Arhivă etichetă Familie

deAndrei Spiridon

Isus – Printul pacii

Isus - Printul Pacii.doc
Isus - Printul Pacii.doc
Isus - Printul Pacii.doc
83.5 KiB
136 Downloads
Details

ISUS – PRINŢUL PĂCII

CUPRINS:

1. Deschidere
2. Rugă
3. COR copii – Auzi îngerii
4. Gânduri – 5 copii
5. Experienţă –
6. COR COPII – Aleluia
7. Poezie –
8. Experienţă –
9. Pct. instrumental –
10. Poezie –
11. COR COPII – Colind
12. Tema I –
13. COR 32
14. Poezie –
15. Poezie –
16. Pct. instrumental –
17. Poezie –
18. COR COPII + COM
19. Tema II – 7 persoane
20. COR – 10
21. Închidere
22. Rugă
23. COR 11

GÂNDURI…

• Dacă nevoia noastră cea mai mare ar fi fost câştigarea cât mai multor informaţii, Dumnezeu ne-ar fi trimis un Profesor;

• Dacă nevoia noastră cea mai mare ar fi fost tehnologia, Dumnezeu ne-ar fi trimis un Om de ştiinţă;

• Dacă nevoia noastră cea mai mare ar fi fost banii, Dumnezeu ne-ar fi trimis un Economist;

• Dacă nevoia noastră cea mai mare ar fi fost distracţia, Dumnezeu ne-ar fi trimis un Clovn;

• Dar pentru că cea mai mare nevoie a noastră este mântuirea, Dumnezeu ne-a trimis un Mântuitor.

„EŞTI DUMNEZEU?”

Într-o seară friguroasă de iarnă, în timpul sărbătorilor de iarnă, un băieţel de vreo şase anişori stătea în faţa vitrinei unui magazin. Copilaşul nu avea pantofi, şi hainele lui erau rupte şi murdare. O tânără, care trecea pe acolo a văzut pe băieţel şi a intuit din privirea lui după ce anume tânjea din vitrina magazinului.
L-a luat pe copil de mână, şi l-a condus în magazin. I-a cumpărat o pereche nouă de pantofi şi un costum de haine groase pentru vremea rece de afară.
Apoi au ieşit în stradă, iar tânăra i-a spus: „Acum poţi merge acasă. Eu îţi doresc o vacanţă frumoasă.”
Băieţelul a privit-o şi a întrebat-o: „Dumneavoastră sunteţi Dumnezeu?”
I-a zâmbit, apoi a răspuns: „Nu! Eu sunt doar unul dintre copiii Lui!”
Băieţelul a continuat: „Ştiam eu că trebuie să existe o relaţie între voi!”.

Un cântec de slavă răsună
Şi zguduie noaptea cea grea
Acum vestirea cea bună
Din veci împlinirea şi-o ia.

Primiţi-o, primiţi vestea bună
Căci ea pentru noi s-a adus.
Cu cerul cântaţi împreună
Mărire în veci lui Isus.

EXACT LA TIMP

Într-o noapte Dumnezeu decembrie pe la 23:30, o femeie în vârstă, de culoare, mergea pe autostrada spre Alabama, biciuită de vânt şi ploaie. Maşina ei se stricase şi acum disperată trebuia să meargă pe jos mai mulţi kilometri. Udă până la piele, s-a hotărât să facă semn următoarei maşini care v-a trece pe autostradă. Un tânăr alb, a oprit ca să o ajute – un lucru nemaiauzit în Sud în zilele acelea din anii 1960, când albii şi negrii erau în conflict. Bărbatul a luat-o la el în maşină până când a găsit un taxi. Atunci părea foarte grăbită! El i-a scris adresa lui pe o bucată de hârtie, apoi doamna i-a mulţumit şi a plecat în mare grabă.
După şapte zile cineva ciocănea la uşa acelui bărbat tânăr. Spre surprinderea lui. La uşă se afla un om cu un televizor color şi un video recorder. Alături de aceste aparate era o notă specială:
„Dragă domnule James;
Îţi mulţumesc foarte mult pentru ajutorul pe care mi l-ai oferit atunci, când la miezul nopţii mă aflam pe autostrada spre Alabama. Ploaia udase nu numai hainele mele, ci inundase şi sufletul meu. Atunci ai venit dumneata. Datorită ajutorului pe care mi l-ai oferit, am reuşit să ajung la timp pentru că soţul meu, care se afla de mai multe zile bolnav la pat, să nu moară. Dumnezeu să te binecuvânteze pentru m-ai ajutat atunci când eram în mare nevoie.”
Cu sinceritate,
Mrs. Nat King Cole

CÂNTEC DE NAŞTEREA DOMNULUI

Când până la noi străluci steaua Ta
Şi vestea cea bună citit-am în ea
Din soare – Răsare la drum am plecat
Să-ţi dăm închinare, mărite-Împărat!

Am căutat prin vechi tezaur
Daruri multe de-am afla
Cu desagii plini de aur
Am sosit la ieslea Ta.

După cum spuneau străbunii,
Smirna-i leacul cel mai rar
Noi, strângând o viaţă-ntreagă
Smirnă Ţi-am adus în dar.

Ca o rugă care suie
Dintr-un templu prea sfinţit
Iată, Ţi-am adus tămâie
Cu miros nepreţuit.

Dar cât de puţin e tot ce-am adus
Când ieslea e plină de slava de sus.
Şi fără de glas ne prosternem umil
Un cer de măriri e-n divinul copil.

ISUS – PRINŢUL PĂCII

Proorocul a vorbit în zilele din vechime cu glasul lui puternic: „Iată că fecioara va rămânea însărcinată, va naşte un fiu, şi-i va pune numele Emanuel – Dumnezeu cu noi.” (Isaia 7:14) Copilul ei, Fiul lui Dumnezeu va stăpâni peste tot pământul. „Îl vor numi Minunat, Sfetnic, Dumnezeu tare, Părintele veşniciilor, domn al păcii.” (Isaia 9:6) „Va fi numit Prinţul Păcii pentru că acolo unde va domni El războaiele vor înceta, păcatul şi moartea or dispărea. Iată! Timpul acela este aproape!”
De-a lungul unui drum şerpuit, prăfuit, un măgăruş îşi purta povara – pe Maria. Iosif, logodnicul ei, mergea pe lângă măgăruş răbdător. Împreună se îndreptau spre Betleem. Cerul se întuneca. Ziua aproape trecuse, dar ei încă mai aveau de mers. Începuse să se facă frig. Măgăruşul nici nu mai avea timp să-şi tragă răsuflarea. Prinţul Păcii era pe cale să se nască.
Ajunşi la Betleem toate hanurile erau pline de oaspeţi. Maria era frântă de oboseală şi mai presus de aceasta o apucaseră şi durerile naşterii. Atunci un hangiu, îndemnat de Duhul lui Dumnezeu le-a spus: „Haideţi! Puteţi rămâne în grajdul meu!”. Şi când s-a strigat miezul nopţii, Prinţul Păcii se născuse. Mieluşeii şi oile din grajd au asistat tăcute la naşterea Sa.
Câmpiile din jurul Betleemului erau cuprinse de întuneric. Păstorii străjuiau ţarcul turmelor lor, când deodată slava lui Dumnezeu a umplut cerul. Plini de frică au ascultat vestea îngerului: „Nu vă temeţi! Vă aduc o feste bună! Astăzi în cetatea lui David vi s-a născut un Mântuitor, care este Hristos Domnul!… Îl veţi găsi înfăşat în scutece şi culcat într-o iesle.” (Luca 2: 10-11) Această veste a schimbat cu totul dispoziţia păstorilor, Mielul lui Dumnezeu venise ca să-i salveze! Haideţi păstori! Haideţi să-l vedeţi!
Cerul s-a luminat şi un cor de îngeri cânta laudă lui Dumnezeu: „Slavă lui Dumnezeu în locurile înalte şi pace pe pământ între oamenii plăcuţi Lui!”(Luca 2:14). Entuziasmul

creştea în inima păstorilor şi când totul a dispărut, uitând de turmele lor au plecat să găsească pe Prinţul Păcii. În grajdul întunecos şi mic, păstorii s-au adunat împreună cu oile care se aflau deja acolo pentru a spune bun venit Celui de curând născut.
Cântaţi păstori! Într-o zi El va conduce întreaga planetă cu pace şi iubire. Dar azi încă nu are un tron pe care să domnească, ci doar inima noastră! Când El va deveni Regele nostru, toate luptele vor înceta şi suspinele se vor opri. Vom simţi dragostea Lui şi vom avea pace.
Cântaţi ceruri! Bucuraţi-vă locuitori ai pământului! Bucuraţi-vă de naşterea Domnului Păcii! El a venit să se nască şi azi – în inima noastră!

BETLEEM

În ieslea Betleemului, demult
Un Prunc fără de seamă s-a născut
Spre care, „steaua” Duhului cel Sfânt
Călăuzeşte-ntruna pe pământ,
De mii de ani, pe toţi acei
Ce văd cu ochii minţii, raza ei.
Pe toţi cei care simt în pieptul lor
Nevoia de-alinare şi-ajutor,
Pe toţi cei care cred al Lui Cuvânt
Şi-aşteaptă să îl vadă în curând!

EU VIN SĂ-ŢI MULŢUMESC

Smerit plecat în rugă, cu mâinile întinse
Spre tronul Tău de slavă, Copil dumnezeiesc
Cu gândurile toate, cu dorurile-aprinse
Cu inima întreagă, eu vin să-Ţi mulţumesc!

Nici aur, nici tămâie, nici smirnă, scump Isus
Nu Ţi-am adus-nainte, cum magii Ţi-au adus;
Nici jertfe, ca-n vechime, pe altar nu-Ţi stau depuse
Nici alte daruri scumpe nu Ţi-am adus, Isuse.

Eu am doar mulţumirea. Cu ea-Ţi cad înainte
Întocmai ca păstorii ce-ntâi Te-au întâlnit
Îţi simt în piept iubirea şi parcă n-am cuvinte
Să-Ţi mulţumesc cum vreau, Mântuitor iubit!

În staul ori în templu, pe drumuri, în cetate,
La Cina cea de taină ori prins pe cruce sus,
Şi-n zilele senine şi-n cale-ntunecate
Smerit întotdeauna Te-am cunoscut Isus.

Mireasma Ta aleasă, prin lume răspândită
Din floarea umilinţei, deplin m-a cucerit…
Îi simt mereu parfumul, ea stă neveştejită
Şi spune tuturor de chipul Tău smerit.

Isuse, Tu eşti darul Cerescului Părinte
EMANUEL, MESIA, COPILUL cel slăvit
În Tine-s împlinite prezicerile sfinte
Prin Tine am iertarea, în Tine-s mântuit!

De-aceea, azi, în rugă, cu mâinile întinse
Spre tronul Tău din slavă, Copil dumnezeiesc
Cu gândurile-mi toate, cu dorurile-aprinse
Cu inima-ntreagă, eu vin să-Ţi mulţumesc!

LA IESLEA TA

Cu tălpile împovărate ale aşteptării
Cu palmele însângerate de spinii drumului
Şi-n inimă cu crengi de gânduri aşternute
Am poposit la ieslea Ta…

Ieslea Ta – făclie de speranţă şi lumină
Aprinsă în noaptea deznădejdii;
„Vrăjmăşie voi pune între tine şi femeie
între sămânţa ta şi sămânţa ei…”

ieslea Ta – rază de nădejde şi aşteptare
ce a străbătut desişul secolelor
iluminând altarul fiecărui suflet:
„Am căpătat un copil cu ajutorul Domnului”.

Ieslea Ta – miracol al întrupării, al renunţării
Şi al umilinţei: „Ci S-a dezbrăcat pe sine însuşi
Şi a luat chip de rob, făcându-se asemenea oamenilor…”

Ieslea Ta – solie purtată pe drumurile timpului
Din neam în neam, din generaţie în generaţie
Din suflet în suflet: „Îl văd, dar nu acum,
Îl privesc, dar nu de aproape…
O stea răsare din Iacov, un toiag de cârmuire
Se ridică din Israel…”

Ieslea Ta – altar al împlinirii
Ridicat pe maluri de istorie
Între moarte şi viaţă, între bine şi rău
Între pedeapsă şi iertare:
„Căci un Copil ni s-a născut, un Fiu ni S-a dat
şi domnia va fi pe umărul Lui…”

Ieslea Ta – fereastră deschisă spre un paradis pierdut:
„Apoi am văzut ceruri noi şi un pământ nou
pentru că cerul dintâi şi pământul dintâi
pieriseră şi marea nu mai era…”

Ieslea Ta – popas în drumul meu,
Betel la capătul oboselii mele:
„Veniţi la Mine toţi cei trudiţi şi-mpovăraţi
şi Eu vă voi da odihnă…”

Ieslea Ta – locaş de rugăciune pentru sufletul meu.

CĂLĂTORIND PRIN NOAPTE

Pe drumul care suie de la Ierihon către Muntele Măslinilor un grup de cămile înainta agale. Ziua se apropia de sfârşit. Cămilele şi bărbaţii care le mânau arătau foarte obosiţi ca şi cum ar veni de depărtare. Portul acestor oameni era diferit de cel al israeliţilor pin ţara cărora treceau acum. Capul le era acoperit de diademe din aur şi argint împodobite cu pietre preţioase. La gât aveau salbe şi lănţişoare din aur. Inelele de la degete reflectau lumina soarelui care cobora spre apus. Ajungând pe vârful Muntelui Măslinilor au făcut un scurt popas pentru ca animalele lor să mai răsufle un pic.

Cel care era cel mai bătrân dintre ei, le-a spus:
– „Ar trebui să întrebăm pe primul om pe care îl vom întâlni unde am putea să găsim pe Regele de curând născut al iudeilor.” (1)

– „Eu cred că vom afla imediat unde se află pentru că suntem foarte aproape de Ierusalim!” a spus un altul. (2)

Un iudeu care era îmbrăcat ca un levit venea din direcţia opusă.

– „Pace ţie!” a spus bătrânul care vorbise şi mai înainte. „Ai putea să ne spui unde Îl putem găsi pe Regele de curând născut al iudeilor? Am văzut steaua Lui din Est şi vrem să ne închinăm înaintea Lui!” (1)

După ce a răspuns cu acelaşi salut, levitul a continuat:
– „Irod este regele nostru. În palatul lui nu s-a născut nimeni. Regele şi-a omorât toţi copiii de teamă ca nu cumva vreunul dintre ei să-i ia tronul. Blestemat să fie de Dumnezeu. Apoi copii se nasc în fiecare zi, dar nu ştiu nimic despre aşa ceva. Un rege al iudeilor, spui?”(3)

Bătrânul care întrebase a dat din cap în semn de încuviinţare.
– „Îmi pare rău, dar nu am cum să vă ajut. Întrebaţi la Templu, sau la palat. Domnul să vă binecuvânteze!” (3)

Călătorii obosiţi au privit unul către celălalt întrebători.
– „Mă aşteptam ca toată lumea să ştie de El! Oare este posibil ca să fi urmat doar o iluzie de-a noastră? Steaua aceea ne-a condus atâta drum până aici… Nu! Este imposibil să fi greşit! Mesia S-a născut în mod sigur şi cineva trebuie să ştie unde!”(4)

Umbrele nopţii coborau peste văi în timp ce magii din Răsărit au stat la masă discutând despre steaua pe care o văzuseră şi care îi îndrumase până aici. Când întunericul a cuprins cetatea Ierusalimului, călătorii scrutau bolta înstelată pentru a regăsi Steaua călăuzitoare.

– „Acolo! Uite! Aceea este steaua! Să pornim! Să ne continuăm drumul!”(4)

Printre măslini, pe drumul abrupt, magii au coborât până la poalele muntelui, apoi au intrat pe porţile Ierusalimului. Ochii lor erau permanent îndreptaţi către Stea. Pentru un moment, Steaua s-a oprit asupra Templului, apoi a dispărut. Călătorii au intrat în curtea Templului. Acolo nimeni nu se bucura de venirea pe lume a noului Rege. Hainele lor deosebite au atras privirea celor care veniseră să se închine. Oamenii aceştia străini au întrebat pe toţi cei pe care îi întâlneau despre Regele de curând născut la iudeilor, dar nimeni nu părea să ştie ceva despre aceasta.

Unul dintre preoţi a răspuns la întrebarea lor:
– „Noi nu avem alt rege decât pe Irod. Ce întrebare este aceasta la voi? Vreţi să ne faceţi probleme? Dacă sunteţi într-adevăr prietenii noştri terminaţi cu astfel de întrebări!”(5)

Un alt închinător a continuat:
– „Spuneţi că aţi văzut o stea? Păi nu sunt atâtea stele pe cer!”(6)

– „Da! Aşa este!” au răspuns magii, „Dar nu vă aduceţi aminte de profeţia lui Balaam: „O stea răsare în Iacob şi toiagul de domnie nu se va depărta din Israel?” Acesta este Steaua pe care am urmat-o până acum!”(2)

– „Da… sigur că da. Acea profeţie se referă la Mesia! Preoţii noştri cred că ştiu mai multe despre aceasta! Haideţi să-i întrebăm!” (6) a răspuns un închinător.

Un alt închinător s-a adresa străinilor spunându-le:
– „Ce ştiţi voi despre Mesia? Mesia este al iudeilor. Ce aveţi voi a face cu El?”(5)

– „Prietene”, a răspuns cel mai în vârstă dintre călători, „este adevărat că Mesia, Regele vostru este iudeu; dar El va fi Mântuitorul întregii lumi şi tot pământul se va lumina de slava Lui!”

Dezamăgiţi de ignoranţa închinătorilor iudei, călătorii au plecat din curtea Templului. Venirea lor la Ierusalim a stârnit mare agitaţie. Întrebarea lor ciudată era acum mult discutată. Până şi Irod a auzit în palatul său despre ce discută poporul. Magii din Răsărit, sperând că poate la palat vor găsi răspuns, au căutat să stea de vorbă cu Irod. Alarmat de această veste, Irod a chemat pe toţi preoţii la palat pentru a afla unde anume trebuia să se nască Mesia.

Este ciudat faptul că învăţătorii lui Israel nu ştiau exact unde urma să se nască Mesia şi a fost nevoie ca să cerceteze sulurile. Să fi uitat ei oare povestirea păstorilor? După ce au cercetat profeţiile au spus regelui că Mesia trebuia să se nască în Betleemul lui Iuda.

După plecarea preoţilor, Irod a chemat în taină pe magi şi le-a spus:
– „Fără îndoială că noul rege al iudeilor pe care Îl căutaţi este Mesia pe care Îl aşteaptă iudeii. El trebuie să se nască în Betleemul lui Iuda. Mergeţi voi şi vedeţi locul unde se află, apoi să-mi daţi de veste şi mie ca să merg şi să mă închin înaintea Lui.”

Când magii au ieşit din palatul lui Irod, au zărit din nou Steaua călăuzitoare care i-a condus până la casa unde se afla Isus. Nu au găsit un copil aşezat într-un pătuţ regal. Părinţii lui nu erau oameni bogaţi. Dar în ciuda acestor aparenţe, ei au ştiut că stau în faţa Fiului lui Dumnezeu. Plini de respect au îngenuncheat şi I s-au închinat. Au venit dintr-o ţară bogată ca să se închine înaintea unui copilaş sărac. Darurile lor au onorat pe Isus şi erau o exprimare a închinării lor sincere faţă de El.

„Tot aşa să lumineze şi lumina voastră înaintea oamenilor, ca ei să vadă faptele voastre bune şi să slăvească pe Tatăl vostru care este în ceruri!” Matei 5:16

În întunericul moral şi spiritual al acestei lumi, când împăraţii şi preoţii nu mai ştiu unde poate fi găsit Isus, doar „stelele” – mai pot călăuzi pe călătorii ce caută un Mântuitor. Cu toată cunoştinţa la îndemână, foarte mulţi trăiesc în confuzie şi nu ştiu cum să găsească pe Acela care îi poate salva. „Cei de departe”, conduşi de „stele” au găsit, mergând prin noapte, drumul lor către Regele de curând născut. Această realitate se repetă în fiecare an, când se sărbătoreşte naşterea Domnului. „Cei de aproape”, care au toată cunoştinţa nu se grăbesc să onoreze pe Regele de curând născut, şi „magii din răsărit” vin ca să spele această ruşine!

„Cei înţelepţi vor străluci ca strălucirea stelelor, şi cei ce vor învăţa pe mulţi să umble în neprihănire vor străluci ca stelele în veac şi în veci de veci!” Daniel 12:3

Fiecare dintre noi, „Cei de aproape” putem deveni stele călăuzitoare pentru „Cei care vin de departe” ca să se închine Regelui de curând născut. În noaptea acestei lumi „cei ce vor învăţa pe mulţi să umble în neprihănire, vor străluci ca stelele!” Toţi aceia care devin acum stele călăuzitoare pentru semenii lor vor avea bucuria ca într-o zi – atunci când Regele va veni – să primească o coroană împodobită cu stele.

FII ŞI TU O STEA! (se recită de toţi)

deAndrei Spiridon

Intalnire

intalnire cu...doc
intalnire cu...doc
intalnire cu...doc
43.5 KiB
193 Downloads
Details

INTALNIRE CU MARIA MAGDALENA

Stau resemnata la fereastra casei mele si amintirile imi napadesc sufletul nenorocit…Cativa muritori se duc si vin…Atat si nimic mai mult…
Hoinar printre stele, cautand printre cioburile gandurilor franturi de amintiri, astept zorile…zorile de dincolo de azi si dincolo de maine…
Uneori intunericul imi e cel mai bun prieten, alteori ma face sa ma tem chiar si de mine insami… Ciudat lucru: tu sa-ti fie propriul tau dusman…
De cand El trecut prin Capernaum, in urma cu 2 saptamani, sufletul meu a fost lovit de moarte. Atunci cand m-a privit, cand ochii Lui mari si blanzi S-au atintit asupra mea, toata viata mea mi-a revenit asemenea unui vis urat. M-am rusinat. Mi-am plecat capul sub povara vinovatiei, dar El mi-a zambit atat de suav incat mi-a dat o speranta, speranta iertarii…
Dar n-a trecut mult timp si am pacatuit iarasi. Venise un negustor vestit in orasul meu si, cand a auzit de Maria Magdalena a dorit sa ma cunoasca mai bine. Aceasta a fost tragedia vietii mele!… Nu imi pot explica cum s-a aflat in oras, dar la scurt timp dupa intrarea mea in casa negustorului, preotii cei mai de seama si carturarii eu spart usa si au intrat peste noi. Am ramasa blocata la vederea lor!… Negustorul a incercat sa spuna ceva despre libertaea de alegere, dar ei nici macar nu-l priveau. Mi-au poruncit sa ma imbrac in timp ce cuvinte dintre cele mai josnice la adresa mea imi faceau corpul sa tremure. Un soldat violent m-a luat de brat… si m-au dus la El… la ISUS… As fi preferat sa ma merg la inchisoare, sa fiu omorata cu pietre, dar nu sa-l vad pe El, nu doream sa stie ca sunt asa, nu voiam sa fiu injosita in fata acelui ‘Om’. Ma simteam atat de deznadajduita si atunci cand privirile noastre s-au reintalnit, ochii Lui blanzi nu m-au dojenit, dar m-au determinat sa-mi fie rusine de mine si de reputatia mea. Mi-am spus in acel moment ca ultima mea speranta de iertare murise. Eram sigura ca ma va condamna, ca am va alunga din fata Lui, ca-mi va spune tot felul de cuvinte batjocoritoare, asa cum faceau preotii.
…Dar El… scria… si tacea… La inceput am crezut ca isi preagateste cuvintele pt acuzatie, dar El scria si tacea… Doream sa strig , sa le spun sa-mi dea condamnarea, sa se termine acea tortura psihica apsatoare, fiindca acea asteptare prelungita durea, dar mai mult decat atat , ma durea ca eram in fat Lui si El… tacea…
Intr-un final a zis cu glasul Lui de tunet: “Cine dintre voi este fara pacat sa arce primul cu pitara in ea.” Si toti au plecat… am ramas doar eu si El… M-am asezat in fata Lui in genunchi, I-am sarutat picioarele si, printre suspine, n-am putut spune decat un tremurator:” Multumesc, Doamne pentru tot!” m-am luat de mana si m-a ridicat…
‘Iarta-ma Dumnezeule, promit ca n-am sa mai pacatuiesc!“ M-a privit cu intelegere si din nou acel zambet plin de iertare!…
Atunci am stiut ca nimic nu este mai prejos decat El, nici chiar toata viata mea adunata intr-o sticluta de alabastru. Mi-am spart trecutul la picioarele Lui si chiar daca ceilalti ma condamnau si altii considerau risipa, El a inteles totul… A stiut ca voi incepe o noua viata. Ce trist ca toti se minunau de aprofunzimea parfumului si nu simteau risipa miresmei de viata spre viata!
Nu-mi explic nici acum cum a putut sa ma ierte! De ce acest Isus este asa bun cu mine?! De ce??? Si cum???
Retraiesc acum acea intalnire si ma gandesc ce viitor mi-a oferit… ce speranta… si inima mi se inalta in acorduri de vis, ca o ofranda a dragostei Lui fara de pret… L’am intalnit pe El…

INTALNIRE CU SAMARITEANCA

Plecasem devreme de acasa, insa pasii mei au mai zabovit pe drumul spre fantana… Era un pic trecut de orele amiezii, desi cald nu ma grabeam. Gandurile mele alergau obosite in cautare de raspunsuri. Cautam cu privirea persoane cunoscute, care m’ar fi putut insoti pe drumul acela prafuit si care ar fi putut vorbi cu mine, incercand sa’mi raspunda la intrebarile care rascoleau sufletul meu.
Nici nu stiu cum am ajuns la fantana patriarhului nostru Iacov, insa atentia mi’a fost atrasa de un Om care statea langa ea. Era iudeu. Mi’ar fi placut sa vorbesc cu El, dar m’am rezumat doar la parea ca nu iau in seama prezenta Lui acolo. Mi’am umplut galeata cu apa si m’am intors sa plec… deodata, o voce calda mi’a zis: “Da’Mi sa beau.” Pentru o clipa am vrut sa ma intorc si sa’i dau ceea ce cerea, dar…”Cum Tu iudeu, ceri sa bei de la mine, femeie samariteanca?” Ma simteam bine in postura de a putea oferi ceva, insa unui iudeu?? Probabil ca ii era mult prea sete, de a lasat la o parte orgoliul de fiu al Iudeii si mi’a cerut apa. Mi’a zis apoi ceva ce nu am inteles, dar nedumerirea mea era asa mare incat am continuat sa scot in evidenta faptul ca era in postura in care nu imi putea oferi acea apa vie de care vorbea, neputandu’si sa scoata apa din fantana langa care isi sprijinea trupul obosit de cale si prafuit.
Mi’a promis apoi o apa care se prefacea intr’un izvor pentru cel care o bea, tasnind in viata vesnica. Lasand la o parte aparentele si apropiindu’ma incet de El, mi’am dat seama ca sunt foarte aproape de raspunsul la framantarile meu… Mi’a trezit interesul si dorinta de a bea si eu din apa despre care vorbea, acea apa dupa care tanjisem mereu.
“O, Doamne, da’mi aceasta apa ca sa nu’mi mai fie sete!” Eram asa fericita! Insa parea sa aiba si o conditie pentru a putea ca eu sa beau din apa vietii: sa’l chem pe sotul meu! “Dar eu nu am sot!”, am raspuns bucuroasa ca pot schimba subiectul acesta. Dar ceea ce mi’a spus apoi m’a cutremurat. Simteam cum cineva rascoleste lucrurile ascunse ale inimii mele, amintiri neplacute pe care le pusesem in sertare incuiate cu lacate grele, ca nimeni altcineva sa nu umble acolo, nici chiar eu. Cine este ecesta care indrazneste sa citeaca dosarele ferecate ale trecutului meu? Cum poate Omul acesta sa aminteasca ceva ce eu uitasem sau vroiam sa uit? Un prooroc? Ceea ce a urmat m’a facut sa cred ca era mai mult decat un prooroc si ca nu ii pasa de controversele dintre iudei si samariteni. A incercat sa’mi sfarame prejudecatile pe care le aveam despre iudei. Am simtit cum acest Iudeu imi citea tainele sufletului, dar imi era si prieten; un prieten care te constientizeaza asupra prezentei greselii, dar nu arunca pietre pentru a te acuza.
Mi’a vorbit despre harul care imi putea innoi sufletul. Eram sigura ca am aflat raspunsul la tot ceea ce framanta gandurile mele de ceva vreme si cand a rostit: “Eu, Cel care vorbesc cu tine, sunt Acela.” descoperirea aceasta m’a coplesit. Un singur gand staruia acum in mintea mea: sa ajung cat mai repede sa spun si celor din oras vestea buna.
Ceva in mine s’a schimbat, vedeam totul cu alti ochi… si daca pana atunci fusesem subiectul de barfa al oamenilor, acum eram trambita ce rasuna vestind prezenta Mantuitorului in Sihar. Era o bucurie ce nu o puteam tine doar pentru mine… Uitasem de galeata cu apa, uitasem ca trebuia sa’I dau apa calatorului insetat de la fantana… sa’I dau eu apa?? El fusese cel care se oferise sa’mi dea apa, apa vietii…

INTALNIRE CU NICODIM

Ziua aceea a fost teribil de calda; nici seara caldura dogoritoare a soarelui nu a parasit pamantul. Ma zbateam intre dorinta de a merge sa’L intalnesc pe cel despre care se spunea ca este Cuvantul Vietii si nevoia de a merge intr’un loc unde racoarea imi putea linisti sufletul obosit. Am dat prioritate glasului dintai si am plecat pe furis cand totul era cufundat in tacerea solemna a noptii. Stiam unde se afla… L’am urmarit indelung atatea seri… locul acela linistit, ferit de orice ochi iscoditor, locul acela singuratic in care El isi gasea pacea… Pacea?? El insusi era Pacea… Am urcat cu pasi sovaitori pe dealul adormit al Ierusalimului si L’am gasit… toata mandria mea de fariseu din tata’n fiu s’a spulberat in momentul in care am ajuns in fata Lui. Sentimente pe care pana atunci nu le mai incercasem, ieseau atunci la iveala in sufletul meu. Pace, bucurie, speranta, dorinta de a sta la picioarele Lui si a’L asculta… toate acestea imi aminteau de copilarie. Atunci nu mi’am dat seama din ce cauza, dar acum privind in urma… in dau seama ca aveam in fata mea pe Creatorul Universului, Fiul lui Dumnezeu si eu… eu nu stiam.
Aveam o senzatie ciudata, aflandu’ma in fata Lui, pe care am incercat sa o ascund sub o aparenta de calm si demnitate. Am pus in evidenta darurile pe care le auzisem ca le avea, vrand sa stiu de la El daca este intr’adevar Mesia. Insa El nu a dat raspuns nedumerii mele, ci mi’a dat un sfat: sa ma nasc din nou! Aveam toata istoria ultimilor zeci de ani in spate, chiar si parul meu sustinea asta… Cum sa ma nasc din nou?? Mi’a explicat, iar cand a vazut ca nu inteleg, a folosit vantul ca ilustratie… Mi’am dat seama ca nu aveam nevoie de adierea vantului in seara aceea, ci de adierea Duhului Sfant in viata mea. Niciunde nu am auzit o descriere mai frumoasa si mai completa a lucrarii ce trebuie facuta in viata oamenilor si a planului de mantuire ca in acea noapte pe Muntele Maslinilor. Am plecat de acolo convins ca Omul acela era cu adevarat Mesia…
Intalnirea aceea a adus binecuvantarea in casa mea. Putina vreme am ascuns lucrul acesta, dar cand zilele despre care imi vorbise au venit, am simtit nevoia sa fac si eu ceva… Am incercat sa Ii i’au apararea in fata celor care Il condamnau, sa’L sustin cand toti cei carora le facuse bine Il paraseau… dar am inteles: pentru ca eu sa vad Imparatia cerului El, Mantuitorul meu, trebuia sa moara. Curajul pe care l’am dobandit in urma acestor evenimente mi’a dat puterea sa spun si altora vestea cea buna.
As vrea sa’L intalnesc din nou, dar nu in taina cum am facut’o atunci, ci in vazul tuturor si sa’i multumesc… Si cand ma gandesc ca totul a inceput de la o intalnire, intr’o seara calduroasa pe dealul adormit si singuratic al Ierusalimului.
POEZIE

Dumnezeu mi-a intins mana
si m-a saltat din iarba inrourata
care-mi imbalsama picioarele obosite,
mi-a mangaiat sufletul cu o raza de soare
si mi-a sters lacrima durerii
cu degetele timpului,
mi-a soptit o binecuvantare
si…
mi-a dat drumul.
In loc de salut
mi-a spus:”du-te si nu mai pacatui”
…si zambetul acela,
si inaltarea aceea,
nu le voi uita niciodata!

L-am zarit in multime
imbulzit de lume,
M-am intrebat cine era
si de unde vemea.
Mi s-a spus ca era
un cersetor,un trisor,sau
in cel mai bun caz un invatator
si ca-lurmeaza doar saracii,
bolnavii sau dezechilibratii.
Altii mi-au spus ca e un profet,
un tamaduitor,
dar, ascultandu-L
privindu-L,
am simtit ca e mai mult de-atat,
este un Mantuitor!

L-am intalnit…
Abia soptit, glasul constiintei
inca imi mai spunea ceva,
ma indemna
sa fac iarasi o alegere
care sa fie cea buna,
pentru totdeaua.

VECERNIE

Ramai in viata mea ca un amurg,
Ca sa-mi apui a clipei zvarcoliri,
Sa-mi fii netrecut cand toate curg
Si poate chiar prezentul dintre amintiri.

Ramai in noaptea mea ca o lumina
Cu viscoliri de liniste si cu minuni
Si fa sa-mi bata inima deplina,
Sa prinda ritmurile ingerilor buni.

Cu nici un chip sa nu-ntarzii
La ceasul cand vom frange asteptarea,
Te-astept in rand cu noi sa vii,
Sa fii cu noi vei aprinde zarea.

