iuda, prea mândru ca să se pocăiască, a învăţat lucrul acesta.

Nu-L poţi vedea murind pe crucea de pe Golgota fără să capeţi convingerea că Isus este Fiul lui Dumnezeu. Un căpitan de oaste roman, cu inima sa lipsită de milă a învăţat aceasta.

Isus Mântuitorul poate schimba viaţa fiecăruia care vine la El cu inima deschisă. Isus s-a întâlnit cu noi ca să ne asigure mântuirea noastră, prin iertarea Sa.

Un singur lucru aş putea face: şi anume de a recomanda să privim la El, ca să putem spune: „Eu am găsit pe Isus, care mi-a schimbat viaţa şi mi-a dat o speranţă veşnică”.

Atunci, oamenii ne vor întreba: „Domnule, sunteţi cumva Dumnezeu?” Acesta este rezultatul întâlnirii cu Isus.

deAndrei Spiridon

ÎNFRÂNAREA POFTELOR

Infranarea poftelor.doc
Infranarea poftelor.doc
Infranarea poftelor.doc
141.0 KiB
137 Downloads
Details

ÎNFRÂNAREA POFTELOR

Cineva spunea că autocontrolul este capacitatea de a rupe o ciocolată în patru bucăţi – acest test este pentru persoanele cărora le place cu adevărat ciocolata – capacitatea de a rupe ciocolata în patru bucăţi, după care să mănânci numai o bucată.
Ştiţi despre ce vorbesc. Pentru unii dintre noi poate că nu este ciocolata, poate fi altceva, şi ştim ce este. Alexandru cel Mare a cucerit multe naţiuni în timpul său, dar nu şi-a putut controla slăbiciunea pentru alcool. Napoleon Bonaparte nu şi-a putut controla ambiţia pentru mai mult. Regele Midas, din mitologie, nu-şi putea controla dorinţa de a acumula cât mai mult aur în ciuda tuturor bogăţiilor lui.
Adesea invidiem şi admirăm persoanele care au un puternic autocontrol, în timp ce ignorăm să marcăm domeniile în care şi noi avem autocontrol. Alteori, ne bizuim puţin cam mult pe propria noastră abilitate de a controla lucrurile şi evenimentele care dau formă vieţii noastre. Adesea realizăm prea târziu că ne-am îndreptat către o direcţie greşită în tot acest timp.
Cu toţii suntem pe deplin conştienţi că acest dar al autocontrolului, al înfrânării poftelor, nu este o ustensilă casnică pe care o putem procura de la super-market. Sau dacă am cumpăra-o, s-ar putea să dorim altceva întrucât nu avem autocontrolul de a lua decizii bune. De asemenea, mulţi dintre noi suntem conştienţi de domeniile din viaţa noastră în care trebuie să manifestăm control. Există mulţi guru care doresc să-şi vândă produsele sau manthrele secrete pentru cum să câştigi darul autocontrolului.
Aş vrea să împărtăşesc ceva care este gratuit – şi vine din Cuvântul lui Dumnezeu. Gratuit pentru toţi care caută cu seriozitate. Biblia vorbeşte despre luptele cu autocontrolul pe care toţi le avem. Tot Biblia ne oferă soluţii despre cum să câştigăm un grad mai mare de autocontrol în viaţa noastră, nu puse toate într-un pachet frumos, ci mai degrabă ca un mod de vieţuire.
Proverbe 15:1 spune: „Un răspuns blând potoleşte mânia, dar o vorbă aspră aţâţă mânia.” Cu toate astea folosim cuvinte aspre mai tot timpul. Mai sunt mute alte referinţe care vorbesc despre acest subiect al autocontrolului. Apostolul Pavel, scriindu-le galatenilor spune că dacă Îl acceptăm pe Isus Hristos în viaţa noastră şi îi permitem Duhului Sfânt să ne conducă, una dintre roadele pe care le va da viaţa noastră este autocontrolul sau înfrânarea poftelor. Nu ştiu de ce Pavel pune autocontrolul la sfârşitul listei din Galateni 5: 22. Poate ştia că este unul dintre domeniile din viaţa noastră cel mai dificil de controlat.
Autocontrolul este una dintre temele pe care Pavel le abordează în scrierile sale şi către alte biserici. În Corinteni 9: 25, scrie:
“Toţi cei ce se luptă la jocurile de obşte, se supun la tot felul de înfrânări.” Aceia dintre dvs. care vă antrenaţi sau care aţi participat la competiţii sau concursuri ştiţi ce înseamnă acest lucru. Nu te aştepţi să intri într-o competiţie fără antrenament sau pregătire şi să câştigi.
De-a lungul istoriei, guverne şi conducători au dat legi despre cum trebuie să trăim şi să ne comportăm unii cu alţii. Din dosarele istoriei, se ştie cum fiecare dintre aceste legi au fost încălcate. Facem acest lucru şi astăzi fie ca ne place, fie că nu.
Guvernele continuă să promulge legi pentru a oferi un anumit grad de disciplină şi control. Aceasta este slujba lor. Adesea, ei încalcă propriile legi în scopuri egoiste. Totuşi toate aceste restricţii sunt pentru control extern, dar pentru un creştin această disciplină vine mai înainte din autocontrolul interior. Vine din cunoaşterea lui Isus Hristos în viaţa noastră. Avem nevoie să dezvoltăm şi să practicăm control spiritual în interior pentru a ne ajuta să depăşim situaţiile dificile despre care ştim că nu le putem înfrunta cu propriile noastre puteri. Mulţi au încercat prin propriile puteri şi au eşuat.
Proverbe 16: 32 spune: „Cel încet la mânie preţuieşte mai mult decât un viteaz, şi cine este stăpân pe sine preţuieşte mai mult decât cine cucereşte cetăţi.” Din nou suntem învăţaţi că starea finală a unei persoane fără autocontrol este una într-adevăr tristă.
În Proverbe 25: 27-28 citim: „Nu este bine să mănânci multă miere: tot aşa, nu este o cinste să alergi după slava ta însuţi. Omul care nu este stăpân pe sine, este ca o cetate surpată şi fără ziduri.”
În vremea când acest verset era scris, un zid puternic care să împrejmuiască oraşul era esenţial pentru supravieţuire. Zidul proteja oraşul de atacurile duşmanilor şi de invazii. Autocontrolul este ca un zid puternic. Când practicăm autocontrolul acesta ne poate proteja de dorinţele şi ispitele care ameninţă cu invadarea şi preluarea controlului vieţii noastre.
Te lupţi cu disciplina autocontrolului? Cât despre mine, eu ştiu că da. Sunt multe domenii în viaţa mea pentru care Îi mulţumesc lui Dumnezeu că mi-a dat autocontrol, dar mai sunt încă alte domenii cu care mă lupt. Continui să mă rog în mod constant pentru autocontrol în domeniile în care am lupte.

VERSURI
Din clipa-n care ne-am născut
Ne cere Diavolul tribut.
În ochii lui, cu-adanc dispreţ,
Ne cântăreşte pentru el
Şi-n lupta cu Emanuel
Pe capul nostru pune preţ.

„Îţi dau profit! Îţi dau plăceri!
Şi zile fără de dureri!
Şi lumea-ntreagă, într-un gest,
Doar numai mie să te-nchini.
Priveşte umbre, nu lumini!
Detestă tot ce eu detest!”

Privindu-ne ca pe gunoi
Îşi râde Diavolul de noi.
Şi-n schimbul iadului scârbos
Şi al Adâncului cel crunt,
Ne cere un păcat, marunt,
Şi lepadare de Hristos.

Acum, ca şi de alte dăţi,
Prin deformate realităţi,
Făcând păcat, nu eşti scăpat
De întunericul de hau…
Făcând pacat e chipul tău
Ireversibil transformat.
(Tribut Diavolului, de Cătălin Lata)

O CALE DE SCĂPARE

“Dumnezeu, care este credincios, nu va îngădui să fiţi ispitiţi peste puterile voastre; ci, împreună cu ispita, a pregătit şi mijlocul să ieşiţi din ea, ca s-o puteţi răbda.” (1 Corinteni 10:13)

Chiar din grădina Edenului, oamenii au avut de înfruntat ispita. Pentru Adam şi Eva a fost fructul interzis. Pentru mine, poate fi fumatul, drogurile, sexul pre- şi extramarital, înşelăciunea sau minciuna.
Din fericire, Dumnezeu îmi face două făgăduinţe, două promisiuni de care să-mi aduc aminte când sunt ispitit.
Mai întâi, El mă asigură că ispita nu va fi niciodată mai mult decât aş putea să duc eu. Poate fi mai mult decât pot face faţă eu, dar nu poate fi mai mult decât poate Dumnezeu. El este întotdeauna alături de mine să mă sprijine.
În al doilea rând, Dumnezeu îmi promite să-mi dea o cale de scăpare din ispită. Îmi va arată calea dacă îi voi cere. Deja îmi oferă o mulţime de sfaturi în Biblie. Memorarea Cuvântului Său mă ajută să ştiu ce este corect şi bine.
Fără Dumnezeu nu aş avea nici o şansă în faţa ispitei. Cu Dumnezeu, ştiu că pot înfrunta cu putere orice.

Dar tu?
1. Prin ce căi te ajută Dumnezeu să scapi de ispită?
2. Memorează 1 Corinteni 10: 13 şi spune-l când te simţi ispitit.
3. Vorbeşte cu Dumnezeu despre ispitele pe care le ai; roagă-L să te ajute să le rezişti.

JOACA CU FOCUL

„Poate cineva sa ia foc în sân, fără să i se aprindă hainele? Sau poate merge cineva pe cărbuni aprinşi, fără să-i ardă picioarele?” (Proverbe 6:27-28)

Imaginează-ţi că te uiţi prin vitrina unui magazin la un lucru pe care ţi-l doreşti cu adevărat. Dar magazinul este închis. Ai sparge geamul şi ai fura acel lucru? Bineînţeles că nu!
Cam la fel este şi cu tentaţia sexuală. Dacă cedezi s-ar putea să fi fericit pentru câteva minute, sau poate pentru câteva zile, dar la sfârşit vor fi consecinţe serioase. Apare vina. Apoi regretul.
De aceea aceste versete însemnă mult pentru mine. De fapt, imi spun că nu mă pot juca cu focul foarte mult fără să fiu ars. Mai devreme sau mai târziu consecinţele păcatului mă vor ajunge. Când mă gândesc la acest lucru astfel, nu este greu să spun nu.

Dar tu?
1. Gândeşte-te la o dată când ai fost ispitit să păcătuieşti. Cum ai răspuns? Ce te-a ajutat sau te-ar fi putut ajuta să rezişti ispitei?
2. Gândeşte-te la caracteristicile focului – cum este, ce face, şi aşa mai departe. De ce crezi că autorul Proverbelor compară tentaţia sexuală cu focul?
3. Roagă-L pe Dumnezeu să rezişti tentaţiei, ispitei şi să te ajute să iei decizii înţelepte.

VERSURI
E noapte. La o masă, plecat peste hârtie,
cu-abecedaru-n faţă, stă un copil şi scrie.
Dar lânga el, vicleană, din luciul filei roze,
zâmbeşte o sopârla din cartea lui cu poze.
Acum copilu-şi pune creionul între dinţi.
„…Şopârlele-s frumoase… şi-s repezi… şi-s cuminţi.”
Uşor el dă o foaie. Şi alta…Şi-nca una.
Apare papagalul… păunul şi păuna..
şi un cocoş cum scurmă, hrănind o găinuşă,
şi un…Dar stai… afară… cine-a scâncit la uşă?
Băiatul stă şi-ascultă. E-un glas sau o părere?
Se duce-n prag şi strigă: „E cineva?” Tăcere.
Ba nu. E-un glas subţire. Auzi? – Mi-e frig… îngheţ…
Copilule, deschide pentr-un sărman drumeţ!
– Dar cine eşti? Mi-e frică. – Sunt mic… – Să-ntreb pe tata!
– Nu-l întreba! Deschide că plouă cu găleata!
– Dar cine eşti? – Un vierme… – O, viermii nu prea-mi plac.
– Dar eu sunt mic…o scamă… Şi, când mă fac covrig,
abia mă vezi. Hai trage zăvorul că mi-e frig!
Şi i-a deschis băiatul: – Noroc şi seara bună!
– Noroc… Dar unde-i ploaia? – A stat… Nu vezi că-i lună?
Hi-hi!… A fost o glumă ca să mă laşi pe prag…
Dar stai, nu-nchide uşa, că după mine trag
un vechi şi bun prieten, un şoricel din pod…
– Sunt eu! Dar cartea unde-i! Ia dămi-o să ţi-o rod!
Apoi o să dăm fuga prin mese şi prin blide
să facem mii de pozne. Dar stai, mă rog, nu-nchide,
că trag şi eu cu coada o bufniţă flămândă!
– O bufnita? Mi-e frică! – Dar bufniţa e blândă…
– Sunt bufniţa! Priveşte în ochii mei rotunzi.
De-acum să umblii noaptea şi ziua să te-ascunzi!
Să fii ascuns de mama, de tata… Stai puţin.
Ia mai lărgeşte uşa să intre şi-alt vecin…
– Eu! Mă cunoşti. Sunt vulpea. Şi cred că mă iubeşti…
– Eu ştiu că vulpea strică… – Ce? – Viile?… – Poveşti!
Dacă asculţi de mine am să te-nvaţ să furi!
– Dar e pacat… – N-ai teamă! Nu spune în Scripturi
că apele furate mai dulci sunt, mai plăcute?…
Şi-acum… deschide-n lături, că vine… vine iute…
o zână fără seamăn! Zâmbind să-i ieşi în cale
slăvitei caracatiţi!… încolăcimii sale!
– Nu, n-o primesc! Mi-e frică! Afară!… Prea târziu…
Căci bufniţa şi vulpea şi şoarecul suriu
dau uşa de perete. Şi umede ventuze
se prind în rotocoale pe umeri, peste buze…
Ce rece-nbraţişare! Cum i se frânge trupul!…
– Aşa! Sunt desnădejdea! Acum apare lupul!
Vai! în chenarul uşii doi ochi de foc se-arată…
E lupul ce rânjeşte… şi vine… vine… „Tata!”
Ca trăznetul loveşte o flacără pe lup.
Iar umedele braţe de pe copil se rup.
– Tu dormi? îi spune tata. Şi lecţia n-ai scris!
Ce bine-i lângă tata! Ce bine c-a fost… vis…

„Minciuna nu-i o crimă”, se spune câteodată.
„E-un vierme mic, ce trece. Şi floarea-i tot curată…”
Nu, floarea nu-i curată! Un vierme nu-i ca roua.
Întâia ta minciună aduce pe a doua.
Întâi e o verigă, apoi un lanţ: robia.
Visarea trage lenea, şi lenea lăcomia.
Apare băutura, desfrâul, furtişagul.
Şi-apoi când deznădejdea, trecând în grabă pragul,
te face să-ţi curmi viaţa sau să te-mbete crima,
cine-a deschis zăvorul? Doar o minciună… Prima.
Minciuna e o crimă! E-o crimă orice pată!
Când vine micul vierme, tu strigă-n grabă: „Tata!”
Prin sângele salvării loveşte-l pe duşman!
Alungă primul oaspet, căci ultimu-i Satan!
(Un vierme mic , de Costache Ioanid)

GÂNDEŞTE-TE LA ACEST LUCRU

„Tot ce este adevărat, tot ce este vrednic de cinste, tot ce este drept, tot ce este curat, tot ce este vrednic de iubit, tot ce este vrednic de primit, orice faptă bună şi orice laudă, aceea să vă însufleţească.” (Filipeni 4: 8)

Ai încercat vreodată să te gândeşti la două lucruri în acelaşi timp? Codul PIN şi tot ce ai mâncat ieri? Cântecul tău preferat şi capitala Lituaniei? Nu merge, nu? Te poţi gândi la un lucru şi apoi la celălalt, dar nu la amândouă în acelaşi timp.
De aceea sfatul lui Pavel din Filipeni 4: 8 este atât de măreţ. Dacă te gândeşti la lucruri care sunt adevărate şi pure, nu există nici o posibilitate să te gândeşti la lucruri care sunt false sau murdare. Dacă îţi umpli mintea cu gândurile lui Dumnezeu nu-ţi va rămâne loc pentru gunoiul la care oricum nu ar fi trebuit să te gândeşti.
Când îmi aţintesc gândurile către Dumnezeu, acţiunile mele urmează gândurile. Rămân alături de El şi El rămâne alături de mine.

Dar tu?
1. Care sunt situaţiile în care ţi-a fost dificil să-ţi păstrezi gândurile curate? Cum le poţi evita?
2. Fă o listă cu lucruri bune care-L onorează pe Dumnezeu şi la care să te gândeşti. Petrece timp gândindu-te la aceste lucruri astăzi.
3. Roagă-L pe Dumnezeu să te ajute să-ţi controlezi gândurile.

ÎNVAŢĂ SĂ SPUI „NU”

„Căci harul lui Dumnezeu care aduce mântuire pentru toţi oamenii, a fost arătat şi ne învaţă s-o rupem cu păgânătatea şi cu poftele lumeşti, şi să trăim în veacul de acum cu cumpătare, dreptate şi evlavie” (Tit 2:11-12)

Înţelegerea harului lui Dumnezeu – ce a făcut pentru noi prin Hristos – ar trebui să ne motiveze să fim înfrânaţi. Când realizăm că Isus a murit pentru păcatele noastre pentru ca să avem viaţa veşnică, singurul răspuns este să trăim în devoţiune pentru Dumnezeu. Aceasta presupune să zicem nu păcatului şi să ne străduim să trăim în neprihănire. Dar harul său nu ne aduce doar această înţelegere, ne dă şi puterea să facem acest lucru. Aceeaşi putere care L-a înviat pe Isus din morţi ne împuterniceşte şi pe noi să zicem nu ispitei şi da unei vieţi după voia lui Dumnezeu. (vezi roamni 6)
Dar bineînţeles că rareori ne dăm seama de acest lucru imediat. Ia timp să-L cunoaştem pe Dumnezeu şi cum lucrează El. Maturizându-ne în relaţia cu Dumnezeu, începem să observăm că dacă zicem nu lucrurilor rele este chiar bine pentru noi. Ne ajută să ne bucurăm de viaţă din plin. Ne protejează de durerea care poate veni dacă ne urmăm dorinţele păcătoase. De exemplu, cuvântul Domnului ne spune să evităm relaţiile sexuale extramaritale. Mulţi oameni cred că această poruncă este ridicolă şi cei care o urmează sunt pierduţi. Dar în realitate, aceia care ascultă porunca pot evita multe dureri, precum bolile cu transmitere sexuală, sarcini nedorite, şi răni emoţionale.
Chiar şi când începem să pricepem „de ce-urile” poruncilor lui Dumnezeu, încă poate fi dificil de ascultat. Este chiar dificil să practici autocontrolul într-o lume unde suntem în mod constat bombardaţi cu mesajul „fă ceea ce te face să te simţi bine”. Şi dacă suntem sinceri cu noi înşine, adeseori vrem ca nevoile noastre să fie împlinite şi dorinţele satisfăcute pe moment. Ne putem simţi ca şi cum ne luptăm într-un război deja pierdut.
Deci cum am putea să începem să câştigăm mai multe bătălii decât pierdem. Aşezându-ne inima către lucrurile care sunt sus (Coloseni 3:1-2). Aceasta înseamnă să ne concentrăm pe ce este etern decât să trăim pe moment. Gândeşte-te la cele timpuri când eşti ispitit să-ţi compromiţi standardele pentru a face parte din mulţimea COOL care pretinde a fi deosebită.
Acelea sunt momente când trebuie să priveşti la imaginea de ansamblu. Liceul reprezintă 4 ani din viaţa ta, la fel facultatea. Sau alte momente. Vor trece aşa de repede. Poţi fie să pierzi vremea sau poţi lua decizii care vor avea un impact veşnic asupra lumii. Poţi trăi pentru propria plăcere sau poţi să-i cauţi pe alţii şi să le araţi dragostea lui Hristos.

Dar tu?
În ce fel eşti ispitit să trăieşti doar pentru moment? Cum pot aceste lucruri să te reţină să trăieşti pentru Dumnezeu?
Priveşte ispita în perspectivă. Dacă alegi să te dai bătut acum, cât va ţine delectarea? Dacă îi spui nu, care sunt beneficiile pe termen lung?
Roagă-L pe Dumnezeu să te ajute să faci alegeri care au beneficii trainice, veşnice.

PRIVEŞTE LA ISUS
„Căci n-avem un Mare Preot care să n-aibă milă de slăbiciunile noastre, ci unul care în toate lucrurile a fost ispitit ca şi noi, dar fără păcat.” (Evrei 4:15)
Isus este exemplul de bază în autocontrol. Deşi ispitit în toate modurile posibile, El nu a cedat. Să nu credeţi că a fost uşor pentru El. Evrei 2: 18 spune că a suferit când a fost ispitit. El a experimentat aceeaşi luptă cu păcatul pe care o avem şi noi. Acest lucru ar trebui să ne încurajeze. Nu mai bine să cerem ajutor de la cineva care deja a trecut prin ceea ce trecem noi şi a terminat victorios?
Cum a reuşit Isus să ia deciziile corecte mereu? Pentru un răspuns căutaţi în Luca 4: 1-13 şi citiţi despre timpul când a fost ispitit de diavolul pentru 40 de zile. Prima cheie o găsim în versetul 1, care spune că Isus era „plin de Duhul Sfânt”. În calitate de urmaşi ai lui Hristos, şi noi avem Duhul Sfânt care locuieşte în noi, oferindu-ne puterea de a spune nu ispitei. Al doilea lucru de observat este cum a răspuns Isus când diavolul I-a spus să transforme pietrele în pâini – o ispită cu adevărat, de vreme ce nu mâncase de 40 de zile! Răspunsul lui Isus? A citat Scriptura : „Omul nu va trăi numai cu pâine” (Deuteronom 8: 3). De fapt, de fiecare dată când Satana a încercat să-L ispitească Isus a răspuns cu Scriptura.
Şi noi ne putem proteja de atacurile vrăjmaşului cunoscând Cuvântului lui Dumnezeu. Dacă ştim adevărurile Scripturii, vom putea să recunoaştem minciunile când acestea vor apărea. Şi vor veni. Precum scrie în 1 Petru 5. 8 Diavolul „dă târcoale ca un leu care răcneşte, şi caută pe cine să înghită”. Ţinta lui este să ne distrugă. Dar dacă rezistăm Diavolului, va „fugi” de la noi. (Iacov 4: 7) Şi cu cât îi rezistăm lui Satana cu atât devine mai uşor. Şi apoi, înainte ca să ne dăm seama, vom avea obiceiuri plăcute lui Dumnezeu. Aceasta nu se poate să facem singuri, bineînţeles. Trebuie să privim la Isus din nou şi din nou. El a trecut prin aceste lucruri înainte şi ştie cum să ne treacă şi pe noi.

