Arhivă etichetă Incredere

deAndrei Spiridon

FEREASTRA CERULUI

Fereastra cerului.doc
Fereastra cerului.doc
Fereastra cerului.doc
91.0 KiB
90 Downloads
Details

FEREASTRA CERULUI

Coconcea T. Octavian+

CUPRINS:

  1. Cântare deschidere nr. 93
  2. Rugăciune
  3. Cor
  4. Introducere: Semnificaţia ferestrei
  5. Versuri: Secretul ferestrelor deschise
  6. Cor
  7. Tema I: De ce o fereastră sus ?
  8. Punct instrumental
  9. Tema II: Altarul – o fereastră
  10. Versuri: Fereastra cerului
  11. Tema III Fereastra curajului
  12. Cor
  13. Tema IV: Fereastra luptei
  14. Versuri: Statornic să fii
  15. Punct instrumental
  16. Experienţă: Policarp, prezbiterul din Smima
  17. Încheiere: O fereastră acum !
  18. Cântare închidere 78
  19. Rugăciune
  20. Cor

Introducere

SEMNIFICAŢIA   FERESTREI

În a doua carte a împăraţilor cap. 7,2, găsim o exprimare inedită, o afirmaţie neobişnuită, puţin ciudată, curioasă, care întâlnită în lectura Bibliei nu se poate să nu retină atenţia. Citeşte 2 împăraţi 7,2

Din timpuri străvechi, atunci când oamenii au început să-şi construiască locuinţe, fereastra a avut un rol bine definit – acela de a lăsa să pătrundă lumina şi aerul din exterior. Au existat însă şi oameni care n-au considerat lumina ca o necesitate vitală şi au materializat refuzul lor construindu-şi locuinţe fără ferestre. Aşa de pildă, în vechiul Babilon, casele aveau o singură uşă şi erau în totul lipsite de ferestre spre stradă.

Astăzi, în contrast cu Babilonul cel vechi, casele modeme au ferestre mari şi luminoase. Există oraşe în lume unde casele au ferestre largi spre stradă, aşa că oricine doreşte poate privi înăuntrul locuinţei. Cel care trage perdelele acoperind ferestrele, este rău văzut de oameni.

Ce s-ar putea învăţa de la această deschizătură existentă în structura fiecărei locuinţe din lumea noastră ? în Cuvântul Domnului găsim diferite semnificaţii ale ferestrei în viata omului. De exemplu, în Geneza 6,16: „Să faci corăbiei o fereastră sus, lată de un cot”. Iosua 2,15: „I-a coborât cu o funie pe fereastră, căci casa era lângă zidul cetăţii”. Daniel 6,10: „Când a aflat Daniel că s-a iscălit porunca, a intrat în casa lui unde ferestrele erau deschise, se ruga şi lăuda pe Dumnezeul lui, cum făcea şi mai înainte”.

Cuvintele: „Chiar dacă ar face Domnul ferestre în cer”… aparţin unui sceptic care vrea să afirme tocmai contrariul.

El vrea să spună că cerul este închis, necunoscut, că nu poate fi privit sau înţeles. Asemenea lui Caiafa, fără să ştie, el afirmă un mare adevăr.

Dumnezeu a deschis cerul Său privirilor noastre. Acest adevăr este subliniat de vizionarul de pe Patmos, care, în Apocalipsa 11,9 afirmă: „Şi templul lui Dumnezeu care este în cer a fost deschis; şi s-a văzut chivotul legământului Său în Templul Său”. Deşi cerul este deschis, mulţi nu văd nimic. Ne-am întrebat de ce ? Pentru că ţin închise ferestrele pe care Domnul le-a rânduit a rămâne deschise către cer. în acest program vom urmări câteva dintre ele şi vom ruga pe Domnul să ne facă să înţelegem că prin ele se poate privi veşnicia. Amin !

 

SECRETUL   FERESTRELOR   DESCHISE

 

Cunoşti secretul ferestrelor deschise Şi al genunchilor plecaţi în rugăciune? E o-ntâmplare veche, o ştie o mulţime… Ea vine de departe, de la ai cerului giganţi. Ce se luptau chiar şi cu Domnul în rugă neînvinşi şi ne-ntrecuţi…

Cu anii scurşi n-a tot crescut puterea, Şi parcă de ceruri, mereu te depărtai, în noaptea adânca picioarele-ţi duceai Iubeai mai mult păcatul, privirea firii. Decât fereastra cea deschisă a rugii… Tu n-ai păstrat credinţa-ascunsă-n tine Şi-ai preferat plăcerea să-ţi sfâşie făptura. Dar n-ai închis fereastra rugii…

Şi astăzi, ca odinioară, peste îmbătrânită fire Mereu răsună ecoul cuvintelor rostite De împăratul Dariu. la trista despărţire

Când Daniel fu aruncat la lei: „Să te ajute Domnul tău în toate. Cui ai slujit cu-atâta străşnicie, El să te scape, dacă poate!”

Poate să scape Domnul ? Aceasta-i întrebarea

Fără răspuns pentru o lume-ntreagă,

Afară doar de unul, de Daniel profetul,

Care ştia cui s-a încredinţat

Şi cui i-a dăruit iubirea…

în orele de fiecare dimineaţă…

 

Afară doar de cei care au găsit secretul

ferestrelor deschise;

Şi-n orice seară, dimineaţă,

amiază sau în noapte,

Genunchiul lor se pleacă-n adorare,

în taină şi-n smerire,

Ca Domnul să le dăruiască

Şi har, şi dragoste şi mântuire…

Tema   I DE CE O FEREASTRA SUS ?

Anul 1656 de la creaţiune. Cuvântul inspirat ne arată că „I-a părul rău Domnului că a făcut pe om pe pământ”, deoarece „a văzut că răutatea omului era mare… şi toate întocmirile gândurilor din inima lui erau toate spre rău”. Iubirea infinită găseşte că singura soluţie este de a opri decăderea printr-un act contrar firii Sale, prin potop. Erau însă oameni care păstrau în viaţa lor credinţă în Dumnezeul creator. In mijlocul corupţiei morale crescânde, „Noe era un om neprihănit şi fără pată între cei din vremea lui”, pentru că „umbla cu Dumnezeu”.

Cunoaştem cu toţii descrierea amănunţită a potopului. Să ascultăm o poruncă scurtă: „Să faci corăbiei o fereastră sus, cu lăţimea de un cot”.

De ce oare o fereastră ? De ce sus şi nu în părţile laterale?

Dumnezeu prevăzuse orele încercării prin care avea să treacă acest bastiment cu trei etaje, bine construit, şi de aceea privirile pasagerilor corăbiei să fie îndreptate în sus prin această fereastră, spre Acela care o conduce pentru a nu fi izbită de stânci.

Când veni potopul, corabia fu aruncată de valuri încoace si în colo ca o coajă de nucă. în profunzimea mării tulburate, moartea deschide lacomă gura iar pe laturi ameninţa primejdia să se spargă de stânci. Dar fereastra corăbiei îndrepta privirile spre cer. Numai de acolo putea să vină ajutorul.

Atunci când copiii lui Dumnezeu se află în mijlocul primejdiilor acestei lumi în care domină păcatul, ci nu trebuie să-şi piardă nici o clipă speranţa, îngerii Domnului se află alături de ei în noapte şi zi, în furtună şi naufragiu, oferindu-le în permanentă ajutorul de care aveau nevoie. Este nevoie doar ca ei să-şi înalte privirile spre ceruri de unde le vine tot ajutorul.

Tema   II

ALTARUL –   O   FEREASTRĂ

Corabia familiilor noastre călătoreşte adesea prin valurile înspumate ale greutăţilor şi încercărilor vieţii care lovesc în ca. Este nevoie deci să existe o fereastră între noi şi cer, pentru ca atunci când ea este gata să eşueze, această fereastră, rugăciunea în altarul familial să aducă salvare corăbierilor cerului, aceia cu care nici o navă nu s-a scufundat vreodată.

Suntem convinşi că această fereastră de legătura dintre pământ şi cer nu şi-a făcut pe deplin efectul şi prezenta în căminurile noastre. Diavolul caută să ne fure timpul altarului familial, şi de multe ori, de cele mai multe ori reuşeşte. Suntem atât de ocupaţi, avem atâtea nevoi şi gânduri, încât nu avem sau nu ne putem lua timp pentru a căuta binecuvântările altarului familial. Ele sunt mari. Pentru cei ce nu le cunosc putem spune că sunt neaşteptat de mari.

Un tânăr povestea odată:

– Am crescut într-o familie adventistă. Despre altarul familial am auzit că există. Acasă era foarte rar, mai mult întâmplător. Dacă se întâmpla să avem oaspeţi credincioşi, tata sau mama ne chema şi pe noi copiii să participăm. Luam pane dar nu-mi plăcea şi niciodată nu ştiu să mă fi simţit bine acasă. Am plecat de acasă la un liceu într-un oraş depărtat de al nostru. Mulţi ani am rătăcit prin lume şi viata nu-mi dădea nici o bucurie. După un timp m-am mutat în gazdă la o familie de bătrâni adventişti. Nu aş fi dorit acest lucru dar n-am avut ce face, pentru că nu am găsit altă soluţie. Nu voiam să ştiu nimic despre religie sau oameni religioşi. Dar în acea familie altarul familial era nelipsit. Din politeţe, şi nevoind să-i refuz, luam parte şi eu cu ei. Era scurt, şi, curios, chiar începuse să-mi placă. Cântam o cântare, meditam la câteva versete din Biblie, apoi ne rugam. Nu voi uita niciodată acea familie.

Acolo am cunoscut pe Dumnezeu. Acolo am găsit o familie, „familia mea”, a cărei corabie avea o fereastră spre cer.”

Ce mare nevoie avem să ridicăm altarul familial şi să oferim lui Dumnezeu ne el jertfele noastre de dimineaţă şi seară. Problemele sunt numeroase, ispitele cumplite încât numai prin harul Său, invitat şi primit, putem trăi. Să construim, dacă poate s-a dărâmat, acest edificiu; să deschidem această minunată fereastră, prin care zilnic să privim cerul, să-l invităm la noi. El poate să aducă corabia familiilor noastre la ţărmul frumos al liniştii şi păcii veşnice, în portul veşniciei unde ne aşteaptă Domnul Hristos.

FEREASTRA   CERULUI

În Paradis păcatu-a spart

Fereastra de mărire,

Prin care cerul minunat

Se oglindea-n iubire.

Şi mii de ţăndări pe pământ

Căzute-n risipire.

Au stins al îngerilor cânt

Aprins de la zidire…

 

Cătând prin pulbere de drum,

O mână-nsângerată.

Ar vrea să-adune chiar acum

Fereastra sfărâmată.

Este Isus în chip de rob

Rănindu-şi sfânta mână:

Adună inimi, ciob cu ciob.

Nimic să nu rămână.

 

Adâncă lacrimă de cer.

Stă gata să le spele;

Şi-n orice colt, orice ungher.

Să fie scris cu stele

Apoi, din ele, mii şi mii

Să facă astăzi iară

Fereastră sfântă-n veşnicii,

Cum fu odinioară…

 

Şi astfel, cioburi, tu şi eu

Prin jertfă adunate,

Vom fi din nou în Dumnezeu

Minuni răscumpărate;

N-acel vitraliu luminos

Fereastră spre mărire.

Prin care străbătând Hristos

Aduse mântuire.

Buciuman Ion

Tema   III

FEREASTRA   CURAJULUI

„Când a aflat Daniel că s-a iscălit porunca, a intrat în casa lui unde ferestrele erau deschise în spre Ierusalim, şi de trei ori pe zi îngenunchea, se ruga şi lăuda pe Dumnezeul lui, cum făcea şi mai înainte”.

Daniel, un iudeu dintr-o familie de neam regesc, se găsea captiv la Babilon la curtea imperială a lui Dariu, împăratul mezilor şi perşilor. Datorită calităţilor lui excepţionale de politician şi om de stat, promovează rapid în funcţiile ad­ministrative ale imperiului, ajungând prim-ministru. Ca prim-ministru al celui mai mare imperiu pământesc, era în acelaşi timp profet al lui Dumnezeu, canal prin care se revărsa lumina inspiraţiei.

Deşi om, cu aceleaşi pasiuni fireşti ca şi noi, pana inspiraţiei îl descrie ca pe un om fără defect. Tratatele economice şi politice încheiate de el, au fost găsite fără greşeală, la cea mai minuţioasă examinare din partea vrăjmaşilor săi. Declaraţia lor, că nu vor găsi nici un cuvânt de plângere împotriva acestui Daniel, confirmă pe deplin acest lucru.

Dar care să fi fost cheia succesului în viaţa lui Daniel ? Cum reuşea el să-şi atragă respectul celor 120 de prinţi cu care colabora la curtea imperială a lui Dariu ? Avea o fereastră deschisă spre cer. El a fost şi rămâne un exemplu despre ce poate deveni un om atunci când inima sa este convertită şi consacrată Domnului, când motivele sale sunt drepte înaintea Lui.

