Arhivă etichetă Iertare

deAndrei Spiridon

Isus si eu ne-am intalnit la cruce

Isus si eu ne-am intalnit la cruce.doc
Isus si eu ne-am intalnit la cruce.doc
Isus si eu ne-am intalnit la cruce.doc
72.5 KiB
207 Downloads
Details

ISUS   ŞI   EU   NE-AM   ÎNTÂLNIT   LA   CRUCE

CUPRINS:

 

  1. Deschidere 258
  2. Rugăciune
  3. COR: Flori şi stele
  4. Poezie: Rugă
  5. COR: Pune Doamne
  6. Introducere
  7. COR: Azi, cântec de iubire
  8. Tema I
  9. COR: L-am văzut pe Isus
  10. Tema II
  11. COR: Cine-a crezut
  12. Poezie: Pentru cine?
  13. COR: Pentru mine
  14. Tema III A
  15. Tema III B
  16. Tema III C
  17. COR: Cât de mult
  18. Tema IV A
  19. Tema IV B
  20. COR: Plâng trandafirii
  21. Poezie: Unde-l căutaţi pe Domnul?
  22. COR: Pune Doamne
  23. Poezie: Isus a murit pentru noi
  24. COR: Aleluia, ce iubire
  25. Tema V
  26. COR: Cine?
  27. Poezie: Noi suntem
  28. Poezie: Va reveni Isus curând
  29. COR: Glorie, Aleluia
  30. Închidere
  31. Rugăciune
  32. Postludiu – ieşire

 

rugă

Doamne,

Dă-mi cuvântul cu care să pot vorbi despre Tine

Dă-mi lacrima în care să-mi ascund

Comoara durerilor Tale,

Învredniceşte-mi privirile

Să pot poposi prin limpezimea lor

Asupra cununii Tale de spini…

 

Doamne,

Pune-mi în mână făclia cunoaşterii

Spre Emausul meu

Ca după ce-mi vei spune “Pace ţie”

Să-mi ardă în suflet cuvânt despre Tine

La întoarcere

Peste stânci, în noapte

În cetatea dragostei Tale

Ierusalim

 

Doamne,

Mi-e dor să-i găsesc pe fraţii mei,

Adunaţi azi, în camera lor de sus

Şi încă de pe trepte să le strig:

„L-am văzut pe Isus! L-am văzut pe Isus!”

 

 

INTRODUCERE

PSALMUL 45

 

Cuvinte pline de farmec îmi clocotesc în inimă şi zic: „Lucrarea mea de laudă este pentru împăratului!”

Ca pana unui scriitor iscusit să-mi fie limba.

Tu eşti cel mai frumos dintre oameni, harul este turnat pe buzele Tale; de aceea Te-a binecuvântat Dumnezeu pe vecie.

Războinic viteaz, încinge-ţi sabia, podoaba şi slava.

Da, slava Ta! – Fii biruitor, suie-te în carul tău de luptă, apără adevărul, blândeţea şi neprihănirea, şi dreapta Ta să strălucească prin isprăvi minunate!…

Tu iubeşti neprihănirea… de aceea, Dumnezeule, Dumnezeul Tău Te-a uns cu un undelemn de bucurie.

Din neam în neam îţi voi pomeni numele: de aceea în veci de veci te vor lăuda popoarele!

 

 

TEMA   I

„Auzim o chemare”

 

Undeva, în locul tainic al tăcerii… auzim o chemare – parcă vine din adâncuri, parcă se aude din stele,… poate o aduce în unda sa…izvorul sau mireasma primăverii…

Se aude tot mai aproape, ne inundă sufletele bântuite de bucurii şi tristeţi, speranţe şi deziluzii… E glasul Lui. Îl recunoaşteţi? – PRIETENUL PĂMÂNTENILOR

Ne cheamă să mergem cu El acolo sus unde aleargă şi mulţimea!… Auziţi?!

Hohote de râs şi batjocuri… vaiet şi plâns!..

Iată! Suliţe şi coifuri lucesc în soare. Mai încolo se vede mantia unui preot. Sunt mulţi prinţi… şi oameni de nimic!… Profesori cu părul alb şi copii şi tineri – toţi au uitat de bunele manierei – râd, scuipă, lovesc, se înghiontesc, vor să vadă ceva! Dar ce anume?

UN OM CĂZUT SUB CRUCE!

 

TEMA   II

„TU   EŞTI?”   (fond muzical)

 

Îi văd şi eu ochii trişti… privirea caldă.

Are coroană! E împărat!

Dar coroana e din spini, şi spinii sunt scăldaţii în sânge…

Tu eşti Împăratul promis?

Unde Ţi-e garda?

Unde podoaba şi slava?

Nu ai slujitori? Nu ai nici prieteni?

Toţi te lovesc! – cu trestia, cu vorba, cu râsul!

Tu eşti străini, nu eşti de-al lor!

Dar de unde vii, Împărate?

EU SUNT CEL DIN SCRIPTURI!

 

 

PENTRU   CINE?

 

Cine duce, cine duce

Sus pe Golgota o cruce?…

Domnul duce, Domnul duce…

Până sus de tot o cruce.

 

Pentru cine? pentru cine?

Pentru mine, pentru mine.

 

Cine plânge, cine plânge

Purtând spini pe frunte-n sânge

Domnul plânge, Domnul plânge

Sub durere El se frânge…

 

Pentru cine, pentru cine,

Pentru mine, pentru mine.

 

Cine moare, cine moare,

De se-ascunde-n ceruri soare

Domnul moare, Domnul moare

Până-n cer pământul doare.

 

Pentru cine, pentru pine?

Pentru mine, pentru mine.

 

 

TEMA   III   A

 

Te recunosc, străine!

Tu eşti Isus!

Eşti singur pentru că Iuda Te-a vândut, Petru Te-a trădat, ceilalţi au fugit, iar noi… Noi privim împreună cu alţii, la o dată anume, de la o distanţă de secole – GOLGOTA…

Ne curge o lacrimă, ne umbreşte un zâmbet…

Şi Tu eşti singur!…

Tu şi crucea grea ce Te zdrobeşte! Dar astăzi, luptându-ne cu timpul şi spaţiul, urcăm şi noi, acolo sus pe dealul uscat de arşiţa Orientului… pe urmele paşilor Tăi…

Vai! Piroanele Îţi străpung mâinile şi picioarele… Cu un zgomot surd, crucea îşi înfige piciorul în stânca tare a Golgotei iar trupul Tău învăluit în răni se ridică spre soarele arzător al ţării unde curge lapte şi miere. Cerul pare boltă de granit şi durerea parcă numai noi Ţi-o înţelegere…

Ochii noştri nu mai pot privi scena jalnică a morţii care vine!

Isuse, unde e Tatăl Tău? Unde sunt îngerii? Nu văd? Nu aud? Nu le pasă?

 

TEMA   III   B

 

Ascultaţi!

Vorbeşte Suveranul Universului:

„Cum să te dau Efraime?… Cum să te predau, Israele?.. Mi se zbate inima în Mine şi-tot lăuntrul Mi se mişcă de milă!”

S-a oprit muzica cerului!

Durerea inundă spaţiul…

Tot cerul suferă…, iar tu, om mărginit nu poţi să înţelegi durerea „Celui nemărginit! Ea este mai mare decât poţi tu gândi! E infinit mai grea decât ai putea duce…

Cel veşnic poate pieri pentru tine – om de geniu!… sau, poate un anonim printre oameni…

Isus Şi-a riscat veşnicia coborând pe pământ… iar Tatăl, chinuit de durere şi dragoste, atât de mult te-a iubit, încât L-a dat… preţul trebuia plătit întreg!

 

 

 

TEMA   III   C

 

Un înger ar vrea să spele cu lacrimile sale rănile lui Isus, dar nu poate!

Oşti cereşti ar vrea să smulgă crucea, să amuţească acele voci batjocoritoare, să şteargă fruntea însângerată… dar nu pot!

Dacă ei ar face aceasta omenirea ar trece în nefiinţă pentru totdeauna!

Acum doar noi, pământenii, putem face ceva pentru El!

Doar NOI!

Noi putem alina durerea… Noi putem aduce zâmbetul pe faţa muribundă…

 

 

TEMA   IV   A

„S-A   SFÂRŞIT”

 

„Inima îmi spune din partea Ta: Caută faţa mea” şi faţa Ta, Doamne, o caut!…

Dar ce se întâmplă?

Mulţimea a tăcut…

Ce linişte sinistră!…

Totul pare încremenit!…

Lumina se stinge, lăsând, trist întunericul să coboare…

Privesc la Tine!..:

Faţa Ţi-e schimonosită de durere… iar inima Ţie apăsată de veacuri de păcate… Văd acolo ura, minciuna, batjocura, desfrâul…

Te doare sângele vărsat în atâtea războaie şi crime…

Tu, Cel fără pată,

Te-ai făcut păcat pentru NOI!

TEMA   IV   B

 

Acolo, în inima Ta, e nepăsarea mea, glumele mele urâte, ironiile, jocul cu răul, căţeluşul pe care l-am lovit, pasărea pe care am ucis-o…

Văd, o lacrimă pe faţa Ta însângerată! E pentru că eu n-am ascultat-o pe mama… şi pentru că l-am minţit pe tata, pentru că nu am împărţit bucăţica mea cu cel flămând…

E acolo păcatul omenirii de veacuri… şi păcatul meu.

Eşti zdrobit de tot!…

Aş vrea să Te cobor de pe cruce, să Te aşez în cel mai comod fotoliu… Oricum vei muri.

Nu crucea Te ucide, nu bătaia, nu cuiele, ci păcatul meu!…

Da! Păcatul meu, Isuse, el Te-a zdrobit!… Şi totuşi, privirea Ta caldă mă învăluie… şi pacea îmi umple sufletul…

„S-A   SFÂRŞIT!”

 

UNDE-L   CĂUTAŢI   PE   DOMNUL?

 

De ce-L mai căutaţi pe Domnul

În mormânt?

El a-nviat!

Nu credeţi?

Priviţi!

Este răsturnată piatra cea grea.

Unde este El?

Este în cer

Şi este în inima mea…

 

De ce-L mai căutaţi pe Domnul

În mormânt!?

El a-nviat!

Nu v-amintiţi?

Aşa era profetizat.

Unde este El?

Este în slavă

Printre veşniciile Sale

Şi este la uşa inimii tale…

 

Nu-l mai căutăm pe Domnul

În mormânt!

El este-n cer,

Dar vine din nou pe pământ

 

Cu nădejdea aceasta

Lacrimile ni le vom şterge

Şi vom învăţa picioarele să alerge

Către marea Lui întâmpinare

Cu inimile-o candelă fiecare –

 

ISUS   A   MURIT   PENTRU   NOI

 

Isus a murit pentru noi!

Nu este o veste mai bună!

Tăcut a răbdat umilinţe

Ca astăzi să-i fim în cunună…

 

Isus, răstignit pe o cruce

Cu gândul la mine-a răbdat…

Deci, cum aş putea să nu-L caut

Când sunt din vecii căutat?

 

 

TEMA   V

„Conversaţie despre mărturie”

 

Doamne,

Cine putea să ne facă

O poartă de intrat în cer

Aşa de minunată, ca Tine,

Din atâta iubire şi adevăr,

Din atâta lumină şi bine?..

 

Doamne,

Noi, ştim cât de mult Te-a durut

Atâta frumos, atâta jertfire şi iertare

Din care poartă mântuirii ne-ai făcut.

Fiecare piatră a ei de-nălţare,

Ai pus-o

Cu o durere cât crucea de mare.

 

Ca să ne facă o poartă spre lumea cerească

Sângera pentru noi

Fruntea Ta Împărătească,

Şi ai purtat cununa de spini,

Ca să ne treci prin ea

Spre marile lumini…

 

Să ne despartă de-a pământului jale

Trudeau pentru noi mâinile Tale;

Prin poarta izbăvirii

În slavă să ne suie

Palmele Tale au fost prinse în cuie.

Şi când inima Ta

A încetat să mai bată,

Doamne,

Poarta mântuirii noastre este terminată.

 

Apoi,

printr-o mare înviere.

Ne-ai deschis-o

Către frumuseţile divine

Şi ne-ai chemat:

„Voi, cei trudiţi şi-mpovăraţi,

Veniţi la Mine!”

 

Ce poartă minunată!

Ce poartă minunată!

Din aur, din argint, din pietre scumpe,

Mărgăritar ceresc de mare preţ,

Pentru oricine-ar vrea

Să treacă prin ea

Către stele drumeţ.

 

Haideţi repede, să trecem şi noi!

De ce vă e teamă?

N-auziţi că Domnul ne cheamă?

 

Ba da, vom trece toţi prin ea;

Dar mai întâi

Să ne gândim puţin;

Prin poarta mântuirii

De-i măreţie – aşa de mare,

Cum am putea intra cu nepăsare?

N-ar trebui să fim ca ea l-a-nfăţişare?…

 

Ia să vedem

IUBIRE, câtă avem?

 

Ia să ne aşezăm lângă el,

Suntem şi noi ca ADEVĂRUL, la fel?

 

Ia să ne cercetăm,

Cât de mult luminăm?

 

Ia să ne privim de sus până jos,

FRUMOSUL nostru, e destul de frumos?

 

Ia să ne uităm la toţi

La mine, la tine

Avem în inima noastră numai BINE?

 

Ia să ne mai aruncăm o privire,

Este şi viaţa noastră JERTFIRE?

Ia să ne întrebăm fiecare, semănăm a IERTARE?

 

NOI   SUNTEM

 

Noi suntem slava, mâinilor Lui

Noi suntem gloria Golgotei Lui

Noi suntem lumina cuvântului său

Noi suntem nume din Numele său.

 

Nimic nu ne poate opri să-L urmăm

Nimic nu ne poate opri să-I cântăm

Nici o povară nu este prea grea

Chiar moartea uşoară cu El ne-ar părea.

 

Noi suntem martorii Lui pe pământ

Din orice lacrimă noi facem cânt

Noi suntem solii divinei lumini

Făclie purtăm spre-ale slavei ‘nălţimi

 

Nici o furtună din drum nu ne-opreşte

Nici o durere, oricât ne loveşte

Doru-i fierbinte, mergem ‘nainte

Sus ne aşteaptă locaşuri sfinte

 

 

VA   REVENI   ISUS   CURÂND!

 

Noi vrem să ducem către lume

Frumosul tot pe care-l ştim;

Ne e de-ajuns un singur Nume:

ISUS – pe care să-L rostim…

Şi tuturor sub zări de zare,

Şi fiecărui, rând pe rând,

Noi spunem arşi de nerăbdare:

„Va reveni Isus, curând!”

 

Noi vrem durerilor prea grele

Să le găsim senin hotar

Şi rostul lumii către stele

Să-l înălţăm prin har de har;

Noi trecem lumea pe la cruce

Să vadă ceru-ntreg plângând.

Noi spunem inimii-n răscruce:

„Va reveni Isus curând!”

 

De jertfa Lui nemăsurată

Cu jertfa noastră ne-am legat

Să nu ne tacă niciodată

Iubirea câtă am aflat…

Din veşnicii purtăm rostire

Şi dor de cer în orice gând

Cântăm oricui spre mântuire:

„Va reveni Isus, curând!”…

deAndrei Spiridon

Isus revine in Slava Sa

Isus revine in slava Sa.doc
Isus revine in slava Sa.doc
Isus revine in slava Sa.doc
94.5 KiB
183 Downloads
Details

ISUS REVINE ÎN SLAVA SA

CUPRINS:

1. Deschidere 70 IC – Vin’ la Isus azi, nu’ntârzia
2. Rugă
3. Poezie: În aşteptare – Louana
4. Introducere – Camelia
5. COR+COM 88/100 O, ce frumos e să-nvăţăm
6. Tema I – Gabi B.
7. Tema II – Nuţu
8. COR+COM 51/100 Când necazuri întâlneşti
9. Tema III – Gabi T.
10. Poezie: Mai e puţin! – Lavinia
11. COR+COM 88/100 O, ce frumos e să-nvăţăm
12. Tema IV – Gabi O.
13. Tema V – Radmila
14. COR+COM 51/100 Când necazuri întâlneşti
15. Poezie: Va reveni Isus curând! – Mirela
16. Încheiere – Octavian
17. Închidere 292 Numai cu Isus voiesc a merge
18. Rugă
19. Postludiu – ieşire

Deva, 12 iulie 2003

ÎN AŞTEPTARE

Inimile noastre bat la cruce
Unde inima Domnului a-ncetat să mai bată
Noi am continuat să trăim la mormântul Său
De pe care piatra tăcerii eterne a fost răsturnată.
În Sanctuarul ceresc, în palmele dragostei Sale
Chipul mântuirii noastre se oglindeşte
Chipul nostru trecut prin focul de topitoare iubire
Prin sângele Său, în faţa Tatălui El ni-l străluceşte
Aici a venit şi aici a murit
Moartea Lui, viaţa noastră cea de ieri
Aici a-nviat şi de-aici S-a ‘nălţat
Şi tot aici, după făgăduinţă, va veni.
Întârziate, profeţiile îşi găsesc împlinirea
Istoria urcată-ncet din răsărit, coboară grabnic în apus
Totul aleargă să câştige clipa pierdută
Şi somnul nu fuge aşteptându-L pe Domnul Isus.
Între clopotele pământului şi trâmbiţele cerului
Marile semne profetice sunt pe sfârşite
Galileeni ai zilelor de-apoi suntem noi
După Domnul, cu privirile spre cer aţintite
Vino Doamne,
Inimile noastre nu bat nimănui altcuiva
Bat odată cu ceasul vremii, venirea Ta.

Benone Burtescu

INTRODUCERE

Mâna lui Dumnezeu desfăşoară sulurile profetice, şi prin Duhul Sfânt minţile sunt luminate spre înţelegere. Profeţie, după profeţie îşi găsesc împlinirea în istorie. Orice om credincios sau necredincios, ţinând într-o mâna Biblia iar în cealaltă istoria, trebuie să recunoască exactitatea cu care Cuvântul lui Dumnezeu şi-a găsit împlinirea de-alungul veacurilor.

Un singur eveniment către care converg atâtea semne prevestitoare a mai rămas de împlinit: măreaţa şi glorioasa revenire a Domnului Hristos. Către acest eveniment au privit creştinii din toate timpurile, constituind sensul şi ţinta vieţii lor. Cu ochii pironiţi spre răsplătire au înfruntat martirii eşafodul, sfâşierea fiarelor sălbatice, răcoarea celulelor, singurătatea munţilor şi orice manifestare de ură sau prigoană a împotrivitorilor din toate timpurile.

La mijlocul secolului XIX a avut loc o mare trezire spirituală, iar data de 22 octombrie 1844 a devenit memorabilă, chiar dacă înţelegerea profeţiei din Daniel 9:25 a fost greşit interpretată. Se aştepta venirea lui Isus. El a venit într-adevăr, dar nu pe pământ, ci în Sfânta Sfintelor, în ceruri, ca Mare Preot şi Mijlocitor pentru salvarea tuturor acelora care L-au iubit, L-au dorit şi L-aşteaptă cu dor.

Cu acea ocazie s-au făcut pregătiri atât de intense, mărturisiri atât de sincere, remuşcări atât de mari încât dacă ele s-ar repeta astăzi, lumea ar arăta cu totul altfel, iar revenirea Domnului Hristos ar fi mult grăbită, sau …. poate că ar fi avut loc de mult.

Tot cu acea ocazie au fost compuse imnuri inspirate despre acest minunat şi măreţ eveniment, imnuri ce au devenit curând leit-motivul unui popor ce aşteaptă. Milioane de aşteptători erau însufleţiţi de ele.

Cel mai mare poet şi compozitor al începutului mişcării advente a fost Uriah Smith. În multe din lucrările sale observăm viziunea întâlnirii cu Domnul, care a însufleţit întreaga sa viaţă.

Într-una din zile meditând la făgăduinţa împlinirii în curând a speranţei tuturor veacurilor, el ia pana şi sub inspiraţie divină, scrie: Veşti de sfântă speranţă… El a pus aceste versuri pe melodia binecunoscută care avea ca temă aşteptarea întoarcerii celor plecaţi pe front.

A devenit cântarea zilelor de foc din jurul datei de 22 octombrie 1844, dar flăcările ei nu s-au stins nici până azi. O cântă prima comunitate din lume. organizată la Washington şi face în jurul ei istorie până astăzi.

Cântată astăzi ea ar trebui să ne unească inimile în întâmpinarea Domnului Isus, ar trebui să ne limpezească gândurile spre o înnoire a vieţii, pentru marea întâlnire.

– AMIN!

TEMA I
Mandatul misiunii noastre

„Eu vin curând”- şopteşte orice clipă. Acest „Eu vin curând” este vârful strălucitor al edificiului marilor făgăduinţe: explică însuşi rostul faptelor de a trăi, întregindu-i parcursul. E făgăduinţa vieţii, începutul veşniciei pentru cei mântuiţi.

Acest mesaj e transmis lumii, unei lumi desprinse de El, prin însăşi voia ei, şi apoi unită din nou cu Dumnezeu… însă… cu preţul unei vieţi, a scumpului nostru Mântuitor. Numai astfel a fost posibilă împăcarea, restabilirea lucrurilor şi primirea de către noi a unui nume nou, aşa de preţios: a d v e n t = aşteptător. Da, Domnul Isus spune: „Eu vin curând”.

Paşi se aud în cer, paşi în timp şi în spaţiu, tot mai aproape, aproape, chiar la uşi! Ne surprind? Sau suntem în aşteptare? Răsună în inimile noastre ca o dulce melodie, sau ca un semnal de alarmă? Ne deranjează în alergările noastre, sau constituie bucuria şi unicul sens al vieţii trăite pe pământ? Ne strică planurile de viitor, sau sunt chiar împlinirea lor?

Dumnezeu citeşte în inimile multora împotriviri ascunse, pe faţa altora vede împotriviri făţişe sau striviri de conştiinţă prin compromis. Pe unii îi surprinde stând de mult timp la răscruce, nehotărâţi. Alţii, sunt pe calea cea bună, dar se despart deseori de ea, şi tot atât de des se întorc înapoi, între zidurile negre ale păcatului.

Ochii Lui urmăresc cu o deosebită atenţie pe aceia care deşi sunt puţini la număr, s-au dăruit cu totul drumului îngust al renunţării la păcat, al statorniciei şi al ascultării, care păzesc poruncile lui Dumnezeu şi credinţa lui Isus. Aceştia sunt cei care vor fi găsiţi pregătiţi pentru a fi mutaţi ca şi Enoh, Moise şi Ilie în Cetatea sfântă, ca şi caracterul lor. Aceştia sunt oameni în care Dumnezeu se poate încrede, care îl reprezintă cu cinste şi care sunt o privelişte pentru lume, îngeri şi planetele necăzute din Univers.

Sunt şi eu printre aceştia? Sunteţi şi dumneavoastră?

Dumnezeu aşteaptă de la fiecare dintre noi să fim ambasadorii Săi, reprezentanţi ai caracterului Său Sfânt, model de vieţuire creştină, martori ai Săi, oricând şi oriunde: în Ierusalim – adică în Biserică, în ludea – în familie şi printre rude, în Samaria – printre prieteni şi cunoscuţi şi până la marginile pământului.

Amin!

TEMA II

EU SUNT CU VOI PANA LA SFÂRŞIT!

După ce a spus aceste cuvinte încredinţând ucenicilor mandatul misiunii lor: „Şi voi veţi primi o putere când se va pogorî Duhul Sfânt peste voi, şi-mi veţi fi martori” – Domnul Hristos s-a înălţat la cer şi un nor L-a ascuns de ochii lor. Dar prin ochii credinţei ei, ucenicii acelor vremuri, şi în toate timpurile până la noi, urmaşii Săi au putut vedea mâinile Sale întinse spre binecuvântarea acelora care se înrolează sub steagul Său însângerat, dar biruitor. El priveşte spre cei rămaşi aici, pe pământ cu nespusă iubire. El cunoaşte din proprie experienţă, lupta cu ispitele, frământările vieţii, agonia morţii. El ştie unde şi cum îi lasă pe aceşti prea puţini reprezentanţi ai Săi dar prea dragi şi nespus de preţuiţi în ochii Săi. Către ei noi toţi care dorim să-L urmăm cu devoţiune până la capăt Mântuitorul ne transmite cel mai mângâietor mesaj: „Iată Eu sunt cu voi până la sfârşitul veacului.”
Cine gândeşte superficial nu poate înţelege ce înseamnă: „Eu sunt cu voi”, în timp ce El pleacă. Dar pentru un ucenic credincios oricât ar fi de trist că aceasta ar fi ultima oară când trecea Domnul Isus printre ei, făgăduinţa auzită era minunea cea mai mare. Stă în posibilitatea Domnului Isus proslăvit să plece şi în acelaşi timp să rămână cu ei… şi cu noi. Prin Duhul Său cel Sfânt El este cu noi când se frânge pâinea, când vântul suflă încotro vrea, fără să ştim de unde vine şi unde se duce, când prevestiri rele lovesc în

clopotele vremii. Cei doi îngeri care au zăbovit în norul ce-1 însoţea pe Domnul la înălţare, au afirmat: „Acest Isus, care S-a înălţat din mijlocul vostru, va veni în acelaşi fel cum L-aţi văzut mergând la cer.”
Recomandând ucenicilor statornicia în faţa evenimentelor prevestitoare ale revenirii Sale, însuşi Domnul spunea: „Când veţi vedea petrecându-se toate acestea, să vă ridicaţi ochii spre cer, căci izbăvirea voastră se apropie.”
Învăţăm de aici că, cine este legat de suflet de făgăduinţa reîntâlnirii cu Domnul, va avea privirile ridicate spre cer, dincolo de ceea ce se petrece în jurul său, obişnuit şi comun – el va privi către o devenire veşnică.
Un nor de îngeri L-a ascuns de privirile ucenicilor când S-a-nălţat la cer.
Un nor de îngeri – norul cel alb – cum îi spun cei ce-L iubesc, îl va descoperi pe Mântuitorul credincioşilor care Îl vor aştepta.
Vestea că El va veni în curând, nu mai este doar un ecou al glasului care a răsunat odinioară pe Muntele Măslinilor, ci, preluată de mii şi mii de aşteptători, devine trâmbiţa răsunătoare care vesteşte unei lumi întregi că împlinirea făgăduinţei este la hotarul timpului, că norul cel alb este gata să se arate şi că în curând, foarte curând, marea familie a celor mântuiţi de pe pământ va fi reunită cu marea familie din ceruri, spre a fi veşnic nedespărţiţi, prin Acela care ne-a iubit atât de mult !
Amin!
TEMA III

UNDE NE VOM PETRECE VEŞNICIA ?

A doua venire a Domnului Isus are doua faze distincte ce se petrec la 1.000 de ani una de cealaltă.

Mai întâi, Domnul vine – dar, după toate sfintele relatări, nu până pe pământ. El va coborî pe norul alb în chip maiestos, pentru a-i salva pe cei credincioşi din noaptea strâmtorării Iui Iacov şi pe toţi credincioşii şi drepţii Lui, care au trăit vreodată pe pământ.
Cu ocazia învierii speciale vor ieşi din morminte slăviţi toţi aceia care au murit în credinţa soliei îngerului al treilea. „Orice ochi Îl va vedea, şi cei ce L-au străpuns.” Aceia care au râs şi au batjocorit pe Isus, şi cei mai violenţi împotrivitori ai adevărului şi ai poporului Său vor fi înviaţi ca să-L vadă în slava Sa şi să vadă cinstea pe care o primesc cei credincioşi şi ascultători. Apoi, are loc învierea generală a tuturor celor credincioşi şi transformarea celor care sunt în viaţă, întâlnirea noastră cu Domnul având loc în văzduh.

„Căci însuşi Domnul, cu un strigăt, cu glasul unui arhanghel şi cu trâmbiţa lui Dumnezeu Se va cobora din cer şi întâi vor învia cei morţi în Hristos. Apoi, noi cei vii care vom fi rămas, vom fi răpiţi împreună în nor, ca să întâmpinăm pe Domnul în văzduh.” (Urmează apoi întâlnirea în văzduh şi zborul de şapte zile până la Marea de Cristal.)

Acesta este momentul la care noi foarte adesea ne referim, când spunem „a doua venire”. Acest moment, prea aşteptat de unii, prea neaşteptat de alţii, dorit cu toată fiinţă, urât cu toată puterea, susţinut până la jertfă, combătut până la prigonire, este momentul crucial în faţa căruia fiecare om va trebui să aleagă. Orice om se va închina cuiva: fie Dumnezeului Prea Înalt, păzind poruncile şi slujindu-I cu credincioşie, fie preceptelor omeneşti, primind pe mână sau pe frunte, semnul fiarei. Alegerea stă în puterea voinţei şi acţiunii noastre, pe baza propriei noastre alegeri! Astăzi, acum, fiecare din noi hotărâm unde ne vom petrece veşnicia.

Cât despre noi, fericirea noastră este să ne apropiem de Dumnezeu şi din tumultul stresului cotidian să ne înălţăm zilnic privirea către sferele cereşti, de unde aşteptăm cu dor pe Acela pe care Îl iubim, Îl urmăm şi alături de care dorim să trăim veşnic împreună.
Amin!

MAI E PUŢIN!

Mai e puţin!
Nu ne mai ajung zilele să ne gândim la viitor!
Sângele ispăşitor
aşteaptă să fie curăţit de pe altarul aurit
din Sanctuar.
Valul de har,
din ce în ce mai greu
ajunge, sa sfărâme inimi de piatră.
Străjerii arată
că noaptea s-a dus…
E totu-n zadar?

Mai e puţin!
Anii s-au scurs ca lunile,
lumile ca săptămânile.
Săptămânile ca zilele….
Aşa ne vom trezi mâine pe pragul veşniciei,
Prea obosiţi de goana după pâine,
Prea ocupaţi mai mult de oglinzi
şi ce mai vinzi !
Adunaţi pe lângă minunile lumii,
În acelaşi timp îngroziţi şi atraşi de ele,
deşi printre stele se aud zăngănind armele
semne şi ele,
că vremea s-a împlinit
Şi de pregătit,
Cât ne-am pregătit pentru sfârşit?