Ramai aici oricand vei vrea,
E-atat pustiu si gol, vezi bine,
Doar Tu, intrat in viata mea,
Ma poti renaste din ruine.

Fantanile luminii

Fantanile luminii
Sunt dincolo de stele si de soare
Departe, peste munti de nor si de senin.
Din totdeauna
Dumnezeu a fost izvorul, iar noi ne-am adapat din
El mereu
Sperantele si dorul.

La El
Nu-i nici o zi cu noapte de taciune,
Lumina Lui nu lasa urme pe carari.
Cand ti-e aproape
Nu mai poti muri oricum,
Dar nci nu poti trai o viata de namol
Ca orisicine.

Fantanile luminii
Sunt pentru toti, intotdeauna pline.
Nu poti trai in bezna de pacat si-n curcubeu,
Nu poti sluji pe Dumnezeu
Slujindu-te pe tine,
Dar poti decide sa traiesti inseninat
Mereu.

Lumina este El
In fiecare clipa,
Pamantul poate fi uitat ori dogorit de soare,
Dar niciodata El
N-ar parjoli pe cineva,
Ajunge doar ca cineva sa-L vrea
Alaturea de el.

INTALNIRE CU ZACHEU

Am ales sa locuiesc intr’un mare centru comercial, la cativa km de Iordan, la capatul apusean al vaii care se deschidea aici intr’o campie in mijlocul verdetii tropicale, intr’o revarsare de frumuseti. Orasul meu avea o populatie foarte impestritata cu preoti, leviti, slujbasi si soldati romani, straini de tot felul, dar si multi vamesi fiind un punct strategic prin care, cu ocazia sarbatorilor treceau multe caravane in drum spre Ierusalim. Lucram la vama, de fapt eram mai marele celor ce lucrau acolo. Rangul si averea mea erau rasplata pe care conationalii mei o urau si care pentru ei era totuna cu nedreptatea si silnicia. Datorita statutului de vames, a aparentei de trufie si iubire de lume precum si purtarii si faptelor mele nedrepte, eram considerat un mare pacatos.
Cu toate acestea, cand Ioan Botezatorul a iesit la Iordan sa predice, l’am ascultat cu interes si chiar am dorit sincer sa’mi schimb si eu viata. Indemnul lui adresat categoriei de oameni din care si eu faceam parte:” sa nu cereti nimic peste ce v’a fost poruncit sa luati”, a avut un impact profund asupra mintii mele. Studiind Scriptura, m’am convins ca viata mea nu era in ordine nici cu Dumnezeu, nici cu semenii. De curand am auzit multe zvonuri despre Isus, Invatatorul galilean care se poarta cu amabilitate si bunavointa fata de clasele dispretuite si neluate in seama. In mine s’a trezit dorinta dupa o viata mai buna. Inima mea a devenit sensibila la indemnurile dumnezeiesti. Doream cu infocare sa’L vad si eu pe acest Isus, care inviase morti, iertase pacatosi si vindecase bolnavi. In inima mea se ducea o lupta apriga: pe de o parte faptul ca unul din ucenicii Lui era vames imi dadea speranta ca si pentru mine pocainata si schimbarea vietii sunt posibile, iar pe de alta parte ma coplesea teama de a nu fi rau inteles si intampinat cu banuiala si neincredere cand incercam sincer sa’mi indrept greselile.
Cu toate aceste, m’am hotarat sa privesc si eu fata Aceluia ale carui cuvinte au adus speranta in inima mea. Forfota multimii care’L inconjurau pe Isus mi’a atras atentia, dar fiind dezavantajat de mica’mi statura, nu puteam vedea nimic peste capetele oamenilor si nimeni nu voia sa’mi faca loc. Atunci mi’a venit o idee salvatoare: am alergat inainte pe drumul pe unde avea sa treaca si am urcat intr’un smochin ale carui ramuri se intindeau deasupra drumului, asteptand sa’l vad cand va trece. Cand multimea s’a apropiat priveam cu ochi nerabdatori sa disting fata lui Isus. Deodata un grup s’a oprit chiar sub smochin si Cineva mi’a zis: “Da’te jos degraba, caci astazi trebuie sa raman in casa ta!” Am incremenit de uimire! Cuvintele Lui m’au socat, iar ochii Lui pareau ca’mi citesc sufletul. Nici nu stiu cand am cabarat, de bucurie si mergand ca in vis am aratat drumul spre casa mea, nici nu ma gandeam c’o sa”mi arate atata iubire si bunavointa mie, un mare pacatos.
Am dorit atunci sa fac marturisire si o pocainta publica: “Iata Doamne, jumatate din avutia mea o dau saracilor si daca am napastuit pe cineva ii dau inapoi impatrit.” L’am auzit spunand pe un ton melodios: ” Astazi a intrat mantuire in casa aceasta!” Eu nu L’am primit pe Isus doar ca pe un oaspete trecator in casa mea, ci ca pe Cineva care ramane in templu sufletului meu. De atunci incoace am fost si sunt un om fericit… fiindca l’am intalnit si primit pe Isus!

deAndrei Spiridon

Nasterea Lui Isus

Craciun_2005.doc
Craciun_2005.doc
Craciun_2005_2.doc
119.5 KiB
82 Downloads
Details

Introducere
Într-un restaurant, două doamne „se cinsteau” cu o masă bogată. Când au fost întrebate cu ce ocazie fac acest lucru, au răspuns: „Aniversăm ziua de naştere a bebeluşului!” Pentru că nu era nici un bebeluş în preajmă, curiosul a întrebat: „Dar unde este bebeluşul?” Mama a răspuns: „O, l-am lăsat la o mătuşă…” Exact aşa sărbătoresc cei mai mulţi oameni de pe pământ „Crăciunul”, ceea ce ei numesc „Naşterea Mântuitorului”: mănâncă, beau, petrec, fac daruri, dar Cel sărbătorit nu este cu ei…

Foarte multe popoare sărbătoresc astăzi acest eveniment aglomerat cu o mulţime de adaosuri care nu au existat de la început. Aceste adăugiri au deteriorat foarte mult semnificaţia pe care sărbătorirea naşterii Mântuitorului ar trebui s-o aibă pentru oameni. Cu sute de ani în urmă, în 1644, Parlamentul Angliei a fost silit să interzică prin legi foarte drastice această sărbătoare şi orice fel de manifestare care să amintească despre acest eveniment. Perioada crăciunului devenise cea mai ruşinoasă perioadă a anului din cauza beţiilor, actelor de vandalism şi de imoralitate la care oamenii se dedau cu ocazia petrecerilor. Situaţia de azi nu este mult diferită…

Cuvântul Crăciun nu există în Biblie şi nicăieri în Biblie nu se spune să ţinem o sărbătoare cu acest nume, cu alte cuvinte, Dumnezeu nu porunceşte o astfel de sărbătoare.
Abia după ce creştinismul a fost acceptat de imperiul roman (în prima jumătate a sec. IV), a fost decretat de către mai marii religioşi ai vremii ca biserica să sărbătorească naşterea Domnului.

Cum s-a ajuns totuşi la această dată de 25 decembrie? Sărbătorile Saturnalia erau, la un moment dat, cele mai de seamă sărbători la romani… Sărbătorile de iarnă erau foarte populare în antichitate. Cea mai mare sectă religioasă păgână care a stimulat celebrarea zilei de 25 decembrie ca sărbătoare în întreaga lume romană şi greacă a fost închinarea păgână adusă soarelui, mitraismul. Această sărbătoare de iarnă a fost numită „Naşterea” – „Naşterea Soarelui”.(În această perioadă a iernii, soarele atinge punctul său cel mai de jos în emisfera sudică (australă) şi apoi începe mişcarea sa treptată către nord – asemenea unei ridicări. Acest fenomen a fost numit naşterea soarelui şi era sărbătorit în această perioadă. Închinarea la soare (Tamuz la acadieni, Baal la sidonieni) şi închinarea cu faţa spre răsărit sunt neplăcute lui Dumnezeu – De.4:19;2 Împ.23:5,11; Ez.8:13-16.

Romanii, în timpul Saturnaliei, împodobeau bradul cu boabe roşii… Astăzi, boabele s-au transformat în globuri iar între altele, se foloseşte beteala (argintie sau aurie). Iată un pasaj interesant din Biblie: Ier.10:3,4!!! „Căci obiceiurile popoarelor sunt deşarte… taie un lemn din pădure, îl lucrează cu securea, îl împodobesc cu argint şi cu aur…”

Ziua de Ignat, numită şi Ignatul porcilor, este o sărbătoare care cade în 20 decembrie: este ziua în care a fost rânduită datina tăierii porcului de Crăciun.
Obârşia păgână a sacrificării porcului este evidentă. În Egiptul antic, porcul era adus ca jertfă zeului Osiris, iar in Grecia antică un ritual similar se săvârşea în cinstea zeiţei Demeter. Ceremoniile sacrificiale din lumea antică corespundeau întotdeauna cu perioadele de înnoire a timpului calendaristic. Prinderea şi înjunghierea porcului în ziua de Ignat, pârlirea părului, jupuirea şi tăierea cărnii păstrează până azi urme ale unor elemente de ritual păgân, a căror semnificaţie însă s-a pierdut.

În acest peisaj confuz şi amestecat ce loc are Mântuitorul nostru? E clar că trebuie să ne retragem în liniştea sufletului nostru şi să ne întrebăm cu seriozitate: Ce reprezintă naşterea lui Isus pentru mine? Ce înseamnă viaţa Lui pentru mine? Ce trebuie să înţeleg prin faptul că El este Mântuitorul meu! Isus doreşte să se nască în inima fiecăruia din noi şi nu doar atât! Dacă nouă ne-ar plăcea ca Isus să rămână veşnic un Prunc ce nu ştie să vorbească şi să scrie, Lui nu I-ar plăcea! El vrea să se nască şi SĂ CREASCĂ. El trebuie s ajungă chiar Domn pe tronul inimii noastre!

Astăzi vrem să ştim că El S-a născut în inima noastră. Şi dacă S-a născut cu adevărat, haideţi să serbăm această naştere. Nu în Betleem, ci acum şi aici, în inima noastră. Şi apoi să-L lăsăm să crească, şi să devină DOMNUL Isus, Împărat şi Dumnezeu! Amin!

I. M A R I A Ş I I O S I F

Luca 1,30-38
30 Îngerul i-a zis: „Nu te teme, Marie; căci ai căpătat îndurare înaintea lui Dumnezeu. Şi iată că vei rămâne însărcinată, şi vei naşte un fiu, căruia îi vei pune numele Isus. El va fi mare, şi va fi chemat Fiul Celui Prea Înalt; şi Domnul Dumnezeu îi va da scaunul de domnie al tatălui Său David. Va împărăţi peste casa lui Iacov în veci, şi Împărăţia Lui nu va avea sfârşit. Maria a zis: „Iată, roaba Domnului; facă-mi-se după cuvintele tale! Şi îngerul a plecat de la ea.
Matei 1,19-21
Iosif, bărbatul ei, era un om neprihănit şi nu voia s-o facă de ruşine înaintea lumii; de aceea şi-a pus în gând s-o lase pe ascuns. Dar pe când se gândea el la aceste lucruri, i s-a arătat în vis un înger al Domnului şi i-a zis: „Iosife, fiul lui David, nu te teme să iei la tine pe Maria, nevastă-ta, căci ce s-a zămislit în ea este de la Duhul Sfânt. Ea va naşte un Fiu şi-i vei pune numele Isus pentru că El va mântui pe poporul Lui de păcatele sale.

În fiinţa omului există două armate care se războiesc: sentimentele şi gândurile, sau, cu alte cuvinte inima şi mintea. Deşi mintea trebuie să controleze foarte bine sentimentele ca să n-o ia razna, atunci când nu este ea însăşi controlată de Duhul lui Dumnezeu, şi nu se alimentează din Cuvântul lui Dumnezeu, mintea este o călăuză nesigură. Uneori inima se dovedeşte a fi mai în măsură să emită nişte semnalele de care avem nevoie cu toţii.

Când aude de Dumnezeu, mintea omului se dovedeşte adesea refractară: nu-i place să audă de lucrurile spirituale; are ea nişte argumente pe care îşi sprijină judecata şi deciziile… şi pentru că nu-i place ce spune inima, se hotărăşte s-o lase pe ascuns… adică să nu ţină seama prea mult de ce spune, de ce simte…

Cu inima însă e altă poveste. Deşi raţiunea a hotărât că, de exemplu, originea omului poate fi pe undeva îndărăt cu milioane de ani, după o evoluţie în ceaţă – de la o moleculă primară până la un biped declarat de ştiinţă strămoşul omului, inima are şi ea gândurile ei: „Nu se poate!… viaţa e ceva atât de complex, atât de frumos, atât de neînţeles! Orice lucru, spune ea, este supus legilor descompunerii şi ale degradării! Trebuie să intervină o forţă dinafară ca să aibă loc un proces evolutiv. Întâmplarea nu duce niciodată la progres.”

Între raţiune şi simţire se duce adesea o luptă crâncenă. Victime sunt şi de o parte şi de alta! Trebuie să cadă pe frontul de luptă mulţimi de sentimente şi mulţimi de gânduri, până ce se va decide soarta: cine va birui?

În fine, după intervenţiile Providenţei şi de o parte şi de alta, decizia este luată: Inima spune prima: „De acord! Am înţeles! Facă-mi-se după cuvântul tău!” Mintea, spune şi ea la fel, dar numai după ce a stat de vorbă cu acea străfulgerare îngerească ce a venit să-i explice: „Nu te teme să accepţi intuiţia inimii în acest caz! Ceea ce se zămisleşte în adâncul gândurilor şi al fiinţei tale este de la Duhul Sfânt!”

Atunci, o pace deplină se instalează în fiinţa omului! Primirea adevărului şi acceptarea voinţei divine în viaţa lui, duce la echilibru şi la bucurie.

Dragi prieteni! Ce se petrece în sufletul vostru când auziţi astăzi, poate a suta oară despre Dumnezeu şi despre Fiul Său care S-a născut în ieslea din Betleem? Este pace? Este linişte? Nu existe nici o umbră de conflict între ce spune mintea şi ce spune inima?

Poate că venind astăzi mai aproape de Betleem, vom găsi lumina şi vocea blândă a îngerului care ne va spune tuturor: Nu vă temeţi! Ceea ce se zămisleşte în inimă şi în gândurile voastre astăzi, este de la Duhul Sfânt! Nu vă temeţi să-L luaţi la voi pe Isus, căci El vine la voi plin de Duhul Sfânt şi se naşte pentru mântuirea voastră.
Emanuel
S-a născut Emanuel,
Emanuel…
O lume de-ntuneric
a fost străfulgerată de iubire…
Emanuel, Emanuel
un gând de umilinţă
şi-o rază de speranţă
întru fericire!
S-a născut Emanuel!
O lume plină de-nşelare
a fost adusă faţă-n faţă
cu marele si sfântul Adevăr!
La cumpăna Lui
inima mea,
inima Ta
de care parte se-nclină?
O lume plină
de iubire şi frumos
înseamnă mai întâi
o inimă
în care S-a născut Hristos

II. I E S L E A

Luca 2,6
Pe când erau ei acolo, s-a împlinit vremea când trebuia să nască Maria. Şi a născut pe fiul ei, cel întâi născut, L-a înfăşat în scutece şi L-a culcat într-o iesle, pentru că în casa de poposire nu era loc pentru ei.

Înainte de naşterea Mântuitorului are loc adesea o deplasare, o călătorie undeva, departe de locul obişnuit al vieţii de fiecare zi. Viaţa este atât de trepidantă, aglomerată cu fel de fel de lucruri, şi mai bune şi mai puţin bune, unele importante altele mai puţin importante dar obligatorii; oricum, ne plângem cu toţii de lipsa de timp. Nici să priveşti o floare nu mai este timp, nici cerul înstelat sau senin!… Poate şi pomii înfloresc în Mai atât de grăbiţi, încât abia dacă le simţim aroma… Când liliacul înfloreşte nici nu băgăm de seamă… Doar atât întrebăm, cu regret: „Gata? S-a ofilit?”

Pentru a pătrunde lumea spirituală, pentru a putea observa în tihnă lucrurile cu adevărat de valoare veşnică, e necesar să ne sustragem din iureşul cotidian. Isus nu se poate naşte în inima omului grăbit, în viaţa omului ocupat până peste cap cu cele materiale… Departe, aproape de natură, aproape de cer, vin îngerii în suflet şi cântă aşa de frumos despre o veste nemaiauzită: S-a născut Isus în inima ta! O, de câte ori oamenii L-au primit pe Isus departe de casă, departe de atmosfera îngheţată din patrie, unde rareori se mai schimbă câte ceva… În altă ţară, în alt oraş, la lucru cu un coleg credincios, poate chiar în război, undeva într-un Betleem depărtat… Ce minunat! S-a născut Isus!

E minunat! Chiar dacă S-a născut într-un grajd! Chiar dacă nu i-ai oferit camera din faţă a inimii tale, acolo unde aveai lucrurile importante, prietenii, cunoştinţele, (doar nu aveai cum să-i alungi pe toţi aceştia afară, nu?) Acum e foarte bine că ai fost primitor de oaspeţi, şi nu L-ai trimis pe câmp… Grajdul inimii!… Sau nu cumva… acest grajd e chiar toată inima ta, în care nu s-a mai făcut curat de mult timp, acest staul în care miroase urât şi e rece… Nu e rece? E şi cald uneori? Da, dar căldura asta care vine de la poftele firii tale pământeşti şi care se amestecă cu mirosul atâtor plăceri egoiste poate fi acea căldură primitoare şi plăcută pentru un Prunc ca Isus?

Dar, în fine, nu aveai alt loc unde să-L primeşti. Şi El a venit. Acolo S-a născut, şi a făcut-o cu bună ştiinţă, pentru că El vrea să facă curat! Nimeni altul nu poate face lucrul acesta. Numele lui Isus înseamnă „salvare”. Îngerul a spus: „Îi vei pune numele Isus, pentru că El va mântui pe poporul Său de păcatele sale.” El vrea să arunce afară tot ce nu e bun şi frumos, tot ce miroase neplăcut în viaţa ta. În schimb, El aşază în inima ta lumina şi sfinţenia Sa, neprihănirea şi nobleţea de caracter.

Dragi prieteni! Dacă Isus S-a născut deja în inima voastră, lăsaţi-L să facă curat! Nu-L opriţi !
Ajutaţi-L în această lucrare minunată! Dintr-un grajd El poate să facă un palat! Dintr-o viaţă fără valoare El poate să facă nestemate pentru tezaurul cerului!

Acest staul
Acest staul este sufletul meu
întunecat
şi mirosind a murdărie
cu zidul spart
şi plin de igrasie
cu boii nesătui
mugind de vânturile reci
ce vin şi trec
prin podul afumat
şi plin de lilieci…
Acest staul
necurăţit de ani
acest neprimitor sălaş
adesea vizitat de şobolani
în care spiritele lui Satan se zbat
e locu-n care S-a născut Hristos
sa facă El lumină şi curat,
sufletul meu, nespus de păcătos…

III.PĂSTORII şi MAGII

Luca 1,8-20
În ţinutul acela erau nişte păstori care făceau de strajă în jurul turmei lor. Şi iată că un înger al Domnului s-a înfăţişat înaintea lor şi slava Domnului a strălucit împrejurul lor. Ei s-au înfricoşat foarte tare dar îngerul le-a zis: „Nu vă temeţi! Astăzi în cetatea lui David vi s-a născut în Mântuitor care este Hristos Domnul! Iată semnul după care-L veţi cunoaşte: Veţi găsi un prunc înfăşat în scutece şi culcat într-o iesle. Şi deodată împreună cu îngerul s-a unit o mulţime de oaste cerească lăudând pe Dumnezeu şi zicând: „Slavă lui Dumnezeu în locurile prea înalte şi pace pe pământ între oamenii plăcuţi Lui!”
Păstorii s-au dus în grabă şi au găsit pe Iosif şi pe Maria şi pruncul culcat în iesle. După ce L-au văzut, au istorisit ce li se spusese despre Prunc. Şi toţi cei ce i-au auzit s-au mirat de ce au spus păstorii. Maria păstra toate aceste cuvinte în inima ei. Şi păstorii s-au întors SLĂVIND ŞI LĂUDÂND PE DUMNEZEU pentru ce auziseră şi văzuseră.”

Matei 2,1-12
După ce S-a născut Isus în Betleemul din Iudeea, în zilele împăratului Irod, iată că nişte magi au venit din Răsărit la Ierusalim. Şi iată că steaua pe care o văzuseră în Răsărit mergea înaintea lor, până ce a venit şi s-a oprit deasupra locului unde era Pruncul. Au intrat în casă, au văzut Pruncul şi pe mama Lui, s-au aruncat cu faţa la pământ şi I s-au închinat! Apoi şi-au deschis vistieriile şi i-au adus daruri: aur, tămâie, şi smirnă.

Păstorii erau cei care aşteptau, cei care făceau de strajă, noaptea… Cei care plângeau şi se rugau pentru naşterea lui Mesia în inima unui prieten drag. O, de câte ori şi dvs v-aţi întrebat: de ce oare prietenul meu, fratele meu, sora mea sau tatăl sau mama mea, sau copilul meu – nu se decide pentru Hristos? Cunoaşte atâtea lucruri din Scriptură! A auzit atâtea chemări!… M-am rugat de atâta timp ca să se întoarcă şi să se hotărască pentru viaţa veşnică! De ce nu se naşte Isus în inima Lui?

Sau poate tu însuţi, cel care asculţi aceste cuvinte ai fraţi şi surori, părinţi sau copii care se roagă pentru tine! De ce oare nu se naşte Isus în inima ta? Ce anume ocupă locul cuvenit Lui din inima ta? Sunt lucruri mai importante? Sunt persoane mai importante?

Şi, într-o zi, răsare o lumină nemaivăzută! Se aude un cântec sublim! Nu vă temeţi! Astăzi, undeva, într-o iesle, se naşte Isus Hristos! Cei care au aşteptat, s-au rugat şi au sperat, aud vestea şi vin să vadă minunea! Cuvinte de laudă şi mulţumire se revarsă de pe buzele lor! Mulţumim lui Dumnezeu! S-a petrecut minunea pe care o aşteptam demult! Bucuria care are originea în inima lui Dumnezeu
pătrunde inimile lor şi se revarsă în cântec.

Şi nu numai aceşti prieteni şi rude se bucură de naşterea lui Isus… Oamenii de departe, străinii, aud şi văd această schimbare. Tocmai din Răsăritul vieţii lor aud şi vor să vadă… De aceea vin aproape, şi constată cu uimire că cel care altădată era egoist, rău şi răzbunător, a devenit prin Harul lui Hristos altruist, plin de bunătate şi dragoste. Cel care era spaima satului sau bătăuşul de care se temea toată puşcăria este acum un om blând şi amabil. Cel care nu a avut puterea să se lase de robia tutunului sau a altor vicii, stă acum ca şi demonizatul din Gadara „îmbrăcat şi întreg la minte” la picioarele lui Isus.

Dragi prieteni! Când auziţi şi vedeţi minunea naşterii lui Isus în inima cuiva, nu ezitaţi să vă deschideţi
vistieria inimii voastre ca să-I aduceţi în dar aurul cuvintelor cele mai alese, tămâia şi smirna frumos mirositoare ale închinării. „Slavă lui Dumnezeu în locurile preaînalte şi pace pe pământ între oamenii plăcuţi Lui!”

Mai sunt păstori?
Şi au venit păstorii să se-nchine
căci Te-au iubit şi Te-au primit
şi au ştiut ca numai lângă Tine
Isuse, pacea lor e de găsit!
Şi Ti-au adus în sfântă adorare
o inimă de bucurie plină
cu spirit pregătit de sărbătoare
şi de privirea mieilor, blajina…
Miros de pace si de libertate,
arome de păduri si munţi şi ape,
Tu Doamne Te-ai descoperit în toate
şi-n toate
Tu le-ai fost mereu aproape!
Mai sunt păstori cu inima fierbinte?
Mai sunt şi astăzi inimi doritoare?
Isus mai are încă daruri sfinte
de viaţă şi de pace salvatoare!

Deschide-ţi poarta, Betleeme!
Deschide-ţi poarta de lumină,
să intre-n staul înţelepţii,
să-aducă daruri,
să se-nchine,
conduşi de Steaua dimineţii…
Lumina din lumina-ti sfântă
împarte-ne la fiecare
căci n-am găsit in noaptea lumii
înţelepciunea salvatoare…
Azi ne căim
ca din pruncie am preţuit
comori deşarte,
şi-am alergat fără de ţintă
şi am băut din puţuri sparte…
In pragu-nţelepciunii Tale
floarea iubirii se desface;
Decât savanţi in bezna lumii
mai bine înţelepţi în adevăr şi pace!
IV. I R O D

Matei 2,3.16.
Când a auzit Împăratul Irod acest lucru s-a tulburat mult şi tot Ierusalimul s-a tulburat împreună cu el… A adunat pe toţi preoţii cei mai de seamă şi pe cărturarii norodului şi a căutat să afle de la ei unde trebuia să se nască Hristosul. Apoi când a văzut că fusese înşelat de magi, s-a mâniat foarte tare şi a trimis să omoare pe toţi pruncii de parte bărbătească de la doi ani în jos, care erau în Betleem şi în toate împrejurimile lui, potrivit cu vremea pe care o aflase întocmai de la magi.

Ce crud este acest Împărat! Să omoare nişte copii nevinovaţi!… Cum de a fost posibil aşa ceva? Motivul? Teama de a nu-şi pierde tronul!

Ca să accepţi pe Isus să se nască în inima ta înseamnă să-L primeşti aşa cum este, adică Domn, Împărat şi Dumnezeu. Primirea lui ca Domn înseamnă subordonarea voinţei, a planurilor, a idealurilor şi a întregii vieţi. Sigur că e necesar să vorbim aici despre faptul că abdicarea de la voinţa proprie înseamnă renunţarea la tot ce este RĂU, iar primirea voinţei divine înseamnă re-orientarea vieţii pe cărările binelui şi ale dreptăţii. Când Dumnezeu ne cere să-i predăm inima şi voinţă noastră şi noi spunem rugăciunea „facă-se voia Ta”, asta nu înseamnă depersonalizare sau negarea extremă de sine, ci înseamnă identificarea totală cu voinţa divină. Firea noastră pofteşte ce este rău şi urmând această cale a păcatului soarta noastră va fi distrugerea. Dar Dumnezeu este Tatăl nostru şi doreşte binele nostru veşnic, chiar dacă noi nu ştim lucrul acesta, chiar dacă noi nu simţim de la început.

Când aude de naşterea lui Hristos în inimă, EUL începe să tremure de frică. Se teme de detronare!
Se tulbură, şi pentru că se tulbură el, împreună cu el se tulbură tot Ierusalimul fiinţei umane. Este un veritabil cutremur care se produce la vestea naşterii lui Isus. Lupta aceasta cuprinde întreaga fiinţă umană: ce să fac cu Isus? Dacă este Domn, va trebui să stea pe tron… Or, în inimă nu este decât un singur tron! Să abdic eu în faţa Domnului de curând născut? Niciodată! Şi, pentru că nu vrea să abdice, face planuri ucigătoare: pregăteşte armata de argumente, mai mult sau mai puţin diplomatice, şi o trimite să omoare toate ideile spirituale care s-au născut în ultima vreme…

Sărmane Irod! Sărmanule EU care nu vezi decât privilegiile vremelnice şi care nu eşti în stare să lupţi pentru adevăratele tale interese! Cum de nu vezi tu că Împăratul de curând născut n-are de a face cu poziţia ta, cu drepturile şi obligaţiile tale? El are tronul Lui, are Împărăţia Lui! Împărăţia Lui nu este din lumea aceasta! Dacă ar fi fost din lumea aceasta, El nu s-ar fi născut într-un staul, ci într-un palat, în capitala Regatului, pe perne de puf şi cu mare strălucire! El ar fi întărit domnia ta, ţi-ar fi pus împărăţia pe temelii veşnice şi ai fi fost mântuit prin intervenţia Lui! Dar acum, pentru că ai vrut să-L omori, pentru că ai acţionat în sensul acesta, chiar dacă nu ţi-au fost împlinite planurile diabolice, şansa ta a trecut… Ai pierdut totul: Şi tronul acesta pământesc, şi mântuirea sufletului tău!

Dar nu! Poate nu! Poate mai este o şansă. Poate de aceea astăzi, aici, am venit la Betleem, ca să ne închinăm înaintea Împăratului de curând născut! Am venit să ne mărturisim păcatul ignoranţei şi al ne-acceptării domniei lui Isus. Am venit să căpătăm iertarea. Am venit să primim harul şi puterea de a trăi o viaţă nouă. Am venit să spunem: Doamne, facă-se voia Ta precum în cer şi pe pământ! Vie Împărăţia Ta în inimile noastre! Umple Tu Doamne inima şi gândurile noastre! Alungă de pe tron egoismul acesta tiran şi absurd! Alungă tot ce e rău din Împărăţia fiinţei noastre! Îţi predăm tronul inimii, Doamne Isuse, şi nu mai pleca de la noi! Ne iartă greşelile noastre aşa cum suntem dispuşi să iertăm şi noi şi ajută-ne să iertăm şi noi cum eşti dispus să ne ierţi Tu! Pâinea noastră cea de toate zilele dă-ne-o nouă astăzi şi hrăneşte sufletele noastre cu dragostea Ta! Nu ne lăsa să cădem în ispită căci a Ta este puterea şi domnia şi slava în veci. Amin
Răsărit şi apus
Când soarele răsare, lumina lui pătrunde
Si schimbă faţa nopţii pe-un zâmbet de copil…
De legea-aceasta nimeni nu are-a se ascunde,
Un împărat sa fie, sau slujitor umil…
Pustia nopţii noastre a fost atunci străpunsă
Când înfăşata-n slavă, lumina a ţâşnit,
Din Betleem spre lume, o taină nepătrunsă,
O taină a iubirii şi fără de sfârşit!”
Iubirea când se-arată cu faţa-i de lumină,
E ca şi când prin gheţuri o raza-a răsărit,
Ca să topească răul cu unda ei blajină,
Căci noaptea pentru nimeni nu este de dorit…
Si totuşi cum dispare la orizont lumina,
Fiarele pădurii încep a se trezi;
In beznă toţi irozii îşi sapă vizuina
Ca sa-şi ascundă-n tihnă… fiara inimii…
O, cat de nepătrunsă e-a sufletului noapte,
În ale cărei peşteri nu intră nici o stea,
Urechi ce n-au s-audă nici tainicele şoapte
Nici trâmbiţa din urma care-a-nceput deja!
Soldaţii sunt şi astăzi trimişi cu o porunca
N-au voie sa gândească, n-au milă de-mpărţit,
Pentru un ban de aur, dreptatea o aruncă,
Când soarele răsare, in ei… a asfinţit!
Lumina nu pătrunde pe uşa încuiată!
Zăvoare nu deschide, şi nici nu sfarmă stânci!
Cum oare sa mai bată o inimă de piatră
Înmormântată-n groapa păcatelor adânci??
Afară-i încă noapte şi-au adormit drumeţii…
Pe cerul nostru însă a răsărit o stea;
Ea luminează drumul spre zorii dimineţii;
Treziţi-vă şi mergeţi la staul după ea

Crăciunul

Este Crăciunul o sărbătoare creştină?

Crăciunul a fost stabilit ca sărbătoare oficială în anul 325 de un împărat păgân, creştinat pe patul de moarte, Constantin cel Mare, fixându-se ziua de 25 decembrie. In anul 354, Liberius, episcopul Romei, a reconfirmat oficial aceeaşi dată pentru sărbătoarea Naşterii Domnului.

Dar de ce abia in secolul IV a fost reglementată sărbătorirea acestui mare eveniment? Oare primii creştini nu ştiau când s-a născut Mântuitorul? Ideea este că Mântuitorul n-a poruncit sărbătorirea acestui eveniment.

Chiar dacă dorinţa de a sărbători Crăciunul este o dorinţă poate bună în sine, originea sărbătorii este păgână: la romani, sfarsitul lunii decembrie coincidea cu serbarile date in cinstea zeului Saturn, numite saturnalii. Acestea reprezentau o forma de venerare a soarelui, a luminii ce biruia intunericul – obicei adus din Orient, mai precis din Siria. Unii episcopi au propus ca Nasterea Domnului sa se sarbatoreasca tot in aceeasi perioada (17 – 24 decembrie), în ideea unirii politice dintre creştini şi păgâni insa obiceiul nu s-a generalizat pana in veacul al IV-lea al erei crestine, nestiindu-se cu siguranta care ar trebui sa fie data corecta. Uneori, Craciunul era sarbatorit in septembrie, alteori in martie. Chiar dupa fixarea datei de 25 decembrie, a mai trecut inca destul de multa vreme pana ce aceasta sa fie adoptata de toti crestinii.

Datorita diferentelor calendaristice (stil nou si stil vechi), o buna parte dintre ortodocsi au serbat multa vreme Craciunul in luna ianuarie. Chiar si in zilele noasre, rusii au pastrat acest obicei.

In tarile Europei occidentale, protestantii au interzis in anumite epoci serbarea Craciunului si cultul sfintilor. De exemplu, Oliver Cromwell a interzis in Anglia aceasta sarbatoare intre anii 1649 si 1660. Abia in secolul XIX, Craciunul a devenit cu adevarat o serbare populara. In 1834, cartea lui Charles Dickens, Un colind de Craciun, aparuta cu o saptamana inaintea acestei sarbatori, a cunoscut un mare succes. Deja, Craciunul castigase o popularitate uriasa. In Statele Unite, Alabama a fost primul stat care a declarat Craciunul sarbatoare legala, in 1836.