Daniel îşi păstra cu conştiinciozitate legătura sa cu Dumnezeu, venea înaintea Lui aducând cereri, mulţumiri şi laude, de trei ori pe zi, cu ferestrele deschise spre Ierusalimul în care tindea să ajungă să locuiască din nou la sfârşitul celor 70 de ani de robie profetizată. Ferestrele odăii sale, ca şi fereastra inimii lui, erau îndreptate către Ierusalim. Oare ce semnificaţie avea lucrul acesta? Acesta era semnul credincioşiei, al respectului faţă de templul său cel sfânt, era ceea ce este amintit în 2 împăraţi 8,44, cu ocazia rugăciunii înălţată de Solomon.

Iată însă că în viaţa lui Daniel se interpune un edict, o lege care intenţiona să rupă legătura sa cu Dumnezeul lui. Ce va face el oare ? Cum va proceda ? Se va lăsa înfricoşat de ameninţarea consecinţelor legate de încălcarea decretului? Va adopta el o altă poziţie, diferită de aceea pe care o avea până acum ? Să vedem dacă el în această situaţie ar fi zis: „Acum este timp de primejdie mare şi nu este înţelepţeşte a mă expune îngenunchind ca de obicei de trei ori pe zi în rugăciune, mai cu seamă că eu sunt prim-ministru şi poporul meu care este aici în robie are nevoie de influenţa mea la curtea imperială. Of! Şi ferestrele acestea pe care trebuie să le ţin deschise pentru a îndrepta privirea mea spre Ierusalim !

Oare nu le-aş putea închide ? Ştiu eu însă ce voi face. Voi încuia uşile, iar ferestrele… aceste ferestre care m-ar putea trăda în această vreme le voi închide, iar după ele voi trage perdelele, şi totuşi mă voi ruga. Dar mă voi ruga mai încet ca să nu mă audă nimeni, sau mă voi ruga în gând, fără să îngenunchez şi fără să las impresia că mă rog. Aceasta aş putea s-o fac chiar atunci când sunt în faţa împăratului, sau în şedinţele consiliului de coroană, căci tot rugăciune este şi nu m-aş putea învinovăţi de necredincioşie faţă de Dumnezeu…”

N-au reuşit însă situaţiile de criză să-i schimbe atitudinea; precum n-ar trebui s-o facă nici asupra noastră astăzi, când am reuşit să învăţăm aceste lecţii preţioase. Este vorba de curaj, de un bun curaj în Domnul!

Amin !

 

Tema   IV

FEREASTRA   LUPTEI

„Un timp de încercare cum n-a mai fost niciodată”, va veni în curând peste poporul lui Dumnezeu. Căutând să înţelegem, să ne imaginăm evenimentele viitoare, ele par totdeauna mai mari decât sunt în realitate. Dar acest lucru nu este adevărat cu privire la criza ce ne stă în faţă Inspiraţia Spiritului Profetic subliniază că „Imaginaţia cea mai vie nu l poate cuprinde mărimea ei”

A început cu şase mii de ani în urmă. A continuat de atunci tot timpul, în fiecare secol a fost prezentă şi putem spune că niciodată nu s-a oprit, îmbrăcând o formă sau alta, vizibilă sau ascunsă, lupta începută în cer a continuat apoi cuprinzând întreg pământul şi nu a cunoscut decât creşterea ei în intensitate. Participanţii s-au schimbat, conducătorul a rămas acelaşi şi nu este un oarecare om. „Căci n-avem de luptat împotriva cărnii şi a sângelui, ci împotriva duhurilor răutăţii care sunt în locurile cereşti”, în cursul mileniilor de luptă, vrăjmaşul lui Dumnezeu şi al omului, cel care odinioară era conducătorul, a rămas acelaşi îngerilor din cer, s-a pregătit neîntrerupt. Putem fi siguri că nu a stat, nu a pierdut nici o clipă. A studiat pas cu pas terenul, a modificat în permanenţă forma, în aşa fel încât atunci când se părea că este învins, lupta din răsputeri să ia o formă din ce în ce mai primejdioasă.

A început deschis, Abel a fost prima victimă. A continuat şi s-a accentuat în locul în care se putea aştepta cel mai puţin. Ştiţi unde? De neimaginat! Ne descoperă Duhul Sfânt prin apostolul Pavel: „Aşa că, se va aşeza în Templul lui Dumnezeu, dându-se drept Dumnezeu”

Un mare vrăjmaş: mai inteligent decât orice om care a trăit vreodată pe pământ, crud şi fără scrupule; ucigaş, mincinos şi tatăl minciunii, dar învins!

Deşi biruit prin moartea Domnului Hristos, el nu se împacă cu acest gând. Deşi este înfrânt să nu credem că a slăbit lupta. Privindu-I, vizionarul de pe Patmos exclamă: „Vai de voi pământ şi mare! Căci diavolul s-a pogorât la voi, cuprins de o mânie mare, fiindcă ştie că are puţină vreme”. Este ultima luptă, ultimul efort, este cu adevărat disperat dar este bine pregătit. Spiritul Profetic arată: „El se pregăteşte acum pentru ultima campanie împotriva bisericii. Toţi aceia care caută să urmeze pe Isus vor ajunge în conflict cu acest vrăjmaş neînduplecat. Cu cât creştinul imită modelul divin, cu atât mai sigur va deveni o ţintă a atacurilor lui Satana”.

Dar scumpul nostru Mântuitor ne va trimite ajutorul chiar atunci când avem nevoie de el. Şi glorioasă va fi eliberarea acelora care au aşteptat cu răbdare venirea Sa şi ale căror nume sunt scrise în Cartea Vieţii.

Citeşte Psalmi 46,1-3.

Amin!

STATORNIC   SĂ   FII

O noapte coboară adâncă şi grea,

Şi-n neguri văzduhu-nveşmântă…

Furtuna grozavă porneşte şi ea,

Iar marca nespus se frământă.

 

Tablou-i sinistru şi plin de mister.

Căci noaptea-i tot mai adânca;

Prin noapte străbate o stea de pe cer,

Şi-n raza-i apare o stâncă.

 

O stâncă, o poartă ce pare de fier,

De val şi furtună continuu lovită;

De veacuri, prin noapte, priveşte spre cer,

De veacuri ca stă neclintită !…

 

Statornic într-una, statornic oricând!

E legea ce-i scrisă pe frunte.

Să vină asupră-i o mare urlând;

Ea ştie oricând ca s-o-nfrunte.

 

Isus, stânca vieţii, e-acelaşi mereu.

Statornic a stat în ispită.

Pe crucea Golgotei, în chinul cel greu

Tăria-I de fier fu vădită.

 

Statornic şi tu deci să fii ne-ncetat,

De vrei să urmezi pe-a Sa cale.

O cruce vei avea şi tu de purtat.

Deci cată, spre rănile Sale.

 

Când noaptea se lasă tăcută şi grea,

Şi marca e tot mai adâncă.

Te luptă ca-n viaţă, oricât vei putea,

Statornic să fii ca o stâncă!

Experienţa

POLICARP,   PREZBITERUL   DIN   SMIRNA

Era în anul 156 îl Hr. Comunitatea din Smirna – Asia Mică – înfiinţată de apostolii Domnului Isus cu mulţi ani înainte prin multe străduinţe si rugăciune, avea un prezbiter de nădejde: Policarp. Istoricii spun că acest bărbat al lui Dumnezeu a fost întărit în slujire chiar de către apostolul Ioan şi că era un om al rugăciunii. De fapt, aceasta şi explică devotata şi minunata sa viaţă şi lucrare.

De altfel, el a primit în mod personal de la cercul apostolilor Domnului toate învăţăturile precum şi întregul adevăr. Dar nu numai atât, el a şi petrecut mulţi ani împreună cu cei care L-au văzut pe Mântuitorul.

Bunul şi strălucitorul misionar şi martor pentru Hristos, era aspru persecutat pentru credinţa sa, căci toţi împăraţii romani care se succedau la domnie în imperiul Romei păgâne, aveau darul diabolic de a fi prigonitori ai creştinilor, în cea mai marc parte fiind chiar însetaţi de sângele acestora.

Astfel, proconsulul acelei provincii, spre a intra în graţia împăratului, trimise o gardă care să-1 aresteze pe Policarp spre a-l aduce la judecată. Dar înainte de a pleca acasă, el avu dorinţa să înalţe o rugăciune în prezenţa celor trimişi. Se spune că în acea ocazie s-a rugat cu atâta înflăcărare, încât chiar în timpul judecăţii lui ei au devenit creştini.

Aflat în faţa magistratului roman, acesta îi porunci să-L blesteme pe Hristos şi să adore zeităţile romane. Policarp însă răspunse:

„Optzeci şi şase de ani l-am slujit pe Hristos şi nu mi-a făcut nici un rău. Cum aş putea să-L reneg pe Regele şi Mântuitorul Meu ?”

– Am multe fiare sălbatice care te vor sfâşia într-o clipă, strigă înfuriat proconsulul.

Poţi să le aduci chiar acum, fu răspunsul calm al lui Policarp.

Nu le voi aduce, căci te voi arde pe rug, răcni
magistralul.

De ce întârzii, ţi-e teamă de mine? continuă Policarp la fel de liniştit.

Proconsulul s-a ţinut de cuvânt. Dar pe când lemnele au fost aduse, Policarp a îngenuncheat şi în circul cel mare unde asistau sute de persoane, înălţă această fierbinte rugăciune: „O, Doamne, Dumnezeul meu. Te binecuvântez că m-ai găsit vrednic în această zi, în această oră, să pot să Te mărturisesc şi să beau potirul Hristosului Tău. Să fiu primit înaintea Ta ca o jertfă de bun miros. Te laud, te binecuvântez. Te glorific pentru tot ce ai făcut pentru mine”.

Şi flăcările au mistuit apoi făptura credinciosului urmaş al lui Hristos, dar n-au putut mistui şi imaginea rugăciunii înălţate, care a adus după aceea mulţi urmaşi ai crucii, vrednici şi credincioşi care au umplut rândurile acelora care urcau eşafodurile şi rugurile aprinse pentru Hristos cel crucificat.

încheiere

O   FEREASTRĂ   ACUM !

Să faci corăbiei o fereastră sus.

Căci corabia ta va pluti deasupra apelor

Printre stânci şi valuri…

Să faci corăbiei o fereastră sus…

Doar prin fereastra de sus.

Fereastra credinţei,

Vei putea privi cerul, şi vei vedea

Strălucirea de dincolo,

Când aici totul va fi furtună,

Fulgere, valuri.

Să faci corăbiei o fereastră sus…

Doar o singură fereastră…

Poate i-ai făcut mai multe ferestre.

Poate unele sunt deschise spre lume.

Spre deşertăciune…

Să faci corăbiei o fereastră sus;

Acum când stăvilarele cerului

Şi izvoarele adâncului sunt încă închise !

Şi priveşte mereu spre fereastra

De sus…

Căci doar cel ce a învăţat să privească

Spre cer, spre Dumnezeu, va primi

Ajutorul Lui, când potopul încercărilor

Va bate în corabia sa.

 

Să faci corăbiei o fereastră sus…

Apele potopului greutăţilor vor creşte

şi vor ridica corabia.

Poate vei fi ispitit să nu mai priveşti

Prin fereastra de sus a corăbiei.

Spre Dumnezeu.

însă, numai fereastra deschisă spre El

Va fi garanţia biruinţei tale !

 

Pentru slava lui Dumnezeu

Fă astăzi corăbiei tale.

Chiar acum, o fereastră sus !

 

Amin!

deAndrei Spiridon

Frumosul

Frumosul
Frumosul
F R U M O S U L.docx
23.4 KiB
56 Downloads
Details

F R U M O S U L

Program pentru ora tineretului

CUPRINS:

1. Deschidere – 65/100 Este soare azi în viaţa mea
2. Rugă
3. Introducere –
4. Tema I –
5. COR+COM – 36/52 Frumos e-aici când ne-ntâlnim
6. Poezie „Meditaţie” –
7. Tema II –
8. COR+COM – 13/52 Isus îmi e păstorul bun (Ps.23)
9. Poezie „Venim la Tine” –
10. Tema III –
11. Poezie „Ochiul al treilea” –
12. Cântare închidere 63/100 Doamne-aş vrea să stau…
13. Rugă
14. Postludiu – ieşire

INTRODUCERE

Trecuse de amiază şi ora fixată pentru aniversare se apropia, mai rămăseseră doar trei ore.

Mirela era deja hotărâtă: în seara aceasta va fi cea mai frumoasă dintre fete. Nu vroia să întârzie cumva, aşa că intră în camera ei, răsuci cheia in broască şi se apucă de tradus.

Era pentru prima dată când se gătea în acest fel şi nu-şi putea îndepărta emoţia.

Ochii….. buzele…, puţină roşeaţa în obraji şi încheie cu unghiile. Oja aceasta alb—sidefiu era superbă…; se simţea bine aici în faţa oglinzii…! Mai examină totul încă o dată cu atenţie, era perfect. Era încântată!

Ieşi în hol când mama tocmai intra pe uşa din faţă: “Nu-i aşa că sunt frumoasă ? La serbarea de astăzi nu mă va întrece nimeni, sunt sigură de asta.” Mama nu răspunse, o privi cu atenţie, apoi făcu ceva neaşteptat: intră in cameră si luă din bibliotecă Biblia, deschise la Exod 33 şi citi versetele 18-19, apoi continuă cu versetele 6-7 din capitolul 34, după aceea îngenuncheară împreună şi mama se rugă.

Când se ridicară, ochii Mirelei erau umezi! Înţelegea acum… Nu mai dorea să fie cea mai frumoasă doar în după-amiaza aceasta, ci în tot restul vieţii de acum înainte.