Dar tu?
Care-ţi sunt slăbiciunile care te fac vulnerabil la atacurile duşmanului?
Ce paşi poţi să faci pentru a-ţi întări apărarea? Pe cine poţi înrola să te ajute?
Roagă-L pe Dumnezeu să-ţi dea prieteni binevoitori să te ajute să stai tare în ispite.

FRUCTUL INTERZIS
“Patimile păcatelor, arătate de Lege, lucrau în mădularele noastre, şi ne făceau să aducem roade pentru moarte” (Romani 7: 5)
În Galveston, Texas, un hotel de pe ţărmul Golfului Mexic avea pus acest anunţ în fiecare cameră: „interzis pescuitul de la balcon”
În „Confesiunile” sale, Augustin (354-430), teologul binecunoscut, medita asupra atracţiei pentru interzis. „ Era un păr lângă via noastră, încărcat de fructe. Într-o noapte furtunoasă, noi tineri ticăloşi, ne-am pornit să furăm…… Am luat o grămadă imensă de pere – nu ca să ne ghiftuim cu ele, ci ca să le dăm la porci, cu toate astea am mâncat suficient cât să avem plăcerea fructului interzis. Erau pere frumoase, dar nu erau perele după care jinduia sufletul meu mizerabil, pentru că aveam o mulţime mai bune acasă. Le-am luat doar pentru a fi hoţ…… Dorinţa de a fura a fost trezită doar de interzicerea de a fura”
Romani 7 întăreşte adevărul ilustrat de Augustin: natura umană este inerent rebelă. Daţi-ne o lege şi o vom vedea ca o provocare de a o încălca. Isus, totuşi, ne iartă fărădelegile şi ne dă Duhul Sfânt. Ne împărtăşeşte o dorinţă nouă şi capacitatea ca plăcerea noastră ce mai mare să devină a fi pe plac lui Dumnezeu.
Fructul interzis are gust dulce, dar are consecinţe amare.

La final se pot citi de către cei care au fost la amvon următoarele idei, la care – după caz – veţi adăuga altele:

 Autocontrolul este un element de bază pentru viaţa creştină.
 Autocontrolul se produce în interior şi voluntar.
 O viaţă autocontrolată este o viaţă controlată de Duhul Sfânt.

Cântec
„stai tare-n ispite”!

deAndrei Spiridon

ÎN CĂUTAREA UNUI RĂSPUNS

In cautarea unui raspuns.doc
In cautarea unui raspuns.doc
In cautarea unui raspuns.doc
117.0 KiB
88 Downloads
Details

ÎN CĂUTAREA UNUI RĂSPUNS
Coconcea T. Octavian

CUPRINS:

1. Cântare deschidere nr.
2. Rugăciune
3. COR
4. Introducere:
5. Preludiu: Omule, ştii tu?…
6. PUNCT INSTRUMENTAL
7. Tema I: Universul
8. COR
9. Psalm: Unde erai tu?
10. Tema II: Pământul
11. Versuri: Lăudaţi pe Domnul
12. Tema III: Păsările
13. Tema IV: Florile
14. Psalm: Ce este omul?
15. Tema V: Omul
16. Versuri: Întoarcerea
17. COR SAU PUNCT INSTRUMENTAL
18. încheiere
19. Cântare închidere nr.
20. Rugăciune
21. COR

INTRODUCERE

Întrebări, întrebări, întrebări…
Viaţa omului este plină de întrebări. De cum se naşte şi pricepe lucrurile, pornesc întrebările. De ce asta? De ce aşa? Cum se face asta? Cum se explică asta? De ce se întâmplă astfel? De ce s-a spus aşa? De ce s-a procedat în felul acesta? Care este raţiunea?
Formularea unei întrebări ascunde întotdeauna o nelămurire şi în acelaşi timp o dorinţă de clarificare. Şi aceasta deoarece însăşi contextul vieţii o cere, pentru bunul ei mers, pentru iluminare.
Deci, atunci când omul întreabă, va aştepta şi un răspuns. Numai că răspunsul nu va fi întotdeauna la îndemână, tot astfel cum s-a născut întrebarea. Dacă unele răspunsuri se pot obţine uşor, sau mai uşor, altele necesită timp. Şi dacă, în sfârşit, şi toate acestea vor fi obţinute, altele vor trebui mult aşteptate sau chiar căutate.
În toate domeniile omul are de pus întrebări. Există însă unul în care cu siguranţă că are de pus cele mai multe întrebări: lucrările lui Dumnezeu. Sub toate aspectele lor, în toate formele lor. Cerul şi pământul, cu tot ce este în el şi pe el. Marea, văzduhul, munţii, plantele, soarele, puzderia de stele şi planete, lumea păsărilor şi a animalelor şi nu în cele din urmă omul. Motivele, cauzele şi scopurile existenţei lor, constituie veşnica preocupare şi căutare a omului; principiile şi statutul formei şi alcătuirii lor.
Căutăm răspunsuri. Şi pentru că răspunsurile căutate vor fi cele mai satisfăcătoare, pentru că sunt trudite, vom încerca să le căutăm. Nu ne vom închipui că într-o oră vom găsi toate răspunsurile. Va fi mai degrabă o formulare de întrebări la care să învăţăm cum să găsim răspunsuri; mai corect să ştim cum să le căutăm ca să le găsim.
Nu vom uita ca, de la început să ne asigurăm însoţirea Autorului creării tuturor lucrurilor astfel ca dorinţele să fie împlinite; inspiraţia şi călăuzirea Lui, harul şi dragostea Sa.
Amin.

OMULE, ŞTII TU?
Omule, unde este drumul
Care duce la locaşul luminii?
Si întunericul,
unde îşi are locuinţa?
De când eşti,
ai poruncit tu dimineţii
să-şi arate zorile?
Pe ce cale se împarte lumina,
ştii?…
Doamne, Tu ai tras o boltă
deasupra pământului,
Ca hotar între lumină şi întuneric;
în ceruri, ai întins un cort soarelui
şi el, ca un mire, care iese
din odaia lui de nuntă,
Se aruncă în drumul său ca un viteaz;
Răsare la un capăt al cerurilor
Şi îşi isprăveşte alergarea
la celălalt capăt…

Cunoşti tu legile cerului?
Poţi să dezlegi frânghiile Orionului?
Tu faci să iasă la vremea lor
seninele zodiacului,
Şi tu cârmuieşti Ursa Marc, Rariţele?…

Ridicaţi-vă ochii în sus
şi priviţi:
Cine a făcut să meargă în şir
Oştirea lor?
O, Doamne,
numai Tu ai întins cerurile
tari ca o oglindă turnată…

O zi istoriseşte alteia acest lucru
şi o noapte dă de ştire
alteia despre El;
Şi aceasta fără vorbe,
fără cuvinte, al căror sunet
să fie auzit…
Doamne, Tu ai zis:
„Să fie luminători în întinderea cerului;
luminătorul cel mare
să stăpânească
şi să lumineze ziua;”
Iar pentru noapte

ai făcut
luminătorul cel mic şi stelele;
Ele să fie nişte semne care să arate vremile, Zilele şi anii… Omule, ştii tu?…
O. Doamne, Dumnezeule, Tu eşti nemărginit de mare!…
Amin!

TEMA I
UNIVERSUL

Distanţe de nemăsurat! Cifre de necalculat! Viteze neasemuite şi sfere de necuprins! Flăcări palide de hidrogen, mase incandescente, globuri luminoase, risipite ca boabele de rouă pe catifeaua neagră a Universului!
Ridicaţi-vă ochii în sus şi priviţi! Cine a făcut aceste lucruri? Întreg spaţiul ne invită; dar de unde am putea începe călătoria noastră? Cum se pot explica toate acestea?
Trecând primele hotare ale spaţiului nostru, marginile propriului nostru sistem solar, descoperim mari aglomerări de son giganţi: Hercules, de exemplu, cuprinde 100.000 de globuri strălucitoare. Privind printr-un telescop puternic vom vedea că fiecare glob strălucitor este în realitate un soare uriaş, iar distanţa dintre ele este imensă (l l trilioane km.)
Priviţi de pe pământ, Hercules, această îngrămădire de stele nenumărate, ca nisipul mării, alcătuieşte una din uriaşele constelaţii din Universul infinit.
Ce-am putea spune, de acea dâră de mărgăritare, parcă pierdute din traista unui negustor bogat, acea Cale Lactee? Sau despre acele lumini ce strălucesc şi scânteiază în spatele zidului de diamant a lui Hercules, numită constelaţia Orion?
Numai o singură stea din constelaţia Orion măsoară 500 milioane de km., şi ca să ne putem imagina ce-ar însemna, aceasta ar fi egal cu un soare ca al nostru dar… de 500 de ori mai mare! Cu toate acestea, Betelgeuse, nu este decât una din stelele ce ne privesc din constelaţia Orion.
Orionul! Este punctul la care se îndreaptă uriaşele telescoape pentru a dezvălui o privelişte de nedescris. Măreţia lui de necuprins uimeşte mintea omenească! Privind nemărginitul Univers al lui Dumnezeu, suntem uluiţi, suntem orbiţi, suntem copleşiţi de cele ce vedem! Spaţiul şi veşnicia ne răscolesc gândurile.
Cugetaţi la aceasta!
Este posibil ca ordinea, echilibrul şi armonia să fie rezultatul unei întâmplări haotice şi spontane?
Suntem în căutarea unui răspuns… Unde să-l căutăm?
Biblia ne răspunde: „Cerurile au fost făcute prin Cuvântul Domnului şi toată oştirea lor prin suflarea gurii Lui… Căci El zice şi se face, porunceşte şi ce porunceşte, ia fiinţă… Cerurile au fost făcute prin Cuvântul Domnului şi toată oştirea lor. Cerurile spun slava lui Dumnezeu şi întinderea lor vesteşte lucrarea mâinilor Lui…”
Psalm 133,6.9; 19,1-3
Amin!

Psalm UNDE ERAI TU?
Unde erai tu când am întemeiat pământul?
Cine i-a hotărât măsurile?
şi a strâns ţărâna pământului
într-o treime de măsură?
Ai cuprins tu cu privirea
întinderea Iui?
Pe ce sunt sprijinite
temeliile lui, ştii?…
Doamne, Tu ai aşezat pământul
pe temeliile lui,
Ai întins miază-noaptea
asupra globului
Şi spânzuri pământul pe nimic;
Tu faci să crească
iarba pentru vite
Şi verdeţurile
pentru nevoile omului,
Pomi roditori ca să dea fructe
după soiul lor;
Tu faci să ţâşnească
izvoarele din văi
Şi ele curg printre munţi;
La glasul tunetului Tău
au luat-o la fugă,
Suindu-se pe munţi
şi coborându-se în văi…
Oare prin priceperea ta
îşi ia pasărea zborul
întinzându-şi aripile spre miazăzi?
Oare din porunca ta
se înalţă vulturul
Şi îşi priveşte hrana din înălţimi?
Iată, cedrii din Liban
pe care i-ai sădit Tu
în ei, îşi fac păsările cuiburi;
iar cocostârcul
îşi are locuinţa în chiparoşi.
Toate aceste vieţuitoare Te aşteaptă
ca să le dai hrană la vreme;
Le-o dai Tu, ele o primesc.
îţi deschizi Tu mâna
ele se satură de bunătăţile Tale
Îţi trimiţi Tu suflarea de viaţă
ele sunt zidite
şi înoieşti astfel faţa pământului;
Le iei Tu suflarea, ele mor,
şi se întorc în ţărâna lor!
Cine nu vede în acestea
că mâna Domnului
a făcut asemenea lucruri?
Unde este omul înţelept
ca să înţeleagă aceste lucruri?
Mare este Domnul nostru
şi puternic prin tăria Lui;
Priceperea Lui este fără margini!…
Amin!

TEMA II
PĂMÂNTUL

Cine mai are astăzi timp să privească cerul înstelat? Poate i s-ar cere omului prea mult să vorbească despre stele, când el este doar locuitor al Pământului.
Şi totuşi, când Dumnezeu a zis prin profeţia din Daniel: „în vremurile din urmă, cunoştinţa va creşte”, lucrul acesta s-a împlinit pe deplin.
Dispozitive din cele mai sofisticate, computere, sateliţi, radiotelescoape; măsoară, compară cu cea mai mare precizie tot ce se poate spune despre pământ. Ce rămâne un mister, însă, ceea ce nici un creier electronic n-o poate afirma, este legea existenţei sale în univers. Să reflectăm la câteva date despre pământul nostru: această masă imensă, de 6000 miliarde de milioane de tone, stă suspendată în spaţiu fără a se sprijini pe nimic, asemenea unui balon de săpun ce pluteşte în aer. Ce minune! Deşi se învârteşte cu o viteză de 187.200 km/oră; tot ce se găseşte pe el nu este azvârlit de pe suprafaţa lui, ba mai mult, sunt atrase cu forţe de 9,81 kg./cm2. Ce echilibru de forţe!
În această alergare continuă, pământul nu întârzie nici a milioana parte dintr-o secundă, într-o mie de ani. Ce precizie!
O lege ce numai un Creator desăvârşit putea s-o imprime Terrei!
Ştiţi ce s-ar întâmpla cu pământul nostru dacă „s-ar împiedica” în alergarea sa doar o secundă? Tot ce se găseşte pe el ar zbura ca pleava bătută de vânt.
Ştiţi ce s-ar întâmpla dacă forţa de atracţie a pământului ar scădea la jumătate? Omul în mişcările lui s-ar împletici ca un copil care încearcă să meargă, crestele munţilor se vor prăbuşi, maşinile se vor ciocni, iar zidarul nu va reuşi să construiască un zid drept niciodată, nimic n-ar mai putea sta în ordine, în picioare.
Ştiţi ce ar însemna ca Cerul – această pătură de aer ce înconjoară pământul să „se strângă ca o carte ?” Ar fi ca şi cum toţi oamenii ar fi aruncaţi în cuptorul aprins de 7 ori. Această pătură, acest drum al norilor, această cortină ce se deschide noaptea, face ca razele puternice ale Soarelui să nu ardă Terra.
Suntem în căutarea unui răspuns! Cine nu vede în toate acestea că mâna Domnului a făcut asemenea lucruri?
Dumnezeu a pus la dispoziţia omului de la început cel mai eficient aparat, cea mai perfectă lunetă, cel mai complicat computer şi anume:
„Prin credinţă pricepem că lumea a fost creată prin Cuvântul lui Dumnezeu, aşa că tot ce se vede n-a fost făcut din lucruri care se văd.”
De-a lungul istoriei acestei planete, omul n-a vrut să-L creadă pe Dumnezeu pe cuvânt, n-a vrut să privească totul prin credinţă. Pentru a accepta ideea că pământul se învârteşte, sau că este rotund, viaţa unui om (Galileo Galilei), trebuia sfârşită pe rug. Omul era legat de acelaşi egoism moştenit:
1. Să cunoască binele şi răul.
2. 2. Să fie deopotrivă cu Dumnezeu.

Despre Pământ Dumnezeu a lăsat date suficiente despre creaţiunea lui:
– „La început era pustiu şi gol”. Suprafaţa uscatului era o treime de măsură – restul apă. Forma sa era sferică, El însuşi stând deasupra cercului Pământului. Pământul este spânzurat în spaţiu pe nimic. A înconjurat pământul cu o atmosferă numită cer. „A fost o seară şi a fost o dimineaţă”, ceea ce implică existenţa ciclului zi-noapte, anotimpurile.
Cuvântul lui Dumnezeu nu ne opreşte de la cercetare, ba mai mult ne spune că „însuşirile nevăzute ale Lui, puterea Lui veşnică şi dumnezeirea Lui, se văd lămurit, de la facerea lumii, când te uiţi cu băgare de seamă la ele, în lucrurile făcute de El. Aşa că nimeni nu se poale dezvinovăţi!”
Amin!

LĂUDAŢI PE DOMNUL !

Lăudaţi pe Domnul vieţii
Cer şi mare şi pământ
Şi voi zorii dimineţii
Mare este El şi Sfânt!

Lăudaţi-L astre, soare,
Lună. stele, galaxii îngeri, duhuri slujitoare
Mare e din veşnicii

Lăudaţi pe Domnu-n cânturi,
Voi planete-n mers străbun…
Şi furtuni şi mori şi vânturi
Mare este El şi bun!

Lăudaţi-L voi popoare,
Limbi, noroade, seminţii…
Munţi, coline, văi, izvoare
Şi belşuguri şi câmpii…

Lăudaţi pe Domnul, lanuri
Ieri şi azi şi-n viilor…
Ţări, pustiuri şi voi, neamuri
Mare e şi iubitor!

Lăudaţi-L mic şi mare,
înălţimi şi-adâncuri chiar,
Tot ce are-n el suflare,
Să slăvească al Său har!

Lăudaţi-L, Osanale,
Să-I aducem pe pământ…
Voi părtaşi iubirii Sale
Lăudaţi-L, căci e Sfânt!

„Oare prin priceperea ta îşi ia zborul pasărea spre miază-zi?” Toamnă! Pădurea fumegă. Negurile se lasă perdeluind zările. Păsările se rotesc în înalt, se deşiră, iar se strâng şi iar se adună, apoi îşi aleg călăuzele, le pun în frunte

TEMA III – PASĂREA

şi-n vârf de săgeată călătoresc…
Se ridică stolul, sus, sus,
pe apa albastră a cerului
şi ca împinse de un dor tainic,
vorbesc, se şterg din zarea plaiurilor noastre,
se duc!… încotro?…

O lume mai bună, mai caldă, unde ştiu că pot trăi peste iarnă, le cheamă an de an. Ele zboară mii de kilometri de-a lungul coastei mării, deasupra pustiurilor şi stepelor, deasupra oraşelor, satelor, lacurilor şi munţilor, până ajung în Africa, Liban sau Egipt.
Cine le spune că a sosit timpul să plece? Cine le oferă harta drumului ce-l au de străbătut? Ce gând le-a duce înapoi, la acelaşi cuib? Iată o taină pe care mintea omului n-o poate cuprinde!
Berzele – de exemplu, se întorc din Sud la începutul lui aprilie, numai când vremea a început să se încălzească. De obicei, mai întâi sosesc „EI”, recunosc locul din înălţime, şi odată ajunşi, deretică cuibul, pai cu pai, aşteptând ca un îndrăgostit, sosirea partenerului lăsat în urmă. Apariţia lor, a femelelor după câteva zile, regăsirea este cuprinsă de o emoţionantă „îmbrăţişare”, dând din aripi, clămpănind si atingându-şi ciocurile lungi.
Viaţa în doi şi febrilitatea în sărăcăciosul lor cămin ne face adeseori să reflectăm. Ambii soţi sunt preocupaţi de creşterea puilor, educarea lor pentru zbor, grija pentru eventualele pericole, iar când anul trecut de noi se apropie de sfârşit îşi adună odraslele Ia cuib şi ca şi în faţa unui altar de seară, întind gâturile lungi, clămpănind tainica chemare a migraţiei… Ce-am putea răspunde la toate acestea?
Aceeaşi lege, aceeaşi chemare pusă de la început în toate creaturile lui Dumnezeu… Cine poate s-o priceapă?
„Doamne, Tu pe toate le-ai făcut cu înţelepciune şi Pământul este plin de făpturile minunilor Tale”!
Amin.

TEMA IV
FLORILE

Viaţa este o picătură de soare! Fără astrul zilei procesele vitale care se petrec în orice organism animal sau vegetal, ar înceta.
Soarele, acest agregat termo-energetic, degajă o temperatură de peste 14 milioane de grade Celsius. Dar cât îi este necesar Pământului? Cât ajunge pe Terra din această formidabilă energie? Doar a doua milioană parte!
„Culegerea” acestei energii de către toate organismele vii de pe pământ le face să-şi trăiască viaţa după nişte legi ce uimeşte mintea omului.
Să ne luăm pentru puţin timp ochii de la soare şi să ne aruncăm privirea la florile de pe câmp. Fiecare, după soiul lor, fiecare îmbrăcate după portul lor, fiecare cu parfumul specific lor, fiecare se naşte la timpul ei şi trăieşte în ţara ei.
Pentru fiecare soi de flori sau plante, s-a fixai mai întâi un scop – nimic nu a fost creai fără sens! Crinul este graţios, îmbătător la miros, în timp ce muşeţelul, mărunt pe marginea şanţului, le invită să-l aduni pentru un ceai de te vor supăra amigdalele iarna sau dantura.
Dar pentru a se obţine culoarea florii, este necesară montarea în sămânţă a unui bulb a unei fabrici de coloranţi şi a unui decorator, care să aranjeze, să combine în modul cel mai perfect, culorile în petale.
Cine n-a admirat o garoafă sau o panseluţă. Dar mai trebuie ceva: condiţia de viaţă – acea posibilitate de a supravieţui dincolo de coajă! Priviţi cum se „naşte” şi trăieşte o floare:
Mai întâi, sămânţa spulberată de vânt, sau aşezată cu grijă de cultivator in pământ, puţină apă, puţină căldură şi ceva misterios se întâmplă în interiorul ei. .Se umflă, crapă coaja şi un fir verde, plăpând iese; apoi creşte, străbate bulgărele de pământ aşezat peste el, îşi ridică capul semeţ către soare în semn de mulţumire, îşi dedică viaţa, să ne încânte privirile; apoi se pleacă în recunoştinţă şi moare.
Ghiocelul rămâne totuşi un mister pentru savanţi. Cum poale străbate firul verde zăpada şi totuşi să nu îngheţe? Ce-am putea răspunde? Ascultaţi:
Pentru a putea supravieţui gerului, sau unei eventuale ierni mai îndelungate, Creatorul a prevăzut ca în clopoţelul său odată ieşit din pământ, să existe un dispozitiv – un fel de baterie solară – capabilă să capteze razele Soarelui -acumulând căldura şi menţinând-o cu cel puţin 4-5 grade C mai mult decât mediul înconjurător.
Datorită acestui mecanism, unele flori ce cresc în zonele în care ziua este cald, iar noaptea foarte Irig, reuşesc ca în cupele lor să acumuleze temperaturi de 14-18 grade C mai mult decât cea de afară, fapt ce determină ca multe insecte să-şi petreacă noaptea în acest culcuş cu „încălzire solară”
Suntem în căutarea unui răspuns! Priviţi florile de pe câmp şi spuneţi-I pe nume Meşterului care le-a zidit! Aplecaţi-vă şi îmbătaţi-vă cu parfumul lor mirositor!
în faţa lucrărilor Lui, orice meşter rămâne ruşinat şi gânditor.
Doamne, Tu ai făcut toate lucrurile în mod desăvârşit şi ai văzut că erau foarte bune!
Amin!

