Introducere

Într-un restaurant, două doamne „se cinsteau” cu o masă bogată. Când au fost întrebate cu ce ocazie fac acest lucru, au răspuns: „Aniversăm ziua de naştere a bebeluşului!” Pentru că nu era nici un bebeluş în preajmă, curiosul a întrebat: „Dar unde este bebeluşul?” Mama a răspuns: „O, l-am lăsat la o mătuşă…” Exact aşa sărbătoresc cei mai mulţi oameni de pe pământ „Crăciunul”, ceea ce ei numesc „Naşterea Mântuitorului”: mănâncă, beau, petrec, fac daruri, dar Cel sărbătorit nu este cu ei…

 

Foarte multe popoare sărbătoresc astăzi acest eveniment aglomerat cu o mulţime de adaosuri care nu au existat de la început. Aceste adăugiri au deteriorat foarte mult semnificaţia pe care sărbătorirea naşterii Mântuitorului ar trebui s-o aibă pentru oameni. Cu sute de ani în urmă, în 1644, Parlamentul Angliei a fost silit să interzică prin legi foarte drastice această sărbătoare şi orice fel de manifestare care să amintească despre acest eveniment. Perioada crăciunului devenise cea mai ruşinoasă perioadă a anului din cauza beţiilor, actelor de vandalism şi de imoralitate la care oamenii se dedau cu ocazia petrecerilor. Situaţia de azi nu este mult diferită…

 

Cuvântul Crăciun nu există în Biblie şi nicăieri în Biblie nu se spune să ţinem o sărbătoare cu acest nume, cu alte cuvinte, Dumnezeu nu porunceşte o astfel de sărbătoare.

Abia după ce creştinismul a fost acceptat de imperiul roman (în prima jumătate a sec. IV), a fost decretat de către mai marii religioşi ai vremii ca biserica să sărbătorească naşterea Domnului.

 

Cum s-a ajuns totuşi la această dată de 25 decembrie? Sărbătorile Saturnalia erau, la un moment dat, cele mai de seamă sărbători la romani… Sărbătorile de iarnă erau foarte populare în antichitate.  Cea mai mare sectă religioasă păgână care a stimulat celebrarea zilei de 25 decembrie ca sărbătoare în întreaga lume romană şi greacă a fost închinarea păgână adusă soarelui, mitraismul. Această sărbătoare de iarnă a fost numită „Naşterea” – „Naşterea Soarelui”.(În această perioadă a iernii, soarele atinge punctul său cel mai de jos în emisfera sudică (australă) şi apoi începe mişcarea sa treptată către nord – asemenea unei ridicări. Acest fenomen a fost numit naşterea soarelui şi era sărbătorit în această perioadă. Închinarea la soare (Tamuz la acadieni, Baal la sidonieni) şi închinarea cu faţa spre răsărit sunt neplăcute lui Dumnezeu – De.4:19;2 Împ.23:5,11; Ez.8:13-16.

 

Romanii, în timpul Saturnaliei, împodobeau bradul cu boabe roşii… Astăzi, boabele s-au transformat în globuri iar între altele, se foloseşte beteala (argintie sau aurie). Iată un pasaj interesant din Biblie: Ier.10:3,4!!!  „Căci obiceiurile popoarelor sunt deşarte… taie un lemn din pădure, îl lucrează cu securea, îl împodobesc cu argint şi cu aur…”

 

Ziua de Ignat, numită şi Ignatul porcilor, este o sărbătoare care cade în 20 decembrie: este ziua în care a fost rânduită datina tăierii porcului de Crăciun.

Obârşia păgână a sacrificării porcului este evidentă. În Egiptul antic, porcul era adus ca jertfă zeului Osiris, iar in Grecia antică un ritual similar se săvârşea în cinstea zeiţei Demeter. Ceremoniile sacrificiale din lumea antică corespundeau întotdeauna cu perioadele de înnoire a timpului calendaristic. Prinderea şi înjunghierea porcului în ziua de Ignat, pârlirea părului, jupuirea şi tăierea cărnii păstrează până azi urme ale unor elemente de ritual păgân, a căror semnificaţie însă s-a pierdut.

 

În acest peisaj confuz şi amestecat ce loc are Mântuitorul nostru? E clar că trebuie să ne retragem în liniştea sufletului nostru şi să ne întrebăm cu seriozitate: Ce reprezintă naşterea lui Isus pentru mine?  Ce înseamnă viaţa Lui pentru mine? Ce trebuie să înţeleg prin faptul că El este Mântuitorul meu! Isus doreşte să se nască în inima fiecăruia din noi şi nu doar atât! Dacă nouă ne-ar plăcea ca Isus să rămână veşnic un Prunc ce nu ştie să vorbească şi să scrie, Lui nu I-ar plăcea! El vrea să se nască şi să crească. El trebuie s ajungă chiar Domn pe tronul inimii noastre!

 

Astăzi vrem să ştim că El S-a născut în inima noastră. Şi dacă S-a născut cu adevărat, haideţi să serbăm această naştere. Nu în Betleem, ci acum şi aici, în inima noastră. Şi apoi să-L lăsăm să crească, şi să devină DOMNUL Isus, Împărat şi Dumnezeu!  Amin!

I.  M A R I A   Ş I   I O S I F

Luca 1,30-38

30 Îngerul i-a zis: „Nu te teme, Marie; căci ai căpătat îndurare înaintea lui Dumnezeu. Şi iată că vei rămâne însărcinată, şi vei naşte un fiu, căruia îi vei pune numele Isus. El va fi mare, şi va fi chemat Fiul Celui Prea Înalt; şi Domnul Dumnezeu îi va da scaunul de domnie al tatălui Său David. Va împărăţi peste casa lui Iacov în veci, şi Împărăţia Lui nu va avea sfârşit. Maria a zis: „Iată, roaba Domnului; facă-mi-se după cuvintele tale! Şi îngerul a plecat de la ea.

Matei 1,19-21

Iosif, bărbatul ei, era un om neprihănit şi nu voia s-o facă de ruşine înaintea lumii; de aceea şi-a pus în gând s-o lase pe ascuns. Dar pe când se gândea el la aceste lucruri, i s-a arătat în vis un înger al Domnului şi i-a zis: „Iosife, fiul lui David, nu te teme să iei la tine pe Maria, nevastă-ta, căci ce s-a zămislit în ea este de la Duhul Sfânt. Ea va naşte un Fiu şi-i vei pune numele Isus pentru că El va mântui pe poporul Lui de păcatele sale.

 

În fiinţa omului există două armate care se războiesc: sentimentele şi gândurile, sau, cu alte cuvinte inima şi mintea. Deşi mintea trebuie să controleze foarte bine sentimentele ca să n-o ia razna, atunci când nu este ea însăşi controlată de Duhul lui Dumnezeu, şi nu se alimentează din Cuvântul lui Dumnezeu, mintea este o călăuză nesigură. Uneori inima se dovedeşte a fi mai în măsură să emită nişte semnalele de care avem nevoie cu toţii.