Mai e puţin!
Şi visul vostru va fi realitate,
Când inimile voastre schimbate
Îl vor putea vedea!
În faţa Sa, cum vom justifica
Timpul pierdut în lustruirea vasului de lut,
deja pierdut ?

Mai e puţin!
Când vom pleca spre cer,
ne vor rămâne aici,
neterminate,
planurile, multe abandonate,
din lipsă de motive, poate!…

Mai e puţin !
Deşi ne place să credem
că nu trebuie să vedem nimic în viitor,
totuşi, nu mai e nici un mister:
VINE ISUS, SĂ NE DUCĂ LA CER!

TEMA IV
POPASURI PE MUNTELE MĂSLINILOR

O fărâmă de viziune din splendoarea măreţului eveniment al revenirii ne descoperă un amănunt la care poate prea puţini au meditat.
De ce a ales Domnul Isus Muntele Măslinilor ca loc de înălţare a Sa de pe pământ? De ce nu Sionul sau M oria, sau dealul Golgotei, unde mâna Sa străpunsă a unit cerul cu pământul? De peste tot El fusese lepădat, batjocorii şi alungat, în Muntele Măslinilor El găsise adesea liniştea Sa, deşi grădina Ghetsemani era la poalele muntelui, încărcată de toată amintirea chinului Său de moarte pentru salvarea neamului omenesc. Erau şi multe amintiri frumoase! Aici, chiar pe locul acesta, copiii şi mulţimea i-au ieşit în întâmpinare cu ramuri de finic şi de palmier, pregătindu-I intrarea triumfală în Ierusalim.
Aici, în acest loc plânsese El pentru „cetatea nepocăită!”
Din acest loc al înălţării Sale se zărea Betania, cu casa lui Lazăr, şi simţi din nou dintr-acolo mireasma mirului de nard curat din vasul de alabastru al Mariei. Aici stătuse de vorbă cu ucenicii Săi de nenumărate ori, aici le predase El cele mai frumoase lecţii ale iubirii mântuitoare şi chiar despre semnele revenirii Sale. Mărturia zice:
„Dumbrăvile şi vâlcelele muntelui fuseseră sfinţite de rugăciunile şi lacrimile Sale.”
Nu în mod arbitrar a ales Domnul Muntele Măslinilor ca loc al înălţării Sale. Motive înalte şi temeinice erau la baza acestei hotărâri. De pe Muntele acesta vroia să se înalţe la cer. Tot pe vârful muntelui acestuia Se va odihni piciorul Său când va veni a doua oară, ca Domn al Domnilor şi Împărat al Împăraţilor.
Acest „când va veni a doua oară” amintit aici, se referă la momentul revenirii Domnului pe pământ, la sfârşitul celor 1.000 de ani petrecuţi cu sfinţii în cer. Atunci, la atingerea lui, Muntele Măslinilor se va despica în două se va face un şes mare şi o atingere cerească va curăţi locul unde va fi coborâtă cetatea sfântă, Noul Ierusalim. Pământul va fi curăţit prin foc, în timp ce flăcările nu vor atinge cetatea şi Domnul îşi va muta astfel definitiv reşedinţa Împărăţiei Sale.
Dacă slava Templului lui Solomon a apus, dacă prigonirile au distrus multe biserici, prefăcându-le în ruine, templul adorării lui Isus nu 1-a putut distruge nimeni, nici focul, nici apa, nici schingiuirile, nici decapitările, nici ameninţările, nici decretul duminical care va urma, nici scoaterea de sub scutul legii, nici decretul final de omorâre a creştinilor.
Ceasurile profetice se apropie de ultimul gong. O recunosc istoricii, sociologii, oamenii mari ai acestei lumi.
Să ne suim în turnul de strajă al templului unei inimi curate şi să ascultăm acolo ecoul fiinţelor îmbrăcate în alb de stele care spun: „Isus este gata să vină mai repede şi mai minunat decât îţi închipui tu! Fii gata! Pe haina albă să nu fie nici o pată! Cununa răsplătirii să nu lipsească de pe cap! Cetatea Ierusalimului este gata! Tot cerul este în pregătire pentru tine, pentru voi, toţi, care-L iubiţi pe Domnul! Vine, da, vine să vă ia acasă la Dumnezeu!
TEMA V

SEMMELE TIMPULUI SUNT ELOCVENTE

Viitorii cetăţeni ai Noului Ierusalim se pregătesc intens în aceste zile, cu toată seriozitatea, plenar şi cu succes. Pastori, prezbiteri sau membri laici sunt amplu încadraţi în ofensiva lor, ca încheierea ce este gata să aibă loc să cuprindă un seceriş cât mai bogat de suflete pentru măreaţa sărbătoare a revenirii Domnului Hristos, evenimentul cel mai sublim, mai minunat şi unic în istoria pământului şi chiar a Universului.

Sub călăuzirea Duhului Sfânt, organizatorul şi călăuzitorul tuturor acţiunilor şi eforturilor evanghelistice, lucrarea de vestire a acestui eveniment şi a pregătirii în vederea lui va ajunge la urechile şi la inima oricărui suflet. Nimeni nu va putea spune: „eu nu am auzit, eu nu am ştiut.”

Nu este de mirare că mulţi resping, râd şi batjocoresc făgăduinţa revenirii Lui. Au râs de Noe şi de cei ce l-au ajutat să construiască corabia, dar nu şi după ce a început potopul.

Au râs şi de Lot în Sodoma, când el le-a spus că Dumnezeu va nimici oraşul pentru mulţimea fărădelegilor lui, dar nu şi după ce a început să cadă din cer foc şi pucioasă!

Au râs şi au batjocorit pe toţi creştinii secolelor trecute, care, cu preţul vieţii au trecut ştafeta din mână în mână ajungând până la noi, reprezentanţii secolului XXI, chemaţi să ţinem sus steagul însângerat al Prinţului Emanuel, şi să vestim oricând şi oricui că vremea lumii este spre apus şi că în curând, mai curând decât aşteptăm cel mai pregătit advent, Domnul Hristos va veni.

Semnele timpului sunt elocvente chiar şi pentru cei care îşi închid inima, ca să nu creadă şi urechea ca să nu asculte adevărul Evangheliei. Cutremure, inundaţii, ciocniri armate, neînţelegeri între popoare, în familii, între oameni, dar mai presus de acestea, unirea protestantismului cu puterea papală, întinzând împreună mâna peste abis – spiritismului pot fi semne că îngerul harului este în perspectivă să-şi ia zborul de pe pământ, spre a nu se mai întoarce niciodată.

Dumnezeu ne cheamă să ascultăm cântecul făgăduinţelor
Sale, să privim cerul de stele al promisiunilor Lui faţă de noi şi ne spune: ca lacrima de curată să fie nădejdea voastră şi cât vecia de nestrămutată credinţa voastră, că aşa cum v-am promis, voi veni sa vă iau. „Da, Eu vin curând şi răsplata Mea este cu Mine, ca să dau fiecăruia după faptele lui,”

„Amin! Vino, Doamne Isuse!”

VA REVENI ISUS CURÂND!

Noi vrem să ducem către lume
Frumosul tot pe care-l ştim.
Ne e de-ajuns un Singur Nume:
ISUS, pe care să-L rostim.
Şi tuturor sub zări de zare
Şi fiecărui, rând pe rând,
Noi spunem arşi de nerăbdare:
Va reveni Isus curând !

Noi vrem, durerilor prea grele
Să le găsim senin hotar
Şi rostul lumii, către stele,
Să-l înălţăm prin har de har.
Noi trecem lumea pe Ia cruce.
Să vadă ceru-ntreg plângând.
Noi spunem inimii-n răscruce:
Va reveni Isus curând !

De jertfa Lui nemăsurată
Cu jertfa noastră ne-am legat,
Să nu uităm niciodată
Iubire câtă am aflat
De veşnicii suntem rostire
Şi dor de cer în orice gând.
Cântăm oricui spre mântuire:
Va reveni Isus curând!

Cât la un pas e de aproape!
Cât peste-un ceas cu el vom fi.
Peste pământ şi peste ape.
Isus – e tot ce vom rosti!
Cât loc mai este să ne-adune,
Cât timp salvare-aşteptând
Minune de minuni vom spune:
Va Reveni Isus Curând!
ÎNCHEIERE

DORIM ŞI NOI SĂ FIM CETĂŢENI AI CERULUI, CA ENOH?

În uriaşa clepsidră a timpului au mai rămas doar câteva clipe de har pentru planeta albastră şi locuitorii ei. Eveniment după eveniment se precipită, strop după strop din ploaia târzie cad, misionar după misionar vesteşte Evanghelia, credincios după credincios e sigilat iar în ceruri, nume după nume este strigat, cântărit şi preţuit după măsura caracterului Domnului Hristos.
Pentru toţi aceia, care au ales şi au urmat pe Mântuitorul din dragoste şi adâncă devoţiune, cerul întreg este în pregătire. Iată, prin ochii credinţei văd deja ţara visurilor mele şi adeseori mă socotesc ca şi sosit acasă, în patria promisă.
Undeva, într-un loc uimitor de frumos, într-una din grădinile Universului, unde fructul oprit nu a fost rupt, mărturie pentru noi toţi, un pământean de-al nostru a fost dus să vadă, să contemple! Venea dinspre măreţiile lui Dumnezeu şi mergea către alte frumuseţi ale slavei Sale. Razele celor 7 luni de pe bolta acelei planete se sporeau în frumuseţe, mângâind râurile de apă vie cu armoniile lor suave, trecând în luciri argintii peste nemuritoarele păduri şi stând la cină cu pacea câmpiilor.
Lumină din lumina celor şapte luni căzu blând pe chipul Său, pentru a-l putea parcă recunoaşte mai bine. O ramură de palmier ţinea în mâna dreaptă şi pe fiecare frunza era scris: „biruinţă”, răsplătirea trudei de veacuri a unor mâini mereu în freamăt spre bine.
O cunună albă, de o strălucire orbitoare, era pe capul său. Lumina pietrelor ei, mai strălucitoare decât lumina stelelor, cădea pe fiecare frunză, pe care se putea citi: „curăţie”, încununarea vegherii de secole asupra furtunii de gânduri, liniştite în pacea unui curcubeu între hotarele tâmplelor sale, sanctuar al hotărârilor vrednice de slavă.
Cu degetul Său, Dumnezeu i-a scris pe frunte: „sfinţire”, semnul recunoaşterii în moştenirea cerească, locuitor al cetăţii de aur. Când a fost văzut, el era într-o vizită, dar, ca acasă. Numele său de pământean este Enoh, numele său ceresc nu i-l putem rosti.

Cine s-a cerut a rămâne acolo cu el, în viziune, s-a zis: „încă nu!”
Amintirea sfântă a acestei întâlniri cu unul de-al nostru, acolo, ne dă speranţa şi certitudinea, că ramurile de finic, harpele şi coroanele de biruitori ne aşteaptă şi pe noi.
În curând, slava Domnului Se va arăta.
Cine este sfânt, să vină !
Cine este pregătit şi doreşte veşnicia, să vină !
Oricine iubeşte pe Domnul şi doreşte să-L urmeze, acum şi în etern, să treacă de partea Lui.
Căci orice ochi Îl va vedea şi slava Lui va acoperi pământul, când va veni să aducă răsplătirile Sale şi să spună biruitorilor Săi, cu-n dulce glas, ca lui Enoh: „Vino acas’!”
Facă Bunul Dumnezeu, ca şi noi să ne numărăm printre trofeele jertfei şi dragostei Sale şi pentru veşnicie să-I aducem închinare, recunoştinţă şi slavă !
AMIN.

deAndrei Spiridon

Isus plangea

Isus plangea.doc
Isus plangea.doc
Isus plangea.doc
68.5 KiB
127 Downloads
Details

ISUS PLÂNGEA

CUPRINS:

1. Deschidere
2. Rugăciune
3. Introducere
4. Poezie: Lacrimile Domnului
5. Tema I
6. COR
7. Tema II
8. Întrebări biblice
9. Tema III
10. Tema IV
11. COR
12. Poezie: Te-ai dus
13. Cugetări
14. Încheiere
15. COR
16. Închidere
17. Rugăciune
18. Postludiu – ieşire

INTRODUCERE

Desăvârşiţi în simetrie, frumuseţe şi statură, prima pereche de oameni, a fost pusă în fruntea creaţiunii. Toate lucrurile erau sub stăpânirea lor. Erau vizitaţi de îngerii din cer, care le ţineau tovărăşie, iar cu Dumnezeu vorbeau faţă-n faţă. Satana a văzut pacea şi bucuria de care a avut parte prima pereche în grădină şi a început să fie chinuit de amintirea fericirii pe care o pierduse pentru totdeauna. El s-a hotărât să facă totul pentru nimicirea fericirii lor.
Fericirea şi rămânerea în Paradis depindea de ascultarea de poruncile lui Dumnezeu. Dar Satana i-a înşelat ca să fie neascultători, atrăgând asupra lor păcatul, suferinţa durerea şi moartea.
După păcătuire, Dumnezeu i-a izgonit din Grădina Edenului. În umilinţă şi întristare de negrăit, ei spuseră rămas bun căminului lor frumos şi plecară să locuiască pe pământul pe care locuia blestemul păcatului. Atmosfera care pe vremuri era atât de dulce şi frumoasă, era supusă acum la schimbări însemnate.
Când au observat în floarea ofilită şi frunzele care cădeau cele dintâi semne ale nimicirii, Adam şi tovarăşa lui de viaţă, au plâns de jale, mai tare decât plâng acum oamenii de morţii lor de care se despart. Era clipa când s-au vărsat primele lacrimi de durere şi de-aici s-au deschis izvoarele lacrimilor, care dacă ar fi adunate la un loc, ar forma oceane întregi.
Plânsul nostru, i-a generat plânsul lui Isus, pentru ca bucuria Sa, să devină bucuria noastră.
Da, Isus plângea.
Isus plângea pentru alţii. Numai iubirea poate face astfel, căci, în general se plânge pentru sine. Rareori se plânge cu cei ce plâng, totul rezumându-se doar la o expresie ca: „incredibil, nemaipomenit…”
Isus avea multe motive să plângă: El plângea pentru că oamenii în majoritate, L-au refuzat harul, plângea pentru viitorul lor, plângea pentru urmările fizice şi spirituale ale păcatului, plângea pentru că dragostea Îi era neîmpărtăşită.
Prea plinul iubirii divine nu se putea exterioriza decât printr-un plâns, sau printr-o moarte.
Da! Isus a plâns şi a murit pentru noi.
Programul nostru va prezenta pe Acela care a venit pentru a simţi cu noi, vărsând lacrimi amare care să le şteargă totdeauna din ochii noştri pe ale noastre.

TEMA I
ISUS A PLÂNS

Isus a plâns în primul rând pentru păcat.
Când pentru prima oară a apărut păcatul în Univers, primul şi singurul care a simţit în cele mai adânci străfunduri ale sufletului Său durerea umană a acestei realităţi, a fost Dumnezeu.

Ne-am obişnuit atât de mult să privim păcatul din urmările lui, încât nu mai vedem desluşit grozăvia peste măsură a acestuia.

Dar întruparea Domnului Hristos, viaţa Sa neprihănită este o mărturie a dureri pe care inima Lui Dumnezeu a simţit-o. Trăind în suferinţa umană, Isus plângea realitatea „despărţirii de Dumnezeu”. Chiar în timp ce El stătea pironit pe cruce, inima Lui nu plângea pentru că nevinovat fiind, suferea asemene celor mai odioase crime, ci pentru realitatea cea crudă a despărţirii; asupra Lui apărând povara cea grea a păcatului.

Cu implicaţiile conflictului dintre bine şi rău în faţa Sa, sufletul Domnului Isus era plin de teamă, despărţirii de Dumnezeu. Şi în timp ce simţământul acesta zdrobea viaţa Sa, omenirea întreagă în afara Ghetsemanilor, dovedea cea mai mare ignorare faţă de păcat, iar acolo, în grădină, chiar ucenicii Săi dormeau.

În afara Ghetsemanilor, oamenii plâng pentru consecinţele nefaste ale păcatului, dar în Ghetsemani, Isus plânge pentru păcat…

TEMA II

Isus a mai plâns pentru că i S-a refuzat harul.

Cea mai mere durere a Domnului Hristos a fost şi este aceea a refuzului harului Său, iertător şi salvator. El însuşi a coborât printre oameni pentru a le aduce mântuire din păcat, şi eliberare de consecinţele, dar a rămas un Mare necunoscut. Oamenii se joacă cu harul Său, ei amână de-a asculta chemarea Lui la pocăinţă, întârzie să-şi rezolve problema păcatului lor, şi pentru toate acestea, Isus plângea.

În viaţa noastră sunt încă păcate nebiruite, care produc durere inimii lui Hristos şi aruncă ocară asupra harului Său. Poporul Său, pentru care El a făcut totul, desconsideră harul Său, îl risipesc, refuzând să-şi cumpere haine albe, aur curăţit prin foc şi alifie pentru ochi.

Nepregătirea poporului Său, desconsiderarea harului Său, este cauza prelungirii suferinţelor pe pământ, seceta, foamea, războaiele, bolile, într-un anumit sens se datorează risipei de har a poporului Său. Pentru toate acestea, Isus Hristos, de asemenea, plânge.

El plânge pentru că puţini recunosc în ziua de „astăzi”, timpul cercetării lor şi puţini îşi dau seama că va fi judecaţi şi osândiţi nu neapărat pentru călcările de lege, ci pentru refuzul persistent al harului mântuirii.

TEMA III
ISUS PLÂNGEA

Isus plângea pentru urmările fizice ale păcatului.

A fost voia originală a lui Dumnezeu ca acest pământ să fie, plin ce fericire, liber de suferinţe şi moarte. Dar… a intervenit păcatul. Fiinţe morale libere au ales să se separe de Dumnezeu şi să ducă un program de egoism.

Mergând singur şi adâncit în meditaţii şi rugăciune, Isus plângea. Povara durerilor veacurilor apăsa. El vedea suferinţa, întristarea, lacrimile şi moartea care trebuiau să fie partea oamenilor. Izvorul lacrimilor Sale se revărsa, în timp ce dorea să aline toate suferinţei. Toate durerile şi moartea sunt o consecinţă a călcării legilor lui Dumnezeu.

Ori de câte ori călcăm o lege divină, facem să răsune o notă falsă în concertul armoniei al Universului şi nu ştim care vor fi consecinţele faptei noastre; aparent neînsemnate.

Sănătatea este cel dintâi dintre toate lucrurile. Toate binecuvântările nu sunt de nici un folos pentru cel ce suferă, sănătatea corpului este ceva esenţial pentru creşterea în har. Nervii sensibili ai creierului îşi pierd vigoarea prin solicitări bolnăvicioase. Ei se distribuie în tot organismul şi sunt singurul mijloc prin care cerul comunică cu omul.

Orice agent extern sau intern care perturbă biocurenţii în sistemul nervos, slăbesc energie puterilor vitale. Cât de important este de a păstra acest sanctuar – post de recepţie – emisie – în cea mai perfectă ordine!

TEMA IV
ISUS PLÂNGEA

Isus plângea pentru urmările spirituale ale păcatului.

Cu milenii în urmă, prin comiterea păcatului, omul îşi vinde 19 părţi din viaţă, din cele 20 pe care le avea şi care reprezintă întregul dăruit de Dumnezeu, se apropie de marginea prăpastiei, se prinde de Lucifer şi cade. Ce risipitor e omul!

Inima lui Dumnezeu a trebuit să plângă îndelung pentru degradarea spirituală a creaturilor Sale! Mintea omului nu a mai avut acea agerime pe cere ar fi avut-o dacă n-ar fi păcătuit, iar voinţa şi hotărârile sale au devenit nişte funii de nisip. Manifestările de violenţă, mândrie, ură şi rodul unui dezechilibru spiritual, ca rezultat al păcatului în fiinţa umană, sensibilitatea şi afecţiunea s-au pipernicit. Pentru toate acestea, Isus plângea, una din cele mai teribile urmări ale păcatului a fost suferinţa psihică, într-o lume atât de mult dezechilibrată, Dumnezeu este infinit de bun şi plânge pentru atâtea fisuri de raţiuni (ale) civilizaţiilor în succesiunea lor.

Câte lacrimi au secătuit ochii Săi, căci prea mulţi n-au înţeles pe Creatorul şi opera Lui. Istoria biblică este astfel nesocotită, oamenii negând existenţa lui Dumnezeu, şi atribuind naturii putere nemărginită. Părăsind astfel ancora cea sigură, ei sunt lăsaţi să se zdrobească de toate stâncile necredinţei.

Dar pentru rănile lor spirituale, Isus plângea…

TE – AI DUS?
Te-ai dus să cauţi pe cei ce plâng în noapte
Pe cei sărmani, de nimeni mângâiaţi
Ca din iubire să le spui în fapte
Tot focul dragostei de fraţi?

Te-ai dus să urci pe munţi cu stânci abrupte
Sau să cobori prăpăstii de mormânt
A fost zdrobit şi zace încă nefrânt?

Te-ai dus la cei ce n-au nici azi, nici mâine
La cei flămânzi, lipsiţi de ajutor,
Ca să împărţi cu ei un miez de pâine
Să te jertfeşti spre fericirea lor.

Te-ai dus şi tu în tainica grădină
Să vezi pe Hrist cum luptă-n locul tău
E numai El, Se roagă şi suspină
E părăsit în ceasul cel mai greu.

Te-ai dus să urci în umilinţă,
Pe drumul greu cu Domnul spre Calvar
Slăbit, abia Îşi poartă a Lui fiinţă
Şi pentru, noi El moare-n chin amar

Te-ai dus să spui la toţi marea iubire
Prin care astăzi noi ne mântuim
Curând, curând, El vine în mărire
Şi este vremea să ne pregătim.

Te-ai dus, răspunde, dacă ai cuvinte
Şi zi de zi, avântă-se mai sus
De nu, atunci, a fost, ţine minte
Tu eşti pierdut, şi pentru veci te-ai dus.
CUGETĂRI

1. Atât la despărţire cât şi la întâlniră, lacrimile, sunt nelipsite. Ele exprimă durere, dar şi bucurie.

2. Lacrima creştinului, este cea mai perfectă lentilă cu care vedem cerul deschis.

3. Lacrimile sunt binefăcătoare. Ele fac ca ochiul să fie mai curat iar inima înduioşată.

4. Lacrimile vorbesc tot aşa de bine şi încă mai bine de cât cuvintele. Copii mici exprimă totul prin lacrimi; durere, suferinţă, bucurie, lipsurile, foametea, setea, dorul de mamă, frica, frigul, oboseala etc.

5. Omul e ca arborele pe care-l scuturi ca să-i cadă fructele. Omul niciodată nu e zguduit fără să nu-i pice lacrimi.

6. Păcatul a deschis izvoarele lacrimilor, nimicirea lui va face să sece aceste izvoare.

– Apocalipsa 21,4 – Isaia 25,8
– Matei 5,4 – Zaharia 12,10
– Ioan 11,35 – Luca 19,41
– Psalm 126,5-6 – Ieremia 31,9

ÎNCHEIERE

La confluenţa dintre prea mult rău trecut şi prea mult bine ce va fi urmând, Isus plângea. El plângea pentru viitorul oamenilor, căci scopul de la început al lui Dumnezeu în crearea pământului nu va fi împlinit, decât atunci, când în sfârşit, pământul va fi locuinţa veşnică a celor mântuiţi.

În patria cerească, Păstorul cel Bun îşi conduce turma la izvorul de apă şi la pomul vieţii. Acolo în câmpii paşnice, cu animale blânde, în această atmosferă de fericire, poporul lui Dumnezeu multă vreme peregrin şi rătăcitor, va găsi un cămin. Durerea şi lacrimile nu vor mai exista în atmosfera cerului. Nu va mai fi cunoscută oboseala, ci vom simţi mereu prospeţimea dimineţii. Lumina soarelui va fi înlocuită cu o altă lumină – slava lui Dumnezeu şi a Mielului. Acolo, în societatea aceasta sfântă, dragostea şi simpatia sădite în suflet de însăşi Dumnezeu, îşi vor găsi exercitarea cea mai curată şi plăcută, şi fericirea cu fiinţele sfinte, cu credincioşii din toate veacurile, care au fost răscumpăraţi, sunt legături care unesc laolaltă întreaga familie din cer şi de pe pământ. În mijlocul adierilor ramurilor de palmieri, se aude dulce, o cântare de laudă; Mântuirea este a Dumnezeului nostru, care s-a dat pe Sine. Pentru ca toate aceste făgăduinţe să devină realitate şi în dreptul oamenilor, Isus plângea.

Iar acum, când toate aceste minuni ne sunt atât de aproape, suntem chemaţi să mai facem un pas…”plângeţi cu cei ce plâng, şi bucuraţi-vă cu cei ce se bucură”. Aceasta înseamnă să alegem şi noi să avem Ghetsemaniul nostru, cununa noastră de spini, crucea noastră.
Înseamnă a urma pe Isus în căutarea suferinţelor oamenilor, în găsirea căilor potrivite pentru a ajunge la inimile celor care au nevoie de pace şi mângâiere, de speranţă şi mântuire.

Mai înseamnă a te socoti peregrin pe acest pământ şi a privi mereu înainte spre Ţara cerească.

Aceasta înseamnă a primi harul mântuitor al clipei care să schimbe viaţa ta, de la păcat la neprihănire, care să facă din tine rodul acela care ţine în mâini vestea cea bună a mântuirii, în mijlocul suferinţelor, şi încercărilor acestui pământ să te facă să strigi:

Slavă şi glorie lui Dumnezeu pentru harul său.

Suflete drag, care ai fost în această după-amiază aici, lacrimile lui Isus curg încă pentru tine. Primeşte-I chemarea ca astfel la apropiata Sa revenire, alături de toţi cei mântuiţi să ai parte de cetatea cea minunată unde pentru veşnicie nu va mai fi nici ţipăt, nici durere, nici… LACRIMI!…
Amin!

PILDA SAMARITEANULUI MILOS

Un învăţător al legii s-a sculat să ispitească
Pe Isus cu o-ntrebare, vrând răspuns el să primească
El se adresă zicându-i: „Ce-aş putea să făptuiesc
Viaţa veşnică, ferice, să ajung s-o moştenesc?

Isus, luând cuvântu-i zise: „Tu în lege ce citeşti
Cum e scris, cum glăsuieşte, ce îndemn în ea găseşti?
El răspunse că în lege, el citi şi scrie aşa:
Să iubeşti, oricând pe Domnul cu toată inima ta!

Cu tot sufletul, puterea şi cu tot cugetul tău.
Şi pe-aproape ca pe tine să-l iubeşti oricând, mereu,
Bine ai răspuns îi zise lui ISUS, mergi, fă aşa,
Şi de viaţă cea eternă parte sigur vei avea.

Dar, cătând. îndreptăţire o-ntrebare a mai pus
Căreia Isus pe dată i-a dat cuvenit răspuns:
Întrebarea fu aceasta: Spune-mi Doamne, Te-ntreb eu,
Spune-mi este mie-aproape dintre cei din jurul meu?

Dar Isus luând cuvântul povesti cu-un plăcut ton
Din Ierusalim la vale, a plecat spre Ierihon,
Un om căruia ‘nainte i-au ieşit nişte tâlhari
Care l-au bătut zdrobidu-I, producându-i chinuri mari.

După aceea, ei plecat-au, dar l-au jefuit de tot
Au fugit lăsând în urmă pe sărman aproape mort
Pe-acel drum, în întâmplare, chiar un preot a trecut
Şi privind nenorocirea el, de drumu-i şi-a văzut.

Un Levit trecea de asemeni şi spre el că a privit
Fără să-şi abată pasul înspre cel năpăstuit
Şi-a văzut de drum-nainte pe alăturea de el
Hotărât să nu se-abată fără să-i pese de el.

Un Samaritean şi dânsul a trecut pe acelaşi drum
Şi văzându-l, el de milă fu cuprins şi oarecum
Către el venind aproape, rănile el a legat
Untdelemn şi vin turnat-a şi durerea i-a alinat.