Psalm CE ESTE OMUL?”
Dar omul?
Ce este omul ca se te gândeşti la el
Şi fiul omului ca să-l bagi în seamă?
Zilele lui sunt ca floarea de pe câmp.
Trece un vânt şi locul pe care-l ocupa
Nu se mai cunoaşte…
Toate zilele lui sunt pline de durere,
Şi truda lui nu este decât necaz.
în sudoarea feţei lui îşi mănâncă pâinea
Până se întoarce din nou în ţărâna pământului…

eşte în mijlocul propăşirii, păcii şi fericirii
Cu coapsele încărcate de grăsime;
Sămânţa lui se întăreşte
Şi odraslele lor propăşesc sub ochii lor.
Dar într-o clipă se coboară în locuinţa morţilor
Este dus la groapă; înaintea lui merge mulţimea,
Şi după el toţi oamenii bocesc, fără să-i poată auzi.
Altul îşi duce viaţa cu amărăciune în suflet.
Uscat şi fără vlagă;
Când moare nu-l mai plânge nimeni.
M-am uitat la toate asupririle care se fac sub cer
Şi iată că cei năpăstuiţi varsă lacrimi
Şi nu este nimeni să-i mângâie.
O, deşertăciune a deşertăciunilor!
Toate lucrurile sunt într-o necurmată frământare
Dar aşa cum se spune:
Ochiul nu se mai satură privind
Şi urechea nu oboseşte auzind.
Totul este deşertăciune şi goană după vânt!…
Când mă gândesc, mă înspăimânt
Şi toată mintea mi se-ntunecă;
Poate un om să aducă ceva bun celui Atotputernic?
Trebuie să poată!
Amin.

TEMA V
OMUL

Ce este omul?
Un animal evoluat dea-lungul timpului, ajuns astăzi la cea mai înaltă treaptă a desăvârşirii?
Sau specia cea mai complexă, cea mai superioară dintre mamifere, ce îşi are obârşia dintr-un fir de praf de cosmic, rătăcit pe Terra? Acest fir de praf ce străbate milioanele de ani de dezvoltare prefăcându-se graţie modificărilor climaterice; acest fir de praf ce nu cunoaşte decât un singur destin, să ajungă „OM”, graţie unei legi conform căreia „nimic nu se pierde, nimic nu se câştigă, ci totul se transformă”; acest fir de praf, ajuns în sfârşit azi, „un bulgăre de ţărână”. OM!!
În articolul unui ziar scris nu de mult „Viaţa este cel mai complex fenomen din natură. El omul, este o parte a naturii, dar însufleţită prin „ceva” ce nu se poate defini încă, denumindu-se provizoriu „Energie vitală”. Această „FORŢĂ” stă în fiecare moleculă constructivă.
Adevăratul vis al omului a fost să reediteze Geneza, nu a materiei şi nici a lui, ci a vieţii.
Ştiinţa recunoaşte caracterul limitat al capacităţii umane şi nu cunoaşte faptul că în orice cunoaştere relativă – precum religia – există un grăunte de adevăr absolut obiectiv ce va fi cunoscut mai devreme sau mai târziu.”
Să încercăm să vedem ce ştie şi ce nu ştie omul despre sine însuşi: Omul este un univers! Şi ne-ar fi foarte greu să-l explorăm acum! Dar să ne oprim doar la marile lui părţi componente.
Cu posibilităţile actuale, să pătrundem în această maşinărie complicată, unitară şi robustă care este omul:
întreaga aparatură a omului este protejată de un înveliş special, cu o suprafaţă de 2 m2, elastic, rezistent la umiditate, frumos colorat ce deţine o sumedenie de funcţii. Cea mai interesantă ar fi plasarea pe întreaga suprafaţă a unor senzori ce analizează şi reacţionează când este în pericol, integritatea corpului; un fel de – avertizor de avarie – ce se montează pe automobile, numai că cel de la om, ştie când este atins de un om bun şi simte durerea unui răufăcător. Aceasta este PIELEA. Pentru a putea fi realizată doar funcţia senzorială a ei, cu dispozitivele electronice moderne, ar fi necesară suprafaţa unui teren de fotbal.
Toată aparatura este purtată de colo-colo, cu ajutorul a două pârghii simetrice, un fel de roţi cărora nu li se tocesc niciodată anvelopele şi ale căror osii nu trebuiesc niciodată unse. Cele două picioare îşi schimbă direcţia fără volan si răspunde la comenzile date cu cea mai mare rapiditate. Apoi două pârghii articulate mari ce se termină fiecare cu câte 5 pârghii mai mici, se găsesc fixate în partea superioară a corpului. Nişte fire de carne – muşchii – un fel de cablu de oţel – fac să se rotească la orice unghi şi să prindă obiectul din orice poziţie. Ce ar putea fi mai necesar ca mâinile, omului?
Partea cea mai voluminoasă a maşinăriei omului este TORACELE – un fel de combinat industrial – în care se prelucrează, se ansamblează şi se distribuie toată materia primă introdusă în el. După ce este sfărâmată de un malaxor – dinţii – este dirijată pe o bandă transportoare – numită esofag spre o uzină de prelucrare – stomacul – unde sosesc din diferite părţi agenţii chimici de prelucrare – numiţi sucurile gastrice; iar după aceea, o parte este ambalată şi aşezată în nişte magazii, iar restul pe „calea sângelui” circulă să hrănească tot organismul.
Tot aici se află o pompă – un fel de „perpetuum mobile” perfect, mişcându-se în virtutea impulsului de la început. Fără oprire, zi şi noapte, face să curgă ca Dunărea prin braţele ei, cei 4-5 litri de sânge, irigând toate canalele ce străbat întreg corpul.
Într-o viaţă de om mica pompă, inima – este în stare să umple bazinul lacului Cişmigiu.
Deasupra corpului stă şi conduce – capul un fel de com¬puter electronic, ultramodern, ce este conectat de întreg corpul printr-o reţea foarte fină de fire numită NERVI, prin care recepţionează, analizează şi comandă toate operaţiile.
Microprocesorul – adică creierul – este cea mai fantastică piesă ce se găseşte în corp şi a vorbi mult despre el ar însemna să ne permitem prea mult.
În partea frontală, capul este prevăzut cu un aparat de filmat stereoscopic telecomandat. Ochii, aceste terestre către lume, imprimă ireversibil color mesajul reflectat al obiectelor înconjurătoare în camera obscură a creierului, unde sunt developate, prelucrate, apreciate şi depozitate într-un set de imagini ce nu se deteriorează. Tot capul deţine cea mai perfectă sală acustică, sonorizată cu două receptoare stereofonice, multidirecţionale, ce pot percepe sunete în banda 500-2000 Hz. URECHEA – acest canal de sunet vine să perfecteze filmul vieţii cotidiene.
Dacă vrem să vedem cum se înregistrează, cum se selectează, cum se memorează tot ce percepe urechea, sau cum se şterge (uită) o melodie şi se imprimă alta, ne-am strădui zadarnic… Reflectaţi doar la un singur lucru!: Pentru a realiza cu ajutorul celor mai miniaturizate componente electronice, numai această funcţie a creierului, suprafaţa pieselor ar ocupa suprafaţa Bucureşti-Iaşi!
Ştiinţă atât de minunată este mai presus de puterile noastre şi este prea înaltă ca s-o putem prinde! Pentru a răspunde întrebării pusă la început, ce este omul? Noi spunem: „Şi Dumnezeu a zis: Să facem pe om după chipul şi asemănarea noastră… şi a făcut pe OM din ţărâna pământului, i-a suflat suflare de viaţă în nări şi astfel s-a făcut un suflet viu…”
Ţărână prelucrată de mâna unui minunat Maestru , sau mai bine spus, o picătură de divin cu o destinaţie specială. Nu putem decât să admirăm această operă şi să preamărim concepţia.
Amin.

ÎNTOARCEREA

Sunt firul de praf de pe cumpăna timpului
Din picătura de apă din vadra veşniciei
O şuviţă de fum în puterea vântului
Un abur ce piere ca să nu mai fie…

Sunt umbra clipei desprinsă din orologiul firii
Un bob de nisip din clepsidra iubirii
Sunt stropul de tină, din care, minune!
Ai semănat aluatul veşniciei…

Am străbătut pustia răzvrătirii
Arşiţa de nisip mi-a topit plumbul firii,
Iar stelele priveau cu ochi de foc
Şi-nţelegeau durerea răzvrătirii.

Am pribegii pe la fântâni crăpate
Prin munţi, prin văi adânci şi locuri neumblate
Am sorbit oboseala cu tălpi însângerate
Aici am căzut zdrobit de glia-nverşunată.

Târziu, când am privit spre cerul-înfăţirii
Ce curcubeu, ce astre, ce caste-a nemuririi
Tu m-ai străfulgerat cu clocotul iubirii
Şi ai cântat cu mine duetul Mântuirii.

ÎNCHEIERE

Va veni o zi când omul va trebui să-şi
plece privirea semeaţă
Şi îngâmfarea lui va fi smerită.
Oamenii vor intra în crăpăturile pământului
Şi vor striga la stânci să cadă peste ei
De frica Acelui Atotputernic.
Căci Dumnezeu va aduce la judecată orice faptă.
Şi judecata aceasta se va face cu privire
La toi ce este ascuns: fie bine, fie rău;

„Du-te acum”, zise Domnul,
de scrie aceste lucruri pe o
tăbliţă
Şi sapă-le într-o carte
Ca să rămână până în ziua de apoi,
Ca mărturie pentru vecie şi în veci de veci
Evanghelia aceasta va fi propovăduită în toată lumea.
Ca să slujească de mărturie tuturor neamurilor
ATUNCI VA VENI SFÂRŞITUL!
încă puţină, foarte puţină vreme,
Şi Cel ce vine va veni
Şi nu va zăbovi.
Atunci orice ochi va vedea şi va înţelege
Că Dumnezeu este CREATORUL CERULUI ŞI AL
PĂMÂNTULUI.
Un glas de gloată va zice:
„ALELUIA, ALELUIA, A DOMNULUI DUMNEZEULUI NOSTRU ESTE PUTEREA, MĂRIREA ŞI SLAVA!”
Amin!

deAndrei Spiridon

Ideal

Ideal.doc
Ideal.doc
Ideal.doc
100.0 KiB
133 Downloads
Details

I D E A L

CUPRINS:

1. Deschidere: 526 Luminezi tu oare?
2. Rugăciune
3. COR: Stăm iar împreună
4. Introducere –
5. Poezie: Am înţeles –
6. Tema I –
7. COR – Sfânt, sfânt, sfânt
8. Tema II: Caut un ideal –
9. Tema III: John Rockefeller –
10. Tema IV: Blaise Pascal –
11. Tema V: W.A.Mozart –
12. Tema VI –
13. Tema VII –
14. Tema VIII –
15. Poezie: Rămâi la datorie –
16. COR – 5 Dacă
17. Experienţă
a. Muler –
b. Grace –
c. Semnelweis –
d. Franklin –
e. Desmond Doss –
f. Schweitzer –
18. COR – 113 Au fost eroi
19. Apel –
20. Poezie: Alege –
21. Închidere: 146 Aprindeţi lumina voastră
22. Rugăciune
23. COR: Sunt prietenul Împăratului
24. Postludiu – ieşire

Deva, 13 ianuarie 2007
INTRODUCERE
„Cuvintele Eclesiastului… Un neam trece, altul vine, şi pământul rămâne veşnic în picioare. Toate lucrurile sunt într-o necurmată frământare aşa cum nu se poate spune. Ele aleargă necurmat spre locul de unde pornesc, ca iarăşi să pornească de acolo. Ce a fost, va mai fi şi ce s-a făcut se va mai face: nu este nimic nou sub soare”. Ecl. 1:1.4.7-9
O lume frământată, obosită…
Un pământ blestemat…
De 6000 de ani, neam după neam, oamenii aleargă, se agită din zori şi până în noapte, din leagăn până la mormânt… Priviţi – ce-am văzut noi, au văzut şi înaintaşii noştri: această lume frământată, obosită de cursele ei milenare, în căutare… care a cărui lucru? A cărui scop?
Dacă opriţi un om de pe stradă, întrebându-l, ce caută, care este scopul vieţii, vă va răspunde ce răspundem cu toţii:
– „Caut ceva mai bun…”
– „O ţintă mai bună – un ideal”
Hoţ sau milionar, rob sau stăpân, rege sau vagabond, fiecare după filozofia lui, caută „mai binele” – fiecare se străduieşte să atingă un final, un scop bănuit al vieţii.
Privind la ei, noi, creştinii, prea adesea i-am luat cu uşurinţă, după aparenţe. Căutarea lor are totuşi pentru noi o însemnătate. Oamenii aceştia mânaţi de o căutare, ştiţi – se aseamănă cu noi. Ne pot învăţa pe noi, mai tineri ca ei, câte ceva despre idealuri. Din experienţa lor, putem afla cărări înfundate, ori gropi, ori un viitor mort în faşă. Vieţi care se pierd!…
În loc să-i osândim mai dinainte, precum fariseii, vrem să ne apropiem de ei şi să-i întrebăm despre povestea vieţii lor. Şi ascultându-i – tainele se fac cunoscute, negurile se risipesc, şi în lumina cunoştinţei aflăm că în fiecare din aceste vieţi se afla odată – UN IDEAL.
TEMA I

Vă miraţi probabil, să aflaţi că hoţul, când fură, fură pentru „idealul” care şi l-a ticluit. Că ucigaşul, când îşi îneacă mâinile în sânge, o face pentru un „mai bine” pe care speră să-l afle prin crimă. Că regele şi vagabondul îşi perpetuează starea în care se află, pentru răsplata unui ideal atins şi că nu există om – cât de rău – pe faţa pământului, care să nu nutrească, în felul lui propriu, un aşa zis „gând bun”, UN IDEAL închipuit.
Vă miraţi, desigur: „Cum? Idealuri care să sfărâme, să ruineze, să spulbere vieţi şi speranţe, în loc să le zidească? Şi noi, care credeam că idealul…”
Pentru această problemă ivită, pentru nelămurirea trezită în jurul idealului, pentru că suntem creştini şi vrem să înţelegem toate, de aceasta ne-am aplecat asupra acestui subiect şi prin puterea Duhului Sfânt, sperăm să-i găsim dezlegarea. Iar pe toţi cei ce însetează după o deplină lumină în aflarea adevăratului şi unicului ideal, îi întâmpină făgăduinţa:
„Căutaţi şi veţi găsi…” (Matei 7:7).

TEMA II

În mulţimea care mă înconjoară, în preocupările ce le zăresc în feţele oamenilor, găsesc o lume pestriţă de idealuri. Am pornit în căutarea celui mai bun (ideal). Dacă aş avea urechi să aud strigarea lor, m-ar asurzi larma pe care ar isca-o căutând, care mai de care, să mă convingă să-l aleg pe el.
Văd oameni fascinaţi de zornăitul banilor, văd sticle desfundate, invitând amatorii de senzaţii tari. Afişe mari, făcând reclamă vreunei stele de cinema. Oameni bine îngrijiţi, prea plini de ei, strada zgomotoasă, furnicând de maşini luxoase, vitrine etalând modele şi culori de „ultimul răcnet”. Vuetul stadioanelor, aclamând pe vreun erou al zilei, ziare, ştiri, modă… toate, în limba lor, mă cheamă, mă invită să mă împărtăşesc cu o viaţă plăcută, lejeră, de dorit!

– „Vino, fiu al nostru, şi-ţi vom da fericirea…”

Eu, creştinul, le văd, le aud pe toate… Cumpănesc: să fiu bogat?… să fiu vestit?… să-mi văd chipul pe ilustrate şi numele şoptit cu adorare?… sau poate un savant de renume, inventator celebru…, sau un binefăcător al omenirii?… şi multe altele…
Lista-i lungă… să ne oprim o clipă. Lumea, nu este numai o listă de idealuri; este şi un câmp de experienţe. Mii şi mii de înaintaşi au trecut pe aici. Viaţa lor ne e o carte preţioasă care vorbeşte nu numai de începutul lucrurilor, ci mai cu seamă de sfârşitul lor… Sfârşitul lor…

Nu e mai bine ca să ascult mai întâi experienţa lor şi apoi să aleg?
Atunci să urmărim experienţa câtorva oameni:
TEMA III

Cu mai mult de un veac şi jumătate în urmă, un tânăr ambiţios s-a jurat să ajungă bogat. Muncind pe brânci, uitând de tinereţe, la 30 de ani îşi câştigă deja un nume: JOHN ROCKEFELLER
Afacerile „aurului negru” (petrolul) l-au înavuţit repede. La 33 de ani, ajunge milionar, la 43 de ani conduce cea mai mare afacere din lume, la 53 de ani, el, Rockefeller, „regele petrolului” deja era miliardar. Vă place istoria?… Ascultaţi continuarea!
Într-una din nopţi, aşteptând în zadar să vie somnul, gândurile celui mai bogat om din lume, s-au oprit… asupra lui însuşi:
„Tu miliardarule, nu cumva te-ai înşelat? Pe deoparte – miliardarul – iar pe cealaltă… un trup obosit, o faţă despuiată de orice fir de păr, ca a unui spân, riduri adânci, schimonosind trăsăturile, un stomac bolnav, o bătrâneţe înainte de vreme şi o viaţă – de fapt irosită… Ce să fac cu miliardul?…”
Sufocat de bogăţie, nefericitul Rockefeller ajunse la concluzia că banii nu-i puteau da pace, nici bucurie. Dintr-un gest disperat, din acea clipă, începu să împartă donaţii în dreapta şi-n stânga… Voia, sărmanul, să-şi salveze ultimele zile de povara milioanelor. În schimbul lor, voia altceva… căldura oamenilor…
Sfârşitul experienţei celui mai bogat om din lume îmi dă de gândit.
„Căci, drept vorbind, ce folos are omul din toată munca lui… nu este decât necaz…” Eclesiastul 2:22.23.
Într-adevăr… trist ideal.
Să cercetăm mai departe şirul idealurilor:

TEMA IV

Ai vrea să fii savant?
Ascultă atunci experienţa unui adevărat savant, dintre cei mai mari, pe nume: BLAISE PASCAL.
Cunoscut ca un copil minune, uimise pe toţi cei din timpul său – din veacul al XVII-a. La numai 16 ani inventează primul calculator din lume, scrie cărţi… Succesele lui continuă. Adaugă descoperire după descoperire. Faima se măreşte tot mai mult. Dar la 21 de ani, tânărul geniu îşi întrerupe drumul său spectaculos… În mod hotărât, pune pana jos, părăseşte laboratorul şi ştiinţa, ca să nu se mai întoarcă niciodată la ele! Ce se întâmplase?
Marele Pascal ajunsese la convingerea că ştiinţa nu-ţi poate da nici fericire, şi nici mântuire. Auzi?… Mărturia unui mare savant îţi atrage atenţia că ştiinţa nu poate fi un ideal.
„Mi-am pus inima să cunosc înţelepciunea dar am înţeles că şi aceasta este goană după vânt.” (Eclesiastul 1:17)

TEMA V
Sau… tu poate zici:
– „să fiu artist celebru… mă atrage scena”
Îţi amintesc atunci că acela care la 35 de ani, cu tinereţea ruinată, el, celebrul compozitor: WOLFGANG AMADEUS MOZART, murea în mizerie, surâzând amar visurilor înşelate. Lui – celui mai mare dintre cei mari – ce i-a dat arta?
El e doar un simbol; ca toţi marii artişti, până la urmă, au ajuns că cânte nefericirea şi regretul.
Dar priveşte şi la marii sportivi. Îi vezi? Când ajung culmea succesului, când le e viaţa mai plăcută, vin alţii, mai tineri ca ei, şi le răpesc gloria atât de greu câştigată. Şi ştiţi că nu există durere mai mare decât: „să pierzi”?
Privindu-le pe toate, şi gustând rând pe rând din nectarul frumoaselor „idealuri” ale lumii, cum nimeni n-a mai gustat, încărcat cu experienţa unei vieţi de împărat, înţeleptul de pe vremuri găsea că toate, toate ale lumii sunt false.
„O, deşertăciune a deşertăciunilor, zice Eclesiastul, o deşertăciune a deşertăciunilor! Totul este deşertăciune.”
Mi-am pus inima să cercetez şi să adâncesc tot ce se întâmplă sub soare.
Am zis inimii mele: „Haide! Vreau să te încarc cu veselie, şi gustă fericirea.
Am hotărât în inima mea să-mi veselesc trupul cu vin… şi să stărui astfel în nebunie…
Am făcut lucruri mari: mi-am zidit case, mi-am sădit vii… mi-am strâns argint şi aur şi bogăţii ca de împăraţi şi ţări. Mi-am adus cântăreţi şi cântăreţe…
Am ajuns mare, mai mare decât toţi cei ce erau înaintea mea…
Tot ce mi-au poftit ochii, le-am dat.
Apoi când m-am uitat cu băgare de seamă la toate lucrurile pe care le făcusem, am văzut că în toate este numai deşertăciune şi goană după vânt, şi că nu este nimic trainic sub soare.
O, deşertăciune a deşertăciunilor!… totul este deşertăciune.” Eclesiastul 1:2.13.14; Ecl. 2:1.3.4.8-11

TEMA VI
Şi cum fraţilor? Să nu existe nici un ideal atunci? Să fie viaţa omului doar o umbră? Să fie soarta omului o goană nebună după vânt?
Credeţi dumneavoastră asta? Când mii şi mii au mărturisit astfel şi când alţii le continuă şi astăzi mărturisirea? Când viaţa şi moartea lor însorită ne poartă în întâmpinare, ca porumbelul lui Noe, un ram de măslin, prin care ne vestesc o lume mai bună?…
Cu siguranţă, lucrurile nu se sfârşesc aici.
Căci dacă e numai deşertăciune sub soare, dincolo de soare? Dincolo de soare… e Dumnezeu
TEMA VII
„Şi lumea şi pofta ei trece…” (1 Ioan 2:17)

„Pe piatra funerară a unui mormânt dintr-un vechi cimitir, un înţelept a pus să i se sape următorul epitaf: Aici zace – idealul”…

Înaltă cugetare!

Adevărul ei îl regăseşte ori de câte ori parcurgi istoria. Cele mai ilustre nume, vârfurile culturii şi ale geniului… au murit şi au dus în mormânt odată cu ele – şi idealurile lor.

Idealuri moarte!
Cu atât mai trist, cu cât erau atât de promiţătoare.

Da… Pentru că oricine îşi zideşte idealul pe sine însuşi, pe „eul” său, nu face altceva decât să ia ca temelie o viaţă sortită nimicirii, un pumn de ţărână pieritoare.

