Isus revine in Slava Sa
Isus plangea
7 mai 2016
Imnuri explo cu imagini
16 septembrie 2016
ISUS REVINE ÎN SLAVA SA
CUPRINS:
1. Deschidere 70 IC – Vin’ la Isus azi, nu’ntârzia
2. Rugă
3. Poezie: În aşteptare – Louana
4. Introducere – Camelia
5. COR+COM 88/100 O, ce frumos e să-nvăţăm
6. Tema I – Gabi B.
7. Tema II – Nuţu
8. COR+COM 51/100 Când necazuri întâlneşti
9. Tema III – Gabi T.
10. Poezie: Mai e puţin! – Lavinia
11. COR+COM 88/100 O, ce frumos e să-nvăţăm
12. Tema IV – Gabi O.
13. Tema V – Radmila
14. COR+COM 51/100 Când necazuri întâlneşti
15. Poezie: Va reveni Isus curând! – Mirela
16. Încheiere – Octavian
17. Închidere 292 Numai cu Isus voiesc a merge
18. Rugă
19. Postludiu – ieşire
Deva, 12 iulie 2003
ÎN AŞTEPTARE
Inimile noastre bat la cruce
Unde inima Domnului a-ncetat să mai bată
Noi am continuat să trăim la mormântul Său
De pe care piatra tăcerii eterne a fost răsturnată.
În Sanctuarul ceresc, în palmele dragostei Sale
Chipul mântuirii noastre se oglindeşte
Chipul nostru trecut prin focul de topitoare iubire
Prin sângele Său, în faţa Tatălui El ni-l străluceşte
Aici a venit şi aici a murit
Moartea Lui, viaţa noastră cea de ieri
Aici a-nviat şi de-aici S-a ‘nălţat
Şi tot aici, după făgăduinţă, va veni.
Întârziate, profeţiile îşi găsesc împlinirea
Istoria urcată-ncet din răsărit, coboară grabnic în apus
Totul aleargă să câştige clipa pierdută
Şi somnul nu fuge aşteptându-L pe Domnul Isus.
Între clopotele pământului şi trâmbiţele cerului
Marile semne profetice sunt pe sfârşite
Galileeni ai zilelor de-apoi suntem noi
După Domnul, cu privirile spre cer aţintite
Vino Doamne,
Inimile noastre nu bat nimănui altcuiva
Bat odată cu ceasul vremii, venirea Ta.
Benone Burtescu
INTRODUCERE
Mâna lui Dumnezeu desfăşoară sulurile profetice, şi prin Duhul Sfânt minţile sunt luminate spre înţelegere. Profeţie, după profeţie îşi găsesc împlinirea în istorie. Orice om credincios sau necredincios, ţinând într-o mâna Biblia iar în cealaltă istoria, trebuie să recunoască exactitatea cu care Cuvântul lui Dumnezeu şi-a găsit împlinirea de-alungul veacurilor.
Un singur eveniment către care converg atâtea semne prevestitoare a mai rămas de împlinit: măreaţa şi glorioasa revenire a Domnului Hristos. Către acest eveniment au privit creştinii din toate timpurile, constituind sensul şi ţinta vieţii lor. Cu ochii pironiţi spre răsplătire au înfruntat martirii eşafodul, sfâşierea fiarelor sălbatice, răcoarea celulelor, singurătatea munţilor şi orice manifestare de ură sau prigoană a împotrivitorilor din toate timpurile.
La mijlocul secolului XIX a avut loc o mare trezire spirituală, iar data de 22 octombrie 1844 a devenit memorabilă, chiar dacă înţelegerea profeţiei din Daniel 9:25 a fost greşit interpretată. Se aştepta venirea lui Isus. El a venit într-adevăr, dar nu pe pământ, ci în Sfânta Sfintelor, în ceruri, ca Mare Preot şi Mijlocitor pentru salvarea tuturor acelora care L-au iubit, L-au dorit şi L-aşteaptă cu dor.