 

Când aude de Dumnezeu, mintea omului se dovedeşte adesea refractară: nu-i place să audă de lucrurile spirituale; are ea nişte argumente pe care îşi sprijină judecata şi deciziile… şi pentru că nu-i place ce spune inima, se hotărăşte s-o lase pe ascuns… adică să nu ţină seama prea mult de ce spune, de ce simte…

 

Cu inima însă e altă poveste. Deşi raţiunea a hotărât că, de exemplu, originea omului poate fi pe undeva îndărăt cu milioane de ani, după o evoluţie în ceaţă –  de la o moleculă primară până la un biped declarat de ştiinţă strămoşul omului, inima are şi ea gândurile ei: „Nu se poate!… viaţa e ceva atât de complex, atât de frumos, atât de neînţeles!  Orice lucru, spune ea, este supus legilor descompunerii şi ale  degradării! Trebuie să intervină o forţă dinafară ca să aibă loc un proces evolutiv. Întâmplarea nu duce niciodată la progres.”

 

Între raţiune şi simţire se duce adesea o luptă crâncenă. Victime sunt şi de o parte şi de alta! Trebuie să cadă pe frontul de luptă mulţimi de sentimente şi mulţimi de gânduri, până ce se va decide soarta: cine va birui?

 

În fine, după intervenţiile Providenţei şi de o parte şi de alta, decizia este luată: Inima spune prima: „De acord! Am înţeles! Facă-mi-se după cuvântul tău!”  Mintea, spune şi ea la fel, dar numai după ce a stat de vorbă cu acea străfulgerare îngerească ce a venit să-i explice: „Nu te teme să accepţi intuiţia inimii în acest caz! Ceea ce se zămisleşte în adâncul gândurilor şi al fiinţei tale este de la Duhul Sfânt!”

 

Atunci, o pace deplină se instalează în fiinţa omului! Primirea adevărului şi acceptarea voinţei divine în viaţa lui, duce la echilibru şi la bucurie.

 

Dragi prieteni!  Ce se petrece în sufletul vostru când auziţi astăzi, poate  a suta oară despre Dumnezeu şi despre Fiul Său care S-a născut în ieslea din Betleem?  Este pace? Este linişte? Nu existe nici o umbră de conflict între ce spune mintea şi ce spune inima?

 

Poate că venind astăzi mai aproape de Betleem, vom găsi lumina şi vocea blândă a îngerului care ne va spune tuturor: Nu vă temeţi! Ceea ce se zămisleşte în inimă şi în gândurile voastre astăzi, este de la Duhul Sfânt!  Nu vă temeţi să-L luaţi la voi pe Isus, căci El vine la voi plin de Duhul Sfânt şi se naşte pentru mântuirea voastră.

Emanuel

S-a născut Emanuel,
Emanuel…
O lume de-ntuneric
a fost străfulgerată de iubire…

Emanuel,  Emanuel
un gând de umilinţă
şi-o rază de speranţă
întru fericire!

S-a născut Emanuel!
O lume plină de-nşelare
a fost adusă faţă-n faţă
cu marele si sfântul Adevăr!

La cumpăna Lui
inima mea,
inima Ta
de care parte se-nclină?

O lume plină
de iubire şi frumos
înseamnă mai întâi
o inimă
în care S-a născut Hristos

 

 

II.   I E S L E A

Luca 2,6

Pe când erau ei acolo,  s-a împlinit vremea când trebuia să nască Maria. Şi a născut pe fiul ei, cel întâi născut, L-a înfăşat în scutece şi L-a culcat într-o iesle, pentru că în casa de poposire nu era loc pentru ei.

 

Înainte de naşterea Mântuitorului are loc adesea o deplasare, o călătorie undeva, departe de locul obişnuit al vieţii de fiecare zi. Viaţa este atât de trepidantă, aglomerată cu fel de fel de lucruri, şi mai bune şi mai puţin bune, unele importante altele mai puţin importante dar obligatorii;  oricum, ne plângem cu toţii de lipsa de timp. Nici să priveşti o floare nu mai este timp, nici cerul înstelat sau senin!… Poate şi pomii înfloresc în Mai atât de grăbiţi, încât abia dacă le simţim aroma… Când liliacul înfloreşte nici nu băgăm de seamă… Doar atât întrebăm, cu regret: „Gata? S-a ofilit?”

 

Pentru a pătrunde lumea spirituală, pentru a putea observa în tihnă lucrurile cu adevărat de valoare veşnică,  e necesar să ne sustragem din iureşul cotidian. Isus nu se poate naşte în inima omului grăbit, în viaţa omului ocupat până peste cap cu cele materiale… Departe, aproape de natură, aproape de cer, vin îngerii în suflet şi cântă aşa de frumos despre o veste nemaiauzită: S-a născut Isus în inima ta!  O, de câte ori oamenii L-au primit pe Isus departe de casă, departe de atmosfera îngheţată din patrie, unde rareori se mai schimbă câte ceva… În altă ţară, în alt oraş, la lucru cu un coleg credincios, poate chiar în război, undeva într-un Betleem depărtat… Ce minunat! S-a născut Isus!

 

E minunat! Chiar dacă S-a născut într-un grajd! Chiar dacă nu i-ai oferit camera din faţă a inimii tale, acolo unde aveai lucrurile importante, prietenii, cunoştinţele, (doar nu aveai cum să-i alungi pe toţi aceştia afară, nu?) Acum e foarte bine că ai fost primitor de oaspeţi, şi nu L-ai trimis pe câmp… Grajdul inimii!… Sau nu cumva… acest grajd e chiar toată inima ta, în care nu s-a mai făcut curat de mult timp, acest staul în care miroase urât şi e rece… Nu e rece?   E şi cald uneori? Da, dar căldura asta care vine de la poftele firii tale pământeşti şi care se amestecă cu mirosul atâtor plăceri egoiste poate fi acea căldură primitoare şi plăcută pentru un Prunc ca  Isus?

 

Dar, în fine, nu aveai alt loc unde să-L primeşti. Şi El a venit. Acolo S-a născut, şi a făcut-o cu bună ştiinţă, pentru că El vrea să facă curat! Nimeni altul nu poate face lucrul acesta. Numele lui Isus înseamnă „salvare”. Îngerul a spus: „Îi vei pune numele Isus, pentru că El va mântui pe poporul Său de păcatele sale.” El vrea să arunce afară tot ce nu e bun şi frumos, tot ce miroase neplăcut în viaţa ta. În schimb, El aşază în inima ta lumina şi sfinţenia Sa, neprihănirea şi nobleţea  de caracter.

 

Dragi prieteni! Dacă Isus S-a născut deja în inima voastră, lăsaţi-L să facă curat! Nu-L opriţi !

Ajutaţi-L în această lucrare minunată! Dintr-un grajd El poate să facă un palat!  Dintr-o viaţă fără valoare El poate să facă nestemate pentru tezaurul cerului!