TEMA I

Era în seara zilei a 6-a din săptămâna creaţiunii, “Dumnezeu s-a uitat la tot ce făcuse şi iată că erau foarte bune”. Maestrul era pe deplin satisfăcut: organic, funcţional şi estetic tot ceea ce ieşise din mâinile Sale era perfect.

Aţi observat, probabil, că am spus că cele făcute de Dumnezeu erau desăvârşite şi din punct de vedere estetic, dar, în tot ceea ce Creatorul a făcut a ţinut cont ca lucrurile să fie şi frumoase, nu numai funcţionale. Panseluţele gingaşe, tigrul cu petele sale şi papagalul viu colorat, toate încântau ochiul. Dumnezeu este autorul frumosului, El iubeşte frumosul. În Geneza 2:9 avem un argument biblic direct în acest sens.

Aici trebuie să subliniem însă un lucru esenţial. Atunci, la început, înainte de căderea în păcat exista o corelare perfectă între exterior şi interior, mai precis între puritatea morală şi aspectul exterior fermecător. Altfel spus, frumuseţea de atunci a omului şi a celorlalte lucruri create era doar o reflectare normală, naturală a lipsei păcatului, a unui caracter curat.

Atunci când omul a căzut în păcat, schimbările rapide produse în interiorul său de germenele păcatului au început, în timp, să se vadă şi pe dinafară. Murdăria şi urâciunea din sufletul omului au început, încet, să şteargă frumuseţea desăvârşită cu care Dumnezeu l-a dotat pe om la început. Pierderile estetice nu au fost foarte rapide după momentul căderii, dar o dată cu trecerea anilor, deceniilor, secolelor, efectele vizibile ale neascultării s-au cumulat şi-au devenit tot mai evidente.

Operaţii estetice costisitoare, farduri într-o gamă de variată încât să satisfacă toate gusturile, coafuri şi o ofertă vestimentară ce se schimbă din ce în ce mai des. Nu sunt toate acestea căile prin care omul încearcă să regăsească frumuseţea pierdută din cauza neascultării?

E bună sau rea căutarea omului după frumuseţe? Să o încurajăm sau să o condamnăm şi să o reprimăm?

Putem pune semn de egalitate între frumos şi păcătos şi între creştinismul autentic şi neglijarea esteticului? Ce legatură există astăzi între caracter şi frumuseţe? Mai iubeşte Dumnezeu şi astăzi frumosul? Care sunt implicaţiile spirituale profunde ale căutării omului după frumos?

Iată întrebări la care ne propunem să gasim răspuns în acest program.

MONTAJ VERSURI

Şi din frumosul care
În noi, în toţi l-a pus
Acelaşi Tată,
Care pe lume ne-a adus
Se varsă câte-odată
Ici sau colea un strop
Şi peste buza cupei.

Picurat curat, fierbinte
Se aranjează-n vers
Ia formă de poem
În rimă se aşază
Metaforă-epitet
E o minunăţie!
Hai, vino de-o priveşte

Opreşte-acum gândul
Preţ de minute doar
Şi lasă-l blând să soarbă
Al versului pahar

MEDITAŢIE

Dacă fiecare floare
Vorbeşte despre iubirea lui Isus
Printre noi,
Dacă fiecare frunză ce cade
Poartă în lacrima ei
Rostul suferinţelor Lui…
Dacă la fiecare pas auzim o şoaptă
Despre El,
Şi dacă din fiecare durere,
Ţâşneşte un strigăt
Pentru salvarea noastră prin El…

Dacă stelele nu pot face altceva
Decât să tacă…
Strălucind mai înfiorate
Când privesc uimite Golgota…

Dacă văzduhul se înconvoaie şi astăzi
Sub greutatea strigătului
“ S-a sfârşit ! ”
Dacă minunatul cântec al Crucii
Este preocuparea îngerilor
Purtându-l pe harpele supunerii lor
Până la marginile infinitului…

Mă întreb:
„ – Pe cărările vieţii alături mergând
despre ce altceva am putea vorbi? ”

FLOAREA

Aşa face floarea
Parfumează mai mult mâna
De care e sfărâmată
Dragostea nu va pieri niciodată.
A simţit-o şi Saul din Tars
Şi mulţi alţi prigonitori
Parfumul i-a însoţit viaţa toată
Pentru că nu s-au spălat pe mâini
Ca Pilat
De îndat’ .

RĂTĂCITORI

Nuferii sunt stele rătăcite prin lacuri
Crinii – zâmbete albe rătăcite pe pământ
Dragostea – o sămânţă cerească rătăcită prin inimi
Bunătatea – o pasăre călătoare rătăcită prin gând
Domnia rătăcirilor va începe curând.

VENIM LA TINE

Venim la Tine ori de câte ori
Durerea în suflet se strânge
Venim la Tine ori de câte ori
Dorul amarnic ne frânge.

Stăm înaintea Ta tăcuţi
Eternule Domn şi Părinte
Ori de câte ori lumea aceasta ne minte.

Nu Te vedem prea bine
Ochii sunt tulburi de lacrimi
Unde să Te primim ?
Inima e încă plină de patimi…

Mai uităm încă ades căldura din glasul blând
Ce ne învaţă
Cum să călcăm printre spinii acestui Pământ.

Venim la Tine
În suflet durerea iarăşi se strânge
Învaţă-ne blând
Cum să călcăm printre spinii acestui Pământ.

OCHIUL AL TREILEA

Am pus mai multor oameni întrebarea :
“Ce vezi într-o picătură de apă? “

Eu îmi văd chipul – unul mi-a răspuns
Eu cerul, spuse altul, nu-i de-ajuns ?
Simbulul purităţii – al frumuseţii
Un alt răspuns răsare.
A, nu…, microbi, microbi cu milioane
Îmi spuse unul foarte învăţat.

E mijlocul de iubi pe însetat
Îmi spuse altul mai pe înserat.

Şi de atunci, nici n-am mai întrebat…

…………………………………………………………………………

Luceferi de găsit-ai
În aste versuri dulci
Le ia cu gingăşie în palmă
Apoi încet în suflet, tu le ridică sus
Şi nu uita: pe toţi, Isus, ţi ia trimis.

TEMA II

(Această temă este un dialog între două persoane.)

– NU! NU! NU! De o mie de ori……NUUU….. !
Eu nu sunt de acord cu ceea ce s-a spus până acum în acest program despre frumuseţe. Cum puteţi să spuneţi că frumuseţea, sau frumosul – nu mai reţin exact ce cuvânt aţi folosit – deci, cum puteţi să spuneţi că e ceva bun şi vine de la Dumnezeu când oamenii te mint cu cea mai blândă şi amabilă faţă, sau când cea mai frumoasă şi nobilă persoană se dovedeşte a fi un păcătos notoriu… şi aş putea să continui lista cu exemple până la sfârşitul orei.

– Eu aş zice să nu te grăbeşti cu concluziile şi să nu ne strici programul cu…neclarităţile tale, mai bine ascultă pâna la sfârşit şi după aceea stăm de vorbă…vrei ?

– Nu!Eu vreau să mă lămureşti acum pe loc.
– Şi cum să facem?!?!
– Foarte simplu, eu iţi pun întrebări şi tu răspunzi.
– Mdaaaaaaa….. bine!!!
– Prima întrebare: Eu ştiu că adevărata frumuseţe, nu aceasta despre care s-a vorbit până acum, este caracterul şi pot dovedi aceasta cu texte biblice…(termen de gândire). Uite, în Proverbe 19:22: ”ceea ce face farmecul unui om este bunătatea lui”. Ce legătură crezi că există între una şi cealaltă, între caracter şi …un chip frumos?

– Ceea ce spui tu este adevărat pe de-o parte căci valoarea şi importanţa caracterului depăşeşte pe cea a frumuseţii (şi de fapt în timp ce una creşte, cealaltă se atenuează) dar cele două sunt strâns legate între ele. Şi acum, fii atentă! În condţii normale , la început, să zicem…în Eden, când păcatul încă nu produsese perturbaţii în om, frumuseţea fizică era o reflectare exterioară a unor calităţi moral-spirituale, nobile şi curate care existau în interiorul omului, aspectul exterior era doar faţa vizibilă a unui întreg cu care Creatorul dotase îl pe om, nu ştiu dacă mă înţelegi… ?!
– Cred că înţeleg……

– Cum să-ţi spun, e ca un iceberg, partea mai mare şi mai importantă e sub apă şi nu se vede, şi doar o mică parte se află deasupra, tot aşa e şi cu cele două tipuri de frumuseţe, ele aparţin aceluiaşi intreg, între ele există un echilibru, o armonie perfectă şi…

– Gata, asta am înţeles-o, de fapt se şi spune că ochii sunt oglinda sufletului sau că, după faţa omului, poţi să cunoşti caracterul. Dar stai puţin…, tu spuneai că legătura aceasta era doar înainte de caderea în păcat şi eu înţeleg că şi astăzi e la fel.

– Sigur, regula rămâne perfect valabilă şi astăzi şi conform ei, toţi păcatoşii, deci toţi oamenii, ar trebui să semene la înfăţişare cu cel care-i ascultă. Dar degradarea omului prin păcat se face dinspre interior spre exterior şi aceasta se produce în timp, nu brusc, lucru care duce la un dezechilibru între caracter şi înfăţişare. În cele din urmă viciosul va ajunge să poarte vizibil urmele viciilor sale, un om dur sau un ucigaş va avea o faţă dură sau o figură de ucigaş, dar până aceste fapte vor ajunge să lase urme şi pe faţa lor, între interiorul şi exteriorul lor este o ruptură astfel că o persoană poate să fie foarte frumoasă, fizic, în timp ce sufletul său e împovărat de cele mai josnice păcate.

– Dar este extraordinar, la aceasta nu m-am gândit niciodată. Si mi se pare că Absalom se încadrează în ceea ce mi-ai spus până acum.

– Binenţeles. Dar vezi, din păcate situaţia de dezechilibru între ce arată exteriorul şi ce este înăuntru, e valabilă şi în sens invers.

– Cum adică în sens invers?

– Adică un om poate să fie nobil şi curat pe dinăuntru şi totuşi el să nu fie un om frumos. De ce aşa? E destul de simplu, pentru că degenerările se acumulează în timp şi se transmit generaţiilor viitoare şi în acest fel urmaşii ajung de multe ori să poarte şi urmele urmele fizice ale păcatelor părinţilor părinţilor sau stămoşilor lor.

– Nedreaptă situaţie… dar tu ce crezi, dacă ar fi să facem o statistică, la cei mai mulţi oameni aspectul exterior reflectă starea caracterului lor sau nu?

– Eu cred că majoritatea feţelor pe care le privim zilnic nu ne spun prea mult din ce se ascunde în dosul lor.

– Deci cei mai mulţi oameni nu exprimă în înfăţişare ceea ce sunt în realitate.

– Exact! Şi care ar fi consecinţele acestui dezechilibru asupra celor din jur?

– Aici ajungem exact la nelămurirea ta de la care am pornit. Şi anume, atunci când evaluăm valoarea sau calităţile unor persoane sau chiar a unui lucru oarecare, doar pe baza aspectului exterior ajungem la concluzii total eronate. Şi încă ceva, se pare că în noi există o foarte puternică tendinţă de a asocia binele cu frumosul sau binele cu plăcutul, tendinţă care ne face de multe ori să credem că ceea ce este frumos sau plăcut e în acelaşi timp bun, curat şi nobil. Exemplul Evei sau al lui Samuel sunt revelatoare în acest sens (se expune pe scurt, în funcţie de timp: Eva spune “bun de mâncat şi plăcut de privit”, şi Samuel e gata să aleagă pe cel mai chipeş dintre fiii lui Isai). Şi ştii cine profită cel mai mult de pe urma acestei tendinţe de a asocia binele cu frumosul?

– Probabil tocmai cel care are ca scop principal înşelarea oamenilor.

– Perfect! Aşa este, Satana speculează din plin această “atracţie” a ochilor. De aceea ispitele sunt expuse pe taraba celui rău în ambalaje cât se poate de atractive. Aceasta este de fapt legea publicităţii şi a marketing-ului: ce e colorat frumos şi arată bine, în mod sigur e şi bun. Aşa vinde Satana “cuie de coşciug” în dosul culorilor de forţă magnetică şi “licoare de luat minţile” în sticle bine fardate, cu staniol argintiu.

– Câtă perfidie…

– Ai înţeles acum cum stau lucrurile cu frumosul?

– Cred că da… Deci sursa şi autorul frumosului este Dumnezeu, dar deturnând scopul original, Satana foloseşte frumosul, sau frumuseţea, ca pe una din cele mai puternice arme de înşelare a oamenilor.

RUGĂCIUNE

Deşertăciune
Totul nu este decât deşertăciune.
De la inima ce bate
Pentru clipa cunoaşterii
De la clocotul dorului
Ce caută o laviţă pentru suflet,
De la mâna ce trudeşte
Cu speranţă o casă
De la gândul ce aleargă pe potecile
Visului chiar curat,
De la toate de ieri, de azi
Până la tot ce va fi mâine
Si mai departe nu e decât
Deşertăciune.