Cu acea ocazie s-au făcut pregătiri atât de intense, mărturisiri atât de sincere, remuşcări atât de mari încât dacă ele s-ar repeta astăzi, lumea ar arăta cu totul altfel, iar revenirea Domnului Hristos ar fi mult grăbită, sau …. poate că ar fi avut loc de mult.
Tot cu acea ocazie au fost compuse imnuri inspirate despre acest minunat şi măreţ eveniment, imnuri ce au devenit curând leit-motivul unui popor ce aşteaptă. Milioane de aşteptători erau însufleţiţi de ele.
Cel mai mare poet şi compozitor al începutului mişcării advente a fost Uriah Smith. În multe din lucrările sale observăm viziunea întâlnirii cu Domnul, care a însufleţit întreaga sa viaţă.
Într-una din zile meditând la făgăduinţa împlinirii în curând a speranţei tuturor veacurilor, el ia pana şi sub inspiraţie divină, scrie: Veşti de sfântă speranţă… El a pus aceste versuri pe melodia binecunoscută care avea ca temă aşteptarea întoarcerii celor plecaţi pe front.
A devenit cântarea zilelor de foc din jurul datei de 22 octombrie 1844, dar flăcările ei nu s-au stins nici până azi. O cântă prima comunitate din lume. organizată la Washington şi face în jurul ei istorie până astăzi.
Cântată astăzi ea ar trebui să ne unească inimile în întâmpinarea Domnului Isus, ar trebui să ne limpezească gândurile spre o înnoire a vieţii, pentru marea întâlnire.
– AMIN!
TEMA I
Mandatul misiunii noastre
„Eu vin curând”- şopteşte orice clipă. Acest „Eu vin curând” este vârful strălucitor al edificiului marilor făgăduinţe: explică însuşi rostul faptelor de a trăi, întregindu-i parcursul. E făgăduinţa vieţii, începutul veşniciei pentru cei mântuiţi.
Acest mesaj e transmis lumii, unei lumi desprinse de El, prin însăşi voia ei, şi apoi unită din nou cu Dumnezeu… însă… cu preţul unei vieţi, a scumpului nostru Mântuitor. Numai astfel a fost posibilă împăcarea, restabilirea lucrurilor şi primirea de către noi a unui nume nou, aşa de preţios: a d v e n t = aşteptător. Da, Domnul Isus spune: „Eu vin curând”.
Paşi se aud în cer, paşi în timp şi în spaţiu, tot mai aproape, aproape, chiar la uşi! Ne surprind? Sau suntem în aşteptare? Răsună în inimile noastre ca o dulce melodie, sau ca un semnal de alarmă? Ne deranjează în alergările noastre, sau constituie bucuria şi unicul sens al vieţii trăite pe pământ? Ne strică planurile de viitor, sau sunt chiar împlinirea lor?
Dumnezeu citeşte în inimile multora împotriviri ascunse, pe faţa altora vede împotriviri făţişe sau striviri de conştiinţă prin compromis. Pe unii îi surprinde stând de mult timp la răscruce, nehotărâţi. Alţii, sunt pe calea cea bună, dar se despart deseori de ea, şi tot atât de des se întorc înapoi, între zidurile negre ale păcatului.
Ochii Lui urmăresc cu o deosebită atenţie pe aceia care deşi sunt puţini la număr, s-au dăruit cu totul drumului îngust al renunţării la păcat, al statorniciei şi al ascultării, care păzesc poruncile lui Dumnezeu şi credinţa lui Isus. Aceştia sunt cei care vor fi găsiţi pregătiţi pentru a fi mutaţi ca şi Enoh, Moise şi Ilie în Cetatea sfântă, ca şi caracterul lor. Aceştia sunt oameni în care Dumnezeu se poate încrede, care îl reprezintă cu cinste şi care sunt o privelişte pentru lume, îngeri şi planetele necăzute din Univers.