Şi ce i se întâmplă omului – adică „temeliei” – precum slăbirea, îmbătrânirea, ruinarea şi moartea – la fel i se întâmplă şi idealului, ce sfârşeşte obligatoriu cu prăbuşirea.

Am ajuns într-un punct când trebuie să lămurim câteva din chestiunile privitoare la „ideal”. De fapt ce este „idealul”? Cu siguranţă o culme, dar nu oricare culme. Nu culmea răutăţii sau a fărădelegii, ci o culme – şi cea mai înaltă – a binelui, a adevărului! Pragul maxim al năzuinţei vrednic de atins.
Fiind el însuşi întruchiparea adevărului, idealul trebuie să fie bun pentru oricine şi oricând. Adevărul e acelaşi, nu se schimbă, nu piere! Şi idealul, fiind adevăr – în mod necesar rămâne şi trebuie să rămână acelaşi în orice timp, în orice loc şi situaţie. Înţelegeţi? Orice ideal, care piere nu este un ideal, ci un idol! Mult asemănător cu idealul, idolul este şi el o culme. Spre ea însă urcă şi râvneşte patima păcatului.

Idolii, cum aţi văzut, sunt mulţi. Dar toţi seamănă între ei.

Ştiţi dumneavoastră care este trăsătura comună, elementul comun tuturor idolilor? După cum casele se înrudesc mai întâi prin folosirea aceloraşi materiale de construcţii (beton, ciment, cărămizi, ţiglă, lemn, etc.) tot aşa: toţi idolii sunt „fraţi” între ei pentru că sunt zidiţi fără excepţie cu aceleaşi cărămizi ale egoismului, a poftei, a orgoliului. Diferă doar mărimea forma… Dar în fond sunt aceeaşi.

Descoperirea aceasta este deosebită: împrăştie lumini în orice înţelegere.

Văd lumea, văd idolii – cu alţi ochi – prin aceea prismă a sfârşitului lor.

TEMA VIII

„Căci tot ce este în lume: pofta firii pământeşti, pofta ochilor şi lăudăroşia vieţii, nu este de la Tatăl, ci din lume. Şi lumea şi pofta ei trece…” (1 Ioan 2:16.17).

Da! Idolul – moare odată cu moartea celui păcătos. Nu are viaţă. Renumele, faima, afişul, bogăţia, poftele… toate ţintele pe care le-am urmărit până acum, nu au fost în adevăr idealuri, ci idoli cu chip de ideal. Înţeleptul a greşit când a scris pe piatra mormântului său acele cuvinte. Corect ar fi fost, (în loc de):

„Aici zace – idealul”,

„Aici zace… idolul”.

Cât de limpezi par lucrurile acum. Promisiuni mincinoase, curse pentru cei ce n-au cunoştinţă, „venin îndulcit”… Au înşelat pe mulţi – şi vor să ne înşele şi pe noi… Dar noi nu vrem a avea de a face cu idolii! Noi am pornit să căutăm idealul. Pe el vrem să-l găsim. Pe cel mai bun dintre toate!

„Şi ce să facem să-l găsim?”

E un răspuns atât de simplu: să ridicăm mai întâi ochii de la cele pieritoare, căci ce piere – nu e adevărat. Să înălţăm privirea dincolo de soare. Vom găsi acolo pe Dumnezeu. Adevărul.

1 Ioan 4:8: „Dumnezeu este iubire”.

Înţelegeţi: dacă iubirea este adevărul, dacă numai iubirea poate vedea, dacă numai din iubire înfloresc idealuri, dacă ea, iubirea, este chiar „cărămida” zidirii idealurilor… atunci lăsaţi iubirea să inunde inimile voastre, lăsaţi iubirea să se reverse, să curgă larg în afară. Îndreptaţi-vă şuvoiul iubirii voastre către aproapele, semenul dumneavoastră, prieten ori vrăjmaş. Şi atunci, în voi se va săvârşi o minune: ochi până atunci neştiuţi, ochii iubirii se vor deschide şi vor găsi o lume mai bună, o lume nepieritoare, vor afla în ea nenumărate idealuri. Ele vor fi ale voastre!

Atunci, orice s-ar întâmpla, orice ar veni, fie moarte, fie necaz, văzute sau nevăzute, idealul nostru va rămâne, căci este iubire, şi „iubirea – nu va pieri niciodată” (1 Corinteni 13:8)

Iar acei care au făcut proba acestui adevăr, eroii idealurilor înalte, punctează în noapte drumul care aşteaptă să fie parcurs şi de noi. Pe aceşti eroi, îi vom cunoaşte în veşnicii. Azi, e destul să privim la faptele lor.

Din marea mulţime stau pildă câteva. Ascultaţi-le, în cele ce urmează. Mari sau mici, nu uitaţi: ele pot fi şi ale noastre:

EXPERIENŢĂ I

Apocalipsa 7:9: „Şi m-am uitat şi iată că era o mare gloată…”
Eroii idealurilor înalte…
Când atâţia te împresoară este greu să alegi… Şi-i tot atât de greu să treci peste faptele lor mici, ca să păstrezi doar pe cele mai reprezentative.
Ne scuză însă un gând: că nu pe ei vrem să-i află, ci idealurile lor…
Priviţi un gigant. E omul care l-a pus pe Dumnezeu la probă şi a câştigat: e GEORGE MÜLER.
Cel care acum 100 de ani, fără nici un ban în buzunar, din punct de vedere financiar „legat de mâini”, având doar ochiul credinţei deschis, a adunat, a întreţinut şi a educat, pe cheltuiala Domnului, 121.683 de orfani şi vagabonzi ai bătrânei Anglii. E cu atât mai mare realizarea lui cu cât a lucrat într-un mod neobişnuit.
Iată: la 31 de ani – când anunţă public întemeierea primului orfelinat, pe cont propriu – nu are nici o leţcaie… N-are bani, dar are credinţă. Nu cere nimănui nimic, doar Domnului cu îndrăzneală. „Dacă-i a Domnului iniţiativa, s-o rezolve El.”
Şi la câteva luni, funcţionează prima clasă cu 30 de orfani.
Aceeaşi metodă, metoda credinţei, o foloseşte cu încăpăţânare, atunci când, voind să ridice cel de-al doilea orfelinat, strigă la Domnul 36 de zile, cu post şi rugăciune, până primeşte peste aşteptările lui, de la necunoscuţi, capitalul necesar. Zi după zi, aceeaşi experienţă: „Doamne, mâine nu vom avea pâine…” Şi deja seara, soseşte pâinea pentru 3000 de copii!
„Doamne, mâine nu vom avea căldură…” Şi seara duduie focul în vatră.
A avut ambiţia să nu ceară decât Prietenului său, Dumnezeului viu!
Şi atunci când se vede nevoit să-şi oprească lucrările celui de-al patrulea cămin, din lipsă bănească, parcă în ciudă anunţă că va deschide încă două! Cel ce îndrăzneşte prin credinţă – va primi ca şi el. lucrarea şi numele său au ajuns proverbiale! (Amănunte în plus – veţi găsi în cartea „Vieţi de oameni”.)
Pentru acum, reţineţi doar imaginea acestui colos, care, în măreţia umilinţei sale, nu a acceptat să fie măcar odată fotografiat. George Müler – erou al credinţei.
EXPERIENŢA II
Toamna anului 1838 înscrie în paginile de aducere aminte – o faptă memorabilă şi numele unei fete: GRACE DARLING.

În acea noapte furtunoasă ce bântuia Nordul Angliei, vechiul far de pe coasta stâncoasă strălucea cu putere. Grace Darling, mai mult decât o cerea datoria, stătea neclintită de veghe în turnul tatălui ei. Spre zori, o corabie, luată de vijelie, se sfărâmă de stânci. Cei mai mulţi au murit. Câţiva scapă cu barca de salvare. Nouă inşi însă, împreună cu sfărâmăturile vasului, rămân agăţaţi de stâncile ucigătoare.
Valurile îi spală din nou şi din nou… Prin pâcla ceţii, Grace a văzut totul. Să nu facă nimic?…
După o scurtă rugăciune, îşi cheamă, aproape îşi obligă tatăl – un încercat lup de mare – să pornească cu barca spre a o însoţi către locul catastrofei. Prin mii de primejdii, iată-i ajunşi.
Şi cu tăria ce numai iubirea o poate da, Grace se avântă în valuri, urcă stânca şi-apoi, rând pe rând, coboară pe toţi cei 9 naufragiaţi în mica lor barcă. Peste orice aşteptare, cu ajutorul lui Dumnezeu, debarcă cu bine.

Eroii pot muri, căci faptele lor – trăiesc.
Grace n-a primit onoruri, nici recompensa oferită. A rămas mai departe la far, cu părinţii ei. Noaptea aceea însă, a răscumpărat totul, chiar şi moartea ei timpurie, căci în urma răcelii contractate atunci, Grace s-a stins curând, de ftizie (tuberculoză)…
Grace Darling – un nume…
Grace Darling – erou al faptei…
EXPERIENŢA III

Iubirea nu poate rămâne indiferentă.
În Viena anilor 1840, într-o sală de naşteri din 12 femei internate, 11 mureau în mod obişnuit. Făceau febră mare şi asta le lua viaţa. Din 12, o singură femeie supravieţuitoare? Incredibil.
Un medic tânăr, sensibil, pe nume: IGNATZ SEMMELWEIS, nemaiputând îndura chinul mamelor la care se făcea zilnic martor, împovărat de răspunderea pe care şi-o simţea, se dedică cu înverşunare cercetării cauzei acestei situaţii tragice. Zile, luni, ani, neobosit, adună fapte şi observaţii, ca la capătul a câţiva ani, să descopere, în sfârşit, taina. Era vorba de o infecţie banală, datorată necunoaşterii până la acea dată, a fenomenului transmiterii microbilor prin mijloace neigienice.
Drept urmare, el a introdus practica spălării mâinilor şi a sterilizării instrumentelor medicale. Rezultatul a fost uimitor. În salonul dr. Semmelweis nu mai existau cazuri mortale.
Reacţia colegilor săi a fost însă neaşteptată. Mânaţi de invidie, cu reputaţia zdruncinată, au prins ură pe tânărul Semmelweis şi au izbutit să-l dea afară din spital.
V-aţi întrebat oare: de ce, dintre atâţia zeci de medici, numai unul a aflat misterul?
Când adevărul s-a dovedit, de ce zecile de medici l-au lepădat?
Explicaţia este: IUBIREA… prezenţa sau lipsa ei.
Iubirea nu poate rămâne indiferentă.
Ea nu poate să nu acţioneze şi să nu smulgă lucrurilor ascunse, cunoştinţa liberatoare. Oricât ar costa, iubirea plăteşte tot…
Prin Ignatz Semmelweis, o cunoştinţă vindecătoare a fost dăruită lumii. Plata, n-a fost mică.
Izgonit de invidia confraţilor, torturat de ecoul strigătelor femeilor muribunde, copleşit de nerecunoştinţa lumii, tânărul medic n-a putut suporta situaţia.
Cel ce fusese numit „salvatorul mamelor”, moare de tânăr într-un sanatoriu de boli nervoase. Dar, ce contează – iubirea a învins. Iubirea a câştigat cunoştinţa, iar timpul – a recunoscut-o.
Ignatz Semmelweis – erou al cunoştinţei.
EXPERIENŢA IV
Există însă şi acte de eroism care izbesc mai puţin privirile atunci când luptele sunt lăuntrice, cu un vrăjmaş mai îndărătnic decât furtuna sau microbii, şi care este firea omului.
O filă de jurnal al marelui Benjamin Franklin înscrie ziua unei mari bătălii, de mult începută şi încă nedecisă. Un citat din jurnalul lui: „M-am hotărât să observ cu tărie, greşelile ce le săvârşesc…”
Ce vrăjmaşi îi stau în faţă:
– neînfrânarea,
– nerăbdarea,
– puţina evlavie şi toate câte le însoţesc pe ele.
Într-adevăr, ţinta lui Franklin este un ideal mai greu de escaladat decât stânca, pentru că obstacolul se înnoieşte zi cu zi.
Nu e întâmplător faptul că această filă e scrisă de savantul, diplomatul, dar mai cu seamă creştinul Benjamin Franklin, de marele bărbat al lumii. Cei ce se ocupă cu sinele sunt numai oameni aleşi. Caracterele mici, mărunte, satisfăcute cu un „blid de linte” ca Esau, nu cunosc nici înălţimile acestea şi nici cărarea către ele. Vă întrebaţi: „Dar oare Franklin le-a biruit?” Un fapt este sigur: Nu se poate, ca acela ce şi-a propus ca metodă deviza: „Imită pe Isus”, – căci aceasta a fost metoda lui Franklin – nu se poate ca acela să nu biruiască.
În acelaşi jurnal, o altă filă, poartă spre slava lui Hristos, mărturia puterii Sale. Citat: „Am fericirea să văd o pagină de observare a virtuţilor fără nici un semn de dezaprobare”. Biruinţă!
Firea veche – vrăjmaşul – a cedat!
Cine biruieşte aici, ca Benjamin Franklin, este erou al caracterului.
EXPERIENŢA V

Printre întâmplările celui de-al doilea război mondial, se distinge un episod intitulat „episodul Desmond Doss”.

În mijlocul brandurilor, al exploziilor, a strigătelor de ajutor, un tânăr din armata americană îşi face turul obişnuit pe frontul Indochinei. Fără altă armă decât trusa de prim-ajutor, el înfruntă la orice pas rânjetul morţii.

Ce caută el aici? Dacă poartă numele de AZŞ, ce l-a mânat încoace?

Aici sunt fraţii lui de limbă, de neam. Domnul i-a încredinţat o misiune pentru ei, iar medicul adventist Desmond Doss s-a hotărât s-o ducă până la capăt.
La o ofensivă de ocupare al unei poziţii întărite, trupele americane sunt cu furie aruncate înapoi, o dată, de două ori, de trei ori…
Din rânduri, lipsesc soldaţi, gradaţi, ofiţeri. Focul inamicului nu conteneşte. Răniţii sunt acolo, sub tirul artileriei…
Va merge Desmond… singurul medic care a mai rămas întreg.
În ciuda ordinului comandantului, Desmond porneşte, dispare printre liniile inamice, şi la 10 minute apare din nou. Poartă cu el alţi doi răniţi.
Dispare din nou. Focul parcă s-a înteţit iar… „nu există iubire mai mare, decât, ca cineva să-şi dea viaţa pentru prietenii săi” (Ioan 15:13).
Fratele nostru lucrează neîntrerupt, salvând zeci de răniţi.
Parcă ar fi ocrotit de mâini îngereşti. După mărturia ulterioară a unor prizonieri japonezi, toate gurile de foc îl urmăresc doar pe el. Un altul mărturiseşte: „De mai multe ori l-am prins în cătare, odată chiar la câţiva metri de tranşeea noastră… Dar nu-mi explic de ce, cu toate că voiam cu tot dinadinsul, degetul de pe trăgaci nu mă asculta!”.
Într-un moment dat, Desmond este rănit. Cade în inconştienţă. La câteva ore, când seara acoperă câmpul, câţiva sanitari îl găsesc. Este suit pe o targă spre a fi grabnic transportat la postul de prim ajutor. Între timp, îşi revine.
Şi văzând pe un altul într-o stare mai grea ca el, ordonă să fie dat jos de pe targă şi să se efectueze schimbul. Leşină din nou. Până la urmă totuşi este salvat.

Întâmplarea a făcut mare vâlvă. De altfel, aceasta a fost doar o parte din experienţa sa bogată. Numele lui Desmond Doss, medic, a ajuns un simbol al regimentului său… Când revine în patrie, însuşi preşedintele Statelor Unite, îi decernă în premieră, cea mai înaltă decoraţie a Statelor Unite.

Prin credincioşia faţă de Cuvântul lui Dumnezeu şi faţă de om, Desmond Doss este dovadă că AZŞ sunt în cel mai înalt sens al cuvântului: iubitori de patrie şi neam.

Când vorbim de Desmond Doss, vedem un erou al iubirii de fraţi.

EXPERIENŢA VI

Să privim, un ultim portret.

Dincolo de părul alb, de trăsăturile frumoase ale feţei, este Albert Schweitzer.
Un apostol – în vremi neapostolice.
O inimă, care a bătut pentru negrii lui dragi, pentru leproşii săi în mijlocul cărora a venit să-şi dăruiască fiinţa…
Urmaş îndepărtat al hughenoţilor, bătrânul a înnoit imnul lor misionar.

Când a înţeles chemarea jertfirii de sine avea 30 de ani, era profesor universitar cu 3 doctorate: în teologie, în filozofie şi în muzică.
„Dar ce pot oferi lumii în schimbul fericirii pe care o am?” – se întreba el. „Mă pot oferi pe mine, viaţa mea, muncind pentru vindecarea celor ce suferă.”

Se socoteşte destul de tânăr, să facă a IV-a facultate: medicina. Şi apoi, pastorul, filozoful, muzicianul şi medicul Albert Schweitzer porneşte ca sol al iubirii de oameni în jungla Africii.

Destinaţia: Gabon. Localitatea: Lambaréné. Împreună cu soţia lui, tovarăşul aceloraşi năzuinţe, ridică o baracă, îşi scot trusa medicală, şi tăcuţi, fără glas, împart darul iubirii. Curând, „bunul vrăjitor” – cum a fost numit de negrii, este cunoscut ca prietenul tuturor.
Tot ce adunase, a investit în spitalul lui improvizat. Tot ce câştigă, merge către spital. Este între negrii. Le şterge lacrima, şi-i învaţă apoi să cânte despre ţara minunată.

„Când un bolnav vindecat îmi strânge mâna, simt profunda semnificaţie a expresiei: suntem fraţi cu toţii.”

La 53 de ani, i se decernează premiul „Goethe”. Albert Schweitzer este fericit. Cu aceşti bani poate deschide o leprozerie, o maternitate şi o creşă. E fericit că poate lucra pentru Dumnezeu şi pentru oameni.

În sfârşit, în anul 1953, la 78 de ani, i se decernează cea mai înaltă distincţie: „Premiul Nobel pentru pace”.

El nu-şi schimbă hotărârea. Nici un ban nu va fi al lui. Lambaréné ajunge curând un sat – spital. Şi în ziua când împlineşte 80 de ani, bolnavii săi, din dragoste, îi pregătesc o serbare. În deschidere cântă un cor de leproşi. În inima bătrânului e bucurie… doar sunt dragii lui copii.

Aceasta este experienţa unui om, cu „O” mare.

Acum, când Albert Schweitzer nu mai este – a murit la 90 de ani – ce avem de spus? Noi, urmaşii lui i-am descoperit taina vieţii?

„Căci, dacă ne iubim unii pe alţii, Dumnezeu rămâne în noi şi dragostea Lui a ajuns desăvârşită în noi” (1 Ioan 4:12).

A P E L

„Şi noi, dar, fiindcă suntem înconjuraţi cu un nor aşa de mare de martori…” să alegem.

Din mulţimea de pilde, alege-ţi idealul. Eroii deschizători de drumuri, te îndeamnă: „alege!”

George Muller, eroul credinţei, te cheamă:
– alege credinţa, ca ideal necurmat

Grace Draling, din farul ei, eroina faptei, îşi trimite apelul în noapte:
– alege fapta!

Ignatz Semmelweis, eroul cunoştinţei îţi arată nevoile unei lumi bolnave şi-ţi zice:
– desleagă cunoştinţa. Ea să-ţi fie ideal spre eliberare!

Benjamin Franklin, eroul caracterului îţi va întinde măsura staturii plinătăţi lui Hristos:
– să nu uiţi, idealul vieţii mele de creştin este: înfrânarea, răbdarea, evlavia.

Desmond Doss, eroul iubirii de fraţi, îţi zâmbeşte:
– „prietene, pune-ţi ca ţintă pe fraţii tăi. Iubeşte-şi şi salvează-i!”

Bunul doctor Albert Schweitzer, eroul iubirii, iubirii de oameni, deschide larg braţele şi suspină:
– „priveşte-ţi idealul: milioanele de oameni… pe tine te aşteaptă!”
Martorii te îndeamnă! Alege!

Nu ştii la care să te hotărăşti? Simţi că nu poţi lăsa nici una de o parte? Zici că toate te atrag?

E minunat atunci! Pentru aceasta, iată soluţia:
2 Petru 1:5-7: „De aceea, daţi-vă şi voi toate silinţele…” (vezi textul)

Uniţi! Uniţi dar toate la un loc!

Un ideal complex! Un ideal viu, care trăieşte.

Ştiţi cum se cheamă acest ideal? Are un nume, ca pentru cel mai frumos ideal. Cel mai frumos nume, mai presus de orice nume: ISUS HRISTOS.

– El e credinţa unită cu fapta
– El e cunoştinţa şi evlavia
– El este iubirea de toate şi de toţi

Isus este idealul nostru unic!
„Oricine crede în El, nu va fi dat de ruşine” (Romani 10:11).

Astăzi poţi să alegi: idolul sau idealul.
Facă Bunul Dumnezeu „să ne uităm ţintă la Isus Căpetenia şi Desăvârşirea credinţei noastre!” (Evrei 12:2)
Să lepădăm orice idol!
Să fim găsiţi noi în El şi El în noi! (Ioan 15:4).
Şi atunci, „când se va arăta Hristos, să ne arătăm şi noi împreună cu El, în slavă!” (Coloseni 3:3)
Amin!

RĂMÂI LA DATORIE

Când toţi cei ce te-nconjoară numesc binele rău
Şi vor privi cu ură adevărul lui Isus rostit de tine,
Să îţi aduci aminte: Există un Dumnezeu,
Consacră-ţi ce-ai mai scump şi fă doar bine.

Când toţi desculţi colindă mărăcinii vieţii,
Şi-n rănile deschise plăcere simt neîncetat,
Să şti c-aproape se arată zorii dimineţii,
Priveşte-n sus spre ceruri şi umblă încălţat.

Când cei din jur în întuneric calcă cu credinţă
Şi vezi că viaţa lor de „adevăr” e plină,
Adu-ţi aminte de Isus cum sta între preoţi,
Îmbrăcat-te în demnitate şi umblă în lumină.

Şi când în bezna-ntunecată trăind murdar,
Cu toţi susţin că fericire simt cu-adevărat,
Priveşte spre al tău Isus, şi roagă-l iar
Să poţi şi tu să fi ca El: curat.

Când toţi ce ţi-au mărturisit credinţa în Isus,
Şi adevărul binecuvântării prin ploaia cea târzie,
Dacă în ultim ceas te-au părăsit s-au dus,
Destinde-ţi fruntea, ridică-te-n picioare,
rămâi la datorie.

Iacob Coman, Versuri, pag. 99

AM ÎNŢELES

Am înţeles
că ceea ce-mi umbreşte fericirea
sunt eu…
că nu răspunde Abraam sau Noe pentru mine,
că tot ce am nevoie mi-a fost dat
şi zilnic mi-este dat de Dumnezeu!