Doamne,
Dacă Tu nu eşti inima mea,
Dacă Tu nu înalţi dorul meu
Dacă Tu nu conduci mâna mea
Dacă Tu nu-mplineşti visul meu,
Eu nu fac decât
Să-mi schimb cătuşele cu altele
Înlocuind durerea cu durere
Deşertăciunea cu deşertuciune;
Prin har fi-mi Tu acum descătuşare
Fi-mi tu Isus, înviere !

TEMA III

Îmi amintesc bine de acea zi minunată, de parcă a fost ieri, amândoi erau atât de fericiţi…şi aşa de frumoşi… Când s-a trezit şi a văzut-o pentru prima dată, aproape că nu îi venea să îşi creadă ochilor, i se părea că totul e doar un vis. Şi pentru a se convinge, s-a apropiat încet, a întins mâinile şi i-a atins uşor obrajii cu vârfurile degetelor. Un zâmbet strălucitor în ochii ei, şi amândoi tăceau de frică să nu îşi alunge bucuria.
Ooo…, totul era atât de luminos, de frumos, de perfect, încât nu Mă mai săturam privindu-i.
Dar toate acestea au fost… şi de atunci a trecut mult. Astăzi, când privesc uneori la urmaşii lor îmi dau seama cât de mult s-a schimbat lumea lor.
Feţele pământenilor nu mai au aproape nimic din acea frumuseţe cu care I-am creat.
Ascultarea de vrăjmaşul a săpat riduri adânci şi ochii lor trădează murdăria şi durerea pe care el le-a sădit-o în suflet. Deseori îi văd luptându-se să redevină mai frumoşi, mai fericiţi, mai buni, dar ei caută toate acestea fără să se intereseze de Noi, la magazine ce le oferă alifii false… şi ochii Mi se umplu atunci de lacrimi privindu-le zadarnica zbatere dintre pruncie şi mormânt.
Adesea observ cum profitând de dorul lor după frumos, bine şi înalt, Satana îi păcăleşte, le ia ochii cu surogatele lui multicolore şi apoi îi face robii săi inconştienţi. Atunci durerea Mea nu mai cunoaşte margini, inima Mi se frânge şi-mi vine să mai cobor între ei şi cu braţele întinse spre toate căutările lor neîmplinite să strig iarăşi ca pe vremuri: „Veniţi la Mine toţi cei trudiţi şi împovăraţi de-atâta zbatere între tot şi nimic, veniţi la Mine şi nu mai căutaţi aur prin gunoaie. Veniţi, Eu vă doresc, veniţi căci vă iubesc. Dacă doriţi cu adevărat frumosul, primiţi-Mă şi veţi avea mai mult decât aţi visat vreodată.”

Se încheie aici scrisoarea, trimisă de Isus spre toţi aceia ce caută, mai bun, mai mult, mai sus. Tu, om ce-ai ascultat-o, poţi da azi un răspuns?

FRUMOS

Ce e frumos, e de Tine legat,
Chiar şi durerea şi Golgota
E deplin miresmat,
Chiar şi dreptatea , e lacrima
Împlinirii în cântul iubirii.

Da, e frumos Gheţemanii, crucea
Căci numai aşa adânc plecat
Neprihănirea a învăţat
Si trandafirul însângerat.
Numai aşa spinii împletiţi
Au vindecat tâmple
De a ne cugeta spre înserat.

Ce e frumos e de Tine legat
Chiar şi renunţarea şi jertfa
Sămânţa s-a semănat
Pentru oda bucuriei
Aici şi pe plaiul veciei.

deAndrei Spiridon

Dreptul

Dreptul
Dreptul
Dreptul.doc
101.5 KiB
85 Downloads
Details

DREPTUL  LA DRAGOSTE

CUPRINS:

  1. Cântare deschidere
  2. Rugăciune
  3. Cor: Uniţi în Hristos
  4. Se citeşte: 1 Corinteni 13 – „D”
  5. Aşteaptă în tăcere – Răbdare – „R”
  6. Cor: Închinare
  7. Dreptul la ură – Atenţie – „A”
  8. Poezie: Nevoia de ferestre
  9. Cor: Cu şoapte de-amurg
  10. Neaşteptat de amabil – Generozitate – „G”
  11. Poezie: Parastas
  12. Cor: Un dor mă cuprinde
  13. Letopiseţul generaţiei mele – Onestitate – „O”
  14. Poezie: Chemare
  15. Cor: Iubire, tu în veci mă ţine
  16. Jertfă deplină – Sacrificiu – „S”
  17. Cor: Cum să-Ţi mulţumesc
  18. Inecuaţii – Toleranţă – „T”
  19. Cor: Undeva, departe…
  20. O zi grea – Empatie – „E”
  21. Poezie: S.O.S.
  22. Parafrazare 1 Corinteni 13
  23. Cor: Strigaţi
  24. Cântare închidere
  25. Rugăciune
  26. Postludiu – ieşire

Pentru realizarea acestui program realizaţi pe un carton 1,5/1 m o inimă de culoare roşie. Faceţi pentru fiecare persoană câte o inscripţie cu titlul temei prezentate pe autocolant sau altceva ce să se poată lipi pe inimă în aşa fel, încât pe verticală să rezulte cuvântul „DRAGOSTE”.

 

DRAGOSTE

RĂBDARE

ATENŢIE

GENEROZITATE

ONESTITATE

SACRIFICIU

TOLERANŢĂ

EMPATIE
DRAGOSTE

 

1 COR. 13.

 

Capitolul din Biblie

R Ă B D A R E

Notă: Înainte de a urca la amvon, se aşteaptă fără nici o explicaţie, 1-1,5 minute în sală !!! 

Le suntem recunoscători acelora care au trecut cu bine testul celei de-a doua caracteristici a dragostei: RĂBDAREA.

Experienţe asemănătoare însă, de dimensiuni mult mai mari am trăit fiecare. Şi astfel de reacţii, dar mult mai zgomotoase le-am manifestat toţi atunci când am fost nevoiţi să aşteptăm!

Aşteptarea…, este atât de apăsătoare şi dureroasă! Aşteptăm în staţie să vină autobuzul; aşteptăm în faţa unui magazine să cumpărăm un produs! Aşteptăm şi în biserică să înceapă o cântare sau o temă! Şi toate acestea necesită răbdare! Dar există şi aşteptări mai grele!

Aşteptăm ca Dumnezeu să ne aducă un partener de viaţă! Aşteptăm să se convertească un soţ sau un copil răzvrătit! Aşteptăm ca Dumnezeu să facă o minune în viaţa noastră!…

Şi pentru că toate acestea ni se întâmplă, suntem tentaţi să gândim că este vreo greşeală sau o ezitare în programul vieţii noastre. Regizorul a pierdut controlul! Dar nu este aşa! Nimic din ceea ce experimentăm nu este întâmplător! Dumnezeu ne ajută să dezvoltăm răbdarea!

Să ai răbdare în faţa evenimentelor pe care nu le înţelegi! Este posibil ca cea mai grea lecţie de învăţat dintre toate să fie aşteptarea în special atunci când ţi se pare că nu se întâmplă nimic şi când toate împrejurările par să nu aducă altceva decât descurajare.

Să nu-ţi pierzi niciodată răbdarea cu oamenii sau speranţa pentru oameni! Cum se poate realiza aceasta? IUBIREA – aduce răbdare – răbdare cu soţul sau soţia, răbdare în faţa evenimentelor vieţii, răbdare atunci când Dumnezeu ezită.

 

ATENŢIE

DREPTUL LA URĂ

 

Peste tot, în lumea asta bântuită de intoleranţă şi de egoism, omul îşi caută dreptul; fiecare pe măsura of-ului său, fiecare pe măsura puterilor lui.

Şomerul îşi cere dreptul la muncă, muncitorul îşi strigă dreptul la şomaj; omul liber vrea să rămână sclavul patimii lui, cel ce trăieşte, pretinde dreptul la moarte şi cel ce moare revendică dreptul la viaţă.

La orice nivel, de cultură, avuţie ori clasă socială, omul îşi caută dreptul. Dacă eşti sărac ai dreptul să fii ajutat; dacă eşti bogat îţi poţi lărgi hambarele. Dacă eşti elev ai dreptul la note cinstite, aşa cum, muncitor dacă eşti ai dreptul la leafă. Dacă eşti cetăţean ai dreptul la paşaport, certificat de naştere sau de deces. Dacă eşti…. Ai dreptul.

Partenerul de viaţă are dreptul la iubire, părinţii au dreptul la respect, vecinii au dreptul la linişte, poliţia la control şi, uite-aşa, toată lumea are dreptul. Ajungi să te-ntrebi – până unde străbate dreptul fiecăruia.

Sunt mii de organizaţii, de felurite forme, care se ocupă cu drepturile omului, de la dreptul de-a fi om până la dreptul de-a fi neom. Nimic nu scapă de sub incidenţa acestor organizaţii. Şi totuşi… Un singur drept nu e apărat de nimeni; DREPTUL LA URĂ. Eşti un membru al familiei, al şcolii, al bisericii; om cu toate drepturile şi totuşi parcă te doare ceva. Nu ştii ce?!! Te doare indiferenţa celorlalţi faţă de tine, faptul că eşti nimeni pentru alţii. Preferi să fii iubit cu patimă. Ori tot cu patimă să fii urât; ai vrea să fii respectat, cunoscut sau detestat.

Niciodată, tu, omul cu drepturi, nu vei accepta să fii nimic. Dar de-atâtea ori îţi dai seama că tocmai asta eşti: „Nimeni”. Prin indiferenţa lor, cei din jur te otrăvesc, comunicându-ţi că eşti fără valoare, că nu-nsemni nimic – nici un ban rău. Îţi vine să le pui piedică, să-i împroşti cu noroi, să le oferi ori să le faci cumpărăturile, orice, numai să-i convingi că exişti. Ţi-ai dori să existe o lege prin care ceilalţi să fie obligaţi să te iubească, ori să te urască; o lege care să interzică indiferenţa umană… Ai vrea, nu? Aşa-i că te doare indiferenţa? Întreb însă: de câte ori, tu omul alergic la indiferenţă, n-ai trecut pe lângă alţii aşa cum treci pe lângă nimic? De câte ori atenţia ta a fost doar pentru staruri sau pentru condamnaţi? Oare chiar numai cazurile ieşite din comun să merite zâmbetul tău, privirea? Numai condamnaţii şi stelele merită aplauzele tale? De ce nu te uiţi în jurul tău să vezi câtă suferinţă există din cauza indiferenţei tale faţă de ceilalţi?

La celălalt capăt al băncii din biserica ta, cineva suferă pentru că eşti indiferent. Fie că are o haină nouă ori nu, fie că s-a tuns ori a chelit, fie că a luat un examen ori a căzut, pentru tine, egoistul cu drepturi, el sau ea nu există. Păcat… Şi dacă n-ai şti cât de mult doare… Eu cred că, în sufletul tău bun, eşti convins că oricine are dreptul la iubire sau la ură, la respect sau la dispreţ – chiar şi tu ai acest drept.

Tu, omul cu drepturi, n-ai însă dreptul să fii indiferent.

 

GENEROZITATE

 

Cu capul plecat, de parcă încerca să se ferească de ploaia rece de toamnă, strângându-şi în jurul corpului hainele subţiri şi cu picioarele îngheţate în pantofii uzaţi, copilul hoinărea pe străzile oraşului. Nu ştia încotro mergea, spera doar să întâlnească un om cu suflet care să-i întindă un ban, sau o bătrână miloasă care să-i ofere o farfurie cu supă fierbinte.

În cele din urmă, obosit şi flămând, se opri în faţa unei porţi, ezită o clipă, apoi apasă soneria. Curând, un bărbat înalt deschise poarta, privindu-l întrebător.

„Domnule, murmură copilul, ştiţi… îmi este aşa de foame şi m-am gândit … mi-aţi putea da o bucată de pâine?”

Neaşteptat de amabil, bărbatul îl conduse pe copil în bucătărie şi-i arăta un scaun. Deşi bucata nu prea mare de pâine ce-i fusese oferită părea destul de veche, copilul era mulţumit. Era cald în bucătărie şi un pic de odihnă era exact ceea ce-şi dorise. În timp ce copilul îşi mânca liniştit colţul de pâine tare, bărbatul cel amabil se prezintă. Era pastor, spuse el şi, cum copilul părea destul de neştiutor, bunul creştin voia să-l înveţe câte ceva despre Dumnezeu. Un timp, micul cerşetor ascultă în tăcere. Apoi, brusc, îl întrerupse:

 

„Domnule, spuse el, e adevărat că Dumnezeu e Tatăl meu?”

„Da, este adevărat”, întări pastorul.

 

„Şi El este şi Tatăl dumneavoastră?” continuă nedumerit copilul.

 

„Desigur!”

 

„Atunci, noi doi, dumneavoastră şi cu mine, suntem fraţi?”

„Exact, aşa este” – răspunse pastorul convins, încântat de înţelegerea micului ascultător.

 

„Dar, domnule, întrebă din nou copilul, dacă este adevărat, nu v-a fost ruşine să-i daţi doar o bucată de pâine tare fratelui mai mic, căruia îi era foame?”