Sunt şi eu printre aceştia? Sunteţi şi dumneavoastră?
Dumnezeu aşteaptă de la fiecare dintre noi să fim ambasadorii Săi, reprezentanţi ai caracterului Său Sfânt, model de vieţuire creştină, martori ai Săi, oricând şi oriunde: în Ierusalim – adică în Biserică, în ludea – în familie şi printre rude, în Samaria – printre prieteni şi cunoscuţi şi până la marginile pământului.
Amin!
TEMA II
EU SUNT CU VOI PANA LA SFÂRŞIT!
După ce a spus aceste cuvinte încredinţând ucenicilor mandatul misiunii lor: „Şi voi veţi primi o putere când se va pogorî Duhul Sfânt peste voi, şi-mi veţi fi martori” – Domnul Hristos s-a înălţat la cer şi un nor L-a ascuns de ochii lor. Dar prin ochii credinţei ei, ucenicii acelor vremuri, şi în toate timpurile până la noi, urmaşii Săi au putut vedea mâinile Sale întinse spre binecuvântarea acelora care se înrolează sub steagul Său însângerat, dar biruitor. El priveşte spre cei rămaşi aici, pe pământ cu nespusă iubire. El cunoaşte din proprie experienţă, lupta cu ispitele, frământările vieţii, agonia morţii. El ştie unde şi cum îi lasă pe aceşti prea puţini reprezentanţi ai Săi dar prea dragi şi nespus de preţuiţi în ochii Săi. Către ei noi toţi care dorim să-L urmăm cu devoţiune până la capăt Mântuitorul ne transmite cel mai mângâietor mesaj: „Iată Eu sunt cu voi până la sfârşitul veacului.”
Cine gândeşte superficial nu poate înţelege ce înseamnă: „Eu sunt cu voi”, în timp ce El pleacă. Dar pentru un ucenic credincios oricât ar fi de trist că aceasta ar fi ultima oară când trecea Domnul Isus printre ei, făgăduinţa auzită era minunea cea mai mare. Stă în posibilitatea Domnului Isus proslăvit să plece şi în acelaşi timp să rămână cu ei… şi cu noi. Prin Duhul Său cel Sfânt El este cu noi când se frânge pâinea, când vântul suflă încotro vrea, fără să ştim de unde vine şi unde se duce, când prevestiri rele lovesc în
clopotele vremii. Cei doi îngeri care au zăbovit în norul ce-1 însoţea pe Domnul la înălţare, au afirmat: „Acest Isus, care S-a înălţat din mijlocul vostru, va veni în acelaşi fel cum L-aţi văzut mergând la cer.”
Recomandând ucenicilor statornicia în faţa evenimentelor prevestitoare ale revenirii Sale, însuşi Domnul spunea: „Când veţi vedea petrecându-se toate acestea, să vă ridicaţi ochii spre cer, căci izbăvirea voastră se apropie.”
Învăţăm de aici că, cine este legat de suflet de făgăduinţa reîntâlnirii cu Domnul, va avea privirile ridicate spre cer, dincolo de ceea ce se petrece în jurul său, obişnuit şi comun – el va privi către o devenire veşnică.
Un nor de îngeri L-a ascuns de privirile ucenicilor când S-a-nălţat la cer.
Un nor de îngeri – norul cel alb – cum îi spun cei ce-L iubesc, îl va descoperi pe Mântuitorul credincioşilor care Îl vor aştepta.
Vestea că El va veni în curând, nu mai este doar un ecou al glasului care a răsunat odinioară pe Muntele Măslinilor, ci, preluată de mii şi mii de aşteptători, devine trâmbiţa răsunătoare care vesteşte unei lumi întregi că împlinirea făgăduinţei este la hotarul timpului, că norul cel alb este gata să se arate şi că în curând, foarte curând, marea familie a celor mântuiţi de pe pământ va fi reunită cu marea familie din ceruri, spre a fi veşnic nedespărţiţi, prin Acela care ne-a iubit atât de mult !