Am înţeles

Adevărul nu se-aşterne la picioare
oricui, oricum, ca un datornic,
că Biblia ascunde marile comori
în adâncime
acolo unde-ajunge numai râvna
silitoare…

Şi-am înţeles că Dumnezeu vorbeşte
celor ce au urechi de auzit
că numai cel ce caută găseşte,
şi cel care iubeşte-ntâiul
e iubit…

Minunile
nu vin ca de la sine dinspre Dumnezeu
în dreptul meu
am o lucrare de făcut…
Am înţeles
că ceea ce-mi umbreşte fericirea
sunt eu…

Benone Cătană, Pentru o vreme ca aceasta…, pag. 100

ALEGE

Poţi fi o treaptă spre lumină
Sau poţi umbri chiar luna de pe cer.
Alege să rămâi mereu senină
Pe drumul frământat şi efemer!

Ori strângi cu veşnicia în hambare,
Ori risipeşti nepreţuitele comori.
Alege să mângâi când noaptea doare
Şi vei primi comoara cerului în zori!

Model în toate ai putea să fii
Dar poţi trăi în răzvrătire
Alege să slujeşti discret, în armonii;
Astfel vei fi un far spre nemurire!

De noaptea lumii poţi să plângi mereu
Dar poţi zâmbi chiar când e nor,
Tu ştii să porţi povara când e greu
Şi poţi să faci calvarul mai uşor.

Alege să aduni când alţii risipesc!
Ajută când nevoia strigă după tine!
Rămâi model de caracter împărătesc
Şi vei găsi răsplata Celui care vine.

Daniel Chirileanu, Cumpene, pag. 150

deAndrei Spiridon

Haina

HAINA

CUPRINS:

  1. Deschidere 70
  2. Rugăciune
  3. COR
  4. Apocalipsa 7:9-17
  5. Introducere
  6. COR
  7. Tema I
  8. Tema II A
  9. Tema II B
  10. COR
  11. Tema: Ferice de cei…
  12. Poezie
  13. COR+COM 391
  14. Întrebări biblice
  15. Tema III
  16. Încheiere: Doar o haină
  17. Poezie
  18. COR
  19. Închidere 128
  20. Rugăciune
  21. COR
  22. Postludiu – ieşire

Deva, 25 februarie 1995

APOCALIPSA 7:9-17

 

„După aceea m-am uitat, şi iată că era o mare gloată, pe care nu putea s-o numere nimeni, din orice neam, din orice seminţie, din orice norod şi de orice limbă, care stătea în picioare înaintea Scaunului de Domnie şi înaintea Mielului, îmbrăcaţi în haine albe, cu ramuri de finic în mâini şi strigau cu glas tare, şi ziceau: „Mântuirea este a Dumnezeului nostru, care şade pe Scaunul de Domnie, şi a Mielului!”

Şi toţi îngerii stăteau împrejurul scaunului de domnie, împrejurul bătrânilor şi împrejurul celor patru făpturi vii. Şi s-au aruncat cu feţele la pământ în faţa scaunului de domnie, şi s-au închinat lui Dumnezeu, şi au zis: „Amin!” “A Dumnezeului nostru, să fie lauda, slava, înţelepciunea, mulţumirile, cinstea, puterea şi tăria, în vecii vecilor! Amin!”

Şi unul din bătrâni a luat cuvântul şi mi-a zis: “Aceştia, care sunt îmbrăcaţi în haine albe, CINE SUNT OARE? şi de unde au venit?”

“Doamne”, i-am răspuns eu, „Tu ştii”.

Şi el mi-a zis: „Aceştia vin din necazul cel mare; ei şi-au spălat hainele, şi le-au albit în sângele Mielului. Pentru aceasta stau ei înaintea scaunului de domnie al lui Dumnezeu, şi-I slujesc zi şi noapte în Templul Lui, Cel ce şade pe scaunul de domnie, îşi va întinde peste ei cortul Lui.

Nu le va mai fi foame, nu le va mai fi sete; nu-i va mai dogori nici soarele, nici vreo altă arşiţă. Căci Mielul, care stă în mijlocul scaunului de domnie, va fi Păstorul lor, îi va duce la izvoarele apelor vieţii, şi Dumnezeu va şterge orice lacrimă din ochii lor.”

 

INTRODUCERE

Geneza 3,21: „Domnul Dumnezeu a făcut lui Adam şi nevestei lui haine… şi i-a îmbrăcat cu ele”.

Tatăl şi copii lui erau în preajma despărţirii. Cu milă adâncă, Tatăl le împărţea ultimele îndrumări pentru lunga, milenara călătorie prin valea umbrei morţii, şi-n zestrea omului lângă altele, Domnul i-a dat HAINA.

Pentru zilele înnorate, pentru rafalele de ploi, pentru vitregiile iernilor şi pentru toate câte aveau să urmeze, prevăzător, omului i-a oferit acest dar preţios.

Din acest moment OMUL şi HAINA devin UNA.

Cu iscusinţa primită omul se pleacă asupra ei, o adaptează, o dezvoltă, o înmulţeşte în zeci şi zeci de forme după multele lui trebuinţe.

Străbătând secole omul marchează răspântiile istoriei lui cu câte… o haină, lăsându-ne nouă contemporanilor o galerie de mode de toate categoriile, asaltându-ne cu performanţe: haine supralejere, haine transparente, haine ultra elegante, haine antifrig, de exemplu, ale eschimoşilor apără până la -4o grade. Iar noi contemporanii împingem performanţele până la graniţa imposibilului producând haine de astronauţi, rezistente la presiuni cosmice şi temperaturi de sute de grade plus şi minus.

Haina, acest dar al lui Dumnezeu, iar nu o născocire a omului, ne îmbracă cu mari binecuvântări, fiind unul din articolele cu valoare utilitară cea mai mare. Am zis: „Valoare utilitară” pentru că aceasta este una din valorile hainei dar nu singura!

Chiar Bunul Dumnezeu, atunci când a oferit-o omului, n-a dat-o din motive utilitare. Amintiţi-vă că în acele momente încă se aflau în Eden. Nici vorbă de frig şi alte intemperii. Se produsese însă altceva: păcătuind, omul pierdu veşmântul de slavă, iar Tatăl venind în întâmpinarea omului îi oferi haina drept, înlocuitor al slavei cereşti.

Aceasta înrâureşte adânc studiul nostru despre “haină” prin faptul că adăugând la punctul de vedere material, utilitar, un alt punct de vedere însemnat şi care este de ordin spiritual. Iată chiar omul, când îşi alege o haină, se întreabă mai întâi dacă îi prinde bine şi de multe ori nici nu ia în consideraţie calitatea materialului. „Slava” contează mai mult. Simţind oarecum că haina îi ţine locul celei dintâi „slave”, omul, în dorul lui după un înlocuitor cât mai frumos, s-a aruncat într-o alegere fără sfârşit şi tot mai trepidantă. Armate întregi de croitori cu industrii îi stau la dispoziţie printr-o întrecere de secole oferind haine pentru orice nivel, vârstă, pretenţii sau cost încât pe drept au zis unii că „istoria lumii este istoria hainei”, sau că „haina face pe om”.

Recunosc multă sinceritate în această părere căci haina este cel dintâi lucru pe care-l remarcă omul când îşi întâmpină semenul.

Mai înainte de a schimba cu el vreun cuvânt, îl priveşte, îl clasează după haină, într-o categorie superioară sau inferioară şi abia după aceea i se adresează fie respectuos fie lipsit de politeţe, după cum şi-a format părerea.

Iată de ce prin aceasta, al doilea motiv al purtării hainei, veşmintele nu mai constituie numai nişte simple articole utilitare, ci devin purtătoare a unor semnificaţii spirituale.

TEMA   I

În căutarea modelului ne aflam eu şi o cunoştinţă pe culoarele unui mare muzeu. Nenumărate piese vestimentare, antice, medievale şi moderne, de la extremul simplu până la luxul ultra complicat, ne-au depănat o ciudată paradă a modei.

La sfârşit însă ne-am aflat amândouă în faţa unei nedumeriri: Unde se afla frumosul între atâtea modele? Chiar dacă, separat, fiecare încerca să ne convingă de frumuseţe, puse alături stârneau o furtună de contraziceri, dovedindu-şi lipsuri una alteia. Deşi ne-am străduit să aflăm un răspuns, n-am reuşit! Am înţeles însă altceva, care a făcut lumină în priceperea noastră.

Ştiam dinainte că omul are preferinţe diferite după gusturile ce le are. Am descoperit însă că gusturile lui prin care el îşi alege diferite frumosuri depinde de inima lui. Că în funcţie de inimă, de scopul care-l frământă, de principiul bun sau rău care-l umple, omul va preface o anumită înfăţişare exterioară, un anumit frumos care va da pe faţă caracterul său cel ascuns.

Cu această lumină nouă, ne-am hotărât să mai străbatem odată galeria hainelor istoriei şi să descifrăm mesajul care-l purta fiecare haină.

Cât de limpede pricepem de-acum toate!

Confuzia se ridicase ca o ceaţă, iar noi vedem desluşit. Ne înţelegem una pe alta de parcă gândeam întocmai.

Uite ce culoare înfocată! Tare mândru trebuie să fi fost purtătorul ei. Haina asta, nu-i aşa că este cam apăsătoare şi mohorâtă, ca pentru un suflet ursuz, pe când, cealaltă dimpotrivă, câtă linişte şi seninătate transmite…

Aşa am aflat slăbiciunea unor croieli şi stiluri în contrast cu nota demnă şi spirituală a altora. La un moment dat, ne-am înţeles să numim „modă”, toate aşa-zisele „frumosuri” care se devalorizează şi se schimbă de la o epocă la alta, şi ne-am înţeles să numim “cu adevărat frumos” numai ceea ce în trecerea vremii, rămâne acelaşi, şi continuă să păstreze valoarea spirituală nealterată.

Bucuroase de descoperire, am părăsit sălile muzeului fără a conteni discuţiile. În inimile noastre, ne-am hotărât să continuăm meditaţia până la deplina iluminare.

 

TEMA   II   A

Numeri 15,38: „Vorbeşte copiilor lui Israel şi spune-le să-şi facă din neam în neam un ciucure la colţurile veşmintelor lor şi să pună un fir albastru peste ciucurele acesta… Când veţi avea ciucurele acesta, să vă uitaţi la el şi să vă aduceţi aminte de toate poruncile Domnului… ca să nu urmaţi după poftele inimilor voastre şi după poftele ochilor voştri!”…

În mijlocul vârtejului ameţitor de atracţii în forfota exuberantă a senzaţiilor modei, există un popor care poartă ciucuri la veşmintele lui.

Ca „seminţie aleasă”, ca preoţie împărătească şi ca un neam sfânt, el îşi poartă hainele ca un semn al sfinţirii, ca un hotar între vii şi morţi. Stăpânitorul lumii acesteia n-are nimic în ei, nici pe ei! Ei umblă pe pământ ca unii care ştiau că oamenii cântăresc religia lor după îmbrăcămintea lui, acela de a-şi face din haine un înlocuitor al slavei pierdute. Cu ochii ţintuiţi la Maestrul lor, ei umblă după slavă, după slava Golgotei, care împodobeşte pe cei ce se ridică la înălţimea lepădării de sine. Nici un compromis, nici o asemănare cu cele sortite flăcării nu întunecă mărturia lor curată devenind tot mai plăcuţi înaintea Cerului şi înaintea oamenilor.

Priviţi-i mai aproape. Deseori v-aţi atins de ei; poate chiar stau alături de dumneavoastră. Când le cercetaţi îmbrăcămintea, încercaţi să zăriţi ciucurele sfânt cu 10 fire care din orice unghi a-ţi privi, le împodobeşte veşmântul loc. Priviţi atunci firele lui de aur, acele 10 fire scoase cu grijă din tezaurul Spiritului Profetic şi purtate cu scumpătate prin vadul lumii.

Le veţi îndrăgi atât de mult, încât vă vor stăpâni gusturile şi alegerea şi veţi fi oricând gata să le împărtăşiţi altora, pe toate acele 10 la rând, după cum urmează:

TEMA   II   B

  1. îmbrăcămintea să fie necesară
  2. să fie simplă
  3. să fie modestă, fără să atragă privirile
  4. să fie sănătoasă, potrivit ca material şi potrivită nevoilor personale şi ale anotimpului.
  5. să fie de calitate bună. (Haina Domnului Isus chiar dacă avea doar una, era de o aşa calitate încât soldaţii n-au sfâşiat-o, ci au tras la sorţi pentru ea.)
  6. să fie cu gust aleasă. (Despre aceasta E.G.White spune: „Când pierdem gustul pentru ordine şi bunul gust în îmbrăcăminte, de fapt părăsim adevărul…”)
  7. să fie moderate ca preţ.
  8. nu fie extravagantă prin model sau culoare.
  9. să fie potrivită cu vârsta.
  10. să fie în clasicul vremii fără să fie de modă veche şi nici de avangardă.

Şi de veţi încerca şi dumneavoastră să purtaţi ciucurele acesta, veţi avea bucuria să descoperiţi că sunteţi în prezenţa lui Dumnezeu.

 

FERICE  DE  CEI  CE-ŞI  SPALĂ  HAINELE

În scrierile sacre, hainele reprezintă, adesea caracterul. Dacă sunt curate, albe, simbolizează un caracter sfânt şi nepătat dacă sunt murdare, preînchipuie o viaţă mânjită de patimi şi întinată de păcat, un caracter defectuos.

Înainte de păcătuire, părinţii noştri erau înveşmântaţi în lumină, simbol al nevinovăţiei lor. După cădere, au cunoscut că erau goi, au cusut laolaltă frunze de smochin şi şi-au făcut şorţuri din ele… (Geneza 3,7)

În loc să-şi recunoască vina şi neputinţa, nefericita pereche încearcă zadarnic să se ajute singură, aruncând vina pe împrejurări, fără de care ei nu ar fi ajuns acolo unde se găseau. Dar hainele lor de frunze se uscară repede, iar scuzele n-au făcut altceva decât să descopere decăderea lor spirituală.

Dacă am alege astăzi să ne predăm lui Isus cu toată inima, ne-am dezgusta de dreptatea noastră şi am cădea, la piciorul crucii recunoscând că suntem “săraci, orbi şi goi”. Isus ne-ar oferi în dar lumina spirituală, credinţa şi dragostea curată şi ne-ar acoperi cu haina propriei Sale nevinovăţii. Ar porunci ca şi tatăl din parabola fiului risipitor: “Aduceţi repede haina cea mai bună şi îmbrăcaţi-l cu ea!”

„În curând Mirele ceresc va duce în căminul Său pe aleasa inimii Lui, înveşmântată în in subţire strălucitor, alb, curat.”

N-am vrea şi noi să fim în alaiul de nuntă?

Zilele timpului nostru de har trec cu grăbire… “Luaţi seama să nu vă afle nepregătiţi. Aveţi grijă ca nu cumva la masa împăratului să fiţi găsiţi fără haina de nuntă!” “Trezeşte-te, trezeşte-te îmbracă-te în podoaba ta Sioane! Puneţi hainele de sărbătoare, Ierusalime, Cetate Sfântă! Căci nu va intra în tine nici un om… necurat!…”

„Ferice de cei ce îşi spală hainele ca să aibă drept la pomul vieţii şi să intre pe porţi în cetate!”

 

DAŢI – MI   O   HAINĂ

Aud un glas de înger

Străfulgerând pământul

Încă puţină vreme şi Domnul va veni

Sufletul mi l-am privit îngrozit

Întrebându-mă

În ce veşmânt pe Domnul voi primi?…

 

Strigând

Am prins s-alerg pe drumurile lumii

Daţi-mi o haină!

 

Şi meşterii omenirii

Ieşiră la porţi cu haine mulţime

Dar fiecare veşmânt ce mi se-ntinde

E-o falsă splendoare

Ce-ascunde o zdreanţă

 

Şi îngerul vestind venire lui Isus

L-aud tot mai aproape

Doar câţiva paşi mai are Domnul

Pân’ la mine

Zăresc printre lacrimi de nevrednicie

Minunea zilei Lui de lumină

Iar haina ce-o port

E încă din ce în ce mai murdară

Daţi-mi o haină!

 

Să m-ascund în suflet

Şi să mi-o ţes acolo

Dar sufletul îmi e pustiu

Şi-o haină cu care să-L întâmpin

Pe Domnul

Încă nu am, încă nu ştiu…

Prietenii-au fugit

Vrăjmaşii râd de mine

Dar tot mai strig şi tot mai plâng

Şi tot mai sper

 

Când… iată îngerul

Acelaşi înger îmi arată

O cale către cruce şi-mi zice

Este acolo un veşmânt

Veşmântul lui Isus

 

Ce n-a rost rupt

Ostaşul roman îngrozit a fugit

Şi a lăsat acolo veşmântul Lui

Întreg

Căzut la sorţi

Ostaşul roman…

Dar cine-i ostaşul roman?…

Nu-s oare eu?…

 

Şi-alerg sângerând

Cum trebuia s-alerg la răstignirea Lui

Şi iată-mă ajuns lângă cruce

Dar e veşmântul Lui

Al Celui ce vine

E cel de care eu L-am dezbrăcat

Isus mi l-a lăsat aici la cruce

Şi l-a luat pe-al meu

E prea nemeritat

Şi iată crucea mă priveşte…

Şi dacă nu… unde să plec…

Şi unde să m-ascund?…

 

Dar îngerul îmi spune iar

Orice veşmânt pătat

Este spălat în sângele lui Isus

Pe cruce vărsat

În sângele Celui ce vine

Şi dezbrăcându-mi haina cea murdară

M-a îmbrăcat cu haina jertfei Sale

Şi lângă cruce stau

Şi plâng de bucurie

Şi îngerul l-aud din nou

Strigând în cele patru zări

„Încă puţină vreme

Şi Domnul va să vie!”

 

Iar eu

În genunchi mă ridic

Spre lacrima lumii

Strigând bucuria salvării

Dacă mai este cineva ce caută o haină

Pentru marea întâlnire cu Domnul

Ce vine…

Să urce la cruce

Aici veşmântul jertfei Sale

Aşteaptă pe oricine.

 

INTREBĂRI   BIBLICE

 

DESPRE  HAINE

  1. Cu care ocazie un Etiopian (Ebed-Melec) a uşurat durerile unui profet cu ajutorul unor „petice purtate şi nişte zdrenţe”? (63)

R: Ieremia 38,12,13

 

  1. Despre cine se spune în Sfânta Scriptură că era favorizat de tatăl său şi din această cauza a primit o haină lungă cu mâneci? (pestriţă)

R: Iosif. Geneza 37,3

(fetele lui David purtau haine pestriţe 1 Sam. 13,18)

 

  1. Cine a putut să-şi dea seama de sfârşitul unei împărăţii, văzând o haină ruptă în 12 bucăţi?

R: Ieroboam. 1 Împ. 11,30.3l (haina era a proorocului Ahia) (1 Samuel 15,26-28) Samuel şi Saul.

 

  1. Când a fost sărbătorit un împărat prin aşternerea de haine pe jos?

R: 2 Împ. 9.13 – Iehu şi Matei 21,8 – Isus

 

5 Despre care persoane se aminteşte în Biblie că purtau haine albe ca zăpada?

R:      – Dumnezeu Daniel 7,9

– Hristos Marcu 9f3

– Îngerii Matei 28,2.3 (Apoc. 19,14)

– Cei 24 de bătrâni Apoc. 4,4

– Cei mântuiţi Apoc. 7,9; 3,5; 6,11

 

Un verset spune că cei mântuiţi şi-au spălat şi albit hainele. Ce „detergent” au folosit? Apoc. 7,13.14

TEMA   III

 

2 Împăraţi 2,8: „Atunci Ilie şi-a luat mantaua, a făcut-o sul şi a lovit cu ea apele Iordanului, care s-au despărţit într-o parte şi într-alta.”

Iordanul cu sinuozităţile şi meandrele lui izvorând din munte şi coborând până sub 200 de metri faţă de nivelul Mării, care prin cursul lui leagă două Mări între ele, având de o parte apele dulci şi vii ale Mării Galileii, iar de cealaltă parte apele neînsufleţite ale Mării Moarte – evocă simbolic dramatica viaţă a omenirii în mulţimea căreia mă zăresc şi pe mine…

Dar DESTUL! A venit timpul ca bătrânul Iordan să se despice în două. În puterea lui Ilie, sub lovitura unei mantale, a unei simple haine, minunea cea mare se produce!

E vremea! „ACUM”, când lumea stă la pragul timpului de har, „unde este Dumnezeul lui Ilie?” (2 Împăraţi 2,14)

După profeţie (Mal.4,5): „Vă voi trimite pe proorocul Ilie înainte de a veni ziua aceea mare şi înfricoşată” Ilie, iată-l, e aici!

Duhul care l-a însufleţit pe el, aşteaptă să ne ia în stăpânire pe noi aceştia, pentru cel mai solemn timp! Domnul aşteaptă o repetare în fapt a ceea ce Ilie a săvârşit cu mantaua Lui, o repetare la proporţii uriaşe a demarcării dintre adevăr şi neadevăr.

Atunci s-a găsit un urmaş: Elisei. Astăzi orice om e chemat să ştie şi să poată repeta minunea! Elisei… şi-a sfâşiat hainele… a ridicat mantaua lui Ilie; s-a întors şi s-a oprit pe malul Iordanului… şi a zis: „unde este Acum Dumnezeul lui Ilie?” şi a lovit apele cu ea şi apele… s-au despărţit într-o parte şi într-alta…”!

Ridicaţi mantaua! Loviţi spumele!

Tăiaţi cu ea o cărare printre valuri, păşiţi cu haina pe mijloc, în văzul oricui. Arătaţi lumii, prin haina voastră, unde este Dumnezeul lui Ilie!

Aici se opreşte azi chemarea lui Dumnezeu: – la o HAINĂ – martorul atâtor forţe şi slăbiciuni.

Secretul ei, o…, de n-am uita-o !

ÎNCHEIERE

DOAR   O   HAINĂ

 

O simplă haină şi identitatea cuiva este dezvăluită. Aparent ascuns sub paravanul lor, omul se demască tocmai prin „cartea de vizită” pe care veşmintele lui o înfăţişează înaintea lumii. Ce grea mărturie dau ele.

O haină doar… şi Adam fuge dinaintea lui Dumnezeu (Geneza 3,8)! O manta frumoasă de sinear şi Acan plăteşte cu viaţa! (Ios. 7,20-26)

O haină, doar o haină, şi cel invitat la nunta Fiului de Împărat este poftit în întunericul de afară! (Matei 22,11-14)

Şi iată, tot numai o haină, o singură haină a Mielului, pentru răscumpărarea întregii omeniri!