 

 

Acest staul

Acest staul este sufletul meu
întunecat
şi mirosind a murdărie
cu  zidul spart
şi plin de igrasie
cu boii nesătui
mugind de vânturile reci
ce vin şi trec
prin podul afumat
şi plin de lilieci…

Acest staul
necurăţit de ani
acest neprimitor sălaş
adesea vizitat de şobolani
în care spiritele lui Satan se zbat
e locu-n care S-a născut Hristos
sa facă El lumină şi curat,
sufletul meu, nespus de păcătos…

 

III.PĂSTORII şi MAGII

Luca 1,8-20

În ţinutul acela erau nişte păstori care făceau de strajă în jurul turmei lor. Şi iată că un înger al Domnului s-a înfăţişat înaintea lor şi slava Domnului a strălucit împrejurul lor. Ei s-au înfricoşat foarte tare dar îngerul le-a zis: „Nu vă temeţi! Astăzi în cetatea lui David vi s-a născut în Mântuitor care este Hristos Domnul! Iată semnul după care-L veţi cunoaşte: Veţi găsi un prunc înfăşat în scutece şi culcat într-o iesle. Şi deodată împreună cu îngerul s-a unit o mulţime de oaste cerească lăudând pe Dumnezeu şi zicând: „Slavă lui Dumnezeu în locurile prea înalte şi pace pe pământ între oamenii plăcuţi Lui!”

Păstorii s-au dus în grabă şi au găsit pe Iosif şi pe Maria şi pruncul culcat în iesle. După ce L-au văzut, au istorisit ce li se spusese despre Prunc. Şi toţi cei ce i-au auzit s-au mirat de ce au spus păstorii. Maria păstra toate aceste cuvinte în inima ei. Şi păstorii s-au întors SLĂVIND ŞI LĂUDÂND PE DUMNEZEU pentru ce auziseră şi văzuseră.”

 

Matei 2,1-12

După ce S-a născut Isus în Betleemul din Iudeea, în zilele împăratului Irod, iată că nişte magi au venit din Răsărit la Ierusalim. Şi iată că steaua pe care o văzuseră în Răsărit mergea înaintea lor, până ce a venit şi s-a oprit deasupra locului unde era Pruncul. Au intrat în casă, au văzut Pruncul şi pe mama Lui, s-au aruncat cu faţa la pământ şi I s-au închinat! Apoi şi-au deschis vistieriile şi i-au adus daruri: aur, tămâie, şi smirnă.

 

Păstorii erau cei care aşteptau, cei care făceau de strajă, noaptea… Cei care plângeau şi se rugau pentru naşterea lui Mesia în inima unui prieten drag. O, de câte ori şi dvs v-aţi întrebat: de ce oare prietenul meu, fratele meu, sora mea sau tatăl sau mama mea, sau copilul meu – nu se decide pentru Hristos?  Cunoaşte atâtea lucruri din Scriptură!  A auzit atâtea chemări!… M-am rugat de atâta timp ca să se întoarcă şi să se hotărască pentru viaţa veşnică!  De ce nu se naşte Isus în inima Lui?

 

Sau poate tu însuţi, cel care asculţi aceste cuvinte ai fraţi şi surori, părinţi sau copii care se roagă pentru tine! De ce oare nu se naşte Isus în inima ta?  Ce anume ocupă locul cuvenit Lui din inima ta? Sunt lucruri mai importante? Sunt persoane mai importante?

 

Şi, într-o zi, răsare o lumină nemaivăzută! Se aude un cântec sublim! Nu vă temeţi! Astăzi, undeva, într-o iesle, se naşte Isus Hristos!  Cei care au aşteptat, s-au rugat şi au sperat, aud vestea şi vin să vadă minunea! Cuvinte de laudă şi mulţumire se revarsă de pe buzele lor! Mulţumim lui Dumnezeu! S-a petrecut minunea pe care o aşteptam demult!  Bucuria care are originea în inima lui Dumnezeu

pătrunde inimile lor şi se revarsă în cântec.

 

Şi nu numai aceşti prieteni şi rude se bucură de naşterea lui Isus… Oamenii de departe, străinii, aud şi văd această schimbare. Tocmai din Răsăritul vieţii lor aud şi vor să vadă… De aceea vin aproape, şi constată cu uimire că cel care altădată era egoist, rău şi  răzbunător, a devenit prin Harul lui Hristos altruist, plin de bunătate şi dragoste. Cel care era spaima satului sau bătăuşul de care se temea toată puşcăria este acum un om blând şi amabil.  Cel care nu a avut puterea să se lase de robia tutunului sau a altor vicii, stă acum ca şi demonizatul din Gadara „îmbrăcat şi întreg la minte” la picioarele lui Isus.

 

 

Dragi prieteni! Când auziţi şi vedeţi minunea naşterii lui Isus în inima cuiva, nu ezitaţi să vă deschideţi

vistieria inimii voastre ca să-I aduceţi în dar aurul cuvintelor cele mai alese, tămâia şi smirna frumos mirositoare ale închinării. „Slavă lui Dumnezeu în locurile preaînalte şi pace pe pământ între oamenii plăcuţi Lui!”

 

Mai sunt păstori?

Şi au venit păstorii să se-nchine
căci Te-au iubit şi Te-au primit
şi au ştiut ca numai lângă Tine
Isuse, pacea lor e de găsit!
Şi Ti-au adus în sfântă adorare
o inimă de bucurie plină
cu spirit pregătit de sărbătoare
şi de privirea mieilor, blajina…
Miros de pace si de libertate,
arome de păduri si munţi şi  ape,
Tu Doamne Te-ai descoperit în toate
şi-n toate
Tu le-ai fost mereu aproape!
Mai sunt păstori cu inima fierbinte?
Mai sunt şi astăzi inimi doritoare?
Isus mai are încă daruri sfinte
de viaţă şi de pace salvatoare!

 

Deschide-ţi poarta, Betleeme!

Deschide-ţi poarta de lumină,
să intre-n staul înţelepţii,
să-aducă daruri,
să se-nchine,
conduşi de Steaua dimineţii…
Lumina din lumina-ti sfântă
împarte-ne la fiecare
căci n-am găsit in noaptea lumii
înţelepciunea salvatoare…
Azi ne căim
ca din pruncie am preţuit
comori deşarte,
şi-am alergat fără de ţintă
şi am băut din puţuri sparte…
In pragu-nţelepciunii Tale
floarea iubirii se desface;
Decât savanţi in bezna lumii
mai bine înţelepţi în adevăr şi pace!

IV. I R O D

 

Matei 2,3.16.

Când a auzit Împăratul Irod acest lucru s-a tulburat mult şi tot Ierusalimul s-a tulburat împreună cu el… A adunat pe toţi preoţii cei mai de seamă şi pe cărturarii norodului şi a căutat să afle de la ei unde trebuia să se nască Hristosul. Apoi când a văzut că fusese înşelat de magi, s-a mâniat foarte tare şi a trimis să omoare pe toţi pruncii de parte bărbătească de la doi ani în jos, care erau în Betleem şi în toate împrejurimile lui, potrivit cu vremea pe care o aflase întocmai de la magi.