Cel mai celebru personaj legat de aceasta sarbatoare este, fara indoiala, Mos Craciun. Trebuie sa stiti ca si el a aparut, in forma in care il cunoastem noi astazi, tot prin secolul XIX. Mos Craciun arata ca un batran bun si bland, cu barba alba, care aduce daruri copiilor cuminti. Figura sa a fost inspirata de aceea a lui Mos Nicolae, si chiar numele sau american, Santa Claus, este pronuntia engleza a numelui danez al Sfantului Nicolae: Sinter Klaas. Britanicii ii spun Father Christmas, iar francezii il numesc Pere Noel. Este interesant sa mentionam ca la noi in tara, in timpul regimului comunist, Mos Craciun a devenit „Mos Gerila” si s-a incercat desprinderea sa de sarbatoarea crestina a Craciunului.

Obiceiul de a se impodobi bradul este de data relativ recenta si provine din tarile germanice. Acesta isi are obarsia in vechile credinte pagane, care spuneau ca bradul vesnic verde este un simbol al vietii. De exemplu, egiptenii din Antichitate isi decorau casele cu frunze de palmier in cea mai scurta zi a anului, in luna decembrie. Romanii faceau la fel in timpul saturnaliilor, folosind ramuri de brad, iar preotii druizi impodobeau stejarii cu mere aurii. Obiceiul crestin al impodobirii bradului a fost atestat intaia oara in Lituania, in 1510, desi se spune ca Martin Luther a fost primul care a impodobit un brad de Craciun cu lumanari aprinse, pentru a le arata copiilor cum stralucesc stelele in noptile foarte frumoase.

In America, obiceiul pomului de Crăciun a fost introdus de colonistii germani, in secolul XIX. In Anglia, printul Albert, care era de origine germana, sotul reginei Victoria, a impodobit primul brad de Craciun la castelul Windsor. Obiceiul a fost preluat apoi de englezi si raspandit nu numai in Marea Britanie, ci si in colonii.

Tradiţia ca purcelul sa se taie cu câteva zile înaintea Crăciunului, mai precis de Ignat, pe 20 decembrie este o tradiţie păgână. Romanii jertfeau porci, dar evreii niciodată pentru că animalul de sacrificat Îl reprezenta pe Isus, Mielul lui Dumnezeu care moare pentru păcatul lumii. Aşadar la crăciun mulţi serbează naşterea Domnului dar jertfesc un porc… În această ciudată amestecătură de tradiţii şi superstiţii cum poate fi prezent Hristos?

1. De ce şi de unde Crăciun?
Într-un restaurant, două doamne „se cinsteau” cu o masă bogată. Când au fost întrebate cu ce ocazie fac acest lucru, au răspuns: „Aniversăm ziua de naştere a bebeluşului!” Pentru că nu era nici un bebeluş în preajmă, curiosul a întrebat: „Dar unde este bebeluşul?” Mama a răspuns: „O, l-am lăsat la o mătuşă…”

Exact aşa sărbătoresc cei mai mulţi oameni de pe pământ „Crăciunul”, ceea ce ei numesc „Naşterea Mântuitorului”: mănâncă, beau, petrec, fac daruri, dar Cel sărbătorit nu este cu ei…

Foarte multe popoare sărbătoresc astăzi acest eveniment aglomerat cu o mulţime de adaosuri care nu au existat de la început. Unele dintre ele s-au generalizat, cum ar fi Moş Crăciun (tradiţie olandeză); bradul de Crăciun (tradiţie germană);

Aceste adăugiri au deteriorat foarte mult semnificaţia pe care sărbătorirea naşterii Mântuitorului ar trebui s-o aibă pentru oameni. Cu sute de ani în urmă, în 1644, Parlamentul Angliei a fost silit să interzică prin legi foarte drastice această sărbătoare şi orice fel de manifestare care să amintească despre acest eveniment. Perioada crăciunului devenise cea mai ruşinoasă perioadă a anului din cauza beţiilor, actelor de vandalism şi de imoralitate la care oamenii se dedau cu ocazia petrecerilor. Situaţia de azi nu este mult diferită…

2. Originea sărbătorii
Cuvântul Crăciun nu există în Biblie şi nicăieri în Biblie nu se spune să ţinem o sărbătoare cu acest nume, cu alte cuvinte, Dumnezeu nu porunceşte o astfel de sărbătoare.
Cărţile de istorie şi chiar Enciclopedia Bisericii Catolice susţin că această sărbătoare nu a existat de la începutul creştinismului:
Abia după ce creştinismul a fost acceptat de imperiul roman (în prima jumătate a sec. IV), a fost decretat de către mai marii religioşi ai vremii ca biserica să sărbătorească naşterea Domnului. (7-2715)

3. Data
Mai târziu, când bisericile din diferite locuri au început să sărbătorească naşterea lui Hristos, au fost mari diferenţe de opinii în ce priveşte data corectă. Biserica Romano-catolică n-a început să sărbătorească ziua de 25 decembrie decât în ultima parte a secolului patru…(4) Până atunci, creştinii ţinuseră această sărbătoare în diferite perioade ale anului: în decembrie, în mai, în aprilie şi, cel mai frecvent, în ianuarie. (7-2714)
Cum s-a ajuns totuşi la această dată de 25 decembrie?

Sărbătorile Saturnalia erau, la un moment dat, cele mai de seamă sărbători la Romani…(1) Sărbătorile de iarnă erau foarte populare în antichitate. „În Roma şi în Grecia păgână, pe vremea barbarilor teutoni, în vremurile străvechi ale civilizaţiei egiptene antice, în stadiul de început al dezvoltării popoarelor din est şi vest, din nord şi sud, perioada solstiţiului de iarnă a fost totdeauna o perioadă de bucurie şi sărbătoare.” (5) Pentru că acest anotimp era atât de iubit, biserica oficială (de stat) (Catolică sau Ortodoxă – depinde de zonă) l-a adoptat ca timp al naşterii lui Hristos. (2)

Cea mai mare sectă religioasă păgână care a stimulat celebrarea zilei de 25 decembrie ca sărbătoare în întreaga lume romană şi greacă a fost închinarea păgână adusă soarelui, mitraismul. Această sărbătoare de iarnă a fost numită „Naşterea” – „Naşterea Soarelui”. (6) (În această perioadă a iernii, soarele atinge punctul său cel mai de jos în emisfera sudică (australă) şi apoi începe mişcarea sa treptată către nord – asemenea unei ridicări. Acest fenomen a fost numit naşterea soarelui şi era sărbătorit în această perioadă.(7-2715))

Pe măsură ce obiceiurile păgâne referitoare la închinarea adusă soarelui erau „creştinizate”, este de înţeles că urma să rezulte confuzie. Unii credeau că Isus era Sol, zeul-soare! Tertulian trebuia să declare că Sol nu era Dumnezeul creştinilor; Augustin a denunţat identificarea eretică a lui Isus cu Sol. Papa Leo I a mustrat aspru dăinuirea închinării adusă soarelui, deoarece nişte creştini, stând chiar în pragul „bazilicii apostolilor”, i-au întors acestuia spatele pentru a se închina soarelui care răsărea. (2) Nu au reuşit însă să abolească această închinare păgână şi au venit cu soluţia închinării cu faţa spre răsărit. Ba chiar au început să construiască clădirile de cult (spre deosebire de cea de mai sus) în aşa fel încât oamenii să se închine cu faţa spre răsărit.

Închinarea la soare (Tamuz la acadieni, Baal la sidonieni) şi închinarea cu faţa spre răsărit sunt neplăcute lui Dumnezeu – De.4:19;2 Împ.23:5,11; Ez.8:13-16.

În Enciclopedia Catolică scrie: Binecunoscuta sărbătoare în cinstea soarelui, Natalis Invicti (Naşterea Neînvinsului Soare) serbată în 25 decembrie, poartă în esenţă responsabilitatea pentru data sărbătorii noastre din luna decembrie.(4) Acest lucru, catolicii l-au făcut şi pentru alte sărbători ale lor. De exemplu: 24 iunie, era o sărbătoare în cinstea lui Baal la druizi (preoţii celţilor în antichitate – mil.1 î.Hr.); ea a devenit sărbătoarea naşterii lui Ioan Botezătorul; 15 august, care era consacrată lui Isis (la egipteni) sau Dianei (la romani), a devenit „adormirea Maicii Domnului” (Sf. Marie Mare); 02 februarie, care era la romani o zi sărbătorită cu torţe şi lumânări în cinstea zeiţei Februa (la greci, în această dată se sărbătorea zeiţa Demetra) a devenit „Intrarea Maicii Domnului în Biserică”).
Tehnica suprapunerii sărbătorilor păgâne cu cele închinate adevăratului Dumnezeu nu a fost inventată de Biserica ortodoxă sau Romano-catolică. Biblia o arată în 1Împ.12:25-33 (Gal.4:8-11).

Ce să facem atunci? Să nu serbăm Crăciunul? Să-i declarăm război? Cred că mult mai bine este ca în fiecare zi a anului să fim mulţumitori lui Dumnezeu pentru naşterea lui Isus Hristos. Să nu aşteptăm luna decembrie ca să ne aducem aminte că prin harul lui Dumnezeu, în Betleem ni s-a născut un Mântuitor care este Hristos Domnul! Dacă alţii o fac, în primul rând o fac din neştiinţă… Dacă se vor pocăi, vor cunoaşte adevărul şi acesta îi va face slobozi. Să păstrăm întotdeauna o inimă bună şi curată înaintea lui Dumnezeu şi atunci vom face ce este plăcut înaintea Lui… E bine să ne amintim despre naşterea Domnului Isus Hristos, chiar s-o sărbătorim dacă dorim. Putem folosi perioada Crăciunului ca un timp de ajutorare sau de evanghelizare a oamenilor, dar să nu socotim aceasta o lege, o poruncă a Bibliei şi să nu osândim pe cei care nu cred în Sărbătorirea Crăciunului.

4. Numele „Crăciun”
Crăciun este creatul lui Dumnezeu (de la creatio), este un cuvânt daco-român. În cărţile de slujbă ortodoxă îi zice Iisus Hristos „născut , iar nu făcut”…(1) Cu alte cuvinte, „creatul” şi Iisus sunt una…
Este greşit să numim pe Hristos cu numele Crăciun. El nu este o „creatură” a lui Dumnezeu, ci Fiul veşnic al lui Dumnezeu – Mi.5:2; Io.1:1; 8:58; Col.1:17.

5. Bradul
Încă din antichitate oamenii s-au închinat la pomi numiţi de ei „sacri” (şi astăzi sunt religii de acest gen atât în lumea primitivă (aşa numită „necivilizată”) cât şi în cea modernă).
Druizii socoteau stejarul drept copac sfânt. Egiptenii aveau palmierul, iar scandinavii şi romanii… ghici ce? – BRADUL!
Există o legendă antică babiloniană care spune că a fost un ciot de copac uscat din care a ieşit un copac care nu s-a mai uscat niciodată; a rămas „veşnic verde”… „ce frunza nu şi-o pierde…” Ciotul uscat reprezenta pe Nimrod (Gen.10:8-12) care murise iar copacul „veşnic verde” arăta că Nimrod s-a reîncarnat în persoana lui Tamuz (care în religia acadienilor (locuitorii uneia din cetăţile stăpânite de Nimrod – Gen.10:10) era zeul-soare, soţul zeiţei Iştar (numiţi de sidonieni (fenicieni) Baal şi Astarteea).

Romanii, în timpul Saturnaliei, împodobeau bradul cu boabe roşii… Astăzi, boabele s-au transformat în globuri iar între altele, se foloseşte beteala (argintie sau aurie). Iată un pasaj interesant din Biblie: Ier.10:3,4!!! „Căci obiceiurile popoarelor sunt deşarte… taie un lemn din pădure, îl lucrează cu securea, îl împodobesc cu argint şi cu aur…”

Atunci să nu mai fac pom de Crăciun? Întreabă pe Dumnezeu şi fă ce crezi că vrea El. Dacă tu crezi că Dumnezeu nu are nimic împotrivă, fă-l, altfel, nu-l face. Un lucru poţi să-l ştii şi să-l crezi: Nu este o poruncă a Bibliei, nu este o lege a lui Dumnezeu aşa că cei care nu ţin acest obicei nu trebuie osândiţi… Apoi este clar că nu trebuie să te închini acestui brad (şi cred că în mod conştient nu este nimeni între noi care s-o facă – dar dacă se va întâmpla că nu vei avea bani sau pur şi simplu vei ajunge în situaţia că nu vei reuşi să-ţi procuri un brad într-un an vei socoti că „acela nu este Crăciun” dacă nu ai brad în casă??? Este nevoie neapărat de „cetina tot verde” ca să-ţi aminteşti că „ţi s-a născut un Mântuitor”? Ce este important pentru tine? Bradul sau Mântuitorul? Vei fi la fel de afectat(ă) în inima ta dacă nu vei avea pe Domnul cu tine în săptămâna Crăciunului cât de afectat eşti că nu ai brad? Atunci cui te închini???

6. Darurile
În folclorul românesc se face o distincţie clară între Moş Nicolae şi Moş Crăciun, cele două personaje având chipuri şi rosturi diferite. Abia în acest ultim secol aceste personaje vor fi deopotrivă înzestrate cu o trăsătură nouă: obiceiul de a face daruri copiilor. În tradiţia populară ziua de 6 decembrie este zi de cinstire a Sfântului Nicolae încă din vremea de demult. Sub influenţa tradiţiilor europene a fost adoptată imaginea unui Moş Nicolae care pune cadouri în cizmuliţele copiilor.

Scandinavii (vikingii) credeau că zeul lor numit Odin, dă daruri speciale celor care se apropiau de bradul lui în timpul sărbătorilor de iarnă. Şi romanii, după cum spune Tertulian aveau practica schimbului de cadouri în timpul Saturnaliei. (2)

Nu-i nimic rău, desigur, în a oferi cadouri altora în vremuri de sărbătoare. În Biblie este întâlnit acest lucru în două prilejuri în care Dumnezeu a lucrat în chip minunat pentru restaurarea poporului Israel – Ne.8:10,12; Es.9:19,22 (Domnul încurajează pe credincioşi să dea daruri pentru slujbele şi lucrările religioase – 1Cr.16:29; Ne.7:70; daruri pentru robii eliberaţi – De.15:13,14; daruri pentru copii – Mat.7:11; daruri din partea fraţilor pentru fraţi nevoiaşi – Rom.15:28). Dărnicia ca trăsătură, ca mod de viaţă este recomandată şi apreciată de Dumnezeu. Nu se găseşte însă în Biblie obligativitatea împărţirii de daruri cu ocazia sărbătorilor în afară de Purim şi aceasta a fost în V.T., pentru evrei. (Între Purim şi Crăciun nu pot fi făcute legături aşa încât să se deducă faptul că trebuie să dăm cadouri de Crăciun. Faptul că sărbătoarea evreiască Purim se ţinea în luna a 12 nu este deloc relevant, deoarece luna a 12-a evreiască nu corespunde cu decembrie ci cu februarie-martie.)

A face o legătură între cadourile care „le aduce Moş Crăciun” şi darurile care au fost date pruncului Isus de către magi în Biblie nu este corect. Magii nu L-au găsit pe Isus în ziua naşterii Sale, aşa cum L-au găsit păstorii în iesle (Lu.2:16) ci ei au găsit „pe Împăratul de curând născut al iudeilor” într-o casă (Mat.2:2,11) – este probabil că pruncul avea cel puţin câteva zile sau săptămâni. În plus, darurile nu şi le-au dat unul altuia, ci le-au lui Isus, lucru care corespunde mai degrabă cu cerinţele biblice de a aduce daruri lui Dumnezeu.

Atunci să nu mai dau daruri copiilor de Crăciun? Situaţia este delicată, nu-i aşa? Cu câtă viclenie a întortocheat cel rău lucrurile aşa încât să-şi atragă slavă şi să hulească pe Dumnezeu… Totuşi, oare nu este mai mare cel ce este în noi decât cel ce este în lume? Cu siguranţă! Oare nu vom fi în stare să ne arătăm dragostea (prin cadouri şi nu numai prin ele) şi să vorbim copiilor noştri încât să înţeleagă că nu este nici un Moş Crăciun, dar că există un Dumnezeu viu şi adevărat care a dat ce a avut mai scump, un dar nespus de mare: pe Fiul Său pentru mântuirea lor? Ba da, cu siguranţă! Atunci să facem lucrul acesta aşa încât copiii noştri să nu se simtă loviţi de o soartă crudă (şi anume că s-au născut într-o casă cu părinţi ce au o credinţă aspră care nu îi lasă să le dea cadouri atunci când toţi ceilalţi copii primesc). Ci să fie convinşi şi fericiţi de dragostea noastră (pe care vom şti să le-o arătăm pentru că Dumnezeu ne învaţă), nu numai de Crăciun ci în tot timpul anului. Şi prin noi să-L afle pe cel născut în Betleem, Mântuitorul.

7. Colindatul
Preotul Dumitru Bălaşa scrie: E vremea colindelor care datează din vremea lui Ler Împăratul (Leru-i ler şi iarăşi ler!) (Galerius cel Bătrân şi Galerius cel Tânăr – 293-311 – împăraţii Daciei). (1) Nu este nici măcar insinuată provenienţa biblică. Sunt unii care fac legătură între colindele de azi şi corul îngeresc care a „cântat” când a fost vestită păstorilor naşterea lui Hristos. De fapt relatarea biblică nu spune că îngerii au cântat ci că „împreună cu îngerul s-a unit o mulţime de oaste cerească, lăudând pe Dumnezeu şi zicând…” – Lu.2:13. Apoi îngerii NU au mers din casă în casă…

Tradiţia colindatului este specific românească. În Europa, cu excepţia zonei sud-estice, acest obicei nu există. (Nu ştiu dacă acest lucru este adevărat. Conform unei alte informaţii, în Anglia au fost introduse colindele după anii 1800 – nu ştiu dacă încă se mai practică…) Deşi profund păgâne, tradiţiile româneşti au fost readaptate, o dată cu încreştinarea populaţiei daco-romane. La est de Europa puţini ştiu că tradiţia colindatului se mai păstrează doar in spaţiul carpato-pontic, cu preponderenţă pe teritoriul României.
Obişnuiţi deja cu colindele vechi, românii nu au ştiut să-şi păstreze şi să exploateze trăsătura aceasta de originalitate. Ba mai mult, au importat ritmuri şi cântece de sărbători, ce nu au de a face cu specificul poporului român. Dacă celelalte popoare europene au timide încercări în domeniul cântecelor religioase de Crăciun, românii se pot mândri cu un adevărat tezaur de colinde şi tradiţii ale Naşterii Domnului. Tradiţia colindatului se mai păstrează în Bulgaria şi Ucraina. Ungurii au preluat-o din Transilvania şi şi-au adaptat-o. Cu toate acestea, numai românii au reuşit să păstreze fondul originar, latin al vechilor „calende”.

Fondul comun al tuturor colindelor este unul păgân, pe care s-au adaptat textele cu conţinut evanghelic. Tradiţii păgâne încreştinate, Calendele erau sărbători romane închinate soarelui. Calende desemnează un obiect rotund, o trimitere directă la discul solar. De aceea colinda se cânta în cerc închis (colindătorii), se făcea în ocol, se împărţeau colaci şi nuci, toate simboluri ale rotundului, ale perfecţiunii. Principala motivaţie a obiceiului era acela de protecţie, mai apoi s-a impus sensul binecuvântării şi cel evanghelic, al Naşterii Domnului.

Sărbătorile de iarnă deschid sezonul colindelor. Obiceiul a devenit un bun prilej de distracţie, mai ales în rândul tinerilor. De Crăciun se încropeşte la repezeală un pseudo-cor şi se porneşte „la colindat”. Băutura, mâncarea şi distracţia sunt pe primul plan. Găştile de petrecăreţi chefuiesc până in zori, fără să cunoască cu adevărat semnificaţia păgână a tradiţiei. Repertoriul nu depăşeşte de obicei două, trei strofe arhicunoscute, melodia fiind ignorată din principiu. Puţini ştiu că obiceiul este unul de binecuvântare, de protecţie şi bună-vestire. Adevărata tradiţie a colindatului devine pe zi ce trece un capitol de folclor, păstrat in fonotecile cercetătorilor. Tragedia cea mai mare este că nici măcar interpreţii de muzică populară nu mai sunt interesaţi în a promova colinde autentice, lăsându-se purtaţi de interese financiare. Iată cum, pe lângă aspectul păgân venit din antichitate, se adaugă un aspect păgân „modern”, mă refer la practicile păcătoase descrise mai sus, care nu au nimic din Duhul Mântuitorului.

A colinda cu cântece păgâne este păcat. Şi tot păcat este a participa la desfrâul care îl săvârşesc grupurile de colindători. Suntem însă trimişi de Domnul Isus Hristos să vestim Evanghelia la orice făptură şi să facem ucenici din toate neamurile, iar Pavel ne învaţă să predicăm Cuvântul la timp şi nelatimp. Domnul Isus ne învaţă să fim înţelepţi ca şerpii şi fără răutate ca porumbeii iar Pavel ne spune să răscumpărăm vremea pentru că zilele sunt rele. Oare nu am putea folosi această ocazie a colindelor pentru a spune altora vestea naşterii Mântuitorului? Dacă Domnul nu vă permite acest lucru, să n-o faceţi! Dar dacă El vă trimite, veţi greşi dacă nu veţi asculta! Iar în ce-i priveşte pe alţii, şi ce fac ei… Dumnezeu este stăpânul lor… – Rom.14:4,5.

8. Porcul (mâncarea)
Am auzit un om spunând: Pentru mine Crăciunul nu-i Crăciun fără porc şi Paştele nu-i Paşti fără carne de miel. O asemenea afirmaţie este greşită. Normal este ca pe primul plan să fie Cel sărbătorit în aceste zile nu mâncarea!
Cum ţi-ar fi să ştii că pentru cel care l-ai invitat la serbarea zilei tale de naştere este mai importantă sarmaua care-i lasă urme de untură la gură decât persoana ta! Ce l-ai chemat să sărbătorească? Sarmaua? Dar dacă inversăm acum rolurile şi tu eşti cel invitat… Cum te comporţi tu la serbarea zilei de naştere a Mântuitorului?
Pregătirile culinare de Paşti şi de Crăciun sunt cele mai laborioase din tot anul. Oamenii ţin cu toată râvna acestea şi neglijează cu totul ascultarea de Dumnezeu.
Acesta este un aspect: să uiţi de Mântuitorul când Îi serbezi naşterea, şi să preţuieşti mai mult ca mântuirea, mâncarea tradiţională…Însă este ceva mai mult decât atât: Nu-i vorba de orice mâncare (cei mai mulţi s-ar socoti jigniţi dacă la o astfel de ocazie le-ai servi peşte sau pui, etc.) ci este un anumit animal care „trebuie” jertfit cu această ocazie…

Ziua de Ignat, numită şi Ignatul porcilor, este o sărbătoare care cade în 20 decembrie: este ziua în care a fost rânduită datina tăierii porcului de Crăciun.
Obârşia păgână a sacrificării porcului este evidentă. În Egiptul antic, porcul era adus ca jertfă zeului Osiris, iar in Grecia antică un ritual similar se săvârşea în cinstea zeiţei Demeter. Ceremoniile sacrificiale din lumea antică corespundeau întotdeauna cu perioadele de înnoire a timpului calendaristic. Prinderea şi înjunghierea porcului în ziua de Ignat, pârlirea părului, jupuirea şi tăierea cărnii păstrează până azi urme ale unor elemente de ritual păgân, a căror semnificaţie însă s-a pierdut.
Ziua Sfântului Ignatie Teoforul – Ignat cum îl ştie orice român dus la biserica – înseamnă sacrificarea porcului care grohăie prin ogradă…
Ansamblul ritual al „tăierii” porcului este încheiat prin masa comună (numită „pomana porcului”) ce se desfăşoară într-o atmosferă solemnă, în linişte, realizându-se, în primul rând, comuniunea spirituală a participanţilor la actul sacrificial înfăptuit.

Ce să facem atunci? Să nu mai mâncăm porc de Crăciun? Întâi de toate, să ne asigurăm că avem o inimă curată înaintea Domnului, că El este Cel mai de preţ pentru noi. Apoi să ştim că Dumnezeu a oprit mâncarea porcului cu desăvârşire ca fiind necurat! Acest lucru este clar specificat în Biblie. Şi apoi, dacă în actul sacrificial levitic, animalul sacrificat Îl reprezenta pe Hristos, ca fiind Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatul lumii, atunci vă imaginaţi ce lucru oribil este asocierea animalului necurat cu simbolurile sfinte care Îl reprezintă pe Hristos!

Dacă socotim Biblia – Cuvântul lui Dumnezeu ca fiind temelia credinţei şi a vieţii noastre de creştini, atunci trebuie să ascultăm de El. Satana a încurcat lucrurile astfel că, pe de o parte, oamenii fac ce Dumnezeu nu a poruncit şi, pe de altă parte nu împlinesc ceea ce Dumnezeu a poruncit!

Dragi prieteni! Isus spunea pe vremuri aceste cuvinte: „Aţi desfiinţat frumos porunca lui Dumnezeu ca să ţineţi datina voastră!” Să nu facem şi noi la fel! Mai bine să cercetăm Cuvântul lui Dumnezeu şi să împlinim cu credincioşie tot ce El ne porunceşte. Iar dacă mai găsim timp şi pentru alte lucruri pe care noi le considerăm bune şi frumoase, să le facem şi pe acelea, dar cu rugăciune şi discernământ!

deAndrei Spiridon

FIUL RISIPITOR

Fiul risipitor.doc
Fiul risipitor.doc
Fiul risipitor.doc
93.5 KiB
99 Downloads
Details

FIUL RISIPITOR

Coconcea T. Octavian

CUPRINS:

  1. Deschidere nr. 9 / 52 Spre Cel din slăvi
  2. Rugăciune
  3. Cor:
  4. Introducere –
  5. Tema I: Cum începe depărtarea –
  6. Cor:
  7. Tema II: O religie cu interdicţii? –
  8. Versuri: Şansa –
  9. Tema III: Ispitele plăcerilor şi bucuriilor trecătoare.
  10. punct instrumental: –
  11. Tema IV: O experienţă schimbată –
  12. Versuri: Acela sau Actorul –
  13. Tema V: Iubirea tatălui: Motivul întoarcerii –
  14. Versuri: Rătăcire –
  15. Cor
  16. Tema VI: O notă discordantă –
  17. Încheiere –
  18. COR Vin acas’
  19. Închidere nr.       70 IC Vin’ la Isus azi, nu’ntârzia
  20. Rugăciune
  21. Postludiu

INTRODUCERE

„Un om avea doi fii. Cel mai tânăr a zis tatălui său: „Tată, dă-mi partea de avere care mi se cuvine”. Şi-a luat partea lui, a plecat într-o ţară depărtată unde a risipit totul, ducând o viaţă destrăbălată…”

Aţi recunoscut desigur şi cunoaşteţi pilda fiului risipitor. Mântuitorul a dorit să ilustreze modul în care Dumnezeu tratează pe aceia care au cunoscut odată iubirea Lui faţă de Tată, dar s-au îndepărtat apoi de El. Bucuros trebuie să fie acel tată privindu-şi copiii cum cresc în casa lui!

Şi noi ne bucurăm de copiii şi tinerii care au plăcerea sa vină aici. Să crească şi să se dezvolte în Biserică. Nu ne îndoim că şi părinţii lor se bucură văzându-i. Dar există totuşi, un dar…Mulţi dintre aceia care au crescut în familii adventiste, mărturisesc că în timpul tinereţii au avut o perioadă când experienţa lor s-a asemănat celei din pilda fiului risipitor. O perioadă în care nu mai doreau să rămână în biserică. Şi au plecat. Au încercat o altă viaţă. Unii s-au întors, alţii nu şi sunt departe. Unii s-au oprit înainte de a face pasul şi n-au mai plecat.

De ce a plecat de acasă fiul risipitor? De ce unii tineri părăsesc biserica şi doresc o altă viaţă străină de principiile sănătoase pe care le-au avut în copilărie? Care sunt motivele plecării? Cel care pleacă este de vină? Posibil! Familia în care a crescut? Se poate! Uni membrii ai bisericii? Nu este exclus! Cu siguranţă că toţi au contribuit. Dar cum şi în ce fel? Iată întrebările la care vom încerca să răspundem în ora aceasta.

TEMA  I

CUM  ÎNCEPE  ÎNDEPĂRTAREA

 

Unul dintre tinerii care au revenit a fost întrebat care au fost motivele pentru care atunci a dorit să plece.

„Am crescut într-o familie de adventişti, a început el. Am învăţat de mic că este bine să fi sincer, cinstit; să te porţi frumos cu cei din jur. Pe atunci, mama avea timp să-mi povestească istorisiri biblice care îmi plăceau şi mă atrăgeau. Când am mai crescut, le citeam chiar eu din Biblie. Timpul trecea încet-încet. Aveam un prieten cu care îmi petreceam timpul liber. Dar el nu gândea ca mine şi încerca să mă convingă să fac şi eu ca el, că doar aşa face toată lumea…”

Am mers odată cu el şi cu alţi băieţi la căpşuni în grădina unui vecin. Apoi, un băiat mai mare ne-a zis să încercăm şi noi ţigara pe care a aprins-o… Apoi, altele şi altele… Îmi părea foarte bine că părinţii sunt foarte buni şi nu mă întrebau ce am mai făcut. Prietenul meu mi-a adus o carte. Pentru mine era o lume cu totul nouă. Ce aventură! Şi ce viaţă! Apoi am citit altele. În tot timpul acesta eu veneam regulat cu părinţii la adunare. De câţiva ani însă, neglijam studiul Bibliei, pentru că îmi plăceau mai mult aventurile. La noi în familie nu prea aveam timp pentru altarul familial, mai ales seara când era ceva frumos la televizor…

„Aveam deja vreo 15-16 ani. Cărţile şi filmele dăduseră o imagine atrăgătoare vieţii ce-mi stătea înainte. Pentru a nu trezi împotrivirea părinţilor mei, mergeam încă la adunare. Lecţiunea o studiam în timpul Şcolii de Sabat, dar mă tot uitam la ceas, să pot pleca mai repede. Uneori mă simţeam încălzit de vreo predică. Vroiam să încep o viaţă nouă, să mă apropii de Hristos cel propovăduit, să aplic învăţătura… Încercam, dar cădeam şi mă descurajam… Aş fi vrut să am un prieten cu care să pot discuta despre frământările mele. Parcă toţi erau ocupaţi. Mama avea multe treburi de făcut, iar tata era obosit.

La adunare îmi păreau unele lucruri pe dos şi nu înţelegeam de ce unii din cei ce rămâneau acolo, se întreţineau în discuţii pe seama greşelilor altora, dar aveau grijă să schimbe subiectul, când eram aproape să-i aud… Şi cum răul iese mai bine în evidenţă, aveam impresia că toţi sunt la fel: nişte oameni care se străduiesc să trăiască de ochii celorlalţi, într-un sistem de restricţii pe care-l numeşti „credinţă”.

Eram în familie de adventişti, veneam la adunare, dar inima mea era departe. Eu nu aveam o legătură personală cu Hristos. Mă chinuia gândul că o să duc şi eu o viaţă pe două planuri. Să fac pe creştinul la adunare şi să doresc şi după plăcerile lumii. Gândurile îmi zburau spre o viaţă liberă de îngrădiri, spre visurile împrumutate din cărţi, filme, din invitaţiile prietenilor care aveau timp pentru mine.”

Momentul era prielnic plecării.

Fiul cel mai tânăr a zis: ”Tată, dă-mi!”

Acest cuvânt nu a venit spontan, la întâmplare. Nimeni nu cade deodată; nu pleacă deodată. Îndepărtarea începe încet… încet. Aţi văzut în ce fel. Plecarea e inevitabilă în aceste condiţii, căci nimeni nu poate sluji la doi stăpâni, nu poate rămâne în duplicitate. Fiecare om ajuns la o răscruce, trebuie să aleagă.

TEMA II

O  RELIGIE  CU  INTERDICŢII?

 

Unul dintre pastorii bisericii noastre povestea o experienţă de-a sa:

„Călătoream cu avionul spre Chicago. Lângă mine avea locul o doamnă. Nici nu s-a aşezat bine şi a început să vorbească. Era o fire comunicativă.

Ştiţi, eu caut întotdeauna să trăiesc o viaţă cât mai plăcută.

– Interesant, i-am răspuns eu, şi eu caut să trăiesc o viaţă cât mai plăcută.

După această introducere, ea a mai adăugat:

Eu sunt o femeie liberă. Soţul meu nu mă întreabă unde mă duc. Pot călători unde-mi place!

– Şi unde vă place să mergeţi?

-Unul dintre cele mai plăcute locuri este Las Vegas. E un oraş minunat. Găseşti distracţii pe toate drumurile.

Apoi, mi-a povestit despre muzica de acolo, despre jocurile de noroc, băuturile tari care se pot găsi acolo. Am întrebat-o:

– Atunci ce căutaţi la Chicago?

Ea mi-a răspuns:

Merg la părinţi. Ei locuiesc în apropiere de Chicago. Când eram mică, familia mea şi cu mine locuiam în oraş. Părinţii mei erau foarte religioşi. Au o religie foarte severă şi foarte strâmtă. Când am devenit matură mi-am zis: ”Acum gata cu religia asta! Are atâtea lucruri pe care nu trebuie să le faci. Vreau să trăiesc o viaţă liberă ca să mă pot bucura de toate lucrurile din lume.”

Am întrebat-o:

Dar ce fel de religie au părinţii dumneavoastră?

– Adventişti de ziua a şaptea, mi-a răspuns ea. Este o religie în care nu ai voie să faci prea multe lucruri. O serie întreagă de interdicţii. Nu ai voie să bei, să fumezi, să mergi la cinema, să dansezi. Sunt atâtea lucruri pe care nu ai voie să le faci. Destul însă despre mine. Dumneavoastră cu ce vă ocupaţi?