Înaintea acestor adânci semnificaţii care se ţes nevăzute ca firele veşmintelor noastre; pentru aflarea unui răspuns sigur, pentru priceperea a tot ce poate să însemne o haină, rostim odată cu profetul Ilie (2 Împ. 6,20):

„Doamne, deschide-le ochii… să vadă!”

PĂSTREAZĂ – TE   CURAT

 

Pe haina vieţii tale o pată să nu fie

Să-ţi fie caracterul de rele nepătat,

Să ai un suflet sincer, trăind în curăţie;

Ca crinul din grădină, păstrează-te curat!

 

Să fii cinstit ca Iosif în marea încercare

Când vru ispititorul să-l ducă în păcat,

Ca stânca neclintită, aşa să fii de tare,

Să nu te întineze, păstrează-te curat!

 

Ca nufărul din baltă să fii curat la suflet

Deşi-n noroi, el creşte frumos, e nepătat,

Prin multe ispite ce sunt în al tău umblet,

Să nu ai nici o pată, păstrează-te curat!

 

Cuvinte ruşinoase în vorbă să nu-ţi fie,

Şi inima păzeşte-o de cuget necurat,

Să-ţi stăpâneşti urechea plin de bucurie,

Piciorul ţi-l păzeşte, păstrează-te curat!

 

De vrei să ai în ceruri a sfinţilor cunună,

Acolo unde nu e nimica întinat,

Să mergi pe drumul vieţii cu Domnul împreună,

Să-ţi fie El prieten, păstrează-te curat!

CUGETĂRI

CUVINTE   ÎNŢELEPTE   DESPRE   HAINĂ

  • În fiinţa omenească trebuie ca totul să fie frumos,: faţa, veşmintele, sufletul şi cugetul. (A. Cehov)
  • Haina ne dă o idee despre înclinarea sufletească (Erasm)
  • Îmbrăcămintea frumoasă este un semn al bucuriei.
  • Adesea haina strigă cine-i omul. (Shakespeare)
  • Haina simplă şi potrivită măreşte foarte mult frumuseţea. (Proverb românesc)
  • Cea mai frumoasă podoabă este cuviinţa, ruşinea, dreptatea şi cumpătul. (Socrate)
  • Modestia este haina cea mai frumoasă.
  • A te îmbrăca frumos înseamnă demnitate.
  • Viaţa modestă a unui om este o haină totdeauna la modă.
deAndrei Spiridon

Golgota

Golgota.docx
Golgota.docx
Golgota.docx
27.4 KiB
95 Downloads
Details

Golgota

Ai fost si Tu un om
Chiar si pe Tine, Doamne, Te-au zdrobit
pe cand suiai la Golgota spre moarte,
Ai fost si Tu sub cruce biruit
si-au pus un altul crucea sa Ti-o poarte…
Ai fost si Tu un om precum sunt eu
chiar de-ai facut minuni si-atatea semne,
si dinadins lasat de Dumnezeu
sa poarte-n trup a biciului insemne…
Ai fost un om si-ai plans si Tu, Isus
cand L-ai strigat pe Dumnezeu pe nume
si Te-a lovit si Te-a durut nespus
tacerea grea intinsa peste lume…
Dar trebuia un om ca noi sa fii
ca moartea Ta sa biruiasca firea
si trebuia apoi ca sa invii
ca sã ne-arãþi dumnezeirea…
Ai fost un om cum, Doamne, sunt si eu
si Te-a durut tot ce putea sa doara,
ai fost trimis de Însusi Dumnezeu
si randuit din dragoste sa moara…
Purtãm in piept drept inima un sloi-
fapte de lut rebele, nesupuse,
ai fost lãsat in moarte pentru noi…
asa de mult am fost iubiti, Isuse…
Ai fost un om dar suferinta Ta
a fost intreagã, Doamne, pentru mine
si cand Te-au pus sa mori la Golgota
L-am cunoscut pe Dumnezeu prin Tine…
Sanja Cristea Tiberian
Golgota –
Prin multe þãri frumoase in viaþã am trecut
si-atatea vai si dealuri de-aproape am vazut
dar nici un deal din lume nu m-a atras aºa
ca-acel al carui nume se cheama Golgota.
Acesta nu se-nalta cu varful pan-la nori,
pe culmea lui, zapada nu cerne albe flori
dar nici pe-un deal din lume nu m-am simtit asa
de Dumnezeu aproape, ca sus, pe Golgota.
Nu-s brazi inalti pe-acolo, nici iarba verde jos,
dar este sus pe dansa un lucru pretios
E Crucea rastignirii !  si Jertfa de pe ea
ne-a daruit viaþa, aceasta-i Golgota.
Acolo nu-s izvoare de apa cât privesti,
nici râuri curgatoare de ape pamantesti,
dar iese de sub Cruce izvorul minunat
ce tot pacatul lumii l-a sters si l-a spalat…
De-acolo si talharul se-ntoarce credincios,
si mantuit se-ntoarce caitul pacatos,
acolo-L vezi pe Domnul cand plangi sub Crucea Sa
acolo-i har si pace, aceasta-i Golgota.
O, suflete ce-n lume suspini nemangaiat
inalta-te spre locul acela minunat,
acolo mantuirea si pacea vei afla
acolo-i fericirea…aceasta-i Golgota.
Traian Dorz

Baraba
Ai auzit vreodata, prietene, de Mine,
pe cind in largul lumii cutreerai semet
pe cind, cu lanci si scuturi, cohortele straine
te cautau sa-ti ceara al vietii tale pret?
Ai auzit vreodata, prietene, de Mine,
cind floarea tineretii isi scutura podoaba?
Ca sa te scap de lanturi, de moarte, de rusine,
Eu am murit pe cruce, in locul tau, Baraba…
Eu rasadisem pacea, tu semanai furtuna.
Si pe-amindoi multimea ne-a pus pe un cintar.
Minciuna cea din umbra alese-atunci minciuna,
tilharii cei cu vaza cerura pe tilhar.
Puteam sa sbor din lume, satul de-a ei urgie.
Si-atunci multimea oarba te-ar fi cerut degeaba.
Dar M-am gindit la tine, privind spre vesnicie,
Si am murit pe cruce, in locul tau, Baraba…
Te chem si astazi: Vino si vom strabate norii!
Te-am cautat cu lacrimi prin spini si bolovani.
Dar vremea e tirzie. Mijesc pe dealuri zorii.
Si ceru-ntreg te-asteapta de doua mii de ani.
De-ai sti ce neagra noapte si ce adinc fierbinte
va fi… cind pedepsirea nu va cunoaste graba…
Sã nu plângi veºnicia, mai bine-adu-þi aminte
ca am murit pe cruce, in locul tau, Baraba!
Costache Ioanid

Trei uºi deschise la calvar.
La Calvar au fost deschise 3 uºi :
1.Usa locuintei mortilor.
Desi fusese pecetluita de pacatul nostru, acum usa mortii a fost deschisa prin sangele lui Cristos pentru vesnicii.
2.Usa comuniunii cu Dumnezeu.
Perdeaua din Templu s-a rupt in doua de sus pina jos.Avem intrare libera la Tatal prin Isus Cristos.De acum avem nadejde.
3.Usa inimi umane.
Sutasul de langa cruce a crezut in El,fiinta lui la picioarele crucii a fost deschisa larg
pentru Dumnezeu. De atunci incoace mii si mii de inimi sunt deschise larg spre Dumnezeu.
Aceste usi nu pot fi inchise niciodata de nimeni si nimic,
sunt cu totul in stapanirea lui Dumnezeu
Patru actiuni in ziua invierii
Text: Mat. 28:5-7
Pastele este o sarbatoare a puterii in misiune divina. Dincolo de reveria melancolica si de inchinarea uimita, mesajul Pastelui trebuie sa ne puna in miscare. Ce trebuie sa facem in aceasta zi in care Dumnezeu a facut totul ? Sa ascultam impreuna indemnul ingerului:

1. Veniti  – Este o chemare repetata mereu din partea lui Dumnezeu.
Este o invitatie personala.
2. Vedeti – O mare diferenta intre „priviti” si „vedeti”
« Vedeþi » este o chemare la cercetare
Este o chemare la convingere
3. Duceti-va – Este o misiune personala
Este o directie precisa: ascultarea
4. Spuneti – Este o mare responsabilitate
Este cea mai minunata veste
Este o extraordinara proclamatie
Ce vei face tu ca rãspuns la mesajul acesta ?
Ce þi-ai propus ?  unde ? când ?
1. Pentru ce a fost condamnat Isus.
ISUS a fost condamnat nu pentru ce a fãcut ci pentru cine era El.
A fost condamnat pentru ceea ce a spus despre Sine.
In fata Marelui Preot, dupa ce toti martorii mincinosi s-au contrazis unul pe celalalt, o ultima intrebare a fost pusa: „Esti Tu Fiul lui Dumnezeu?” „Da”, a raspuns Domnul. si atunci, Marele Preot a exclamat: „L-am auzit cu urechile noastre. Nu mai avem nevoie de martori!”
In fata lui Pilat i s-a pus aceeasi intrebare: „Esti Tu imparatul Iudeilor?” si Domnul a raspuns iarasi: „Da sint”.
Cine era Isus? Cine este Cel ce intra truimfator pe portile Ierusalimului? Este tinarul rabin din Nazaret. Dupa 30 de ani de anonimat, El isi incepuse misiunea publica si timp de trei ani si jumatate uimise lumea si-i enervase pe mai marii religiosi ai Israelului. Activitatea Lui era considerata de majoritatea drept „mesianica” si asa ceva era o jignire de nesuportat pentru farisei, carturari si preoti.
In ciuda impotrivirii, Domnul Isus mergea inainte implinind una dupa alta profetiile biblice despre activitatea Sa. Cu ocazia intrarii in Ierusalim, alte texte profetice se trezisera la viata: Zaharia 9:9; 1 Regi 1:33,44: Psalmul 118:25-26.
Isus stia ca mai marii poporului hotarisera sa-L omoare dupa Pasti (Mat. 26:3-5), Domnul Isus le da planurile peste cap, le forteaza mina si stirneste valul de entuzism public care tulbura intreaga sarbatoare. Ioan Il proclamase deja: „Mielul lui Dumnezeu” si Isus stia ca trebuie sa moara in timpul sarbatorii.
Incheiere: Astazi lumea, vrind, nevrind, sarbatoreste intrarea Domnului in Ierusalim. Este si aceasta un fel de perpetua provocare pe care o arunca Dumnezeu lumii. Care este atitudinea ta fata de Fiul lui Dumnezeu? ti se ofera harul, dar nu uita ca pentru cei ce-L refuza ramine amenintatoare in viitor: pedeapsa.

2. Tilharul pocait
Exista in noi toti o dorinta de a fi „cineva”, de a iesi din rindul anonimilor si de a ne bucura plenar de renume.
Tilharul a batjocorit societatea. El ales sa sara peste legile si rinduielile sociale, ca sa ajunga inaintea tuturor la „ce credea ca i se cuvine”.
Tilharul a batjocorit pe Domnul Isus. Este instinctul josnic al bucuriei cind ai pe altul mai jos decit tine. Chiar si pe cruce, tilharii se simteau mai bine daca puteau batjocori pe un altul.
Tilharul a avut o clipa a cercetarii. Nu se poate ca acest tilhar sa nu fii auzit de Isus si de lucrarile Lui minunate. Israelul este o tara minuscula. Dragostea lui Dumnezeu care inunda irezistibil l-a cucerit prin ades repetata cerere: „Tata, iarta-i ca nu stiu ce fac”. Nici el nu a stiut sa-si traiasca viata cum trebuie.
Tilharul a fost primit in har. Domnul Isus nu a avut timp sa-l mustre pentru felul in care a pus el problema: „Doamne, adu-ti aminte de mine …”. Cum sa-si aduca aminte de ceea ce n-a uitat niciodata? Pentru el venise! Pentru el si pentru mine si tine!
Domnul Isus te stie si pe tine si vrea sa te duca azi in raiul iertãrii ºi al mântuirii Sale.
3.  Isus, Rascumparatorul
„Rascumparatorul nostru se cheama, Domnul ostirilor, Sfintul lui Israel.” – Isaia 47:4
Tema aceasta, ne trimite la o realitate din vremuri strabune, cind oamenii se vindeau si se cumparau, ca orice marfa de pe piata.
In disperarea situatiei lui chinuitoare, patriarhul Iov se agata de aceasta ultima, dar luminoasa nadejde: „Dar stiu ca Rascumparatorul meu este viu si ca se va ridica la urma pe pamint. Chiar daca mi se va nimici pielea si chiar daca nu voi mai avea carne, voi vedea totusi pe Dumnezeu. „l voi vedea si-mi va fi binevoitor; ochii mei Îl vor vedea si nu ai altuia. Sufletul meu tinjeste de dorul acesta inlauntrul meu. (Iov 19:25-28).
Preocupat sa dea un raspuns filosofilor greci care tulburau in vremea aceea Biserica, apostolul Pavel le scrie celor din Colose:
„El (Dumnezeu) ne-a izbavit de sub puterea intunerecului, si ne-a stramutat in „mparatia Fiului dragostei Lui, in care avem rascumpararea, prin singele Lui, iertarea pacatelor. (Colos. 1:13).
Care este astazi consecinta practica a rascumpararii pentru fiecare dintre noi?
Rascumpararea este o posibilitate, rascumpararea este  o realitate, rascumpararea este ºi o responsabilitate. Noi nu mai sintem robi ai pacatului, dar nu mai sintem nici „ai nostrii”. Cei mintuiti sint „ai lui Hristos” si „cine zice ca ramine in El, trebuie sa traiasca si el cum a trait Hristos” (1 Ioan 3:16).
In al patrulea rind, rascumpararea este o anticipare. Dumnezeu lucreaza in vesnicie, dar noi ne târâm incã prin spatiu si timp. Stramutarea noastra nu s-a realizat inca decit „de drept”. „De fapt” o mai asteptam inca si gemem. Iata ce scrie Pavel: „Eu socotesc ca suferintele din vremea de acum nu sint vrednice sa fie puse alaturi cu slava viitoare,
Nu ramine decit sa exclamam impreuna cu autorul epistolei catre Evrei: „Hristos a capatat o rascumparare vesnica. Cum vom scapa noi daca stam nepasatori fata de o mintuire asa de mare?” (Evrei 9:12; 2:3).

4. Imposibila neutralitate
Sângele Domnului Isus NU reprezintã un subiect popular de discutie. Totusi, Dumnezeu L-a trimis pe Domnul Isus ca sa ne aduca, nu aur si argint, nu computere sau nave cosmice, ci: singele iertarii. Fiecare dintre noi va trebui sa raspundem de felul in care ne-am purtat fata de singele Domnului Isus.
Cine a fost Pilat? – Al saselea guvernator roman al Iudeii, reprezentantul celei mai formidabile supraputeri a vremii, Pilat a fost un om crud. El este acela despre care citim in Luca 13 ca a „amestecat singele unor Galileieni cu jertfele lor” (Luca 13:1). Nu avea respect nici pentru lucrurile sfinte si nici pentru vietile oamenilor. Din pricina acelui eveniment, Irod, dregatorul Galileii a rupt relatiile de prietenie cu Pilat. Pilat era un om viclean. El cauta sa cistige inimile evreilor prin crucificarea lui Isus. Pilat cauta sa cumpere simpatia evreilor cu singele lui Isus. Totusi, el nu-si poate ascunde dispretul fata de iudei, ci porunceste sa fie atirnata deasupra crucii o insemnare batjocoritoare: „Isus din Nazaret, imparatul Iudeilor”.
Când aude ca Isus este din Galileea, Pilat vede o posibilitate de a se impaca cu Irod si i-l trimite spre judecata.
Ce a facut Pilat? – În primul rând a incercat sa scape de Isus. ªi cind L-a trimis la Irod si cind a apelat la stratagema cu Baraba, Pilat a vrut de fapt sa scape de raspunderea de a fi confruntat cu Isus. Visul avut de nevasta lui Pilat, in loc sa fie un avertisment spre corectitudine, a fost primit doar ca un indemn la descotorosire.
În al doilea rând a incercat sa scape de raspundere. Gestul lui cu spalarea miinilor ca un semn al trecerii intr-o neutralitate iluzorie, ne vorbeste despre fuga lui Pilat de raspundere.
Ce a obþinut Pilat? – În primul rând o vinovatie perpetua. Degeaba s-a spalat el pe miini, palmele lui vor ramine mereu patate de singe dumnezeiesc nevinovat. Toata lumea stie astazi ca Pilat a fost acela care l-a dat la moarte pe Mintuitorul lumii.
În al doilea rând o osinda vesnica. Pilat va mai sta o data fata in fata cu Isus: la judecata de apoi. Rolurile se vor inversa atunci si Pilat va intelege ce sansa mare i-a dat Dumnezeu si ce tragic a pierdut-o el. Ce va spune Pilat inaintea Domnului?
Pilat a cautat sa fie „neutru” fata de Isus Hristos. El a crezut ca poate fi „curat de singele acestui nevinovat”. Nu se apote asa ceva! Poti fi curat, nu „de singele lui Isus”, ci „prin singele lui Isus”. Apocalipsa 7:14 ne vorbeste despre cei care „si-au spalat hainele , si le-au albit in singele Mielului”. Ce faci tu cu singele Domnului Isus?

5. Mesajul Invierii
Un scotian tinar care se intorsese de la facultate cu capul plin si cu inima goala pleca in ziua de Paste cu tatal sau spre biserica din sat. Hotarit sa inceapa o discutie serioasa despre „iluziile crestinismului” si lipsa lui de actualitate, fiul intreaba: „Tata, la urma urmei de unde sti ca acest Isus chiar a inviat din morti?” Raspunsul a venit limpede si a curmat luminos discutia, lasindu-l pe cel tinar fara glas: „Cum sa nu stiu fiule ca a inviat? Am stat doar de vorba cu El in dimineata asta”.
Daca totul s-ar fi terminat fara inviere, viata ar avea astazi un alt sens. Exista un mesaj al invierii care traverseaza veacurile si cheama pe oameni la valori etice si spirituale vesnice.
Adevarul este mai tare decit minciuna. Domnul Isus a venit ca Adevar sa ne aduca adevarurile din partea lui Dumnezeu. Oamenii L-au omorit pentru ca faptele lor erau rele, si, iubind pacatul, n-au vrut adevarul. Oamenii au omorit adevarul, dar el n-a ramas in mormint, ci a inviat, dovedind ca este invincibil.  Lupta dintre adevar si minciuna continua si astazi. Cei de atunci au preferat sa spuna ca Hristos nu a inviat. S-au cheltuit bani pentru a raspindi aceasta minciuna. Noi stim insa astazi ca adevarul este mai tare decit minciuna.
Dragostea este mai tare decit ura. Ura L-a aruncat pe Isus pe cruce si L-a coborit intr-un mormint. Dragostea a luat asupra ei si aceasta vinovatie si a ispasit-o, murind. A urmat apoi invierea glorioasa. Dragostea a iesit afara aducindu-ne vestea iertarii. Ura este vremelnica, dragostea este vesnica.
Binele este mai tare decit raul. Toata viata Sa, Domnul Isus a facut bine. A fost ca un Miel in mijlocul lupilor. Desi stia ca are la dispozitie 12 legiuni de ingeri, El nu a vrut sa faca rau dusmanilor Sai. Raul a fost biruit prin bine. „Nu te lasa biruit de rau, ci biruieste raul prin bine”. Finalul va dovedi intotdeauna ca binele triumfa. „Cei blinzi vor mosteni pamintul”. Dumnezeu este de partea binelui, caci El este Bun.
Viata este mai tare decit moartea. „Cu moartea pe moarte calcind”. Ispasind pacatul, Domnul a distrus boldul mortii. Firicelul de iarba va sparge intotdeauna asfaltul. Ghiocelul va ridica mereu capul deasupra zapezii. Învierea Lui este argumentul biruintei noastre finale.
Stai ºi tu de partea adevarului, a dragostei, de partea binelui si a vietii. Numai asa vei birui la urma.

6. Îngerul
In general, prima zi de dupa inviere a fost o zi a alergarilor. In Ioan 20 ni se spune ca Maria a alergat (v.2), ca Ioan si Petru au alergat (v.4). Transpare peste tot un freamat in care ucenicii sunt mai intii in panica, apoi Îl cauta pe Domnul si , prin credinta, ajung in final la certitudinea ca El a inviat. Mai este încã un personaj care « a alergat » : ingerul vestitor al invierii.
Probabil ca si el a fost unul din cele 12 legiuni despre care i-a spus Isus lui Petru ca asistau gata de interventie in Ghetsimani. si el s-a infiorat vazindu-L pe Comandantul suprem al ostilor ceresti prins, batut, scuipat, batjocorit si atirnat pe lemnul crucii ca sa moara intre cei doi tilhari.
Ingerul traise insa si o alta experienta. El a vazut si invierea lui Isus, prin fisiile de pinza si prin piatra pusa la usa mormintului. Ingerul Il intilnise cu urale pe acest Isus in slava. Probabil ca s-a auzit un glas care a intrebat: „Cine vrea sa mearga sa-i anunte si pe ucenici despre invierea slavita?” si ingerul s-a oferit voluntar sau a fost trimis ca sa duca pe pamint aceasta veste.
Biblia ne spune ca „infatisarea lui era ca fulgerul si imbracamintea ii era alba ca zapada.” A venit ca un fascicol de energie pura. Lumina este o astfel de forma de energie. Viteza luminii este probabil limita maxima la care poate circula cineva prin univers. Cât de carahioase sunt balivernele cu „omuletii verzi” coboriti din farfuriile zburatoare!
Un fascicol de energie pura, calatorind cu viteza luminii! Nu este de mirare ca impactul ingerului cu scoarta terestra a dat nastere unui „cutremur de pamint”. Soldatii din garda romana, simbol al puterii omenesti, au cazut la pamint ca morti. Hainele lui erau albe ca zapada. Culorile sunt fragmente din spectrul total al luminii albe. Faptul ca hainele ingerului erau albe ca zapada ne spune ceva din natura ingerului: el nu oprea nimic pentru sine, ci reflecta in totul slava lui Dumnezeu.
Ingerul a spus: „Nu este aici, a inviat”.
Ingerul stie ce este in inima noastra. Cuvintele lui: „Nu va temeti!” sunt un diagnostic si o recomandare in acelasi timp. Nu uiati ca ingerii tabarasc in jurul nostru si ne slujesc in situatiile de criza. Ce minunat cã ei stiu prin ce stari trecem si vin sa ne ajute. Noi am simtit de multe ori ajutorul acesta tainic. Cind am plins, am primit mingiiere, cind am ezitat, ni s-a dat curaj, cind eram dezorientaþi si in pericol, ni s-a acordat calauzire si paza.
Ingerul stie ca noi nu tinem minte cuvintele Domnului si nu poate intelege de ce le uitam asa de usor. De aceea a amintit : „Dupa cum va spusese…”
Cit de adevarata este aceasta observatie a ingerului. In cer, ce spune Dumnezeu este cel mai important lucru si toatte fapturile sorb vorbele lui Dumnezeu si le intiparesc in mintea lor. „Dumnezeu spune si … se face”. Numai omul isi permite sa nu bage in seama sau sa uite ce spune Dumnezeu. Nu este de mirare ca ingerul sare aceasta nuanta usor mustratoare in mesajul sau: „Dupa cum va spusese…”
Ingerul stie ca noi oamenii avem nevoie de o experienta personala ca sa ne convingem de ceva. „Veniti si vedeti locul unde zacea Domnul”. Natura umana este sceptica si predispusa la necredinta: Invitatia ingerului este un har pe care ni-l face Dumnezeu .
Mai este inca ceva in mesajul ingerului. „Iata ca v-am spus lucrul acesta”. Orice mesaj din partea lui Dumnezeu aduce cu sine responsabilitatea ascultarii. Îngerul stia ca este necesara o alegere. Misiunea lui a fost doar sa aduca o veste si sa arate o directie: „iata ca El merge inaintea voastra in Galileea”. Ingerul nu i-a luat insa pe ucenici pe sus si nu i-a dus cu forta in Galileia. Aceasta alegere trebuiau sa o faca ei.
Tu ce alegere faci astazi? Este ziua invierii o zi a bucuriei si a mintuirii tale? „Hristos a inviat!”