 

…Desigur, povestea aceasta nu ţi se poate întâmpla ţie. Şi, desigur, în inima ta bună, găseşti mai multă dăruire pentru fratele tău lipsit. Şi totuşi, gândeşte-te…

 

Din timpul tău, din banii tăi, din hrana ta, cât eşti dispus să împarţi cu altul? Îţi mai deschizi vreodată uşa casei pentru străinul obosit sau pentru copilul fără casă, sau, mai degrabă, îţi înmulţeşti încuietorile… din prudenţă? Când stai la masa ta bogată, îţi aminteşti de bătrânica de la colţul străzii, care cerea un pic de pâine?

 

Da, ştiu… zecimea, darurile……Şi totuşi… „Cu ce măsură măsuraţi, cu aceea vi se va măsura” spunea Isus.

 

Te-ai întrebat vreodată cum ar fi dacă binecuvântările ţi-ar fi date după măsura generozităţii tale?

 

ONESTITATE

LETOPISEŢUL GENERAŢIEI MELE

 

Au fost odată doi fraţi, care la ora prânzului îşi cărau pe rând ghiozdanul în care erau înghesuite cărţile şi caietele amândoura. Drumul întoarcerii lor de la şcoală trecea prin faţa prăvăliei. Aveau în fiecare zi un leu, primit de la părinţii lor. Leul se afla de obicei la fratele mai mare, care intra în fiecare zi şi cumpăra un sfert de pâine. Pâine din aceea de făină integrală şi cartofi, cu gustul acru şi coaja groasă, coaptă pe vatră, dar aproape întotdeauna călduţă.

Dacă în spatele tejghelei se găsea soţia negustorului, o bătrână cocoşată, atunci sfertul era puţin mai mare, dar dacă negustorul era acela căruia îi întindeau banul, atunci sfertul era din ce în ce mai mic. Şi întotdeauna ochii verzi-căprui ai micului cumpărător deveneau strălucitori, zbătându-se disperaţi în vâltoarea unei lacrimi care nu ştia dacă să curgă pe obrazul catifelat ori să se rostogolească înapoi peste marginea unei fântâni abia săpată la poale de suflet nevinovat şi rănit. Durea disperat de mult această lacrimă nehotărâtă, cu atât mai mult cu cât cumpărătorul eram eu.

Coborând scările dinspre cerdacul prăvăliei şi, privind spre fratele meu aşezat pe ghiozdan aşteptându-mă, simţeam că nu mai mi-e foame.

Rupeam un colţişor din bucata de pâine, iar bucata mai mare i-o dădeam lui. Întotdeauna la fel, fără altă explicaţie, decât poate doar gândul că n-aş fi fost în stare să împart destul de corect sfertul de pâine. Iar durerea mea de a fi înşelat se transforma într-o ţesătură de gratii faţă de care mă simţeam neputincios şi disperat, atât de disperat şi revoltat încât eram cel puţin la fel de incapabil să înşel pe cineva.

Mă uitam la fratele meu; mânca cu poftă, liniştit, străin de sfâşierea războiului care pârjolea totul în mine.

Aş fi vrut să-i povestesc, dar, muţeam, realizând că el ar putea găsi atâtea argumente să-l apere pe înşelător, sau pur şi simplu m-ar fi aprobat indiferent, ca unul care citeşte cronica unui meci după ce l-a văzut pe stadion. Ştiam că eram înşelat, bănuiam şi speram că undeva, nu ştiu unde, exista o lege care-mi dădea dreptate. Dar instanţa respectivă tergiversa pronunţarea în procesul meu, probabil pentru că-mi lipseau probele. Lipsa de probe – atunci ca şi acum este marele hatâr făcut de instanţe celor care fac din înşelăciune condiţia şi modul lor de viaţă.

Neputinţa şi conştienţa că nu vei reuşi o cumpănire a balanţei realităţilor prezente măcar pentru o clipă în favoarea dreptăţii, te forţează să alegi una din două alternative. Fiecare dintre ele e un înşelător care te poate lovi oricând la adăpostul legii şi te întrebi descumpănit căutând trotuarele: să alerg înapoi? Spre acela unde toţi înşeală şi fură, unde ţi se zâmbeşte şi eşti rănit? Ori să alergi spre celălalt dinspre magazinele goale, cu trecători puţini care parcă mereu îţi vin împotrivă, care se cred prea cinstiţi pentru a accepta circulaţia în două sensuri?!

Oare viaţa numai atât să fie? Alegere între a fi înşelător sau înşelat?

Şi dacă înşelăciunea ar însemna doar un sfert de pâine mai mic, ori o notă de plată umflată, dacă totul n-ar fi decât un rest neprimit ori un şir de facturi false la care ni se cere dobândă, n-ar fi nimic. Dar rănile sunt mai adânci. Poţi fi înşelat la serviciu ori la şcoală, la magazin, în autobuz, ori acasă. Ca o molimă, înşelăciunea bântuie printre valori materiale şi gânduri, printre aşteptări şi speranţe. O realitate îngrijorător de prezentă în toate ungherele existenţei. Se poate riposta în vreun fel? Există o pronunţare în acest tergiversat proces din lipsă de probe?…

Răsună mereu, ca o dominantă a generaţiei noastre formula: „Cu cărţile pe faţă”. Dar este ca atunci când coloana sonoră a unui film a rămas cu mult în urma derulării imaginii. Un straniu refren, trâmbiţat tocmai de acei care au făcut din ascunderea aşilor în mânecă jocul preferat al existenţei lor, tocmai de cei ce trec peste jurământ şi sentimente cu nimicitorul tăvălug al dominaţiei şi mulţumirii personale.

Există o pronunţare în acest „Judeţ al sărmanilor?” Ar putea fi reclamat cineva, când noi înşine am înşelat de-atâtea ori pe alţii şi cel puţin la fel de mult pe noi înşine? O mulţime de întrebări izvorâte din suferinţa unei generaţii bolnave de deşertăciune – există oare un răspuns la ele?… Unul singur: HRISTOS.

Viaţa Lui, trotuarul pe care l-a ales El, lăsându-se înşelat chiar de cei care se pretindeau cinstiţi şi făceau din cinste motiv de intoleranţă şi răfuială. Răspunsul lui Isus la înşelăciune este unul singur: „Dacă vrea cineva să-ţi ia haina dă-i şi cămaşa…” E greu, nu-i aşa? Dar asta e singura soluţie adevărată. Înşelăciunea nu se vindecă înşelând, ci dăruindu-te.

Isus a făcut aşa. El vrea să fac şi eu ca El. Dacă El a reuşit şi eu voi reuşi, tocmai pentru că mă ajută El.

Încearcă şi tu!

E unica şansă de vindecare a generaţie noastre.

 

SACRIFICIU

 

„Când au ajuns la locul numit Căpăţâna, l-au răstignit acolo.”

Cerul întreg şi lumile necăzute în păcat priveau cu uimire această scenă. Ei au văzut pe Mântuitorul intrând în grădina Ghetsemani, cu sufletul apăsat de groază şi întuneric mare. Ei au auzit strigătul Său amar: „Tată, dacă este cu putinţă îndepărtează de la Mine paharul acesta!” Când prezenţa Tatălui s-a retras, ei L-au văzut întristat, o întristare plină de amărăciune ce întrecea pe aceea a ultimei lupte cu moartea. Sudoarea de sânge era împinsă afară prin porii pielii Sale şi cădea în picături pe pământ.

Cerul a văzut Victima vândută în mâinile gloatei ucigaşe şi în jurul batjocurii şi violenţei, târâtă de la un tribunal la altul. El a auzit glumele murdare ale persecutorilor şi tăgăduirea cu blesteme şi jurăminte a unuia dintre cei mai iubiţi ucenici ai Săi.

Cerul urmărea cu durere şi surprindere pe Hristos atârnând pe cruce, cu sângele şiroind din rănile din tâmplele Sale, iar sudoarea amestecată cu sânge stând pe fruntea Lui. Picătură cu picătură, sângele curgea din mâinile şi picioarele Sale pe stânca găurită pentru a se pune în ea piciorul crucii. Rănile făcute de cuie se lărgeau pe măsură ce greutatea corpului Său trăgea de mâinile Lui. Răsuflarea Lui chinuită devenea din ce în ce mai rapidă, mai adâncă, pe măsură ce sufletul Său se zbătea sub povara păcatului lumii.

Pentru tine, Fiul lui Dumnezeu a consimţit să poarte această povară a vinovăţiei, pentru tine El a nimicit împărăţia morţii şi a deschis porţile Paradisului. El, care a liniştit apele furioase şi a umblat pe crestele înspumate ale valurilor, care a făcut pe demoni să tremure şi boala, suferinţa să înceteze, el care a deschis ochii orbilor şi care a chemat pe morţi la viaţă, S-a oferit pe Sine ca jertfă pe cruce şi a făcut lucrul acesta din iubire pentru tine, El, Purtătorul de păcat, a îndurat mânia judecăţii divine pentru tine.

Minunează-te, cerule, şi rămâi încremenit, pământule!

„Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea că a dat pe Singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El, să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică.”

 

 

INECUAŢII

 

Inecuaţia este expresia matematică în care componentele se află într-o relaţie de inegalitate.

Niciodată n-am ştiut prea bine cum, şi dacă, o inecuaţie poate fi rezolvată! E bine că algebra se ocupă mai mult de egalităţi.

Constatăm însă, cu uşurinţă, că lumea noastră, spre deosebire de algebră, are mai multe inegalităţi decât egalităţi.

Guvernele nu mai ştiu de care parte să aşeze preţurile pentru a fi egale cu cheltuiala; omul de rând încearcă o egalizare a salariului cu nevoile lui, dar în zadar, totul rămâne inegal.

Îndrăgostiţii prin gesturile lor încearcă să obţină tot atâta dragoste de la partener, câtă investesc ei înşişi în relaţia respectivă, dar parcă totul continuă să rămână disproporţionat; şi ajungi să te întrebi: va reuşi oare vreun savant să regleze balanţa existenţei noastre? Sau suntem obligaţi să ne zbatem printre conturile inegale ale umanităţii?

Fiecare datorăm câte ceva celorlalţi. Şi dacă ar fi să facem un calcul, suntem mai mult datori decât ni se datorează. S-ar părea că planeta e bolnavă de inegalitate, şi această inegalitate ne obsedează atât de mult că luptăm pe toate fronturile împotriva ei.

Negrii luptă pentru egalitate cu albii; minorităţile reclamă egalitatea cu majoritatea; femeile luptă pentru egalitate cu bărbaţii; ţările mici vor să fie alături de cele mari, iar tinerii se vor egali cu bătrânii.

De la lupta de clasă a comuniştilor până la terorismul fundamentalist se încearcă egalizarea la orice nivel. Avem uneori impresia că nici cu noi înşine nu mai suntem egali.

La orice cotă inegalitatea generează nemulţumire şi revoltă. Suntem asemeni celui din pilda Mântuitorului; în acelaşi timp datornici şi nemiloşi cu acela care ne datorează foarte puţin. Suntem dispuşi a lupta şi-a fi egali cu cei de sub noi. Urmărim doar libertatea şi dreptul nostru fără a respecta câtuşi de puţin şi dreptul celuilalt.

Aşa ajung părinţii să interzică prietenia fiicei lor cu un tânăr sărac; aşa marginalizează copiii „boşilor” pe copilul cerşetorului; aşa înfiinţăm un club cu acces limitat pe criterii discriminatorii şi subiective. Şi oriunde ne-am întoarce ne lovim de-aceeaşi separare, ca semn al inegalităţii.

Cu ani în urmă, Isus Hristos afirma dojenitor: „Voi invitaţi la ospeţe pe cei care v-ar putea invita la rândul lor” dar nu aşa e bine…

Rezolvarea inecuaţiei din lumea noastră nu va avea loc decât dacă vom schimba locul cu celălalt, foarte inegal cu noi. Isus e singurul savant care a oferit soluţia la problema inecuaţiilor; ca răspuns la toate manifestările xenofobe, rasiste, fundamentaliste şi separatiste El propune toleranţa şi mai ales iertarea radicală la puterea de a doua.

Ori acceptăm soluţia Lui, ori ne vom zbate până la sfârşit cu inecuaţiile noastre.

 

EMPATIE

 

Fusese o zi grea de lucru. Spre seară, îmi simţeam picioarele şi braţele grele de oboseală şi parcă fiecare muşchi mă durea. Ca să ajung mai repede acasă, am luat metroul şi m-am aşezat cât mai confortabil pe locul meu, încercând să-mi destind corpul obosit.

La staţia următoare, însă, un bărbat cu doi copii au urcat în vagonul nostru. Bărbatul s-a aşezat pe locul liber de lângă mine şi şi-a sprijinit capul în mâini, părând că ar vrea să se odihnească. „Este obosit”, m-am gândit, cu înţelegerea celui ce simţea din plin oboseala. În câteva momente, însă, compasiunea mea s-a transformat în dezaprobare. Tatăl se relaxa, părând absent şi dezinteresat la orice se întâmpla alături, în timp ce copiii lui devastau vagonul. Strigau şi alergau dintr-o parte în alta, tulburând liniştea ce domnise mai înainte. Au început chiar să smulgă ziarele din mâinile călătorilor şi să se izbească de uşile închise ale vagonului. Oamenii au început să se agite şi să murmure, dar tatăl copiilor nu părea să-i bage în seamă. În cele din urmă ne mai reuşind să-mi stăpânesc indignarea, l-am atenţionat:

„Domnule, copiii dumneavoastră deranjează pe toată lumea! Nu i-aţi putea linişti cumva?”