Amin!
TEMA III
UNDE NE VOM PETRECE VEŞNICIA ?
A doua venire a Domnului Isus are doua faze distincte ce se petrec la 1.000 de ani una de cealaltă.
Mai întâi, Domnul vine – dar, după toate sfintele relatări, nu până pe pământ. El va coborî pe norul alb în chip maiestos, pentru a-i salva pe cei credincioşi din noaptea strâmtorării Iui Iacov şi pe toţi credincioşii şi drepţii Lui, care au trăit vreodată pe pământ.
Cu ocazia învierii speciale vor ieşi din morminte slăviţi toţi aceia care au murit în credinţa soliei îngerului al treilea. „Orice ochi Îl va vedea, şi cei ce L-au străpuns.” Aceia care au râs şi au batjocorit pe Isus, şi cei mai violenţi împotrivitori ai adevărului şi ai poporului Său vor fi înviaţi ca să-L vadă în slava Sa şi să vadă cinstea pe care o primesc cei credincioşi şi ascultători. Apoi, are loc învierea generală a tuturor celor credincioşi şi transformarea celor care sunt în viaţă, întâlnirea noastră cu Domnul având loc în văzduh.
„Căci însuşi Domnul, cu un strigăt, cu glasul unui arhanghel şi cu trâmbiţa lui Dumnezeu Se va cobora din cer şi întâi vor învia cei morţi în Hristos. Apoi, noi cei vii care vom fi rămas, vom fi răpiţi împreună în nor, ca să întâmpinăm pe Domnul în văzduh.” (Urmează apoi întâlnirea în văzduh şi zborul de şapte zile până la Marea de Cristal.)
Acesta este momentul la care noi foarte adesea ne referim, când spunem „a doua venire”. Acest moment, prea aşteptat de unii, prea neaşteptat de alţii, dorit cu toată fiinţă, urât cu toată puterea, susţinut până la jertfă, combătut până la prigonire, este momentul crucial în faţa căruia fiecare om va trebui să aleagă. Orice om se va închina cuiva: fie Dumnezeului Prea Înalt, păzind poruncile şi slujindu-I cu credincioşie, fie preceptelor omeneşti, primind pe mână sau pe frunte, semnul fiarei. Alegerea stă în puterea voinţei şi acţiunii noastre, pe baza propriei noastre alegeri! Astăzi, acum, fiecare din noi hotărâm unde ne vom petrece veşnicia.
Cât despre noi, fericirea noastră este să ne apropiem de Dumnezeu şi din tumultul stresului cotidian să ne înălţăm zilnic privirea către sferele cereşti, de unde aşteptăm cu dor pe Acela pe care Îl iubim, Îl urmăm şi alături de care dorim să trăim veşnic împreună.
Amin!
MAI E PUŢIN!
Mai e puţin!
Nu ne mai ajung zilele să ne gândim la viitor!
Sângele ispăşitor
aşteaptă să fie curăţit de pe altarul aurit
din Sanctuar.
Valul de har,
din ce în ce mai greu
ajunge, sa sfărâme inimi de piatră.
Străjerii arată
că noaptea s-a dus…
E totu-n zadar?
Mai e puţin!
Anii s-au scurs ca lunile,
lumile ca săptămânile.
Săptămânile ca zilele….
Aşa ne vom trezi mâine pe pragul veşniciei,
Prea obosiţi de goana după pâine,
Prea ocupaţi mai mult de oglinzi
şi ce mai vinzi !
Adunaţi pe lângă minunile lumii,
În acelaşi timp îngroziţi şi atraşi de ele,
deşi printre stele se aud zăngănind armele
semne şi ele,
că vremea s-a împlinit
Şi de pregătit,
Cât ne-am pregătit pentru sfârşit?
Mai e puţin!
Şi visul vostru va fi realitate,
Când inimile voastre schimbate
Îl vor putea vedea!