7. Este Dumnezeul tau viu ?
Mat. 16:16
Dumnezeu este stinca noastra, turnul nostru de adapost. Fara El, noi nu suntem nimica. Ne-am putea asemana cu niste „plante agatatoare” care nu pot sta altfel in picioare. Suntem ca si coardele de vita din vie care trebuiesc sprijinite de araci puternici. „Spune-mi cum este Dumnezeul tau si am sa-ti spun cum esti tu!” este piatra noastra de incercare. Doar cei care au avut un Dumnezeu viu, au putut sta in picioare in ziua incercarii.

Proclamatia rostita de Petru din Mat. 16:16: „Tu esti Christosul, Fiul Dumnezeului cel viu”, este inspirata de Duhul lui Dumnezeu si de folos ca sa duca la mintuire. Pe aceasta „piatra” s-a cladit Biserica Domnului Isus: pe credinta intr-un Dumnezeu viu, care a venit printre noi ca sa moara si sa ne mintuiasca prin iertare si ispasire.
Care sunt consecintele practice ale acestei convingeri launtrice?
Daca Dumnezeul tau este viu, atunci lasã orice îngrijorare : El este stapinul tuturor lucrurilor.
Daca Dumnezeul tau este viu, atunci nu exista motiv mai mare de bucurie ca acesta. Este scris despre fiecare ucenic care a aflat despre invierea Domnului ca „s-a bucura!”
Daca Dumnezeul tau este viu, atunci El porunceste si tu asculti! Nu poti trai oricum in prezenta Domnului! „De ce „mi spuneti: Doamne, Doamne!, daca nu faceti ce va poruncesc Eu!”
Daca Dumnezeul tau este viu, atunci pocãieºte-te ºi  pregateste-te sa te intilnesti cu Dumnezeul tau!”
Pocainta este calea de armonizare cu natura si cu intentiile divine. Un dirijor nu poate conduce o orchestra neacordata. Pocainta este sansa noastra de a ne lasa facuti „dupa chipul si asemanarea lui Dumnezeu!”
Domnul Isus ne spune  in Apocalipsa 1:17-18: „Nu te teme! Eu sunt Cel dintii si Cel de pe urma, Cel viu. Am fost mort, si iata ca sunt viu in vecii vecilor.”
MESAJUL CRUCII
Ai avea curajul sa mergi cu mine la Golgota? Este dealul din fata portilor orasului Ierusalim. Pe acest deal nu se mai fac glume. Nu se mai spun vorbe de doua parale. Pe acest deal nici macar filozofii nu mai au nimic de spus. Nici locuitorii din oras nu mai au nici o placere sa mearga acolo, iar esteticienii Il ocolesc. De ce? Pentru ca pe acest deal se moare – se moare crunt.
Dar daca ai avea curajul sa te opresti odata si sa-L privesti pe Cel rastignit – atunci ti s-ar transmite de la cruce unul dintre cele mai cutremuratoare mesaje care pot fi auzite în aceasta lume.
Nenorocirea pe care o vezi aici la Golgota este aceea a unei lumi Intregi pe care Dumnezeul cel Viu a pus-o pe umerii Fiului Sau.
Priveste miinile. Miinile care sunt pironite aici, sunt miinile unei lumi Intregi. Imi pare ca si cum, In ceasul acela al Golgotei, Dumnezeul cel Viu ar fi luat miinile murdare ale unei lumi Intregi, Impreuna cu blestemul care statea asupra lor, si ar fi spus: „Fiul Meu, poarta Tu blestemul unei lumi Intregi, ia Tu toate astea In miinile Tale!”
Un om temator de Dumnezeu spunea odata: „Miinile, atit ale mele cit si ale dvs.; poarta o taina a fiecaruia.” Imi permiti atunci sa te Intreb: Ce se va alege de miinile murdare ale omenirii?
Dar miinile tale si ale mele nu au fost atinse. Acesta este mesajul de la cruce.
Priveste picioarele Celui rastignit, picioare care au umblat facind numai bine; acum, ele sunt pironite In locul picioarelor vinovate ale unei lumi pierdute.
Citi dintre noi nu vor sa se mai gindeasca la anumite cai pe care au mers, fiindca li se cere sa nu se mai gindeasca la ele: ei nici nu vor sa mai recunoasca macar ca au umblat pe niste cai pe care, cel mai bine,
n-ar fi umblat niciodata…
Dar picioarele tale nu au fost lovite. Acesta este mesajul de la cruce.
Si trupul? Priveste trupul acesta biciuit.
Dar trupul tau nu a fost atins. Asa este mesajul de la cruce.
Si capul? Sediul acesta al ratiunii si inteligentei umane? Nu ti se Intimpla si tie sa fii uneori atit de mindru de gindurile care-ti trec prin minte? Ginduri care mai bine le-am Inabusi, daca am putea…
Cindva, Dumnezeul cel Viu a luat toate gindurile omenirii, tot blestemul care apasa asupra noastra, tot ceea ce a fost gindit vreodata si se va mai gindi, si a facut sa treaca In Intregime asupra capului Fiului Sau.
Si capul Domnului Isus a fost Incununat cu o coroana de spini.
Dar capul tau nu a fost atins. Acesta este mesajul de la cruce.
„Priveste, atit de mult te-a iubit Dumnezeul cel Viu, ca a pus toate nenorocirile tale asupra Fiului Sau, pentru ca tu sa ai un loc unde sa-ti depui toata povara acestor nenorociri.”
Acesta este mesajul de la cruce.
Ai Inteles vreodata ca Domnul Isus a platit pentru vina, pentru pacatul tau? Ca EI a atirnat In locul tau pe crucea de la Golgota? Ca EI a ispasit In Intregime pentru toate greselile tale? Ca aceasta este adetvarata iertare? Ca astfel avind In vedere mintuirea ta vesnica – deja a fost platit si Implinit totul, si nu mai trebuie decit sa accepti cu Incredere pentru tine personal aceasta oferta? Ca, prin propriile tale realizari si fapte nu vei putea ajunge In ceruri? Intr-adevar, ca trebuie sa Incetezi cu aceste stradanii si, In schimb, sa te Incredintezi Domnului Isus Cristos?
Adevarata libertate nu Incepe decit acolo unde domneste iertarea si, prin ea, eliberarea de propriul pacat. Aceasta noua libertate este capabila sa patrunda Intreaga fiinta, Intreaga existenta – si noi ti-o dorim din toata inima.
Hristos a înviat!
Hristos a Inviat! Ce vorbã Sfântã!
Iti simti, de lacrimi calde, ochii uzi
Si-n suflet parca serafimii-ti canta
De cate ori, crestine, o auzi.
Hristos a Inviat in firul ierbii,
A inviat Hristos in Adevar;
In poienita-n care zburda cerbii,
In florile de piersec si de mar.
In stupii de albinã fara greº,
In vântul care sufla mangaios,
In ramura-nflorita de cires,
Dar vai, in suflet ti-a înviat Hristos?
Ai cantarit cu mintea ta, crestine,
Cat bine ai facut, sub cer umbland,
Te simti, macar acum, pornit spre bine,
Macar acum, te simti mai bun, mai bland?
Simti tu, topitã-n suflet vechea urã?
Simþi cã te-atrage Domnul plin de Har?
Ti-ai pus zãvor pe bârfitoarea-þi gurã?
Iubirea pentru semeni o simti –  jar?
O, daca-aceste legi de-a pururi sfinte
In aur, macar azi, te-au imbracat,
Cu serafimii-n suflet, imn fierbinte
Ai drept sã cânþi: Hristos a Inviat!
Vasile Militaru

Desfãºurare

1.Pentru ce a fost condamnat Isus
Poezie : Golgota
2.Tâlharul pocãit
Poezie : Ai fost ºi Tu un om
3.Isus Rãscumpãrãtorul
Reflecþie : Trei uºi
4.Imposibila neutralitate
Poezie : Baraba
5.Mesajul învierii

6.Îngerul
Reflecþie : Patru acþiuni
7.Dumnezeul tãu este viu ?
Poezie : Hristos a înviat !

Final : Mesajul crucii

deAndrei Spiridon

G a l i l e a n u l

Galileanul.doc
Galileanul.doc
Galileanul.doc
142.5 KiB
89 Downloads
Details

„G a l i l e a n u l”

autor: Benone Cătană

CUPRINS:

  1. Deschidere – 3/52 Vrem să-L încoronăm
  2. Rugăciune
  3. COR – 9 Vă închinaţi
  4. Două scurte ilustraţii –
  5. Introducere –
  6. Isus Galileanul –
  7. Poezie: Străinul din Galilea –
  8. COR – Viaţa noastră
  9. Minunat –
  10. Poezie: Ceea ce-mi place la El
  11. Sfetnic –
  12. COR – Isus trăieşte
  13. Dumnezeu tare –
  14. Părinte veşnic –
  15. Domn al păcii –
  16. COR – 190 Aparţin Regelui
  17. Poezie: Deşi niciodată –
  18. Întrebări biblice –
  19. SOLO – Minunat e Domnul meu
  20. Închidere – 5/100 Tată iubit, Te-adorăm!
  21. Rugăciune
  22. COR – 176 Isuse scump
  23. Postludiu – ieşire

 

Două   scurte   ilustraţii

În anul 1905 a fost descoperit cel mai mare diamant din lume. El a fost denumit CULLION.

Valoarea lui este de ne-imaginat, deoarece are 3024 karate. Este lung de 1 metru, este lat de 30 cm, şi înalt de 50 cm.

Închipuieşte-ţi că ar fi al tău! Ai fi fericit, nu-i aşa? Ai fiu cel mai bogat om din lume! Ai fi aşa de bogat, încât, toata lumea ar fi a ta! Dar ce folos ai avea dacă ai câştiga toată lumea şi ţi-ai pierde sufletul?… Ce folos ai avea dacă ai fi cel mai bogat din lume, dar nu-L ai avea ca Prieten şi ca Mântuitor pe Isus Hristos?

A fost odată un tânăr care ducea o viaţă destrăbălată. Îi plăcea să încalce toate regulile sociale şi toate legile omeneşti şi dumnezeieşti. În cele din urma a ajuns un criminal. Aceasta viaţă însă, nu a putut să dureze prea mult. A fost prins şi condamnat la moarte. În faţa plutonului de execuţie era adunată o mare mulţime. Atunci, în ultimele clipe, i s-a dat ultimul cuvânt. El a început prin a întreba: „În această mulţime nu este cumva şi mama mea?”… Din mulţime, cu pas greoi şi cu inima sfâşiată a ieşit bătrâna lui mamă. El a continuat: „O, mamă, acum când O ŢARĂ întreagă mă condamnă, tu m-ai putea ierta?”… Şi mama, cu ochii în lacrimi, i-a spus: „Fiul meu, chiar dacă O LUME întreaga te-ar condamna, eu te iert de toate relele pe care mi le-ai făcut!”

La fel este şi în viaţă noastră spirituală: Chiar dacă lumea întreagă şi tot iadul ne-ar condamna, Hristos ne iartă! Dar este o mare diferenţă: Dacă ne iartă Hristos, atunci nimeni nu ne mai poate condamna!

 

Introducere

 

Pentru mulţi oameni, religia nu înseamnă altceva decât îndeplinirea unor ceremonii, a unor forme, a unor ritualuri, de exemplu nişte pelerinaje lungi, sau nişte canoane chinuitoare pentru suflet şi pentru trup. Venirea la Biserică constituie obligaţia cea mai simplă a unui creştin, de asemenea, rugăciunea, botezul, faptele bune, s.a.m.d. Dar ce valoare pot avea toate aceste obligaţii creştine fără Isus Hristos? Paradoxal, oamenilor le place o religie fără Domnul Hristos, le place mai degrabă să împlinească nişte lucruri grele, să facă sacrificii, să se chinuiască, şi să stea departe de dragostea lui Dumnezeu. De ce? Pentru că o conştiinţa încărcată are nevoie de pace, şi ei cred că pacea cu propria conştiinţa se poate găsi prin echilibrarea faptelor rele cu cele bune, şi totuşi să stea departe de Dumnezeu, trăindu-şi viaţa după libera voinţă şi plăcere. Aşa ceva este imposibil.

În general oamenii fug de răspunderi şi de obligaţii. Credinţa adevărată înseamnă oare desfiinţarea oricăror obligaţii? Nu! Nicidecum! Dar obligaţiile creştine devin privilegii deosebite atunci când Isus este prezent în viaţă şi în inima mea.

Fără El, nimic nu are sens. Ceremoniile, ritualurile, toate faptele bune nu folosesc la nimic. Credinţa şi religia adevărată nu este legătura cu nişte forme, ci este legătura cu o Persoană vie, cu Isus cel viu care a murit pentru păcatele noastre, care a înviat şi s-a înălţat la cer şi care acum este Marele nostru Preot.

Isus trăieşte! Dacă cineva spune că este creştin dar nu-L are pe Isus cel viu în inima Sa, el este de fapt mort spiritual. Un creştin este plin de viaţă, de pace şi bucurie pentru că Isus cel viu trăieşte în viaţă şi inima sa. Nimic nu are valoare fără El!

SLĂVIT să fie Numele Lui!

Isus   Galileanul

 

„Atât de mult a iubit Dumnezeu lumea încât a dat pe singurul Său Fiu pentru ca oricine crede în El să nu piară ci să aibă viaţă veşnică!”

 

Viaţă noastră poate fi plină de speranţă pentru că Isus Hristos este Mântuitorul nostru şi ceea ce face ca încrederea noastră să fie deplină, este că venirea Lui în lume a fost profetizată cu sute de ani înainte. Profetul Isaia vorbeşte în capitolul 9 despre întunericul care acoperă popoarele, despre un toiag care loveşte, care asupreşte, despre luptă şi despre sânge şi flăcări. Dar în acelaşi timp e vorba de o mare bucurie pentru că întunericul a pierit, asuprirea s-a sfârşit, toiagul a fost sfărâmat. Cum? În ce fel? „Pentru că un Copil ni s-a născut, un Fiu ni S-a dat şi domnia va fi pe umărul Lui…” (Isaia 9:6)

 

Lumina care a alungat întunericul ce stăpânea peste popoare vine dintr-un anumit loc, şi acest loc este Galileea. Isus s-a născut în Betleemul Iudeii dar a trăit, şi a lucrat în Galileea, şi a fost numit Nazarinean şi Galileean. Galileea neamurilor, ţinutul de lângă Mare, ţara de dincolo de Iordan a fost plină de slavă pentru că Isus a fost acolo. Şi nu la întâmplare Isus a locuit în Galileea neamurilor, ci pentru ca să ştie toate neamurile că Isus – evreul este oferit de Dumnezeu ca să fie Mântuitorul neamurilor, şi deci, Mântuitorul nostru al tuturor.

 

BINECUVÂNTAT să fie Numele Lui!

 

STRĂINUL DIN GALILEEA

De la un timp, prin faţa casei mele

Trece-un străin născut din Galileea,

Şi-mi cere un pahar cu apă rece,

Că-i obosit şi vine din Iudeea.

 

„Numele meu este Isus Hristos

Şi-aş vrea să intru, de gândeşti că-i bine,

Ca să vorbim de cerul cel frumos

Să facem iarăşi zilele senine…”

 

Şi mi-a plăcut şi vorba Lui şi faţa,

Dar astăzi sunt cu treabă prin ogradă…

Mai treci pe-aici… pe mâine-ar fi posibil…

Şi te-oi chema, de cum te văd pe stradă…

 

Şi-a mai venit Isus din Galileea

Şi-am mai vorbit cu El printre ulucă,

Atât de mult ar vrea să intre-n casă

Şi copilaşilor ceva s-aducă.

 

„Am auzit de prin vecini, Străine,

Că vindeci boli, că pui în suflet pace…

Te-aş invita… de n-ar fi musafirii,

Ca să vorbim de ceea ce Îţi place…”

 

„Tu, biet sărman din neamul lui Adam,

Ce în atâtea lucruri te complaci,

Ţi-e plină casa şi în noul an…

Însă cu Mine… ce-ai de gând să faci?”

 

„Galileene, intră şi la mine,

Ca să vorbim de cerul cel frumos,

Să facem iarăşi zilele senine,

Tu, Sfetnic minunat, Isus Hristos!”

George Uba

 

(NOTĂ: ulucă = Scândură groasă din care se fac garduri)

 

Minunat

„Căci un Copil ni s-a născut, un Fiu ni s-a dat şi domnia va fi pe umărul Lui. Îl vor numi: MINUNAT…” (Isaia 9:6)

 

De ce Isus poarta numele „Minunat”? Este acesta un nume? În textul ebraic, cuvântul „minunat” se leagă de cuvântul „sfetnic”, astfel că numele Lui este „Sfetnic minunat”. Însă Isus nu este doar sfetnic minunat, ci este şi prieten minunat, şi om minunat, şi Dumnezeu minunat şi tămăduitor minunat, s.a.m.d. El este într-adevăr MINUNAT!

 

Numele Lui este minunat datorită caracterului Său minunat, datorită faptelor Sale minunate, datorită cuvintelor Sale minunate. Cât de minunat sunau cuvintele Sale în urechile unui surd vindecat! Cât de minunată era faţa Sa în ochii unui orb tămăduit! Cât de minunată era făptura Sa pentru un demonizat sau un lepros curăţit, sau pentru un om înviat din morţi!

 

Isus este minunat pentru că şi astăzi poate să facă minuni, iar cea mai mare minune este o inimă schimbată, o inimă din care întunericul şi păcatul sunt alungate, iar în schimb sunt aduse pacea şi bucuria şi lumina lui Dumnezeu. Şi minunea convertirii unui păcătos devine cu atât mai măreaţă cu cât caracterul lui, care a fost rău, şi cuvintele lui care au fost rele, şi faptele lui care au fost rele, toate sunt minuni adevărate.

Isus este minunat pentru ca în viaţa noastră a fiecăruia a făcut minuni.

ÎNĂLŢAT să fie Numele Lui!

CEEA  CE-MI  PLACE  LA  EL…

 

Ceea ce-mi place la El

Este privirea Lui caldă,

Contez că mereu e la fel

Chiar şi când grija mă pradă.

 

Ceea ce-mi place la El

Este răbdarea Lui mare,

Mai stric, mai urăsc, mai înşel,

Dar El mi se-arată din zare.

 

Ceea ce-mi place la El

Este cum cheamă pe nume

Şi cel ce se-aude strigat

Va şti că nu-i singur pe lume.

 

Ceea ce-mi place la El

Este cum face dreaptate,

Ştiu bine, dreptatea e har

Şi-n har dreptul Lui se împarte.

 

Ceea ce-mi place la El

E-acea grijă atentă de mine,

Să am iarăşi pâine pe masă

Şi-n zilnicul pas ocrotire.

 

Ceea ce-mi place la El

Este că vine pe nori,

El vine, eu urc către cerâ

Iubirea seseşte în zori.

 

George Uba, Amalia Uba, Torente de linişte, pag. 62

 

Sfetnic

 

„Căci un Copil ni s-a născut, un Fiu ni s-a dat şi domnia va fi pe umărul Lui. Îl vor numi: SFETNIC…” (Isaia 9:6)

 

Sfetnic înseamnă SFĂTUITOR, CONSILIER, ÎNDRUMĂTOR, ÎNVĂŢĂTOR… În lumea noastră există sfetnici de meserie, şi sfetnici amatori. Un împărat are pe lângă el sfetnici: sfetnicii împăratului! Astăzi denumirea a fost schimbată în consilieri. Acţiunea de a consilia înseamnă a sfătui, a îndruma. Există consilieri în probleme sociale, în probleme juridice sau economice, în probleme de familie, s.a.m.d.

 

Exista şi consilieri de ocazie… Orice om poate da un sfat. Părinţii sunt consilieri prin definiţie, pentru copiii lor. Prietenii se sfătuiesc între ei. Poţi opri un om de pe stradă şi va fi bucuros să-ţi dea un sfat din experienţa lui.

 

Întrebarea e: Poţi să te încrezi în sfatul lui? Poţi să asculţi un sfat dacă nu ai garanţia că acest sfat vine de la o persoană sinceră, care te iubeşte şi care îţi vrea binele? Solomon în Proverbe 27,9 spune: „Cum înveseleşte untdelemnul şi tămâia inima, aşa de dulci sunt sfaturile pline de dragoste ale unui prieten.” Dar în Proverbe 12,5 adaugă: „Gândurile celor neprihăniţi nu sunt decât dreptate, dar sfaturile celor răi nu sunt decât înşelăciune.”

 

Există însă un sigur SFETNIC adevărat. El ne iubeşte. El vrea binele nostru. El este Isus Hristos.

 

LĂUDAT să fie Numele Lui!

CUNOSC UN OM

 

Cunosc un Om,

un singur Om pe tot pământul,

Prieten bun, oricând alături,

cu suflet cald, milos şi iertător….

 

Mi-e trupul plin de-avânt cu El

Şi-aş vrea să-L ştie-ntreaga lume:

Cunosc un Om , ce minunat!

Cunosc un singur Om adevărat!