Vecinul meu păru surprins, de parcă s-ar fi trezit brusc.

Da, murmură el, da, aveţi dreptate. Dar, vedeţi, ne întoarcem de la spital, unde mama lor tocmai a murit. Nu mă pot gândi la nimic altceva şi cred că şi ei sunt aşa şocaţi încât nu-şi dau seama ce fac. Dar aveţi dreptate, am să-i chem aici.”

„Oh, am răspuns încurcat, îmi pare rău, n-am ştiut. Dacă vă pot ajuta cu ceva…”

Îmi era ruşine. Crezusem că e doar obosit, avusesem impresia că-l înţeleg, îl mustrasem că nu-şi supraveghea copiii… Dacă aş fi ştiut!

Ţi s-a întâmplat vreodată şi ţie? Nu cu necunoscutul din metrou, nici chiar cu colegul de muncă sau de şcoală, ci cu cel drag – cu fiul tău, cu soţia ta, cu fratele tău…

Să nu-l judeci vreodată, spunea un înţelept, dacă n-ai încălţat tu însuţi papucii celuilalt. Dacă nu ai purtat tu însuţi povara, dacă n-ai simţit pe umerii tăi greutatea ce-l apasă, dacă nu te-au durut lacrimile lui, nu spune că-l iubeşti sau că-l înţelegi pe cel căzut. Nu-l judeca. Poate că, pusă pe umerii tăi, aceeaşi povară te-ar fi zdrobit.

Iubirea nu condamnă niciodată, nu aruncă cu pietre. Iubirea se apleacă şi împarte povara pe din două. Iubind, renunţi la locul tău, la perspectiva ta. Iubind, iei locul celuilalt şi-i înţelegi durerea. Aceasta este empatia.


PARAFRAZARE 1 CORINTENI 13

 

  1. Dragostea este răbdătoare şi bună, ea nu se gândeşte niciodată să facă rău.

 

  1. Dragostea nu este geloasă, invidioasă şi încrezută, aşa că dă dreptul celorlalţi să fie ei înşişi.

 

  1. Dragostea nu e orgolioasă şi nepoliticoasă, ci este întotdeauna gata să dea ajutor.

 

  1. Dragostea nu insistă să mergi pe drumul ei, nu este egoistă, aşa că nu se aşteaptă să i se împlinească toate dorinţele.

 

  1. Dragostea nu este supărăcioasă şi nu se enervează. Este comunicativă, nu poartă pică şi abia dacă observă când alţii îi fac rău.

 

  1. Dragostea se bucură oricând câştigă adevărul şi nu admite nedreptatea nici chiar în favoarea ei.

 

  1. Dragostea îndură orice suferinţă şi sacrificiu pentru a rămâne credincioasă faţă de persoana iubită.

 

  1. Dragostea suportă eşecul, nu se răzvrăteşte şi întotdeauna este gata să repare o greşeală.

 

  1. Dragostea crede întotdeauna în capacităţile celorlalţi, se aşteaptă ca ei să facă ce pot mai bine şi stă tare pe poziţie când este vorba să-i apere.

 

  1. Dragostea nu se sfârşeşte niciodată, lungindu-ne viaţa şi biruind moartea în drum spre veşnicie.

 

NEVOIA DE FERESTRE

 

Sunt oamenii străini şi parcă nu se mai adună,

Ca nişte ziduri de beton, fără ferestre,

N-ai unde mai cerşi un colţ uscat de vorbă bună

Ori un pahar răcoritor de bunăveste.

Ni-i inima acum cu porţi înalte către stradă,

Ferestrele nu se deschid decât spre sine;

Privirile ni-s fumurii ca geamul de paradă

Şi ne ascundem lacrima de rău şi bine.

Aşa ni-i de străină vremea, când spre seară,

Pe banca de la poarta inimii, uitată,

Schimbam cu unul din vecini o lacrimă amară

Ori spovedeam vreo bucurie căpătată.

Purtăm în fiecare colţ de suflet candelabre

E-atâta sete de lumină în mulţime;

Deschideţi porţile spre lume, ferecate, oarbe,

Daţi drumul la lumină peste-întunecime!

Nevoia de acum nu-i de benzină ori de pâine,

Ci de ferestre, larg deschise, către stradă;

De oameni buni şezând la porţi de inimi nestrăine,

De braţ prieten celui care stă să cadă.

Ieşiţi din voi, rămâneţi toată noaptea la ferestre,

Turnaţi Ulei destul în candele, spre-afară!

Să fim lumină  pe cărările terestre!

Măcar în dreptul casei noastre nimeni să nu piară.

 

PARASTAS

 

La ştiri, am aflat că Tabita a murit;

Lumea o plânge cu lacrimi amare,

O boceşte orfanul încă-o dată orfan

Şi săracii mai speră că-i moarte de glumă,

Dar speranţa e-n van.

Pe laiţă, în cămara de sus,

Stă întinsă o măsură de humă.

Degeaba o bocesc madrigale,

Istoria ei, fără ea, a pălit.

Cosmetica mortului e o farsă prea mare,

Un mort lustruit e cu mult mai cumplit.

Tabita e moartă,

Nu-i mai place nimic,

Nu mai are nici dor, nici durere, nici simţuri,

Poţi să-i predici profund…

Cei flămânzi vor muri fără noimă pe stradă,

Cei străini vor pleca tot străini.

Am aflat că Tabita sunt eu,

Este el,

Eşti şi tu.

Suntem morţi, e un mare priveghi,

Parastas ca la carte.

Dragostea noastră s–a dus,

Gestul nostru creştin a murit.

Poate că-i timpul să revină Pescarul,

Lângă laiţă, în cămara de sus;

Să o cheme la viaţă pe Tabita din mine şi din el, şi din tine.

Este vremea minunii,

Să ne-ntoarcem la milă, la iubire şi bine.

Poate mâine, la ştiri,

Vom afla că, de fapt, n-am murit.

 

CHEMARE

 

Azi a trecut Isus iar pe la vamă

L-am înşelat din nou, El iară m-a chemat.

Ciudat, ori s-a făcut, ori n-a luat în seamă.

Că pân-acum de-atâtea ori L-am înşelat.

Îmi răscoleşte gândul întrebarea:

De ce mă vrea pe mine între-ai Lui?

Sunt singurul pierdut sub toată zarea?

Ori este El chemarea orişicui?

Nu, nu-nţeleg, curând se-nchide vama

Iar eu am prea puţin câştig în buzunar.

L-am înşelat şi totuşi nu-mi dau seama,

Da-n urma Lui mi-e tot avutul în zadar!

Oare şi mâine trece Isus pe la mine?

Ceva în suflet socoteşte că nu-i drept.

De ce se lasă înşelat de-oricine

De ce mă cheamă când El ştie că-s nedrept?

Îmi spune-un gând că astăzi vine iară,

Parcă Îl văd cum şi plăteşte pentru toţi

Se lasă înşelat, … a câta oară!

Şi simt că după El nu-nşel măcar pe hoţi.

Presimt că nu mai vreau înşelăciunea,

Afacerile toate nu-s decât gunoi

Mai bine plec cu El, a Lui e lumea,

A Lui e chiar şi izbăvirea din noroi.

 

S. O. S.

 

Prietene,

Nu-ţi cer să-mi porţi povara.

Cum aş putea, când ţi-e la fel de greu?

Te rog numai atât;

Să-mi înţelegi ocara,

Să-mi spui că eşti alăturea mereu!

Nu-ţi cer nicicum

Să intri la-nchisoare,

Nici nu-mi plăti amenzile ori vama!

Redă-mi încrederea

În dreptul la scăpare

Şi hai să facem pe din-două teama!

Să ştii, nu vreau

Să-mi cumperi acatiste,

Nu vreau nici să te rogi în locul meu.

Te rog numai atât;

Să plângem împreună,

Voi şti că nu e singur plânsul meu.

Nu-ţi cer cumva,

Scutiri de judecată

Şi nici să mori când ceasul meu va bate.

Ajută-mă să fac

Din clipa-ntunecată

Motivul izbăvirii de sub noapte!

Prietene,

Să-ţi vezi de ale tale

Dacă tu vrei să-mi fii numai asin trudit.

Problema nu e chiar

Povara de pe cale

Ci gândul cu sunt singur, pustiit.

Povara,

Nu-i problema cea mai mare,

Ci faptul de-a mă fi-nţeles greşit.

deAndrei Spiridon

Dispusi pentru viata vesnica

Dispusi pentru viata vesnica
Dispusi pentru viata vesnica
Dispusi pentru viata vesnica1.doc
85.5 KiB
105 Downloads
Details

DISPUŞI PENTRU VIAŢA VEŞNICĂ

CUPRINS:

  1. Deschidere 118
  2. Rugăciune
  3. Simpozion: În fiecare zi
  4. COR
  5. Tema I
  6. Poezie: Portret pentru cer
  7. COR:
  8. Tema II
  9. Poezie: Urcă pe munte
  10. Întrebări biblice
  11. COR+COM 158
  12. Tema III
  13. Poezie: O lume mai bună
  14. COR
  15. Tema IV
  16. Poezie: Sărman şi fragil vas de lut
  17. Tema V
  18. COR: Vom vedea pe Domnul
  19. Poezie: Rămas bun
  20. COR: 60 CS
  21. Închidere 372
  22. Rugăciune
  23. COR: 112 TA
  24. Postludiu – ieşire

ÎN   FIECARE   ZI

 

În fiecare zi stau de vorbă cu mâinile mele

Despre lucrurile minunate de dincolo de stele

Ne închipuim atingerea cu porţile cetăţii de slavă.

Ne vedem parcă mângâind ca o dulce lumină

Florile din cea mai miresmată dumbravă

Din razele ce cresc pe drumurile frumuseţii

Noi împletim panere

În care s-adunăm fructele pomului vieţii

Şi prin osanale cu îngerii-n răgaz

Noi învăţăm să punem safir lângă topaz

Şiraguri să le prindem pe trepte şi pe praguri

Să-mpodobim cu ele ale veciei steaguri

Şi tot aşa le povestesc, le povestesc

Până ce într-un gest de ardoare se unesc

Să-Ţi mulţumească, Doamne

Că le-ai deprins cu lucrul Tău ceresc.

 

În fiecare zi spun ochilor mei

Despre mărirea împărăţiei promise

Despre armonia formelor şi culorilor ei.

Ca şi cum strălucirile cetăţii de aur

Înfiorând nesfârşirea apelor albastre

Ar fi deja ale noastre

Privim norii albi desprinşi parcă din cerul de glorie

Ca nişte vulturi de lumină

Pe drumurile aştrilor într-o plutire senină

Trec prin faţa privirilor de uimire-ncărcate

Munţii cei sfinţi, mărturii de adevăr şi dreptate

Pe toate râurile de iubire

Se oglindesc imagini din sfânta noastră mântuire

Şi aşa le povestesc, le povestesc ochilor mei înainte

Până ce lăcrimează-ntr-o rugă cuminte

Un aleluia pentru că Tu Doamne îi iubeşti

Şi îi înveţi de pe acum cu priveliştile cereşti

 

În fiecare zi stau de vorba; cu inima mea

Ca pasărea peste zbaterea puilor în cuib

Mă plec peste ea

O fac să audă cum bate orionul în univers

Cum îşi transmit constelaţiile viaţa în mers

O fac să simtă pulsul regesc al luminii

Legând nemurire de nemurire

O fac să înţeleagă cum bat în lumile ne-văzute

Inima împărăţiei de iubire

Lângă inimile îngerilor mi-o aşez

Şi ascultând-o, de fericire-ngenunchiez

Doamne, îţi mulţumesc

Inima mea a început să bată ceresc.

 

TEMA   I

Domnul spune: „Iată, Eu fac toate lucrurile noi”. Nu un lucru nou, ci toate lucrurile noi. Aşa fiind, lumea cea nouă va fi o lume refăcută, în loc de una creată din nou. Pentru ca păcătoşii să poată trăi în lumea înnoită, ei trebuie de asemenea, să fie reînnoiţi şi născuţi din nou prin credinţa şi puterea nemărginită a lui Dumnezeu, care renaşte sufletele prin Duhul Său cel Sfânt.

Dumnezeu Tatăl spune despre Fiul Său: „Tu ai întemeiat în vechime pământul şi cerurile sunt lucrarea mâinilor Tale. Ele vor pierii dar Tu vei rămânea. Toate se vor învechi, ca o haină şi se vor schimba.” Psalm 102,25.26

Atât în Vechiul cât şi în Noul Testament sunt multe texte care prezic un viitor veşnic şi măreţ pentru lumea noastră. În Isaia 65,17 citim: „Eu fac Ceruri noi şi un pământ nou; aşa că nimeni nu-şi va mai aduce aminte de lucrurile trecute, şi nimănui nu-i vor mai veni în minte.” Cu alte cuvinte noi nu vom mai dori o întoarcere la vechea lume e păcatului şi a roadelor lui. Noi vom cunoaşte pe Mântuitorul, şi când îşi va ridica mâinile străpunsă de cuie spre binecuvântare, ne vom aminti că am fost răscumpăraţi cu sânge şi că tot prin sânge am fost spălaţi de păcatele noastre.