Apoi, l-a urcat cu grijă pe slăbuţul său asin
La un han l-a dus şi-acolo îngrijiri i-a dat din plin
Iar a doua zi drumeţul înainte de-a pleca
Doi lei de-te şi vorbit-a el hangiului:

Ai grijă de el, şi tot ce vei mai cheltui apoi,
Să-ţi plătesc, n-ai nici o grijă – când voi trece înapoi
Care dintre aceşti trei oare-a dat dovadă poţi să spui?
Cel prădat pe cin’ simţit-a că a fost aproapele lui?
Zise-nvăţătorul legii: „Cel ce-avu milă de el –
Iar Isus îi de-te sfatul: du-te fă şi tu la fel!
Amin !

deAndrei Spiridon

Isus Pastorul cel bun

Isus Pastorul cel bun.doc
Isus Pastorul cel bun.doc
Isus Pastorul cel bun.doc
75.5 KiB
94 Downloads
Details

ISUS PĂSTORUL CEL BUN

CUPRINS:
1. Deschidere 52 str. 1
2. Rugăciune
3. Psalmul 23
4. COR: 77 CS
5. Poezie: Privelişte divină
6. Poezie: Când venit-ai Doamne
7. COR: Isus mi-e Păstor
8. Tema I: Bunul nostru Păstor
9. COR: Ps. 23
10. Poezie: Starea de acum
11. Tema: Domnul Isus Hristos – Păstorul cel bun
12. COR: Pe-o pajişte-n ceruri…
13. Tema: Şi totuşi…
14. COR: În staulul plin de lumină
15. Închidere 73 1.3
16. Rugăciune
17. COR: Condu-mă Tu
18. Postludiu – ieşire

TEMA: PĂSTORUL DIVIN

„Eu sunt Păstorul cel Bun. Păstorul cel Bun îşi dă viaţa pentru oi…”
„Eu sunt Păstorul cel Bun. Eu îmi cunosc oile Mele, şi ele Mă cunosc pe Mine, aşa cum Mă cunoaşte pe Mine Tatăl şi cum cunosc eu pe Tatăl şi tu îmi dau viaţa pentru oi”…
Isus a găsit iarăşi intrare la mintea ascultătorilor săi pe cărarea exemplelor cunoscute. El asemănase influenţa Duhului cu apa rece, înviorătoare. El se prezentase ca fiind Lumina, Izvorul vieţii şi al bucuriei pentru natură şi pentru oameni.
Acum, într-un frumos tablou pastoral El reprezintă legătura Sa cu cei care cred în El. Nici un tablou nu era mai cunoscut pentru ascultătorii Săi decât acesta şi cuvintele lui Hristos i-a legat pentru totdeauna de Sine. Niciodată nu puteau ucenicii să vadă păstorii păscându-şi turmele fără să-şi amintească învăţătura Mântuitorului. Ei urmau să vadă pe Hristos, în fiecare păstor credincios. Aveau să se vadă în fiecare o oaie neajutorată şi slabă. (…) Dintre toate făpturile oaia este una din cele mai timide şi neajutorate. În Orient, grija păstorului pentru turmă este neobosită, neîncetată. Şi pe vremuri, la fel ca şi acum, era puţină siguranţă în afară de oraşele întărite cu ziduri.
Tâlharii din triburile rătăcitoare, sau fiare de pradă, din ascunzătorile lor dintre stânci, stăteau la pândă să prădeze turmele. Păstorul veghea asupra turmei lui, ştiind că o făcea cu preţul vieţii.
Iacob care păzise turmele lui Laban în păşunile din Haran, descriind propria muncă neobosită, zicea; „Ziua mă topeam de căldură, iar noaptea mă prăpădeam de frig, şi-mi fugea somnul de pe ochi.” (Geneza 31,40)
În timp ce păstorul conducea turma sa peste înălţimile stâncoase, prin păduri şi prin râpe sălbatice, către locurile ierboase de pe malul râului, în timp ce le supraveghea în munţi în noaptea singuratică, ferindu-le de tâlhari, având grijă duioasă faţă de cele bolnave şi slabe, viaţa lui ajunge să fie una cu a lor. O alipire puternică şi duioasă îl uneşte cu obiectele grijii lui. Oricât de mare ar fi turma, păstorul cunoaşte fiecare oaie. Fiecare are numele ei şi răspunde la nume când o cheamă păstorul.
După cum un păstor pământesc îşi cunoaşte oile, tot astfel Păstorul Divin îşi cunoaşte turma răspândită în toată lumea. „Voi, turma Mea, turma păşunii Mele sunteţi oamenii, şi Eu sunt Dumnezeul vostru, zice Domnul Dumnezeu.”
Isus zice: „Te chem pe nume; eşti al Meu.” Te-am săpat pe palmele Mele” (Ezechiel 34,31 Isaia 49,16)
Isus ne cunoaşte pe fiecare în parte şi are milă de slăbiciunile noastre. Ne cunoaşte pe toţi pe nume. Cunoaşte chiar casa în care locuim şi pe fiecare din cei ce o ocupă.(…)
Fiecare suflet este atât de bine cunoscut de Isus, ca şi când el ar fi singurul pentru care a murit Mântuitorul. Durerea fiecăruia îi mişcă inima. Strigătul de ajutor ajunge la urechile Lui. El a venit pentru a trage pe toţi oamenii la Sine. El le zice: „Urmaţi-Mi!”, iar Duhul Său lucrează asupra inimii lor pentru a-i atrage să vină la El. Mulţi nu se lasă atraşi. Isus ştie de asemenea cine primeşte cu voie bună chemarea Sa şi este gata să vină sub supravegherea Sa de Păstor. El zice: „Oile Mele ascultă glasul Meu; Eu le cunosc, şi ele vin după Mine.” El are grijă de fiecare în parte ca şi cum n-ar mai fi alta pe faţa pământului.
„El îşi cheamă oile pe nume şi le scoate afară din staul şi oile merg după el, pentru că îi cunosc glasul”.
Păstorul oriental nu sileşte la drum oile. El nu foloseşte forţa sau teama, ci mergând înainte, le cheamă. Ele cunosc glasul lui şi ascultă de chemarea Lui.
Tot astfel face şi Mântuitorul Păstor cu oile Sale. Scriptura zice: „Ai povăţuit pe poporul Tău ca pe o turmă prin mâna lui Moise şi Aaron.”
Nu teama de pedeapsă sau nădejdea răsplătirii veşnice face pe ucenicii lui Hristos să-l urmeze. Ei privesc iubirea neîntrecută a lui Hristos descoperită în umblările Sale pe pământ, de la staulul din Betleem până la crucea de pe Golgota, şi privirea lui atrage linişte şi supune sufletul.
Iubirea se trezeşte în inima celor ce privesc. Ei aud glasul Lui şi-i urmează.
După cum Păstorul merge înaintea oilor, dând mai întâi el piept cu greutăţile drumului, tot astfel procedează şi Isus cu poporul Său: „După ce şi-a scos afară toate oile merge înaintea lor”.
Calea către cer este consacrată de urmele Mântuitorului, cărarea poate fi prăpăstioasă sau aspră, dar Isus a mers pe calea aceasta, picioarele Sale au călcat şi îndoit spinii pentru a face calea mai uşoară pentru noi. Orice povară pe care suntem chemaţi noi să o purtăm, El a purtat-o mai înainte. Sufletul care s-a predat lui Hristos este mai de preţ în ochii Lui decât lumea întreagă. Mântuitorul ar fi trecut prin agonia Calvarului chiar dacă numai unul, singur ar fi fost mântuit în Împărăţia Sa.
El nu va părăsi niciodată pe acel pentru care a murit.(…) În toate încercările noastre avem un ajutor care nu lipseşte niciodată. El nu ne lasă să luptăm singuri cu ispita, să ne batem cu răul şi să fim în cele din urmă zdrobiţi sub poveri şi întristare.
Isus parcă ne-ar spune: „Am suferit întristările tale, am trecut prin luptele tale, am dat piept cu ispitele tale. Cunosc lacrimile tale, şi Eu am plâns. Durerile prea adânci pentru a fi rostite la urechea unui om, le cunosc. Nu gândi că eşti singur şi părăsit. Deşi suferinţa ta nu mişcă nici o coardă sensibilă în vreo inimă de pe pământ. Priveşte la mine şi vei trăi. „Pot să se mute munţii, pot să se clatine dealurile, dar dragostea Mea nu se va muta de la tine şi legământul Meu de pace nu se va clătina, zice Domnul, care are milă de tine” – Isaia 54,10.
(cap.52 din HLL pag.466 – 473)

DOMNUL ISUS HRISTOS – PĂSTORUL CEL BUN

Acela care nu s-a întrebat în mod serios, cine-i Isus – încă nu şi-a pus la încercare posibilităţile minunat ale minţii.
A-L cunoaşte pe Isus înseamnă însăşi rostul existenţei omului. Din cunoaştere sau necunoaşterea Lui, apare tabloul conflictual dintre cei ce i-o neagă existenţa şi cei ce i-o afirmă. Omenirea se desparte în diferenţe diametrale şi omul este sfâşiat în intimitatea sa de sabia responsabilităţii, mistuit de focul alegerii personale. Isus, pentru unii ocară, pentru alţii slavă, pentru unii nebunie, pentru alţii înţelepciune, este singurul principiu spre veşnicie al omenirii şi marea necesitate de ajungere acasă în familia Universului…
În legătură cu Isus, ce tablou ni se înfăţişează? Mulţimi aleargă la El, mulţimi fug de El, gloate Îl întâmpină cu cântece triumfale, gloate Îl alungă cu pietre…
Totul este o mişcare imensă pentru sau împotriva Sa şi fiecare participă la această mare dramă ce se desfăşoară sub privirile îngerilor.
Cine este Isus pentru lume?
Cine este Isus pentru mine?
Isus de astă dată este, Păstorul cel Bun care a părăsit cerul pentru a căuta oaia cea pierdută, cea neascultătoare, cea nerecunoscătoare…
Recunoscând autenticitatea revelaţiei Sfintei Scripturi referitor la Domnul Isus, cu ocazia botezului Său, Evanghelistul Matei în capitolul 3, ne-a lăsat moştenire următoarele: „Şi un glas s-a auzit din cer zicând: „Acesta este Fiul Meu prea iubit în care-Mi găsesc plăcerea…”
Recunoaşterea aceasta de rudenie, făcută publică aparţine lui Dumnezeu Tatăl. Ea este una din multele descoperiri ale lui Dumnezeu către Fiul Său consemnate în Biblie.
Ioan Botezătorul face cunoştinţă oamenilor cu Isus în felul următor: – Ioan capitolul 1: „Iată Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatele lumii”…
Apostolul Petru se adresează poporului ales şi prin el tuturor popoarelor, tuturor oamenilor până la sfârşitul istoriei. El zice despre Isus: „În nimeni altul nu este mântuire căci nu este sub cer un alt nume dat oamenilor în care trebuie să fim mântuiţi”.
Însuşi Domnul Hristos în epistola apostolului Ioan 10:11 spune: „Eu sunt Păstorul cel Bun! Păstorul cel bun îşi dă viaţa pentru oile Sale!”
Prin această uimitoare mărturisire de credinţă suntem legaţi de Isus şi noi întru izbăvire şi mântuire!” Isus devine puterea salvării noastre din moarte prin actul Său de acceptare a morţii Sale pe cruce.
Întrebarea care oricât am vrea să nu ne-o punem, s-o ţinem departe de conştiinţa noastră, este: „Merităm noi intervenţia divină? Eram noi vrednici de jertfa Domnului Isus?”…
Ce putem spune despre noi, puşi faţă în faţă cu coborârea Lui până-n adâncul durerilor noastre spre a ni le purta?
Ce fărâmă printre minunile Universului este pământul nostru?
Ce este omul în existenţa lui Dumnezeu fără de număr, – numărul îngerilor şi locuitorilor de Isus?…
Cunoscând dimensiunile de neluat în seamă ale acestei particule ce se chemă, Pământ, faţă de restul infinit, ne întrebăm uimiţi: „Este posibil ca pământul să pună probleme Universului?”
E cu putinţă ca omul să tulbure liniştea Universului?
Măreţia fără glas desfăşurată în opera de Creaţiune ne încântă. Perfecţiunea rotirii lucrurilor în mişcarea lor veşnică ne uimeşte. Dar în timp ce contemplăm acele minuni pe care numai Fiul lui Dumnezeu le poate desfăşura prin puterea Sa, apare o întruchipare a tot ce este mai măreţ: jertfa, sacrificiul şi chemarea Sa plină de iubire: „Veniţi la Mine. Eu din iubire m-am jertfit pentru voi! Veniţi să vă conduc Eu, Păstorul cel Bun pentru că Eu vă cunosc pe fiecare pe nume, v-am săpat pe palmele Mele, de ce şovăiţi?
De ce întârziaţi să-mi urmaţi?
Veniţi la Mine!!!”

TEMA: ŞI TOTUŞI…

Şi totuşi până şi în privinţa singurului Salvator Isus – omul este chemat să aleagă.
Dacă am cerceta adâncul inimii ce refuză pe Hristos am găsi că fuga de El nu are loc pentru că existenţa divinităţii deranjează.
Nu se fuge pentru că Hristos este dovedit că nu există ci că El, ciudat, nu este dorit să existe.
Negarea lui Isus de către om, fuga de El nu se face dintr-o lipsă a dovezilor despre El, ci printr-un refuz personal de care este şi va fi responsabil. Tentat să comunice cu infinitul, chiar necredinciosul declară prin această tendinţă prezenţa în sine a nevoii de infinit.
Adevărul limitat din om strigă după adevărul deplin, după Fiinţa Supremă care îi poate comunica acest adevăr. Omul îşi dă bine seama că pentru apariţia sa ca existenţă, a fost nevoie de o informaţie originară, de o comunicare de obârşie, de un cuvânt de geneză. Natura vorbeşte din ce în ce mai convingător în favoarea genezei divine.
Toate descoperirile umane, vestesc lumii cu sunet de trâmbiţă că Cineva a creat viaţa. Omul îşi permite însă ipoteze.
Creaţiunea este atât de evidentă, încât pentru a accepta altceva, omul trebuie să închidă ochii, să accepte pe întuneric, scufundat în voia valurilor întâmplării. Jertfa lui Hristos este aşa de reală, dragostea Lui atât de prezentă că nimeni nu se poate acuza.
S-a spart pe cruce frumosul, marele vas de alabastru ceresc şi mireasma mântuirii prin Isus, s-a răspândit printre oameni pe întregul pământ, devenind respiraţie lumii spre viaţă. Dar până şi această imensă risipă de dragoste poate fi primită sau refuzată de către om.
La răscrucea hotărârilor veşnice se află tot el – OMUL! – Omul săpat în palmele iubirii lui Hristos, este întrebat – să răspundă, este chemat – să aleagă!
Ce va alege?
Cum va răspunde?
Drumul cel mai sigur spre cunoaşterea lui Isus este efortul personal prin studiu cu devoţiune, susţinut de rugi de implorare a luminii spre înţelegere.
Argument se va adăuga la argument, motiv la motiv, până ce sufletul copleşit de măreţia adevărului va hotărî alegerea noastră, astfel încât Isus Mântuitorul lumii să devină şi pentru noi Mântuitorul personal care ne pregăteşte Veşnicia.
Ajută-ne Doamne, Păstor credincios să Te urmăm cu încredere şi iubire pentru slava Ta şi fericirea noastră!
Amin!

ATÂT DE APROAPE DE DOMNUL

Frunzele pomului vieţii foşnesc lângă mine…
Frânturi din minunile cerului,
Şoapte…
Fructele-s coapte…
„Fă Doamne să treacă mai iute
Şi-această ultimă clipă
Ce-a mai rămas din noapte!”…

Atât sunt de aproape de Domnul…
Pe porţi şi pe turnuri,
Pe Templul de aur,
Cetatea cea sfântă
îmi cheamă privirea.
Îngerul, gata să strige
că-ncepe vecia
îmi cere iubirea…
Întăreşte-mi peste abisuri ultimul pas,
Fă Doamne să-fi fie deplină jertfirea!

Atât de aproape de Domnul!…
Simt Legea divină cum arde-n dreptate,

Simt Sabatul;
Coroana şi miezul lui
fac aşa de aproape toate,
Şi-aşa de-adevărate
Că îndrăznesc în rugă
din nou să Te invoc:
„Fă-mi Doamne-n Casa Ta şi suie loc!”

Atât de aproape de Domnul!
Simt graba Lui venind spre-a mea găsire,
Şi glas de biruinţă
ca glasul multor ape,
Şi, încă simt mai mult decât orice
Că El Păstorul
vine să mă scape!

Inima mea, sperat-ai vreodată
de Domnul să fim aşa de-aproape?
Aşa de aproape?

RUGĂ

Sunt firul de iarbă, o Doamne, stingher
Ce ruga mi-o-nalţ printre lespezi de cer
Sunt stropul de rouă ce tremură-n zori
Un cântec în ochi şi pe buze doar flori

Sunt plâns de mestecă-n cu trunchiul fragil
Cu scoarţa ca umed obraz de copil,
Sunt orga pădurilor aspre de vânt
Foşnind registre mă-ndeamnă să-ţi cânt.

Sunt steaua ce-adună lumină trudit
S-ajungă la Tine ecoul şoptit
Sunt mielul ce-aşteaptă Păstoru-al găsi
La mica Sa turmă milos a-l primi

Rănit şi târziu de-un apus sângerat
Durerea în lutu-mi de om a crestat
Sunt suflet plăpând.
Suspinând, ruga mea
El tremur de frunză,
de rouă,
de stea….

EL ŞTIE…

El ştie durerea-ţi oricât de adâncă,
El ştie când toate parcă-ţi merg rău,
Şi ştie când pieptu-i de-oftat se frământă
Când e plin de lacrimi şi stins ochiul tău…
El ştie când singur tu stai trist pe lume
El cunoaşte totul, ştie ce doreşti,
Da, El te iubeşte şi doreşte foarte.
Ca să-L cunoşti şi tu, şi tu să-L iubeşti.

El îţi poartă grija când ispita vine,
Şi când te-asaltează lumea cu-ale ei…
Când de slăbiciune paşii-ţi sunt nesiguri,
Şi stau să te-abată-n nepermise căi.
El plânge cu tine
Când jos te doboară cercarea în care singur ai intrat
Şi vrea ca de-acolo să te ridici iară,
Să te-avânţi în luptă, ca un bun soldat.

El mult te iubeşte, da, El te ajută,
Şi e lângă tine de veghe mereu,
Că El şi-a dat viaţa ca să te salveze
Şi-a dat pentru tine scump sângele Său.
Şi-ntreb tu: „El cine-I?”
Şi: „Cum se numeşte”?
O, El are-un nume cu mult mai presus
Decât orice nume pe pământ şi-n ceruri
Căci El e Păstorul, Bunul Domn Isus!

RUGĂ

Rătăcitor cu ochii-n lacrimi,
Cu mersul istovit de cale,
Mă plec neputincios o Doamne
În faţa îndurării Tale

În drum mi se desfac prăpăstii
Şi-n negură se-mbracă zarea,
Eu, pe genunchi spre Tine caut
Părinte-orânduie-mi cărarea!”

În pieptu-mi zbuciumat de trudă
Eu simt ispitele cum sapă
Cum vor să-mi tulbure izvorul
Din care sufletu-mi se-adapă!…

Din valul lumii lor mă smulge
Şi cu povaţa ta-nţeleaptă
În veci spre dragostea-Ţi eternă
Tu Doamne, văzul meu îndreaptă!

Dezleagă minţii mele calea
Şi legea dinaintea firii
Sădeşte-n gândul meu de-apururi
Tăria veche a iubirii.

Dă-mi cântecul şi dă-mi lumina
Şi zvonul vieţii înflorite
Dă-mi şi odihna cea de taină
Fiinţei mele ostenite.

Alungă patimile mele,
Pe veci strigarea lor o frânge
Şi de durerea altor inimi
Învaţă-mă să pot a plânge

Nu păsul meu să mă cuprindă
Să-mi facă clipele mai grele
Ci jalea unei lumi s-ajungă
Să plângă-n lacrimile mele!

MĂSURA IUBIRII

Iată-mă Doamne de Tine aproape
Fir de nisip între ceruri şi ape
Glasu-Ţi mă cheamă prin nemărginire
Cu-atâta iubire, cu-atâta iubire
Chemarea-n cărările vieţii pătrunde
Dar gândul prin arbori de vânt se ascunde
Când teama cu umbrele reci mă cuprinde
Cu braţele Tale ca valuri mă prinde
Toiag de speranţă spre mine apleacă
Şi sufletu-mi gol cu lumină-l îmbracă
În zorile zilei cu glas de iubire
Mă caută iarăşi prin nemărginire.
Fir de nisip
Între ceruri şi ape
Iată-mă Doamne de Tine aproape!

deAndrei Spiridon

Isus ne cheama

Isus ne cheama.doc
Isus ne cheama.doc
Isus ne cheama.doc
69.5 KiB
176 Downloads
Details

ISUS NE CHEAMĂ

CUPRINS:

1. Deschidere 6
2. Rugăciune
3. COR: Rugăciune
4. Introducere: Isus ne cheamă
5. COR: Sub stindardul lui Hristos
6. Tema I
7. Tema II
8. COR: Cântecul secerişului
9. Experienţă
10. COR+COM 70
11. Tema III: Isus ne cheamă
12. Tema IV
13. COR: Iată-mă, trimite-mă
14. Tema V: Tinere, te cheamă culmile
15. Poezie: Urcă pe munte
16. COR: 28 TA O viaţă mai sfântă
17. Închidere 368
18. Rugăciune
19. Postludiu – ieşire

Deva, 25 martie

INTRODUCERE
ISUS NE CHEAMĂ

Trăim în timpuri foarte solemne, istoria acestui pământ se apropie de sfârşit înainte ca ceasornicul vremii să anunţe ultima oră, copiii lui Dumnezeu sunt chemaţi să lucreze cu toată puterea lor la desăvârşirea misiunii pe care Hristos le-a încredinţat-o.
În acest timp de mare însemnătate, pentru ca lucrarea să poată înainta în toate ramurile ei, Dumnezeu apelează, în special, la puterea, râvna şi curajul tineretului. Este nevoie de puteri proaspete şi întregi spre a face planuri cu minte limpede şi a-i îndeplini cu o mână plină de curaj.
Dumnezeu doreşte ca tinerii să devină bărbaţi plini de râvnă, gata să ia parte la nobila Sa lucrare şi în stare să poarte răspunderi. Dumnezeu cheamă tineri cu inima neîntinată, tari, plini de curaj şi hotărâţi să lupte cu bărbăţie în lupta ce le stă în faţă, spre a preamări pe Dumnezeu şi a fi o binecuvântare pentru omenire.
Tinere, Dumnezeu te invită astăzi să-i predai tăria tinereţii tale, pentru ca prin folosirea puterilor tale, prin cugetarea ta vioaie, sănătatea ta robustă şi hărnicia lucrării tale, să-i poţi aduce Lui glorie, iar ţie şi semenilor tăi, mântuire. Eşti gata să răspunzi la chemarea Sa!? Eşti gata să-i predai întreaga ta fiinţă şi cugetul tău, pentru binele tău în primul rând, iar apoi pentru folosul celor ce te înconjoară?
Răspunde azi la chemarea Sa, pentru ca mâine să nu fie prea târziu, pentru binele sufletului tău, pentru Hristos care s-a dat ca jertfă spre a te salva din păcat, opreşte-te în pragul vieţii tale şi cântăreşte-ţi bine răspunderile, prilejurile şi posibilităţile tale. Dumnezeu ţi-a dat prilejul de a-ţi făuri o viaţă înaltă, influenţa ta poate să se aşeze în slujba adevărului lui Dumnezeu; tu poţi fi un conlucrător cu Dumnezeu în marea lucrare de răscumpărare a neamului omenesc…
Dumnezeu te ajută să iei această hotărâre cât mai curând. Fericirea din viaţa aceasta, cât şi din cea viitoare, depinde de tine. Desigur e greu să te hotărăşti, dar priveşte la exemplul pe care Tatăl ceresc ţi L-a dat ca să-L urmezi.

TEMA I

Domnul Isus Hristos este modelul nostru în toate. După orânduirea lui Dumnezeu, Mântuitorul nostru şi-a petrecut copilăria în Nazaret, unde locuitorii aveau un aşa caracter, încât Ei era continuu expus ispitelor, şi era necesar pentru El să se păzească spre a rămâne curat şi nepătat în mijlocul mulţimii de păcate şi răutăţii. Nu Hristos şi-a ales ţinutul acesta, Tatăl Său alese pentru El locul acesta unde caracterul Său avea să fie pus la probă şi încercat în diferite chipuri. Anii tinereţii lui Isus au fost puşi la încercări, greutăţi şi lupte grele pentru ca să-şi poată forma un caracter integru, care să facă din El un exemplu desăvârşit pentru copii, tineret şi întreaga omenire. Viaţa sa avea drept scop să arate că curăţenia, statornicia şi tăria de principii nu atârnă de viaţa liberată de greutăţi, sărăcie şi împotrivire.

El a fost ispitit în toate, dar fără păcat. Dimpotrivă El a biruit păcatul luând asupră-şi păcatele întregii omeniri, prin moartea Sa pe cruce. Astăzi El e la tronul veşnic de unde priveşte la fiecare suflet care îşi îndreaptă faţa către El, căutând după mântuire. El cunoaşte din însăşi viaţa Sa care sunt slăbiciunile omeneşti, care sunt nevoile noastre. El priveghează asupra ta, fiu înfricoşat al lui Dumnezeu. Eşti ispitit? El te scapă. Eşti slab? El îşi dă puteri. Eşti lipsit de pricepere? El te luminează. Eşti rănit? El te vindecă.

TEMA II

Hristos te cheamă deci să mergi pe calea pe care El a mers prima dată. „Veniţi la Mine” este chemarea Lui. Oricare ar fi grijile şi frământările tale, înfăţişează cazul tău înaintea Domnului. Se va deschide o cale ca să poţi scăpa de greutăţi. Cu cât ţi se arată că eşti mai slab şi mai fără ajutor, cu atât vei deveni mai puternic în tăria Lui.
Exemplul lui Hristos ne arată că singura noastră nădejde de biruinţă e transformarea caracterului nostru după modelul Său. Dacă tu, vei fi asemenea lui Hristos, vei putea respinge toate atacurile celui rău şi vei deveni un ostaş destoinic în răspândirea luminii adevărului lui Dumnezeu.
Nu precupeţiţi nici un efort pentru realizarea acestui scop. Hristos cheamă voluntari ca să poarte stindardul crucii înaintea întregii lumi. Nu uita că Biserica tânjeşte după ajutorul tinerilor, care să depună mărturie plină de curaj şi care prin zelul lor arzător să trezească forţele amorţite ale poporului lui Dumnezeu. E nevoie de tineri care să se împotrivească valului spiritului lumesc şi să ridice glasul de avertizare împotriva paşilor pe calea păcatului.
Lucrează deci la curăţirea caracterului tău, iar după ce templul sufletului tău va fi eliberat de tot ce nu e după voia lui Dumnezeu, întronează pe Hristos în inima ta. Atunci, prin El şi împreună cu El, străduinţele tale vor căpăta noi puteri, vor da pe faţă un zel plin de entuziasm în a îndemna pe oameni să se împace cu Hristos. În tot ce faci, lucrează cu credinţă şi cu nădejdea biruinţei prin Răscumpărătorul tău.
Priviţi numai înainte şi în sus. Isus vă întinde mâna Sa spre a vă ajuta, nu veţi avea altceva de făcut decât să-i atingeţi mâna în simplă încredere şi să-L lăsaţi să vă conducă. Nu uitaţi El vă conduce la cea mai preţioasă comoară; mântuirea sufletelor voastre şi dobândirea vieţii veşnice în Împărăţia lui Dumnezeu.
Fie ca tineretul să-şi amintească de datoria pe care o are, de a-şi forma caracterul pentru veşnicie, şi că Dumnezeu cere de la el să facă tot ce poate fi mai bine. Fie ca cei cu experienţă mai multă să vegheze asupra celor mai tineri şi atunci când îi văd ispitiţi să-i ia deoparte să se roage cu ei şi pentru ei. Dumnezeu va vedea din partea noastră o recunoaştere a marelui sacrificiu făcut de Hristos pentru noi, dacă noi vom arăta un interes pentru salvarea acelora pentru care El a venit. Dacă tineretul va căuta pe Hristos atunci El va face rodnice sforţările lor.
Domnul să ajute la aceasta, începutul fiind ziua de azi. Amin!
EXPERIENŢĂ
UN TALENT FOLOSIT MULTE SUFLETE SALVATE

O tânără îmbrăcată într-o rochie colorată, prea mare pentru ea, a venit la una din şcolile noastre misionare. Faţa ei era deformată, nu avea nas şi era puţin redusă mintal. Ea e întrebată de directorul şcolii:
– „Pentru ce ai venit?”
– „Să învăţ la şcoală” – răspunde fetiţa.
– „De la ce distanţă vii tu aici?”
– „De la 200 de mile”
– „Ai venit pe jos, până aici?”
– „Da, pentru că n-am avut bani să vin altfel.”
Ea a stat acolo trei luni de zile, apoi s-a făcut selecţionarea elevilor şi directorul împreună cu comisia constată că această tânără trebuie să plece înapoi de unde a venit, pentru că nu poate fi de folos lucrării lui Dumnezeu. Tânăra este chemată să i se spună cu multă delicateţe:
– „Tu trebuie să pleci înapoi”. Fata răspunde după ce a stat mult timp împietrită:
– „Să plec?” Ea fusese fericită la şcoală. Da, răspunde directorul, trebuie să mergi înapoi acasă.
Ea a plecat. Trecură doi ani. Apeluri urgente veneau la misionari pentru ca să fie trimişi la 200 de mile, unde era interes pentru Evanghelie.
A mai trecut încă un an până să meargă cineva pe insula aceea, când a sosit misionarul pe insulă s-a gândit:
– „Trebuie să încep lucrarea aici.” Dar a observat la un moment dat că nu în port trebuia să înceapă lucrarea, ci pe coasta unui deal unde era mulţime adunată, toţi locuitori de pe insulă.
Misionarul îşi îndreptă paşii către locul acesta. Toţi locuitorii se ridicară în picioare urându-i: „Bun venit”. „Trebuie să încep predicarea chiar în locul acesta”, îşi zise el. Iar mai întâi zise către oamenii aceia: vreau să vă învăţ o cântare, să cântaţi şi să-L lăudaţi pe Dumnezeu.
A citit cuvintele cântării, apoi începu să cânte melodia. Feţele celor adunaţi acolo străluceau de bucurie. Dar la un moment dat se aude o voce: “cunoaştem cântarea”. Misionarul rămâne uimit şi pentru că era cunoscută, anunţă o altă cântare. Mulţimea din nou exclamă: “o cunoaştem şi pe aceasta”. Misionarul încearcă pentru a treia oară să-i înveţe o cântare. Dar şi de data aceasta aude: “cunoaştem şi aceasta cântare.”
El a rămas uimit, privind pe cei adunaţi şi puse întrebarea:
– „Cine va învăţat aceste cântări? Cine v-a învăţat să le cântaţi?” Mulţimea şi-a îndreptat privirea spre tânăra care fusese la Şcoala Misionară, unde stătuse aproape 3 luni şi învăţase şi ea câteva cântări să le cânte.
A venit pe insulă, în satul ei, şi a învăţat pe toţi locuitorii să cânte cântările pe care ea le învăţase la şcoală. Şi acum ei arătau cu degetul spre ea. Ea se tot ascundea în grupurile acelea ca să nu fie văzută. Misionarul merse la ea şi o întrebă:
– „De unde cunoşti toate acestea?”
– „De la Şcoala Misionară.
– „Când ai fost acolo?”
– „Acum trei ani” – veni răspunsul.
– „De ce n-ai mai rămas acolo?”
– „Am fost trimisă acasă”, spunea cu lacrimi în ochi acest lucru.
Ea prin cele ce prinsese, în trei luni, în trei ani a câştigat un sat pentru Dumnezeu. Ea nu avea alt talant, nici să vorbească, nici să facă altceva – decât cu singurul talent – de ai cânta, a pregătit o insulă întreagă pentru vestirea soliei lui Dumnezeu.
Dacă o fată din junglă a putut câştiga un sat, cu singurul ei talant, ce am putea face noi? Ea a dat totul ce a avut Domnului, şi a pus în slujba Lui cele ce a primit în cele trei luni.
Ce facem noi cu multele noastre daruri?
Ce facem noi cu multele noastre ocazii?
Ce facem noi cu multele noastre talente?
O tânără, ridică-te şi lucrează pentru Dumnezeu. Exemplul acestei tinere este o mustrare pentru mine şi pentru mulţi dintre dumneavoastră. Ea ştia asta: să cânte. Şi cu aceasta a câştigat satul ei întreg.
Amin!