ŞANSA

Oricine-ai fi, eşti doar un trecător,

De multe ori un înşelat,

De-atâtea ori înşelător…

 

Eşti uneori mult mai puţin decât nimic,

O brumă doar de existenţă;

Ca o insectă

Ce se naşte şi-i zdrobită în acelaşi ceas de seară,

Fără a şti măcar că sunt pe lume

Nopţi fără să doară,

Sau că există undeva şi zi, ori clipe de senin

Din abundenţă.

 

Eşti numai om,

Fărâmă de noroi,

Sătul de oboseală şi rutină.

 

Poţi fi pustiu şi singur zi lumină,

Dar poţi umbla cu Dumnezeu.

Chiar dacă azi eşti doar nămol

Problema e: să vrei

Să-ţi fie dor.

Daniel Chirileanu, Corigenţi la… a doua venire, , pag. 308

TEMA  III

ISPITELE PLĂCERILOR ŞI BUCURIILE TRECĂTOARE

Să întrerupem puţin istorisirea.

Fiul cel mic a zis: ”Tată, dă-mi ce mi se cuvine!” A strâns totul şi a plecat într-o ţară îndepărtată, iar acum e liber. Face ce vrea el. Nu mai sunt nici un fel de îngrădiri. Poate să se bucure de viaţă…

Şi astăzi lumea oferă posibilităţi de a cheltui averea, sănătatea, educaţia aleasă, timpul preţios. Şi azi, mai mult ca oricând, vrăjmaşul orbeşte pe tineri cu plăceri şi bucurii momentane, cu scopul de a-i ruina fizic, moral şi mintal. El ştie bine cu ce fel de material are de-a face şi el şi-a pus în joc toată înţelepciunea sa infernală, ca să născocească obiceiuri şi plăceri pentru tineri, care să-i despartă de Isus.

Atraşi de curentul irezistibil al satisfacerii plăcerilor de moment, tinerii pleacă. Unii poate locuiesc tot în acelaşi loc, dar sunt departe de Dumnezeu. Comoara puterii tinereţii e risipită. Anii preţioşi ai vieţii, puterile minţii şi strălucitele idealuri ale tinereţii, totul e mistuit de flacăra plăcerilor. Răspunsul lor la chemările şi apelurile lui Dumnezeu este la fel pentru toate vârstele: ”N-am timp acum!” Şi anii trec şi nu se mai întorc. Oare mâine, nu va fi prea târziu?

Vor înţelege ei oare la timp urgenţa şi importanţa chemării divine? Cei care cunosc, şi îi pot ajuta, să o facă în timpul rămas, întinzând astfel o mâna de ajutor într-un impas greu. Doamne ajută! Doamne, dă izbândă!

Amin!

TEMA  IV

O  EXPERIENŢĂ  SCHIMBATĂ

Să revenim la discuţia pe care am început-o. Femeia din avion l-a întrebat pe pastor:

– Dar dumneavoastră cu ce vă ocupaţi?

Acesta i-a răspuns:

Cum v-am spus şi mai înainte, şi eu caut să mă bucur de viaţă şi caut să mi-o fac cât mai plăcută. Serviciul meu este să vorbesc oamenilor despre Dumnezeu şi despre relaţiile lor cu Dumnezeu.

Mirată, dânsa m-a întrebat:

Probabil că faceţi aceasta într-un mod organizat, în cadrul vreunei biserici. Nu-i aşa?

– Da, i-am răspuns.

Şi care biserică? m-a întrebat curioasă.

Biserica adventistă de ziua a şaptea.

N-a lipsit mult să cadă de pe scaun. M-a întrebat apoi, cam repezită:

Cum poţi fi în acelaşi timp adventist şi să te bucuri de viaţă, să fi fericit, chiar cum ai spus adineauri?

I-am răspuns liniştit:

Da, şi eu am crezut odată că religia este un şir de „da” şi „nu”. Şi eu am simţit odată, ceea ce simţiţi dumneavoastră acum, dar apoi am căutat să cunosc pe Isus Hristos prin experienţa personală. De atunci viaţa mea s-a schimbat radical. Cu cât Îl cunoşteam mai mult pe Isus, cu atât mai multe motive aveam pentru a renunţa la plăcerile lumii acesteia. Am observat că toate plăcerile pe care mi le doream, mă îndepărtau de Isus. Dar am început să renunţ la ele. Cu cât renunţam la aceste lucruri, cu atât mai mult simţeam că El pune ceva mai bun în locul plăcerilor trecătoare ale lumii.

 

Vă amintiţi, reîncepu vecina de canapea, că la început spuneam cât sunt de fericită şi cât de mult îmi place să mă distrez. În realitate nu sunt deloc fericită. Nu există iubire în căminul meu. Am ajuns să caut unele lucruri ca Las Vegas-ul şi altele, pentru a-mi alunga gândurile că nu este bine ceea ce fac. Toate distracţiile mele nu sunt decât un acoperământ pe care caut să-l pun peste goliciunea inimii mele; iau cu mine mereu alcool şi pastile tranchilizante.

Aud uneori, în mintea mea nişte dorinţe care strigă după ceva mai bun. Mă simt de fapt o străină. Îmi trebuie o experienţă ca a dumneavoastră. Vreau să cunosc şi eu pe Dumnezeu, ca şi dumneavoastră. Oare mă va primi Dumnezeu după atâta timp de înstrăinare?

 

Desigur, i-am răspuns, dacă vă întoarceţi chiar astăzi, cât nu e prea târziu…Dumnezeu să vă ajute la aceasta!

Amin!

 

ACELA SAU ACTORUL

De ce să Te-alegem pe Tine Isuse?

Tu nu ştii fotbal, nici tangou şi nici război.

De ce să te urmăm?

Când niciodată n-ai venit cu noi prin discoteci

Şi niciodată n-ai dansat.

n-am auzit că-ai fi cântat cândva măcar un singur rock adevărat.

 

Toţi fanii tăi cu chipuri de icoană

Sunt depăşiţi ca orice utopie.

Şi toţi, nişte martiri cu capu-n nori;

Nu ştiu de altceva decât să creadă.

 

Nu eşti patron sau lider militar separatist,

Nu eşti nici stea de film

N-ai tatuaje, nici pletele murdare şi porţi încă sandale,

Când sunt la modă cizmele cu pinteni,

Chitările şi aparatele cu căşti.

 

Ce semne, ce minuni mai ştii să faci?

În veacul nostru bântuit de alte ritmuri.

Noi, toţi, cu cizmele din piele, cu pinteni şi cu plete nespălate;

Cu rock pe buze şi în căşti,

Cu hainele doar zdrenţe şi dragostea murdară;

Avem nevoie de un star, ne trebuie un lider!

De asta întrebăm: „Eşti Tu Acela?”

Sau aşteptăm pe altul?

……………………………………………..

Da, … Eu sunt.

Dar cântul Meu e mult mai lent,

Pentru că nu poţi purta crucea cântând rock.

Şi-aveţi dreptate, mai port încă sandale

Fiindcă la inima omului se ajunge numai pe jos.

Nu-s lider militar, pentru că nu poţi iubi şi ucide.

Nu sunt nici stea de cinema, Actorul nu sunt Eu,

Actorul este el – Înşelătorul –

El m-a rănit, deci tatuaje am; în piept, pe mâini, pe frunte şi picioare.

Actorul va juca un ultim episod.

Actorul nu sunt Eu, actorul este el – Înşelătorul.

Eu,… Sunt Acela… care-am murit pentru că v-am iubit.

Daniel Chirileanu, Un vuiet pe ‘nălţimi, pag. 46

TEMA V

IUBIREA TATĂLUI: MOTIVUL ÎNTOARCERII

 

Fiul risipitor şi-a venit în fire. După ce a cheltuit totul printr-o viaţă destrăbălată, a venit o foamete în ţara aceea, iar el a început să ducă lipsă. Era dezamăgit. A ajuns să se îngrijească de porci.

Mai devreme sau mai târziu apare criza. Ea de fapt face gândurile să se întoarcă din nou la Dumnezeu, către Tatăl. Acum începe să capete o viziune nouă cu privire la evaluarea valorilor. A ajuns să cunoască din proprie experienţă, că după plăceri, urmează sărăcia, robia.

Uşa pe care o crezuse a libertăţilor, nu era decât intrarea în închisoarea patimilor ce-l stăpâneau acum. În final, lumea ne oferă doar lipsuri, neîmpliniri, dezamăgiri şi niciodată realizări depline şi statornice.

„Fericirea izvorâtă din bucuriile pământeşti, este tot atât de schimbătoare ca şi împrejurările care îi dau naştere, dar pacea lui Isus este o pace continuă şi dăinuitoare.”

Gândul întoarcerii la Dumnezeu, în biserică, devine tot mai insistent, mai puternic. Duhul lui Dumnezeu lucrează pentru a-l aduce pe cel plecat, înapoi. În anii neliniştiţi ai tinereţii lui, fiul risipitor socotea pe tatăl său, un om aspru şi sever. Cât de cu totul altfel îl înţelegea acum!

La fel, şi aceia care sunt amăgiţi de Satana, cred că Dumnezeu este aspru şi sever. Ei îşi închipuie că Dumnezeu aşteaptă să-i poată condamna şi pedepsi, şi nu este dispus să primească pe păcătos cât timp mai este un motiv legal pentru a nu-l ajuta. Legea Lui o privesc ca pe o restrângere a fericirii oamenilor, un jug greu de care ar vrea mai bine să scape.

Dar omul ai căror ochi au fost deschişi prin iubirea lui Hristos, vede pe Dumnezeu plin de îndurare. Acestuia, Dumnezeu nu-i mai apare tiran şi nemilos, ci ca un tată plin de dorinţa de a îmbrăţişa pe fiul pocăit.

„Mă voi duce la tatăl meu si-i voi zice: „Tată, am păcătuit împotriva cerului şi împotriva ta…”La fel de hotărât ca atunci când a plecat de acasă, fiul risipitor porneşte acum înapoi. Nu-i pasă de cei care-l arată cu degetul şi râd de cel zdrenţuit acum.

După ce te ajută să risipeşti, lumea te batjocoreşte, caută să pună piedici pe drumul întoarcerii la Dumnezeu. Grea încercare…dar ceva nespus de profund îl atrage pe fiu către casă: iubirea tatălui. Iubirea acestui tată l-a căutat şi l-a găsit pe fiul pierdut. Această iubire puternică, l-a înviat cu adevărat pe fiul său mort în păcate. Bunătatea şi mila izvorâte din inima acestui tată, i-au dat putere şi speranţă fiului său să-şi vină în fire şi să se întoarcă acasă. Dacă n-ar fi existat iubirea tatălui, fiul ar fi fost pierdut pentru totdeauna.

Întoarcerea omenirii pierdute înapoi la Dumnezeu, e posibilă prin iubirea Lui. „Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea…” Tatăl şi-a văzut fiul de departe. Îl aştepta. L-a recunoscut. I-a ieşit înainte. Nu l-a mustrat. L-a iubit doar…

Cineva aşteaptă; Dumnezeu aşteaptă şi doreşte ca cei pierduţi să se întoarcă. Fiul îşi recunoaşte vina lui şi nu cere drepturi de urmaşi. Ajuns însă acasă, el este primit ca un fiu. El este motivul bucuriei tatălui şi a celor din casă. Şi au început să se veselească.

În ceruri este mare bucurie când un păcătos se întoarce de pe drumul rău la o viaţă nouă în Hristos. Pentru fiul risipitor întors acasă, aceasta însemna sfârşitul unei vieţi mizerabile şi nenorocite, dar în acelaşi timp şi începutul unei vieţi noi, o viaţă adevărată, plină de satisfacţii, trăită cu rost, cu un scop înalt.

El s-a împărtăşit de iubirea părintească pe care abia de acum a început s-o cunoască şi s-o primească în inima sa. Totul a fost ca el să se întoarcă, adică, putem spune că a avut curajul întoarcerii. Aceasta este de o mare importanţă în sufletul unui fiu pierdut. Dumnezeu însuşi va întări paşii unui astfel de om şi-l va ajuta să-i facă siguri şi binecuvântaţi.

Amin!

 

ISUS, COLEGUL TĂU IRONIZAT

Colegul meu de bancă

este de la ţară.

Nu prea-I umblat pe la oraş.

 

Nu-I unul din aceia cu relaţii,

e altfel;

nu ştiu cum să spun…

Nu-I arogant, nu-I nici flegmatic;

E-un tip de treabă, n-am ce spune,

dar nu prea-mi place că-I cinstit.

 

Am bănuit că poate-I pocăit,

sau e călugăr.

 

Acasă n-au televizor,

nu-I microbist…

Colegii mei râdeau de El;

Pe undeva am râs şi eu;

Era prea depăşit.

 

În noaptea asta am aflat că-ar fi plecat.

 

Am o scrisoare de la El,

Îmi spune:

Deşi Eu n-am fost pocăit

Şi n-am televizor, nici n-am trăit pe la oraş,

Am fost şi-ţi sunt prieten;

Te voi iubi pân’la sfârşit.

 

ISUS,

colegul tău ironizat…

TEMA  VI

O NOTĂ DISCORDANTĂ

Până aici, în parabola Domnului nu este arătat nimic care să tulbure scena bucuriei. Dar până la urmă, Isus introduce un element nou.

Fiul cel mare era la câmp. Când s-a apropiat de casă a auzit muzică şi bucurie. A chemat pe unul din robi şi l-a întrebat ce este. Când a auzit, s-a întărâtat la mânie şi nu voia să intre. Tatăl iese afară şi-l invită iubitor în casă la marea bucurie. Răspunsul pe care fiul cel mare îl dă tatălui, dă în vileag adevăratul lui caracter.

– Eu îţi slujesc ca un rob. Niciodată nu ţi-am călcat porunca. Mie nu mi-ai dat vreodată măcar un ied să mă veselesc cu prietenii mei. Dar când a venit acest fiu al tău, i-ai tăiat viţelul îngrăşat.

Doi fii sunt în această pildă. Unul e deschis, sincer; îşi cere dreptul, pleacă, dar se căieşte şi apoi revine acasă. Cel mare arată acum, că şi el socoteşte robie, îngrădire, viaţa lui la casa părintească. Între el şi tatăl lui nu se crease o legătură de iubire. Şi acest fiu îşi făcuse o imagine greşită despre tatăl său. El n-a ieşit însă din poruncile tatălui său ca să nu piardă răsplata…

Fiul cel mic risipeşte întreaga parte din avere. Iar cel mare nu dorea decât un ied. Nu dorea o viaţă destrăbălată, dar un păcat mic… nu strică. Voia să se veselească cu prietenii lui, nu acasă. Deci, avea şi el un cerc de prieteni, unde se simţea mai bine ca acasă. Dar el făcuse lucrul acesta în ascuns.

S-au prezentat câteva experienţe ale celor plecaţi şi care s-au întors la Isus. Fiul cel mare nu a plecat din biserică. El slujeşte. Dar socoteşte lucrul acesta ca o povară. E greu, dar merită: eşti apreciat, eşti bine văzut de toţi, lăudat şi la urmă vei fi răsplătit, socotind că Dumnezeu apreciază în felul acesta oamenii. Oamenii, se uită la ceea ce izbeşte privirile, dar Dumnezeu Se uită la inimă. El cunoaşte totul: motivele ascunse, păcatele îngăduite, viciile păstrate, tendinţa de a împăca plăcerile lumii cu lucrurile sfinte.

Pentru că nu a experimentat iubirea lui Dumnezeu, i se pare nedrept ca acela care a săvârşit păcate mari, să fie primit cu bucurie în Biserică.

În dreptul fiului cel mare, pilda se încheie fără a spune dacă mândria lui a cedat şi dacă a intrat în bucuria celor din casă.

Urmează ca fiecare să decidă în dreptul său, pasul pe care doreşte să-l facă. Aproape mântuiţi, lângă uşă… Sau, reconsiderând totul ca să intrăm în bucuria Stăpânului, Tatălui. Alegerea ne aparţine. Să avem grijă să fie alegerea cea bună pe care o aşteaptă şi Mântuitorul.

 

AMIN!

ÎNCHEIERE

Acum, la urmă, se pare că trebuie să schimbăm ceva. Ne-am propus la început să cercetăm parabola fiului risipitor, dar ea ne vorbeşte despre doi fii risipitori, şi am descoperit de fapt, „Parabola unui tată minunat, gata oricând să primească pe păcătosul pocăit.”

De ce pleacă tinerii?

Mai întâi ei se pierd în familie, apoi… în biserică. Aici fiind, se înstrăinează. Ei nu au o legătură personală cu Hristos. Ei nu sunt îndrumaţi spre El, şi religia pare în ochii lor doar un sistem de restricţii. De multe ori, familia are breşe şi îndepărtarea pare uşurată. Pe de altă parte, lumea îşi prezintă reclamele ei atrăgătoare, arătând viaţa parţial şi doar momentele de satisfacţie uşoară ce le poate oferi.

 

„Dar voi, nu vreţi să vă duceţi? Doamne, la cine să ne ducem?” Căci lumea cu pofta ei trece, dar cine face voia lui Dumnezeu rămâne în veac, găseşte adevărata fericire. Fraţii mei tineri, să avem grijă ce citim, ce ascultăm sau ce obişnuim să privim. Să cântărim bine invitaţiile pe care prietenii ni le fac. Să nu lăsăm ca acestea să ne îndepărteze pe neobservate de Isus. Să ne apropiem de El prin Cuvântul Său, să vorbim cu El prin rugăciune, să lucrăm împreună cu El pentru salvarea semenilor noştri. Vom găsi altfel adevăratul rost al vieţii.

 

Ai pornit cumva pe o cale aleasă de poftele tale? Te-ai îndepărtat cumva de Dumnezeu? Ai încercat să te desfătezi cu fructele fărădelegii? Au dat greş planurile tale? Eşti undeva singuratic şi părăsit? Nu uita că Dumnezeu te iubeşte, te izbăveşte încă şi te aşteaptă. Vino acasă, cât mai curând! Vino acasă! Oriunde ne-am afla, un glas insistă: „Sculaţi-vă şi plecaţi, căci aici nu este odihnă pentru voi!”

 

Vino la Tatăl tău. El te cheamă şi zice: „Întoarce-te la Mine, căci Eu te-am răscumpărat.” Isaia 44:22. Fiu pierdut, sau fiică pribeagă, întoarce-te acasă! Tatăl tău te aşteaptă de mult cu braţele deschise, cu braţele întinse… Te aşteaptă chiar pe tine, vino la El acum!

AMIN!

poezie de „rezervă”

RĂTĂCIRE

 

De multe ori

Uit că sunt al Tău, Dumnezeule;

Închei afaceri cu vânzătorii de zei,

Te vând, Te cumpăr înapoi

Şi iar Te vând…

De fiecare dată mai uşor, mai ieftin;

Dar Te răscumpăr din ce în ce mai greu…

Că Te scumpeşti mereu.

 

Nu ştiu când am învăţat joaca asta nebună,

Dar mă trezesc jucându-mă,

Oare de ce numai străinii Te adună,

Iar eu Te vând în fiecare lună?

…Poate pentru că Te-am moştenit de la tatăl meu?

 

Erai în moştenire,

Stăteai la mine, dar nu erai al meu.

Cu timpul m-am crezut stăpân pe Dumnezeu

Şi Te-am pierdut.

 

Acum, aş vrea să vii din nou acasă,

Sunt prea sărac să Te mai cumpăr înapoi.

Dar, dacă vii,

Ne-om aşeza la masă

Şi Tu vei frânge pâinea,

Iar eu Te voi sluji;

Să ştie vânzătorii de dincolo de gând

Că-s prea bogat să Te mai vând.

Daniel Chirileanu, Corigenţi la… a doua venire, pag. 12

deAndrei Spiridon

Dincolo de tacere

Dincolo  de tacere.doc
Dincolo de tacere.doc
Dincolo de tacere.doc
68.0 KiB
65 Downloads
Details

Dincolo   de   tăcere

PROGRAM   ORA   TINERETULUI

CUPRINS:

  1. Cântare deschidere
  2. Rugă
  3. Cor
  4. Cuvânt de bun venit
  5. Introducere
  6. Poezie: La răscruce
  7. Relatare – Angela
  8. Relatare – Gigel
  9. Dialog – Andrei + Andreea
  10. Poezie: Sfaturi cu tâlc
  11. Discuţii pe grupe 15 minute
  12. Dezbateri în plen 10 minute
  13. Citate
  14. Cor
  15. Cântare închidere
  16. Rugă
  17. Postludiu – ieşire

Deva,

Cuvânt de bun venit:

 Ne bucurăm să fim împreună la acest program de tineret. Vă  spunem un bun venit şi dorim ca pentru un timp să privim împreună asupra problemelor pe care le întâmpină adolescenţii în relaţia cu părinţii sau părinţii în relaţia cu adolescenţii.

Sunt sigur că nu vom epuiza toate aspectele, dar acest program poate constitui un punct de plecare în a arăta adolescenţilor că ne pasă de ei şi părinţilor că nu sunt singuri în misiunea pe care o au pentru copiii lor.

Introducere

Era o după-amiază târzie când pastorul a intrat în scara blocului unde locuia familia G.  pentru a le face o vizită. În timp ce urca s-a întâlnit cu Aura şi Cosmin, copii soţilor  G, care l-au salutat în grabă. După ce a intrat în casă a putut să observe ochii plânşi ai sorei şi nervozitatea uşor sesizabilă a fratelui G.

Pastorul şi-a cerut scuze pentru momentul nepotrivit al vizitei, promiţând să revină cu o altă ocazie, dar fratele a cerut să rămână spunând: „E bine că aţi ajuns acum să vedeţi prin ce calvar trecem noi aproape în fiecare zi. Nu ne mai putem înţelege cu copii, vin şi pleacă când vor, dacă spunem ceva, ne spun că suntem depăşiţi de istorie cu principiile noastre, aproape tot timpul şi-l petrec cu prietenii, iar când vin la biserică nu fac altceva decât să stea în curte la discuţii. Am încercat toate metodele dar nu am reuşit să-i atragem pe drumul bun.”

Sora G. a continuat: „Frate pastor, am creat toate condiţiile pentru ei, nu le-am cerut niciodată să facă nimic, ci doar să-nveţe, îi chemam doar la masă iar apoi îi lăsam să-şi facă treburile lor. Erau zile când abia dacă schimbam câteva cuvinte unii cu alţii.  Şi acum când au ajuns în liceu, îmi spun: „dacă v-au trebuit copii atunci e datoria voastră să ne creaţi condiţii şi să ne lăsaţi să facem ce vrem noi, să fim liberi să ne construim destinul fără constrângerile de pe vremea voastră”. Spuneţi dumneavoastră ce să ne facem cu ei.”

Probabil că fiecare dintre noi am auzit asemenea discuţii sau poate că am trăit asemenea clipe în familia noastră. Unii poate le-au depăşit deja de mult şi îşi aduc aminte doar de partea hazlie a evenimentelor. Aş dori ca în această ocazie, după ce vom asculta problemele unor  adolescenţi, să încercăm să găsim câteva soluţii pe care am putea să le aplicăm în asemenea situaţii.

LA   RĂSCRUCE

Cine eşti tu, omule tânăr?

Cu visul mereu răzvrătit şi departe,

Cu dragostea şi ura ta de carte?

 

Cine eşti tu?

Mereu năzdrăvan şi cuminte

Cu privirea rebelă sau revoltat în cuvinte?

 

Poate că eşti erou

Ori simplu călător spre neştiut,

Surprins că viitorul încă-o dată a trecut!

 

Ai zâmbetul neastâmpărat,

Ai o lumină zi de zi pe faţă;

Îmi pare că te naşti în fiecare dimineaţă.

 

Şi totuşi… cine eşti?

Atât de hotărât şi schimbător,

Când prăbuşit, când preaputernic luptător?

Probabil eşti un început,

Un altfel de-nceput pe lume

Şi crezi că toate clipele se vor supune.

 

Da, asta eşti: un început,

Un început, un început de drum.

Aş vrea să nu te-mpotmoleşti în scrum.

 

Şi, dacă vrei,

Să nu pleci singur niciodată;

Îţi recomand pe Tatăl meu, ca tată!

Daniel Chirileanu, Corigenţi la… a doua venire, pag. 9

Angela

Am 16 ani şi jumătate, dar asta nu-i prea important … în urmă cu aproape o lună m-am întors acasă tăcută şi speriată de aventura prin care tocmai trecusem. Nu-mi era foame, nici sete, nici măcar dor de cineva…. M-am închis în camera mea, dorindu-mi o clipă de linişte, dar…  după câteva adieri de chemare din partea mamei s-a declanşat furtuna de la distanţă: unde ai fost? Ce ai făcut? De ce taci?….

Când a văzut că nu apar la raport în sufragerie, s-a postat în faţa uşii de la camera mea şi n-a plecat până când … ghemuită în sufletul meu răvăşit, n-am deschis şi i-am turnat în lacrimi cumplita-mi aventură.

Era prima dată când îmi deschideam sufletul de atât de mult înaintea ei. A ascultat cu gura căscată, abia mai clipea, nu ştiu dacă a respirat, că eu n-am observat.

Când am terminat, am tăcut aşteptând torentul de vorbe ce-mi imputau lipsa de maturitate, ca de obicei… dar a tăcut … N-a spus nimic … A plecat, iar mai târziu m-a chemat la cină, apoi ne-am uitat la televizor împreună, nu ştiu la ce, că eu am aşteptat să deschidă o discuţie, dar n-a făcut-o…

A doua zi totul a intrat în normal, mâncăm împreună, vizionăm câte un film la T.V., mai schimbăm mici impresii despre cei de la biserică sau vecini, dar…..atât, asupra problemei mele tace, tace şi Tata… sunt ca şi Dumnezeu lângă mine şi totuşi absenţi.

Gigel

Ieri am împlinit 17 ani şi am avut o seară pe care n-am s-o uit niciodată. Am mers acasă mai devreme ca de obicei, sperând să-mi facă ai mei o surpriză şi mi-au făcut. Tata cu mama surprinşi de prezenţa mea atât de timpurie acasă, au vrut să folosească timpul pentru a-mi da o lecţie pentru viaţă. Tata şi-a început discursul cu citate celebre despre folosirea timpului, apoi mi-a spus: „tu nu vezi că pierzi timpul cu prietenii şi internetul, ai rămas în urmă cu învăţatul, acasă nu mai faci nimic, te îmbraci ca ultimul om, vorbeşti de parcă ai fi crescut în junglă, cu noi nu mai vorbeşti nimic …”  şi-a spus poezia până la capăt, iar mama îl aproba dând din cap. Când a terminat am vrut să le spun şi eu ce aveam pe suflet dar mi-am dat seama că nu are sens.

Nu-mi aduc aminte ca părinţii să fi stat vreodată de vorbă cu mine ca între oameni normali. Acasă n-am auzit decât reproşuri şi ceartă, exigenţe peste exigenţe de parcă ar fi trebuit să fiu înger, cred că au uitat că sunt al lor. O vreme am fost premiant în dorinţa de a scăpa de ceartă, dar acum nu-mi mai pasă ce părere au părinţii mei cei desăvârşiţi. Ei nu se văd când greşesc ci doar pe ceilalţi. Am decis să nu ţin cont de părerea lor.

 

Andrei    şi    Andreea

Se citeşte de către 2 persoane:

Andreea: măi Andrei, tu îţi aduci aminte că mama sau tata să se fi amestecat vreodată în treburile tale în cei 17 ani şi jumătate ai tăi?

Andrei: Surioaro, uiţi că suntem gemeni, cum s-au comportat cu tine, aşa s-au arătat  şi spre mine, sau crezi că au fost părtinitori?

  • A nu, nici nu-mi trece prin gând, dar azi am auzit câte probleme le fac părinţii prietenului meu şi sorei lui. Le impun la ce oră să se scoale, ce să mănânce, cu ce să se îmbrace, la ce oră să se culce, cât să înveţe, cât să stea cu mine, ştii chestii de genul ăsta…. 
  • Am auzit şi eu că sunt unii părinţi din-ăştia aşa, dar ferice de noi că nu avem astfel jandarmi.
  • Da abia acum îmi dau seama ce părinţi buni avem noi, că nu se bagă în ce nu-i priveşte. 
  • Ai noştri ştiu să-şi vadă de afaceri, iar când ajung seara acasă abia dacă mai apucă să mănânce şi să ne ţină la curent cu investiţiile. Ştii ce am descoperit că pun la cale?
  • Nu, doar ştii că nu pot citi gândurile. 
  • Ei bine, dragă Andreea, de ziua noastră vom primi câte o maşină fiecare.
  • De ce nu m-ai lăsat să mă bucur de surpriză atunci când va fi vremea potrivită? 
  • Da ce, pentru tine mai este o vreme potrivită pentru ceva, nu mă duci tu cu preşu. Nu tu ai spus că trăieşti în prezent tot ce poate fi trăit?
  • Măi Andrei, nu mă înţelege greşit, tot ce am vrut să spun este că trebuie să le oferim părinţilor satisfacţia de a ne vedea fericiţi de surpriză. 
  • Ei bine, oricum te vei bucura când vei vedea maşina, iar în ce priveşte surpriza vei putea s-o simulezi, că doar tu eşti artistă în a impresiona. Că doar suntem experţi la acest capitol
  • Sper ca în vreo discuţie să nu cumva să mă scap şi să spun ce maşină mi-ar place.
  • Nu-ţi fă griji, că oricum nu vei avea când, pentru că singurul timp petrecut cu ei în discuţie va fi ca şi până acum: cel de sâmbătă seara când ne uităm împreună la filme, şi atunci tata doarme, iar la mama poţi să-i spui orice, că până la sfârşit uită tot de emoţie.

 

SFATURI   CU   TÂLC

 

Fii vesel, tinere, în tinereţea ta,

Distrează-te până târziu, în noapte.

Poţi bâigui orice, te poţi şi desfăta,

Dar nu uita că mâine nu mai e departe.

 

Te poţi purta ca un barbar, aiurea,

Îţi poţi vopsi falangele şi gura,

Poţi fi un zdrenţăros şi un hoinar,

Dar vezi să nu-ţi îngropi măsura.

 

Adoptă orice ritm pentru vacarmul tău

Şi nu alege între blugii rupţi sau goliciune,

Supune-te nestingherit oricărui zeu,

Dar nu uita că toate sunt deşertăciune.

 

Te poţi juca de-a postul mare

Şi poţi mima chiar rugăciuni de pipirig,

Atâta doar că orice înscenare

Se va sfârşi cu bezna de afară şi cu frig.

 

Fii vesel tinere, în zbenguiala ta,

Şi nu lua în serios Apocalipsa,

Trăieşte-ţi rătăcirea, nu te mai lupta,

Dar fii atent că a-nceput eclipsa.

 

Poţi fi vitezoman, tâlhar sau pierde-vară,

Pensionat pe caz de bancuri şi bârfeli,

Dar ţine minte că-i târziu afară

Şi pe-ntuneric tare ţi se-ntâmplă să te-nşeli.

 

Poţi fi orice, oricând, oriunde,

Şi fiu de împărat, şi cerşetor,

Atâta doar că aşteptarea nu se-ascunde;

Tu eşti aşteptător, fiindcă ţi-e dor.

 

Daniel Chirileanu, Corigenţi la… a doua venire, pag. 80

 

Tema  discuţiei pe grupe: Comunicarea în familie.

  1. De ce credeţi că s-a ajuns la acest nivel atât de scăzut în comunicarea dintre părinţi şi copii în situaţiile prezentate?
  1. Care sunt consecinţele unei comunicări defectuoase sau a lipsei acesteia în familie?
  1. Care sunt beneficiile unei relaţii părinte copil, adolescent, bazate pe o comunicare „sănătoasă”?
  1. Ce soluţii a-ţi recomanda unei familii în care comunicarea este la nivelul unuia din cazurile prezentate? Cum v-aţi implica personal pentru ai ajuta?

      

   Formaţi grupe de 5-6 persoane pentru dezbateri.

Acordaţi 15 minute pentru dezbateri. Încurajaţi să se folosească de citate care să susţină ideile. Să noteze ideile cele mai importante pentru a fi prezentate în plen.

Dezbaterea în plen: 10 minute

  • acordă un timp limitat fiecărei grupe pentru a prezenta concluziile dezbaterilor.
  • în cazul unor păreri diferite daţi ocazia exprimării lor, dar nu încercaţi să obligaţi pe toţi cei prezenţi să adopte aceeaşi idee.

 

Citate  din  scrierile  E.G.W.

„Tinerilor trebuie să li se imprime ideea că se poate avea încredere în ei. Ei au un simţ al onoarei şi vor să fie respectaţi, şi acesta este dreptul lor.” Îndrumarea copilului,  pag. 168.

„Căminul este locul unde trebuie să înceapă educaţia copilului. Aici este prima şcoală în care, avându-i pe părinţi ca instructori, trebuie să înveţe lecţiile menite să-l călăuzească în viaţă  – lecţii de respect, ascultare, politeţe, stăpânire de sine. Influenţele educaţiei în cămin sunt o putere hotărâtoare spre bine sau spre rău. În multe privinţe acestea sunt tăcute şi progresive dar, numai dacă sunt îndreptate în direcţia cea bună, ele devin o putere pentru dreptate şi adevăr. Dacă copilul nu este instruit corect aici, Satana îl va educa prin agenţii aleşi de el. Cât de importantă este, deci, şcoala în cămin!”