 

Ce crud este acest Împărat! Să omoare nişte copii nevinovaţi!… Cum de a fost posibil aşa ceva? Motivul? Teama de a nu-şi pierde tronul!

 

Ca să accepţi pe Isus să se nască în inima ta înseamnă să-L primeşti aşa cum este, adică Domn, Împărat şi Dumnezeu. Primirea lui ca Domn înseamnă subordonarea voinţei, a planurilor, a idealurilor şi a întregii vieţi. Sigur că e necesar să vorbim aici despre faptul că abdicarea de la voinţa proprie înseamnă renunţarea la tot ce este RĂU, iar primirea voinţei divine înseamnă re-orientarea vieţii pe cărările binelui şi ale dreptăţii. Când Dumnezeu ne cere să-i predăm inima şi voinţă noastră şi noi spunem rugăciunea „facă-se voia Ta”, asta nu înseamnă depersonalizare sau negarea extremă de sine, ci înseamnă identificarea totală cu voinţa divină. Firea noastră pofteşte ce este rău şi urmând această cale a păcatului soarta noastră va fi distrugerea. Dar Dumnezeu este Tatăl nostru şi doreşte binele nostru veşnic, chiar dacă noi nu ştim lucrul acesta, chiar dacă noi nu simţim de la început.

 

Când aude de naşterea lui Hristos în inimă, EUL începe să tremure de frică. Se teme de detronare!

Se tulbură, şi pentru că se tulbură el, împreună cu el se tulbură tot Ierusalimul fiinţei umane. Este un veritabil cutremur care se produce la vestea naşterii lui Isus. Lupta aceasta cuprinde întreaga fiinţă umană: ce să fac cu Isus?   Dacă este Domn, va trebui să stea pe tron… Or, în inimă nu este decât un singur tron!  Să abdic eu în faţa Domnului de curând născut? Niciodată! Şi, pentru că nu vrea să abdice, face planuri ucigătoare: pregăteşte armata de argumente, mai mult sau mai puţin diplomatice, şi o trimite să omoare toate ideile spirituale care s-au născut în ultima vreme…

 

Sărmane Irod! Sărmanule EU care nu vezi decât privilegiile vremelnice şi care nu eşti în stare să lupţi pentru adevăratele tale interese!   Cum de nu vezi tu că Împăratul de curând născut n-are de a face cu poziţia ta, cu drepturile şi obligaţiile tale? El are tronul Lui, are Împărăţia Lui! Împărăţia Lui nu este din lumea aceasta!  Dacă ar fi fost din lumea aceasta, El nu s-ar fi născut într-un staul, ci într-un palat, în capitala Regatului, pe perne de puf şi cu mare strălucire! El ar fi întărit domnia ta, ţi-ar fi pus împărăţia pe temelii veşnice şi  ai fi fost mântuit prin intervenţia Lui! Dar acum, pentru că ai vrut să-L omori, pentru că ai acţionat în sensul acesta, chiar dacă nu ţi-au fost împlinite planurile diabolice, şansa ta a trecut… Ai pierdut totul:  Şi tronul acesta pământesc, şi mântuirea sufletului tău!

 

Dar nu! Poate nu! Poate mai este o şansă. Poate de aceea astăzi, aici, am venit la Betleem, ca să ne închinăm înaintea Împăratului de curând născut! Am venit să ne mărturisim păcatul ignoranţei şi al ne-acceptării domniei lui Isus. Am venit să căpătăm iertarea. Am venit să primim harul şi puterea de a trăi o viaţă nouă. Am venit să spunem: Doamne, facă-se voia Ta precum în cer şi pe pământ! Vie Împărăţia Ta în inimile noastre! Umple Tu Doamne inima şi gândurile noastre! Alungă de pe tron egoismul acesta tiran şi absurd! Alungă tot ce e rău din Împărăţia fiinţei noastre! Îţi predăm tronul inimii, Doamne Isuse, şi nu mai pleca de la noi! Ne iartă greşelile noastre aşa cum suntem dispuşi să iertăm şi noi şi ajută-ne să iertăm şi noi cum eşti dispus să ne ierţi Tu! Pâinea noastră cea de toate zilele dă-ne-o nouă astăzi şi hrăneşte sufletele noastre cu dragostea Ta! Nu ne lăsa să cădem în ispită căci a Ta este puterea şi domnia şi slava în veci. Amin

Răsărit şi apus

Când soarele răsare, lumina lui pătrunde
Si schimbă faţa nopţii pe-un zâmbet de copil…
De legea-aceasta nimeni nu are-a se ascunde,
Un împărat sa fie, sau slujitor umil…

Pustia nopţii noastre a fost atunci străpunsă
Când înfăşata-n slavă, lumina a ţâşnit,
Din Betleem spre lume, o taină nepătrunsă,
O taină a iubirii şi fără de sfârşit!”

Iubirea când se-arată cu faţa-i de lumină,
E ca şi când prin gheţuri o raza-a răsărit,
Ca să topească răul cu unda ei blajină,
Căci noaptea pentru nimeni nu este de dorit…

Si totuşi cum dispare la orizont lumina,
Fiarele pădurii încep a se trezi;
In beznă toţi irozii îşi sapă vizuina
Ca sa-şi ascundă-n tihnă… fiara inimii…

O, cat de nepătrunsă e-a sufletului noapte,
În ale cărei peşteri nu intră nici o stea,
Urechi ce n-au s-audă nici tainicele şoapte
Nici trâmbiţa din urma care-a-nceput deja!

Soldaţii sunt şi astăzi trimişi cu o porunca
N-au voie sa gândească, n-au milă de-mpărţit,
Pentru un ban de aur, dreptatea o aruncă,
Când soarele răsare, in ei… a asfinţit!

Lumina nu pătrunde pe uşa încuiată!
Zăvoare nu deschide, şi nici nu sfarmă stânci!
Cum oare sa mai bată o inimă de piatră
Înmormântată-n groapa păcatelor adânci??

Afară-i încă  noapte şi-au adormit drumeţii…
Pe cerul nostru însă a răsărit o stea;
Ea luminează drumul spre zorii dimineţii;
Treziţi-vă şi mergeţi la staul după ea

 

Crăciunul

 

Este Crăciunul o sărbătoare creştină?

 

Crăciunul a fost stabilit ca sărbătoare oficială în anul 325 de un împărat păgân, creştinat pe patul de moarte, Constantin cel Mare, fixându-se ziua de 25 decembrie. In anul 354, Liberius, episcopul Romei, a reconfirmat oficial aceeaşi dată pentru sărbătoarea Naşterii Domnului.

 

Dar de ce abia in secolul IV a fost reglementată sărbătorirea acestui mare eveniment? Oare primii creştini nu ştiau când s-a născut Mântuitorul?  Ideea este că Mântuitorul n-a poruncit sărbătorirea acestui eveniment.