TEMA III
ISUS NE CHEAMĂ

Fiecare generaţie de oameni din istoria omenirii a avut o anumită misiune în înaintarea lucrării lui Dumnezeu.
Dumnezeu a avut totdeauna în planul Său oameni destoinici, vrednici de toată cinstea, care i-au adus numai onoare.
Răspunsuri de felul:
– „Cum aş putea să fac un rău atât de mare şi să păcătuiesc împotriva lui Dumnezeu?”
– „Mai bine sufăr împreună cu poporul lui Dumnezeu, decât să obţin mărire lumească.”
– „Eu vin înaintea ta nu cu sabia, cu suliţa, şi cu pavăza, ci eu vin înaintea ta în Numele Domnului Oştirilor!”
– „Mă voi ruga şi mai departe Dumnezeului meu, la fel ca şi până acum, chiar dacă voi fi aruncat în mijlocul leilor!”
– „Nu mă voi întina cu bucatele de la masa împăratului!”
– „Chiar de ne vor arunca în cuptorul de foc, noi vom sluji numai Dumnezeului nostru, iar El ne va salva”
Răspunsuri de felul acesta şi multe altele sunt demne de tineri ca: Iosif, Moise, David, Daniel, Şadrac, Meşac, Abed-Nego.. .
De astfel de caractere statornice are nevoie şi astăzi Dumnezeu. Adevărul care trebuie vestit lumii întregi, a doua revenire a lui Hristos, trebuie să fie dusă în toate colţurile pământului de oameni plini de curaj, putere şi avânt, statornici în păzirea adevărului sfânt

TEMA IV

Misiunea tuturor credincioşilor este de a aduce la cunoştinţa lumii întregi nevoia unei pocăinţe cât mai grabnice, voia împăcării cu Dumnezeu, în vederea pregătirii de a întâmpina pe norii cerului pe Cel ce ne-a răscumpărat din păcat.
„Aici este răbdarea sfinţilor care păzesc poruncile lui Dumnezeu şi credinţa lui Isus” este solia prezentă, solia pentru timpurile din urmă.
Trebuie de aceea să ne străduim să conlucrăm cu toţii la răspândirea Evangheliei pentru ca astfel multe suflete să fie salvate şi să fie întoarse spre Dumnezeul adevărat căruia să-ţi servească cu toată credincioşia şi să primească pe Isus Hristos ca Mântuitor personal.
În această lucrare de salvare a sufletelor Dumnezeu cheamă în special pe tineri, care prin devotamentul, râvna şi zelul tinereţii lor să lucreze cu spor pentru a grăbi astfel revenirea lui Hristos.
Pentru aceasta, Mântuitorul nostru îndeamnă să folosim toţi talanţii încredinţaţi nouă în dar. Am văzut cu toţii care a fost efectul folosirii unui singur talant.
Oricât de mari sau oricât de mici ar fi talentele voastre, puneţi-le în slujba lui Hristos. Lui îi datoraţi toată destoinicia voastră. Lui îi aparţin puterile voastre corporale, sufleteşti şi spirituale, şi pentru El trebuie să fie folosite toate acestea. Timpul vostru, influenţa voastră, însuşirile voastre, priceperea voastră, toate trebuie puse în slujba Aceluia care dă totul. Cel care caută cu stăruinţă sa aducă la îndeplinire planul cel mare al lui Dumnezeu, pentru mântuirea oamenilor, foloseşte cel mai bine darurile ce i-au fost încredinţate.
Predându-ne Lui şi servind lucrarea Sa cu toată fiinţa noastră, să-L rugăm pe bunul Dumnezeu să ne ajute să ajungem să salvăm şi pe alţii pentru mântuire şi astfel cu toţii să ne bucurăm odată în Ţara cea Minunată, în Împărăţia slavei lui Dumnezeu. Amin!
TEMA V
TINERE, TE CHEAMĂ CULMEA!

Ţi-a fost hărăzit să trăieşti în vremea în care se făureşte din sânge şi foc istoria.
În viaţa ta veselia şi melancolia, entuziasmul şi frica, binele şi răul sunt nişte simptome alternative.
Vârsta te poartă pe valurile îndoielii şi nesiguranţei. La etatea în care te afli sufletul ţi-e gata să erupă asemenea unui vulcan, învingând rezistenţa trupului de lut pentru a-ţi croi drum nou la răscrucea drumurilor.
Bunul Dumnezeu îţi atrage atenţia asupra a două drumuri, două posibilităţi de trai.
Tu concentrează în tine CULMILE, închide în inima ta cerul. Înarmează-te cu armele voinţei, convingerii, înfrângerii şi muncii.
După un marş greu vei gusta pe culme fericirea meritată.
Soarele biruinţei îţi va săruta fruntea ta tânără, lucie de unduirea asaltului încoronat. Hristos te va primi cu un zâmbet dulce, iubitor…
VINO!
Iată culmile! Cucereşte-le!……

URCĂ PE MUNTE

Urcă pe munte
Să vezi splendoarea de dincolo
Splendoarea Canaanului.
Urcă pe munte să fii la un pas de Eden
Să-ţi oglindeşti privirile-obosite
Pe măreţia oraşului veşnic
Să înţelegi că viaţa
Nu-i frângere de drum
Nici sfâşieri de timp
Şi nici sfârşit de noi
Că ceea ce se pare încheiere
E numai început
Că-n zarea ce se stinge
Se înfiripă zorii veşniciei
Cu revărsări de fluvii de lumină

Urcă pe munte
Numai pe vârf de munte poţi pricepe
Că nu eşti doar un bulgare de tină
Ci colţ de cer, fărâmă de divin
De veşnicie
Urcă pe munte
Pe muntele credinţei
Pe stâncile speranţei
Pe crestele făgăduinţelor minune
Privirile tale să plângă fericite
Oprite de măreţia patriei promise

Urcă pe munte
Chiar obosit de anii ce te-aşteaptă
De templele cărunte
De braţele-n durere frânte
De fruntea-nsângerată
Şi de picioarele rănite
Urcă pe munte
De nu poate altfel
Urcă-n genunchi
Chiar dacă sufletul ţie sfâşiat de ne-mpliniri
De căutări zadarnice
De doruri risipite

Urcă pe munte
Chiar dacă-ţi pare aspră, fără sens
Cărarea ce te poartă către culme
Chiar dacă paşii simt
Prăpăstiile fricii
Chiar dacă-auzi şuvoaiele de lacrimi
Sălbatice vuind
Urcă pe munte
Ele curg la vale
Din ce în ce se-aud mai jos
Dezamăgirile şi plânsul
Din ce în ce e mai aproape cerul

Urca pe munte
Acolo-ţi cad pe fruntea de văpaie
Stropi de balsam de Paradis
O împlinire-a armoniei
Ce-o-ncerci acuma fără rost
Acolo-n vârf de tot
Aripi în loc de paşi încătuşaţi
În loc de mers e zbor netulburat
Urcă pe munte
Sub vegherea îngerilor buni
Acolo sus
Ce-i pământesc din tine
Să se stingă
Şi să te-aprinzi pe bolta veşniciei
Ca o stea nemuritoare

Acolo sus, pe muntele credinţei
Pe muntele Golgotei
Spre dincolo, spre Dumnezeu.

deAndrei Spiridon

Iosif, Mardoheu si Estera

Iosif Mardoheu Estera.doc
Iosif Mardoheu Estera.doc
Iosif Mardoheu Estera.doc
102.0 KiB
110 Downloads
Details

IOSIF – MARDOHEU – ESTERA

CUPRINS:
1. Deschidere 45/100 Ca să fii bun creştin
2. Rugăciune
3. Tema I – Iosif –
4. Tema II – Mardoheu –
5. Tema III A – Mardoheu –
6. Tema III B –
7. COR – 24/52 Îl văd adesea şi-l admir
8. Tema IV – Estera –
9. Proverbe –
10. Întrebări biblice –
11. COR – 29/52 Cine-i gata? (de învăţat)
12. Tema V – Estera –
13. Poezie: Erou –
14. Încheiere –
15. Închidere 44/100 Mergem înainte
16. Rugăciune
17. Postludiu – ieşire

TEMA I
IOSIF

Un tată iubitor neliniştit pentru copiii săi. Au plecat de mult timp şi nu mai ştie nimic de ei: Sunt sănătoşi? Au cele necesare? Oile pe care le pasc sunt bine?
Iată gândurile care neliniştesc pe Iacob. Cum să afle veşti de la ei?
– Fraţii tăi pasc oile la Sihem. Vino căci vreau să te trimit la ei, spune Iacob lui Iosif.
– Iată-mă, sunt gata, răspunde el.
Cât de bucuros este el să se întâlnească cu fraţii lui şi să aducă veşti tatălui său despre ei.
Se va despărţi pentru câteva zile de tatăl lui, să caute pe fraţii săi. Ce bun şi iubitor e tata!
Şi Iosif îl iubeşte mult. De când a murit mama lui el nu are pe nimeni care să-l înţeleagă atât de bine. E prietenul lui. Iacob iubeşte pe Iosif mai mult decât pe toţi ceilalţi fii ai săi. De ce oare? Curat, activ şi vesel, Iosif asculta pe tatăl său. Cu cât interes asculta el când tatăl său îi povesteşte cele petrecute în viaţa lui. Ce mult l-a ajutat Dumnezeu! Cum l-a iubit şi l-a scăpat din atâtea situaţii grele! Şi niciodată nu l-a părăsit! Şi el se va încrede în Dumnezeu şi îl va asculta. Va căuta să facă întotdeauna voia Lui.
Şi Iosif pleacă să caute pe fraţii lui. A străbătut un drum lung şi, obosit ajunge şi la Sihem. Unde sunt fraţii lui? Nu-i vede nicăieri. Rătăcind pe câmp vede un om pe care-l întreabă?
– Caut pe fraţii mei, spune-mi, te rog, unde pasc ei oile?
Şi omul acela îi spune că au plecat la Dotan. Ce să facă Iosif? A mers atât de mult încât a obosit; şi iată că fraţii săi nu sunt. Să se întoarcă acasă şi să spună tatălui său că nu i-a găsit? Uitând de oboseală, Iosif doreşte un singur lucru: să găsească pe fraţii săi, şi pleacă spre Dotan.
Ce bucurie! Vede în depărtare o turmă de oi.
Oare sunt fraţii lui acolo? Numără, sunt zece. Acum îi vede bine. Iată-l pe Ruben, pe Simion, pe Levi, pe Iuda, Isahar şi Zabulon; iată-l pe Gad şi Aşer. Curând îi va îmbrăţişa pe toţi. Le va spune că tatăl lor doreşte să ştie despre ei.
Dar vai, ce mânioşi sunt! Cum strigă în bătaie de joc: „Iată vine făuritorul de visuri! Veniţi să-l omorâm!” Ruben vede lucrul acesta. Cum să lase ca fraţii lui să-l omoare?
Ajuns la ei, fraţii lui îl dezbracă de haină, îl aruncă într-o groapă şi se aşează să mănânce. De ce oare? De ce îl urăsc fraţii lui atât de mult? Doar el îi iubeşte. A călătorit atât de mult, e obosit şi flămând, numai pentru că a dorit să-i vadă. Înainte, când Iosif auzea vorbele lor rele se întrista. Odată, le-a spus că nu e bine. A spus şi tatălui său şi ei l-au urât mult. A visat apoi două vise şi după ce le-a povestit, fraţii săi l-au urât şi mai mult. Iosif era credincios lui Dumnezeu.
El făcea decât ce e bine şi fraţii lui nu-l putea suferi pentru că nu era ca ei. Chiar fără să le spună, ei se simţeau mustraţi prin curăţia de inimă a lui.
Pe când mâncau, fraţii lui văd o ceată de ismaieliţi care mergeau spre Egipt. Atunci fraţii lui scot pe Iosif afară din groapă şi-l vând ismaieliţilor ca rob.

IOSIF

Fericit e omul paznic şi cu mintea înţeleaptă
Care gândul nu-şi poate de pe calea lui cea dreaptă
Care nu batjocoreşte şi nu calcă sfânta Lege,
Ci porunca ei îndată, o urmează şi-o-nţelege.

Fericit e omul care a dorit desăvârşirea,
Aprinzând mereu în suflet, ca o candelă, iubirea;
Cel Ne-ntinat la cuget, cel cu inima curată
Însetând de apa vie care-n cer e nesecată.

Fericit e omul care n-a umblat pe căi deşarte,
Cel netulburat de patimi, ne-nfricoşat de moarte,
Cel ce gândul şi nădejdea îşi îndreaptă spre Isus
Prin credinţa şi prin faptă adunând comoara sus.

Fericit e omul care nu înşeală şi nu minte
Şi auzul nu-şi îndreaptă spre viclenele cuvinte,
Depărtându-se de ce săvârşesc fărădelegi,
Şi privind, senin, cu gândul, drumul vieţii lui întregi.

Fericit e cel ce poarta a virtuţilor cunună,
Înfruntând cu bărbăţie orice rău, orice furtună,
Neînvins de greul vieţii, de povara ei cea mare,
Aşteptând şi zile bune cu Credinţa şi Răbdare.

TEMA II
MARDOHEU

În zilele împăratului Xerxe cel Mare, când poporul iudeu ajunsese (din nou) sub stăpânire străină Dumnezeu şi-a arătat din nou puterea dar şi iubirea Sa pentru acest popor. Din cauza nerespectării legilor Sale, Dumnezeu a îngăduit să fie înfrânţi de Medo-Persani. Poporul iudeu a ajuns într-o situaţie de criză majoră, fiind faţă în faţă cu moartea.
Deoarece Haman, un mare demnitar la curtea imperială, dar un om rău, fără caracter, nu a fost onorat de Mardoheu, evreu credincios Celui Prea Înalt, s-a dat decret pentru nimicirea tuturor iudeilor din împărăţia lui Ahaşveroş. Mardoheu şi-a sfâşiat hainele când a auzit teribila veste despre soarta lor. El îşi dădea seama de această situaţie foarte grea în care au ajuns din cauza neascultării faţă de soliile lui Dumnezeu. Mardoheu era totuşi un om curajos. Aceasta se vede şi din faptul că a îndrăznit să-l înfrunte pe Haman şi nu şi-a plecat genunchiul înaintea lui, aşa cum făceau toţi slujitorii împăratului. El voia ca toată închinarea s-o aducă Dumnezeului cerurilor, căruia i se cuvenea.
De aceea Mardoheu n-a disperat, ştiind că deasupra fiilor oamenilor este o putere mai mare. El s-a hotărât să ceară împăratului salvarea poporului Său prin mijlocirea Esterei, o rudă a sa care ajunsese împărăteasă.
Lucrul acesta era însă primejdios pentru viaţa Esterei. Admirăm curajul lui Mardoheu în planurile pe care le-a încredinţat Esterei. Să faci planuri atât de îndrăzneţe în situaţia atât de riscantă arată încrederea în puterea lui Dumnezeu.
Planurile puteau să le aducă salvarea sau din contră – nimicirea, dar el ştia că se va întâmpla, aşa cum Domnul a hotărât. Totuşi el simţea un îndemn pentru Estera: „… şi cine ştie dacă nu pentru un timp ca acesta ai ajuns la împărăţie?” îi spunea el.
Estera îşi dădea seama că eforturile lor nu vor avea succes fără ajutorul lui Dumnezeu. De aceea a cerut să fie sprijinită când va merge la împărat.
Evenimentele care au urmat arată cât de minunat a lucrat Dumnezeu pentru poporul Său pocăit.
Dumnezeu onorează curajul acelor oameni care se încred în El, care doresc prin acesta să împlinească voia Sa.
Domnul să facă din fiecare dintre noi copii curajoşi la vreme de nevoie prin puterea Lui şi pentru Numele Lui!
Amin!

TEMA III A
MARDOHEU

Ce mare putere are rugăciunea! Ea poate rezolva toate problemele omului. Ea este un: mijloc de apărare împotriva vrăjmaşului înfuriat; de aceea, el are neîncetat acest ţel: să abată omul de la rugăciune şi să întrerupă comuniunea omului cu Dumnezeu.
Prin rugăciune omul primeşte curaj, pace, fericire, iertare, putere de ascultare. Adesea rugăciunea nu are urmări, deoarece oamenii „credincioşi” se roagă de multe ori fără o nevoie reală de rugăciune, fără credinţa că Dumnezeu răspunde, fără lepădarea păcatului: rugăciune egoistă, hotărând noi şi când să ne răspundă Domnul.
Prin rugăciune a apelat poporul Iudeu, din care făcea parte credinciosul Mardoheu, spre a fi salvat.
Ce rugăciuni stăruitoare s-au înălţat! Ce zile disperate! Un popor întreg trebuia distrus şi şters de pe faţa pământului; şi aceasta pentru că Mardoheu se închina viului Dumnezeu.
„De ce să aibă ei un Dumnezeu al lor, de care să asculte mai mult decât de noi?” a zis cu ură în mintea lui Haman, însă rugăciunile stăruitoare ale lui Mardoheu şi ale poporului iudeu, n-au fost în zadar. Dumnezeu cu iubirea Lui nemărginită, biruie şi de data aceasta planurile ţesute de vrăjmaş şi vine în ajutorul celor ce L-au chemat.
Haman, fu ucis de însăşi spânzurătoare răutăţii lui, iar credinciosul Mardoheu, care nu a părăsit, chiar cu preţul vieţii Legea Domnului, prin acest om credincios a fost onorat de către toate popoarele vestului imperiu Medo-Persan.
Întâmplările grele care au venit peste poporul lui Dumnezeu în zilele lui Mardoheu, n-au caracterizat numai acel timp. Satan vrea să atragă pe cât mai mulţi, oameni în mrejele lui, ba chiar pe toţi, dacă va fi cu putinţă, chiar şi pe cei aleşi.
Mardoheu, putea de frica stăpânitorilor pământeşti, să aducă închinarea şi altcuiva, însă el păstra Legea Divină, chiar cu preţul vieţii sale. Tot aşa, şi poporul lui Dumnezeu de azi va fi pus în situaţia de a călca poruncile, deci, după cum spune Cuvântul, toţi vom fi obligaţi să luăm o hotărâre. Mulţi vor cădea. Domnul ne dă un sfat: „alegeţi viaţa ca să trăiţi!” Dacă nu pe pământul acesta, atunci sigur în veşnicie.

TEMA III B
(Apel)

Cu toţii ne aflăm într-un mare pericol de cădere.
Vrăjmaşul sufletelor noastre vrea să întrerupă legătura noastră cu Dumnezeu, să elimine rugăciunea, să scoată din activităţile noastre studiul temeinic al Bibliei, sau ca citirea ei să fie ca a oricărei alte cărţi. Fără aceste două lucruri: studiul Bibliei şi comuniunea intimă cu Dumnezeu, nu vom putea face faţă amăgirilor care sunt şi astăzi în mijlocul nostru. Rugaţi-vă neîncetat şi cercetaţi Cuvântul!
Părăsiţi cât mai grabnic plăcerile, distracţiile şi păcatele şi împăcaţi-vă cu Dumnezeu, cât mai este vreme, cât harul se mai află în mijlocul nostru! Ca şi Mardoheu, să ne zidim o casă cu temelia pe Stânca – Isus Hristos.
El Şi-a dat viaţa în locul nostru, al fiecăruia dintre noi, indiferent de trecutul nostru!
Numai aceia care au strâns ulei în vase, numai aceia care au studiat zi de zi, cu rugăciune Cuvântul lui Dumnezeu, numai aceia au avut încă dinaintea închiderii harului o comuniune strânsă, prin rugăciune cu Dumnezeu, numai aceia vor putea face faţă.
Să ne clădim temelia casei noastre spirituale pe Stâncă, acum când încă harul mai zăboveşte peste noi, ca şi Mardoheu, numai prin legătura noastră cu Isus vom putea păzi poruncile.
Rana de moarte a fiarei este vindecată.
Ea deja începe să amăgească locuitorii pământului.
Doamne, ajută-ne şi pe noi să fim nişte sfinţi răbdători!

TEMA IV
ESTERA

Citind Biblia, ceea ce m-a impresionat cel mai mult a fost relatarea istoriei unei fete din seminţia lui Beniamin. Deşi numai din zece capitole, cartea aceasta a luat denumirea personajului principal – Estera. Numele ei era Hadesa: era fata lui Abihail, unchiul lui Mardoheu. Tatăl şi mama i-au murit, iar ea a fost crescută de Mardoheu.
Locuiau în capitala imperiului Medo-persan: Susa. Mulţi din fii lui Israel, aflaţi în captivitate, profitaseră de decretul lui Cir, cam cu aproximativ 50 de ani în urmă şi plecaseră în patria lor. Dar faţă de numărul celor ce au rămas în pământul străin, aceştia erau o mică parte.
Printre iudeii din capitala Susa, se aflau şi Mardoheu cu Estera.
Hadesa – Estera, primise o educaţie aleasă de la Mardoheu, care se străduia cât mai mult s-o înveţe istoria neamului lor.
„Fata era frumoasă la statură şi plăcuta la vedere”, cu mintea ageră. Un lucru nu reuşea totuşi să-l înţeleagă: dacă era adevărat ceea ce învăţase de la Mardoheu (lucru de care nu se îndoia), de ce nu plecau ei, măcar ei doi înapoi, în ţara lor?
Dar iată că viaţa liniştită a oraşului fu zguduită de o veste teribilă: împărăteasa Vasti a refuzat să meargă la împărat. Curând oamenii aflară o altă veste: împăratul Ahaşveroş a destituit-o pe împărăteasa Vasti, şi acum trimise dregătorii să aducă în capitala Susa, din cele peste 127 de ţinuturi în care domnea, din India până la Etiopia, fete frumoase dintre care împăratul să aleagă viitoarea împărăteasă. Odată cu ele a fost adusă la împărat şi Estera, fiica adoptivă a lui Mardoneu.
Vechea întrebare i se părea acum de nerezolvat, dar deşi nu înţelegea nimic din toata acestea, cât de aproape era de răspuns!… Ochii Domnului erau îndreptaţi asupra ei. Domnul o păzea şi făcu să capete trecere înaintea supraveghetorului Hegai.
Acesta îi dădu Esterei cea mai bună încăpere din casa femeilor şi 7 slujnice care urmau să pregătească pentru a se înfăţişa împăratului.
Un lucru interesant, şi la prima vedere de neînţeles – Estera 2,10 – Estera nu şi-a făcut cunoscut nici poporul, nici naşterea.
De ce oare? Numai pentru că Mardoheu o oprise să vorbească despre asta? Şi n-ar fi fost mai bine să spună de la început cine este şi ce nu poate face? Poate că astfel ar fi fost lăsată în pace şi trimisă acasă, la Mardoheu. Sunt multe situaţii în viaţa noastră, a credincioşilor, când este necesar să urmăm acest exemplu când egoismul gratuit ne poate ascunde o mare lucrare la care nici nu am gândit că am putea ajunge.
Să medităm la aceasta şi să chibzuim momentul exprimării convingerilor noastre.

PROVERBELE

1. Rodul celui neprihănit este un pom de viaţă şi cel înţelept câştigă suflete.

2. Un fiu înţelept ascultă învăţătura tatălui său, dar batjocoritorul n-ascultă mustrarea.

3. Frica de Domnul este un izvor de viaţă, ea ne fereşte de cursele morţii.

4. Cine cruţă nuiaua, urăşte pe fiul său, dar cine-l iubeşte, îl pedepseşte îndată.

5. Buzele celui neprihănit ştiu să vorbească lucruri plăcute, dar gura celor răi spune răutăţi.

6. Cine cugetă la cuvântul Domnului găseşte fericirea, şi cine se încrede în Domnul este fericit.

7. Ochii Domnului păzesc pe cel ce are ştiinţa, dar înfruntă cuvintele celui stricat.

TEMA V
ESTERA

În fiecare zi, Mardoheu venea la curtea împăratului, se interesa de Estera şi-i dădea sfaturi. Perioada hotărâtă pentru toate fetele, 12 luni de pregătire a trecut pentru Estera şi iată că trebuie să se înfăţişeze înaintea împăratului.
Ştie că ar putea să fie aleasă împărăteasă; ea Hadesa – împărăteasa unui imperiu! Ar trebui să procedeze ca celelalte fete: la frumuseţea şi gingăşia ei să adauge multe lucruri scumpe, toate fetele aveau acest drept. Dar nu! Estera n-a cerut decât strictul necesar, ceea ce era rânduit în mod obligatoriu de Hegai – famenul. Recunosc în aceasta o simplitate şi chiar o modestie în îmbrăcăminte: dovada exterioară a caracterului sădit după voia lui Dumnezeu. Estera căpătase până acum trecere „înaintea tuturor celor ce o vedeau”; şi ca o continuare logică a acestui fapt, împăratul pune cununa împărătească pe capul Esterei şi o face împărăteasă în locul lui Vasti, Estera – împărăteasă!
Uneori îşi dorea acest măreţ eveniment, dar iată acum se realizează! Nimeni nu ştie de obârşia ei, era preţuită de toţi: împăratul dăduse un ospăţ în cinstea ei şi tot în cinstea ei uşurase sarcinile ţinuturilor şi împărţise daruri cu o dărnicie împărătească.
De ce ar mai asculta de Mardoheu, acel om îmbrăcat modest şi depăşit acum de rangul ei social? Nu o plictiseşte el cu sfaturile lui?
Interesant: versetul 20: „ea urma acum poruncile lui Mardoheu cu tot aşa de scumpătate ca şi atunci când o creştea el”. Desigur, educaţia primită în copilărie era deosebită, dar numai ea, educaţia, nu ar fi scăpat-o de numeroasele primejdii şi ispite.
Dar iată, Satana urzeşte un plan rău, de nimicire a tuturor iudeilor din împărăţie.
Mardoheu dă de ştire Esterei despre aceasta.
Ce va face Estera? De 30 de zile nu intrase la împărat: a merge nechemată era riscul de a fi ucisă, după legile medo-persane, dacă împăratul nu ar fi întins toiagul împărătesc!
Dacă vei tăcea acum ajutorul şi izbăvirea vor veni din altă parte.
„Şi cine ştie dacă nu pentru o vreme ca aceasta ai ajuns la Împărăţie?”…
Destinele poporului iudeu erau acum legate de hotărârea ei, iar somaţia lui Mardoheu o trezi la realitate.
Secretul succesului Esterei sta în comuniunea ei permanentă cu Dumnezeu, în reflectarea principiilor şi caracterului dumnezeiesc.
În aceste condiţii, apărarea cauzei lui Dumnezeu devine de la sine înţeleasă de către om şi Estera nu mai ezită, succesul era asigurat.
Şi iată, acum este momentul să-şi dezvăluie şi obârşia! Iudeii sunt salvaţi de la moarte, sunt răzbunaţi: urmează zilele de bucurie, sărbătoare.
„Mulţi dintre oamenii ţării s-au făcut iudei!”
Ca o amintire a acelor zile, poporul sărbătoreşte până în zilele noastre sărbătoarea Purim, iar Estera a devenit un erou pentru poporul ei, erou pentru că mai întâi se învinse pe sine, pentru că slujea Domnului, pentru că îşi riscase viaţa pentru poporul ei şi pentru cauza Domnului.

EROU

Mai mult decât să-nvingi popoare
Şi neamuri multe să-ţi supui,
Mai mult decât oştiri zdrobite
La un cuvânt pe care-L spui…
Erou… e să te-nvingi pe tine
Şi firea ta să-ţi cucereşti,
Şi viaţa ta să reflecteze
Lumina legilor cereşti.

Mai mult decât vorbiri trufaşe
În semeţii de vorbe mari
Prin care lumea să te treacă
În rândul ei de legendari…
Erou… e să şopteşti în taină
Al mângâierii dragi cuvânt
Prin care cel în suferinţă
Să afle cerul pe pământ.

Mai mult decât pe culmi înalte
Purtat de glorii pământeşti,
Coroane de măriri deşarte
Noian de laude-omeneşti.
Erou… e să slujeşti pe Domnul
În valea umilinţi-adânci,
Căci ascultarea e tăria,
Celor ce urcă sus, pe stânci.

Mai mult decât să nu ai teamă,
Sub cer, de nimeni, niciodată
Şi să sfidezi primejdii care
Cumplite asupră-ţi se abat…
Erou… e să te temi de Domnul
Şi să te pleci-naintea Lui
Să Îi închini întreaga viaţă
Să fie-al tău, să fi al Lui!
Amin!

ÎNCHEIERE

În toate timpurile, „Duhul lui Hristos, care era în ei” (1 Petru 1,11), a făcut din adevăraţii copii ai lui Dumnezeu lumina contemporanilor lor. Iosif a fost un purtător de lumină în Egipt. Prin curăţia, bunătatea şi iubirea sa de fiu, el Îl reprezintă pe Hristos în mijlocul unui neam de idolatri. În timp ce israeliţii se aflau în călătoria lor din Egipt spre ţara făgăduită, cei credincioşi, dintre ei, erau o lumină pentru neamurile din jur.