„Părinţi, amintiţi-vă: căminul este o şcoală de formare în care copiii voştri trebuie să fie pregătiţi pentru căminul de sus. Mai de grabă renunţaţi la orice altceva decât la educaţia care trebuie   s-o primească în copilărie.” Îndrumarea Copilului pag. 1

„Luaţi-vă timp să discutaţi cu copilul. Fiecare mamă ar trebui să-şi ia timp pentru a discuta cu copiii ei, pentru a le corecta greşelile, şi cu răbdare, să-i înveţe calea cea bună.” Id. p. 14

„Să aveţi un sistem de studiu al Scripturilor în familiile voastre. Puteţi neglija orice altceva, de altă natură, …dar aveţi grijă ca sufletul să fie hrănit cu pâinea vieţii. Este imposibil de estimat rezultatele bune ale unei ore sau jumătăţi de oră dedicată zilnic Cuvântului lui Dumnezeu, într-o manieră voioasă şi socială. Nu întrerupeţi această clasă a familiei când bate cineva la uşă sau aveţi musafiri.” Id. p. 397

„Dacă aţi greşit în a vă îndeplini datoria faţă de familiile voastre, mărturisiţi-vă păcatul înaintea lui Dumnezeu. Adunaţi-vă copiii în jurul vostru şi aduceţi-le la cunoştinţă neglijenţa voastră. Spuneţi-le că vreţi să aduceţi o reformă în familie şi cereţi-le să vă ajute să faceţi căminul ceea ce trebuie să fie. Citiţi-le direcţiunile aflate în Cuvântul lui Dumnezeu. Rugaţi-vă cu ei şi cereţi-i lui Dumnezeu să le cruţe vieţile şi să-i ajute să se pregătească pentru un cămin în împărăţia Lui. În felul acesta puteţi începe o lucrare de reformă şi apoi continuaţi să ţineţi calea Domnului.” Id. p. 434

deAndrei Spiridon

Descoperirea cailor de comunicare in familie

descoperirea cailor de comunicare in familie.doc
descoperirea cailor de comunicare in familie.doc
descoperirea cailor de comunicare in familie.doc
58.0 KiB
71 Downloads
Details

DESCOPERIREA CĂILOR DE COMUNICARE ÎN FAMILIE

Introducere

Meditaţie 1

Meditaţie 2

Poezie – Condiţie

Meditaţie 3

Poezie  – Suficient

Intervenţie conducător program

Chestionar

Angajament

Concurs biblic

Meditaţie 4

Poezie – Pregătim calea

Program pregătit de Daniel Chirileanu

Introducere

Idei pentru prezentarea subiectului:

  • Situaţia familiei moderne – teama de căsătorie cu acte;
  • Lipsa de timp investit în familie;
  • Televizorul – duşmanul nr.1 al familiilor;
  • Înstrăinarea dintre copii şi părinţi: de aici începe prăpastia dintre generaţii.
  • Întrebări retorice:
    • Cât timp petrece familia voastră împreună?
    • Eşti mulţumit de viaţa familiei tale?
    • Ai dorit măcar o dată să faci parte dintr-o altă familie ?
  • Nu putem fi o lumină şi o cale pentru dragostea lui Dumnezeu către ceilalţi dacă nu simţim dragostea Lui în propria familie.
  • Prezentarea Motoului internaţional al tineretului din acest an:

„Căutăm căi pentru a arăta dragostea lui Dumnezeu”

Mai multe căi, mai multă dragoste descoperită.

Subiecte pentru meditaţiile de 3 minute

Meditaţiile vor fi distribuite pentru pregătire şi prezentare unor tineri. Sunt câteva idei principale pentru fiecare  meditaţie, care nu trebuie să depăşească 3-4 minute. Ar fi perfect dacă reuşiţi să le faceţi interactive

Meditaţia 1: Porunca a 5-a 

  • Respectul o chestiune Nefacultativă;
  • respectul o datorie sfântă;
  • cinstirea părinţilor singura poruncă însoţită de o făgăduinţă.

Meditaţia 2: Efeseni 6;1,4

„Copii ascultaţi în Domnul de părinţi”  – „Părinţilor, nu întărâtaţi la mânie pe copiii voştri!”

  • ce înseamnă a asculta „în Domnul” ? – cere pastorului, prezbiterului, altor persoane cu experienţă să răspundă;
  • cum poate un părinte să întărâte la mânie pe un copil? – discută cu participanţii.

* Dacă este posibil condu participanţii la o împăcare ( şi părinţii şi copiii să-şi ceară iertare pentru greşeli, apoi să se roage împreună).

Condiţie

Când  fiecare-şi doarme visul lui

Cum să nu fie noaptea fără stele?

Cu bolţi zidite pentru slava nimănui

Cernite în tristeţe de zăbrele.

 

Cum să-şi reverse apele-nspumarea

Când seceta prin inimi a crescut?

Şi-nscăunăm ca pe-o regină nepăsarea

Cu sinele pe zi ce trece mai tăcut.

 

De unde să-ncolţească veşnicia

Când orizontul şi-a plătit priveghi?

De teamă că va-nvinge nebunia

Că vom desface drumuri-le străvechi.

 

Stă norul alb la streşini de zenit

Şi n-are cale spre planeta ocupată;

Războiul ce-a mocnit în satelit

A zvârcolit orgoliul prea odată.

 

Şi ce răspuns la moarte rugăciuni,

Să limpezească Regele veciei?

Când noi nu vrem să fim mai buni

Deşi cântăm colinda-mpărăţiei.

 

Va fi lumină doar atunci

Când Cartea ne va încolţi iubirea

Când pe genunchi, cu inimă de prunci

Ne vom începe tainic nemurirea.\

 

Meditaţia 3: Maleahi  4;6

 El va întoarce inima părinţilor spre copii şi inima copiilor spre părinţii lor”

  • Nu este suficient ca doar inima unei categorii să se întoarcă spre cealaltă categorie;
  • Întoarcerea inimii este o condiţie a mântuirii, însemnând şi pocăinţă;
  • Prezintă versetul ca o concluzie-făgăduinţă chiar la încheierea programului.

Suficient

Acasă la noi

În fiecare zi ridicăm altare

Stăm pe genunchi

Şi zidim;

Prima piatră,

Apoi fiecare o mulţumire,

Cu toţii câte o dorinţă.

Adunăm

Nume lângă nume,

Inimi lângă inimi,

Stropim totul cu speranţă

Aşezând la urmă aşteptarea.

 

Şi

De fiecare dată

Dumnezeu aprinde răspunsul.

De cele mai multe ori

Jertfa nici nu mai are vreme să doară,

E de ajuns că suntem împreună.

 

Intervenţia conducătorului programului

Vorbeşte puţin despre faptul că o familie poate fi fericită în măsura în care este dispusă să facă nişte eforturi în acest sens.

Apoi prezintă şi desfăşoară chestionarul  Radiografia familiei tale. Este recomandat ca participanţii să se mişte şi să se grupeze, dacă e posibil. Se poate anunţa de la început ca fiecare familie să se aşeze grupat.

Chestionar

Se va multiplica potrivit cu numărul de familii prezente la program.

Radiografia  familiei tale

Se va completa de către toţi membrii familiei (evident care participă la ocazia respectivă)

Marcaţi varianta care vi se aplică în cea mai mare proporţie!

  • Altarul familial este la noi o practică:
    • Obişnuită
    • Sporadică
    • Inexistentă
  • Ultimul consiliu de familie (cu participare părinţi-copii) a avut loc pe data de ______________ şi a avut ca scop : ( plănuirea, părtăşia, pedeapsa ori mustrarea).
  • Care este cea mai recentă ocazie, când voi, toată familia, fără alte persoane, aţi sărbătorit sau aţi petrecut clipe de recreere împreună în mijlocul naturii? __________________________________
  • Când aţi primit un răspuns la o rugăciune a întregii familii?

Evenimentul _______________________________________________ data __________________

 

  • Cât timp petrece familia voastră împreună pe durata unei săptămâni? _______________________
  • Sunteţi mulţumiţi de viaţa voastră de familie?
    • DA
    • NU

Radiografia  familiei tale

Se va completa de către toţi membrii familiei (evident care participă la ocazia respectivă)

Marcaţi varianta care vi se aplică în cea mai mare proporţie!

  • Altarul familial este la noi o practică:
    • Obişnuită
    • Sporadică
    • Inexistentă
  • Ultimul consiliu de familie (cu participare părinţi-copii) a avut loc pe data de ______________ şi a avut ca scop : ( plănuirea, părtăşia, pedeapsa ori mustrarea).
  • Care este cea mai recentă ocazie, când voi, toată familia, fără alte persoane, aţi sărbătorit sau aţi petrecut clipe de recreere împreună în mijlocul naturii? __________________________________
  • Când aţi primit un răspuns la o rugăciune a întregii familii?

Evenimentul _______________________________________________ data __________________

 

  • Cât timp petrece familia voastră împreună pe durata unei săptămâni? _______________________
  • Sunteţi mulţumiţi de viaţa voastră de familie?
    • DA
    • NU

* Formularul completat rămâne la fiecare

* Angajamentul de mai jos va fi completat după chestionar.

Angajament

* Acest formular va fi completat şi semnat de către toţi membrii familiei, care sunt prezenţi.

Noi, familia ______________________________________________ compusă din următoarele persoane:

________________________________________

________________________________________

________________________________________

________________________________________

________________________________________

________________________________________

 

Hotărâm, pentru bucuria şi fericirea familiei noastre, să rezervăm ziua de ___________________ pentru a o petrece împreună.

Credem că vom petrece acel timp astfel : ________________________________________________

___________________________________________________________________________________

___________________________________________________________________________________

Aşa să ne ajute Dumnezeu!

Semnăturile:

  • ___________________________
  • ___________________________
  • ____________________________
  • ____________________________

 

Angajament

* Acest formular va fi completat şi semnat de către toţi membrii familiei, care sun  prezenţi.

 

Noi, familia ______________________________________________ compusă din următoarele persoane:

________________________________________

________________________________________

________________________________________

________________________________________

________________________________________

________________________________________

 

Hotărâm, pentru bucuria şi fericirea familiei noastre, să rezervăm ziua de ___________________ pentru a o petrece împreună.

Credem că vom petrece acel timp astfel : ________________________________________________

___________________________________________________________________________________

___________________________________________________________________________________

 

Aşa să ne ajute Dumnezeu!

Semnăturile:

  • ___________________________
  • ___________________________
  • ____________________________
  • ____________________________

 

Concurs  biblic

* Concursul se poate desfăşura în scris sau oral. Citeşti întrebare şi cei care ştiu răspunsul la mai multe întrebări vor trece la etapa următoare. Alegi dintre participanţi pe primii 3. Ai nevoie de câteva ajutoare ca observatori. Răspunsurile pot fi scrise pe bileţele oferite de tine şi după epuizarea timpului afectat întrebării se citeşte. Îi inviţi pe cei care cred că au răspuns corect. Cineva te ajută la contabilizarea punctajelor.

  

Etapa 1: participă toată lumea, dar nu se foloseşte Biblia.

  1. Cine sunt părinţii lui MADIAN ?
  2. Cum se numeşte mama lui OBED ?
  3. Cine a fost bunicul lui ENOS ?
  4. Cine a fost ASNAT ?
  5. Care bunic a schimbat ordinea naşterii nepoţilor lui ?
  6. Cine a fost în acelaşi timp şi bunic şi tată(din punct de vedere legal) pentru un copil?
  7. Spuneţi cel puţin 3 familii în care naşterea copiilor a fost o minune anunţată foarte clar mai înainte?
  8. Cine a avut 30 de fii şi totuşi a măritat 30 de fete?
  9. Ale cui erau fetele care au pretins moştenirea tatălui lor la împărţirea Canaanului?
  10. Din ce seminţie era Pavel?

Etapa 2: participă primii 3 care au dat cele mai multe răspunsuri corecte la întrebările din prima etapă.

  1. Ce grad de rudenie era între MILCA, ISCA şi LOT ?
  2. Care mamă celebră şi-a părăsit băiatul imediat după ce l-a născut ?
  3. Ce legătură de rudenie era între IONATAN şi ABINADAB ?

 

RĂSPUNSURILE la întrebări:

Etapa 1: (1)Avraam şi Chetura ;(2)Rut ;(3)Adam;(4)Soţia lui Iosif, fiica lui Poti- Fera ;(5)Iacov pe a lui Efraim şi Manase, prin încrucişarea mâinilor ;(6)Iuda pentru copilul născut din Tamar şi Lot pentru copiii făcuţi de fiicele lui; (7)Avraam- Isaac ; Manoah- Samson; Zaharia- Ioan Botezătorul ; (8) Iair, care a avut 30 de fii şi 30 de fete ;(9) Ţelofhad- Iosua  17:3 ; (10)Din Beniamin

Etapa2:   (1) Milca şi Isca erau surorile lui Lot ; (2)Rahela, care a murit la naşterea lui Beniamin ;(3)Ionatan şi Abinadab erau fraţi, fiii lui Saul.

 

Meditaţia 4:  Maleahi  4;6

 „El va întoarce inima părinţilor spre copii şi inima copiilor spre părinţii lor”

 

  • Nu este suficient ca doar inima unei categorii să se întoarcă spre cealaltă categorie;
  • Întoarcerea inimii este o condiţie a mântuirii, însemnând şi pocăinţă;
  • Prezintă versetul ca o concluzie – făgăduinţă chiar la încheierea programului.

Pregătim calea 

Pentru dragostea Lui

N-a rămas decât calea iubirii.

Vorbele,

Stoluri spre stele,

Visele,

artă deşartă;

numai mâinile spun că în ceasul trezirii

N-a murit nici o faptă.

 

Pentru naşterea mea

Pe tărâmul veciei ce moare

Clipele,

Spumă de lună,

Varsă

cât bobul de rouă

vale de zori

către lumea cea nouă.

 

Piatra căminului meu

Arsă  de graba trăirii  şi-a firii

Va ciopli

Inimi întoarse,

Altare,

Iertare şi pace

Ca un monument  ridicat

Peste mâine care vine şi tace.

 

Pregătim calea Lui

Ca un semn  spre căminul ce vine

Vorbele,

Fapte de gând,

Inimile,

Braţ  al unirii

Îşi măsoară bătăile,

Un poem închinat nemuririi..

deAndrei Spiridon

De ce numai Noe si familia lui?

De ce numai Noe si familia lui.doc
De ce numai Noe si familia lui.doc
De ce numai Noe si familia lui.doc
99.5 KiB
86 Downloads
Details

DE  CE  NUMAI  NOE  ŞI  FAMILIA  LUI

CUPRINS:

  1. Deschidere 51
  2. Rugăciune
  3. Poezie: Privire în viitor
  4. COR: 46 TA
  5. Întrebări biblice
  6. Introducere
  7. COR
  8. Programul propriu-zis
  9. COR 84 CS
  10. Poezie: Pocăinţa
  11. COR 35 CS
  12. Încheiere (apel)
  13. Poezie: Eşti gata?
  14. Poezie: N-auzi?
  15. COR: El bate
  16. Închidere 16 FL
  17. Rugăciune
  18. COR 87 CS
  19. Postludiu – ieşire

Deva, 13 august 1994

 

PRIVIRE   ÎN   VIITOR

 

În cele câteva clipe profetice

Înainte ca Domnul în cer să se mute

Se vor petrece multe

Şi rele

Şi iute.

Semne pe pământ îşi vor face auzit glasul

Semne în cer vor arăta istoriei ceasul

Şi vom fi faţă-n faţă

Cu cărţile pentru judecată deschisă

Noi

Şi cele ce-n ele sunt scrise

Şi vom fi faţă-n faţă

Cu îngerul care vine şi sigilează

Noi

Şi cercările prin care aurul inimii ni se probează

Şi vom fi faţă-n faţă

Cu noaptea lui Iacob de strâmtoare

Noi

Şi lupta fără Mijlocitor

Pentru biruinţa cea mare

Ferice de cei care văd

În semnele vremii, cel din urmă prăpăd.

Ferice de cei care ştiu

Să intre în corabie, cât nu-i târziu

Ferice de cei ce-nţeleg

Că preţul jertfei lor trebuie-ntreg

Cel înţelept

Nu face din scurta-ntârziere

Neveghere

Cel înţelept

Aude vuietul dezordinei de pe urmă

Şi-aleargă la turmă

Cel înţelept suie la cruce

Şi intră în cetatea de scăpare

Făcută din iubire şi iertare

Fie şi pentru noi

Trâmbiţa vremii, trezire

Fie şi pentru noi

Din cele ce vor venii

Iubirea Ta Doamne

În veac izbăvire

 

ÎNTREBĂRI   BIBLICE

 

  1. În care timp a fost introdusă în lume călătoria cu corabia?

R: În timpul potopului.

 

  1. Care corabie nu avut nevoie de vânt?

R: Corabia lui Noe Geneza 7,18

 

  1. Care corabie a călătorit de jos în sus?

R: Arca lui Noe s-a ridicat pe măsura ce apele au crescut Geneza 7,17

 

  1. Cum s-a numit domnitorul care a putut să-şi alcătuiască o armată de numai trei persoane şi cu el patru, deşi teritoriul său era nemărginit de mare, şi care în lung şi latul acestuia, nu a avut de întâmpinat rezistentă din partea vreunei armate inamice?

R: Noe cu cei trei fii ai săi. Geneza 8,16-18; 9,1-2

 

  1. Cum s-a numit bărbatul care un an întreg nu a ieşit din casa sa deşi nu a fost bolnav sau arestat?

R: Noe Geneza 7,11 şi 8,13-18

INTRODUCERE

 

„Pământul era stricat înaintea lui Dumnezeu, pământul era plin de silnicie.

Dumnezeu a zis lui Noe: „Sfârşitul oricărei făpturi este hotărât înaintea Mea, fiindcă au umplut pământul de silnicie; iată cum să-i nimicesc împreună cu pământul.

Fă-ţi o corabie din lemn de chiparos; Şi iată că Eu am să fac să vină un potop de ape pe pământ ca să nimicească orice făptură de sub cer, care are suflare de viaţă; tot ce este pe pământ va pieri.

Dar cu tine fac un legământ.” (Geneza 6,11-18)

Viaţa familiei lui Noe s-a schimbat mult din noaptea în care Noe se întorcea de la rugăciunea de seară cu faţa palidă. Acesta fu profund impresionat de marea răspundere ce cădea pe umerii lui. Apoi considerând că nu este un lucru lipsit de importanţă faptul că a găsit favoare în ochii lui Dumnezeu a început să-şi îndeplinească misiunea cu încredere în Cel ce l-a chemat. Noe împreună cu familia sa predicau, construiau, făceau provizii, având un singur scop: pregătirea oamenilor şi pregătirea Bisericii-corabie.

La început unii ascultaseră atenţi şi serioşi mesajul lui Noe. Ei chiar îl ajutaseră în munca lui. Dar pe măsură ce anii treceau, corabia şi Noe deveniră obiectul glumelor lor. Oamenii îl numeau nebun. Mulţimile veneau să-l privească şi să-l tachineze, puţini mai ascultau mesajul Bisericii-corabie. Cu toate acestea Noe şi toţi ai săi nu încetau să spună:

„Nu e mult ceea ce îţi cere Dumnezeu. Numai să intri în corabie când Noe te va chema. Numai să ai încredere în cuvintele Sale!”

 

PROVESTITOR:

 

În acest timp, Hans, un tânăr de treabă, se afla în drum spre casă venind de la lucrul său. În liniştea amurgului, un gând îl îmboldi: ce-ar fi dacă s-ar duce în vârful dealului să vadă Arca? Zis şi făcut.

În ultimul timp a auzit multe despre neobişnuita corabie. În general erau observaţii batjocoritoare, glume, ironii şi vorbe de spirit din partea creştinilor aparţinând bisericilor istorice. Hans voia să se convingă cât adevăr se găsea în solia despre aşa numitul „sfârşit al lumii” şi despre această „Biserică-Corabie”.

Curios, Hans priveşte arca. Este foarte impresionat de sistemul solid şi de rezistenţa bună a materialelor de construcţie. Dar nu durează mult până ce Noe încetează lucrul îşi dă şortul jos, pune ciocanul şi fierăstrăul într-o parte şi mătură talaşul într-un colţ, ca să înceapă predicarea; căci Noe nu este numai un constructor de corăbii, ci şi un „Predicator al Neprihănirii.” Hans se aşează pe una din băncile puse sub cerul liber în faţa corăbiei, pentru ascultătorii ce se adună în fiecare zi. Şi se aşează destul de departe ca să poată urmării totul bine.

 

NOE:

Timpul se apropie de sfârşit, prietenii mei. Dumnezeu are de îndeplinit o judecată. Aţi folosit bogăţiile acestui pământ şi binecuvântările Sale fără să vă gândiţi la ascultarea de Dumnezeul care vi le-a oferit. Voi, care vă creaţi proprii voştri idoli în faţa cărora vă închinaţi, vă bateţi joc de adevăratul Creator, de Dumnezeu.

Nu regretaţi păcatele voastre, dar trebuie să ştiţi că nenorocirea stă la uşile voastre. (Geneza 6,5-7). Apa va umple pământul şi numai aceia care vor intra în corabie vor fi în siguranţă. Din cauza voastră, Dumnezeu regretă că a creat pământul şi tot ce este pe el. Întoarceţi-vă! Întoarceţi-vă acum de la căile voastre rele cât mai este timp. Dumnezeu este plin de milă şi încă vă iartă.

 

POVESTITOR:

 

Curând Hans aste cu totul captivat de prelegerea lui Noe. Cât de bine înţelege el avertismentele profeţiilor dumnezeieşti. Nu poţi să nu recunoşti faptul că Noe vesteşte solia sa cu mare seriozitate şi cu toată sinceritatea. Curând Hans este convins că ceea ce Noe predică, el însuşi o crede.

Dar Noe nu se străduieşte numai să prezinte avertismente logice, ci cu mult mai mult, el vrea să atingă şi inima ascultătorilor săi. Noe le pune tuturor înainte îndemnul de a se hotărî pentru Biserica-Corabie şi de a scăpa astfel de nimicirea ce stă să vină.

La încheiere, Noe face un apel fierbinte:

 

NOE:

Numai cei ce se hotărăsc de partea Bisericii – Corabie vor fi salvaţi.

Cine vrea să se hotărască de partea Bisericii – Corabie? Cine vrea să scape de potopul mondial?

 

POVESTITOR:

Şi Hans nu mai poate sta nehotărât, se ridică, merge în faţă şi-şi mărturiseşte astfel decizia de a se uni cu Noe şi de a intra în arcă.

 

COR: 84 CS

 

Poezie: POCĂINŢA

COR: 35 CS

 

POCĂINŢA

 

Arde sufletul meu

Este momentul marii pocăinţi

Pe harta lumii regretele aleargă

Ca nişte râuri fierbinţi

Propria-mi vină

Cât n-o pot cuprinde de grea

Ca un munte uriaş

S-a prăbuşit peste conştiinţa mea

Până ce paşii mei rătăciţi

În sângele Tău Doamne vor fi ispăşiţi

Genunchii în smerenie îi vor ţine-ndoiţi

Spre mila Ta îngemănate

Palmele-mi vor fi împreunate

De nevrednicie fruntea plecată

Până ce haina pentru ceruri

Mi-o vei da curată

 

Îmi caut gândul Doamne

Dar gândul mi-e spre Tine strigare

Îmi caut inima

Dar ea îmi este lacrimă

Care cere salvare

 

Iată-mă Doamne un condamnat la moarte

Ce-mi caut libertatea în marea Ta dreptate

Iată-mă Doamne un bulgăr de pieire

Ce-mi caut izbăvire

În marea Ta iubire

Gândurile, vorbele, faptele rele

Ca o grămadă de vreascuri le-am strâns

Să le ard în focul pocăinţei mele

Şi-n ultima clipă a marelui plâns

Strigătul meu către Tine

Să fie-ndurare

Harul Tău către mine

Să fie iertare.

 

POVESTITOR:

 

În seara aceea Hans povesteşte soţiei lui, Maria cu sinceră emoţie despre nou descoperita sa credinţă şi despre puternica lui hotărâre de a se alătura Bisericii – Corabie pentru ca astfel să se pregătească cum trebuie pentru judecata viitoare. Maria însă este de altă părere.

 

MARIA:

– Ascultă Hans, nu am de gând să mă las atrasă de nici un curent de fanatism. Eu cred că religia este bună şi de folos, dar nu trebuie să duci lucrurile astea prea departe. Dacă te hotărăşti de partea acestei biserici eu şi copiii te părăsim. Vom merge la mama. Dar cu tine n-am să mai rămân sub nici o formă. Ceea ce ai de gând n-o să mă câştige niciodată să fiu. de acord.

 

POVESTITOR:

Explicaţiile soţiei sale îl cutremură. Devine foarte gânditor.

 

HANS:

Ah, dacă ar fi ascultat şi Maria predica! S-ar fi convins, şi acum ar fi ştiut şi ea unde este adevărul.

 

POVESTITOR:

A doua zi Hans merge din nou la lucru. Dar şi-a pierdut bucuria ce-o avea de obicei şi nu poate de loc să uite predica lui Noe. Iarăşi şi iarăşi îşi aminteşte de cele auzite, despre apropiatul sfârşit.

Cu toate puterile Hans se străduieşte să nu se mai gândească la ele.

Câteva luni mai târziu, îşi isprăvi treaba mai devreme şi în drum spre casă, se gândi să dea pe la arcă să vadă cât a mai avansat construirea corăbiei.

Spre surprinderea lui, constată că arca este aproape gata şi de aceea, el devine mai neliniştit. Zăbovi lângă arcă ca să asculte din nou predica lui Noe.

 

NOE:

– Această corabie are menirea să salveze pe cei neprihăniţi când apele vor cădea din cer şi torente de ape vor ţâşni din pământ într-o zi foarte curând. Dumnezeu va acoperi pământul cu apă. Nimeni nu va scăpa decât cei din corabie. Aceasta este cuvântul lui Dumnezeu. Veniţi acum cât mai este timp. Credeţi avertizarea pe care o face Dumnezeu. Găsiţi-vă siguranţa în corabie. Părăsiţi-vă păcatele voastre…

 

POVESTITOR:

Ceea ce aude de astă dată îl mişcă mai mult ca oricând. I se pare că Noe a predicat cu mai multă convingere şi seriozitate.

HANS:

Nu ai încape nici o îndoială! Omul acesta ştie din partea cui vorbeşte!

 

POVESTITOR:

Şi din nou îşi ia hotărârea să se alipească de Biserica – Corabie.

 

POVESTITOR:

Acasă, Hans îşi deschide inima toată Mariei care de data aceasta reacţionează cu totul altfel:

MARIA:

– Hans, atunci am fost cam pornită… Dar între timp am mai citit şi eu câte ceva şi vreau să-ţi spun ce gândesc în privinţa aceasta: spune, cât pricepem noi, doi oameni simpli, din toată teologia?

De ce nu mergem la oraş să ascultăm ce gândesc oamenii cu pregătire despre problema aceasta. Cu siguranţă că savanţii au a explicaţie pentru “Sperietoarea” cu potopul. De ce n-am asculta odată şi părerea lor?

 

POVESTITOR:

Hans merge la oraş. Mai întâi vorbeşte cu un sociolog:

 

SOCIOLOG:

– Nuu! Asta nu e modalitatea de a salva lumea. Dacă într-adevăr Noe are pe suflet să salveze omenirea, de ce nu-şi întrebuinţează bogăţiile să clădească locuinţe cartiere pentru nenorociţi şi să facă tot ce poate ca să aducă cerul pe pământ? Cu imensele fonduri alocate pentru Arcă puteau fi ajutaţi mii de nenorociţi, mii de flămânzi, pe când cu o asemenea corabie nimeni nu poate să-şi potolească foamea. Cât despre un sfârşit fie prin apă, fie prin foc… aşa ceva nu va fi niciodată. Noe e categoric un alarmist. Merge-ţi la Doctor Modernius şi ascultaţi ce vă va zice el!

 

POVESTITOR:

Hans caută biroul Dr. Modernius. Îndată secretara îi conduce în camera de lucru a cunoscutului teolog:

 

MODERNIUS:

Frumos, Hans, că aţi venit pe la mine. Problema sfârşitului m-a preocupat serios de mai multă vreme. Chiar doctoratul l-am dat cu tema Escatologiei, adică a ştiinţei despre sfârşitul lumii.

Şi să-ţi spun: toate naţiile lumii au un folclor despre un sfârşit al lumii. Unii zic că odată totul va îngheţa într-un uriaş sloi de gheaţă; alţii vorbesc despre un potop; mai departe se zice că totul va arde, şi mai nou că va fi vorba de o explozie gigantică. Nicidecum însă! Toate aceste profeţii nu trebuie să fie înţelese literal. Dacă ele vorbesc despre „potop” asta nu se referă la apa în sensul obişnuit, la H2O, aşa cum o cunoaştem din chimie. ci la un potop al fărădelegii şi al înstrăinării de Dumnezeu care va cuprinde tot pământul. Apoi, să vă mai reamintesc, că noi suntem produsul evoluţiei. Ne aflăm într-un proces de dezvoltare care se îndreaptă tot înainte. Capătul acestei evoluţii încă mult timp de-acum încolo n-o să fie atins. Nu vă lăsaţi, înspăimântaţi de „sfârşitul lumii”. În privinţa aceasta puteţi fi foarte liniştiţi. Lăsaţi-l pe Noe să predice cât va avea poftă. De altfel ideea unui potop universal este cu totul neştiinţifică. Am să vă dau o recomandaţie pentru Dr. Briliant, profesorul de ştiinţe naturala de la Universitate, care vă poate sfătui!

 

POVESTITOR:

În aula universităţii, Dr. Briliant dă lui Hans următoarea explicaţie:

 

  1. BRILIANT:

– Hans, în lumea ştiinţifică, există convingerea categorică că un potop mondial nu poate avea loc practic, pentru că nu există suficientă apă pentru aşa ceva. E ciudat că acest om şi-a construit Biserica – Corabie tocmai pe un munte! Era mai potrivit dacă şi-o ridica jos, în vale, mai degrabă lângă un lac. Hotărât, e imposibil ca întreaga suprafaţă a pământului să fie acoperită cu apă. Asta contrazice orice cunoştinţă ştiinţifică.

 

POVESTITOR:

La urmă paşii îl poartă pe Hans la biserica sa părintească!

 

PASTOR:

– Ce mai faci Hans? Cum o mai duce Maria, şi copiii? (POVESTITOR:) întreabă, pastorul care i-a cununat.

 

PASTOR:

– Hans, arăţi, aşa de îngrijorat!… Ce ai, Maria este bolnavă?

 

HANS:

Oh, nu domnule pastor, îmi fac gânduri cu privire la potop, la Noe, la sfârşitul lumii, la ziua de apoi, la Biserica – Corabie. Sunt sleit cu totul. Am cugetat mult cu privire la asta şi nu pot să uit ce am auzit.

 

PASTOR:

– Ascultă Hans, mai întâi să-ţi amintesc că Dumnezeul nostru este un Dumnezeu al iubirii. Pretutindeni în natură ni se dă de veste că Dumnezeu este iubire. Este de neînchipuit ca un asemenea Dumnezeu să nimicească bărbaţi, femei, copii. La astfel de lucruri Dumnezeu nu se gândeşte cu nici un chip! Şi apoi de care biserică aparţine Noe, de fapt?

 

HANS:

– Păi, asta nu ştiu… Nu m-am gândit la asta niciodată. Până acum m-am preocupat doar de solia ce-o predică. Este solia despre sfârşitul lumii.

 

PASTOR:

Exact aici e toată problema, Hans! Nici una din celelalte biserici nu crede, ceea ce crede Noe! Sinodul s-a preocupat îndeaproape de-o bucată de vreme de predica lui Noe şi despre profeţiile sfârşitului. Nu se află nici un singur învăţat printre noi care să-i acorde cea mai mică confirmare!

 

POVESTITOR:

Şi pastorul îi explică în continuare:

 

PASTOR:

– Noe este la urma urmei un alarmist. Dacă Dumnezeu într-adevăr s-ar fi gândit la o asemenea catastrofă, ar fi făcut cunoscut aceasta marilor biserici şi conducătorilor religioşi!

Şi încă ceva: Chiar crezi că acest predicator din Biserica Corabie de acolo sus să aibă dreptate şi noi toţi ceilalţi, în număr de milioane! să fim rătăciţi?!

 

POVESTITOR:

La aceste puternice argumente, Hans nu poate să răspundă. (El încă nu putea să ştie ce urma să zică Isus: „îngustă este calea şi strâmtă este poarta ce duce la viaţă şi doar puţini sunt cei care o găsesc”).

După toate câte a auzit Hans se simte mult mai bine. În sfârşit argumentele au fost atât de convingătoare! Fără prea multă osteneală Hans îşi petrece timpul fără griji şi fără să se mai gândească la predica despre sfârşitul, lumii.

Totuşi, într-o seară, în drum spre casă, priveşte în sus, spre arcă, şi este grozav de înspăimântat de ceea ce vede:

– păsări zboară către arcă animale aleargă urcând muntele spre corabie. Hans vede cum dispare dincolo de uşa corăbiei pereche cu pereche, din cele necurate doar câte una, din cele curate câte şapte.

Hans aleargă către casă şi strigăt:

HANS:

– Maria, ai văzut? Aceasta este ultima avertizare. Noe a vorbit despre asta! Animalele intră în corabie! Noe are totuşi dreptate! Pregăteşte-te iute, trebuie să ajungem sus până nu se închide uşa corăbiei. Hai, grăbeşte-te şi îmbracă şi pe copii. Nu avem nici o clipă de pierdut!

POVESTITOR:

Cât de recunoscător este Hans că uşa este încă deschisă. Maria, aproape fără răsuflare din pricina urcuşului, ajunsă sus, întreabă pe rudele ei: 

MARIA:

– Ascultaţii ce ziceţi voi despre toate astea?

RUDA:

– Maria; pastorul nostru a vorbit cu profesorul Catedrei de Naturale de la Universitate. Savantul acesta explică faptul că există oameni care sunt în stare prin hipnoză, să influenţeze comportamentul animalelor. Şi acest Noe şi-a dezvoltat o capacitate ieşită din comun în domeniul hipnozei animalelor. Noe se foloseşte de acest trucaj de hipnoză ca să înşele pe cei creduli cum că ceva din prezicerile lui ar fi adevărate. Clericul nostru e de părere că nu avem de ce să ne neliniştim. Noi să aşteptăm până ce biserica va da o circulară oficială despre potop. Avem încredere în sfatul bunului nostru pastor şi vom aştepta să vedem cum evoluează lucrurile.

POVESTITOR:

Noe privi spre Hans în clipea următoare:

NOE:

– Intră repede înăuntru! Adu şi pe soţia ta şi pe copii. Mai am destul loc în arcă dar nu avem nici un răgaz. Grăbeşte-te şi urcă sus!