Domnul vrea ca să ne ducă într-o ţara nepătată unde vor dispare tot ce este mânjit de păcat, dar pentru aceasta Isus a trebuit să plătească marele preţ al mântuiţii noastre şi aceasta a făcut-o de bună voie, din iubire pentru creaturile Sale. Nimic mânjit nu va intra acolo! Prin noi înşine nu vom putea să ne spălăm de păcat: „Oricât aş încerca nu voi putea spăla nimic din vina mea”. Dar sângele-Ţi Isus pe cruce când a curs îmi spală vina mea oricât ar fi de grea.

PORTRET   PENTRU   CER

 

Cum ar trebui s-arate

Ochiul care peste-o clipă

Va ajunge să privească

Slava Domnului Isus

Chip de slavă-mpărătească?

Prin ce lacrimi de iubire

Se va face limpezice?

 

Cum ar trebui să cânte

Biruinţa-n văi de jale

Limba care peste-o clipă

Va fi pusă ca să strige

Aleluia, osanale?

Vorba cum să o rostească

Pentru lumea îngerească?

 

Din noian de glasuri multe

Ce ar trebui s-asculte

Cel ce peste-o clipă poate

Dinspre pajiştea iubirii

Dinspre muntele dreptăţii

Invitat va fi s-asculte

Vocile eternităţii

 

Cum ar trebui să bată

Cu ce foc, cu ce iubire

Inima ce deîndată

Va începe nemurire?

Inima spre ceruri duce

Ritmul stabilit pe cruce?

 

Cum ar trebui să fie

Haina albă-n curăţie

Pentru cel ce va începe

Sărbători de veşnicie?

Cum ar trebui s-arate

Fără pată, fără vină

Cel ce vrea cu îngeri parte

În vecia de lumină?

 

Fiecare, fiecare

Trebuie să treacă focul

Probelor de-asemănare

Cât Sinaiul, cât Golgota

Pentru cer înfăţişare

 

Doamne, de minuni eterne

Doar un ceas ne mai desparte

Şi de chipul slavei Tale

Suntem încă prea departe

 

Să renaştem din ruine

Rugă înălţăm spre Tine:

 

Fă ca-n ziua cercetării

Glasul Tău să nu condamne

După chipul slavei Tale

Chipul nostru schimbă-l Doamne

 

TEMA   II

Despre pământul cel nou Domnul spune: „Eu Însumi mă voi veseli şi Mă voi bucura de poporul Meu. Nu se va mai auzi în el de acum nici glasul plânsetelor nici glasul ţipetelor” Isaia 65,19. Scriitorul Apocalipsului, de pe insula stâncoasă a Patmosului, privind, la lumea mântuită, scoate în evidenţă acelaşi adevăr. „Dumnezeu va şterge orice lacrimă din ochii lor şi moartea nu va mai fi. Nu va mai fi nici tânguire, nici ţipăt, nici durere, pentru că lucrurile dintâi au trecut.” Apocalipsa 21,4

Când Tatăl nostru Ceresc va seca râul lacrimilor, El face aceasta prin îndepărtarea cauzei care le provoacă. Lacrimile cele mai amare sunt acelea, care se rostogolesc pe obrajii tineri ai unei mame, când aceasta se pleacă, cu inima zdrobită de durere şi cu inima neţărmurită, peste patul în care întâiul ei născut îşi dă viaţa. Dacă un puternic salvator sau un prieten binevoitor ar putea spune copilaşului răpus de nemiloasa moarte:

„Trezeşte-te, tu care dormi!” Şi dacă ochii aceluia s-ar putea din nou deschide; dacă obrăjorii i-ar deveni iarăşi rumeni şi dacă buzele s-ar mişca aşa încât să poată spune iarăşi acel dulce cuvânt de „Mamă”, atunci cauza suferinţelor ei ar fi de îndată înlăturată, iar lacrimile ei de durere s-ar transforma în lacrimi de bucurie. Deci, atunci când Dumnezeu va nimici pentru totdeauna păcatul, El va îndepărta prin aceasta pentru totdeauna păcatul, El va îndepărta prin aceasta pentru totdeauna cauza tuturor lacrimilor de durere.

 

URCĂ   PE   MUNTE

 

Urcă pe munte

Să vezi splendoarea de dincolo

Splendoarea Canaanului.

Urcă pe munte să fii la un pas de Eden

Să-ţi oglindeşti privirile-obosite

Pe măreţia oraşului veşnic

Să înţelegi că viaţa

Nu-i frângere de drum

Nici sfârşiri de timp

Şi nici sfârşit de noi :

Că ceea ce se pare încheiere

E numai început

Că-n zarea ce se stinge

Se înfiripă zorii veşniciei

Cu revărsări de fluvii de lumină

 

Urcă pe munte

Numai pe vârf de munte poţi pricepe

Că nu eşti doar un bulgăre de tină

Ci colţ de cer, fărâmă de divin

De veşnicie

 

Urcă pe munte

Pe muntele credinţei

Pe stâncile speranţei

Pe crestele făgăduinţelor minune

Privirile tale să plângă fericite

Oprite de măreţia patriei promise

 

Urcă pe munte

Chiar obosit de anii ce te-aşteaptă

De tâmplele cărunte

De braţele-n durere frânte

De fruntea-nsângerată

Şi de picioarele rănite

 

Urcă pe munte

De nu se poate altfel

Urcă-n genunchi.

Chiar dacă sufletul ţi-e sfâşiat de ne-mpliniri

De căutări zadarnice

De doruri risipite

 

Urcă pe munte

Chiar dacă-ţi pare aspră, fără sens

Cărarea ce te poartă către culme

Chiar dacă paşii simt

Prăpăstiile fricii

Chiar dacă-auzi şuvoaiele de lacrimi

Sălbatice vuind

 

Urcă pe munte

Ele curg la val

Din ce în ce se-aud mai jos

Dezamăgirile şi plânsul

Din ce în ce e mai aproape

 

Urcă pe munte

Acolo-ţi cad pe fruntea de văpatii

Stropi de balsam de paradis

O împlinire-a armoniei

Ce-o-ncerci acuma fără rost

Acolo-n vârf de tot

Aripi în loc de paşi încătuşaţi

În loc de mers e zbor netulburat.

 

Urcă pe munte

Şi sub vegherea îngerilor buni

Acolo sus

Ce-i pământesc din tine

Să se atingă

Şi să te-aprinzi pe bolta veşniciei

Ca o stea nemuritoare

 

Acolo sus pe muntele credinţei

Pe muntele Golgota

Spre dincolo, spre Dumnezeu.

 

ÎNTREBĂRI   BIBLICE

  1. Care este cea mai mare făgăduinţă în Noul Testament?

R: Apocalipsa 3,21

 

  1. Cum se numeşte cetatea, al cărui volum cubic este amintit în Sfânta Scriptură?

R: Ierusalimul cel nou. Apocalipsa 21,16

 

  1. Unde întâlnim în Biblie vorbindu-se despre un zid, care este mai lung decât zidul chinezesc?

R: La Noul Ierusalim Apoc, 21,16

 

  1. Cum s-a numit omul acela, care şi-a construit un palat de fildeş? Dar a murit într-un car?

R: Ahab. 1 Împăraţi 22,35.39

TEMA   III

Slava pe care a pierdut-o Adam prin căderea în păcat, va fi redată omului din nou prin Domnul Isus Hristos, care a răscumpărat-o prin propria-I jertfă. Tot ceea ce noi avem, ar trebui să poarte inscripţia crucii, deoarece crucii i se datorează orice binecuvântare.

În grădina Edenului animalele erau supuse, folositoare, şi în firea lor inofensive. Păcatul le-a înrăit, devenind vătămătoare. Dar şi cu privire la lumea animalelor avem dată făgăduinţa: (citeşte Isaia 11,6-9 şi 65,25).

Deoarece pământul cel nou va fi înzestrat şi cu animale, acestea îşi vor datora existenţa lor ori unei învieri ori unei creaţiuni. Psalmistul pare a lăsa să se înţeleagă că a avea loc o noua creaţiune a lor. În Psalmul 104,29-30 David spune despre animale: „Îţi ascunzi Tu Faţa, ele tremură; le iei Tu suflarea: ele mor; şi se întorc în ţărână. Îţi trimiţi Tu suflarea: ele sunt zidite şi înnoieşti astfel faţa pământului.” Astfel animalele care vor fi pe noul pământ vor fi create din nou, în timp ce faţa pământului va fi reînnoită.

„Atunci lupul va locui împreună cu mielul şi pardosul se va culca împreună cu iedul; viţelul, puiul de leu şi vitele îngrăşate vor fi împreună şi le va mâna un copilaş” Is. 11,6.

Aceasta este încă o dovadă că animalele nu vor fi sălbatice.

Pe ţărmurile însorite ele râurilor ce vor brăzda ţara şi locurile cele frumoase pe care, prin credinţă deja le vedem, animalele paşnice vor păşi agale (încet) fiind bucuria întregii familii omeneşti care vor trăi în pace, iubire, şi fericire. Gândul acesta ne face să auzim îmbietoarea chemare:

Vino acasă, vino-ncurând,

A lor chemare, o-aud oricând;

Vino dar vino, nu-ntârzia…

Isus te-aşteaptă, în casa Sa.

O   LUME   MAI   BUNĂ

 

Există, există o lume mai bună

O lume lipsită de-amar şi de chin

Şi-dorul meu zboară spre zări de lumină

La Tine, Isuse, aş vrea ca să vin.

 

Există, există o ţară frumoasă

O scumpă Cetate, cu străzi de cristal

Acolo e Domnul, iubirea-i duioasă,

Şi îngerii cântă în cor triumfal.

 

O ţară a păcii, eternă mărire

Spre tine să zbor cât de mult eu aş vrea.

Să gust aş dori din a ta fericire,

De tine tânjeşte azi inima mea!

 

Mai este o lume, o lume mai bună

Mai este o ţară mai dulce ca-n vis

În ea nu se află-a durerii cunună

Căci ea se numeşte ETERN PARADIS.

 

Există o lume cum minte – omenească

Nicicând n-a-ndrăznit să gândească vreodată

O lume-mbrăcată-n mărire cerească,

Cum ochi omenesc n-a văzut niciodat!

 

Există, există o lume mai bună

O, n-ai vrea şi tu acolo s-ajungi?

Din moarte te smulge, curaju-ţi adună

De ce în durere şi azi să mai plângi?…

 

Priveşte spre ceruri, spre Ţara Eternă,

Pe-aripa speranţei tu zboară spre ea!

Găsi-vei acolo iubirea divină

Şi veşnica pace în ea vei afla.

 

Cu dor te aşteaptă Isus şi pe tine

Un loc în măreţul palat să îţi dea

Acolo în sferele-nalte, senine

Doreşte nespus cu El să te ia.

 

De-aceea, ascultă-I chemarea duioasă

Ascultă-I şoptirea mai dulce ca-n vis

Mai este o lume cu mult mai frumoasă

Şi crede, căci Domnul aşa a promis.

 

TEMA   IV

 

Profetului Isaia, i-a fost descoperit ca şi oricărui alt profet al Vechiului Testament, slava lumii care va veni, şi el ne face o vie descriere a acesteia, aşa cum ea va fi în veacurile care vor urma. Întreg capitolul 35 din cartea sa, este consacrat bucuriei care va fi acolo.

„Pustia şi ţara fără apă se vor bucura, pustietatea se va veseli şi va înflori ca trandafirul. Acest text vrea să spună că va sosi timpul când pustiul va fi îmbrăcat în verde. Aceasta este într-adevăr o minunată schimbare în comparaţie cu ceea ce ochiul călătorului vede astăzi când străbate suprafaţa de nisip a imensei Sahara, a cărei lungime şi lăţime este de sute de kilometri. În toată întinderea ei nici un pom sau câmp verde nu salută privirea noastră… dar după restatornicire, câmpii verzi şi păduri minunate vor apare peste tot, ce aici nu este roditor, acolo nu va mai fi.

Descriind mai departe noul pământ profetul zice: “Se va acoperi cu flori, şi va sări de bucurie cu cântece de veselie şi strigăte de biruinţă, căci i se va da slava Libanului, strălucirea Carmelului şi a Saronului, vor vedea slava Domnului, mărirea Domnului nostru.

Pădurile Libanului cu cedrii cei impunători şi Muntele Carmel în cea mai mare parte a anului este acoperit cu verdeaţă, piscurile lui sunt acoperite cu brazi şi stejari, iar la poalele lui cresc măslini şi dafini. Din coastele lui ies o mulţime de izvoare a căror apă se adună în multe pârâiaşe limpezi, care curg grăbite printre malurile lor acoperite de lujeri.

Saronul este o câmpie în Palestina de 100 de km lungime, de-alungul malului mării, între Carmel şi Iope. Aici pământul este foarte roditor. Totul este acoperit de un bogat covor de flori şi verdeaţă.

Dacă caravanele care de abia se văd scăpaţi de norii de nisip şi-ar putea da seama de minunata transformare ce-i aşteaptă ar dori ca timpul acesta, când pustiul va fi împodobit cu aceea frumuseţe făgăduită să vină cât mai curând.