 

Chiar dacă dorinţa de a sărbători Crăciunul este o dorinţă poate bună în sine, originea sărbătorii este păgână: la romani, sfarsitul lunii decembrie coincidea cu serbarile date in cinstea zeului Saturn, numite saturnalii. Acestea reprezentau o forma de venerare a soarelui, a luminii ce biruia intunericul – obicei adus din Orient, mai precis din Siria. Unii episcopi au propus ca Nasterea Domnului sa se sarbatoreasca tot in aceeasi perioada (17 – 24 decembrie), în ideea unirii politice dintre creştini şi păgâni insa obiceiul nu s-a generalizat pana in veacul al IV-lea al erei crestine, nestiindu-se cu siguranta care ar trebui sa fie data corecta. Uneori, Craciunul era sarbatorit in septembrie, alteori in martie. Chiar dupa fixarea datei de 25 decembrie, a mai trecut inca destul de multa vreme pana ce aceasta sa fie adoptata de toti crestinii.

 

Datorita diferentelor calendaristice (stil nou si stil vechi), o buna parte dintre ortodocsi au serbat multa vreme Craciunul in luna ianuarie. Chiar si in zilele noasre, rusii au pastrat acest obicei.

 

In tarile Europei occidentale, protestantii au interzis in anumite epoci serbarea Craciunului si cultul sfintilor. De exemplu, Oliver Cromwell a interzis in Anglia aceasta sarbatoare intre anii 1649 si 1660. Abia in secolul XIX, Craciunul a devenit cu adevarat o serbare populara. In 1834, cartea lui Charles Dickens, Un colind de Craciun, aparuta cu o saptamana inaintea acestei sarbatori, a cunoscut un mare succes. Deja, Craciunul castigase o popularitate uriasa. In Statele Unite, Alabama a fost primul stat care a declarat Craciunul sarbatoare legala, in 1836.

 

Cel mai celebru personaj legat de aceasta sarbatoare este, fara indoiala, Mos Craciun. Trebuie sa stiti ca si el a aparut, in forma in care il cunoastem noi astazi, tot prin secolul XIX. Mos Craciun arata ca un batran bun si bland, cu barba alba, care aduce daruri copiilor cuminti. Figura sa a fost inspirata de aceea a lui Mos Nicolae, si chiar numele sau american, Santa Claus, este pronuntia engleza a numelui danez al Sfantului Nicolae: Sinter Klaas. Britanicii ii spun Father Christmas, iar francezii il numesc Pere Noel. Este interesant sa mentionam ca la noi in tara, in timpul regimului comunist, Mos Craciun a devenit „Mos Gerila” si s-a incercat desprinderea sa de sarbatoarea crestina a Craciunului.

 

Obiceiul de a se impodobi bradul este de data relativ recenta si provine din tarile germanice. Acesta isi are obarsia in vechile credinte pagane, care spuneau ca bradul vesnic verde este un simbol al vietii. De exemplu, egiptenii din Antichitate isi decorau casele cu frunze de palmier in cea mai scurta zi a anului, in luna decembrie. Romanii faceau la fel in timpul saturnaliilor, folosind ramuri de brad, iar preotii druizi impodobeau stejarii cu mere aurii. Obiceiul crestin al impodobirii bradului a fost atestat intaia oara in Lituania, in 1510, desi se spune ca Martin Luther a fost primul care a impodobit un brad de Craciun cu lumanari aprinse, pentru a le arata copiilor cum stralucesc stelele in noptile foarte frumoase.

 

In America, obiceiul pomului de Crăciun a fost introdus de colonistii germani, in secolul XIX. In Anglia, printul Albert, care era de origine germana, sotul reginei Victoria, a impodobit primul brad de Craciun la castelul Windsor. Obiceiul a fost preluat apoi de englezi si raspandit nu numai in Marea Britanie, ci si in colonii.

 

Tradiţia ca purcelul sa se taie cu câteva zile înaintea Crăciunului, mai precis de Ignat, pe 20 decembrie este o tradiţie păgână. Romanii jertfeau porci, dar evreii niciodată pentru că animalul de sacrificat Îl reprezenta pe Isus, Mielul lui Dumnezeu care moare pentru păcatul lumii. Aşadar la crăciun mulţi serbează naşterea Domnului dar jertfesc un porc… În această ciudată amestecătură de tradiţii şi superstiţii cum poate fi prezent Hristos?

 

1. De ce şi de unde Crăciun?

Într-un restaurant, două doamne „se cinsteau” cu o masă bogată. Când au fost întrebate cu ce ocazie fac acest lucru, au răspuns: „Aniversăm ziua de naştere a bebeluşului!” Pentru că nu era nici un bebeluş în preajmă, curiosul a întrebat: „Dar unde este bebeluşul?” Mama a răspuns: „O, l-am lăsat la o mătuşă…”

 

Exact aşa sărbătoresc cei mai mulţi oameni de pe pământ „Crăciunul”, ceea ce ei numesc „Naşterea Mântuitorului”: mănâncă, beau, petrec, fac daruri, dar Cel sărbătorit nu este cu ei…

 

Foarte multe popoare sărbătoresc astăzi acest eveniment aglomerat cu o mulţime de adaosuri care nu au existat de la început. Unele dintre ele s-au generalizat, cum ar fi Moş Crăciun (tradiţie olandeză); bradul de Crăciun (tradiţie germană);

 

Aceste adăugiri au deteriorat foarte mult semnificaţia pe care sărbătorirea naşterii Mântuitorului ar trebui s-o aibă pentru oameni. Cu sute de ani în urmă, în 1644, Parlamentul Angliei a fost silit să interzică prin legi foarte drastice această sărbătoare şi orice fel de manifestare care să amintească despre acest eveniment. Perioada crăciunului devenise cea mai ruşinoasă perioadă a anului din cauza beţiilor, actelor de vandalism şi de imoralitate la care oamenii se dedau cu ocazia petrecerilor. Situaţia de azi nu este mult diferită…

 

2. Originea sărbătorii

Cuvântul Crăciun nu există în Biblie şi nicăieri în Biblie nu se spune să ţinem o sărbătoare cu acest nume, cu alte cuvinte, Dumnezeu nu porunceşte o astfel de sărbătoare.

Cărţile de istorie şi chiar Enciclopedia Bisericii Catolice susţin că această sărbătoare nu a existat de la începutul creştinismului:

Abia după ce creştinismul a fost acceptat de imperiul roman (în prima jumătate a sec. IV), a fost decretat de către mai marii religioşi ai vremii ca biserica să sărbătorească naşterea Domnului. (7-2715)

 

3. Data

Mai târziu, când bisericile din diferite locuri au început să sărbătorească naşterea lui Hristos, au fost mari diferenţe de opinii în ce priveşte data corectă. Biserica Romano-catolică n-a început să sărbătorească ziua de 25 decembrie decât în ultima parte a secolului patru…(4) Până atunci, creştinii ţinuseră această sărbătoare în diferite perioade ale anului: în decembrie, în mai, în aprilie şi, cel mai frecvent, în ianuarie. (7-2714)

Cum s-a ajuns totuşi la această dată de 25 decembrie?