POVESTITOR:

Dar Maria luă cuvântul:

MARIA:

– Hans Vrem să mai aşteptăm puţin. Să ne gândim, odată în plus la toate şi să cercetăm lucrurile mai temeinic. Şi dacă mai aşteptăm încă câteva luni şi ne vom lămuri mai bine asupra lor, vom avea suficientă putere de convingere pentru rudele noastre Atunci o să ne botezăm cu toţii odată. Nu crezi că ar fi o treabă bună?

POVESTITOR:

Şi în timp ce Noe lansează o ultimă chemare Hans zice:

HANS:

– În seara asta încă nu Noe! Dar m-am hotărât cu toată seriozitatea să mă ataşez de arcă şi nu pot s-o las pe Maria în nenorocire. Ea n-ar vrea să facă nimic care să producă neînţelegeri cu rudele. Sper că mă poţi înţelege, Noe!

POVESTITOR:

Hans strânse mâna Mariei oftând cu întristare.

HANS:

– Tare-aş, vrea să fiu salvat, dar vreau să te am şi pe tine!

MARIA:

Mai târziu Hans, nu în seara asta.

POVESTITOR:

Noe iată că a intra în corabie. Deodată o făptură luminoasă coboară din cer şi… închide uşa corăbiei.

Dar nu se întâmplă nimic deocamdată. Oamenii, speriaţi, reacţionează diferit. Unii plâng, alţi se roagă, unii cântă, alţii dansează, unii blestemă, alţii batjocoresc. Noaptea, trece în aşteptare… dar nu s-a întâmplat nimic! Toate rămân aşa cum erau la început. A doua zi trece. Nu se întâmplă nimic. Trece ziua a treia, a patra, a cincia, a şasea zi. Nu se întâmplă nimic!

La o săptămână de la acel eveniment Hans şi Maria vorbeau aprins pe verandă.

MARIA:

– Hans, nu eşti tu fericit că acum o săptămână în urmă nu ai intrat în Biserica Corabie? Corabia stă tot acolo pe uscat, şi nimic nu s-a întâmplat…

HANS:

– O, da, Maria, tu ai dreptate, tu totdeauna ai dreptate. Voi, femeile, aveţi un instinct deosebit pentru anumite lucruri. Într-adevăr sunt bucuros că n-am intrat în arcă. M-aş fi făcut doar de râs!

POVESTITOR:

În acel moment, un fulger străbate cerul, un înspăimântător tunet urmează şi pământul se cutremură. Nori negri acoperă cerul.

Maria şi Hans se privesc speriaţi. Teama, o îngrozitoare teamă îi apucă. Repede iau capiii în braţe şi se grăbesc în sus spre arcă. Hans apucă o piatră şi bate insistent la poarta puternicei corăbii. Cu glas tare el strigă în faţa dezlănţuitului muget al naturii:

HANS:

Noe, deschide uşa. Maria este acum pregătită să vină cu mine! Te rog. deschide uşa! Vrem şi noi să intrăm. În corabie!

POVESTITOR:

Dar NIMENI nu poate să deschidă uşa harului odată ce Dumnezeu a închis-o! Noe nu mai poate să primească pe Hans şi familia sa înăuntru în arcă. Noe nu mai răspunde! Este prea târziu!

Ploaia se înteţeşte din ce în ce mai tare! Grămezi neînchipuit de mari de mase de apă se varsă din cer. Ici şi colo, pământul se crapă. Arteziene năvalnice ţâşnesc înspre cer. În toate văile se adună apă, mai întâi în cele mai adânci, apoi urcă din ce în ce. Şi tot urcă!

Hans, Maria şi copiii sunt năuciţi. Nu le mai rămâne decât să caute scăparea urcând tot mai sus pe munte. Urcă mereu, tot mai sus. Curând puterile îi lasă. Se tem pentru viaţa copiilor. La un moment dat, ei leagă copiii de spinarea animalelor puternice care de asemenea urcau muntele şi apoi urmăresc cu lacrimi în ochi cum aceştia dispar în furtuna din susul muntelui. Mână în mână, urcă cei doi acum fără copii. Pe neaşteptate, stânca din faţa lor se despică şi o uriaşă fântână arteziană îi izbeşte, o smulge pe Maria şi o târăşte la vale în noapte. „Ajutor, ajutor!” strigă ea cu ultimele puteri. Dar nimeni nu o mai poate ajuta în această cea din urmă noapte a pământului.

Clătinându-se, cu sufletul sfâşiat de durere, Hans înaintează. Ajunge pe creasta muntelui. Întreaga panoramă i se deschide înainte. În apropiere zăreşte un copac uriaş. Se târăşte spre el, apucă crengile puternice, se caţără spre vârf şi sus de tot, se opreşte. Încă tot mai speră că poate apa nu va urca până sus…

În faţa sa clocoteşte o privelişte sumbră… imaginea unei lumii care se duce la fund. Viaţa! – gândul acesta mai trece odată pe lângă el. Totul, da, tot ce dorea să salveze, s-a dus: munca lui, soţia, copiii – totul e pierdut pentru veşnicie.

 

HANS:

O, de n-aş fi amânat hotărârea! De n-aş fi amânat hotărârea! De aş fi primit invitaţia lui Noe. Poate că aş fi reuşit s-o conving până la urmă şi pe Maria, dacă aş fi rămas statornic. Atunci, ar fi fost şi copiii cu noi salvaţi. Acum însă este prea târziu! Ceasul a sosit, secerişul s-a sfârşit şi eu sunt pierdut!

 

POVESTITOR:

În acest moment, uriaşul copac se clatină şi cade sub asaltul teribil al valurilor care inundă muntele într-un muget îngrozitor. „Ajutor!” – strigă el. Dar nimeni nu este de faţă care să-i poată ajuta. În lumina albă a unui fulger se mai zăreşte doar om mână ce dispare în clocotul apei. Este mâna lui Hans, cel care atâta timp amânase solia harului lui Dumnezeu.

Era… prea târziu!

ÎNCHEIERE   APEL

Stimate ascultător, auzi tu chemarea Bisericii Corabie chiar astăzi? Dacă da, grăbeşte-te să răspunzi chemării şi nu mai zăbovi. Din fericire Dumnezeu încă mai lasă deschisă uşa harului pentru fiecare.

NU AMÂNA HOTĂRÂREA!

Ascultă apelul adresat personal de către Cuvântul lui Dumnezeu şi… VINO!

Matei 24,37-39: „Deoarece cum s-a întâmplat în zilele lui Noe, aidoma se va întâmpla şi la venirea Fiului omului. În adevăr, cum era în zilele dinainte de potop, când mâncau şi beau, se însurau şi se măritau, până în ziua când a intrat Noe în corabie, şi n-au ştiut nimic, până când a venit potopul şi i-a luat pe toţi, tot aşa va fi la venirea Fiului omului.”

„Înainte de toate, să ştiţi că în zilele din urmă vor veni batjocoritori plini de batjocuri, care vor trăi după poftele lor, şi vor zice: „Unde este făgăduinţa venirii Lui? Căci de când au adormit părinţii noştri, toate rămân aşa cum erau de la începutul zidirii!”.

Căci înadins se fac că nu ştiu că odinioară erau ceruri şi un pământ scos prin Cuvântul lui Dumnezeu din apă şi cu ajutorul apei, şi că lumea de atunci a pierit tot prin ele, înecată de apă. Iar cerurile şi pământul de acum sunt păzite şi păstrate, prin acelaşi Cuvânt, pentru focul din ziua de judecată şi de pieire a oamenilor nelegiuiţi.

Dar, prea iubiţilor, să nu uitaţi un lucru: că pentru Domnul, o zi este da o mie de ani şi o mie de ani sunt ca o zi.

Domnul nu întârzie în împlinirea făgăduinţei Lui, cum cred unii; ci are o îndelungă răbdare, pentru voi, şi doreşte ca nici unul să nu piară, ci toţi să vină la pocăinţă.

Ziua Domnului însă va veni ca un hoţ. În ziua aceea, cerurile vor trece cu trosnet, trupurile cereşti se vor topi de mare căldură, şi pământul cu tot ce este pe el, va arde.

Deci, fiindcă toate aceste lucruri au să se strice, ce fel de oameni ar trebui să fiţi voi, printr-o purtare sfântă şi evlavioasă, aşteptând şi grăbind venirea zilei lui Dumnezeu în care cerurile aprinse vor pieri şi trupurile cereşti se vor topi de căldura focului?

 

EŞTI   GATA?

Eşti gata? Sună întrebarea

Acum, când vremea-i pe sfârşit

Şi peste veacuri înserarea

Se lasă greu, dar hotărât…

Când soarele încet coboară

Şi pleoapele-s pline de somn…

Eşti gata? ca să-L primeşti iară

Cu bucurie pe-al tău Domn?

 

Auzi din noaptea cea adâncă

De mii de ani, cum tot mereu

De sus, de pe-nroşita stâncă

Vorbeşte încă Dumnezeu…

Şi jertfa Lui şi-a Lui iubire

Te-ntreabă încă, chiar acum

Eşti gata?… Aşteptatul mire

Priveşte-L vine… e pe drum!

 

Eşti gata zorile s-arată

Şi soarele va răsări

În strălucirea-i minunată

Şi va începe marea zi…

O dulce zi de primăvară

În pragul sfintei veşnicii…

Eşti gata? Liniştea coboară

Pe munţi, pe dealuri… pe câmpii…

 

Eşti gata? Cerul este gata

Şi te aşteaptă-n dor nespus

Să-ţi dea pe veci de veci răsplata

Viaţa veşnică-n Isus…

De-aceea azi ascultă glasul,

Solia dragostei cereşti…

În orice clipă, la tot pasul

Fii gata, gata să-L primeşti!

 

N – AUZI?

N-auzi?

Mai bate.

Tu, tuturor găseşti un loc să dai;

O frunte întristată,

O faţă-nlăcrimată,

Mai vrea un loc…

Vei spune şi-azi că, n-ai?

 

N-auzi?

Mai bate…

Nu vrei o consacrare din inimă s-aduci?

Pe-altarul Său,

Departe de rău,

Alege ce-ţi oferă El,

Calea care te cheamă să urci.

 

N-auzi?

Mai bate…

Dar oare va mai aştepta?

O faţă-nlăcrimată

O frunte sângerată,

Ar vrea cu dor,

Un loc în inima ta

 

N-auzi?

Mai bate…

Vrea să-ţi reverse în suflet stropii de ploaie promisă

Har minunat,

Dor neuitat.

Călător de pe Terra

Nu sta cu poarta închisă.

deAndrei Spiridon

Craciun

Craciun_2005
Craciun_2005
Craciun_2005(2).doc
119.5 KiB
61 Downloads
Details

Introducere

Într-un restaurant, două doamne „se cinsteau” cu o masă bogată. Când au fost întrebate cu ce ocazie fac acest lucru, au răspuns: „Aniversăm ziua de naştere a bebeluşului!” Pentru că nu era nici un bebeluş în preajmă, curiosul a întrebat: „Dar unde este bebeluşul?” Mama a răspuns: „O, l-am lăsat la o mătuşă…” Exact aşa sărbătoresc cei mai mulţi oameni de pe pământ „Crăciunul”, ceea ce ei numesc „Naşterea Mântuitorului”: mănâncă, beau, petrec, fac daruri, dar Cel sărbătorit nu este cu ei…

 

Foarte multe popoare sărbătoresc astăzi acest eveniment aglomerat cu o mulţime de adaosuri care nu au existat de la început. Aceste adăugiri au deteriorat foarte mult semnificaţia pe care sărbătorirea naşterii Mântuitorului ar trebui s-o aibă pentru oameni. Cu sute de ani în urmă, în 1644, Parlamentul Angliei a fost silit să interzică prin legi foarte drastice această sărbătoare şi orice fel de manifestare care să amintească despre acest eveniment. Perioada crăciunului devenise cea mai ruşinoasă perioadă a anului din cauza beţiilor, actelor de vandalism şi de imoralitate la care oamenii se dedau cu ocazia petrecerilor. Situaţia de azi nu este mult diferită…

 

Cuvântul Crăciun nu există în Biblie şi nicăieri în Biblie nu se spune să ţinem o sărbătoare cu acest nume, cu alte cuvinte, Dumnezeu nu porunceşte o astfel de sărbătoare.

Abia după ce creştinismul a fost acceptat de imperiul roman (în prima jumătate a sec. IV), a fost decretat de către mai marii religioşi ai vremii ca biserica să sărbătorească naşterea Domnului.

 

Cum s-a ajuns totuşi la această dată de 25 decembrie? Sărbătorile Saturnalia erau, la un moment dat, cele mai de seamă sărbători la romani… Sărbătorile de iarnă erau foarte populare în antichitate.  Cea mai mare sectă religioasă păgână care a stimulat celebrarea zilei de 25 decembrie ca sărbătoare în întreaga lume romană şi greacă a fost închinarea păgână adusă soarelui, mitraismul. Această sărbătoare de iarnă a fost numită „Naşterea” – „Naşterea Soarelui”.(În această perioadă a iernii, soarele atinge punctul său cel mai de jos în emisfera sudică (australă) şi apoi începe mişcarea sa treptată către nord – asemenea unei ridicări. Acest fenomen a fost numit naşterea soarelui şi era sărbătorit în această perioadă. Închinarea la soare (Tamuz la acadieni, Baal la sidonieni) şi închinarea cu faţa spre răsărit sunt neplăcute lui Dumnezeu – De.4:19;2 Împ.23:5,11; Ez.8:13-16.

 

Romanii, în timpul Saturnaliei, împodobeau bradul cu boabe roşii… Astăzi, boabele s-au transformat în globuri iar între altele, se foloseşte beteala (argintie sau aurie). Iată un pasaj interesant din Biblie: Ier.10:3,4!!!  „Căci obiceiurile popoarelor sunt deşarte… taie un lemn din pădure, îl lucrează cu securea, îl împodobesc cu argint şi cu aur…”

 

Ziua de Ignat, numită şi Ignatul porcilor, este o sărbătoare care cade în 20 decembrie: este ziua în care a fost rânduită datina tăierii porcului de Crăciun.

Obârşia păgână a sacrificării porcului este evidentă. În Egiptul antic, porcul era adus ca jertfă zeului Osiris, iar in Grecia antică un ritual similar se săvârşea în cinstea zeiţei Demeter. Ceremoniile sacrificiale din lumea antică corespundeau întotdeauna cu perioadele de înnoire a timpului calendaristic. Prinderea şi înjunghierea porcului în ziua de Ignat, pârlirea părului, jupuirea şi tăierea cărnii păstrează până azi urme ale unor elemente de ritual păgân, a căror semnificaţie însă s-a pierdut.

 

În acest peisaj confuz şi amestecat ce loc are Mântuitorul nostru? E clar că trebuie să ne retragem în liniştea sufletului nostru şi să ne întrebăm cu seriozitate: Ce reprezintă naşterea lui Isus pentru mine?  Ce înseamnă viaţa Lui pentru mine? Ce trebuie să înţeleg prin faptul că El este Mântuitorul meu! Isus doreşte să se nască în inima fiecăruia din noi şi nu doar atât! Dacă nouă ne-ar plăcea ca Isus să rămână veşnic un Prunc ce nu ştie să vorbească şi să scrie, Lui nu I-ar plăcea! El vrea să se nască şi să crească. El trebuie s ajungă chiar Domn pe tronul inimii noastre!

 

Astăzi vrem să ştim că El S-a născut în inima noastră. Şi dacă S-a născut cu adevărat, haideţi să serbăm această naştere. Nu în Betleem, ci acum şi aici, în inima noastră. Şi apoi să-L lăsăm să crească, şi să devină DOMNUL Isus, Împărat şi Dumnezeu!  Amin!

I.  M A R I A   Ş I   I O S I F

Luca 1,30-38

30 Îngerul i-a zis: „Nu te teme, Marie; căci ai căpătat îndurare înaintea lui Dumnezeu. Şi iată că vei rămâne însărcinată, şi vei naşte un fiu, căruia îi vei pune numele Isus. El va fi mare, şi va fi chemat Fiul Celui Prea Înalt; şi Domnul Dumnezeu îi va da scaunul de domnie al tatălui Său David. Va împărăţi peste casa lui Iacov în veci, şi Împărăţia Lui nu va avea sfârşit. Maria a zis: „Iată, roaba Domnului; facă-mi-se după cuvintele tale! Şi îngerul a plecat de la ea.

Matei 1,19-21

Iosif, bărbatul ei, era un om neprihănit şi nu voia s-o facă de ruşine înaintea lumii; de aceea şi-a pus în gând s-o lase pe ascuns. Dar pe când se gândea el la aceste lucruri, i s-a arătat în vis un înger al Domnului şi i-a zis: „Iosife, fiul lui David, nu te teme să iei la tine pe Maria, nevastă-ta, căci ce s-a zămislit în ea este de la Duhul Sfânt. Ea va naşte un Fiu şi-i vei pune numele Isus pentru că El va mântui pe poporul Lui de păcatele sale.

 

În fiinţa omului există două armate care se războiesc: sentimentele şi gândurile, sau, cu alte cuvinte inima şi mintea. Deşi mintea trebuie să controleze foarte bine sentimentele ca să n-o ia razna, atunci când nu este ea însăşi controlată de Duhul lui Dumnezeu, şi nu se alimentează din Cuvântul lui Dumnezeu, mintea este o călăuză nesigură. Uneori inima se dovedeşte a fi mai în măsură să emită nişte semnalele de care avem nevoie cu toţii.

 

Când aude de Dumnezeu, mintea omului se dovedeşte adesea refractară: nu-i place să audă de lucrurile spirituale; are ea nişte argumente pe care îşi sprijină judecata şi deciziile… şi pentru că nu-i place ce spune inima, se hotărăşte s-o lase pe ascuns… adică să nu ţină seama prea mult de ce spune, de ce simte…

 

Cu inima însă e altă poveste. Deşi raţiunea a hotărât că, de exemplu, originea omului poate fi pe undeva îndărăt cu milioane de ani, după o evoluţie în ceaţă –  de la o moleculă primară până la un biped declarat de ştiinţă strămoşul omului, inima are şi ea gândurile ei: „Nu se poate!… viaţa e ceva atât de complex, atât de frumos, atât de neînţeles!  Orice lucru, spune ea, este supus legilor descompunerii şi ale  degradării! Trebuie să intervină o forţă dinafară ca să aibă loc un proces evolutiv. Întâmplarea nu duce niciodată la progres.”

 

Între raţiune şi simţire se duce adesea o luptă crâncenă. Victime sunt şi de o parte şi de alta! Trebuie să cadă pe frontul de luptă mulţimi de sentimente şi mulţimi de gânduri, până ce se va decide soarta: cine va birui?

 

În fine, după intervenţiile Providenţei şi de o parte şi de alta, decizia este luată: Inima spune prima: „De acord! Am înţeles! Facă-mi-se după cuvântul tău!”  Mintea, spune şi ea la fel, dar numai după ce a stat de vorbă cu acea străfulgerare îngerească ce a venit să-i explice: „Nu te teme să accepţi intuiţia inimii în acest caz! Ceea ce se zămisleşte în adâncul gândurilor şi al fiinţei tale este de la Duhul Sfânt!”

 

Atunci, o pace deplină se instalează în fiinţa omului! Primirea adevărului şi acceptarea voinţei divine în viaţa lui, duce la echilibru şi la bucurie.

 

Dragi prieteni!  Ce se petrece în sufletul vostru când auziţi astăzi, poate  a suta oară despre Dumnezeu şi despre Fiul Său care S-a născut în ieslea din Betleem?  Este pace? Este linişte? Nu existe nici o umbră de conflict între ce spune mintea şi ce spune inima?

 

Poate că venind astăzi mai aproape de Betleem, vom găsi lumina şi vocea blândă a îngerului care ne va spune tuturor: Nu vă temeţi! Ceea ce se zămisleşte în inimă şi în gândurile voastre astăzi, este de la Duhul Sfânt!  Nu vă temeţi să-L luaţi la voi pe Isus, căci El vine la voi plin de Duhul Sfânt şi se naşte pentru mântuirea voastră.

Emanuel

S-a născut Emanuel,
Emanuel…
O lume de-ntuneric
a fost străfulgerată de iubire…

Emanuel,  Emanuel
un gând de umilinţă
şi-o rază de speranţă
întru fericire!

S-a născut Emanuel!
O lume plină de-nşelare
a fost adusă faţă-n faţă
cu marele si sfântul Adevăr!

La cumpăna Lui
inima mea,
inima Ta
de care parte se-nclină?

O lume plină
de iubire şi frumos
înseamnă mai întâi
o inimă
în care S-a născut Hristos

 

 

II.   I E S L E A

Luca 2,6

Pe când erau ei acolo,  s-a împlinit vremea când trebuia să nască Maria. Şi a născut pe fiul ei, cel întâi născut, L-a înfăşat în scutece şi L-a culcat într-o iesle, pentru că în casa de poposire nu era loc pentru ei.

 

Înainte de naşterea Mântuitorului are loc adesea o deplasare, o călătorie undeva, departe de locul obişnuit al vieţii de fiecare zi. Viaţa este atât de trepidantă, aglomerată cu fel de fel de lucruri, şi mai bune şi mai puţin bune, unele importante altele mai puţin importante dar obligatorii;  oricum, ne plângem cu toţii de lipsa de timp. Nici să priveşti o floare nu mai este timp, nici cerul înstelat sau senin!… Poate şi pomii înfloresc în Mai atât de grăbiţi, încât abia dacă le simţim aroma… Când liliacul înfloreşte nici nu băgăm de seamă… Doar atât întrebăm, cu regret: „Gata? S-a ofilit?”

 

Pentru a pătrunde lumea spirituală, pentru a putea observa în tihnă lucrurile cu adevărat de valoare veşnică,  e necesar să ne sustragem din iureşul cotidian. Isus nu se poate naşte în inima omului grăbit, în viaţa omului ocupat până peste cap cu cele materiale… Departe, aproape de natură, aproape de cer, vin îngerii în suflet şi cântă aşa de frumos despre o veste nemaiauzită: S-a născut Isus în inima ta!  O, de câte ori oamenii L-au primit pe Isus departe de casă, departe de atmosfera îngheţată din patrie, unde rareori se mai schimbă câte ceva… În altă ţară, în alt oraş, la lucru cu un coleg credincios, poate chiar în război, undeva într-un Betleem depărtat… Ce minunat! S-a născut Isus!

 

E minunat! Chiar dacă S-a născut într-un grajd! Chiar dacă nu i-ai oferit camera din faţă a inimii tale, acolo unde aveai lucrurile importante, prietenii, cunoştinţele, (doar nu aveai cum să-i alungi pe toţi aceştia afară, nu?) Acum e foarte bine că ai fost primitor de oaspeţi, şi nu L-ai trimis pe câmp… Grajdul inimii!… Sau nu cumva… acest grajd e chiar toată inima ta, în care nu s-a mai făcut curat de mult timp, acest staul în care miroase urât şi e rece… Nu e rece?   E şi cald uneori? Da, dar căldura asta care vine de la poftele firii tale pământeşti şi care se amestecă cu mirosul atâtor plăceri egoiste poate fi acea căldură primitoare şi plăcută pentru un Prunc ca  Isus?

 

Dar, în fine, nu aveai alt loc unde să-L primeşti. Şi El a venit. Acolo S-a născut, şi a făcut-o cu bună ştiinţă, pentru că El vrea să facă curat! Nimeni altul nu poate face lucrul acesta. Numele lui Isus înseamnă „salvare”. Îngerul a spus: „Îi vei pune numele Isus, pentru că El va mântui pe poporul Său de păcatele sale.” El vrea să arunce afară tot ce nu e bun şi frumos, tot ce miroase neplăcut în viaţa ta. În schimb, El aşază în inima ta lumina şi sfinţenia Sa, neprihănirea şi nobleţea  de caracter.

 

Dragi prieteni! Dacă Isus S-a născut deja în inima voastră, lăsaţi-L să facă curat! Nu-L opriţi !

Ajutaţi-L în această lucrare minunată! Dintr-un grajd El poate să facă un palat!  Dintr-o viaţă fără valoare El poate să facă nestemate pentru tezaurul cerului!

 

 

Acest staul

Acest staul este sufletul meu
întunecat
şi mirosind a murdărie
cu  zidul spart
şi plin de igrasie
cu boii nesătui
mugind de vânturile reci
ce vin şi trec
prin podul afumat
şi plin de lilieci…

Acest staul
necurăţit de ani
acest neprimitor sălaş
adesea vizitat de şobolani
în care spiritele lui Satan se zbat
e locu-n care S-a născut Hristos
sa facă El lumină şi curat,
sufletul meu, nespus de păcătos…

 

III.PĂSTORII şi MAGII

Luca 1,8-20

În ţinutul acela erau nişte păstori care făceau de strajă în jurul turmei lor. Şi iată că un înger al Domnului s-a înfăţişat înaintea lor şi slava Domnului a strălucit împrejurul lor. Ei s-au înfricoşat foarte tare dar îngerul le-a zis: „Nu vă temeţi! Astăzi în cetatea lui David vi s-a născut în Mântuitor care este Hristos Domnul! Iată semnul după care-L veţi cunoaşte: Veţi găsi un prunc înfăşat în scutece şi culcat într-o iesle. Şi deodată împreună cu îngerul s-a unit o mulţime de oaste cerească lăudând pe Dumnezeu şi zicând: „Slavă lui Dumnezeu în locurile prea înalte şi pace pe pământ între oamenii plăcuţi Lui!”

Păstorii s-au dus în grabă şi au găsit pe Iosif şi pe Maria şi pruncul culcat în iesle. După ce L-au văzut, au istorisit ce li se spusese despre Prunc. Şi toţi cei ce i-au auzit s-au mirat de ce au spus păstorii. Maria păstra toate aceste cuvinte în inima ei. Şi păstorii s-au întors SLĂVIND ŞI LĂUDÂND PE DUMNEZEU pentru ce auziseră şi văzuseră.”

 

Matei 2,1-12

După ce S-a născut Isus în Betleemul din Iudeea, în zilele împăratului Irod, iată că nişte magi au venit din Răsărit la Ierusalim. Şi iată că steaua pe care o văzuseră în Răsărit mergea înaintea lor, până ce a venit şi s-a oprit deasupra locului unde era Pruncul. Au intrat în casă, au văzut Pruncul şi pe mama Lui, s-au aruncat cu faţa la pământ şi I s-au închinat! Apoi şi-au deschis vistieriile şi i-au adus daruri: aur, tămâie, şi smirnă.

 

Păstorii erau cei care aşteptau, cei care făceau de strajă, noaptea… Cei care plângeau şi se rugau pentru naşterea lui Mesia în inima unui prieten drag. O, de câte ori şi dvs v-aţi întrebat: de ce oare prietenul meu, fratele meu, sora mea sau tatăl sau mama mea, sau copilul meu – nu se decide pentru Hristos?  Cunoaşte atâtea lucruri din Scriptură!  A auzit atâtea chemări!… M-am rugat de atâta timp ca să se întoarcă şi să se hotărască pentru viaţa veşnică!  De ce nu se naşte Isus în inima Lui?

 

Sau poate tu însuţi, cel care asculţi aceste cuvinte ai fraţi şi surori, părinţi sau copii care se roagă pentru tine! De ce oare nu se naşte Isus în inima ta?  Ce anume ocupă locul cuvenit Lui din inima ta? Sunt lucruri mai importante? Sunt persoane mai importante?

 

Şi, într-o zi, răsare o lumină nemaivăzută! Se aude un cântec sublim! Nu vă temeţi! Astăzi, undeva, într-o iesle, se naşte Isus Hristos!  Cei care au aşteptat, s-au rugat şi au sperat, aud vestea şi vin să vadă minunea! Cuvinte de laudă şi mulţumire se revarsă de pe buzele lor! Mulţumim lui Dumnezeu! S-a petrecut minunea pe care o aşteptam demult!  Bucuria care are originea în inima lui Dumnezeu

pătrunde inimile lor şi se revarsă în cântec.

 

Şi nu numai aceşti prieteni şi rude se bucură de naşterea lui Isus… Oamenii de departe, străinii, aud şi văd această schimbare. Tocmai din Răsăritul vieţii lor aud şi vor să vadă… De aceea vin aproape, şi constată cu uimire că cel care altădată era egoist, rău şi  răzbunător, a devenit prin Harul lui Hristos altruist, plin de bunătate şi dragoste. Cel care era spaima satului sau bătăuşul de care se temea toată puşcăria este acum un om blând şi amabil.  Cel care nu a avut puterea să se lase de robia tutunului sau a altor vicii, stă acum ca şi demonizatul din Gadara „îmbrăcat şi întreg la minte” la picioarele lui Isus.

 

 

Dragi prieteni! Când auziţi şi vedeţi minunea naşterii lui Isus în inima cuiva, nu ezitaţi să vă deschideţi

vistieria inimii voastre ca să-I aduceţi în dar aurul cuvintelor cele mai alese, tămâia şi smirna frumos mirositoare ale închinării. „Slavă lui Dumnezeu în locurile preaînalte şi pace pe pământ între oamenii plăcuţi Lui!”

 

Mai sunt păstori?

Şi au venit păstorii să se-nchine
căci Te-au iubit şi Te-au primit
şi au ştiut ca numai lângă Tine
Isuse, pacea lor e de găsit!
Şi Ti-au adus în sfântă adorare
o inimă de bucurie plină
cu spirit pregătit de sărbătoare
şi de privirea mieilor, blajina…
Miros de pace si de libertate,
arome de păduri si munţi şi  ape,
Tu Doamne Te-ai descoperit în toate
şi-n toate
Tu le-ai fost mereu aproape!
Mai sunt păstori cu inima fierbinte?
Mai sunt şi astăzi inimi doritoare?
Isus mai are încă daruri sfinte
de viaţă şi de pace salvatoare!

 

Deschide-ţi poarta, Betleeme!

Deschide-ţi poarta de lumină,
să intre-n staul înţelepţii,
să-aducă daruri,
să se-nchine,
conduşi de Steaua dimineţii…
Lumina din lumina-ti sfântă
împarte-ne la fiecare
căci n-am găsit in noaptea lumii
înţelepciunea salvatoare…
Azi ne căim
ca din pruncie am preţuit
comori deşarte,
şi-am alergat fără de ţintă
şi am băut din puţuri sparte…
In pragu-nţelepciunii Tale
floarea iubirii se desface;
Decât savanţi in bezna lumii
mai bine înţelepţi în adevăr şi pace!

IV. I R O D

 

Matei 2,3.16.

Când a auzit Împăratul Irod acest lucru s-a tulburat mult şi tot Ierusalimul s-a tulburat împreună cu el… A adunat pe toţi preoţii cei mai de seamă şi pe cărturarii norodului şi a căutat să afle de la ei unde trebuia să se nască Hristosul. Apoi când a văzut că fusese înşelat de magi, s-a mâniat foarte tare şi a trimis să omoare pe toţi pruncii de parte bărbătească de la doi ani în jos, care erau în Betleem şi în toate împrejurimile lui, potrivit cu vremea pe care o aflase întocmai de la magi.

 

Ce crud este acest Împărat! Să omoare nişte copii nevinovaţi!… Cum de a fost posibil aşa ceva? Motivul? Teama de a nu-şi pierde tronul!

 

Ca să accepţi pe Isus să se nască în inima ta înseamnă să-L primeşti aşa cum este, adică Domn, Împărat şi Dumnezeu. Primirea lui ca Domn înseamnă subordonarea voinţei, a planurilor, a idealurilor şi a întregii vieţi. Sigur că e necesar să vorbim aici despre faptul că abdicarea de la voinţa proprie înseamnă renunţarea la tot ce este RĂU, iar primirea voinţei divine înseamnă re-orientarea vieţii pe cărările binelui şi ale dreptăţii. Când Dumnezeu ne cere să-i predăm inima şi voinţă noastră şi noi spunem rugăciunea „facă-se voia Ta”, asta nu înseamnă depersonalizare sau negarea extremă de sine, ci înseamnă identificarea totală cu voinţa divină. Firea noastră pofteşte ce este rău şi urmând această cale a păcatului soarta noastră va fi distrugerea. Dar Dumnezeu este Tatăl nostru şi doreşte binele nostru veşnic, chiar dacă noi nu ştim lucrul acesta, chiar dacă noi nu simţim de la început.

 

Când aude de naşterea lui Hristos în inimă, EUL începe să tremure de frică. Se teme de detronare!

Se tulbură, şi pentru că se tulbură el, împreună cu el se tulbură tot Ierusalimul fiinţei umane. Este un veritabil cutremur care se produce la vestea naşterii lui Isus. Lupta aceasta cuprinde întreaga fiinţă umană: ce să fac cu Isus?   Dacă este Domn, va trebui să stea pe tron… Or, în inimă nu este decât un singur tron!  Să abdic eu în faţa Domnului de curând născut? Niciodată! Şi, pentru că nu vrea să abdice, face planuri ucigătoare: pregăteşte armata de argumente, mai mult sau mai puţin diplomatice, şi o trimite să omoare toate ideile spirituale care s-au născut în ultima vreme…

 

Sărmane Irod! Sărmanule EU care nu vezi decât privilegiile vremelnice şi care nu eşti în stare să lupţi pentru adevăratele tale interese!   Cum de nu vezi tu că Împăratul de curând născut n-are de a face cu poziţia ta, cu drepturile şi obligaţiile tale? El are tronul Lui, are Împărăţia Lui! Împărăţia Lui nu este din lumea aceasta!  Dacă ar fi fost din lumea aceasta, El nu s-ar fi născut într-un staul, ci într-un palat, în capitala Regatului, pe perne de puf şi cu mare strălucire! El ar fi întărit domnia ta, ţi-ar fi pus împărăţia pe temelii veşnice şi  ai fi fost mântuit prin intervenţia Lui! Dar acum, pentru că ai vrut să-L omori, pentru că ai acţionat în sensul acesta, chiar dacă nu ţi-au fost împlinite planurile diabolice, şansa ta a trecut… Ai pierdut totul:  Şi tronul acesta pământesc, şi mântuirea sufletului tău!