Prin ei, Dumnezeu a fost descoperit lumii. De la Daniel şi tovarăşii lui din Babilon şi de la Mardoheu şi Estera din Persia, raze strălucitoare de lumină au luminat în întunericul de la curţile împărăteşti. În acelaşi chip, urmaşii lui Hristos sunt puşi ca purtători de lumină pe calea spre ceruri. Prin ei, îndurarea şi bunătatea Tatălui sunt înfăţişate unei lumi cufundate în întunericul unei greşite cunoaşteri de Dumnezeu. Văzând faptele lor bune, şi alţii ajung să-L mărească pe Tatăl care este în ceruri, deoarece se vede clar că există un Dumnezeu care şade pe tronul Universului, al cărui caracter este vrednic de laudă şi imitare. Iubirea divină, care străluceşte în inimă, şi armonia creştină, dată pe faţă în viaţă, sunt ca o întrezărire a cerului, acordată oamenilor din lumea aceasta, pentru ca ei să-şi poată da seama de frumuseţea lui.

În felul acesta, oamenii ajung să creadă, „dragostea pe care o are Dumnezeu faţă de noi” (1 Ioan 4,16). În felul acesta, inimile, care altădată erau păcătoase şi stricate, sunt curăţite şi schimbate, ca să ne putem înfăţişa „fără prihană şi plini de bucurie înaintea slavei Sale” (Iuda 24).
(Cugetări de pe Muntele Fericirilor cap. 2)
Isus ne spune: „Întoarceţi-vă la Mine, şi veţi fi mântuiţi, toţi cei ce sunteţi la marginile pământului! Căci Eu sunt Dumnezeu şi nu este altul” (Isaia 45,22). „Nu te teme, căci Eu sunt cu tine; nu te uita cu îngrijorare, căci Eu sunt Dumnezeul tău; Eu te întăresc, tot Eu îţi vin în ajutor, Eu te sprijinesc cu dreapta Mea biruitoare” (Isaia 41,10). „Voi nu veţi fi nici ruşinaţi, nici înfruntaţi, în veci de veci.” (Isaia 45,17).
Amin!

ÎNTREBĂRI BIBLICE

1. Cine s-a ridicat foarte mult, nedorind să rămână acolo unde era, tinzând spre lucruri mai înalte, dar pierzându-şi viaţa?
R: Estera 6:6 (Haman)
Haman a intrat, şi împăratul i-a zis: „Ce trebuie făcut pentru un om pe care vrea să-l cinstească împăratul?” Haman şi-a zis în sine: „Pe cine altul decât pe mine ar vrea împăratul să-l cinstească?”

Estera 7:10
Şi au spânzurat pe Haman pe spânzurătoarea pe care o pregătise el pentru Mardoheu. Şi mânia împăratului s-a potolit.

2. Cine a slujit ca grăjdar duşmanului său de moarte?

R: Estera 6:11(Haman)
Şi Haman a luat haina şi calul, a îmbrăcat pe Mardoheu, l-a plimbat călare pe cal prin locul deschis al cetăţii, şi a strigat înaintea lui: „Aşa se face omului pe care vrea împăratul să-l cinstească!”

3. Unde stă scris despre covoare albe, verzi şi albastre şi de paturi de aur şi de argint?

R: Estera 1:6
Covoare albe, verzi şi albastre, erau legate cu funii de in subţire şi de purpură de nişte verigi de argint şi de nişte stâlpi de marmoră. Paturi de aur şi de argint stăteau pe o podea de porfir, de marmoră, de sidef şi de pietre negre.

4. Care copil de păstor a primit în dar un ogor lângă o mică localitate ?
R: Ioan 4:2-5 (Iosif)
Însă Isus nu boteza El însuşi, ci ucenicii Lui. Atunci a părăsit Iudea, şi S-a întors în Galilea. Fiindcă trebuia să treacă prin Samaria, a ajuns lângă o cetate din ţinutul Samariei, numită Sihar, aproape de ogorul, pe care-l dăduse Iacov fiului său Iosif.

5. Care bărbat a folosit o limbă străină când a vorbit cu rudele sale adresându-se lor printr-un traducător? Şi care străin a folosit limba de baştină, deşi oamenii ar fi voit să se vorbească într-o limbă străină?
R: Primul Iosif – Geneza 42:23
Ei nu ştiau că Iosif îi înţelegea, căci vorbea cu ei printr-un tâlmaci.
Al doilea: Rabsache Isaia 36:11.13
Eliachim, Şebna şi Ioah au zis lui Rabsache: „Vorbeşte robilor tăi în limba aramaică, fiindcă o înţelegem; nu ne vorbi în limba evreiască, în auzul poporului care este pe zid.”

Isaia 36:13
Apoi Rabşache a înaintat şi a strigat cu toată puterea lui în limba evreiască: „Ascultaţi cuvintele marelui împărat, împăratul Asiriei!”

6. Care 2 bărbaţi au întrebat în diferite ocazii, fiecare pe alţi doi bărbaţi de ce sunt atât de trişti?
R: I.Iosif către paharnic şi pitar Geneza 40:5-7
Paharnicul şi pitarul împăratului Egiptului, care erau închişi în temniţă, au visat într-o noapte amândoi câte un vis, şi anume fiecare câte un vis, care putea să capete o tălmăcire deosebită. Iosif, când a venit dimineaţa la ei, s-a uitat la ei; şi i-a văzut trişti. Atunci a întrebat pe dregătorii lui Faraon, care erau cu el în temniţa stăpânului său, şi le-a zis: „Pentru ce aveţi o faţă aşa de posomorâtă azi?”

II. Isus către cei doi ucenici în drum spre Emaus. Luca 24, 17
Luca 24:15-17
Pe când vorbeau ei şi se întrebau, Isus S-a apropiat, şi mergea pe drum împreună cu ei. Dar ochii lor erau împiedicaţi să-L cunoască. El le-a zis: „Ce vorbe sunt acestea pe care le schimbaţi între voi pe drum?” şi ei s-au oprit, uitându-se trişti.

7. Când s-au aflat 5 fraţi în faţa împăratului, iar ceilalţi fraţi erau cu vitele?
R: Iosif şi cinci fraţi în faţa lui Faraon. Ceilalţi erau cu vitele.

Geneza 47:1-6
Iosif s-a dus să înştiinţeze pe Faraon, şi i-a spus: „Fraţii mei şi tatăl meu au sosit din ţara Canaan, cu oile şi boii, şi cu tot avutul lor; şi sunt în ţinutul Gosen.” A luat pe cinci din fraţii lui, şi i-a adus înaintea lui Faraon. Faraon a întrebat pe fraţii lui Iosif: „Cu ce vă îndeletniciţi?” Ei au răspuns lui Faraon: „Robii tăi sunt păstori, cum erau şi părinţii noştri.” Şi au mai zis lui Faraon: „Noi am venit ca să locuim o vreme aici în ţară, pentru că nu mai este păşune pentru oile robilor tăi, şi este o mare foamete în ţara Canaanului; îngăduie dar robilor tăi să locuiască în ţinutul Gosen.” Faraon a zis lui Iosif: „Tatăl tău şi fraţii tăi au venit la tine. Ţara Egiptului este deschisă înaintea ta; aşează pe tatăl tău şi pe fraţii tăi în cea mai bună parte a ţării. Să locuiască în ţinutul Gosen; şi dacă găseşti printre ei oameni destoinici, pune-i în fruntea turmelor mele.”

8. Cum se numeşte bărbatul care în timpul vieţii sale a fost de două ori în groapă, şi care după moartea sa a fost pus într-un mormânt dublu?
R: Iosif
Geneza 37:23-24
Când a ajuns Iosif la fraţii săi, aceştia l-au dezbrăcat de haina lui, de haina cea pestriţă, pe care o avea pe el. L-au luat şi l-au aruncat în groapă. Groapa aceasta era goală: nu era apă în ea.

Geneza 39:20
A luat pe Iosif, şi l-a aruncat în temniţă în locul unde erau închişi întemniţaţii împăratului; şi astfel Iosif a stat acolo, în temniţă.

Geneza 50:26
Iosif a murit, în vârstă de o sută zece ani. L-au îmbălsămat, şi l-au pus într-un sicriu în Egipt.

Iosua 24:32
Oasele lui Iosif, pe care le aduseseră copiii lui Israel din Egipt, au fost îngropate la Sihem, în partea ţarinei pe care o cumpărase Iacov de la fiii lui Hamor, tatăl lui Sihem, cu o sută de chesita, şi care a ajuns moştenirea fiilor lui Iosif.

deAndrei Spiridon

Intoarcere la Betleem

Intoarcere.doc
Intoarcere.doc
Intoarcere.doc
78.0 KiB
204 Downloads
Details

ÎNTOARCERE LA BERTLEEM
Autori: tineri Deva
CUPRINS:
1. Deschidere 94 – 1.2
2. Rugăciune
3. Povestitor
4. COR: Astăzi s-a născut Hristos
5. Povestitor
6. Simpozion – tinerii 1,2,3,4
7. Poezie
8. Simpozion – tinerii 1,2,3,4
9. Poezie
10. COR: Mare taină
11. Povestitor
12. Simpozion: tinerii 1,2
13. Povestitor
14. COR: Mesajul îngerilor
15. Povestitor
16. Poezie
17. COR: S-a născut în Betleem
18. Povestitor
19. Simpozion: magii 1,2,3
20. Povestitor
21. Poezie
22. COR: Cântul magilor
23. Povestitor
24. Simpozion: tinerii 1,2
25. COR+COM: O, Betleem 380 IC
26. Povestitor
27. Simpozion: magii 2,3,1
28. Poezie
29. COR: S-a născut Mesia
30. Simpozion: păstorii 1,2,3 + mag 2
31. Poezie
32. COR: Dinspre stele
33. Povestitor
34. Tânăr 4
35. Poezie
36. Tânăr 2
37. COR: La ieslea Sa
38. Încheiere 378
39. Rugăciune
40. COR: Unde-i Împăratul
41. Postludiu – ieşire
Deva, 25 decembrie 1993
Chitid, 17 decembrie 1994
INTRODUCERE
POVESTITOR:
– Ne aflăm în pragul istoriei pământului. Întreaga planetă este bântuită de războaie, inundaţii, foamete, revoluţii, tratate de pace, atrocităţi dincolo de orice imaginaţie.
Rareori oamenii se opresc din goarna lor nebună de mărire şi bani pentru a se întreba:
„De unde, de ce, încotro?”
Rareori cineva mai deschide Biblia pentru a căuta între filele ei, adevărul.
De aceea însingurarea din ochii Prinţului Universului e atât de puternică. El îi aşteaptă, acasă; dar parcă nimeni nu s-a hotărât să caute drumul, parcă nimeni nu doreşte darul.
Din fericire, El nu i-a abandonat, ci este încă la lucru. El vrea să le arate că la tronul Său, este lumină şi pace din belşug.
În neţărmurita Sa milă, El se apropie de sufletul omenirii pierdute. Istoria sacră a mântuirii străluceşte pe paginile sfinte şi azi ca şi atunci când se întâmpla aievea. Ea încă mai este gravată acolo, ca o mărturie uimitoare a infinitei Lui iubiri.
În aceste zile, totul e împodobit de sărbătoare. Omenirea serbează naşterea Lui. Privesc în jurul meu cu tristeţe. Văd mese bogate, fastuoase, aud clinchet strident de pahare şi râs zgomotos. Dar unde este El? Nimic din atmosfera aceea de pace şi sfinţenie de acum aproape două mii de ani.
Totuşi atenţia şi dragostea Sa este atrasă de o mică grupă de tineri, care în mijlocul acestui decor profan deschid Bibliile cu sufletul însetat de adevăr, cu inimile deschise spre mântuire. Şi ei serbează naşterea Lui.
COR Astăzi s-s născut Hristos 4
POVESTITOR:
– Când cântecul şi-a risipit ultimul său acord, tinerii îşi unesc mâinile în rugăciune:

TÂNĂR 2:
– Doamne venim la Tine, cu inimile pline de dragostea Ta. Fie ca adevărurile acestor pagini să ilumineze viaţa noastră, cunoaşterea de Tine să se reverse spre noi fiecare şi din inima noastră spre oricare, ce încă mai caută în noaptea lumii, steaua din Betleem.

TÂNĂR 3:
– Ascultaţi cât de minunat e acest verset: Ioan 3,16: „Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât a dat pe singurul Lui Fiu pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică.”

TÂNĂR 4:
– Câtă lumină revarsă el asupra vieţilor noastre. Aţi auzit?: “Atât de mult a iubit Dumnezeu, încât a dat… pe singurul Lui Fiu…”. Nu cred că aş putea compara această dragoste cu nimic din această lume.

TÂNĂR 1:
– Noi suntem legaţi de cer într-un fel misterios care depăşeşte puterea mea de înţelegere. Înfrăţirea noastră cu El s-a întâmplat cu mult timp înainte, într-o seară ca aceasta, în staulul umil din Betleem.

TÂNĂR 3:
– Vedeţi aici este iubirea. Fiul lui Dumnezeu adorat şi slăvit, să accepte haina noastră aspră de lut, să coboare într-o lume ostilă în care nu-l aştepta decât suferinţa, ingratitudinea şi moartea.
Minunează-te cerule şi rămâi încremenit pământule!

POEZIE: N-am să uit niciodată

TÂNĂR 1:
– Aş dori atât de mult să pot retrăi clipele naşterii Lui. Dac-aş fi fost acolo…

TÂNĂR 2:
– Noi ne putem bucura aici şi acum de darul naşterii Sale.

TÂNĂR 4:
– Să facem împreună cu păstorii şi magii o călătorie în timp, spre a retrăi bucuria lor. Să gustăm atmosfera cerească de pe colinele Betleemului, apoi ascunzând-o în inimi, plini de recunoştinţă să pornim a pregăti calea pentru a doua Sa venire.

POEZIE: Priveşte la iesle

COR: Mare taină

POVESTITOR:
– Tinerii sunt hotărâţi să-i întâlnească pe magi şi păstori, să aducă prinosul recunoştinţei lor Pruncului Divin, să asculte vestea cea bună a îngerilor. De aceea Biblia este în mâna fiecăruia dintre ei.
Ei se întorc într-o călătorie imaginară în timp, în urmă cu 2000 de ani la Betleem

TÂNĂR 1:
– Priviţi, aici deasupra dealurilor Betleemului e atâta pace. Stelele în seara aceasta sclipesc parcă mai luminos şi înfiorat. Întreaga natură şi cerul, parcă se pregătesc de sărbătoare.

TÂNĂR 2:
– Iată, acolo sus pe deal o turmă de oi. Şi păstorii lor se încălzesc la foc. Să mergem să ne încălzim şi noi.

POVESTITOR:
– Focul păstorilor era mai mult decât un simplu foc de vreascuri uscate, era focul încrederii nestrămutate în profeţii. Aplecaţi asupra sulurilor sfinte, la lumina palidă a flăcărilor, ei le citesc pentru a câta oară? Timpul lung de aşteptare nu a reuşit să micşoreze cu nimic credinţa în împlinirea lor. Citeau, se rugau şi se întrebau:
– Când va veni Mesia, Doamne, Când?
(pauză de câteva secunde)
Grăbiţi tinerii se îndreaptă spre păstori. Dar nu ajung să dea bună seara, că întreg dealul se umple de lumină. Toţi cad la pământ uluiţi. Dar o voce plăcută, venită parcă din altă lume, le spune:
– „NU VĂ TEMEŢI!: Căci vă aduc o veste bună, care va fi o mare bucurie pentru tot norodul: Astăzi în cetatea lui David, vi s-a născut un Mântuitor, care este Hristos, Domnul.”
Apoi, izbucnit ca din senin, se aude un cântec desăvârşit cu acorduri nemaiauzite:
„Slavă lui Dumnezeu în locurile prea înalte şi pace pe pământ între oamenii plăcuţi Lui”.

COR: = Mesajul îngerilor)

POVESTITOR:
– Lumina şi cântecul se sting. Fără să creadă ochilor ceea ce au văzut, păstorii zic unii către alţii:
„Haidem să mergem la Betleem şi să vedem ce ni s-a spus şi ce ne-a făcut cunoscut Domnul”
Pe drum ei cântă refrenul acelui cântec minunat: „Pace pe pământ între oamenii plăcuţi Lui”.

POEZIE: Era de-ajuns

COR: S-a născut în Betleem

POVESTITOR:
– Pe drumul dinspre Caldeea şi Palestina, în aceeaşi noapte trei magi din răsărit călătoresc călăuziţi de Steaua misterioasă apărută pe cer.

MAG 1:
– Când călătoria noastră se va sfârşi, voi depune la picioarele Pruncului Împărat, aurul meu, nu pentru că împăratul ar avea nevoie de el, ci numai ca să se asculte mai înainte de a fi rostită porunca Sa, de a vinde totul, de a împărţi săracilor şi de a-I urma.

MAG 2:
– Eu i-am adus Copilului Sfânt tămâie, ca simbol că El va fi Acela despre care spunea Isaia „om al durerii şi obişnuit cu suferinţa”.

MAG 3:
– Eu îi voi dărui smirnă şi narduri, Îl voi îmbălsăma încă de pe acum pentru crudul sfârşit de la Golgota.

MAG 2:
– Dar cred că am ajuns, Steaua Noastră s-a oprit deasupra Betleemului. Aici trebuie să fie. Profetul Mica era foarte clar atunci când spunea: „Şi tu Betleeme, Efrata, măcar că eşti prea mic între cetăţile de căpetenie ale lui Iuda, totuşi din tine îmi va ieşi Cel ce va stăpâni peste Israel, şi a cărui obârşie se suie până în vremuri străvechi, până în zilele veşniciei.”

POVESTITOR:
– Deşi uimiţi că Împăratul lumii s-a născut într-un staul umil, magii păşesc înăuntru şi recunoscu în Pruncul neajutorat culcat în ieslea sărăcăcioasă pe Mântuitorul lumii. Şi depun la picioarele Lui darurile lor de preţ: aur, tămâie şi smirnă, apoi plini de recunoştinţă I se închină ca unui Împărat.

POEZIE: Noi am văzut steaua Lui

COR: Cântul magilor

POVESTITOR:
– Tinerii secolului XXI depun şi ei darurile lor:

TÂNĂR 4:
– Noi n-avem comori pe care să le putem oferi, însă punem la picioarele Tale inima noastră. Te rugăm primeşte-o şi fă din ea staul sfânt în care să te naşti ca Domn şi Împărat.

TÂNĂR 2:
– Darul meu aste un poem:
POEZIE: Noul Împărat

TÂNĂR 3:
– Iar darul nostru al tuturora este un imn de adorare închinat Copilului Sfânt.

COR+COM: Betleem 380

POVESTITOR:
– Adunaţi în jurul Pruncului Divin împreună cu magii şi păstorii, tinerii noştri vorbesc pe marginea evenimentului care tocmai se petrecuse. Fiecare povesteşte experienţa sa. Fiecare mărturiseşte clipa în care Isus s-a născut mai întâi în inima Sa şi apoi întreaga discuţie gravitează în jurul profeţiilor mesianice:

MAG 2:
– Preocupaţi de ştiinţă şi literatură, am studiat cu atenţie scrierile evreilor. În prima carte a lui Moise am găsit această făgăduinţă minunată care ne-a făcut să continuăm căutările noastre. Geneza 3,15 (se citeşte)

MAG 3:
– Profetul Isaia ne-a întărit speranţa în venirea Celui Promis: Isaia 40,1-3.5 (se citeşte)

MAG 1:
– Şi aşa cercetând sulurile profeţilor, am ajuns la cartea lui Daniel. Ea ne-a confirmat exact data venirii Fiului Omului. Daniel 9,25 (se citeşte)

POEZIE: Iesle – poartă de iubire

COR: S-a născut Mesia

PĂSTOR 1:
– Pentru noi, oamenii simpli din poporul Iudeu, timpul parcă stătea pe loc. Simţeam din ce în ce mai grea povara asupririi romane. Pacea noastră o găseam doar în Cartea Sfântă. Ne mângâia unii pe alţii cu aceste cuvinte:
„Voi turna peste pământul însetat şi râuri peste pământul uscat”, „Celui fără prihană îi răsare o lumină în întuneric”. Isaia 40,9-11

PĂSTOR 2:
– „O stea răsare din Iacov şi un toiag de cârmuire se ridică din Israel”. Matei 1,23
„Căci un Copil ni s-a născut, un Fiu ni s-a dat şi domnia va fi pe umărul Lui. Îl vor numi: „Minunat, Sfetnic, Dumnezeu tare, Părintele Veşniciilor, Domn al păcii.”
„În vremea Lui, Iuda va fi mântuit şi Israel va avea linişte în locuinţa lui, şi iată numele pe care îl voi da: „Domnul neprihănirea noastră”.

MAG 2:
– Steaua Sa profetică ne-a luminat în drumul nostru spre staul. De-acum vom spune oricui că Biblia este steaua călăuzitoare în noaptea păcatului, bogăţia cea mai mare din acesta lume.

PĂSTOR 3:
– Noi am auzit cuvintele: „pace vouă” şi ele ne-au încălzit pentru totdeauna inimile. Am cântat cu îngerii cântecul acela măreţ. Cum am putea să uităm toate acestea? Mesajul Lui va fi totdeauna pe buzele noastre, vom spune oricui că El este pacea noastră într-o lume a durerii, speranţa noastră de mântuire. Să-L lăudăm pe Domnul pentru Cuvântul Său, care ţine în veci şi pentru făgăduinţele Lui care se împlinesc faţă de noi.

POEZIE: Ruga spre staul

COR: Dinspre stele 3

POVESTITOR:
– Reîntorşi din călătoria lor, tinerii impresionaţi de ceea ce au văzut şi auzit la ieslea naşterii Lui, sunt mai hotărâţi ca oricând de a lucra pentru El. Ştiu că doar aşa, Prinţul Universului va veni a doua oară, ştiu că revenirea Sa le va aduce eliberarea şi pacea mult visată. Ajutorul le este promis şi ei cred în făgăduinţele Sale.
De aceea mesajul lor pentru această planetă aşteaptă să fie rostit, inimă către inimă şi din inimă în altă inimă, pentru a fi dus mai departe şi lucrarea să se poată sfârşit.
Ei ne spun astăzi:

TÂNĂR 4:
– Isus Hristos, Prinţul Universului, este al nostru, planetă Pământ. Al nostru pentru vindecarea rănilor noastre, pentru alinarea singurătăţii noastre. Ridicaţi-vă capetele! Bucuraţi-vă şi cântaţi! Primiţi darul pe care vi L-a făcut cu un aşa preţ şi daţi-i în schimb dragostea voastră.

POEZIE: Dacă astăzi…

TÂNĂR 2:
– Iubite ascultător, Cel ce este Lumina Lumii, te-aşteaptă la porţile timpului. El te învăluie în dragostea Sa nepieritoare. Mai caută şi azi loc de popas. El vrea să-şi aşeze în ieslea rece a sufletului tău, căldura coborâtă din Înaltul Divin. Spune-i bun venit Celui poposit în hainele noastre aspre neprimitoare. El vrea să se nască şi acum, în viaţa Ta şi fiecare cămară a sufletului să o umple cu belşug de iertare şi împlinire şi să nu mai plece niciodată.

COR: La ieslea Sa

ÎNCHIDERE: 378 Isuse scump

COR: Unde-i Împăratul

Postludiu – ieşire

N – AM SĂ UIT NICIODATĂ

Doamne,
N-am să ştiu niciodată
Cât de mult, cât de mult m-ai iubit,
Ai adunat într-o iesle şi-o cină
Toată iubirea divină,
Ca să pot fi şi eu mântuit.

Doamne,
N-am să ştiu nici odată
Planul Tău, planul Tău minunat,
Cum printr-o iesle, o cină, şi-o cruce
Călcat-ai pe drumul ce duce
Ca să pot fi primit şi salvat.

Doamne,
N-am să pot să uit nici odată
Cât de cu drag, cât de cu drag mă ocroteşti
Mă porţi pe palmele Tale
Şi mă treci peste munte şi vale,
În drumul meu către zări cereşti.

PRIVEŞTE LA IESLE

Priveşte la iesle
Acolo,
vei desluşi taina iubirii pentru tine coborâtă anume.

Acolo,
îngerii îţi vor şopti
că eşti preţuit ca o floare rară
ruptă din Grădina Universului,
ca un fiu prea iubit
pierdut de multă vreme.

Acolo,
vei auzi lămurit,
strigătul disperat al Cerului ce te cheamă acasă…
Fără cuvinte mesajul ceresc printre ruine de
timp purtat pân’ la Tine…

Acolo,
în ochii senini şi curaţi
vei cântări măsura iubirii divine
în talerul indiferenţei Tale.

Aplecat asupra minunii
Vei înţelege în sfârşit
că iubirea nu este doar o definiţie lipsită de sens
ci un nume: ISUS HRISTOS!

ERA DE – AJUNS
Era de-ajuns o trâmbiţă să sune
Ca cerul şi pământul la iesle să se-adune
Era destul un clopot doar să bată
Şi s-ar fi strâns la staul lumea toată

Dar n-a fost ceas atunci de proclamat mărire
Ci de săpat fântână de iubire

Putea un singur înger pământul să lumine
Şi omenirea-ntreagă venea să I se-nchine
Un singur semn din ceruri făcut către pământ
Şi-ar fi văzut făptura minunea Celui Sfânt

Dar nu era-mplinire de trâmbiţat splendoare
Ci clipa unei iesle adânc mântuitoare

Venea Isus ca serv povara să ne poarte
Şi-n locul fiecărui să se coboare-n moarte
Schimba Isus ‘nălţimea pe-a ieslei umilire
Ca să-nvăţăm că slava începe cu smerire

Căci n-ar fi fost de-ajuns o trâmbiţă să sune
La sărbătoarea vieţii în cer să se adune
Şi n-ar fi fost destul un clopot doar să bată
Chemarea la vecie atâta de curată

Ni se cerea o iesle şi nu aveam de fel
Ne trebuia o cruce şi ne-a purtat-o El

Rămânem dar spre Domnul o sfântă datorie
Cu inimile noastre întreaga părtăşie
La marea Lui durere spre marea bucurie.

NOUL ÎMPĂRAT

Isuse Împăratul meu,
Ce Te-ai născut în ieslea joasă
Eu am găsit pe Chipul Tău,
A Legii slavă maiestoasă.

Eu am găsit în preajma TA,
Împărăţia fără moarte,
Din toate îmi ajunge ea
Aşa cum ai lăsat-o-n Carte.

Eu am găsit în ochii Tăi
Slăvite Prunc înţelepciunea,
Şi doar pe-a Tale simple căi,
Ştiinţa, arta, şi minunea.

Eu am găsit la ieslea Ta,
Un dor de pace în slujire
O mângâiere-n clipa grea,
Şi-atât de mare mântuire.

În mâna de copil prea slabă
Să poarte arme pământeşti
Un sceptru sfânt şi de podoabă
Cu care veşnic să domneşti.

Pe fruntea Ta eu am citit
Un gând ce-nfrunta Legea firii
Căci Tu deplin ai biruit
Numai cu armele iubirii.

Tu ne-ai învins şi ne-ai supus
Numai cu Duhul, cu Cuvântul
Singura forţă eşti Isus,
În întreg cerul şi pământul.

IESLE – POARTA DE IUBIRE

Dacă-ar fi să dăm un nume
Porţii dinspre cer spre lume
Spus în aur de rostire
Ar fi – poartă de iubire

Să rămână-n veac mirare
Într-o iesle-nfăţişare
Cerul pentru fiecare

Şi să fie-n veac uimire
Dezbrăcat de strălucire
Şi-mbrăcat în chip de lut
Domnul Cel din început
A trecut prin ea cu pace
Mântuirea a ne face

A trecut a ei lumină
Ne-ntrebat pentru-a cui vină
Ne-ntrebat ce moarte duce
A trecut prin ea spre cruce

Nimeni n-a putut a spune
Cât de mare-a fost minune
Dar spre slava-n cer promisă
Poarta a rămas deschisă

Şi ce-a fost? A fost uimire
Că venit cu mântuire
Prea puţini I-au fost primire

Prinsă în zăvoare grele
Poarta lumii către stele

Pentru Domnul să coboare
Nici un templu-n sărbătoare
Nu I-a fost spre aşteptare
Pentru Domnul să se nască
Nici o casă-mpărătească
Pregătită să-L primească

Doar o iesle prea curată
Cerului spre noi să intre
I-a ieşit atunci ‘nainte
Nu-nvăţase osanale
I-a ieşit umilă-n cale
Ca o lacrimă de pace
Când frăţie-n inimi face
Ca o pâine pe din două
La-nceput de „Pace vouă”

Ce-a mai fost? O părtăşie
La aceeaşi bucurie
Îngeri spre păstori vestire
Despre marea mântuire
Şi o stea de tot frumoasă
Răsărind la magi acasă
Cu-mpliniri de profeţie
Călăuză să le fie
Către Cel din veşnicie

Să străbată depărtare
Închinaţi de închinare

N-ar putea aşa minune
În rostire să se-adune

Sfinte-aducerile-aminte
Le trăim fără cuvinte

N-acest ceas de sărbătoare
Rugă suntem fiecare

Fiecare o jertfire
Şi o poartă de iubire

Doamne, dă-ne mântuire.