 

Sărbătorile Saturnalia erau, la un moment dat, cele mai de seamă sărbători la Romani…(1) Sărbătorile de iarnă erau foarte populare în antichitate. „În Roma şi în Grecia păgână, pe vremea barbarilor teutoni, în vremurile străvechi ale civilizaţiei egiptene antice, în stadiul de început al dezvoltării popoarelor din est şi vest, din nord şi sud, perioada solstiţiului de iarnă a fost totdeauna o perioadă de bucurie şi sărbătoare.” (5) Pentru că acest anotimp era atât de iubit, biserica oficială (de stat) (Catolică sau Ortodoxă – depinde de zonă) l-a adoptat ca timp al naşterii lui Hristos. (2)

 

Cea mai mare sectă religioasă păgână care a stimulat celebrarea zilei de 25 decembrie ca sărbătoare în întreaga lume romană şi greacă a fost închinarea păgână adusă soarelui, mitraismul. Această sărbătoare de iarnă a fost numită „Naşterea” – „Naşterea Soarelui”. (6) (În această perioadă a iernii, soarele atinge punctul său cel mai de jos în emisfera sudică (australă) şi apoi începe mişcarea sa treptată către nord – asemenea unei ridicări. Acest fenomen a fost numit naşterea soarelui şi era sărbătorit în această perioadă.(7-2715))

 

Pe măsură ce obiceiurile păgâne referitoare la închinarea adusă soarelui erau „creştinizate”, este de înţeles că urma să rezulte confuzie. Unii credeau că Isus era Sol, zeul-soare! Tertulian trebuia să declare că Sol nu era Dumnezeul creştinilor; Augustin a denunţat identificarea eretică a lui Isus cu Sol. Papa Leo I a mustrat aspru dăinuirea închinării adusă soarelui, deoarece nişte creştini, stând chiar în pragul „bazilicii apostolilor”, i-au întors acestuia spatele pentru a se închina soarelui care răsărea. (2) Nu au reuşit însă să abolească această închinare păgână şi au venit cu soluţia închinării cu faţa spre răsărit. Ba chiar au început să construiască clădirile de cult (spre deosebire de cea de mai sus) în aşa fel încât oamenii să se închine cu faţa spre răsărit.

 

Închinarea la soare (Tamuz la acadieni, Baal la sidonieni) şi închinarea cu faţa spre răsărit sunt neplăcute lui Dumnezeu – De.4:19;2 Împ.23:5,11; Ez.8:13-16.

 

În Enciclopedia Catolică scrie: Binecunoscuta sărbătoare în cinstea soarelui, Natalis Invicti (Naşterea Neînvinsului Soare) serbată în 25 decembrie, poartă în esenţă responsabilitatea pentru data sărbătorii noastre din luna decembrie.(4) Acest lucru, catolicii l-au făcut şi pentru alte sărbători ale lor. De exemplu: 24 iunie, era o sărbătoare în cinstea lui Baal la druizi (preoţii celţilor în antichitate – mil.1 î.Hr.); ea a devenit sărbătoarea naşterii lui Ioan Botezătorul; 15 august, care era consacrată lui Isis (la egipteni) sau Dianei (la romani), a devenit „adormirea Maicii Domnului” (Sf. Marie Mare); 02 februarie, care era la romani o zi sărbătorită cu torţe şi lumânări în cinstea zeiţei Februa (la greci, în această dată se sărbătorea zeiţa Demetra) a devenit „Intrarea Maicii Domnului în Biserică”).

Tehnica suprapunerii sărbătorilor păgâne cu cele închinate adevăratului Dumnezeu nu a fost inventată de Biserica ortodoxă sau Romano-catolică. Biblia o arată în 1Împ.12:25-33 (Gal.4:8-11).

 

Ce să facem atunci? Să nu serbăm Crăciunul? Să-i declarăm război? Cred că mult mai bine este ca în fiecare zi a anului să fim mulţumitori lui Dumnezeu pentru naşterea lui Isus Hristos. Să nu aşteptăm luna decembrie ca să ne aducem aminte că prin harul lui Dumnezeu, în Betleem ni s-a născut un Mântuitor care este Hristos Domnul! Dacă alţii o fac, în primul rând o fac din neştiinţă… Dacă se vor pocăi, vor cunoaşte adevărul şi acesta îi va face slobozi. Să păstrăm întotdeauna o inimă bună şi curată înaintea lui Dumnezeu şi atunci vom face ce este plăcut înaintea Lui… E bine să ne amintim despre naşterea Domnului Isus Hristos, chiar s-o sărbătorim dacă dorim. Putem folosi perioada Crăciunului ca un timp de ajutorare sau de evanghelizare a oamenilor, dar să nu socotim aceasta o lege, o poruncă a Bibliei şi să nu osândim pe cei care nu cred în Sărbătorirea Crăciunului.

 

4. Numele „Crăciun”

Crăciun este creatul lui Dumnezeu (de la creatio), este un cuvânt daco-român. În cărţile de slujbă ortodoxă îi zice Iisus Hristos „născut , iar nu făcut”…(1) Cu alte cuvinte, „creatul” şi Iisus sunt una…

Este greşit să numim pe Hristos cu numele Crăciun. El nu este o „creatură” a lui Dumnezeu, ci Fiul veşnic al lui Dumnezeu – Mi.5:2; Io.1:1; 8:58; Col.1:17.

 

5. Bradul

Încă din antichitate oamenii s-au închinat la pomi numiţi de ei „sacri” (şi astăzi sunt religii de acest gen atât în lumea primitivă (aşa numită „necivilizată”) cât şi în cea modernă).

Druizii socoteau stejarul drept copac sfânt. Egiptenii aveau palmierul, iar scandinavii şi romanii… ghici ce? – BRADUL!

Există o legendă antică babiloniană care spune că a fost un ciot de copac uscat din care a ieşit un copac care nu s-a mai uscat niciodată; a rămas „veşnic verde”… „ce frunza nu şi-o pierde…” Ciotul uscat reprezenta pe Nimrod (Gen.10:8-12) care murise iar copacul „veşnic verde” arăta că Nimrod s-a reîncarnat în persoana lui Tamuz (care în religia acadienilor (locuitorii uneia din cetăţile stăpânite de Nimrod – Gen.10:10) era zeul-soare, soţul zeiţei Iştar (numiţi de sidonieni (fenicieni) Baal şi Astarteea).