 

Nu pot să povestesc oricui

amarul vieţii mele

căci ştiu că nu i-aş face nici un bine,

şi nu m-ar înţelege;

Nici bucuriile,

la întâmplare nu le-aş spune

Că ştiu că nu în orişice ureche

sunt prea dorite gândurile bune…

 

Cunosc însă un Om ce mă iubeşte,

de-aceea mă-nţelege,

Prietenul meu bun cu care

mă întâlnesc în orice zi.

De dorul Lui privirea-mi se topeşte…

 

Cu cât mai mult vorbim noi împreună,

cu-atât mai mult mi-e dor să-L ştiu

mereu aproape,

Prieten bun al sufletului meu,

Mântuitor şi Fiu de Dumnezeu!

 

Dumnezeu   tare

 

„Căci un Copil ni s-a născut, un Fiu ni s-a dat şi domnia va fi pe umărul Lui. Îl vor numi: DUMNEZEU TARE…” (Isaia 9:6)

 

Isus Hristos a fost Dumnezeu adevărat şi om adevărat. Este numit Fiul omului şi Fiul lui Dumnezeu. Profetul Mica spune că „obârşia (sau începutul Lui) se suie până în vremurile străvechi, până în zilele veşniciei”, cu alte cuvinte El nu are început şi nici sfârşit, căci este Dumnezeu.

Dar Dumnezeu are multe însuşiri. Cea mai mare însuşire a Sa este dragostea. Apoi El este atotprezent, atotştiutor, atotînţelept, este drept şi sfânt, este bun şi iertător. Dar Isaia Îl numeşte Dumnezeu TARE! De ce? Pentru că în adevăr este CEL MAI TARE din întregul univers, CEL MAI PUTERNIC.

Cât de bine e să ştii că Isus este Dumnezeu PUTERNIC! Trăim într-o mare luptă! Fiecare om este cuprins între marea luptă dintre bine şi rău. Fie că vrea, fie că nu vrea. Fie că ştie, fie că nu ştie. Cel credincios este un ostaş în armata Domnului.

Vrăjmaşul este foarte puternic, oştile lui sunt şi ele pline de tărie, iar noi am fi descurajaţi dacă n-am şti că Isus, comandantul nostru este mult mai tare decât vrăjmaşul.

Deşi lupta este crâncenă, este îngrozitoare, totuşi noi nu avem de ce să ne temem, deoarece ştim că Isus este Dumnezeu tare! Atâta vreme cât stăm lângă El şi împlinim ordinele Sale, putem să fim bucuroşi, să cântăm, să trăim fără teamă!

Dar trebuie să avem o frică teribilă dacă pentru o clipă chiar, ne-am desprinde din mâna Sa şi nu am asculta de El. Vrăjmaşul ne atacă şi ne biruieşte atunci când nu suntem cu Isus.

 

Dar mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu pentru că Isus este Dumnezeul nostru cel tare!

PREAMĂRIT să fie Numele Lui!

 

OMUL   ISUS   HRISTOS

 

Dacă a fost vreodată om

Să lase nemurirea,

Să lase tron ceresc de domn,

Să dea la alţii fericirea,

Prin viaţa Lui cu gând frumos

Prin adevărul ce-l trăieşte,

Atunci Acela se numeşte

OMUL ISUS HRISTOS!

 

Dacă a fost vre-un om sărac

Şi-atâta de lipsit,

Dar cu un suflet prea bogat

În fapte de iubit…

Atunci n-a fost mai generos,

Mai bun, mai darnic, mai de seamă,

Decât Acela ce se cheamă

OMUL ISUS HRISTOS!

 

Dacă a fost dispreţuit

Vreun om în astă lume,

Deşi la rându-I i-a iubit,

Indiferent de nume…

Atunci e cel mai dureros

Să ştii că nu-I primit,

Un Nume drag şi de dorit,

OMUL ISUS HRISTOS!

 

Dacă a fost cuvânt mai sfânt

De spus în scurta noastră viaţă,

Şi-apoi din el să iasă cânt

Din zori de dimineaţă,

Atunci nu e mai luminos

Decât un singur Nume

Pe care şi copilu-l spune:

OMUL ISUS HRISTOS!

 

Dacă a fost vreodată om

Atât de chinuit

Până la ultimul atom,

Batjocorit, zdrobit,

Atunci, e cel mai dureros

Să ştii că a murit

Pe cruce, omul blând, smerit,

OMUL ISUS HRISTOS!

 

Iar dacă-a fost mai fericit

Un om din omenire,

La gândul că a fost jertfit

Să aibă omul fericire,

Să fie ridicat de jos,

Să fie veşnic mântuit,

Atunci El este cel mai fericit:

OMUL ISUS HRISTOS!

 

PĂrinte veŞnic

„Căci un Copil ni s-a născut, un Fiu ni s-a dat şi domnia va fi pe umărul Lui. Îl vor numi: PĂRINTELE VEŞNICIILOR…” (Isaia 9:6)

În original este „Părinte veşnic”. E adevărat că Isus Hristos este Dumnezeu, este Creator, că El este Părintele veşniciilor, sau izvorul veşniciilor şi al tuturor lucrurilor, dar aici accentul cade pe cuvântul PĂRINTE sau TATĂ.

În lume noi avem părinţi trupeşti sau omeneşti. Doar Adam şi Eva nu au avut părinţi trupeşti. În rest, toţi oamenii au avut părinţi şi au fost, de regulă, la rândul lor, părinţi.

Unora le place să fie numiţi „părinţi duhovniceşti”… Isus a spus în Matei 23,9 „Să nu numim pe nimeni de pe pământ TATĂ, căci Unul singur este Tatăl nostru. Şi totuşi apostolul Pavel îndeamnă pe credincioşi să aibă respect şi să asculte de părinţii lor spirituali. El însuşi îl numeşte pe Timotei şi pe Onisim „copilul meu în Domnul”.

Dar Tatăl nostru din ceruri, şi Isus, Părintele veşniciilor este cu adevărat Tatăl nostru. Bunătatea şi dragostea sunt însuşirile unui tată. Dar spre deosebire de mama, tatăl mai are şi alte însuşiri: fermitate, autoritate, putere, dreptate. Un copil are nevoie şi de dragoste, dar şi de fermitate şi dreptate.

Un tată nu este mai puţin tată atunci când pedepseşte pe copilul său. Dimpotrivă, dovada că tata iubeşte pe copii este că, dorind binele copilului, trebuie uneori să mustre şi să pedepsească. Însă trebuie s-o facă cu iubire, pentru ca copilul să înţeleagă dragostea din pedeapsa şi bunătatea din mustrare.

Isus aşa s-a purtat cu oamenii. Atunci când mustra avea lacrimi în ochi.

Astăzi Isus ne mustră cu aceeaşi iubire. Când trecem prin diferite încercări, trebuie să ne încredem în iubirea Sa. După ce a trecut încercarea, vedem cu mai multă claritate că El ne iubeşte.

PROSLAVIT să fie în veci Numele Lui!

Domn   al   pĂcii

 

„Căci un Copil ni s-a născut, un Fiu ni s-a dat şi domnia va fi pe umărul Lui. Îl vor numi:….DOMN AL PĂCII…” (Isaia 9:6)

 

Apostolul Pavel în Efeseni 2,14 spune „El este pacea noastră” Şi Isus Însuşi a vorbit despre pace. În Ioan 16,33 El a spus: „V-am spus aceste lucruri ca să aveţi pace în Mine. În lume veţi avea necazuri; dar îndrăzniţi, Eu am biruit lumea.” Iar în Ioan 14,27: „Vă las pacea, vă dau pacea Mea. Nu v-o dau cum o dă lumea. Să nu vi se tulbure inima, nici să nu se înspăimânte.”

Isus a vorbit şi despre război. El a zis: Matei 10,34: „Nu am venit să aduc pacea, ci sabia!”

Cum să înţelegem oare aceste cuvinte?

Înţelegem că suntem implicaţi într-un mare război. Când Isus vorbeşte despre pace, nu e vorba de pace cu inamicul. Isus a venit să aducă sabia şi orice păcătos smuls din oastea celui rău, primeşte de la Isus o sabie cu care să poată lupta. Această sabie este sabia Cuvântului lui Dumnezeu. Însă în inima acelui om este acum pace, pace cu Dumnezeu şi pace cu conştiinţa lui… Afară este o luptă teribilă dar în lăuntrul lui este pace, o pace care-l face să reziste în lupta în care este angajat.

Înainte era pace cu inamicul şi război în suflet. Acum este pace în suflet şi război în afară. Ce schimbare minunată! Isus a venit să aducă sabia şi a venit să aducă pacea.

ONORAT SĂ FIE VEŞNIC NUMELE LUI!

Preamărit să fie Isus Galileanul! Cel minunat, cel tare, cel care a trăit şi a murit pentru noi! Cel care a înviat şi s-a înălţat la cer! Preamărit să fie Cel care va veni în curând pe norii cerului pentru că doreşte ca acolo unde este El să fim şi noi!

LĂUDAT, PREAMĂRIT ŞI ÎNĂLŢAT ÎN VECI SĂ FIE NUMELE LUI!

Amin!

DEŞI   NICIODATĂ

 

Deşi nu Te-am văzut niciodată

Ci doar mi Te-am închipuit umblând printre stele,

Imaginea frumuseţii Tale, Doamne,

O port mereu în privirile mele.

 

Deşi nu Te-am auzit niciodată

Vorbindu-mi de departe sau de-aproape,

Glasul Tău răsună în inima mea

Cu armonii de flori şi de ape.

 

Semnele cununii de spini de pe frunte,

Semnele cuielor ce pe cruce Te-au prins

Le simt cum dor în palmele mele

Deşi niciodată nu Te-am atins.

 

Deşi niciodată nu Te-am văzut plecând

Să-mi laşi singurătăţi pustii,

Te-aştept aici în capătul drumului meu

Şi mi-este dor să vii.

 

Dar dincolo de orişice minune

Pe drumul vieţii greu umblat,

Este că Tu m-ai iubit totdeauna

Deşi niciodată n-am meritat.

 

Benone Burtescu, Simplităţi uitate, simplităţi de neuitat, pag. 221

 

DOMNUL   PĂCII

 

S-a dezlegat din taine o lacrimă şi-un vis

Şi timpul din clepsidră aproape tot s-a scurs:

Veghează încă-un ceas şi vei vedea iubirea:

Isus e Domnul păcii şi-n El e mântuirea.

 

Au curs destule ape la cumpăna fântânii…

Veghează noaptea asta la focul rugăciunii!

Nici setea şi nici foamea nu i-a oprit venirea:

Isus e Domnul păcii şi-n El e mântuirea.

 

Vezi cât de grea o pleoapă se lasă peste cer!

Doar inimile noastre dezleagă-acest mister!

Se-aude un ecou purtând prin veacuri ştirea:

Isus e Domnul păcii şi-n El e mântuirea.

 

Cum poţi să stai departe de Cel ce te cunoaşte?

El a rostit cuvântul luminilor prin astre!

De când priveşti adâncul, ţi s-a-nnoptat privirea…

Isus e Domnul păcii şi-n El e mântuirea.

 

Vin îngerii cei buni să-şi cânte bucuria

Pe-altarul veşniciei s-a-ntinerit făclia…

Să ştie tot pământul că vine iar Mesia,

Isus e Domnul păcii şi-n El e mântuirea.

 

Vino şi tu să-ţi vindeci privirea de tristeţi,

Să sorbi din apa vieţii şi fruntea să ţi-o pleci!

Veghează încă-un ceas şi vei vedea iubirea:

Isus e Domnul păcii şi-n El e mântuirea.

 

ÎNTREBĂRI   BIBLICE

 

Ştim cu toţii că Isus a fost numit Galileean.

Dar acum, cu ocazia acestui program am dat mai multă atenţie numelui de „galileean”.

  1. De ce a trebuit ca Isus să fie galileean?

Are vreo importanţă? Timp de gândire (sală)

Matei spune: „Ca să se împlinească Scriptura…”

 

2.Unde spune VT că El va fi galileean? Isaia 9,1

 

Am încercat o privire asupra traiectoriei – călătoriile lui Isus. Nu avem o descriere clară „Una din cetăţi (Luca 5,12) „Una din zile” (Luca 5,17) De ce? (Oamenii tind să idolatrizeze locurile)

 

Totuşi avem şi consemnări exacte.

Să facem un pic de geografie IUDEA SAMARIA GALILEA

GALILEA – o regiune frumoasă – La nord păduri, munţi – mai puţini locuitori, mai la sud – lacul (Marea Galileii) Ghenezaret – mai mulţi locuitori. Ce putem spune despre locuitorii acestei regiuni?

Evenimente din prima parte a lucrării Domnului Isus. Vă dau câteva nume de localităţi –

 

3.NAZARET – ce vă spune numele acesta? Copilăria

A venit în patria Sa… A fost iubit în Nazaret?

ZICALA: Nici un profet nu este preţuit… Matei 13,57

 

4.CANA  Un sat – Ce a avut loc în Cana Galileii? (Ioan 2:1)

 

5.MAREA GALILEII  21 x 11 km –

Ce evenimente sunt legate de Marea Galileii?              – Alegerea primilor ucenici – Matei 4,18

– Potolirea furtunii – Matei 8,24

– Petru umbla pe mare – Matei 14,28

(- Pescuirea minunată –  Luca 5,1)

– Înmulţirea pâinilor – Matei 15:29 –  Ceva deosebit în legătură cu înmulţirea pâinilor. Ştiţi că au fost două ocazii în care Isus a făcut aceeaşi minune. Pe mine m-a mirat faptul că ambele evenimente se derulează cam la fel. Oamenii sunt flămânzi, Isus spune ucenicilor să le dea de mâncare… Ucenicii întreabă: „Cum o să hrănim noi?…”  Puteau să zică: „Doamne, cum ai mai făcut o dată, fă şi acum!!!”

De ce n-au spus aşa?

Răspuns: A doua înmulţire a fost în Galileea. Oamenii adunaţi erau neamuri, nu iudei! În mintea lor, ucenicii gândeau: Doar n-o să înmulţească şi pentru neamuri?    Pentru iudei – da!  Dar şi pentru neamuri? PREJUDECATA

Isus s-a luptat mult timp cu prejudecata ucenicilor.

 

(6. Lângă mare era UN MUNTE  – Ce a avut loc pe acel munte?

Muntele fericirilor – Matei 5

 

  1. Un alt munte – MUNTELE TABOR – Ce a avut loc pe Mt. Tabor?

Se presupune – Schimbarea la faţă – Matei 17)

 

8.NAIN – un sat mic, la sud de Nazaret – Ce a avut loc în Nain? Luca 7,11

  1. O localitate foarte des întâlnită – lângă marea Galileii: CAPERNAUM

Ce evenimente sunt legate de Capernaum?

  • Un îndrăcit – Marcu 1.21
  • Vindecarea soacrei lui Petru – Marcu 1,29
  • Slăbănogul prin acoperiş – Marcu 2,1
  • Vindecarea robului unui sutaş Luca 7,1  – Vindecare de la distanta! (Isus era în CANA – iar bolnavul era în Capernaum – vreo 40 km)

 

  1. MAGDALA – nu un eveniment ci un loc de origine a unei persoane.

Trecem acum în Samaria – De ce? Pentru Isus a fost numit şi Samaritean

 

11.Stiti ca Isus a fost numit şi „Samaritean”? Unde scrie? (Ioan 8,48)

 

12.SAMARIA – Ce evenimente se leagă de Samaria?

  • Femeia samariteancă – Despre ce cetate era vorba (Ioan 4:27)
  • Cine mai era samaritean? – unul din cei zece leproşi – Luca 17:16
  • Încă un samaritean – Samariteanul milos – Luca 10,33

 

13.Un singur lucru: Conducerea politică – Cine era cârmuitorul Galileii şi cine al Iudeii?

Luca 3,1:

– IROD – Galileea

– PILAT în Iudeea

 

14.Dar… înainte de răstignirea Lui, Isus a spus ucenicilor: Fiul omului va fi dat în mâinile păcătoşilor (ucenicii nu prea înregistrau cuvintele Lui), va fi omorât dar a treia zi va învia. „După ce voi învia – a spus Isus – vreau să mă întâlnesc cu voi… UNDE?

Marcu 14,28 – Un loc de întâlnire (Galilea)

Mai precis – UN MUNTE DIN GALILEEA – Matei 28,16

Care este muntele?  Nu se ştie!   TABOR sau MUNTELE FERICIRILOR

 

  1. Întâlnirea de după înviere – la muntele acela – din Galileea? câte persoane au fost de faţă la întâlnirea cu Isus cel înviat? 1 Cor 15,7 (În urmă s-a arătat lui Iacov, apoi tuturor apostolilor)

 

(revenim la întrebarea de la început)

DE CE A TREBUIT CA ISUS SĂ FIE GALILEEAN?

Titlu de dispreţ (provincial) Galileea – neamurilor – Isaia 53 – DISPREŢUIT şi părăsit… Isus trebuia să fie umilit, batjocorit….

(Cei de la Bucureşti – ne numesc PROVINCIALI – Cei din provincie – dispreţ)

Noi spunem astăzi cu dragoste: ISUS GALILEANUL – Dar nu aşa a fost atunci!

Isus nu s-a născut ca un PRINŢ  ÎN  IUDEEA!

Nu s-a născut într-un pat moale!

Nu s-a născut ca să fie onorat, aplaudat!

Toata viaţă a purtat stigmatul acesta de GALILEEAN!  – În ochii iudeilor!

A fost numit şi Samaritean…

Pentru ce? Pentru noi – o viaţă de sacrificiu –

 

  1. Un al doilea lucru:  Un lucru pozitiv. DE CE ISUS A TREBUIT SĂ FIE GALILEEAN? – Galileea Neamurilor! (Matei 4:15) De ce?

Ca să fie al neamurilor! Mântuitorul neamurilor! Al samaritenilor! Etc.

Să fie iubit de neamuri!

Neamurile pe care IUDEII trebuiau să-i lumineze!….

ISUS ESTE UNIVERSAL: Este IUDEU, Galileean, Samaritean, Nazarinean, este FIUL OMULUI!

 

GALILEANUL VINE !

 

În veacul nostru zbuciumat

Nu-i nici o şansă de mai bine!

Însă e sfânt şi-adevărat,

Doar El mai e de aşteptat:

Galileanul care vine!

 

Actori, sportivi sau genii rare

Nu pot prea mult să te lumine!

El străluceşte mult mai tare,

El e adevăratul Soare:

Galileanul care vine!

 

Toţi cei din jur sau mai de-aproape

Nu se gândesc prea mult la tine,

Dar ai pe Cineva aparte,

El ti-e Prieten şi chiar Frate:

Galileanul care vine!

 

De ce atâta frământare?

De ce-ndoială şi suspine?

El îţi aduce alinare,

Răspuns la orice întrebare:

Galileanul care vine!

 

Idolii-s răi şi spun minciuni

Şi vor ca toţi să li se-nchine!

Dar cel mai bun dintre cei buni,

El poate face mari minuni:

Galileanul care vine!

 

Speranţa unei lumi ce moare,

Lumina zilelor senine,

Prieten fără-asemănare,

Izvor de har şi vindecare,

Isus, Galileanul, vine!

 

Cand iti intorci privirile spre El , te luminezi de bucurie !

Autor : Eliza Alina Mocean .

 

Doamne , Te astept sa vii la mine,

MI-ASA DE DOR DE TINE

De ce-ai plecat ? Chiar m-ai uitat ?

 

M-am luptat cu Tine , cu mine,

Cu viata mea, cu nu mai stiu cine…

Nu-mi amintesc nici pentru ce-am luptat ,

Nici cine-a castigat ,

Stiu doar atat …eu nu mai pot…

Am obosit.

 

 

Cand lupta s-a incheiat ,

ceva in mine s-a schimbat.

Si s-a facut tacere …

…nici vantul nu adie in lumea mea pustie

….tacere, tacere, si din nou tacere.

Dar ce se aude? un suspin? Al cui ?

Al Tau ?

Dar unde esti ? Nu ai plecat ?

Nu ai fost suparat ?

 

Nu fiica mea , tu nu m-ai inteles si ai plecat,

Iar Eu te-am cautat.

 

Cu fata trista , dar senina

Plina de pace si lumina

Isuse ma privesti…

….Acum mi-e bine,

Nu mai vreau sa plec niciodata de langa Tine !

 

Titlu : Intalnire

Autor : Brandusa Ruxandra Pana .

 

L-am intalnit pe Isus la Marea Galileii.
Curios – un Om cu o infatisare divina,
O statura plina de maretie
Si totusi deloc de mandrie plina.

Ci privea cu duiosie
Primind la El pe toti cei insetati,
Pe cei plini de putere sau neajutorati.
Vamesul plin de pacate,
Fariseul cu a sa vanitate,
Schiopul, orbul, chiar si cel lepros
Toti isi gasesc un locsor
In inima lui Hristos.

L-am intalnit pe Isus si de-atunci
De langa El n-am mai putut pleca
Fara prezenta Sa n-ar mai putea
Viata sa isi urmeze calea.

Si de ce sa insetez in pustiu
Daca langa Izvorul vietii pot sa fiu?
De-acum timpul nu mai are valoare
Nu mai conteaza de e ploaie sau soare.
Tot ce-mi doresc acum e sa stau
Doar la picioarele Sale.

 

FIUL    CERULUI

Isus

a umblat printre oameni

cu mâinile întinse

spre toate durerile lumii

aprinse

 

A strigat

către cele patru părţi ale lumii

cu glas nepământesc

„Apropiaţi-vă de Mine

toţi

cei pe care lumea v-a primit

Veniţi! Vă iubesc!”

 

L-au durut lacrimile

tuturor celor care au plâns

de aceea dragostea Lui i-a adunat

şi i-a strâns

 

Fiul cerului

i-a căutat pe toţi

cei zdrobiţi sub povară

şi cu glas domol i-a rugat

„Lăsaţi-o aici

şi luaţi sarcina Mea cea uşoară”.

 

Alina Stochici, Lacrima Golgotei, pag. 4

 

UN COPIL NI S-A NĂSCUT

 

Doamne, prin atingerea gândului Tău,

Ai născut din nenăscuţi nori iubirii ecou,

Ai sfărâmat eternul şi peste noi ai nins

În sclipiri ale slavei Celui ce „a zis”…

 

Mesager al luminii într-o iesle-ai trimis

Şi-ai sortit lumii-nnegrite o fărâmă de vis,

Ai ascuns sadul vieţii în adânc de iubit,

Înspre taina Golgotei, spre-un frumos împlinit.

 

Ai tăcut aşternându-te peste-ntregul păcat,

Ai tăcut întrupându-te în umilul uitat,

Am tăcut reprivindu-te în minunea din alb,

Am să tac aşteptându-te să revii din înalt.

 

Norel Iacob, Oglindă de buzunar, pag. 77