NOI AM VĂZUT STEAUA LUI

Noi am văzut steaua Lui
prin grosimea imensă a timpului
De pe podul harului,
am zărit darul nemeritat
al făgăduinţelor Sale.
Printr-o spărtură în cer
am văzut Mielul Divin
pe păşunile arse ale Betleemului.
Roata în jurul fierturilor noastre de patimi
am văzut prin fumul depărtării
fructul de lumină răsărit
din sămânţa făgăduită femeii.
Noi am văzut steaua Lui
ca pe o torţă în univers
şi călăuziţi de razele ei
ne îngropam în spatele nopţii
omul cel vechi
lumina sa caldă
ne arată ieslea şi crucea
ca pe nişte unelte de arhitectură
Din firele de lumină ale astrului
ne ţesem trupul cel nou
facem funii pentru urcuşul
marelui munte al sfinţirii…

RUGĂ SPRE STAUL

Dacă rătăcind în întuneric
Mi-ai aprins pe cer steaua
Dacă descurajat văzându-mă
Tu ai rupt pânzele de lacrimi
Şi mi-ai desfăşurat albastrul
Dacă în jelea care mă însoţea
Ai făcut să aud cântecul îngerilor
Dacă ştiindu-mă zdrobit şi singur
Ai coborât la mine
Din cerul Tău de stele
Doamne,
Întăreşte-mi piciorul
Să pot alerga spre staul
Nu stinge steaua
Pană nu voi ajunge la iesle
Nu voi zăbovi arătându-mi darurile
Voi striga numai
„Iată-mă, sunt al Tău”
Iar Tu
Privindu-mă
Să Te bucuri că m-ai creat

DACĂ ASTĂZI…

Dacă astăzi urechea ta auzit de Isus,
E ca şi cum El s-a născut în sufletul tău.
Chiar dacă nu în locul cel mai onorat,
Ci poate undeva într-o iesle, într-un ungher al conştiinţei,
Totuşi El s-a născut…

Ai putea să-L alungi, să-L urmăreşti ca Irod,
Sau să-L răstigneşti.
Dar ai putea să te închini înaintea Lui ca un păstor ca un mag înţelept.

Poţi să alegi, chiar dacă nu înţelegi pe deplin
A-l preţui şi a-l iubi, înseamnă viaţă, pace
Lucruri atât de dorite sufletului tău.

IESLEA TA

Noapte este….
Tainică, adâncă, se coboară pe pământ…
Îngerii slăviţi se închină
Cu păstorii într-un cânt
Dau de veste
Că din toată-a Lui iubire
Cel ce e Stăpân pe fire
A purces spre-mpăciuire
Între om şi Dumnezeu…
Iată lumea zbuciumată,
Iată-i suferinţa toată,
Iată-i traiul ei cel greu!
Cine vrea spre ea să meargă,
Cine lacrima să-i şteargă,
Cine s-o salveze poate
Şi s-o scoată din abis?…

Ceata îngerilor tace…
Linişte în cer se face…
Pace.
pace!
Cel ce a creat pământul
A avut cu El Cuvântul
Şi Cuvântul S-a-ntrupat
Rob primit-a să Se nască
Şi ca robii să trăiască
Fiu de veşnic împărat…

Noapte este…
Beznă deasă
De un secol tot apasă
Omenirea…
Nu voia să Te primească
Azi, nu vor să Te cunoască
Îţi tăgăduiesc venirea!
Şi din tăinuita zare
Tu priveşti la fiecare
Cu iubire multă…

Valurile mării toate
Vânturile-nfuriate
Toate-Te ascultă…
Omul – cu înţelepciune
Şi cu fapta lui – minune –
Vor dovadă…
Şi când vălul dai de-o parte,
Când pătrunzi în neagra-i noapte
Nu vrea să Te vadă.

Plin pământul e de Tine:
Cioplituri de pietre fine
Şi din aur sclipitor…
Dar pustiul cel mai mare
Îl găseşti în fiecare
Muritor…

O, Isuse,
Lumea-ntreagă
Cercetează-o şi dezleagă
Greul chin!
Fă din fiecare-n parte
Câte-o iesle să Te poarte
Până-n veşnicii,
Amin!

deAndrei Spiridon

Intalnire cu Isus

Intalnire.doc
Intalnire.doc
Intalnire.doc
108.0 KiB
85 Downloads
Details

ÎNTÂLNIRE CU ISUS
OAMENI CARE L-AU ÎNTÂLNIT PE ISUS

CUPRINS:
1. Deschidere 40/100 Lângă crucea Ta, Isuse!
2. Rugă
3. Introducere –
4. Reporter:
5. Interviu: Tâlharul de pe cruce –
6. COR + COM 33/100 Am fost iertat de Dumnezeu
7. Poezie: Şi totuşi –
8. Interviu: Sutaşul –
9. COR + COM 4/52 Un nume ca al nimănui
10. Interviu: Pilat –
11. COR+COM 10/52 Nu ştiam că şi eu Te-am răstignit
12. Poezie:Palmele Lui –
13. Interviu: Iuda –
14. COR + COM 34/100 Ce bun e Dumnezeu!
15. Interviu: Nicodim –
16. Poezie: Marele moment –
17. Încheiere + sărbătoriţi luna ianuarie –
18. COR BĂRBĂTESC – Domnul slavei
19. Închidere 77/100 Atâta dor…
20. Rugă
21. Postludiu – ieşire

INTRODUCERE

Vă invităm să participaţi la o întoarcere în timp. Vom sta de vorbă cu persoane interesante, care au avut o experienţa profundă, venind în tangenţă cu viaţa Domnului Hristos.

Vom avea ocazia să fim martorii unui interviu luat de un reporter mai multor persoane care au fost în contact direct cu Domnul Isus Hristos.

Numele personajelor care vor fi intervievate nu îl vom dezvălui. Vă spun doar că vor fi 5 interviuri, deci 5 persoane. Pe parcursul acestui program va trebui să descoperiţi dumneavoastră numele persoanei care-şi deschide sufletul în faţa noastră. Veţi primi o bucată de hârtie, şi dacă aveţi cu ce scrie, vă invităm să o faceţi. Din ceea ce vor relata personajele, cu siguranţă vă veţi da seama despre cine este vorba pentru că scopul programului nu a fost să facem un concurs, ci ca să… fim atenţi la ceea ce vor dezvălui cele 5 personaje din preajma Domnului Hristos şi apoi… să ne facem o analiză personală dacă cumva facem parte din una din cele 5 categorii de persoane.

Să ascultăm cu atenţie fiecare interviu, apoi, după fiecare personaj vă vom invita să cântăm. Fiecare piesă a fost aleasă anume. Dacă vom reuşi să identificăm personajele, cuvintele cântărilor vor avea cu totul altă semnificaţie, vom putea cânta „alături” de persoanele care l-au întâlnit pe Isus.

La sfârşitul programului vă voi întreba numele personajelor.

Dacă vom fi atenţi vom avea fiecare de învăţat câte ceva în urma acestui program. Amin!
1.TÂLHARUL DE PE CRUCE.

Reporter: – Cum L-ai cunoscut pe Isus?

Tâlharul: – Îmi este greu să răspund… Trebuie să amintesc că am avut o viaţă atât de zbuciumată. Am fost neînţeles şi singur. Am căutat pe cineva care să mă înţeleagă. Din nefericire acei oameni care m-au primit erau din cei fără căpătâi. Acum realizez cum am cedat în faţa hotărârilor rele pe care ei le luau. La început nu am vrut să merg cu ei.
Dar m-au ameninţat că mă alungă.
Despre Isus a venit vestea şi la noi. Se spunea că făcea minuni şi că-i învaţă pe oameni despre Împărăţia lui Dumnezeu. Am mers într-o zi şi L-am ascultat. Cuvintele lui erau adevărate, simţeam cum mă răscoleau şi îmi aminteau de starea mea. Aş fi vrut să-L urmez. Dar preoţii ne spuneau că e un înşelător, că mai marii nu cred în El.
Şi m-am lăsat amăgit de ei, bănuind că, totuşi, nu au dreptate.

R.: – Cum ai ajuns la închisoare?

T.: – Aş fi ajuns mai demult aici dacă m-ar fi prins… Mă apucasem împreună cu celălalt, de tot felul de tâlhării la drumul mare; aşa alesesem noi să ne câştigăm existenţa. Într-o zi am omorât un om pentru câţiva bani, şi ne-au prins. Aşa am ajuns unde meritam. Am văzut pe ISUS în sala de judecată. Eu eram foarte nervos şi apăsat de situaţia fără ieşire în care mă aflam. Ştiam că voi fi omorât pe cruce, că toţi răufăcătorii. M-a surprins un lucru: ce căuta ISUS aici, ce făcuse?; mai cu seamă că însuşi Pilat nu-l găsea vinovat cu nimic.

R.: – Dar tu găseşti că S-ar fi putut face vinovat de ceva?

T.: – Nu. Uită-te la mine. Sunt, prin alegerea mea regretabilă, un hoţ. Ca orice „profesionist” cunosc destul psihologia omului rău. ISUS nu a vrut să aleagă ce am ales eu, pentru că era pur şi simplu, bun, adică, alesese deja. Ştii, nu poţi fi în acelaşi timp şi bun şi rău.
Mai degrabă preoţii, au fost cei care au ales răul spre a-L pierde pe ISUS. Când alegi să faci răul, ajungi să ucizi chiar şi un om nevinovat.

R.: – După judecată, L-ai mai văzut pe ISUS?

T.: – Da. Am urcat împreună drumul spre Golgota, cărându-ne fiecare crucea. A fost oribil. Gloata ce ne înconjura din mers vuia ca o mare de diavoli. Ne scuipau, ne loveau, blestemau cuprinşi de o demenţă îngrozitoare. Frământaţi din toate părţile de ura lor, înaintam greoi. Eu, aţâţat de tensiunea din jur, blestemam scrâşnind din dinţi. Dacă aş fi avut o putere i-aş fi nimicit pe loc pe toţi. Soldaţii romani ne biciuiau în timp ce ne târau după ei. Doamne, mă înfior şi acum când îmi amintesc. Tensiunea era atât de mare încât am crezut că înnebunesc. O clipă, am putut să-L zăresc pe ISUS. Şi ce am văzut atunci, pentru mine a însemnat începutul mântuirii mele. Târându-se greoi sub povara crucii, ISUS era liniştit. M-aş fi aşteptat la orice numai la asta nu. Avea tot dreptul să se revolte, după atâtea chinuri îndurate. Ia închipuie-ţi, cei pe care i-ai învăţat atâtea, pentru care ai făcut atâtea minuni să te scuipe, să te dea la moarte cu atâta patimă. Dar EL nu scotea nici un sunet, ca şi cum nici nu ar fi auzit, nici nu ar fi văzut în jur. Mergea înainte. La un moment dat, epuizat, s-a prăbuşit sub cruce. Atunci am sperat că-L vor lăsa în pace. Un soldat roman a ales din mulţime un om să-I ducă mai departe crucea. Când am ajuns pe deal, simţeam că inima o să-mi spargă pieptul. Nu vroiam să mor, mi-era cumplit de frică. Ştii frica unui condamnat să-şi vadă moartea cu ochii este cred, cea mai degradantă trăire. E senzaţia unei descompuneri a fiinţei la care eşti silit să asişti. Vrând să mă distrag tensiunii ce mă domina, am privit iar la ISUS, şi privind am uitat de mine. Ne-au pus pe cruce. Când mi-au bătut cuiele în mâini şi-n picioare aproape că am leşinat de durere. Apoi crucile au fost ridicate. Durerea a ajuns la paroxism. Privind la ISUS însă, am suportat-o. Iată-L, atârnând ca şi mine, păcătosul, suferind ca şi mine.
Era nedrept să fie aşa. Privind la liniştea cu care suferea totul, începeam să-L înţeleg. Gloata urla înnebunită parcă de atitudinea lui ISUS. Preoţii, uitând că jucau înaintea oamenilor rolul de sfinţi, îl batjocoreau cu patimă. ISUS a privit la preoţii desfiguraţi de ură, la oamenii de rând orbiţi şi ei, la soldaţii romani ce-I împărţeau haina la zaruri, şi a spus doar atât: „Iartă-i, Doamne căci nu ştiu ce fac!”

R.: – Ce au însemnat pentru tine aceste cuvinte?

T.: – Siguranţa că EL este FIUL LUI DUMNEZEU. Numai Dumnezeu putea să iubească aşa. Atunci am înţeles că şi pentru mine exista scăpare. Colegul meu însă, nu L-a înţeles. Batjocoritor, i-a spus: „Dacă eşti Fiul lui Dumnezeu, atunci mântuieşte-Te pe Tine şi mântuieşte-ne şi pe noi”.

R.: – Crezi că nu avea dreptate?

T.: – Nicidecum. I-am şi spus-o de fapt: „Nu ţi-e teamă ţie de Dumnezeu? Drept este ca noi să suferim, EL, suferă pe nedrept”. Şi atunci n-am mai răbdat, şi I-am spus lui ISUS: „Doamne, adu-Ţi aminte de mine când vei veni în Împărăţia Ta”.

R.: – Cum te-a primit ISUS?

T.: – M-a privit cu o blândeţe nesfârşită şi mi-a spus atât: „Adevărat îţi spun acum, că vei fi cu Mine în rai!” Atunci, o pace nemaicunoscută m-a cuprins, şi am înţeles că sunt SALVAT! Atârnam pe o cruce, nu mai eram singur, nu mai eram pierdut. Frica dispăruse, durerea îmi sfâşia corpul, dar eram liniştit. Câştigasem ceea ce niciodată nu îndrăznisem să sper: câştigasem: CERUL!

R.: – Vedeţi, omului îi este îngăduit până în ultima clipă a vieţii să-L aleagă pe Dumnezeu. Totuşi e riscant să amâni hotărârea. De altfel, reala convertire nu are nimic de-a face cu amânarea.
Aţi luat deja o hotărâre?..

ŞI TOTUŞI

Aşa cum sunt
Mă strădui să m-agăţ de Tine,
Căci altfel n-am fost niciodată.
Dar vreau mai bine
Cu gânduri mai senine,
O viaţă mai curată

Aşa cum pot
Cioplesc în mine-o formă vie
Căci altfel niciodată n-am putut.
Dar vreau să se mai ştie
Veşti despre veşnicie
Prin mine cel ce să-Ţi servesc
n-am vrut.

Şi totuşi…

Aşa cum voi fi
Mă vrei o, Bunule, şi-acum,
Căci altfel al Tău n-am să fiu vreodată.
Tovarăş de Ţi-aş fi de drum
Şi dacă-n toate-aş vrea să mă supun
Mi-ai face viaţa altfel:
mai curată.

Deci…,
Aşa cum sunt, aşa cum pot,
Voi spune: vreau.
Şi-atunci Tu mă vei face
Cum nu pot şi cum nu sunt,
Şi-mi vei alege Tu
Cărări pe care să merg
Cărări ce mă despart
de pământ. Iacob Coman, Şi să-L cunosc, pag.56

2.OMUL CARE L-A RĂSTIGNIT PE ISUS

R.: – Cum ai ajuns în Iudeea?

SUTASUL: – Am fost trimis în misiune aici. Fiind mai vechi în serviciul armatei am fost ales comandant peste o sută de soldaţi. Printre alte îndatoriri mi-a fost încredinţată executarea condamnaţilor la moarte.
Aceştia erau de regula tâlhari sau instigatori la revoltă împotriva Cezarului.

R.: – Spune-mi, nu îţi venea greu să comanzi acele torturi groaznice?

S.: – Sincer să fiu, mă gândeam foarte rar la asta. Eram conştient că îmi făceam datoria şi atât. Nu eram eu răspunzător de condamnarea lor. De asta se ocupau superiorii, şi cum ordinele nu se comentează ci se execută…

R.: – Ai putea să-mi descrii un caz care te-a impresionat?

S.: – Da. Am şi acum în minte un om care a fost condamnat dintr-o vină ciudată: aceea de a se fi autointitulat Împărat al iudeilor. Auzisem multe despre El înainte. Într-o zi chiar am avut ocazia să-L ascult.
Avea o vorbire neobişnuită. Povestea despre o aşa zisă Împărăţie a unui Dumnezeu al dumnezeilor, despre faptul că El este Fiul lui Dumnezeu care a venit pe pământ pentru a ne mântui de păcatele noastre. Făcea chiar şi vindecări miraculoase. Da, da…

R.: – Ce s-a întâmplat cu El de a ajuns să fie condamnat?

S.: – Şi eu m-am întrebat la fel când l-am văzut la Pilat. Ordinul era ordin şi trebuia executat, aşa că L-am răstignit. Să ştii însă că a fost singura condamnare pe care am ordonat-o cu o strângere de inimă.
Asta poate pentru că până atunci am avut de-a face doar cu tâlhari sau criminali. Am pus pe un soldat să-i bată pe cruce deasupra, vina pentru care s-a făcut vrednic de moarte: „ISUS din Nazaret, Împăratul Iudeilor”. Ştii, mă interesa reacţia norodului. Când au citit inscripţia furia lor n-a mai avut margini. Preoţii îndârjiţi, strigau să fie dată jos. N-am putut să înţeleg de ce se simţeau jigniţi, doar ei fuseseră cei care îl condamnaseră la moarte pe baza acestei afirmaţii.
Ciudaţi, tare ciudaţi şi evreii ăştia…

R.: – Dar ISUS cum a reacţionat?

S.: – Cum să-ţi spun, aşa om nici că am mai întâlnit. Avea o faţă neobişnuit de blândă în contrast cu suferinţele ce le îndura. Privind la soldaţii mei care-i împărţeau haina la zaruri, a spus atât: „Iartă-i, Doamne căci nu ştiu ce fac!”. Aceste vorbe m-au pus pe gânduri: Cum adică, ei nu ştiu ce fac? Atunci mi-a trecut prin minte un gând: Dar, dacă El este cu adevărat Fiul lui Dumnezeu?; noi L-am ţintuit pe cruce, suntem deci complici la moartea Sa… Un alt gând veni repede să mă liniştească:
Ei, superstiţii, prejudecăţi de-ale evreilor, chiar aşa să mă fi prostit în ultimul timp?; şi El e un om ca toţi ceilalţi, chiar dacă e mai deosebit. Este adevărat că toţi ceilalţi condamnaţi, când îi ridicam sus pe cruce, blestemau, urlau. ISUS, însă n-a scos un cuvânt. Privind la El, mă uimea reacţia lui. Ştii, crucificarea provoacă cea mai ascuţită suferinţă.
Pe faţa acestui om, însă se citea un alt fel de suferinţă. Mă întrebam ce ÎL preocupa?…

R.: – Ce s-a întâmplat în continuare?

S.: – Deodată s-a întunecat în plină zi. Luaţi prin surprindere, ne-am înspăimântat cu toţii. Cam trei ore a durat acest fenomen ciudat.
La un moment dat L-am auzit pe ISUS strigând: „Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, de ce m-ai părăsit?” M-am înfiorat de uimire: de ce să părăsească Dumnezeu pe un om nevinovat? Nu cumva pentru că, El spunea…
Ah, nu puteam să înţeleg până la capăt, ceva mă oprea. Apoi, cu un ultim efort ISUS a strigat: „Tată, în mâinile Tale Îmi încredinţez duhul!”. Atunci s-a făcut un cutremur mare şi am văzut morminte deschizându-se şi oameni înviaţi au ieşit din ele. Sincer să fiu m-a cuprins o groază de nedescris. Şi, în timp ce totul în jurul meu se agita, am auzi o voce clară, vocea lui ISUS care-mi spunea cu blândeţe:
„Eu, şi pentru păcatele tale M-am jertfit. Vino, te aştept!”…
Atunci, abia atunci, după ce L-am răstignit, L-am înţeles.
„Cu adevărat, omul acesta era Fiul lui Dumnezeu!”. Am îngenunchiat lângă cruce şi… am plâns. Niciodată n-am făcut-o până atunci, un bărbat niciodată nu trebuie să plângă. Dar, atunci am regretat tot răul pe care-l făcusem. Cum, Fiul lui Dumnezeu să mă ierte pentru tot ce i-am făcut? Credeţi-mă, şi un câine ar fi plâns regretând. Şi în timp ce plângeam ca şi-un copil, am simţit o pace nemărginită umplându-mi sufletul. Iată-mă împăcat cu Dumnezeu! De acum nu-L voi mai părăsi, chiar dacă asta însemna să-mi schimb viaţa!…

R.: – Cu siguranţă, acest om şi-a schimbat viaţa în bine. Toţi avem nevoie de schimbare. Aţi experimentat-o deja?

3. PILAT

R.: – Te văd frământat, ce s-a întâmplat?

PILAT: – Mă tulbură un gând de câtva timp, şi nu-l pot alunga… Ştii, cred că am făcut o greşeală: am condamnat la moarte un om nevinovat. M-am lăsat influenţat de preoţii aceia veninoşi care mă tot hărţuiau şi ameninţau. Ce era să fac, nu puteam să-mi pierd funcţia doar pentru un om? Am încercat să-i fac să se răzgândească, dar ei insistau şi insistau să-L răstignesc.

R.: – Cu ce te-ai ales după acest eveniment?

P.: – Bine zis, cu ce m-am ales. Speram să obţin liniştea, nici Cezarului şi nici mie nu ne plac revoltele acestor sălbatici. Închipuie-ţi, nişte neciopliţi să mă şantajeze ca să le fac lor jocul. Se pare însă că m-am înşelat, în curând voi fi înlocuit din funcţie. Oricum, mă simt obosit şi ce e mai rău e că nu am pace sufletească deloc.

R.: – Iţi mai aminteşti cum a început totul?

P.: – Într-o dimineaţă, am fost sculat de câţiva preoţi obraznici. Am acceptat să-i primesc din dorinţa de a scăpa cât mai repede de ei. Când am auzit însă cererea lor, am rămas uimit. Auzisem despre acel om pe nume ISUS că este inofensiv. Acuza care i-o aduceau ei era o minciună.
Niciodată nu am trimis la moarte un om nevinovat. Iniţial, preoţii l-au acuzat că instiga poporul la răzvrătire. Le-am spus că nu cred.
Aflasem de la subordonaţii mei, că acest om, dimpotrivă, susţinea şi îi învăţa pe oameni să se supună autorităţii noastre. Atunci, insistenţi, i-au adus o altă acuză, anume că s-ar fi proclamat pe sine Împărat al iudeilor. Ciudat. Am cerut să fie adus acest ISUS şi l-am întrebat dacă este adevărat. Ştii ce mi-a răspuns: „Da, sunt!”. Faţa sa exprima atâta calm şi siguranţă, încât m-am înfiorat. Repede, însă mi-am zis că numai un om visător, iresponsabil, poate să se poarte aşa. Şi cum eu nu eram pus acolo ca să-i scap pe iudei de lunatici inofensivi, şi nici să mă amestec în treburile lor religioase, i-am trimis la Irod ca să le rezolve el problema.

R.: – Cum se face, totuşi, că n-ai scăpat de ei?

P.: – Nici nu-ţi imaginezi cât de neplăcut surprins am fost când m-am trezit din nou cu ei la mine. Mi-am zis atunci că dacă este cineva nebun în toată povestea asta, atunci nu pot fi decât acei nesuferiţi de preoţi. Gălăgioşi şi răi, parca înadins vroiau să-mi facă zile negre. M-am gândit că n-ar strica să pedepsesc nebunia, dar nebunia lor, primejdioasă pentru cei din jur. Atunci am privit cu atenţie la ISUS. I-am privit ochii, trăsăturile feţei. Privirea îi era clară, deosebit de pătrunzătoare. Fruntea îi era luminată de înţelepciune, gesturile îi erau blânde. Nu, cu siguranţă, nu aşa arăta un om nebun. Atunci, de ce nu se apără? De ce se lasă târât în toată povestea aceea mârşavă? L-am întrebat dacă susţine în continuare că este Împăratul iudeilor. Atunci, m-a privit drept în ochii, şi mi-a răspuns tot cu o întrebare: dacă vreau să mă conving, sau doar să-l incriminez?
M-a şocat. Cu ce drept intra omul acesta în sufletul meu? M-am trezit nesigur. Am citit atunci în ochii lui o tristeţe adâncă, şi nu ştiu de ce, am simţit că pierd ceva preţios. Deodată mi-am amintit de scrisoarea aceea ciudată pe care mi-o trimesese soţia mea cu puţin timp înainte de toate acestea. Mă avertiza să nu-i fac nici un rău lui ISUS. Ah, dacă nu ar fi fost preoţii!… Ce să fac? Mi-a venit o idee: în fiecare an, de sărbătoarea Paştelor iudeilor, Cezarul hotărâse să se facă graţieri. În înţelepciunea sa, marele nostru Cezar, ştia că pentru a stăpâni deplin trebuie să îmbini forţa cu flexibilitatea.
Aşa că, le-am propus să aleagă pe cine să le eliberez: pe ISUS sau pe Baraba? Cum Baraba era un criminal, speram să-l respingă. Culmea nebuniei, l-au ales tocmai pe Baraba. „Atunci, cu ISUS ce să fac?” am întrebat. Atunci s-a întâmplat ceva ce n-am mai întâlnit niciodată: am înţeles ce înseamnă URA şi m-am îngrozit. Strigau cu toţii, desfiguraţi de ură: „Răstigneşte-L!”. În faţa lor m-am spălat pe mâini, ca semn că eu mă disculp de alegerea lor, şi L-am condamnat. Atât am putut să fac. Simţeam că mai presus de mine, de dorinţa, de alegerea mea este altcineva mai puternic. Totul s-a întunecat şi de atunci aşa este mereu pentru mine. M-am înşelat!…

R.: – Acest om a trăit experienţa unei alegeri importante. El a hotărât. Dar tu? Dacă astăzi ai fi pus în situaţia să alegi ce să faci cu ISUS, ce ai alege: să-L răstigneşti sau să-L încoronezi?

PALMELE LUI

Palmele Lui,
Ne-au plămădit din lut
Atunci la-nceput.
Şi noi n-am vrut
Să rămânem aşa cum dorea,
Şi-ntingând mâna-am pierdut:
Veşnicia.

Pe palmele Lui,
Ne-a purtat prin veacuri să fim
Un popor heruvim,
Şi-a dorit să iubim
Legea eternă a dragostei Sale.
Noi putând-o de-o parte am început să zidim,
Idoli de jale.

Din palmele Lui
S-au smuls pâraie de sânge nevinovat
Şi noi am uitat.
Spre Golgota să-L fi urmat
Dorea Isus ce-n tăcere păşea obosit,
Dar când ochii Îi priveau pe-nserat,
L-am părăsit.

Rana din palmele Lui,
Ne e garanţie de mântuire.
O! Ce iubire!
Vor fi ridicate spre Iahve
Şi-o voce rosti-va: Şi pentru el M-am jertfit.
Va urma un răspuns fără rostire:
Să fie primit.

Iacob Coman, Şi să-L cunosc, pag. 14
4. I U D A

R.: – Te văd îngândurat, ai probleme?

IUDA: – Destule, omule, destule…

R.: – Pot să te ajut cu ceva?

I.: – Hm, nu cumva vrei ceva de la mine?; să ştii că dacă e ceva în legătură cu ISUS, nu mai pot face nimic.

R.: – Ce te face să crezi că vreau ceva de la tine?

I.: – Păi, ce e viaţa dacă nu un întreg şir de cereri şi oferte? Şi, cum nimic în lumea asta nu-i pe gratis… cred că mă înţelegi ce vreau spun…

R.: – Vrei să spui că nu există sinceritate între oameni?

I.: – Sinceritate?, Ha!, nici nu-ţi imaginezi cât de primejdios e acest cuvânt! Un singur om am întâlnit care a făcut fatala greşeală să creadă în acest cuvânt. Ştii ce a păţit? A murit în cel mai stupid mod posibil. Bineînţeles, am încercat să-l ajut, dar degeaba. Şi apoi, să-ţi mai spun ceva, nici un om nu merită să fi sincer cu el. Omul, prin natura lui păcătoasă, e iremediabil un nerecunoscător.
R.: – Atunci, ce trebuie făcut?

I.: – Să lupţi cu tine şi cu cei din jur. Să te afirmi cultivându-ţi un spirit de bun organizator. Întotdeauna înainte de a face ceva să te gândeşti ce avantaj poţi obţine. Dacă neglijezi acest aspect foarte important, acţiunile tale n-au nici o valoare. Eu am crescut într-o familie, unde tatăl meu în special punea accent pe acest lucru, şi îi sunt recunoscător pentru asta. Toata înţelepciunea şi puterea omului se bazează pe acest considerent.

R.: – Bănuiesc că ai avut ocazii să-ţi demonstrezi această concepţie?

I.: – Bineînţeles. Am avut ocazia să lucrez cu ISUS, un om deosebit. Şi cum totdeauna, lucrurile mari se fac cu astfel de oameni, n-am ratat ocazia. Trebuie să-ţi spun că, împreună cu tatăl meu, făceam parte din onorabila partidă a Sicarimilor care lupta contra Romei. Robia romană era o mare ruşine adusă naţiei mele. Trebuiau deci, luate măsuri. Când a apărut ISUS, nu m-am îndoit o clipă că EL era cel care avea să ne aducă eliberarea, mai ales că şi El confirma acest lucru. Am crezut cu toată convingerea mea în El, aşteptând răbdător trei ani de zile. Parcă mă vedeam conducând poporul, ca mâna a Lui dreapta!

R.: – Ce te face să crezi că te-ar fi ales pe tine ca prim ministru, dintre toţi ceilalţi aliaţi?
I.: – E simplu: pentru că eram cel mai valoros. Nu uita că eu eram casierul. Ca să ţii bine socotelile cuiva, trebuie să ai multe calităţi: să fi organizat, eficient, şi mai ales, niciodată să nu risipeşti. Îmi amintesc cum într-o zi o femeie păcătoasă, a irosit, nici mai mult nici mai puţin un întreg vas cu mir, ungându-i picioarele lui ISUS. Poţi să-ţi imaginezi cât m-ar fi ajutat eventualii bani obţinuţi pe acel mir, în munca mea de propagandă? Da!, ce te uiţi aşa uimit?, nu aşa îi spuneţi voi la „a te face cunoscut şi acceptat de ceilalţi”? Ei bine, dând acei bani săracilor, obţineam dublu avantaj: îi câştigam de partea noastră, ajutându-i în nevoi. Şi cum noi aveam nevoie de sprijinul norodului, cred că înţelegi! ISUS avea, ce-i drept puterea să-i câştige pe oameni prin vorba Sa, prin puterea aceea ciudată de a vindeca boli, dar nu era practic deloc. Pentru asta avea nevoie de mine!

R.: – Adică, vrei să spui că te-a solicitat în mod special?

I.: – Nu tocmai. Vezi, mai exact eu m-am oferit. Şi pentru asta mi-am atras asupra- mi invidia celorlalţi aliaţi. Şi ce mai aliaţi!, nişte oportunişti naivi, care credeau tot ce le spunea ISUS. Eu însă, îmi vedeam de treaba mea.