În faţa Sa, cum vom justifica
Timpul pierdut în lustruirea vasului de lut,
deja pierdut ?
Mai e puţin!
Când vom pleca spre cer,
ne vor rămâne aici,
neterminate,
planurile, multe abandonate,
din lipsă de motive, poate!…
Mai e puţin !
Deşi ne place să credem
că nu trebuie să vedem nimic în viitor,
totuşi, nu mai e nici un mister:
VINE ISUS, SĂ NE DUCĂ LA CER!
TEMA IV
POPASURI PE MUNTELE MĂSLINILOR
O fărâmă de viziune din splendoarea măreţului eveniment al revenirii ne descoperă un amănunt la care poate prea puţini au meditat.
De ce a ales Domnul Isus Muntele Măslinilor ca loc de înălţare a Sa de pe pământ? De ce nu Sionul sau M oria, sau dealul Golgotei, unde mâna Sa străpunsă a unit cerul cu pământul? De peste tot El fusese lepădat, batjocorii şi alungat, în Muntele Măslinilor El găsise adesea liniştea Sa, deşi grădina Ghetsemani era la poalele muntelui, încărcată de toată amintirea chinului Său de moarte pentru salvarea neamului omenesc. Erau şi multe amintiri frumoase! Aici, chiar pe locul acesta, copiii şi mulţimea i-au ieşit în întâmpinare cu ramuri de finic şi de palmier, pregătindu-I intrarea triumfală în Ierusalim.
Aici, în acest loc plânsese El pentru „cetatea nepocăită!”
Din acest loc al înălţării Sale se zărea Betania, cu casa lui Lazăr, şi simţi din nou dintr-acolo mireasma mirului de nard curat din vasul de alabastru al Mariei. Aici stătuse de vorbă cu ucenicii Săi de nenumărate ori, aici le predase El cele mai frumoase lecţii ale iubirii mântuitoare şi chiar despre semnele revenirii Sale. Mărturia zice:
„Dumbrăvile şi vâlcelele muntelui fuseseră sfinţite de rugăciunile şi lacrimile Sale.”
Nu în mod arbitrar a ales Domnul Muntele Măslinilor ca loc al înălţării Sale. Motive înalte şi temeinice erau la baza acestei hotărâri. De pe Muntele acesta vroia să se înalţe la cer. Tot pe vârful muntelui acestuia Se va odihni piciorul Său când va veni a doua oară, ca Domn al Domnilor şi Împărat al Împăraţilor.
Acest „când va veni a doua oară” amintit aici, se referă la momentul revenirii Domnului pe pământ, la sfârşitul celor 1.000 de ani petrecuţi cu sfinţii în cer. Atunci, la atingerea lui, Muntele Măslinilor se va despica în două se va face un şes mare şi o atingere cerească va curăţi locul unde va fi coborâtă cetatea sfântă, Noul Ierusalim. Pământul va fi curăţit prin foc, în timp ce flăcările nu vor atinge cetatea şi Domnul îşi va muta astfel definitiv reşedinţa Împărăţiei Sale.
Dacă slava Templului lui Solomon a apus, dacă prigonirile au distrus multe biserici, prefăcându-le în ruine, templul adorării lui Isus nu 1-a putut distruge nimeni, nici focul, nici apa, nici schingiuirile, nici decapitările, nici ameninţările, nici decretul duminical care va urma, nici scoaterea de sub scutul legii, nici decretul final de omorâre a creştinilor.
Ceasurile profetice se apropie de ultimul gong. O recunosc istoricii, sociologii, oamenii mari ai acestei lumi.
Să ne suim în turnul de strajă al templului unei inimi curate şi să ascultăm acolo ecoul fiinţelor îmbrăcate în alb de stele care spun: „Isus este gata să vină mai repede şi mai minunat decât îţi închipui tu! Fii gata! Pe haina albă să nu fie nici o pată! Cununa răsplătirii să nu lipsească de pe cap! Cetatea Ierusalimului este gata! Tot cerul este în pregătire pentru tine, pentru voi, toţi, care-L iubiţi pe Domnul! Vine, da, vine să vă ia acasă la Dumnezeu!