 

Dar nu! Poate nu! Poate mai este o şansă. Poate de aceea astăzi, aici, am venit la Betleem, ca să ne închinăm înaintea Împăratului de curând născut! Am venit să ne mărturisim păcatul ignoranţei şi al ne-acceptării domniei lui Isus. Am venit să căpătăm iertarea. Am venit să primim harul şi puterea de a trăi o viaţă nouă. Am venit să spunem: Doamne, facă-se voia Ta precum în cer şi pe pământ! Vie Împărăţia Ta în inimile noastre! Umple Tu Doamne inima şi gândurile noastre! Alungă de pe tron egoismul acesta tiran şi absurd! Alungă tot ce e rău din Împărăţia fiinţei noastre! Îţi predăm tronul inimii, Doamne Isuse, şi nu mai pleca de la noi! Ne iartă greşelile noastre aşa cum suntem dispuşi să iertăm şi noi şi ajută-ne să iertăm şi noi cum eşti dispus să ne ierţi Tu! Pâinea noastră cea de toate zilele dă-ne-o nouă astăzi şi hrăneşte sufletele noastre cu dragostea Ta! Nu ne lăsa să cădem în ispită căci a Ta este puterea şi domnia şi slava în veci. Amin

Răsărit şi apus

Când soarele răsare, lumina lui pătrunde
Si schimbă faţa nopţii pe-un zâmbet de copil…
De legea-aceasta nimeni nu are-a se ascunde,
Un împărat sa fie, sau slujitor umil…

Pustia nopţii noastre a fost atunci străpunsă
Când înfăşata-n slavă, lumina a ţâşnit,
Din Betleem spre lume, o taină nepătrunsă,
O taină a iubirii şi fără de sfârşit!”

Iubirea când se-arată cu faţa-i de lumină,
E ca şi când prin gheţuri o raza-a răsărit,
Ca să topească răul cu unda ei blajină,
Căci noaptea pentru nimeni nu este de dorit…

Si totuşi cum dispare la orizont lumina,
Fiarele pădurii încep a se trezi;
In beznă toţi irozii îşi sapă vizuina
Ca sa-şi ascundă-n tihnă… fiara inimii…

O, cat de nepătrunsă e-a sufletului noapte,
În ale cărei peşteri nu intră nici o stea,
Urechi ce n-au s-audă nici tainicele şoapte
Nici trâmbiţa din urma care-a-nceput deja!

Soldaţii sunt şi astăzi trimişi cu o porunca
N-au voie sa gândească, n-au milă de-mpărţit,
Pentru un ban de aur, dreptatea o aruncă,
Când soarele răsare, in ei… a asfinţit!

Lumina nu pătrunde pe uşa încuiată!
Zăvoare nu deschide, şi nici nu sfarmă stânci!
Cum oare sa mai bată o inimă de piatră
Înmormântată-n groapa păcatelor adânci??

Afară-i încă  noapte şi-au adormit drumeţii…
Pe cerul nostru însă a răsărit o stea;
Ea luminează drumul spre zorii dimineţii;
Treziţi-vă şi mergeţi la staul după ea

 

Crăciunul

 

Este Crăciunul o sărbătoare creştină?

 

Crăciunul a fost stabilit ca sărbătoare oficială în anul 325 de un împărat păgân, creştinat pe patul de moarte, Constantin cel Mare, fixându-se ziua de 25 decembrie. In anul 354, Liberius, episcopul Romei, a reconfirmat oficial aceeaşi dată pentru sărbătoarea Naşterii Domnului.

 

Dar de ce abia in secolul IV a fost reglementată sărbătorirea acestui mare eveniment? Oare primii creştini nu ştiau când s-a născut Mântuitorul?  Ideea este că Mântuitorul n-a poruncit sărbătorirea acestui eveniment.

 

Chiar dacă dorinţa de a sărbători Crăciunul este o dorinţă poate bună în sine, originea sărbătorii este păgână: la romani, sfarsitul lunii decembrie coincidea cu serbarile date in cinstea zeului Saturn, numite saturnalii. Acestea reprezentau o forma de venerare a soarelui, a luminii ce biruia intunericul – obicei adus din Orient, mai precis din Siria. Unii episcopi au propus ca Nasterea Domnului sa se sarbatoreasca tot in aceeasi perioada (17 – 24 decembrie), în ideea unirii politice dintre creştini şi păgâni insa obiceiul nu s-a generalizat pana in veacul al IV-lea al erei crestine, nestiindu-se cu siguranta care ar trebui sa fie data corecta. Uneori, Craciunul era sarbatorit in septembrie, alteori in martie. Chiar dupa fixarea datei de 25 decembrie, a mai trecut inca destul de multa vreme pana ce aceasta sa fie adoptata de toti crestinii.

 

Datorita diferentelor calendaristice (stil nou si stil vechi), o buna parte dintre ortodocsi au serbat multa vreme Craciunul in luna ianuarie. Chiar si in zilele noasre, rusii au pastrat acest obicei.

 

In tarile Europei occidentale, protestantii au interzis in anumite epoci serbarea Craciunului si cultul sfintilor. De exemplu, Oliver Cromwell a interzis in Anglia aceasta sarbatoare intre anii 1649 si 1660. Abia in secolul XIX, Craciunul a devenit cu adevarat o serbare populara. In 1834, cartea lui Charles Dickens, Un colind de Craciun, aparuta cu o saptamana inaintea acestei sarbatori, a cunoscut un mare succes. Deja, Craciunul castigase o popularitate uriasa. In Statele Unite, Alabama a fost primul stat care a declarat Craciunul sarbatoare legala, in 1836.

 

Cel mai celebru personaj legat de aceasta sarbatoare este, fara indoiala, Mos Craciun. Trebuie sa stiti ca si el a aparut, in forma in care il cunoastem noi astazi, tot prin secolul XIX. Mos Craciun arata ca un batran bun si bland, cu barba alba, care aduce daruri copiilor cuminti. Figura sa a fost inspirata de aceea a lui Mos Nicolae, si chiar numele sau american, Santa Claus, este pronuntia engleza a numelui danez al Sfantului Nicolae: Sinter Klaas. Britanicii ii spun Father Christmas, iar francezii il numesc Pere Noel. Este interesant sa mentionam ca la noi in tara, in timpul regimului comunist, Mos Craciun a devenit „Mos Gerila” si s-a incercat desprinderea sa de sarbatoarea crestina a Craciunului.

 

Obiceiul de a se impodobi bradul este de data relativ recenta si provine din tarile germanice. Acesta isi are obarsia in vechile credinte pagane, care spuneau ca bradul vesnic verde este un simbol al vietii. De exemplu, egiptenii din Antichitate isi decorau casele cu frunze de palmier in cea mai scurta zi a anului, in luna decembrie. Romanii faceau la fel in timpul saturnaliilor, folosind ramuri de brad, iar preotii druizi impodobeau stejarii cu mere aurii. Obiceiul crestin al impodobirii bradului a fost atestat intaia oara in Lituania, in 1510, desi se spune ca Martin Luther a fost primul care a impodobit un brad de Craciun cu lumanari aprinse, pentru a le arata copiilor cum stralucesc stelele in noptile foarte frumoase.

 

In America, obiceiul pomului de Crăciun a fost introdus de colonistii germani, in secolul XIX. In Anglia, printul Albert, care era de origine germana, sotul reginei Victoria, a impodobit primul brad de Craciun la castelul Windsor. Obiceiul a fost preluat apoi de englezi si raspandit nu numai in Marea Britanie, ci si in colonii.

 

Tradiţia ca purcelul sa se taie cu câteva zile înaintea Crăciunului, mai precis de Ignat, pe 20 decembrie este o tradiţie păgână. Romanii jertfeau porci, dar evreii niciodată pentru că animalul de sacrificat Îl reprezenta pe Isus, Mielul lui Dumnezeu care moare pentru păcatul lumii. Aşadar la crăciun mulţi serbează naşterea Domnului dar jertfesc un porc… În această ciudată amestecătură de tradiţii şi superstiţii cum poate fi prezent Hristos?

 

  1. De ce şi de unde Crăciun?

Într-un restaurant, două doamne „se cinsteau” cu o masă bogată. Când au fost întrebate cu ce ocazie fac acest lucru, au răspuns: „Aniversăm ziua de naştere a bebeluşului!” Pentru că nu era nici un bebeluş în preajmă, curiosul a întrebat: „Dar unde este bebeluşul?” Mama a răspuns: „O, l-am lăsat la o mătuşă…”

 

Exact aşa sărbătoresc cei mai mulţi oameni de pe pământ „Crăciunul”, ceea ce ei numesc „Naşterea Mântuitorului”: mănâncă, beau, petrec, fac daruri, dar Cel sărbătorit nu este cu ei…

 

Foarte multe popoare sărbătoresc astăzi acest eveniment aglomerat cu o mulţime de adaosuri care nu au existat de la început. Unele dintre ele s-au generalizat, cum ar fi Moş Crăciun (tradiţie olandeză); bradul de Crăciun (tradiţie germană);

 

Aceste adăugiri au deteriorat foarte mult semnificaţia pe care sărbătorirea naşterii Mântuitorului ar trebui s-o aibă pentru oameni. Cu sute de ani în urmă, în 1644, Parlamentul Angliei a fost silit să interzică prin legi foarte drastice această sărbătoare şi orice fel de manifestare care să amintească despre acest eveniment. Perioada crăciunului devenise cea mai ruşinoasă perioadă a anului din cauza beţiilor, actelor de vandalism şi de imoralitate la care oamenii se dedau cu ocazia petrecerilor. Situaţia de azi nu este mult diferită…

 

  1. Originea sărbătorii

Cuvântul Crăciun nu există în Biblie şi nicăieri în Biblie nu se spune să ţinem o sărbătoare cu acest nume, cu alte cuvinte, Dumnezeu nu porunceşte o astfel de sărbătoare.

Cărţile de istorie şi chiar Enciclopedia Bisericii Catolice susţin că această sărbătoare nu a existat de la începutul creştinismului:

Abia după ce creştinismul a fost acceptat de imperiul roman (în prima jumătate a sec. IV), a fost decretat de către mai marii religioşi ai vremii ca biserica să sărbătorească naşterea Domnului. (7-2715)

 

  1. Data

Mai târziu, când bisericile din diferite locuri au început să sărbătorească naşterea lui Hristos, au fost mari diferenţe de opinii în ce priveşte data corectă. Biserica Romano-catolică n-a început să sărbătorească ziua de 25 decembrie decât în ultima parte a secolului patru…(4) Până atunci, creştinii ţinuseră această sărbătoare în diferite perioade ale anului: în decembrie, în mai, în aprilie şi, cel mai frecvent, în ianuarie. (7-2714)

Cum s-a ajuns totuşi la această dată de 25 decembrie?

 

Sărbătorile Saturnalia erau, la un moment dat, cele mai de seamă sărbători la Romani…(1) Sărbătorile de iarnă erau foarte populare în antichitate. „În Roma şi în Grecia păgână, pe vremea barbarilor teutoni, în vremurile străvechi ale civilizaţiei egiptene antice, în stadiul de început al dezvoltării popoarelor din est şi vest, din nord şi sud, perioada solstiţiului de iarnă a fost totdeauna o perioadă de bucurie şi sărbătoare.” (5) Pentru că acest anotimp era atât de iubit, biserica oficială (de stat) (Catolică sau Ortodoxă – depinde de zonă) l-a adoptat ca timp al naşterii lui Hristos. (2)

 

Cea mai mare sectă religioasă păgână care a stimulat celebrarea zilei de 25 decembrie ca sărbătoare în întreaga lume romană şi greacă a fost închinarea păgână adusă soarelui, mitraismul. Această sărbătoare de iarnă a fost numită „Naşterea” – „Naşterea Soarelui”. (6) (În această perioadă a iernii, soarele atinge punctul său cel mai de jos în emisfera sudică (australă) şi apoi începe mişcarea sa treptată către nord – asemenea unei ridicări. Acest fenomen a fost numit naşterea soarelui şi era sărbătorit în această perioadă.(7-2715))

 

Pe măsură ce obiceiurile păgâne referitoare la închinarea adusă soarelui erau „creştinizate”, este de înţeles că urma să rezulte confuzie. Unii credeau că Isus era Sol, zeul-soare! Tertulian trebuia să declare că Sol nu era Dumnezeul creştinilor; Augustin a denunţat identificarea eretică a lui Isus cu Sol. Papa Leo I a mustrat aspru dăinuirea închinării adusă soarelui, deoarece nişte creştini, stând chiar în pragul „bazilicii apostolilor”, i-au întors acestuia spatele pentru a se închina soarelui care răsărea. (2) Nu au reuşit însă să abolească această închinare păgână şi au venit cu soluţia închinării cu faţa spre răsărit. Ba chiar au început să construiască clădirile de cult (spre deosebire de cea de mai sus) în aşa fel încât oamenii să se închine cu faţa spre răsărit.

 

Închinarea la soare (Tamuz la acadieni, Baal la sidonieni) şi închinarea cu faţa spre răsărit sunt neplăcute lui Dumnezeu – De.4:19;2 Împ.23:5,11; Ez.8:13-16.

 

În Enciclopedia Catolică scrie: Binecunoscuta sărbătoare în cinstea soarelui, Natalis Invicti (Naşterea Neînvinsului Soare) serbată în 25 decembrie, poartă în esenţă responsabilitatea pentru data sărbătorii noastre din luna decembrie.(4) Acest lucru, catolicii l-au făcut şi pentru alte sărbători ale lor. De exemplu: 24 iunie, era o sărbătoare în cinstea lui Baal la druizi (preoţii celţilor în antichitate – mil.1 î.Hr.); ea a devenit sărbătoarea naşterii lui Ioan Botezătorul; 15 august, care era consacrată lui Isis (la egipteni) sau Dianei (la romani), a devenit „adormirea Maicii Domnului” (Sf. Marie Mare); 02 februarie, care era la romani o zi sărbătorită cu torţe şi lumânări în cinstea zeiţei Februa (la greci, în această dată se sărbătorea zeiţa Demetra) a devenit „Intrarea Maicii Domnului în Biserică”).

Tehnica suprapunerii sărbătorilor păgâne cu cele închinate adevăratului Dumnezeu nu a fost inventată de Biserica ortodoxă sau Romano-catolică. Biblia o arată în 1Împ.12:25-33 (Gal.4:8-11).

 

Ce să facem atunci? Să nu serbăm Crăciunul? Să-i declarăm război? Cred că mult mai bine este ca în fiecare zi a anului să fim mulţumitori lui Dumnezeu pentru naşterea lui Isus Hristos. Să nu aşteptăm luna decembrie ca să ne aducem aminte că prin harul lui Dumnezeu, în Betleem ni s-a născut un Mântuitor care este Hristos Domnul! Dacă alţii o fac, în primul rând o fac din neştiinţă… Dacă se vor pocăi, vor cunoaşte adevărul şi acesta îi va face slobozi. Să păstrăm întotdeauna o inimă bună şi curată înaintea lui Dumnezeu şi atunci vom face ce este plăcut înaintea Lui… E bine să ne amintim despre naşterea Domnului Isus Hristos, chiar s-o sărbătorim dacă dorim. Putem folosi perioada Crăciunului ca un timp de ajutorare sau de evanghelizare a oamenilor, dar să nu socotim aceasta o lege, o poruncă a Bibliei şi să nu osândim pe cei care nu cred în Sărbătorirea Crăciunului.

 

  1. Numele „Crăciun”

Crăciun este creatul lui Dumnezeu (de la creatio), este un cuvânt daco-român. În cărţile de slujbă ortodoxă îi zice Iisus Hristos „născut , iar nu făcut”…(1) Cu alte cuvinte, „creatul” şi Iisus sunt una…

Este greşit să numim pe Hristos cu numele Crăciun. El nu este o „creatură” a lui Dumnezeu, ci Fiul veşnic al lui Dumnezeu – Mi.5:2; Io.1:1; 8:58; Col.1:17.

 

  1. Bradul

Încă din antichitate oamenii s-au închinat la pomi numiţi de ei „sacri” (şi astăzi sunt religii de acest gen atât în lumea primitivă (aşa numită „necivilizată”) cât şi în cea modernă).

Druizii socoteau stejarul drept copac sfânt. Egiptenii aveau palmierul, iar scandinavii şi romanii… ghici ce? – BRADUL!

Există o legendă antică babiloniană care spune că a fost un ciot de copac uscat din care a ieşit un copac care nu s-a mai uscat niciodată; a rămas „veşnic verde”… „ce frunza nu şi-o pierde…” Ciotul uscat reprezenta pe Nimrod (Gen.10:8-12) care murise iar copacul „veşnic verde” arăta că Nimrod s-a reîncarnat în persoana lui Tamuz (care în religia acadienilor (locuitorii uneia din cetăţile stăpânite de Nimrod – Gen.10:10) era zeul-soare, soţul zeiţei Iştar (numiţi de sidonieni (fenicieni) Baal şi Astarteea).

 

Romanii, în timpul Saturnaliei, împodobeau bradul cu boabe roşii… Astăzi, boabele s-au transformat în globuri iar între altele, se foloseşte beteala (argintie sau aurie). Iată un pasaj interesant din Biblie: Ier.10:3,4!!!  „Căci obiceiurile popoarelor sunt deşarte… taie un lemn din pădure, îl lucrează cu securea, îl împodobesc cu argint şi cu aur…”

 

Atunci să nu mai fac pom de Crăciun? Întreabă pe Dumnezeu şi fă ce crezi că vrea El. Dacă tu crezi că Dumnezeu nu are nimic împotrivă, fă-l, altfel, nu-l face. Un lucru poţi să-l ştii şi să-l crezi: Nu este o poruncă a Bibliei, nu este o lege a lui Dumnezeu aşa că cei care nu ţin acest obicei nu trebuie osândiţi… Apoi este clar că nu trebuie să te închini acestui brad (şi cred că în mod conştient nu este nimeni între noi care s-o facă – dar dacă se va întâmpla că nu vei avea bani sau pur şi simplu vei ajunge în situaţia că nu vei reuşi să-ţi procuri un brad într-un an vei socoti că „acela nu este Crăciun” dacă nu ai brad în casă??? Este nevoie neapărat de „cetina tot verde” ca să-ţi aminteşti că „ţi s-a născut un Mântuitor”? Ce este important pentru tine? Bradul sau Mântuitorul? Vei fi la fel de afectat(ă) în inima ta dacă nu vei avea pe Domnul cu tine în săptămâna Crăciunului cât de afectat eşti că nu ai brad? Atunci cui te închini???

 

  1. Darurile

În folclorul românesc se face o distincţie clară între Moş Nicolae şi Moş Crăciun, cele două personaje având chipuri şi rosturi diferite. Abia în acest ultim secol aceste personaje vor fi deopotrivă înzestrate cu o trăsătură nouă: obiceiul de a face daruri copiilor. În tradiţia populară ziua de 6 decembrie este zi de cinstire a Sfântului Nicolae încă din vremea de demult. Sub influenţa tradiţiilor europene a fost adoptată imaginea unui Moş Nicolae care pune cadouri în cizmuliţele copiilor.

 

Scandinavii (vikingii) credeau că zeul lor numit Odin, dă daruri speciale celor care se apropiau de bradul lui în timpul sărbătorilor de iarnă. Şi romanii, după cum spune Tertulian aveau practica schimbului de cadouri în timpul Saturnaliei. (2)

 

Nu-i nimic rău, desigur, în a oferi cadouri altora în vremuri de sărbătoare. În Biblie este întâlnit acest lucru în două prilejuri în care Dumnezeu a lucrat în chip minunat pentru restaurarea poporului Israel – Ne.8:10,12; Es.9:19,22 (Domnul încurajează pe credincioşi să dea daruri pentru slujbele şi lucrările religioase – 1Cr.16:29; Ne.7:70; daruri pentru robii eliberaţi – De.15:13,14; daruri pentru copii – Mat.7:11; daruri din partea fraţilor pentru fraţi nevoiaşi – Rom.15:28). Dărnicia ca trăsătură, ca mod de viaţă este recomandată şi apreciată de Dumnezeu. Nu se găseşte însă în Biblie obligativitatea împărţirii de daruri cu ocazia sărbătorilor în afară de Purim şi aceasta a fost în V.T., pentru evrei. (Între Purim şi Crăciun nu pot fi făcute legături aşa încât să se deducă faptul că trebuie să dăm cadouri de Crăciun. Faptul că sărbătoarea evreiască Purim se ţinea în luna a 12 nu este deloc relevant, deoarece luna a 12-a evreiască nu corespunde cu decembrie ci cu februarie-martie.)

 

A face o legătură între cadourile care „le aduce Moş Crăciun” şi darurile care au fost date pruncului Isus de către magi în Biblie nu este corect. Magii nu L-au găsit pe Isus în ziua naşterii Sale, aşa cum L-au găsit păstorii în iesle (Lu.2:16) ci ei au găsit „pe Împăratul de curând născut al iudeilor” într-o casă (Mat.2:2,11) – este probabil că pruncul avea cel puţin câteva zile sau săptămâni. În plus, darurile nu şi le-au dat unul altuia, ci le-au lui Isus, lucru care corespunde mai degrabă cu cerinţele biblice de a aduce daruri lui Dumnezeu.

 

Atunci să nu mai dau daruri copiilor de Crăciun? Situaţia este delicată, nu-i aşa? Cu câtă viclenie a întortocheat cel rău lucrurile aşa încât să-şi atragă slavă şi să hulească pe Dumnezeu… Totuşi, oare nu este mai mare cel ce este în noi decât cel ce este în lume? Cu siguranţă! Oare nu vom fi în stare să ne arătăm dragostea (prin cadouri şi nu numai prin ele) şi să vorbim copiilor noştri încât să înţeleagă că nu este nici un Moş Crăciun, dar că există un Dumnezeu viu şi adevărat care a dat ce a avut mai scump, un dar nespus de mare: pe Fiul Său pentru mântuirea lor? Ba da, cu siguranţă! Atunci să facem lucrul acesta aşa încât copiii noştri să nu se simtă loviţi de o soartă crudă (şi anume că s-au născut într-o casă cu părinţi ce au o credinţă aspră care nu îi lasă să le dea cadouri atunci când toţi ceilalţi copii primesc). Ci să fie convinşi şi fericiţi de dragostea noastră (pe care vom şti să le-o arătăm pentru că Dumnezeu ne învaţă), nu numai de Crăciun ci în tot timpul anului. Şi prin noi să-L afle pe cel născut în Betleem, Mântuitorul.

 

 

  1. Colindatul

Preotul Dumitru Bălaşa scrie: E vremea colindelor care datează din vremea lui Ler Împăratul (Leru-i ler şi iarăşi ler!) (Galerius cel Bătrân şi Galerius cel Tânăr – 293-311 – împăraţii Daciei). (1) Nu este nici măcar insinuată provenienţa biblică. Sunt unii care fac legătură între colindele de azi şi corul îngeresc care a „cântat” când a fost vestită păstorilor naşterea lui Hristos. De fapt relatarea biblică nu spune că îngerii au cântat ci că „împreună cu îngerul s-a unit o mulţime de oaste cerească, lăudând pe Dumnezeu şi zicând…” – Lu.2:13. Apoi îngerii NU au mers din casă în casă…

 

Tradiţia colindatului este specific românească. În Europa, cu excepţia zonei sud-estice, acest obicei nu există. (Nu ştiu dacă acest lucru este adevărat. Conform unei alte informaţii, în Anglia au fost introduse colindele după anii 1800 – nu ştiu dacă încă se mai practică…) Deşi profund păgâne, tradiţiile româneşti au fost readaptate, o dată cu încreştinarea populaţiei daco-romane. La est de Europa puţini ştiu că tradiţia colindatului se mai păstrează doar in spaţiul carpato-pontic, cu preponderenţă pe teritoriul României.

Obişnuiţi deja cu colindele vechi, românii nu au ştiut să-şi păstreze şi să exploateze trăsătura aceasta de originalitate. Ba mai mult, au importat ritmuri şi cântece de sărbători, ce nu au de a face cu specificul poporului român. Dacă celelalte popoare europene au timide încercări în domeniul cântecelor religioase de Crăciun, românii se pot mândri cu un adevărat tezaur de colinde şi tradiţii ale Naşterii Domnului. Tradiţia colindatului se mai păstrează în Bulgaria şi Ucraina. Ungurii au preluat-o din Transilvania şi şi-au adaptat-o. Cu toate acestea, numai românii au reuşit să păstreze fondul originar, latin al vechilor „calende”.

 

Fondul comun al tuturor colindelor este unul păgân, pe care s-au adaptat textele cu conţinut evanghelic. Tradiţii păgâne încreştinate, Calendele erau sărbători romane închinate soarelui. Calende desemnează un obiect rotund, o trimitere directă la discul solar. De aceea colinda se cânta în cerc închis (colindătorii), se făcea în ocol, se împărţeau colaci şi nuci, toate simboluri ale rotundului, ale perfecţiunii. Principala motivaţie a obiceiului era acela de protecţie, mai apoi s-a impus sensul binecuvântării şi cel evanghelic, al Naşterii Domnului.

 

Sărbătorile de iarnă deschid sezonul colindelor. Obiceiul a devenit un bun prilej de distracţie, mai ales în rândul tinerilor. De Crăciun se încropeşte la repezeală un pseudo-cor şi se porneşte „la colindat”. Băutura, mâncarea şi distracţia sunt pe primul plan. Găştile de petrecăreţi chefuiesc până in zori, fără să cunoască cu adevărat semnificaţia păgână a tradiţiei. Repertoriul nu depăşeşte de obicei două, trei strofe arhicunoscute, melodia fiind ignorată din principiu. Puţini ştiu că obiceiul este unul de binecuvântare, de protecţie şi bună-vestire. Adevărata tradiţie a colindatului devine pe zi ce trece un capitol de folclor, păstrat in fonotecile cercetătorilor. Tragedia cea mai mare este că nici măcar interpreţii de muzică populară nu mai sunt interesaţi în a promova colinde autentice, lăsându-se purtaţi de interese financiare. Iată cum, pe lângă aspectul păgân venit din antichitate, se adaugă un aspect păgân „modern”, mă refer la practicile păcătoase descrise mai sus, care nu au nimic din Duhul Mântuitorului.

 

A colinda cu cântece păgâne este păcat. Şi tot păcat este a participa la desfrâul care îl săvârşesc grupurile de colindători. Suntem însă trimişi de Domnul Isus Hristos să vestim Evanghelia la orice făptură şi să facem ucenici din toate neamurile, iar Pavel ne învaţă să predicăm Cuvântul la timp şi nelatimp. Domnul Isus ne învaţă să fim înţelepţi ca şerpii şi fără răutate ca porumbeii iar Pavel ne spune să răscumpărăm vremea pentru că zilele sunt rele. Oare nu am putea folosi această ocazie a colindelor pentru a spune altora vestea naşterii Mântuitorului? Dacă Domnul nu vă permite acest lucru, să n-o faceţi! Dar dacă El vă trimite, veţi greşi dacă nu veţi asculta! Iar în ce-i priveşte pe alţii, şi ce fac ei… Dumnezeu este stăpânul lor… – Rom.14:4,5.

 

  1. Porcul (mâncarea)

Am auzit un om spunând: Pentru mine Crăciunul nu-i Crăciun fără porc şi Paştele nu-i Paşti fără carne de miel. O asemenea afirmaţie este greşită. Normal este ca pe primul plan să fie Cel sărbătorit în aceste zile nu mâncarea!

Cum ţi-ar fi să ştii că pentru cel care l-ai invitat la serbarea zilei tale de naştere este mai importantă sarmaua care-i lasă urme de untură la gură decât persoana ta! Ce l-ai chemat să sărbătorească? Sarmaua? Dar dacă inversăm acum rolurile şi tu eşti cel invitat… Cum te comporţi tu la serbarea zilei de naştere a Mântuitorului?

Pregătirile culinare de Paşti şi de Crăciun sunt cele mai laborioase din tot anul. Oamenii  ţin cu toată râvna acestea şi neglijează cu totul ascultarea de Dumnezeu.

Acesta este un aspect: să uiţi de Mântuitorul când Îi serbezi naşterea, şi să preţuieşti mai mult ca mântuirea, mâncarea tradiţională…Însă este ceva mai mult decât atât: Nu-i vorba de orice mâncare (cei mai mulţi s-ar socoti jigniţi dacă la o astfel de ocazie le-ai servi peşte sau pui, etc.) ci este un anumit animal care „trebuie” jertfit cu această ocazie…

 

Ziua de Ignat, numită şi Ignatul porcilor, este o sărbătoare care cade în 20 decembrie: este ziua în care a fost rânduită datina tăierii porcului de Crăciun.

Obârşia păgână a sacrificării porcului este evidentă. În Egiptul antic, porcul era adus ca jertfă zeului Osiris, iar in Grecia antică un ritual similar se săvârşea în cinstea zeiţei Demeter. Ceremoniile sacrificiale din lumea antică corespundeau întotdeauna cu perioadele de înnoire a timpului calendaristic. Prinderea şi înjunghierea porcului în ziua de Ignat, pârlirea părului, jupuirea şi tăierea cărnii păstrează până azi urme ale unor elemente de ritual păgân, a căror semnificaţie însă s-a pierdut.

Ziua Sfântului Ignatie Teoforul – Ignat cum îl ştie orice român dus la biserica – înseamnă sacrificarea porcului care grohăie prin ogradă…

Ansamblul ritual al „tăierii” porcului este încheiat prin masa comună (numită „pomana porcului”) ce se desfăşoară într-o atmosferă solemnă, în linişte, realizându-se, în primul rând, comuniunea spirituală a participanţilor la actul sacrificial înfăptuit.

 

Ce să facem atunci? Să nu mai mâncăm porc de Crăciun? Întâi de toate, să ne asigurăm că avem o inimă curată înaintea Domnului, că El este Cel mai de preţ pentru noi. Apoi să ştim că Dumnezeu a oprit mâncarea porcului cu desăvârşire ca fiind necurat! Acest lucru este clar specificat în Biblie. Şi apoi, dacă în actul sacrificial levitic, animalul sacrificat Îl reprezenta pe Hristos, ca fiind Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatul lumii, atunci vă imaginaţi ce lucru oribil este asocierea animalului necurat cu simbolurile sfinte care Îl reprezintă pe Hristos!

 

Dacă socotim Biblia – Cuvântul lui Dumnezeu ca fiind temelia credinţei şi a vieţii noastre de creştini, atunci trebuie să ascultăm de El. Satana a încurcat lucrurile astfel că, pe de o parte, oamenii fac ce Dumnezeu nu a poruncit şi, pe de altă parte nu împlinesc ceea ce Dumnezeu a poruncit!

 

Dragi prieteni! Isus spunea pe vremuri aceste cuvinte: „Aţi desfiinţat frumos porunca lui Dumnezeu ca să ţineţi datina voastră!” Să nu  facem şi noi la fel! Mai bine să cercetăm Cuvântul lui Dumnezeu şi să împlinim cu credincioşie tot ce El ne porunceşte. Iar dacă mai găsim timp şi pentru alte lucruri pe care noi le considerăm bune şi frumoase, să le facem şi pe acelea, dar cu rugăciune şi discernământ!

deAndrei Spiridon

IDEI speciale pentru PROGRAMUL dedicat MAMEI si poezii

CONTINUT GENERAL program mama009
CONTINUT GENERAL program mama009
CONTINUT GENERAL program mama009.doc
45.5 KiB
145 Downloads
Details

IDEI  speciale pentru PROGRAMUL dedicat MAMEI

  • Fiecare copil (mai mic ori mai mare) oferă mamei sale o scrisoare de mulţumire, semnată, scrisă de mână.(vezi modelul anexat)
  • Pastorul sau un prezbiter să invite pe toate mamele în faţă şi să conducă un moment de mulţumire şi dedicare a lor în rugăciune specială.
  • Evocaţi public, persoane care au fost ca nişte mame, pentru copiii bisericii( de ex. instructoarele de la şc. Sabat copii, licurici, explo, etc.) Mulţumiţi-le pentru investiţia lor.
  • Oferiţi o floare tuturor fetelor şi femeilor prezente.
  • Ca un cadou, oferiţi-vă să ajutaţi pe câteva persoane, care sunt mamă şi sunt în vârstă, să le ajutaţi în săptămâna următoare la ceva treburi pe acasă.
  • Dacă vă puteţi organiza, pregătiţi o masă festivă (împreună cu fetele din comunitate) dacă nu, puteţi comanda un tort, o prăjitură, ceva.
  • Pe lângă flori puteţi oferi un mic dar (nu trebuie să fie costisitor, ci semnificativ şi atunci când îl înmânaţi, public evident, să fie însoţit de câteva cuvinte sincere de apreciere).
  • Puteţi invita pe cineva special pentru sărbătoritele voastre.
  • Oferiţi făgăduinţe lucrate de voi (sub forma unui semn de carte, a unei felicitări, o ilustrată sau altceva)
  • Invitaţi copii sau tineri care sunt dispuşi să vorbească să aprecieze ceva în mod special la mamele lor, să mulţumească pentru ceva, să vorbească despre situaţii dificile în care au simţit că mama lor le-a fost sprijin.
  • Găsiţi pentru fiecare mamă din biserică un corespondent biblic( un personaj din biblie cu care aceasta se aseamănă foarte bine, din punct de vedere al caracterului, al atitudinii).

 

POEZII

SUNT BINE  MAMĂ

 

Aud şi-acum că te mai rogi şi te mai temi

De neştiutul care-mi dă târcoale

Dar, azi îţi spun să nu mai gemi

Că m-ai crescut la Dumnezeu în poale.

 

Încă mai simt cum tremuri netihnită

Cum ţi se pare că auzi, că vezi,

Dar vreau să ştii că astăzi, troienită,

Eşti numai tu sub tâmple de zăpezi.

 

Opreşte-te din întrebări şi freamăt,

Am mai crescut şi merg aşa cum ştii

Am înţeles al nopţii tale geamăt

Îmi luminezi prin codrii frunţii argintii.