R.: – Spune-mi, totuşi nu te-au marcat în nici un fel învăţăturile lui ISUS?

I.: – Învăţăturile Lui?, aceleaşi cuvinte spuse mereu… ştii, pentru norod era ceva nou, pentru mine însă deveniseră obişnuite. Şi apoi descopeream, ascultându-L, că avem concepţii diferite despre viaţă. Atâta timp cât aveam acelaşi ţel, asta nu mă deranja prea tare.

R.: – Atunci, ce te-a determinat să-L trădezi?

I.: – Trădare? nimic mai neadevărat! culmea este că toţi cred aşa. Nicidecum nu m-am gândit să-L trădez pe ISUS. Din contră, am vrut doar să-L ajut să-şi obţină mai repede dreptul de Împărat. El era indecis, de aceea m-am gândit să-L provoc. De trei ani de zile, mă tot săturasem să batem fără nici un rost drumurile. Ne făcusem destul de cunoscuţi norodului, aşa că nu ne mai rămăsese decât să luăm cu asalt puterea. ISUS însă, nici că avea de gând aşa ceva. Atunci m-am decis să acţionez. Am mers la preoţi. Ştiam că numai prin ei puteam să câştigăm.

R.: – Cum a reacţionat ISUS la hotărârea ta?, i-ai vorbit înainte să acţionezi?

I.: – N-ar fi avut rost să-i vorbesc, a intuit totul. Am crezut că dacă nu mă opreşte, este de acord cu mine. Aşa că am mers la preoţi.

R.: – Spune-mi, totuşi de ce ai primit bani de la ei? Dacă considerai că faci un bine, nu era suficient actul în sine?
I.: – Banii mi-au fost oferiţi, aşa că nu puteam să-i refuz. Se puteau face atâtea lucruri cu ei! Totuşi, planul meu a eşuat. În loc ca ISUS să aibă o întrevedere profitabilă cu preoţii, S-a lăsat antrenat într-o cursă mârşavă. Prefăcuţii aceia de preoţi, m-au minţit. În realitate nu vroiau decât capul lui ISUS. Atunci, le-am azvârlit în faţă banii.
Am crezut că aşa îl voi salva pe ISUS, era însă prea târziu. M-a apucat groaza. Ce-am făcut? De ce ISUS nu se apăra? M-am aruncat la picioarele Lui, spunându-i că-L recunosc ca Fiu al lui Dumnezeu. L-am rugat să se elibereze. Mi-a spus doar atât: „Pentru ceasul acesta am venit în lume!”. Nu m-a acuzat de nimic, dar sufletul meu era devastat.
Vărsam sânge nevinovat. Ştiam doar atât, că pentru mine nu mai exista iertare!… aşa că un singur lucru îmi rămânea de făcut…

R.: – Ceea ce a şi făcut din nefericire: s-a sinucis! Groaznică alegere! A preferat să moară decât să se pocăiască. L-a recunoscut pe ISUS ca Domn, de frică, de teama judecăţii. Dacă Iuda L-ar fi recunoscut din dragoste, atunci ISUS l-ar fi iertat.
Dar tu, iubite ascultător, te simţi vinovat înaintea lui Dumnezeu?
Ce simţi pentru EL, iubire sau teamă? Nu te ascunde (ca Iuda!)
Recunoaşte-ţi păcatul din tot sufletul, şi vei fi iertat. Nu-L vinde pe ISUS pentru nimica toată, căci EL este Calea, Adevărul şi Viata!
5. N I C O D I M

R.: – Ai dori să-mi spui ce te-a făcut să-L cauţi pe ISUS?

NICODIM: – Eu sunt fariseu, deci mă interesează tot ce e legat de religie şi în special de profeţii. ISUS avea o viziune cu totul şi cu totul aparte despre revenirea lui Mesia. Când am auzit şi despre minunile ce le făcea, am căutat să-L întâlnesc. Îţi închipui cât de uimit eram!

R.: – Cum te-a primit ISUS?

N.: – Cu o deosebită distincţie. Omul acesta era de o nobleţe rară, regească aş spune. Poate tocmai de aceea m-am simţit stânjenit. Sincer să fiu mi-L imaginasem altfel. Cu intuiţie uimitoare, mi-a răspuns direct la ceea ce mă interesa, fără ca să-L întreb nimic. Mă interesa calea mântuirii. Mi-a spus că pentru aceasta trebuie să mă nasc din nou! Ai mai auzit aşa ceva? Iniţial, nu am înţeles nimic. Apoi mi-a explicat că era vorba despre o renaştere spirituală? Bine, dar eu credeam că nu am nevoie de aşa ceva. Dacă aş fi fost un păcătos, un tâlhar fără de lege atunci da, dar eu, un om la Legii, un conducător în Sinedriu!…
El mi-a explicat atunci că toţi oamenii au păcătuit înaintea Domnului, deci este nevoie de schimbare în sufletul omului. Nu contează rangul social, rasa, averea. Înaintea Domnului contează doar sufletul pocăit renăscut din „apă şi din Duh”. Mi-a spus că numai Domnului îi revine dreptul şi puterea să dea neprihănirea omului. Ca şi vântul nevăzut, Duhul Domnului lucrează asupra sufletului, schimbându-l pe nesimţite. Am înţeles, şi nu mi-a fost deloc uşor să accept ca nu eu şi nici faptele mele, oricât de bune ar fi ele, îmi asigura mântuirea.

R.: – Găseşti că ISUS încerca să te constrângă să-i accepţi concepţia aceasta?

N.: – Oh, nicidecum! Învăţătura Lui tăioasă dar plină de dreptate, nu avea nevoie de constrângere pentru a fi acceptată. Eu am acceptat-o, pentru că aveam nevoie de adevărul exprimat de ea.

R.: – Cum ai reacţionat în urma acestei convorbiri? Cum ai privit ulterior viaţa?

N.: – Trebuie să-ţi mărturisesc că am trecut printr-o experienţă grea.
Sinedriul din care făceam şi eu parte, a hotărât în absenţa mea osândirea Lui ISUS. N-am putut să accept aşa ceva niciodată. Hotărârea aceea nedreaptă, mi-a zdruncinat puternic încrederea în semenii mei.
Am trecut printr-o adevărată criză de identitate. Realizam că sunt pus în situaţia de a lua o hotărâre importantă, de fapt cea mai importantă hotărâre din viata mea: să-L reneg ca şi colegii mei, şi astfel să-mi păstrez funcţia şi poziţia în societate sau să-L accept.
ISUS a fost crucificat. Nu ştiam ce să fac! Ca niciodată în viaţa mea m-am rugat fierbinte Domnului să mă ajute să mă hotărăsc. Şi Domnul mi-a răspuns în chip minunat: ISUS este Mântuitorul meu! A treia zi EL a înviat din moarte şi o dată cu El, parcă a înviat şi sufletul meu din negura păcatului! Atunci L-am ales fără şovăire şi L-am urmat. Viaţa mea s-a schimbat radical, dar sunt fericit! Dacă şi tu cauţi adevărul, află că este doar ISUS!

R.: – Într-adevăr, omul acesta a căutat şi a găsit Adevărul şi Viaţa! El a avut nevoie de o înviere ca să creadă şi să-L urmeze pe ISUS, tu de ce ai avea nevoie? Spune-i Domnului, şi EL este „credincios şi bun” ca să te ajute! AMIN!

MARELE MOMENT

Doamne,
Niciodată nu m-ai iubit mai mult ca acum
Desculţ de orice pretenţie
Urc dealul suferinţelor
Dar Te simt lângă mine pe drum
Simei
Vântură ţărână în văzduh în urma mea
Şi bleastemă de nu mai tace
Dar nu-l opresc, urc înainte tăcând
Tu-l priveşti şi pe el şi pe mine, şi-Ţi place
Ce-i regele?
Un vreasc
O dată cu popoarele strivit în teasc
Ce e coroana?
O veştejire
Când nu mai e apă şi pâine pentru cei duşi în robire
Şi urc mai departe
Zdrenţuit în orice mândrie
Ca cel mai de pe urmă în împărăţie
Văile vuiesc de-nvingători
Dar ce deşertăciune
Soarele se-mpotmoleşte-ntr-o furtună de nori
Ca un tăciune
Ce-i omul?
Un ciorchine de dureri
Ce nu-şi găseşte pacea pe lume nicăieri
Ce-i cerul?
Ceva ce-i prea departe
Când împrejur e-atâta sânge şi moarte
Şi urc şi plâng şi-mi este cald în suflet
Tu, Doamne, eşti lângă mine
Mă priveşti şi mă auzi
Şi dinspre nălţimi parcă lumină s-ar face
Deşi nu preţuiesc mai mult ca firul de fum
Simt
Că niciodată doamne
Nu m-ai iubit mai minunat ca acum.

ÎNCHEIERE

Am ajuns la ultimul punct al programului: concluzia. Înainte de a trage o concluzie, să aflăm cine au fost cele 5 personaje?

1. Care a fost primul personaj? (Tâlharul de pe cruce)
2. Care a fost următorul personaj? (Sutaşul)
3. Care a fost numele celui de-al doilea personaj? (Pilat)
4. Numele celui de-al patrulea personaj? (Iuda)
5. Cum se chema ultimul personaj? (Nicodim)

Imediat după cel de-al doilea război mondial, un băieţel hoinărea în lungul străzii bombardate din micul său oraş natal. Unii dintre comercianţi reuşiseră deja să-şi repare clădirile. Micul zdrenţăros simţi dintr-o dată atracţia celui mai delicios miros şi o porni în acea direcţie în josul străzii. Stomacul lui înfometat anticipase ceea ce curând a putut să vadă cu năsucul lipit de geamul de curând montat.
Un soldat ce conducea un Jeep prin apropiere a zărit băieţelul şi, aproape instinctiv, a tras brusc pe dreapta, a coborât şi s-a aşezat lângă copil. Privind prin geam a văzut vitrina brutăriei plină de bunătăţi, iar pe brutar cocând gogoşi. Intrând înăuntru, a cumpărat o mulţime de gogoşi şi trecând pe lângă băiat, l-a întrebat: „Vrei şi tu?”
„O, da” a răspuns recunoscător băiatul.
După ce i-a dat băiatului punga cu gogoşi, soldatul s-a întors şi s-a îndreptat spre maşină. Dar la un moment dat, a simţit că este tras de haină şi privind în jos l-a auzit pe băieţel întrebând: „Domnule, sunteţi cumva Dumnezeu?”

Astăzi mai mult ca oricând, există în sufletul oamenilor o dorinţă mistuitoare de a-L cunoaşte pe Hristos în mod personal, experimental. Creştinismul este mai mult decât un sistem de credinţă sau decât un sistem comportamental. El este o relaţie dinamică, plină de viaţă, cu o persoană – Dumnezeu. A pierde din vedere această relaţie înseamnă a pierde esenţialul.

Tu nu poţi să-ţi speli mâinile, ca să scapi de răspunderea faţă de El, şi apoi să-L uiţi. Pilat, şovăielnicul procurator, a învăţat aceasta.

Nu-L poţi tăgădui şi apoi scăpa de privirea Sa compătimitoare. Iuda, prea mândru ca să se pocăiască, a învăţat lucrul acesta.

Nu-L poţi vedea murind pe crucea de pe Golgota fără să capeţi convingerea că Isus este Fiul lui Dumnezeu. Un căpitan de oaste roman, cu inima sa lipsită de milă a învăţat aceasta.

Isus Mântuitorul poate schimba viaţa fiecăruia care vine la El cu inima deschisă. Isus s-a întâlnit cu noi ca să ne asigure mântuirea noastră, prin iertarea Sa.

Un singur lucru aş putea face: şi anume de a recomanda să privim la El, ca să putem spune: „Eu am găsit pe Isus, care mi-a schimbat viaţa şi mi-a dat o speranţă veşnică”.

Atunci, oamenii ne vor întreba: „Domnule, sunteţi cumva Dumnezeu?” Acesta este rezultatul întâlnirii cu Isus.

deAndrei Spiridon

Intalnire

intalnire cu...doc
intalnire cu...doc
intalnire cu...doc
43.5 KiB
193 Downloads
Details

INTALNIRE CU MARIA MAGDALENA

Stau resemnata la fereastra casei mele si amintirile imi napadesc sufletul nenorocit…Cativa muritori se duc si vin…Atat si nimic mai mult…
Hoinar printre stele, cautand printre cioburile gandurilor franturi de amintiri, astept zorile…zorile de dincolo de azi si dincolo de maine…
Uneori intunericul imi e cel mai bun prieten, alteori ma face sa ma tem chiar si de mine insami… Ciudat lucru: tu sa-ti fie propriul tau dusman…
De cand El trecut prin Capernaum, in urma cu 2 saptamani, sufletul meu a fost lovit de moarte. Atunci cand m-a privit, cand ochii Lui mari si blanzi S-au atintit asupra mea, toata viata mea mi-a revenit asemenea unui vis urat. M-am rusinat. Mi-am plecat capul sub povara vinovatiei, dar El mi-a zambit atat de suav incat mi-a dat o speranta, speranta iertarii…
Dar n-a trecut mult timp si am pacatuit iarasi. Venise un negustor vestit in orasul meu si, cand a auzit de Maria Magdalena a dorit sa ma cunoasca mai bine. Aceasta a fost tragedia vietii mele!… Nu imi pot explica cum s-a aflat in oras, dar la scurt timp dupa intrarea mea in casa negustorului, preotii cei mai de seama si carturarii eu spart usa si au intrat peste noi. Am ramasa blocata la vederea lor!… Negustorul a incercat sa spuna ceva despre libertaea de alegere, dar ei nici macar nu-l priveau. Mi-au poruncit sa ma imbrac in timp ce cuvinte dintre cele mai josnice la adresa mea imi faceau corpul sa tremure. Un soldat violent m-a luat de brat… si m-au dus la El… la ISUS… As fi preferat sa ma merg la inchisoare, sa fiu omorata cu pietre, dar nu sa-l vad pe El, nu doream sa stie ca sunt asa, nu voiam sa fiu injosita in fata acelui ‘Om’. Ma simteam atat de deznadajduita si atunci cand privirile noastre s-au reintalnit, ochii Lui blanzi nu m-au dojenit, dar m-au determinat sa-mi fie rusine de mine si de reputatia mea. Mi-am spus in acel moment ca ultima mea speranta de iertare murise. Eram sigura ca ma va condamna, ca am va alunga din fata Lui, ca-mi va spune tot felul de cuvinte batjocoritoare, asa cum faceau preotii.
…Dar El… scria… si tacea… La inceput am crezut ca isi preagateste cuvintele pt acuzatie, dar El scria si tacea… Doream sa strig , sa le spun sa-mi dea condamnarea, sa se termine acea tortura psihica apsatoare, fiindca acea asteptare prelungita durea, dar mai mult decat atat , ma durea ca eram in fat Lui si El… tacea…
Intr-un final a zis cu glasul Lui de tunet: “Cine dintre voi este fara pacat sa arce primul cu pitara in ea.” Si toti au plecat… am ramas doar eu si El… M-am asezat in fata Lui in genunchi, I-am sarutat picioarele si, printre suspine, n-am putut spune decat un tremurator:” Multumesc, Doamne pentru tot!” m-am luat de mana si m-a ridicat…
‘Iarta-ma Dumnezeule, promit ca n-am sa mai pacatuiesc!“ M-a privit cu intelegere si din nou acel zambet plin de iertare!…
Atunci am stiut ca nimic nu este mai prejos decat El, nici chiar toata viata mea adunata intr-o sticluta de alabastru. Mi-am spart trecutul la picioarele Lui si chiar daca ceilalti ma condamnau si altii considerau risipa, El a inteles totul… A stiut ca voi incepe o noua viata. Ce trist ca toti se minunau de aprofunzimea parfumului si nu simteau risipa miresmei de viata spre viata!
Nu-mi explic nici acum cum a putut sa ma ierte! De ce acest Isus este asa bun cu mine?! De ce??? Si cum???
Retraiesc acum acea intalnire si ma gandesc ce viitor mi-a oferit… ce speranta… si inima mi se inalta in acorduri de vis, ca o ofranda a dragostei Lui fara de pret… L’am intalnit pe El…

INTALNIRE CU SAMARITEANCA

Plecasem devreme de acasa, insa pasii mei au mai zabovit pe drumul spre fantana… Era un pic trecut de orele amiezii, desi cald nu ma grabeam. Gandurile mele alergau obosite in cautare de raspunsuri. Cautam cu privirea persoane cunoscute, care m’ar fi putut insoti pe drumul acela prafuit si care ar fi putut vorbi cu mine, incercand sa’mi raspunda la intrebarile care rascoleau sufletul meu.
Nici nu stiu cum am ajuns la fantana patriarhului nostru Iacov, insa atentia mi’a fost atrasa de un Om care statea langa ea. Era iudeu. Mi’ar fi placut sa vorbesc cu El, dar m’am rezumat doar la parea ca nu iau in seama prezenta Lui acolo. Mi’am umplut galeata cu apa si m’am intors sa plec… deodata, o voce calda mi’a zis: “Da’Mi sa beau.” Pentru o clipa am vrut sa ma intorc si sa’i dau ceea ce cerea, dar…”Cum Tu iudeu, ceri sa bei de la mine, femeie samariteanca?” Ma simteam bine in postura de a putea oferi ceva, insa unui iudeu?? Probabil ca ii era mult prea sete, de a lasat la o parte orgoliul de fiu al Iudeii si mi’a cerut apa. Mi’a zis apoi ceva ce nu am inteles, dar nedumerirea mea era asa mare incat am continuat sa scot in evidenta faptul ca era in postura in care nu imi putea oferi acea apa vie de care vorbea, neputandu’si sa scoata apa din fantana langa care isi sprijinea trupul obosit de cale si prafuit.
Mi’a promis apoi o apa care se prefacea intr’un izvor pentru cel care o bea, tasnind in viata vesnica. Lasand la o parte aparentele si apropiindu’ma incet de El, mi’am dat seama ca sunt foarte aproape de raspunsul la framantarile meu… Mi’a trezit interesul si dorinta de a bea si eu din apa despre care vorbea, acea apa dupa care tanjisem mereu.
“O, Doamne, da’mi aceasta apa ca sa nu’mi mai fie sete!” Eram asa fericita! Insa parea sa aiba si o conditie pentru a putea ca eu sa beau din apa vietii: sa’l chem pe sotul meu! “Dar eu nu am sot!”, am raspuns bucuroasa ca pot schimba subiectul acesta. Dar ceea ce mi’a spus apoi m’a cutremurat. Simteam cum cineva rascoleste lucrurile ascunse ale inimii mele, amintiri neplacute pe care le pusesem in sertare incuiate cu lacate grele, ca nimeni altcineva sa nu umble acolo, nici chiar eu. Cine este ecesta care indrazneste sa citeaca dosarele ferecate ale trecutului meu? Cum poate Omul acesta sa aminteasca ceva ce eu uitasem sau vroiam sa uit? Un prooroc? Ceea ce a urmat m’a facut sa cred ca era mai mult decat un prooroc si ca nu ii pasa de controversele dintre iudei si samariteni. A incercat sa’mi sfarame prejudecatile pe care le aveam despre iudei. Am simtit cum acest Iudeu imi citea tainele sufletului, dar imi era si prieten; un prieten care te constientizeaza asupra prezentei greselii, dar nu arunca pietre pentru a te acuza.
Mi’a vorbit despre harul care imi putea innoi sufletul. Eram sigura ca am aflat raspunsul la tot ceea ce framanta gandurile mele de ceva vreme si cand a rostit: “Eu, Cel care vorbesc cu tine, sunt Acela.” descoperirea aceasta m’a coplesit. Un singur gand staruia acum in mintea mea: sa ajung cat mai repede sa spun si celor din oras vestea buna.
Ceva in mine s’a schimbat, vedeam totul cu alti ochi… si daca pana atunci fusesem subiectul de barfa al oamenilor, acum eram trambita ce rasuna vestind prezenta Mantuitorului in Sihar. Era o bucurie ce nu o puteam tine doar pentru mine… Uitasem de galeata cu apa, uitasem ca trebuia sa’I dau apa calatorului insetat de la fantana… sa’I dau eu apa?? El fusese cel care se oferise sa’mi dea apa, apa vietii…

INTALNIRE CU NICODIM

Ziua aceea a fost teribil de calda; nici seara caldura dogoritoare a soarelui nu a parasit pamantul. Ma zbateam intre dorinta de a merge sa’L intalnesc pe cel despre care se spunea ca este Cuvantul Vietii si nevoia de a merge intr’un loc unde racoarea imi putea linisti sufletul obosit. Am dat prioritate glasului dintai si am plecat pe furis cand totul era cufundat in tacerea solemna a noptii. Stiam unde se afla… L’am urmarit indelung atatea seri… locul acela linistit, ferit de orice ochi iscoditor, locul acela singuratic in care El isi gasea pacea… Pacea?? El insusi era Pacea… Am urcat cu pasi sovaitori pe dealul adormit al Ierusalimului si L’am gasit… toata mandria mea de fariseu din tata’n fiu s’a spulberat in momentul in care am ajuns in fata Lui. Sentimente pe care pana atunci nu le mai incercasem, ieseau atunci la iveala in sufletul meu. Pace, bucurie, speranta, dorinta de a sta la picioarele Lui si a’L asculta… toate acestea imi aminteau de copilarie. Atunci nu mi’am dat seama din ce cauza, dar acum privind in urma… in dau seama ca aveam in fata mea pe Creatorul Universului, Fiul lui Dumnezeu si eu… eu nu stiam.
Aveam o senzatie ciudata, aflandu’ma in fata Lui, pe care am incercat sa o ascund sub o aparenta de calm si demnitate. Am pus in evidenta darurile pe care le auzisem ca le avea, vrand sa stiu de la El daca este intr’adevar Mesia. Insa El nu a dat raspuns nedumerii mele, ci mi’a dat un sfat: sa ma nasc din nou! Aveam toata istoria ultimilor zeci de ani in spate, chiar si parul meu sustinea asta… Cum sa ma nasc din nou?? Mi’a explicat, iar cand a vazut ca nu inteleg, a folosit vantul ca ilustratie… Mi’am dat seama ca nu aveam nevoie de adierea vantului in seara aceea, ci de adierea Duhului Sfant in viata mea. Niciunde nu am auzit o descriere mai frumoasa si mai completa a lucrarii ce trebuie facuta in viata oamenilor si a planului de mantuire ca in acea noapte pe Muntele Maslinilor. Am plecat de acolo convins ca Omul acela era cu adevarat Mesia…
Intalnirea aceea a adus binecuvantarea in casa mea. Putina vreme am ascuns lucrul acesta, dar cand zilele despre care imi vorbise au venit, am simtit nevoia sa fac si eu ceva… Am incercat sa Ii i’au apararea in fata celor care Il condamnau, sa’L sustin cand toti cei carora le facuse bine Il paraseau… dar am inteles: pentru ca eu sa vad Imparatia cerului El, Mantuitorul meu, trebuia sa moara. Curajul pe care l’am dobandit in urma acestor evenimente mi’a dat puterea sa spun si altora vestea cea buna.
As vrea sa’L intalnesc din nou, dar nu in taina cum am facut’o atunci, ci in vazul tuturor si sa’i multumesc… Si cand ma gandesc ca totul a inceput de la o intalnire, intr’o seara calduroasa pe dealul adormit si singuratic al Ierusalimului.
POEZIE

Dumnezeu mi-a intins mana
si m-a saltat din iarba inrourata
care-mi imbalsama picioarele obosite,
mi-a mangaiat sufletul cu o raza de soare
si mi-a sters lacrima durerii
cu degetele timpului,
mi-a soptit o binecuvantare
si…
mi-a dat drumul.
In loc de salut
mi-a spus:”du-te si nu mai pacatui”
…si zambetul acela,
si inaltarea aceea,
nu le voi uita niciodata!

L-am zarit in multime
imbulzit de lume,
M-am intrebat cine era
si de unde vemea.
Mi s-a spus ca era
un cersetor,un trisor,sau
in cel mai bun caz un invatator
si ca-lurmeaza doar saracii,
bolnavii sau dezechilibratii.
Altii mi-au spus ca e un profet,
un tamaduitor,
dar, ascultandu-L
privindu-L,
am simtit ca e mai mult de-atat,
este un Mantuitor!

L-am intalnit…
Abia soptit, glasul constiintei
inca imi mai spunea ceva,
ma indemna
sa fac iarasi o alegere
care sa fie cea buna,
pentru totdeaua.

VECERNIE

Ramai in viata mea ca un amurg,
Ca sa-mi apui a clipei zvarcoliri,
Sa-mi fii netrecut cand toate curg
Si poate chiar prezentul dintre amintiri.

Ramai in noaptea mea ca o lumina
Cu viscoliri de liniste si cu minuni
Si fa sa-mi bata inima deplina,
Sa prinda ritmurile ingerilor buni.

Cu nici un chip sa nu-ntarzii
La ceasul cand vom frange asteptarea,
Te-astept in rand cu noi sa vii,
Sa fii cu noi vei aprinde zarea.

Ramai aici oricand vei vrea,
E-atat pustiu si gol, vezi bine,
Doar Tu, intrat in viata mea,
Ma poti renaste din ruine.

Fantanile luminii

Fantanile luminii
Sunt dincolo de stele si de soare
Departe, peste munti de nor si de senin.
Din totdeauna
Dumnezeu a fost izvorul, iar noi ne-am adapat din
El mereu
Sperantele si dorul.

La El
Nu-i nici o zi cu noapte de taciune,
Lumina Lui nu lasa urme pe carari.
Cand ti-e aproape
Nu mai poti muri oricum,
Dar nci nu poti trai o viata de namol
Ca orisicine.

Fantanile luminii
Sunt pentru toti, intotdeauna pline.
Nu poti trai in bezna de pacat si-n curcubeu,
Nu poti sluji pe Dumnezeu
Slujindu-te pe tine,
Dar poti decide sa traiesti inseninat
Mereu.

Lumina este El
In fiecare clipa,
Pamantul poate fi uitat ori dogorit de soare,
Dar niciodata El
N-ar parjoli pe cineva,
Ajunge doar ca cineva sa-L vrea
Alaturea de el.

INTALNIRE CU ZACHEU

Am ales sa locuiesc intr’un mare centru comercial, la cativa km de Iordan, la capatul apusean al vaii care se deschidea aici intr’o campie in mijlocul verdetii tropicale, intr’o revarsare de frumuseti. Orasul meu avea o populatie foarte impestritata cu preoti, leviti, slujbasi si soldati romani, straini de tot felul, dar si multi vamesi fiind un punct strategic prin care, cu ocazia sarbatorilor treceau multe caravane in drum spre Ierusalim. Lucram la vama, de fapt eram mai marele celor ce lucrau acolo. Rangul si averea mea erau rasplata pe care conationalii mei o urau si care pentru ei era totuna cu nedreptatea si silnicia. Datorita statutului de vames, a aparentei de trufie si iubire de lume precum si purtarii si faptelor mele nedrepte, eram considerat un mare pacatos.
Cu toate acestea, cand Ioan Botezatorul a iesit la Iordan sa predice, l’am ascultat cu interes si chiar am dorit sincer sa’mi schimb si eu viata. Indemnul lui adresat categoriei de oameni din care si eu faceam parte:” sa nu cereti nimic peste ce v’a fost poruncit sa luati”, a avut un impact profund asupra mintii mele. Studiind Scriptura, m’am convins ca viata mea nu era in ordine nici cu Dumnezeu, nici cu semenii. De curand am auzit multe zvonuri despre Isus, Invatatorul galilean care se poarta cu amabilitate si bunavointa fata de clasele dispretuite si neluate in seama. In mine s’a trezit dorinta dupa o viata mai buna. Inima mea a devenit sensibila la indemnurile dumnezeiesti. Doream cu infocare sa’L vad si eu pe acest Isus, care inviase morti, iertase pacatosi si vindecase bolnavi. In inima mea se ducea o lupta apriga: pe de o parte faptul ca unul din ucenicii Lui era vames imi dadea speranta ca si pentru mine pocainata si schimbarea vietii sunt posibile, iar pe de alta parte ma coplesea teama de a nu fi rau inteles si intampinat cu banuiala si neincredere cand incercam sincer sa’mi indrept greselile.
Cu toate aceste, m’am hotarat sa privesc si eu fata Aceluia ale carui cuvinte au adus speranta in inima mea. Forfota multimii care’L inconjurau pe Isus mi’a atras atentia, dar fiind dezavantajat de mica’mi statura, nu puteam vedea nimic peste capetele oamenilor si nimeni nu voia sa’mi faca loc. Atunci mi’a venit o idee salvatoare: am alergat inainte pe drumul pe unde avea sa treaca si am urcat intr’un smochin ale carui ramuri se intindeau deasupra drumului, asteptand sa’l vad cand va trece. Cand multimea s’a apropiat priveam cu ochi nerabdatori sa disting fata lui Isus. Deodata un grup s’a oprit chiar sub smochin si Cineva mi’a zis: “Da’te jos degraba, caci astazi trebuie sa raman in casa ta!” Am incremenit de uimire! Cuvintele Lui m’au socat, iar ochii Lui pareau ca’mi citesc sufletul. Nici nu stiu cand am cabarat, de bucurie si mergand ca in vis am aratat drumul spre casa mea, nici nu ma gandeam c’o sa”mi arate atata iubire si bunavointa mie, un mare pacatos.
Am dorit atunci sa fac marturisire si o pocainta publica: “Iata Doamne, jumatate din avutia mea o dau saracilor si daca am napastuit pe cineva ii dau inapoi impatrit.” L’am auzit spunand pe un ton melodios: ” Astazi a intrat mantuire in casa aceasta!” Eu nu L’am primit pe Isus doar ca pe un oaspete trecator in casa mea, ci ca pe Cineva care ramane in templu sufletului meu. De atunci incoace am fost si sunt un om fericit… fiindca l’am intalnit si primit pe Isus!

deAndrei Spiridon

Inima de Tata a lui Dumnezeu

Inima de Tata a lui Dumnezeu.docx
Inima de Tata a lui Dumnezeu.docx
Inima de Tata a lui Dumnezeu.docx
26.2 KiB
106 Downloads
Details

Inima de Tata a lui Dumnezeu

Una din cele mai minunate revelatii ale Bibliei este aceea ca Dumnezeu este Tatal nostru. Dar ce-ti spune tie cuvantul „tata”? Te gandesti imediat la protectie, belsug, caldura si tandrete? Sau pentru tine acest cuvant are alte semnificatii? Dumnezeu se descopera in Scriptura ca un Tata bland si iertator, dorind sa se implice indeaproape in fiecare detaliu al vietii noastre. Acesta este nu doar un tablou frumos, ci si adevarat. In orice caz fiecare om pare sa aiba o idee diferita despre cum este Dumnezeu fiindca fara sa-si dea seama, tinde sa-I atribuie sentimente sau impresii pe care le are fata de propriul tata pamantesc sau fata de alte figuri autoritare cu care a avut de a face in momentele cele mai sensibile ale copilariei. Experientele bune ne apropie de o adevarata intelegere a lui Dumnezeu, dar experientele rele creaza imagini distorsionate, gresite, despre dragostea Tatalui ceresc pentru noi.
V-ati intrebat vreodata de ce venim pe lume neajutorati, neadaptati si apoi crestem incet din punct de vedere fizic, mintal si emotional pana ce devenim adulti care se descurca singuri?V-ati intrebat vreodata de ce Dumnezeu n-a conceput un sistem de reproducere care sa creeze persoane mature de la inceput, asa cum au fost creati Adam si Eva?
Dumnezeu a vrut sa intram in lume ca niste nou-nascuti, total dependenti si neajutorati, fiindca El a intentionat ca familia sa fie locul unde dragostea Lui sa fie traita, astfel incat copii sa creasca simtindu-se intelesi, iubiti si acceptati. Datorita acestui mediu plin de dragoste si datator de siguranta, copiii se vor simti increzatori in ei insisi si se vor privi asa cum ii priveste Dumnezeu: drept cineva care este dorit, important, valoros si bun.
Dar daca idealul nu se intampla? Ce e de facut daca ai fost parasit de parintii tai? Multi copii au fost agresati, sau respinsi si alungati de familiile lor incat este greu pentru ei sa-L vada pe Dumnezeu asa cum este El! Totusi intelegerea caracterului lui Dumnezeu este esentiala daca vrem sa primim mantuirea.
Ne propunem in aceasta ocazie sa privim la 7 domenii importante in care ne putem forma o imagine gresita despre Dumnezeu si dragostea Lui pentru noi. Toate aceste 7 domenii se refera la inima de Tata a lui Dumnezeu. In timp ce asculti aceste lucruri, priveste la propriul tau trecut si incearca sa observi daca relatia ta cu Dumnezeu n-a fost impiedicata in vreun fel de un anumit esec sau datorita absentei dragostei protectoare a unuia din parinti sau chiar a ambilor parinti.