TEMA V
SEMMELE TIMPULUI SUNT ELOCVENTE
Viitorii cetăţeni ai Noului Ierusalim se pregătesc intens în aceste zile, cu toată seriozitatea, plenar şi cu succes. Pastori, prezbiteri sau membri laici sunt amplu încadraţi în ofensiva lor, ca încheierea ce este gata să aibă loc să cuprindă un seceriş cât mai bogat de suflete pentru măreaţa sărbătoare a revenirii Domnului Hristos, evenimentul cel mai sublim, mai minunat şi unic în istoria pământului şi chiar a Universului.
Sub călăuzirea Duhului Sfânt, organizatorul şi călăuzitorul tuturor acţiunilor şi eforturilor evanghelistice, lucrarea de vestire a acestui eveniment şi a pregătirii în vederea lui va ajunge la urechile şi la inima oricărui suflet. Nimeni nu va putea spune: „eu nu am auzit, eu nu am ştiut.”
Nu este de mirare că mulţi resping, râd şi batjocoresc făgăduinţa revenirii Lui. Au râs de Noe şi de cei ce l-au ajutat să construiască corabia, dar nu şi după ce a început potopul.
Au râs şi de Lot în Sodoma, când el le-a spus că Dumnezeu va nimici oraşul pentru mulţimea fărădelegilor lui, dar nu şi după ce a început să cadă din cer foc şi pucioasă!
Au râs şi au batjocorit pe toţi creştinii secolelor trecute, care, cu preţul vieţii au trecut ştafeta din mână în mână ajungând până la noi, reprezentanţii secolului XXI, chemaţi să ţinem sus steagul însângerat al Prinţului Emanuel, şi să vestim oricând şi oricui că vremea lumii este spre apus şi că în curând, mai curând decât aşteptăm cel mai pregătit advent, Domnul Hristos va veni.
Semnele timpului sunt elocvente chiar şi pentru cei care îşi închid inima, ca să nu creadă şi urechea ca să nu asculte adevărul Evangheliei. Cutremure, inundaţii, ciocniri armate, neînţelegeri între popoare, în familii, între oameni, dar mai presus de acestea, unirea protestantismului cu puterea papală, întinzând împreună mâna peste abis – spiritismului pot fi semne că îngerul harului este în perspectivă să-şi ia zborul de pe pământ, spre a nu se mai întoarce niciodată.
Dumnezeu ne cheamă să ascultăm cântecul făgăduinţelor
Sale, să privim cerul de stele al promisiunilor Lui faţă de noi şi ne spune: ca lacrima de curată să fie nădejdea voastră şi cât vecia de nestrămutată credinţa voastră, că aşa cum v-am promis, voi veni sa vă iau. „Da, Eu vin curând şi răsplata Mea este cu Mine, ca să dau fiecăruia după faptele lui,”
„Amin! Vino, Doamne Isuse!”
VA REVENI ISUS CURÂND!
Noi vrem să ducem către lume
Frumosul tot pe care-l ştim.
Ne e de-ajuns un Singur Nume:
ISUS, pe care să-L rostim.
Şi tuturor sub zări de zare
Şi fiecărui, rând pe rând,
Noi spunem arşi de nerăbdare:
Va reveni Isus curând !
Noi vrem, durerilor prea grele
Să le găsim senin hotar
Şi rostul lumii, către stele,
Să-l înălţăm prin har de har.
Noi trecem lumea pe Ia cruce.
Să vadă ceru-ntreg plângând.
Noi spunem inimii-n răscruce:
Va reveni Isus curând !
De jertfa Lui nemăsurată
Cu jertfa noastră ne-am legat,
Să nu uităm niciodată
Iubire câtă am aflat
De veşnicii suntem rostire
Şi dor de cer în orice gând.