 

Tu eşti mereu cu mine la răscruce,

Tu îmi deschizi şi poartă şi cărări

Dar lasă pleoapele să se usuce;

M-ai învăţat să merg printre chemări.

 

Aşează-te măcar în gând o clipă

Şi lasă lacrima să limpezească-n zare

Să vezi cum  am sub propria-mi aripă

Cărarea ce-ai visat în ceasul de născare.

 

Îţi spun că Dumnezeu e lângă mine

Aşa cum L-ai rugat  demult, demult,

Iar azi Îl rog să-ţi fie ne-ndrăznit de bine,

Ca binele din cer de neoprit tumult.

 

MENIRE

 

Pe tine Dumnezeu te cheamă

Să fi mai mult decât un bulgăre  de mamă

Tu eşti un soi de drum prin univers

Cu văi de nemişcate stele

Ca o planetă într-un singur vers.

 

 

Tu ştii chemarea  spre senin

Cum ştiu luceferii să ardă pe deplin

Tu străluceşti în nopţi de humă

Cât poarta unei galaxii

De parcă eşti a bunătăţii sumă.

 

 

Femeie, tu, aduni în tine zarea

Cu dimineţile, cu neumbrită înserarea

Şi cerni prin lanuri de tăceri

Refrenul  vieţii ca un leac

La ţărm de ne-nţelese adieri.

 

 

Eşti un liman al neschimbării

Eşti încă visul ce răspunde căutării

Priveşte cum  de la-nceput

Eşti tot o coastă şi-un întreg

Ca vasul dintr-o lacrimă de lut.

 

 

Dacă-ai uitat ce eşti vreo clipă

Dacă te stingi necumpănit în vreo risipă

Întoarce-te la Cel ce te-a zidit

Alege să fi tu din planul Lui

Şi tu şi universul tău veţi fi de neumbrit.

 

MAMĂ  MEREU

 

Mereu  au fost mâinile tale mai calde, mai vecine

Şi pâinea ce frămânţi a fost mai dulce mamă

Din ochii tăi trudiţi în nopţile  departe şi străine

A curs fără oprit lumina cea  fără de seamă.

 

Întotdeauna tu  ai spus mai mult în lacrimi şi tăceri

Ca jarul din apusuri ce-nvăluie  miresmele din lunci

În mâinile firave au stat mereu, mereu, puteri

Ce-au împlinit ascunse  visarea unor prunci.

 

Şi versul tău a fost ca o cerească rugăciune

Când nu ştiam de ce  şi pentru cine te plecai

Şi m-ai lăsat  să trec lipsit de orice-amărăciune

De ca şi cum m-aş fi născut mai mult în rai.

 

Ca nimeni altul mi-ai citit neîndrăznitul de pe buze

Şi-ai auzit oceanele din gând cum răscoleau

Tu ai ştiut să-mi fii metafora dintâi cu tot cu muze

Ca un poem pe care alţii poate nu-l ştiau.

 

Te-a zugrăvit Maestrul ca pe un tablou cuminte

Cu uliţi, cu pădure fermecată şi cu lună

În care tot aud un cântec de deasupra de cuvinte

Şi unde nu-s amurguri care să-mi  apună.

 

Din mâna Lui, tu, ca un bulgăre de taină

Aduci la viaţă rostul  încă nefiinţei

Şi dai împărăţiei de lumină pământească haină

De parcă ai ciopli un chip credinţei.

 

Ne-ar fi departe şi  anevoie înţelesul poate

Şi Dumnezeu ne-ar fi străin cât nu vom şti

De nu ne-ai fi iubit  mai sus de lucrurile toate

De nu erai, nici noi vreodată nu am fi.

 

 

PROZĂ

 

TU EŞTI EROINA!

„dacă nu vii cu mine nu voi pleca nici eu!”

Era un fel de şantaj ceea ce Barac îi cerea Deborei.

Ce face pe un lider, într-o lumea patriarhală încă, să  împartă viziunea şi evident biruinţa cu o femeie?

Frumuseţea ei? Înţelepciunea? Bogăţia? Influenţa ?

Poate. Dar în mod sigur compania ei era dorită datorită legăturii strânse pe care o avea cu Dumnezeu.

Nimic nu dărâmă barierele, nici un alt argument nu stă mai convingător într-o zodie a prejudecăţilor decât  relaţia cu Dumnezeu. Cine poate sta împotriva unui caracter, fie el al unui bărbat sau al unei femei, care este zidit pe temelia Atotputerniciei?

Cum ar fi cineva în stare să nu respecte o viaţă sfântă? Cine s-ar încumeta să nu se plece în faţa devotamentului a curăţiei şi a prieteniei cu Cerul?

Politica? Misoginii? Obtuzitatea?

Nimeni şi nimic nu poate opri victorii; nici o barieră nu rezistă în faţa rugăciunii şi a credinţei, aşa cum nu există oprelişte în calea unui fir ce desface şi stânca pentru a înflori şi a răspândi parfum într-o lume de piatră şi vifor.

 

Vreau să te întreb pe tine „DEBORA”; îţi ştii valoarea? Te-ai convins de importanţa chemării tale? Ştii câtă forţă stă în pilda ta de viaţă , în faptul de a fi alături de eroi?

 

Poţi spune , nu. Şi să alergi mereu neînţeleasă şi singură printre bătăliile care nu vor conteni în calea ta. Sau poţi răspunde da, şi să fii astfel lumina unei bătălii care se va opri în pragul veşniciei noastre. Poţi fi eroina!

 

 

E SĂRBĂTOAREA  TA, MAMĂ!

 

Ne-ntoarcem la tine mamă cum vin corăbierii acasă după ocolul lumii bântuite de furtuni. Mereu tu eşti limanul cu pace, cu miros de pâine caldă, cu Dumnezeu.

Azi este festivalul tău, mamă!

Nu-ţi facem statui pentru că te-am transforma în ceea ce nu eşti, şi nici icoană nu –ţi pictăm, am umbri chipul tău fără seamăn. În mod sigur, când Cerul ni te-a dat a fost un dar. Dumnezeu ştia că odată zidul păcatului crescut între noi şi El, trebuia să dea puterea şi dragostea cuiva dintre noi. A dat putere taţilor noştri şi ţi-a încredinţat dragostea ţie. Ştia că nimeni altcineva nu ar fi mai vrednic să o aibă şi să o-mpartă aşa cum ar face chiar El: cu totală lepădare de sine, fără de plată, fără zgârcenie, cu bucurie.

Tu dai mângâierile  fără de merit. La tine nu se vinde nimic.

Nimeni nu ştie câte rugăciuni ai şoptit fără glas; nimeni nu poate aduna necursele lacrimi ce-ţi stau fântână în inima pururea trează, şi numai Dumnezeu a scris de câte ori, de ce, ai trecut singură prin valea grijilor spre ceasuri de tăciune.

 

Întotdeauna ai tăcut şi ai trudit; mereu ai sacrificat fără de zgomot. Târziu aflăm că tu ai fost, că tu ai dat, că ai plătit şi nimeni n-a ştiut.

 

Şi dacă nu le ştim; cum oare ţi-am putea plăti vreodată? Dacă tu plată nu primeşti la ce răsplată ne-am putea gândi?

De-aceea azi venim în faţa Tatălui care te ţine şi despre care ne trăieşti frumos şi-n palma Lui ascundem fiecare doar un nume, numele tău. Nume pe care îl rostim şi-nseamnă tot, şi cântec şi mulţumire şi dor.

Iar dacă El , în ale cărui visterii se află tot şi veşnicia, iar El te ştie bine, noi n-avem alta de făcut decât să-ţi mulţumim  şi-n semn de plecăciune să-ţi dăruim petala unei flori.

 

 

IDEE SPECIALĂ

Exemplu de scrisoare personală către mama

Lângă expresiile sugerate, poate chiar într-o ordine aproximativ la fel, pune cuvintele , simţămintele tale.

 

Dragă mamă,

 Mereu am vrut să-ţi spun că………….

 Tu ai fost pentru mine,………………

 Când mă gândesc la iubirea ta, la grija cu care mi-ai fost alături, vreau să-ţi spun că………………………….

 Azi, la sărbătoarea vreau să……………….. 

Cu aleasă preţuire,……

 

deAndrei Spiridon

CHEMĂRILE

CHEMĂRILE
CHEMĂRILE
Chemari- martie02.doc
121.0 KiB
72 Downloads
Details

 CHEMĂRILE

Program  pentru  ora  tineretului

Departamentul  Tineret

Chemarea nr. 1

 

Dumnezeu ne cheamă să conducem pe oameni la Hristos.

 

Aţi auzit despre  Confucius, Budha, Mahomed, sau Jim Johns?  Dar despre Hitler, Marx, Stalin, Codreanu?

Ce ştiţi despre Moise, Samson, Debora, Iosia, Zorobabel  sau Pavel?

 

Istoria  lumii este una a marilor conducători. La răscrucile  vremurilor a stat mereu câte cineva care s-a priceput să-i adune pe oameni sub acelaşi interes, indiferent dacă respectivul interes era al lor sau al altora. Nu putem responsabiliza pentru acest lucru pe liderii cu pricina. Credem că lucrurile se datorează mai degrabă  dezorientării mulţimilor. Nu de puţine ori omenirea s-a aflat în dilemă. Dilemele, de obicei , sunt rodul unei aglomerări de informaţii, care presupun  distribuirea deciziilor în diverse direcţii, diferite, în acelaşi timp. Atunci când lipsesc principiile necesare şi potrivite, decizia este un motiv de îngrijorare şi, dacă este luată, este luată pe baza hazardului. În mijlocul dilemelor apar de obicei liderii. Ei sunt cei care au curajul să afirme că ştiu drumul, că au cunoştinţă de consecinţe şi, uneori chiar că au mai trăit experienţele respective( chiar dacă e vorba despre suferinţă, dezamăgire sau moarte).

Atunci când lipseşte orizontul, simţi nevoia după cineva care să-şi asume responsabilitatea. Dacă întâmplarea îţi scoate înainte un lider orientat pozitiv ai o şansă; dacă, însă, ai întâlnit pe cineva căruia nu-i pasă de principii sau de semeni, te poţi socoti nefericit…

Trăim o vreme  a dilemelor; cantitatea de informaţii se dublează la intervale foarte scurte. Cu cât informaţiile se înmulţesc, se înmulţesc şi posibilităţile pentru decizie.  E mult mai uşor să alegi din două posibilităţi decât din o mie. E mult mai posibil să descoperi drumul din două variante decât din zece mii. Din ce în ce mai mult fiinţele umane, trăiesc şi sunt strivite de multitudinea posibilităţilor. Ajungi să te întrebi, chiar avem atât de multe posibilităţi, sau este doar o iluzie? Cine ştie?

Ceea ce este evident este că fiecare om caută drumul. Într-un veac al rătăcirilor, căutăm cărarea.

Gândiţi-vă! Câţi tineri dezorientaţi aţi întâlnit în ultima vreme?  Câţi bătrâni  fără ţintă şi fără speranţă v-au  stat în cale? Să fie asta întâmplare? Nu prea ne vine să credem.

Trebuie să recunoaştem că trăim o acută nevoie de conducători orientaţi pozitiv.

Privirile  oamenilor sunt în căutarea unui lider.  După atâtea înşelări, după nenumărate eşecuri,  nu ne-a rămas decât să rătăcim ca nişte pustietăţi în mişcare sau să găsim pe Singurul care poate fi la orice secundă a lumii, CALEA.

Căutările toate  au plâns după lideri, şi s-au înşelat de atâtea ori; este vremea să-L găsim pe Acela care ne aşterne drumul. Singurul Lider care se coboară la durerea tălpilor noastre.

Nevoia vremii de acum nu este după lideri ci după Hristos; CALEA ; ADEVĂRUL  ŞI  VIAŢA.

 

Prima chemare a Lui pentru mine este Să-i conduc pe ceilalţi la El!

 

Chemarea  nr. 2

 

Dumnezeu ne cheamă să-i salvăm pe oameni!

Pe străzi, se aude  la tot pasul strigătul suferinţei. Girofaruri terestre sau aeriene răscolesc tăcerile noastre, anunţând existenţa unui nou accident. O altă viaţă stă atârnată în fragilitatea ştiinţei umane, sau în viteza maşinilor salvării.

Din dorinţa de a fi mai prompţi şi mai eficienţi, oamenii au instituit ceea ce se numeşte prescurtat SMURD-ul. Un serviciu de intervenţie medicală în caz de accident. Dacă sunt anunţaţi la timp, dacă există garanţia acoperirii cheltuielilor de deplasare şi intervenţie şi dacă mai au unităţi disponibile, cei de la SMURD, aleargă şi salvează vieţi. Ce se întâmplă cu cei fără posibilităţi financiare? Ce soartă au cei fără telefon sau inconştienţi? Nu-i vorba aici de rea voinţă, sau de indiferenţă, ci de posibilităţi. Nici o firmă din lume nu poate gestiona toate accidentele dintr-un teritoriu, nici măcar pentru o zi.

Nici o staţie de salvare nu poate răspunde afirmativ tuturor solicitărilor, datorită concomitenţei nefericirilor. Aşa se face că vieţile se sting, uneori neştiute de nimeni, cu disperarea că nimeni nu poate face nimic.

Oare  ce simte un om care piere şi este conştient că speranţă nu mai există? Cum te simţi când  te stingi şi nu mai ai nici măcar puterea să-ţi faci cunoscută neputinţa şi apusul?

 

Nu ne trebuie prea multă specializare ca să constatăm cele de mai sus, în jurul nostru sau în experienţa noastră.

Dar drama dramelor se joacă nu atât în domeniul medical, cât în cel al frământărilor noastre sufleteşti.

Din acest motiv, chemarea lui Hristos, pentru noi este aceea de a salva pe oameni.

Spre deosebire de cazurile medicale,  intervenţiile spirituale sunt de prea puţine ori solicitate. Persoana bolnavă nici nu bănuieşte că ar fi în pericol, şi, prin urmare nici nu consideră necesară intervenţia cuiva. Ce poţi face, în calitate de salvator,  pentru aceşti semeni. Să dai buzna  în viaţa lor? Să le strigi diagnosticul pe străzi? Să-i faci de ruşine cu suferinţa lor inconştientă?

Vai, de câte ori nu s-a întâmplat chiar aşa….

Modelul nostru în toate, Isus, a lăsat pentru urmaşii Săi  o lecţie; El trecea prin apropierea bolnavilor şi înainte de a vindeca, întreba, aparent inutil, „vrei să te faci sănătos?”; „vrei să te curăţeşti?”.

 

Chemarea  Lui pentru mine este aceasta: Salvează-i pe oameni! Dacă nu poţi, întreabă-i din partea Lui „Vrei să te faci sănătos?”. Dacă ţi se pare că nu poţi sau nu ştii cum să faci acest lucru, atunci anunţă-L pe El; roagă-L să vină şi stai lângă cel căzut, până când esti convins că a trecut pericolul. Nu uita, regula de bază a salvării este  urgenţa.

Acum, pentru că mâine va fi prea târziu.

Chemarea  nr. 3

 

Dumnezeu ne cheamă să fim modele !

 

Filmele şi literatura; show-urile  şi  presa; expoziţiile şi evenimentele mondene, lansează modele. Totul este o imensă ofertă de modele. Dacă au influenţă sau nu, dacă  trasează direcţii sau derutează, rămâne de văzut. Cert este că la fiecare pas, cineva devine model pentru alţii. Renunţăm la culorile noastre preferate de dragul sugestiei pe care ne-a vândut-o modelul nostru. Adoptăm  convenienţele, atitudinea, ţinuta şi vocabularul acelora pe care îi considerăm modelele noastre.

Oare vom fi conştienţi vreodată de influenţa pe care alte persoane o manifestă asupra noastră? Dar, vom înţelege că la rându-ne influenţăm pe alţii?

Spun teoriile că un om obişnuit, influenţează într-o viaţă normală, aproximativ 20 000 de oameni. Colosal ! unde sunt ei? Cine sunt? În ce fel şi în ce moment se petrece influenţa mea asupra lor?

E foarte greu de răspuns acestor întrebări. Cert este că  nu putem trece prin viaţă fără să lăsăm vreo urmă. De la primul ţipăt, după naştere până la epitaful de pe crucea mormântului nostru  manifestăm influenţă. Este spre bine sau spre rău!?! Cine ştie?

Planeta îşi expune şi îşi popularizează modelele. Dar cine este planeta? Ei? Ceilalţi?

Ei bine, vrem sau nu vrem facem parte din această cursă a influenţei. Suntem modelaţi şi modelăm. Ne mângâiem uneori cu gândul că vom şti să facem selecţie între reperele noastre. Avem impresia că am deprins şiretlicul prin care ne comportăm ireproşabil atunci când suntem în atenţia celorlalţi şi ne manifestăm  fără  control în intimitatea noastră. Dar ne înşelăm de-atâtea ori.

 

Lecţiile cele mai memorabile sunt cele transmise prin modele. Moda nu se  influenţează şi nu se schimbă prin teorie ci prin reprezentări directe.

Chiar dacă vorbim despre tipare de gândire sau despre  limbaj; atât în ce priveşte crezul cât şi în ce priveşte exprimările lui vizibile, noi suntem influenţaţi de modele. Acceptăm o teorie  corectă sau greşită, în funcţie de simpatia faţă de furnizorul ei. Modificăm comportamentul nostru, în sens pozitiv sau negativ, potrivit cu puterea de atracţie pe care modelul meu o degajă în raport cu mine.

 

Aşa stând lucrurile ce fel de oameni ar trebui să fim noi, din moment ce influenţăm pe ceilalţi, conştient sau inconştient?

 

Dumnezeu ne cheamă să fim modele, într-o  clipă a falselor valori!

 

 

Chemarea  nr. 4

 

Dumnezeu ne cheamă să îngrijim de ceilalţi !

 

Economie de piaţă; profit; faliment; acorduri monetare; balanţe contabile; dobândă; deturnări de fonduri, impozite…

La ce fel de gânduri ne conduc aceste expresii?

La iubire? Sau poate la Încredere?

Nu-i aşa că trădează compasiune şi  dăruire?

 

Ne strecurăm  zilele printre  realităţile descrise de  formulări economice. Totul ne îndeamnă la scepticism şi suspiciune. Suntem  foarte atenţi la orice posibilitate de câştig şi la orice pericol de a fi înşelaţi.  Nu-i nici o anormalitate să fim  preocupaţi de interesele noastre; nu-i nici o mirare să avem grijă doar de noi; este de aşteptat să nu ne pese de ceilalţi. Principiul economic determină sentimentele şi dragostea.

Numai că, universul infinit al lui Dumnezeu, se conduce după alte principii. Iniţiativa  nu este aşteptată ci vine de la EL Însuşi. El este Cel care oferă primul; El se sacrifică mai întâi; El plăteşte însutit şi nu obligă pe nimeni să-şi achite facturile. La dumnezeu totul este gratuit: şi aerul şi lumina; şi căldura şi pârtiile de schi; El  răsplăteşte chiar şi gândurile bune şi rugăciunile nerostite.

Nu ar fi trebuit să falimenteze deja? Nu ar fi de aşteptat ca rezervele Lui să se fi epuizat?

 

Ei bine nu. Este din ce în ce mai bogat. Cu cât pierde mai mult cu atât adună; cu cât sacrifică mai mult cu atât câştigă mai bine. Cu cât lasă iubirea să dăruiască, tezaurul Său îşi dublează dimensiunile.

Câtă vreme a trăit printre oameni, mântuitorul a fost cel mai sărac şi umil, dar  nu a cerşit niciodată, ci a oferit mereu.

 

Pentru Hristos,  a îngriji de cineva, era mai important decât a conduce un eveniment public, mai important decât a stabili acorduri sau a predica. A te îngriji de cineva, este deci, mai important decât orice filozofie şi decât orice declaraţie.

 

Dumnezeu ne cheamă să îngrijim de ceilalţi. Nu-i uşor, când toată lumea trăieşte după criteriul profitului economic. Nu-i simplu când mecanismele de piaţă nu includ dragostea sau mila. Nu-i normal când mentalitatea este orientată spre  ignorarea celorlalţi. Totuşi, Împăratul universului, ne cheamă să îngrijim de ceilalţi.

Ce aleg?

Voi sărăci pentru a mă îmbogăţi  alături de El?

Voi aduna fără El, într-o lume nesigură şi falimentară?

 

El mă cheamă la slujire !

 

Chemarea  nr. 5

 

El  ne cheamă să-i învăţăm pe alţii să se roage !

 

E posibil ca  o societate  în care şi dragostea şi salutul şi vorbele bune se cer, să nu ştim să ne rugăm ?

Ne rugăm la funcţionarii care ne încasează impozitele şi ne rugăm la  cei care pătrund odată cu noi în intersecţie. Pentru fiecare lucru normal ne rugăm. Mai poate susţine cineva că nu ştim să ne rugăm. Cine altcineva din acest univers mai ştie atât de bine ce înseamnă rugăciunea?

Fiecare om este profesor de rugăciune.

Şi totuşi….

Cum aş putea să  fiu  profesor de rugăciune fără să ştiu ce înseamnă rugăciunea?

Cine m-ar crede  dacă nu ar vedea rezultatele rugăciunii în viaţa mea?

 

Că omul se roagă mereu, poate fi un adevăr dar, pentru ce se roagă şi în faţa cui se pleacă, rămâne de văzut.

Diferite modele  funcţionează ca normă în ce priveşte închinarea. Dar dincolo de ele rămâne inima goală, dezorientată şi întrebătoare după un răspuns.

Cine să  aşeze în faţa  oamenilor lecţia rugăciunii adevărate? Cine să stea drept mărturie despre răspunsul pe care Dumnezeul universului îl acordă fiecărei cereri în parte? Sunt eu? Pot  angaja viaţa mea ca o demonstraţie despre promptitudinea răspunsului divin? Pot face referire la cel puţin un moment în care am simţit foarte concret implicarea lui Dumnezeu în viaţa mea, ca răspuns al cererilor mele?

 

Aici este întrebarea întrebărilor.

 

Dumnezeu mă cheamă să fiu profesor de rugăciune. Sunt gata?

Am înţeles simplitatea rugăciunii domneşti, atât de bine încât să pot vorbi altora despre ea. Mi-am însuşit relaţia Copil-Tată, în aşa măsură încât să-i încurajez pe alţii să o trăiască în dialog cu Dumnezeu. Sunt pregătit să iert înainte de a rosti rugăciunea, pentru ca alţii să cunoască prin exemplul meu fericirea iertării?

Care este ţinta alergării mele în clipele de criză? Forţele proprii sau Dumnezeu?

 

El mă cheamă să-i învăţ pe ceilalţi să se roage!

 

Chemarea  nr. 6

Dumnezeu mă cheamă la compasiune !

 

Nu-i mare lucru. Pot oferi din banii mei celor nevoiaşi. Pot împărţi pâinea mea cu cel flămând. Pot renunţa la drepturile mele în favoarea altora…pot foarte multe lucruri.

Vreţi să ştiţi ce nu pot?

 

Nu pot să mă prefac îndurerat atunci  când ceilalţi suferă. Nu pot să nu vă judec atunci când suportaţi consecinţele propriilor greşeli. Mi-e aproape imposibil să simt împreună cu voi durerea, decepţia, pierderea şi chiar bucuriile.

Pot  fi învăţătorul vostru şi pot fi sluga voastră; accept să donez sânge pentru voi  sau să cedez medicamentele mele. Dar de aici şi până la a simţi cu voi mai este cale.

 

Consider chemarea de a simţi  cu ceilalţi, ca fiind cea mai grea chemare.

 

A simţi cu ceilalţi, înseamnă a-i cunoaşte; iar a-i cunoaşte înseamnă să petreci timp cu ei.

A simţi cu alţii înseamnă să-i înţelegi; cum să-i înţelegi pe ei când nu te înţelegi pe tine însuţi?

A simţi cu ceilalţi înseamnă  să uiţi de tine; dar cum să uiţi de tine când tu eşti în centrul atenţiei?

 

Oare ştia Dumnezeu  ce înseamnă a simţi cu ceilalţi, atunci când m-a chemat să fac acest lucru? Se pare că da…

 

Stă Isus alături de Maria şi Marta, le vede suferinţa şi disperarea, înţelege amărăciunea lor şi plânge.

Priveşte printre umbrele morţii. La călăii Săi, adunaţi în jurul crucii şi, făcând abstracţie de ura lor, Îl roagă pe Tatăl: „iartă-i, pentru că nu ştiu ce fac!”.

 

Cum e posibil? De unde să găseşti puterea şi secretul  de a te aşeza în locul celorlalţi, în durerea şi întrebările lor; în dilemele, în frământarea şi în suferinţele care  le bântuie clipele?

 

Chemarea Lui este atât de complexă. Ştiu că secretul stă în răspunsul Său la rugămintea mea fierbinte. Voi fi în stare să-mi doresc din toată inima mea să simt cu ceilalţi?

 

Aceasta este  chemarea Lui pentru mine.

 

Chemarea  nr. 7

 

Dumnezeu ne cheamă  să-i conducem pe ceilalţi la slujire !

 

Dacă aduni  de pe stradă o ceată de copii fără adăpost, şi, după ce îi curăţi, îi îmbraci cu cele mai scumpe şi mai bune haine; dacă le oferi cea mai gustoasă şi mai hrănitoare masă; le pui la dispoziţie casa ta în întregime, ba chiar le angajezi şi personal  de întreţinere, nu ai făcut decât să  te foloseşti de cineva pentru liniştirea conştiinţei tale.

Oricine ar fi cel pe care îl ajutăm, nu avem dreptul să  ignorăm dreptul şi datoria acestuia de a  se împărtăşi din bucuria dăruitorului. Dacă primim fără să oferim, suntem cei mai nefericiţi oameni. Toate fiinţele create de Dumnezeu, au în  programul existenţei lor nevoia de a oferi şi împlinirea care decurge din aceasta.

 

După o binecuvântată umblare împreună cu ucenicii Săi, Mântuitorul, adresează o chemare la slujire.

A împărtăşit cu ei  dragostea  divină; a manifestat faţă de ei înţelegere, acceptare şi dragoste; i-a instruit  şi  le-a arătat drumul. Dar în final a rostit o aşteptare specială: „Faceţi şi voi la fel !”

Nu foloseşte la nimic slujirea  fără lecţia slujirii. Nu are nici un rost învăţătura fără chemarea la învăţarea  altora. Este inutil să dăruieşti fără a lăsa pe primitor să guste din bucuria dăruirii personale.

 

Nu se va schimba nimic în această lume, decât atunci când vom şti să-i chemăm pe cei slujiţi de noi sau de Dumnezeu, la slujire.

Un om fără chemarea la slujire este ca şi un student fără meserie. Un soldat instruit dar fără misiune, este un eşec.

De cele mai multe ori este mai uşor să ajutăm de cât să-i chemăm pe alţii la slujire.

De ce ?

Pentru că o chemare la slujire presupune încredere. Dumnezeu are încredere în noi, dar noi în ceilalţi avem? Descoperim în ceilalţi calităţi şi daruri pe care să le vedem folosite în slujirea altora?

Chemarea  la  slujire  înseamnă încredere, înseamnă preţuire, înseamnă  risc.

 

Dumnezeu ne cheamă să-i conducem pe alţii la  slujire  !

 

 

Atelier  1

 

  1.   Cine  este  persoana care  te-a  influenţat  în modul  cel  mai  pozitiv ?

 

  1. Cine a manifestat  vreodată  o  influenţă  negativă  asupra  ta şi  în  ce  domeniu ?
  2. Aminteşte-ţi dacă  ai  influenţat pe cineva în vreun fel. Cum?

 

  1.    Prin ce anume  poate  influenţa  un părinte  pe  un  copil în sens  negativ? Dă exemple !
  1. Poţi identifica  o vedetă  care  te-a  influenţat într-un  fel  anume ? cine  şi  în  ce  fel ?

 

* Aceste  întrebări pot  fi  scrise pe  bileţele  şi  după ce  împarţi participanţii din sală  în  grupe  de  câte  cinci, fiecare  participant va extrage  un  bilet şi  va  răspunde  la  întrebare. Activitatea  poate  dura  5-7  min. Această activitate  se va  plasa după  Chemarea  nr. 3 să fim  modele. Dacă nu poţi multiplica  atât  de  multe  bileţele, poţi  face şi în felul  următor: ai întrebările  scrise pe  câteva  cartonaşe, sau  bucăţi de  hârtie, ai câţiva  colaboratori( fiecare  tânăr  poate  să  facă  acest  lucru) colaboratorii merg la  grupe  şi  participanţii aleg un  număr  de  la 1- 5. tânărul  citeşte  fiecăruia  întrebarea  iar acesta dă răspunsul.

 

 

Temă  pentru  acasă

 

Ai lista    „SMURD”

Această  listă va  fi  completată după  Chemarea  nr. 2 sa-i  salvăm pe oameni. Se  completează  lista cu  3 nume, pe  care  fiecare le  consideră o urgenţă, şi se  semnează  angajamentul , ca în următoarele  10  zile  să  se  roage pentru  acele  persoane şi să  le  viziteze. Îndeamnă-i  să  semneze, dar să nu o facă în glumă. Orice  promisiune  făcută lui Dumnezeu nu-i o joacă. Ai lista în Anexă. Dacă poţi  multiplică  mai multe exemplare. Orice  formular dă credibilitate  şi greutate  unei acţiuni.

Concurs

Concursul constă în următorul lucru: participanţii să-şi noteze cele  7  chemări şi să identifice cel puţin un exemplu din viaţa  Mântuitorului, când acesta a aplicat chemarea  respectivă. (Exemplu: chemarea  la  compasiune; Isus Plângea , Ioan 11; 35).

 

Sugesti  şi  idei

 

  • Se poate face  un  fel  de  banner cu următorul  titlu: „Chemarea  .” sau  „Dumnezeu  ne  cheamă !”.
  • Dacă e posibil putem ar fi  frumos  să  apară înaintea  fiecărei  chemări  câte  un  banner  mai  mic pe  care  să  fie  scrisă  chemarea  respectivă.
  • Legat de  chemarea  să  îngrijim  de  alţii,  este  bine  să  veniţi  voi  cu  o listă  de  opţiuni, cazuri, pe  care  să  o  oferiţi  comunităţii.
  • Organizaţi un  scurt  simpozion( doi trei  tineri, una  două  persoane  în  vârstă) care  să  discute în  5  minute subiectul  modelelor  şi  influenţa  asupra  noastră.

 

 

ARATARE

De Lavinia  Iosub

Ascuns între  rânduri ca un Cuvânt
Şi între răspunsuri ca o întrebare,
Nevăzut de mulţime mă descopăr
Scos la răscrucea care încă mai doare,

Şoptesc printre valuri chemări
Şi mă întorc după suspinul căderii,
Mâine exista prin ale mele uitări
Şi-l dau străinului la poarta mângâierii.

O vreme s-a dus ca şi Mine
A rămas doar zborul de trăit.
Trezeşte-ţi trâmbiţa cu focul din bine
Şi rămâi pân` la  sfârşit răsărit.

 

 

CHEMAREA  CHEMĂRILOR

 

Chemarea  chemărilor  Lui

Nu-mi  străluceşte  arătări de  slavă

Nici vise plănuind comod uitări şi nepăsare

Chemarea  chemărilor mă doare

S-a  împânzit  în  viaţa  mea  bolnavă,

În ceasul împlinirii veacului.

 

Chemarea  chemărilor  Sale

M-a deranjat  din  jocul  meu  bătrân

Presimt un potop de prea  lumină

Chemarea chemărilor divină

M-a detronat, nu voi mai fi stăpân;

Voi fi doar slujitor umil pe cale.

 

Chemarea chemărilor vine

Ca un frământ  printre pustiuri  adormite

Nu va mai sta fiinţă rătăcită

Chemarea ca un glas dinspre orbită

Trezeşte alergări şi ceasuri împlinite

Căci Domnul  azi  revine.

ŞTIINŢĂ

Noi  conducem  pe  alţii

Nu prin  cuvinte,

Ci prin  tăcerile

Faptelor  noastre

Tăinuite cuminte.

 

Salvăm  pe celălalt

Nu prin poveţe

Nici prin jigniri,

Ci prin sclipiri

De simple  bineţe.

 

Nu-i pildă viaţa mea

Când am admiratori.

Voi fi model

Numai atunci

Când pasul conduce spre  zori.

 

Sunt simplu angajat

Oricât aş lucra

Iubesc atunci

Când  neplătit

Iubirea  mea  va alerga.

 

Se pleacă oamenii planetei

La rătăciri de zei

În timp ce eu

Mă rog ascuns

Şi tac, mai bun ca ei.

 

Cum să mai simt  şi milă

Dacă nu m-am înţeles

Cine-ar putea

Să plângă ca Hristos

Atâţia răzvrătiţi în univers?

 

Noi slujim pe celălalt

Dacă îi găsim chemări

Chemarea  de-a iubi

De-a şti

De-a fi o pildă pe cărări !

 

LISTA   „SMURD”

        Doresc  să am în atenţie următoarele persoane; mă voi ruga pentru ele şi le voi vizita

 

Numele pentru care te rogi

Marchează zilele când  te-ai rugat

 Data vizitei

 

                                             

 

                                             

 

                                             

 

                        Data   _____________        Semnătura  __________

 

LISTA   „SMURD”

        Doresc  să am în atenţie următoarele persoane; mă voi ruga pentru ele şi le voi vizita

 

Numele pentru care te rogi

Marchează zilele când  te-ai rugat

 Data vizitei

 

                                             

 

                                             

 

                                             

 

                                    Data   _____________        Semnătura              __________

LISTA   „SMURD”

        Doresc  să am în atenţie următoarele persoane; mă voi ruga pentru ele şi le voi vizita

 

Numele pentru care te rogi

Marchează zilele când  te-ai rugat

 Data vizitei

 

                                             

 

                                             

 

                                             

 

            Data   _____________        Semnătura  __________