 

Romanii, în timpul Saturnaliei, împodobeau bradul cu boabe roşii… Astăzi, boabele s-au transformat în globuri iar între altele, se foloseşte beteala (argintie sau aurie). Iată un pasaj interesant din Biblie: Ier.10:3,4!!!  „Căci obiceiurile popoarelor sunt deşarte… taie un lemn din pădure, îl lucrează cu securea, îl împodobesc cu argint şi cu aur…”

 

Atunci să nu mai fac pom de Crăciun? Întreabă pe Dumnezeu şi fă ce crezi că vrea El. Dacă tu crezi că Dumnezeu nu are nimic împotrivă, fă-l, altfel, nu-l face. Un lucru poţi să-l ştii şi să-l crezi: Nu este o poruncă a Bibliei, nu este o lege a lui Dumnezeu aşa că cei care nu ţin acest obicei nu trebuie osândiţi… Apoi este clar că nu trebuie să te închini acestui brad (şi cred că în mod conştient nu este nimeni între noi care s-o facă – dar dacă se va întâmpla că nu vei avea bani sau pur şi simplu vei ajunge în situaţia că nu vei reuşi să-ţi procuri un brad într-un an vei socoti că „acela nu este Crăciun” dacă nu ai brad în casă??? Este nevoie neapărat de „cetina tot verde” ca să-ţi aminteşti că „ţi s-a născut un Mântuitor”? Ce este important pentru tine? Bradul sau Mântuitorul? Vei fi la fel de afectat(ă) în inima ta dacă nu vei avea pe Domnul cu tine în săptămâna Crăciunului cât de afectat eşti că nu ai brad? Atunci cui te închini???

 

6. Darurile

În folclorul românesc se face o distincţie clară între Moş Nicolae şi Moş Crăciun, cele două personaje având chipuri şi rosturi diferite. Abia în acest ultim secol aceste personaje vor fi deopotrivă înzestrate cu o trăsătură nouă: obiceiul de a face daruri copiilor. În tradiţia populară ziua de 6 decembrie este zi de cinstire a Sfântului Nicolae încă din vremea de demult. Sub influenţa tradiţiilor europene a fost adoptată imaginea unui Moş Nicolae care pune cadouri în cizmuliţele copiilor.

 

Scandinavii (vikingii) credeau că zeul lor numit Odin, dă daruri speciale celor care se apropiau de bradul lui în timpul sărbătorilor de iarnă. Şi romanii, după cum spune Tertulian aveau practica schimbului de cadouri în timpul Saturnaliei. (2)

 

Nu-i nimic rău, desigur, în a oferi cadouri altora în vremuri de sărbătoare. În Biblie este întâlnit acest lucru în două prilejuri în care Dumnezeu a lucrat în chip minunat pentru restaurarea poporului Israel – Ne.8:10,12; Es.9:19,22 (Domnul încurajează pe credincioşi să dea daruri pentru slujbele şi lucrările religioase – 1Cr.16:29; Ne.7:70; daruri pentru robii eliberaţi – De.15:13,14; daruri pentru copii – Mat.7:11; daruri din partea fraţilor pentru fraţi nevoiaşi – Rom.15:28). Dărnicia ca trăsătură, ca mod de viaţă este recomandată şi apreciată de Dumnezeu. Nu se găseşte însă în Biblie obligativitatea împărţirii de daruri cu ocazia sărbătorilor în afară de Purim şi aceasta a fost în V.T., pentru evrei. (Între Purim şi Crăciun nu pot fi făcute legături aşa încât să se deducă faptul că trebuie să dăm cadouri de Crăciun. Faptul că sărbătoarea evreiască Purim se ţinea în luna a 12 nu este deloc relevant, deoarece luna a 12-a evreiască nu corespunde cu decembrie ci cu februarie-martie.)

 

A face o legătură între cadourile care „le aduce Moş Crăciun” şi darurile care au fost date pruncului Isus de către magi în Biblie nu este corect. Magii nu L-au găsit pe Isus în ziua naşterii Sale, aşa cum L-au găsit păstorii în iesle (Lu.2:16) ci ei au găsit „pe Împăratul de curând născut al iudeilor” într-o casă (Mat.2:2,11) – este probabil că pruncul avea cel puţin câteva zile sau săptămâni. În plus, darurile nu şi le-au dat unul altuia, ci le-au lui Isus, lucru care corespunde mai degrabă cu cerinţele biblice de a aduce daruri lui Dumnezeu.

 

Atunci să nu mai dau daruri copiilor de Crăciun? Situaţia este delicată, nu-i aşa? Cu câtă viclenie a întortocheat cel rău lucrurile aşa încât să-şi atragă slavă şi să hulească pe Dumnezeu… Totuşi, oare nu este mai mare cel ce este în noi decât cel ce este în lume? Cu siguranţă! Oare nu vom fi în stare să ne arătăm dragostea (prin cadouri şi nu numai prin ele) şi să vorbim copiilor noştri încât să înţeleagă că nu este nici un Moş Crăciun, dar că există un Dumnezeu viu şi adevărat care a dat ce a avut mai scump, un dar nespus de mare: pe Fiul Său pentru mântuirea lor? Ba da, cu siguranţă! Atunci să facem lucrul acesta aşa încât copiii noştri să nu se simtă loviţi de o soartă crudă (şi anume că s-au născut într-o casă cu părinţi ce au o credinţă aspră care nu îi lasă să le dea cadouri atunci când toţi ceilalţi copii primesc). Ci să fie convinşi şi fericiţi de dragostea noastră (pe care vom şti să le-o arătăm pentru că Dumnezeu ne învaţă), nu numai de Crăciun ci în tot timpul anului. Şi prin noi să-L afle pe cel născut în Betleem, Mântuitorul.

 

 

7. Colindatul

Preotul Dumitru Bălaşa scrie: E vremea colindelor care datează din vremea lui Ler Împăratul (Leru-i ler şi iarăşi ler!) (Galerius cel Bătrân şi Galerius cel Tânăr – 293-311 – împăraţii Daciei). (1) Nu este nici măcar insinuată provenienţa biblică. Sunt unii care fac legătură între colindele de azi şi corul îngeresc care a „cântat” când a fost vestită păstorilor naşterea lui Hristos. De fapt relatarea biblică nu spune că îngerii au cântat ci că „împreună cu îngerul s-a unit o mulţime de oaste cerească, lăudând pe Dumnezeu şi zicând…” – Lu.2:13. Apoi îngerii NU au mers din casă în casă…

 

Tradiţia colindatului este specific românească. În Europa, cu excepţia zonei sud-estice, acest obicei nu există. (Nu ştiu dacă acest lucru este adevărat. Conform unei alte informaţii, în Anglia au fost introduse colindele după anii 1800 – nu ştiu dacă încă se mai practică…) Deşi profund păgâne, tradiţiile româneşti au fost readaptate, o dată cu încreştinarea populaţiei daco-romane. La est de Europa puţini ştiu că tradiţia colindatului se mai păstrează doar in spaţiul carpato-pontic, cu preponderenţă pe teritoriul României.

Obişnuiţi deja cu colindele vechi, românii nu au ştiut să-şi păstreze şi să exploateze trăsătura aceasta de originalitate. Ba mai mult, au importat ritmuri şi cântece de sărbători, ce nu au de a face cu specificul poporului român. Dacă celelalte popoare europene au timide încercări în domeniul cântecelor religioase de Crăciun, românii se pot mândri cu un adevărat tezaur de colinde şi tradiţii ale Naşterii Domnului. Tradiţia colindatului se mai păstrează în Bulgaria şi Ucraina. Ungurii au preluat-o din Transilvania şi şi-au adaptat-o. Cu toate acestea, numai românii au reuşit să păstreze fondul originar, latin al vechilor „calende”.