Cântăm oricui spre mântuire:
Va reveni Isus curând!
Cât la un pas e de aproape!
Cât peste-un ceas cu el vom fi.
Peste pământ şi peste ape.
Isus – e tot ce vom rosti!
Cât loc mai este să ne-adune,
Cât timp salvare-aşteptând
Minune de minuni vom spune:
Va Reveni Isus Curând!
ÎNCHEIERE
DORIM ŞI NOI SĂ FIM CETĂŢENI AI CERULUI, CA ENOH?
În uriaşa clepsidră a timpului au mai rămas doar câteva clipe de har pentru planeta albastră şi locuitorii ei. Eveniment după eveniment se precipită, strop după strop din ploaia târzie cad, misionar după misionar vesteşte Evanghelia, credincios după credincios e sigilat iar în ceruri, nume după nume este strigat, cântărit şi preţuit după măsura caracterului Domnului Hristos.
Pentru toţi aceia, care au ales şi au urmat pe Mântuitorul din dragoste şi adâncă devoţiune, cerul întreg este în pregătire. Iată, prin ochii credinţei văd deja ţara visurilor mele şi adeseori mă socotesc ca şi sosit acasă, în patria promisă.
Undeva, într-un loc uimitor de frumos, într-una din grădinile Universului, unde fructul oprit nu a fost rupt, mărturie pentru noi toţi, un pământean de-al nostru a fost dus să vadă, să contemple! Venea dinspre măreţiile lui Dumnezeu şi mergea către alte frumuseţi ale slavei Sale. Razele celor 7 luni de pe bolta acelei planete se sporeau în frumuseţe, mângâind râurile de apă vie cu armoniile lor suave, trecând în luciri argintii peste nemuritoarele păduri şi stând la cină cu pacea câmpiilor.
Lumină din lumina celor şapte luni căzu blând pe chipul Său, pentru a-l putea parcă recunoaşte mai bine. O ramură de palmier ţinea în mâna dreaptă şi pe fiecare frunza era scris: „biruinţă”, răsplătirea trudei de veacuri a unor mâini mereu în freamăt spre bine.
O cunună albă, de o strălucire orbitoare, era pe capul său. Lumina pietrelor ei, mai strălucitoare decât lumina stelelor, cădea pe fiecare frunză, pe care se putea citi: „curăţie”, încununarea vegherii de secole asupra furtunii de gânduri, liniştite în pacea unui curcubeu între hotarele tâmplelor sale, sanctuar al hotărârilor vrednice de slavă.
Cu degetul Său, Dumnezeu i-a scris pe frunte: „sfinţire”, semnul recunoaşterii în moştenirea cerească, locuitor al cetăţii de aur. Când a fost văzut, el era într-o vizită, dar, ca acasă. Numele său de pământean este Enoh, numele său ceresc nu i-l putem rosti.
Cine s-a cerut a rămâne acolo cu el, în viziune, s-a zis: „încă nu!”
Amintirea sfântă a acestei întâlniri cu unul de-al nostru, acolo, ne dă speranţa şi certitudinea, că ramurile de finic, harpele şi coroanele de biruitori ne aşteaptă şi pe noi.
În curând, slava Domnului Se va arăta.
Cine este sfânt, să vină !
Cine este pregătit şi doreşte veşnicia, să vină !
Oricine iubeşte pe Domnul şi doreşte să-L urmeze, acum şi în etern, să treacă de partea Lui.
Căci orice ochi Îl va vedea şi slava Lui va acoperi pământul, când va veni să aducă răsplătirile Sale şi să spună biruitorilor Săi, cu-n dulce glas, ca lui Enoh: „Vino acas’!”
Facă Bunul Dumnezeu, ca şi noi să ne numărăm printre trofeele jertfei şi dragostei Sale şi pentru veşnicie să-I aducem închinare, recunoştinţă şi slavă !
AMIN.