1.Dragostea si autoritatea parinteasca a lui Dumnezeu
Vi s-a intamplat vreodata sa aveti de a face cu un caine?… Ati observat ca unii se indeparteaza tremurand de spaima, altii sar pe tine cu o nedorita demonstratie de afectiune, exprimata cu limba, cu coada si labele murdare!… Catelusul care nu poate fi convins sa aiba incredere in tine provine dintr-o familie in care a fost maltratat. Celalalt vin e dintr-oi familie iubitoare. Tot asa este si felul in care o mul il abordeaza pe Dumnezeu. Experientele noastre din trecut ne influenteaza atitudinea cand Dumnezeu vrea sa se apropie de noi.
Imaginati-va usa unui dormitor deschizandu-se brusc. Un baietel firav este trezit brutal de un barbat beat si nervos in miez de noapte. Copilul speriat este batut fara mila de un barbat pe care el il numeste „taticu”. Si acest lucru se repeta ani si ani de-a randul… Ce simte el cand aude cuvantul „tata” mai tarziu, la maturitate? Ce simte o tanara in dreptul cuvantului „tata”, cand acesta a molestat-o in copilarie? O generatie ranita se poticneste in propria tinerete numai ca sa provoace aceleasi rani la noua generatie… Si totul continua de la generatie la generatie… Cum se va intrerupe aceasta reactie in lant? Cine le va fi tata copiilor oamenilor? Ale cui brate pot cuprinde pe toti copiii parasiti ai lumii? Cine ne va plange durerile? Cine ne va consola in singuratatea noastra? Numai un Tata care este respins de copiii Lui, pe care doreste sa-i vindece!
Problema este ca noi, ca si catelusul plouat, fugim dinaintea Aceluia despre care credem, ca este intocmai ca si celelalte autoritati care ne-au tratat fara dragoste. Dar Dumnezeu nu este asa! El este dragoste perfecta. Imaginile pe care le avem in subconstient, sentimentele negative pe care le avem fara sa ne dam seama despre Dumnezeu, nascute in noi datorita unor experiente negative din trecut, trebuie sa fie constientizate si eliminate din suflet. Dumnezeu te iubeste! El este Tatal tau iubitor! El este infinit mai presus de tot ce stii si gandesti chiar decat cei mai buni parinti pe care ii poate avea cineva! „Caci gandurile Mele nu sunt gandurile voastre si caile Mele nu sunt caile voastre… ci cat sunt de sus cerurile fata de pamant asa sunt caile Mele fata de caile voastre si gandurile mele fata de gandurile voastre!” (Isaia 55,8-9)

IUBIRE ESTE DUMNEZEU
1.Iubire este-al nostru Dumnezeu
Un sfant izvor de har imbelsugat
O poate sti chiar si-un dusman al Sau
Cu-atat mai mult un suflet insetat
2.Porunca noua astazi am primit
E mostenire sfanta de la El:
Ca tot asa cum Domnul ne-a iubit
Mereu si noi sa ne iubim la fel.
3.Fa sa ne fie Doamne, dragostea
Ca un sigiliu vesnic viu si sfant
Caci pe pamant mai tare decat ea
Nu poate fi nici moarte nici mormant
4.Aprinde-n noi, cat timp mai este har
Focul divin al tainicei iubiri (dragostei dintai)
Sa ne ramana-n suflet pe altar
In incercari si-n grele prigoniri
5.Ne bucuram ca inca ne iubesti
Ca tot ce-i bun din mana Ta primim
Da-ne mai grabnic harpe ingeresti
Pentru iubirea Ta sa-Ti multumim.

2.Dragostea si credinciosia parinteasca a lui Dumnezeu
Esti copilul lui Dumnezeu dar poate in adancul inimii tale te indoiesti de credinciosia Lui! Probabil ca ai experimentat absenta totala a unui tata datorita mortii sau a divortului! Poate ai ramas „orfan” datorita obligatiilor de serviciu ale parintilor tai… Poate au fost promisiuni neimplinite sau neglijenta parintilor este cea care te obsedeaza… Nu cumva, cand erai copilas, plangeai ore intregi si nimeni nu venea sa-ti aline foamea si dorul? Tot asa poate nu esti in stare sa simti prezenta lui Dumnezeu prin prejma? Inima ta este impietrita de cinism si neincredere sau este deschisa fata de Dumnezeu?
Poate spui: „Daca Dumnezeu ma iubeste si m-a iubit, de ce nu L-am simtit si de ce nu L-am vazut?” Dar sa stii ca nu Dumnezeu este Cel care te-a neglijat ci oamenii din jur! De prea multe ori oamenii nu reusesc sa fie prelungirea mainilor si a vocii Sale pentru cei care au nevoie de dragostea Lui. Mult prea putini se lasa calauziti de inima zdrobita a lui Isus catre cei care au nevoie sa vada dragostea Lui dovedita prin altii. Isus este atras de oamenii suferinzi. El ne urmareste cu dragostea Lui de la prima noastra rasuflare pana cand ne stingem din viata.
Tatal tau ceresc era prezent cand faceai primii pasi de copil. Era acolo la dureri si la dezamagiri… Ai fost dat in grija parintilor pamantesti pentru putina vreme, cativa ani doar, iar ei trebuia sa te inconjoare cu o dragoste asemanatoare cu a lui Dumnezeu. Daca ei nu ne-au iubit, trebuie sa recunoastem acest lucru, sa acceptam, apoi sa-i iertam si sa ne deschidem inimile in fata dragostei lui Dumnezeu.
Dincolo de toate experientele noastre negative, sa-L vedem pe Dumnezeul dragostei care inca ne asteapta cu bratele deschise spunand: „Te iubesc cu o iubire vesnica, de aceea iti pastrez toata bunatatea Mea!” (Ieremia 31,3)

3.Dragostea si generozitatea parinteasca a lui Dumnezeu
Imaginati-va un sat de bastinasi din Pacificul de Sud… Copiii nu au prea multe jucarii, si nu au nici obiecte de valoare de care sa se atinga in joaca lor… Ei aud foarte rar cuvintele „Nu atinge! Nu pune mana! Fii atent!” Casele lor sunt foarte simple, cu podele de pamant, acoperisuri de sindrila sau rogojina care se deruleaza pe lateral pentru a servi de pereti, noaptea… In contrast cu ele, casele moderne sunt ticsite de lucruri fragile si scumpe, mobile si obiecte decorative ce reprezinta o reala sursa de respingere si mustrare pentru micutii prea curiosi. Cate mame nu si-au descarcat nervii pe un copil care a stricat un obiect scump sau de valoare sentimentala!? Copiilor li se aminteste mereu de importanta lucrurilor si in schimb, rareori aud cuvantul „Te iubesc” care ar face ca ei sa-si dea seama de importanta lor. Mesajul este „Lucrurile sunt mai importante ca mine!
Imaginea noastra despre Dumnezeu probabil ca a fost schilodita de experientele copilariei noastre si avem nevoie sa ne schimbam radical imaginea. Dumnezeu este in mod natural generos. Natura din jur ne ofera imaginea corecta despre generozitatea lui Dumnezeu. Florile ne arata o risipa de culoare, parfum si forma. O floare alba si gingasa stralucind undeva in lumina soarelui, departe, prin munti, nu are nici o valoare economica, dar a fost creata de Dumnezeu in speranta ca intr-o zi, un fiu al lui Adam sau vreo fiica a Evei ar putea s-o priveasca si sa primeasca cuvinte de apreciere pentru frumusetea ei.
Priviti cat de atent este Dumnezeu la detaliile cele mai marunte! El doreste sa ne faca surprize cu acele mici lucruri de care nu avem neaparata nevoie, acele mici bucurii si comori pe care, numai inima unui Tata iubitor ar sti ca ni le dorim. Dumnezeu nu este aspru, posesiv sau materialist! Noi folosim, din pacate, oamenii ca pe niste obiecte, dar El foloseste obiectele pentru a binecuvanta oamenii! Insa El Isi arata generozitatea oferindu-ne lucruri de o valoare cu mult mai mare: iertare, mila si dragoste! „Dumnezeu ne da toate lucrurile din belsug ca sa ne bucuram de ele…” (1 Tim. 6,17)

DE CE?…
De ce nu are mama orice pui?
De ce e-atata jale-n ochii lui?
De ce rasare soarele altfel
Cand esti pe lume singur, singurel?…
De ce culorile parca n-au viata
Si roua-i lacrima de dimineata?
De ce e-atata bezna in lumina
Cand tot astepti si stii ca n-o sa vina?
Ai fi iubit-o mult, de buna seama,
De-ai fi avut pe langa tine-o mama…
Ai fi imbratisat-o cu iubire
Si-ai fi stiut ce-nseamna fericire.
De ce nu are mama orice pui?
De ce nu orice mama are pui?
Si daca totusi e si pui si mama,
De ce nu la iubire se indeamna?…
De ce s-a-ntors pe dos natura-ntreaga?
Doar Dumnezeu mai poate sa-nteleaga!
Cand n-ai, atat de mult ti-o mai doresti…
Iar cand o ai, nu stii s-o pretuiesti…
De cand pacatul a intrat in lume,
Viata nu-i decat desertaciune,
Ce-i dulce ti se pare amarui,
Si parca nu-i nimic la locul lui…
Familia e-o joaca de copii,
Copiii – niste simple jucarii…
Ce-i bun e rar, si raul tot mai des,
Iar dragostea miroase-a interes…
Ca o furtuna biciuie napasta,
Si nu-i nimic stabil in lumea asta…
O raza doar va lumina mereu:
Si-aceasta-i dragostea lui Dumnezeu.
El ne-ncalzeste sufletul stingher,
Ne-mbogateste traiul efemer
El este paine pentru cei sarmani
Si bunul Tata pentru multi orfani…
…Si daca n-are mama cate-un pui,
Gaseste-i, Doamne, mama fara pui,
Si-aduna-i Tu intr-un camin frumos
Plin de iubirea Domnului Hristos,
Sa nu rasara soarele altfel,
Sa nu mai fie singur, singurel,
Culorile sa prinda-un pic de viata,
Si roua sa zambeasca din verdeata,
Sa nu mai fie bezna in lumina,
Sa-i fie asteptarea mai senina…
Si-n ochi sa nu mai fie jale grea,
Sa vina Doamne-mparatia Ta!

4.Dragostea si afectiunea parinteasca a lui Dumnezeu
Una din cele mai mari piedici in calea dragostei lui Dumnezeu este ca ni se pare ca Lui nu-i place natura noastra omeneasca. Dar trebuie sa ajungem sa vedem cat de mult ne iubeste Dumnezeu asa cum suntem! Cand copilul tau este plin de noroi, dupa ce s-a jucat in gradina din spate, il ridici si-l cureti si il speli. Ai aversiune fata de noroi, nu fata de copil!
Da, ai pacatuit, ai sfasiat prin aceasta inima lui Dumnezeu, dar esti in continuare in centrul afectiunii Lui, esti ca lumina ochilor Lui! Noi spunem ca L-am gasit pe Dumnezeu, dar adevarul este ca El ne-a cautat pe noi foarte multa vreme…
Multi copii, mai ales baieti nu au avut parte de manifestarile fizice ale afectiunii tatilor lor. Lor li s-a spus adesea: „Nu plange! Baietii nu plang!” Isus nu procedeaza asa. El simte durerile noastre interioare mai profund decat noi iar compasiunea si intelegerea Lui este fara limite. Pe cand tu ai uitat deja multe din suferintele tale, Dumnezeu Isi aminteste perfect fiecare moment al vietii tale. Lacrimile tale sunt amestecate cu ale Lui chiar in acest moment!
Poate ca parintii tai au afisat cu mandrie pozele tale intr-un album dar cata diferenta este intre acest fapt si capacitatea infinita a lui Dumnezeu de a fi incantat de fiecare succes al tau! Orele petrecute singur explorand noi obiecte, primul gangurit, primul pas constituie comorile cele mai de pret pentru inima Lui de Tata. N-a fost niciodata vreun copil ca tine si nici de acum incolo nu va fi.
Ne dam seama cat de plin de afectiune este Dumnezeu din cuvintele lui Moise atunci cand a invocat binecuvantarea pentru Beniamin: „Beniamin este preaiubitul Domnului. El va locui la adapost langa Domnul. Domnul il ocroti totdeauna si el se va odihni intre umerii Lui” (Deut.33,12)
Ce minunat! Tot acolo, intre umerii lui Dumnezeu te odihnesti si tu! Orice ai fi in ochii oamenilor, nu vei inceta sa fii un copil in bratele lui Dumnezeu!

5.Dragostea si prezenta parinteasca a lui Dumnezeu
Exista un atribut al lui Dumnezeu pe care nici cel mai bun dintre parintii pamantesti nu poate spera sa-l imite: capacitatea lui Dumnezeu de a fi cu tine tot timpul. Ca parinti, nu putem acorda atentie copiilor nostri 24 de ore din 24. Dar Dumnezeu este altfel. Nu numai ca este cu tine tot timpul, dar iti acorda si toata atentia.
Cum poate face El asta, nu stim, dar stim ca nu este nici o problema pentru El, Creatorul lumii. Nu te preocupa sa explici lucrul acesta, ci doar bucura-te de el!
Parintii tai au fost ocupati de problemele lor si uneori nu au aratat tot interesul pentru problemele tale. Dar Dumnezeu nu face asa. De ce spune Biblia ca pana si perii capului ne sunt numarati? Nu pentru ca Dumnezeu este interesat de matematica, El nu este un calculator care cauta informatii exacte. Aceasta imagine incearca sa ne spuna cat de atent se ingrijeste Dumnezeu de orice detaliu al vietii noastre.
Imaginati-va un baietel care a munci toata dupa amiaza batand cuie in bucatile de lemn. In final porneste din garaj si ii arata mamei o nava de razboi cu 3 nivele. La ora 6, un barbat obosit soseste acasa in sfarsit… O cina rece il asteapta si mai sunt si multe reparatii de facut in casa. Baiatul emotionat ii arata lucrarea iar tata abia daca isi ridica ochii de pe calculele notelor de plata. Tata nu are timp, dar Dumnezeu are! Dumnezeu S-a aratat totdeauna incantat de lucrarile mainilor tale! El este un adevarat Tata si asa va fi mereu. Niciodata sa nu ai resentimente fata de esecurile parintilor tai pamant esti. Ei sunt doar copii care au crescut mari si au la randul lor, copii. Si tu vei creste mare si poate vei pasi pe aceleasi cai, sau pe alte cai mai mult sau mai putin. Incearca sa accepti, sa intelegi si sa te bucuri de minunata dragoste a tatalui din cer despre care ap Petru spune: „Aruncati asupra Lui toate ingrijorarile voastre caci El Insusi ingrijeste de voi!” (1 Petru 5,7)

De ce plang?
De ce plang? De ce sunt trist?
M-am nascut in saracie…
Am parinti, dar ce folos
Cand la tot ce vreau si vreau
Ei imi spun ca n-au si n-au…
O, parintii mei sarmani,
Toata ziua plang si ei
Plang… ca nu au timp, nu bani!
Bani avem destui,
Uite-s imbracat frumos,
Eu vorbesc de ceva mai pretios!
Timpul asta mi se pare
Ca e mult mai de valoare…
Stiti? Nu sunt mare filosof,
Insa am si eu un of:
Cand vreau sa-nteleg un pic
De ce sunt asa de mic,
De ce bazaie albine,
Soarele de unde vine,
Tata e mai mult plecat,
N-are timp si pentru mine…
Cine oare sa-mi arate
Cum se face zi din noapte,
Sau ce-nseamna im-pon-de-ra-bi-li-ta-te?
Mama n-are timp de vorba
Si-nteleg, ca, venind de la servici,
Are timp atat: de-o ciorba!…
Acum stiti de ce sunt trist:
M-am nascut in saracie,
Dar va rog, poate cineva sa stie
Unde se gaseste oare
Timp destul si de vanzare?
Si cat costa-un kilogram?
Tare mult as vrea sa am
Insa nu, nu pentru mine,
Ca si-asa precum se stie
Sunt nascut in saracie…
Vreau… pentru mama, pentru tata,
Sa se bucure si ei!
Dar cine stie,
Oare voi avea vreodata
Timp… pentru parintii mei?

6.Dragostea si acceptarea parinteasca a lui Dumnezeu
Noi traim intr-o societate orientata catre performanta. Acceptarea este totdeauna conditionata – daca esti bun la sport, daca vii acasa cu note bune, daca arati bine, daca ai bani, daca invingi – atunci esti acceptat si iubit…
Dar Dumnezeu este Dumnezeul dragoste ne-conditionate! Dragostea Lui nu se bazeaza pe performantele tale. El ne iubeste pentru ca „este dragoste”. Fagaduintele Lui, da, sunt conditionate, trebuie sa-L ascultam pentru a avea binecuvantare, dar dragostea Lui este ne-conditionata! Noi nu trebuie sa facem ceva care sa-L determine pe El sa ne iubeasca, El ne iubeste oricum! Nu trebuie sa devenim mai intai sfinti pentru ca apoi El sa ne iubeasca! Vino la El asa cum esti! Fii sincer cu El si El se va bucura sa te ierte!
O relatie de dragoste adevarata implica oferirea – si primirea dragostei. Cum s-ar simti un sot, daca intr-o zi, plin de romantism, ar aduce acasa un buchet de flori spunand „Te iubesc draga mea”, iar ea, ar alerga sa caute niste bani ca sa le plateasca! Sotul nu doreste acest lucru! Tot ce vrea este un raspuns al dragostei ei la sentimentele lui. Vrea sa simta dragostea. Asa vrea si Dumnezeu. Esti in stare sa primesti si sa raspunzi la dragostea si acceptarea lui Dumnezeu?
Dumnezeu te iubeste! Toata viata poate a trebuit sa actionezi si sa te iei la intrecere cu fratii tai, cu colegii tai. Oamenii spuneau ca esti ori prea slab ori prea gras, sau semanai cu nu stiu cine la nas sau la picioare… Dar Dumnezeu te-a iubit pentru ca esti unic in univers si te accepta asa cum esti.
Da, mai sunt multe lucruri de facut in viata ta. Vor fi zile cand vei primi de la El o mai adanca intelegere a pacatului si a egoismului din viata ta, care trebuie schimbata si supusa Lui. Dar Dumnezeu nu pretinde totdeauna schimbari. El ne cunoaste limitele si ne da har si putere sa facem ceea ce ne cere. El este tandru si plin de compasiune. Chiar cand nu este multumit de ce am facut, El tot ne iubeste. Inima lui este zdrobita atunci cand noi facem ceva rau, dar asta nu inseamna ca nu ne mai iubeste. Noi trebuie sa ajungem, sa nu facem nici un lucru care sa-L intristeze, dar totdeauna sa avem o incredere deplina in dragostea Lui.
„Domnul este indurator si milostiv, indelung rabdator si bogat in bunatate. Nu ne face dupa pacatele noastre, nu ne pedepseste dupa faradelegile noastre. Ci cat sunt de sus cerurile fata de pamant, atat este de mare bunatatea Lui pentru cei ce se tem de El!” (Ps.103,8-11)

C A T A N E V O I E …
Cata nevoie avem de iubire!
Cata nevoie de soare
pe cerul sperantelor noastre,
ar putea spune, ar putea striga inima,
ar putea implora durerea adanca…
Pentru ochii si pentru seninul fetelor noastre,
pentru pasii si pentru faptele noastre,
cata nevoie avem de iubire!
Sa creasca florile,
sa creasca copiii, sa creasca viata,
cata nevoie avem de iubire si pace!
Cata nevoie de paine,
dar cata nevoie macar de-o bucurie pe zi!
Cata nevoie de libertate, de racoarea zorilor,
si mai ales de iubire!
Cata nevoie o lume isi plange…
Lozinci pentru pace,
lozinci pentru paine, dar cate lozinci
pentru mult-cautata iubire!…
Doamne, Tu pentru noi esti izvor de iubire…
Avem nevoie de pace si paine,
si de iubire,
Avem nevoie de Tine!

7.Dragostea si comunicarea parinteasca a lui Dumnezeu
O tanara a marturisit odata ca nu se poate ruga… Se parea ca cerul era ca un zid de beton pentru ea. Nu-si amintea sa fi auzit vreodata pe Dumnezeu vorbind inimii ei. Apoi a realizat ca Il vedea pe Dumnezeu cu infatisarea tatalui ei, un om bun, dar foarte tacut, aproape timid. Foarte rar vorbea cu copiii lui si nu le spunea niciodata ca-i iubeste. Cand a recunoscut ca tatal ei fusese slab, chiar ca a dezamagit-o, atunci a fost in stare sa-l ierte si sa-l accepte asa cum era. Slabiciunea, timiditatea si lipsa de comunicare cu copiii lui, se datorau anumitor cauze, legate de lumea ostila in care suntem obligati sa ducem activitatea si existenta. Astfel s-a deschis o noua dimensiune in relatia ei cu Dumnezeu. Credinta i-a eliberat inima si a putut sa se roage stiind ca Dumnezeu o auzea. Acum Il auzea pe Dumnezeu vorbind inimii ei.
Se poate ca si tu ai dificultati in a privi pe oameni in ochi! Poate ca priveai in ochii parintilor tai doar atunci cand tipau la tine si te criticau… Daca observi ca ai fost impiedicat in relatia ta cu Dumnezeu datorita vreunei greseli a parintilor, atunci spune aceste lucruri lui Dumnezeu! Trebuie sa ai iertare in inima ta fata de oricine te-ar fi jignit! Daca nu ai, amaraciunea te va macina si nu vei gasi pace cu Dumnezeu! Gandeste-te ca nu intalnesti nicaieri oameni perfecti sau un parinte care n-a facut greseli. Orice om a suferit in viata lui. Important este sa ajungi sa-L cunosti pe Dumnezeu asa cum este cu adevarat, si nu cum crezi ca este. El este Parintele perfect! Daca te disciplineaza o face totdeauna cu dragoste. El este credincios, generos, bun si drept. El te iubeste si doreste sa petreaca mult timp cu tine. El vrea ca tu sa primesti dragostea Lui, sa stai de vorba cu El si sa stii ca tu esti o persoane deosebita si unica pentru El. Vrei sa primesti dragostea si afectiunea Lui? Vrei sa te deschizi si sa intri intr-o relatie apropiata cu Tatal tau cel adevarat? El te asteapta cu rabdare! Despre Moise, Dumnezeu spunea: „Eu ii vorbesc gura catre gura, Ma descopar lui nu prin lucruri grele de inteles, ci el vede chipul Domnului.” (Numeri 12,8)

SAWAT
Sawat si-a necinstit familia si a dezonorat numele tatalui sau. A alunecat intr-o viata de faradelegi si a prosperat in aceasta viata mizerabi8la multa vreme. In final a fost jefuit si apoi arestat. Dupa ce si-a ispasit pedeapsa, a inceput sa se gandeasca la familie, mai ales la tatal lui. Isi amintea cuvintele de despartire ale tatalui, un simplu crestin dintr-un mic sat de langa granita cu Malaezia: „Sa stii ca te astept!” Oare inca il mai astepta tatal lui dupa ce dezonorase intreaga familie? Il va mai primi acasa dupa ce dispretuise tot ce invatase despre dragostea lui Dumnezeu? Zvonul despre viata lui de crima si pacat ajunsese demult in sat…
In final se gandi la un plan: „Draga tata – scrise el, as vrea sa vin acasa dar nu stiu daca ma vei primi dupa tot ce am facut. Am pacatuit foarte grav, tata, te rog, iarta-ma! Sambata seara voi fi in trenul care trece prin satul nostru. Daca inca ma mai astepti, vrei sa pui o mica bucata de panza in copacul din fata casei?”
In timpul calatoriei a parcurs cu gandul toata viata lui de faradelegi…Stia ca tatal lui avea tot dreptul sa-l respinga. In timp ce trenul se apropia a fost cuprins de emotie: ce va face daca nu va vedea nici o panza alba in copac?
In fata lui Sawat statea un strain care observase cat framantat este tovarasul lui de drum. Sawat n-a mai putut rezista si ii povesti totul. De indata ce au intrat in sat, Sawat i-a spus¨”Domnule, nu am curajul sa ma uit! Puteti sa-mi spuneti dumneavoastra?”
Strainul raspunse: „Tinere, tatal tau nu a pus numai o panza, priveste! A acoperit tot copacul cu bucati mari de panza alba!”
Nu-i venea sa-si creada ochilor: Vedea copacul acoperit cu panza, iar in gradina din fata casei tatal lui topaia de bucurie agitand o vesel o bucata de panza alba. Alerga apoi la tren si dupa ce acesta se opri in mica statie, tatal isi imbratisa fiul cu lacrimi si-i spuse: „Te asteptam!”…

AM AUZIT DE BUNATATEA TA…
Doamne, am auzit de bunatatea Ta
si-as vrea sa-alerg la Tine…
Am auzit de dragostea
cu care Te apleci spre cei sarmani
si simt… ca numai ea mi-ar face bine…
Am auzit de Tine Doamne,
si sunt crestin… dar cum sa Te gasesc?
Cand sunt atat de intristat, si chiar in bucurii
pe care nu le pot trai, insingurat,
e oare sigura dovada ca nu Te am?
In mine-atatea lupte sunt,
si pentru binele pe care vreau sa-l fac
traiesc atata zbucium…
E oare-aceasta sigura dovada
ca nu Te am in inima credintei intronat?…
Eu n-am stiut ca nu Te am, si n-am crezut
un fiu ce-ti este credincios ca-n mine nu aveai…
La marginea genunii Tu mi-ai facut-o cunoscut
si m-ai facut sa simt ce poate simti
un suflet omenesc cand la raspantii vanturile bat
talazuind oceanul vietii sub ceru-nnegurat…
Am auzit de Tine Doamne, de farul meu dorit!
In linistea ce-o caut in fiecare zi Te chem,
Te strig atunci cand sufletul mi-e gol,
pana-l vei umple cu prezenta Ta…
Scrutez in zarile simtirii mele
ivirea unei licariri prevestitoare de speranta
si simt ca-aproape te-am gasit,
Tu – capatul nelinistilor mele,
Isuse, mult dorit!…

R U G A C I U N E
Orisicat ar curge timpul
Prin clepsidra lumii noastre
Orisicat s-ar zbate Terra
Printre celelalte astre,
Tot mai ‘nalta mi se pare
Tot mai vrednica de cant
Dragostea Acelui care
Ne-a facut pe-acest pamant,
Dupa chipul slavei Sale,
Vas de lut, de cinste vas,
Si de Duhul Sau umplut
Pentru fiecare pas.
O, iubire mai fierbinte
Decat tot ce-i pe pamant!
An de an esti mai sublima,
Te doresc si Te tot cant!
Umple-mi inima de pace,
Si speranta nesfarsita,
Fi-mi rasplata si putere
Pentru viata mea trudita!
Si apoi nici o favoare
Mult mai mare n-as dori
Decat sa strabat cu mintea
Si mereu a proslavi
Ceea ce in viata asta
M-a-ntarit mereu-mereu,
Dragostea ce n-are margini,
Dragostea lui Dumnezeu!”