 

Fondul comun al tuturor colindelor este unul păgân, pe care s-au adaptat textele cu conţinut evanghelic. Tradiţii păgâne încreştinate, Calendele erau sărbători romane închinate soarelui. Calende desemnează un obiect rotund, o trimitere directă la discul solar. De aceea colinda se cânta în cerc închis (colindătorii), se făcea în ocol, se împărţeau colaci şi nuci, toate simboluri ale rotundului, ale perfecţiunii. Principala motivaţie a obiceiului era acela de protecţie, mai apoi s-a impus sensul binecuvântării şi cel evanghelic, al Naşterii Domnului.

 

Sărbătorile de iarnă deschid sezonul colindelor. Obiceiul a devenit un bun prilej de distracţie, mai ales în rândul tinerilor. De Crăciun se încropeşte la repezeală un pseudo-cor şi se porneşte „la colindat”. Băutura, mâncarea şi distracţia sunt pe primul plan. Găştile de petrecăreţi chefuiesc până in zori, fără să cunoască cu adevărat semnificaţia păgână a tradiţiei. Repertoriul nu depăşeşte de obicei două, trei strofe arhicunoscute, melodia fiind ignorată din principiu. Puţini ştiu că obiceiul este unul de binecuvântare, de protecţie şi bună-vestire. Adevărata tradiţie a colindatului devine pe zi ce trece un capitol de folclor, păstrat in fonotecile cercetătorilor. Tragedia cea mai mare este că nici măcar interpreţii de muzică populară nu mai sunt interesaţi în a promova colinde autentice, lăsându-se purtaţi de interese financiare. Iată cum, pe lângă aspectul păgân venit din antichitate, se adaugă un aspect păgân „modern”, mă refer la practicile păcătoase descrise mai sus, care nu au nimic din Duhul Mântuitorului.

 

A colinda cu cântece păgâne este păcat. Şi tot păcat este a participa la desfrâul care îl săvârşesc grupurile de colindători. Suntem însă trimişi de Domnul Isus Hristos să vestim Evanghelia la orice făptură şi să facem ucenici din toate neamurile, iar Pavel ne învaţă să predicăm Cuvântul la timp şi nelatimp. Domnul Isus ne învaţă să fim înţelepţi ca şerpii şi fără răutate ca porumbeii iar Pavel ne spune să răscumpărăm vremea pentru că zilele sunt rele. Oare nu am putea folosi această ocazie a colindelor pentru a spune altora vestea naşterii Mântuitorului? Dacă Domnul nu vă permite acest lucru, să n-o faceţi! Dar dacă El vă trimite, veţi greşi dacă nu veţi asculta! Iar în ce-i priveşte pe alţii, şi ce fac ei… Dumnezeu este stăpânul lor… – Rom.14:4,5.

 

8. Porcul (mâncarea)

Am auzit un om spunând: Pentru mine Crăciunul nu-i Crăciun fără porc şi Paştele nu-i Paşti fără carne de miel. O asemenea afirmaţie este greşită. Normal este ca pe primul plan să fie Cel sărbătorit în aceste zile nu mâncarea!

Cum ţi-ar fi să ştii că pentru cel care l-ai invitat la serbarea zilei tale de naştere este mai importantă sarmaua care-i lasă urme de untură la gură decât persoana ta! Ce l-ai chemat să sărbătorească? Sarmaua? Dar dacă inversăm acum rolurile şi tu eşti cel invitat… Cum te comporţi tu la serbarea zilei de naştere a Mântuitorului?

Pregătirile culinare de Paşti şi de Crăciun sunt cele mai laborioase din tot anul. Oamenii  ţin cu toată râvna acestea şi neglijează cu totul ascultarea de Dumnezeu.

Acesta este un aspect: să uiţi de Mântuitorul când Îi serbezi naşterea, şi să preţuieşti mai mult ca mântuirea, mâncarea tradiţională…Însă este ceva mai mult decât atât: Nu-i vorba de orice mâncare (cei mai mulţi s-ar socoti jigniţi dacă la o astfel de ocazie le-ai servi peşte sau pui, etc.) ci este un anumit animal care „trebuie” jertfit cu această ocazie…

 

Ziua de Ignat, numită şi Ignatul porcilor, este o sărbătoare care cade în 20 decembrie: este ziua în care a fost rânduită datina tăierii porcului de Crăciun.

Obârşia păgână a sacrificării porcului este evidentă. În Egiptul antic, porcul era adus ca jertfă zeului Osiris, iar in Grecia antică un ritual similar se săvârşea în cinstea zeiţei Demeter. Ceremoniile sacrificiale din lumea antică corespundeau întotdeauna cu perioadele de înnoire a timpului calendaristic. Prinderea şi înjunghierea porcului în ziua de Ignat, pârlirea părului, jupuirea şi tăierea cărnii păstrează până azi urme ale unor elemente de ritual păgân, a căror semnificaţie însă s-a pierdut.

Ziua Sfântului Ignatie Teoforul – Ignat cum îl ştie orice român dus la biserica – înseamnă sacrificarea porcului care grohăie prin ogradă…

Ansamblul ritual al „tăierii” porcului este încheiat prin masa comună (numită „pomana porcului”) ce se desfăşoară într-o atmosferă solemnă, în linişte, realizându-se, în primul rând, comuniunea spirituală a participanţilor la actul sacrificial înfăptuit.

 

Ce să facem atunci? Să nu mai mâncăm porc de Crăciun? Întâi de toate, să ne asigurăm că avem o inimă curată înaintea Domnului, că El este Cel mai de preţ pentru noi. Apoi să ştim că Dumnezeu a oprit mâncarea porcului cu desăvârşire ca fiind necurat! Acest lucru este clar specificat în Biblie. Şi apoi, dacă în actul sacrificial levitic, animalul sacrificat Îl reprezenta pe Hristos, ca fiind Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatul lumii, atunci vă imaginaţi ce lucru oribil este asocierea animalului necurat cu simbolurile sfinte care Îl reprezintă pe Hristos!

 

Dacă socotim Biblia – Cuvântul lui Dumnezeu ca fiind temelia credinţei şi a vieţii noastre de creştini, atunci trebuie să ascultăm de El. Satana a încurcat lucrurile astfel că, pe de o parte, oamenii fac ce Dumnezeu nu a poruncit şi, pe de altă parte nu împlinesc ceea ce Dumnezeu a poruncit!

 

Dragi prieteni! Isus spunea pe vremuri aceste cuvinte: „Aţi desfiinţat frumos porunca lui Dumnezeu ca să ţineţi datina voastră!” Să nu  facem şi noi la fel! Mai bine să cercetăm Cuvântul lui Dumnezeu şi să împlinim cu credincioşie tot ce El ne porunceşte. Iar dacă mai găsim timp şi pentru alte lucruri pe care noi le considerăm bune şi frumoase, să le facem şi pe acelea, dar cu rugăciune şi discernământ!