 

SĂRMAN   ŞI   FRAGIL   VAS   DE   LUT

Sărman şi fragil vas de lut

Fără milă din mână în mână trecut

Nici frumuseţe n-ai şi nici nobleţe

Dar nu dispera

Te va privi Maestrul într-o zi

Şi-ţi va vedea ascunsa frumuseţe

În loc de cinste-n casa Lui te va opri

 

Sărman şi fragil vas de lut

Atâta ocară asupra ta

Prietenii şi duşmani au abătut

Văzându-te aşa sărac, murdar

Te va-ntâlni Maestrul într-o zi

El va vedea în tine un alabastru rar

Şi vas de cinste-n templul Său vei străluci

 

Sărman şi fragil vas de lut

Printre alte vase rămas necunoscut

Aruncat într-un colţ de dispreţ

Te va găsi Maestrul într-o zi

Şi-n ochii lui vei fi de mare preţ

Te va lua, vas minunat, să- I fi

 

Se va cânta frumos

Despre tine-ntr-o zi

Sărman şi fragil vas de lut

Cu comoara harului umplut

Isus va preţui umilinţa ta

Vei uita rănile ce te-au durut

Şi vei fi vas de cinste-n locuinţa Sa

 

Numai o clipă mai ai de trecut

Sărman şi fragil vas de lut

TEMA   V

„Atunci se vor deschide ochii orbilor, se vor,deschide urechile surzilor; atunci şchiopul va sări ca un cerb şi limba mutului va cânta de bucurie, căci în pustie vor ţâşni ape şi în pustietate pâraie.” Isaia 35,5

Boala trupească influenţează şi sufletul. Iată un orb care trece trist şi nemângâiat prin viaţă deoarece nu poate vedea răsăritul auriu şi apusul măreţ al soarelui… nici munţii cei înalţi sau verdele frumos al câmpiei, ori întinsul nesfârşit al mării albastre. Când aud despre aceste lucruri frumoase el suspină şi strigă: „Ah de-aş putea să văd şi eu”!

O femeie oarbă citea odată cu degetul ei arătător în scrierea orbilor aceste cuvinte: „Atunci se vor deschide ochii orbilor!” Ea ridică capul deschizând pleoapele ochilor ei orbiţi, ca şi cum ar fi vrut să vadă pe prietenele ei care nu erau oarbe şi le întrebă: „S-a împlinit oare această făgăduinţă?” Ea primi răspunsul că nu; dar va veni o zi când pe noul pământ îşi va căpăta vederea, cu lacrimi de bucurie în ochi ea zise: „Prin Mila lui Dumnezeu, şi eu trebuie să fiu acolo”.

Surdul deşi este binecuvântat cu vedere şi poate privi frumuseţile naturii, care încă mai vorbesc despre Creatorul ei, totuşi el nu aude freamătul pădurii, cântecul păsărelelor, nici dulcea şi melodioasă voce a omului; iar muzica plăcută, melodioasă şi armonioasă ca a unei îndepărtate harpe eoliene, el nu o cunoaşte, totuşi va veni o zi, când va auzi acordurile dulci ale unei Patrii mai bune, cântate de ceata celor mântuiţi şi de nesfârşitele oşti îngereşti.

„Atunci şchiopul va sări ca un cerb! Cerbul este cunoscut ca un animal graţios, care fuge repede. Acestea vor fi calităţile celui şchiop pe noul pământ.

Spinii, mărăcini şi pălămida semnul blestemul vor dispărea pentru totdeauna când va reânoi Domnul care va fi patria noastră veşnică Edenul păcii.

 

RĂMAS   BUN

Va fi o zi,

Da, va fi o zi,

Când lupii şi mieii trăi-vor împreună.

Când n-or mai fi

Nici ape îngheţate, nici nori, nici furtună

Va fi o zi, o minunată zi;

Când tu şi eu, când noi şi voi,

Nu ne-om mai despărţii.

 

Va fi un ceas,

O frântură de ceas,

Când dintre crăpături de stânci, ieşi-vom să privim.

Când cel rămas,

Aşteptând să ţâşnească apă din stânca Refidim

Va trăi ultimul ceas, ce minunat ceas,

Ultimul de pe pământ;

Când Fiul lui Dumnezeu va zice: “Vin acas’”

 

Va fi o clipă,

Un crâmpei de clipă,

Când din slavă în slavă ne-om schimba.

Când înveliţi ca de-o aripă,

O ţara mea! Spre tine vom zbura.

Şi ce frumos, poţi tu să şti?

Epoci de veşnicii

Nedespărţiţi, nedespărţiţi vom fi.

 

Acolo… „El va şterge orice lacrimă din ochii lor, Şi moartea nu va mai fi. Nu va mai fi nici tânguire, nici ţipăt, nici durere, pentru că lucrurile dintâi au trecut.”

Apocalipsa 21,4

deAndrei Spiridon

Declaratie de dragoste

Declaratie de dragoste.doc
Declaratie de dragoste.doc
Declaratie de dragoste.doc
64.5 KiB
97 Downloads
Details

DECLARATIE   DE   DRAGOSTE

CUPRINS:

  1. Deschidere: 6 str. 1.2.4.5
  2. Rugă
  3. COR
  4. Poezie:
  5. Introducere – Te iubesc
  6. COR
  7. Tema I – Şi tu mă iubeşti?
  8. Poezie: Confesiune de dragoste
  9. COR
  10. Tema II – Şi tu mă iubeşti?
  11. Poezie:
  12. COR
  13. Tema III – Ce înseamnă „să iubeşti”?
  14. Tema IV – O provocare
  15. COR: 1 TA
  16. Poezie:
  17. Încheiere – Venind Hristos
  18. COR
  19. Închidere: 28 str. 1.3.4
  20. Rugă
  21. COR 180

 

INTRUDUCERE   –   TE   IUBESC

Începând din prima zi a creaţiunii până astăzi, traversând spaţiul şi timpul Dumnezeu ne trimite acest mesaj: „Vă iubesc!”.

Chiar din prima pagină a Scripturii şi până la ultima Dumnezeu ne spune: „Vă iubesc!”.

Pentru a se face înţeles, El a folosit imagini. De exemplu imaginea Păstorului sau mergând mult mai departe El devine Părintele nostru. Un Părinte care este întotdeauna cu noi, alături de noi.

Chiar înainte de a ne naşte Dumnezeu deja ne iubea. Atunci când ne-am născut, cerul a tresăltat de bucurie, îngeri au înălţat imnuri. De câte ori, am fost ocrotiţi… Aţi uitat?

„Vedeţi ce dragoste ne-a arătat Tatăl, să ne numim copii ai lui Dumnezeu. Şi suntem.” Scrie apostolul Ioan (1 Ioan 3:1). Ne iubeşte aşa cum suntem, fără să ne pună condiţii.

Când cineva se simte iubit astfel, nu poate fi decât vesel, încrezător în viitor.

Aveţi sentimentul că Dumnezeu vă iubeşte aşa? Staţi de vorbă cu El? Îi spuneţi bucuriile, problemele, necazurile voastre? Uneori I-am închis, poate, uşa inimii noastre…

El însă a rămas credincios:

  • nu ne-a abandonat
  • a stat întotdeauna la uşă
  • a bătut sperând că, într-o zi, Îi vom deschide.

Unde vă găsiţi în relaţiile personale cu Dumnezeu? Au devenit ele ceva învechit – o imagine a trecutului, puţin demodată…?

Noi, probabil, nu L-am pus pe Dumnezeu deoparte, în pivniţă sau pod, dar, pentru unii, sertarul este deja deschis…

În ce măsură sunteţi în această situaţie? Înainte de a închide sertarul să ştiţi că Dumnezeu vă iubeşte încă şi mereu.

Dumnezeu ne iubeşte. Îi acceptăm dragostea? Pare stupid să pui o astfel de întrebare, şi totuşi… Căci avem dreptul de a răspunde: „Doamne, dragostea Ta nu mă interesează!”.

Dar azi, acum, avem şi posibilitatea să-I spunem: Doamne, Te iubesc, Îţi mulţumesc pentru dragostea Ta. Vreau să-Ţi dau viaţa mea aşa cum Tu ai dat-o pe a Ta pentru mine.

Doamne, Ţi-o ofer împreună cu talentele şi planurile mele de azi înainte.

Amin.

 

TEMA   I  – ŞI   TU   MĂ   IUBEŞTI?

Ioan 21:17

„A treia oară i-a zis Isus: Simone, fiul lui Iona, Mă iubeşti?

Petru s-a întristat că-i zisese a treia oară: Mă iubeşti? Şi I-a răspuns: „Doamne, Tu toate le ştii, ştii că Te iubesc.” Isus i-a zis: Paşti oile Mele!”

Un veteran al armatei romane a fost citat într-o zi să se prezinte în faţa unui tribunal. El a mers să-l caute pe Cezar şi i-a cerut să-i asigure apărarea. Cezar, conducătorul imperiului fu foarte surprins. Cum îndrăznea un simplu soldat să-i facă o astfel de cerere? Dar pentru a-şi demonstra nobleţea inimii, îi răspunse: „Ei bine, de acord, voi trimite pe cineva în locul meu”.

Atunci, soldatul, deschizându-şi puţin tunica şi arătându-ţi cicatricele, replică: „Cezare, atunci când, în timpul luptei, am zărit o lance gata să te străpungă, eu n-am trimis pe nimeni în locul meu să te apere.”

Fiecăruia dintre noi, Isus i-ar putea spune: „Atunci când am fost respins, umilit, bătut, torturat şi crucificat pentru tine, n-am trimis pe nimeni în locul Meu, fiindcă te iubesc şi Mi-am dat viaţa pentru tine”.

Dumnezeu ne iubeşte. Dumnezeu, Creatorul nostru, ne iubeşte. Dar noi, noi Îl iubim? Aici este întrebarea. Noi acceptăm ideea de a fi iubiţi, dar ce dăm în schimb. Dragostea lui Dumnezeu este o dragoste în „sens unic”?

Ne interesează Dumnezeu?

Deut. 10:12 „Acum Israele, ce alta cere de la tine Domnul, Dumnezeul tău, decât să umbli în toate căile Lui, să iubeşti şi să slujeşti Domnului, Dumnezeului tău, din toată inima ta şi din tot sufletul tău.”

Dumnezeu nu este o fiinţă îndepărtată, ireală. Nu este un bătrân care zâmbeşte blajin, 24 de ore din 24 şi Îşi aminteşte din timp în timp că are copii pe pământ.

Biblia spune că ne iubeşte mai mult de cât un tată, mai mult decât o mamă. Că El cunoaşte numărul perilor capului nostru. Aceasta vrea să spună că tot ceea ce priveşte fiinţa noastră Îl interesează.

Te iubesc, dar tu…

Acest Dumnezeu al dragostei, acest Dumnezeu cu adevărat viu, are nevoie de dragostea noastră. El doreşte să primească un răspuns la soliile Sale şi are nevoie de dovezi ale dragostei şi interesării noastre. Iată de ce, Dumnezeu nu se mulţumeşte numai să ne spună: „Te iubesc!”. El, Atotputernicul, Creatorul, îndrăzneşte să ne pună întrebarea următoare:

„Dar tu… tu mă iubeşti?”

 

CONFESIUNE    DE   DRAGOSTE

te iubesc cum n-am ştiut să iubesc pân’ acum

Inima mea ştie când te-apropii,

Când vrei să-mi zâmbeşti

Când spui că am preţ şi-mi arăţi,

Dovedeşti că şi Tu mă iubeşti

Înainte de a şti eu ce e dragostea

Înainte de-a pătrunde cu-adevărat

Rosul vieţii în mintea mea,

Tu mă iubeşti.

 

Dacă mă pun în genunchi

Aud uşa norilor deschizându-se

Ca să cobori în cămăruţa mea tainică;

Inima mea tresaltă când aude

Freamătul paşilor Tăi,

Şi tac

Şi zâmbesc

Te privesc.

Şi-mi ajunge…

Atunci aş tot sta cu Tine de vorbă

Aşezată, ca Maria, la picioare

Fără să-mi pese că Marta-i pe-aproape

Şi-o să mă dojenească.

 

Atunci Te implor să nu Te faci nevăzut,

Te-aş prinde de haină,

Ţi-aş lua picioarele-n braţe să le spăl,

Să le sărut,

Dar nu-mi dai voi niciodată,

Nu mă laşi să Te-ating până n-am s-ajung

Şi eu acolo sus, la Tatăl

Când genunchii îmi obosesc

Când lutul meu slab pare să se destrame

De fericirea locuirii cu Tine,

Mă trimiţi printre cei din lume să le povestesc

Despre dragostea noastră

doamne, când m-acoperă dragostea Ta,

E ca şi cum aş fi deja Acasă.

 

TEMA   ii  –  şI  TU  MĂ  IUBEŞTI?

Iată problema pe care Isus i-a pus-o într-o zi lui Petru. Vă amintiţi, întâmplarea se petrecea la malul lacului Galileii, după înviere. (Ioan 21: 15-17) Luându-l deoparte pe Petru, Isus i-a zis: —

– „Simone, ful lui Iona, Mă iubeşti?”

– „Da, Doamne, ştii că Te iubesc.”

Din nou, Isus i-a zis:

– „Simone, fiul lui Iona, Mă iubeşti tu?”

– „Da, Doamne, ştii că Te iubesc.”

Din nou, Isus i-a zis:

– „Simone, fiul lui Iona, Mă iubeşti tu?”

– „Tu toate le ştii, Doamne, ştii că Te iubesc.”

Toţi dăm acelaşi răspuns. Cum Îl iubim pe Dumnezeu? Cum se manifestă dragostea noastră?

Prin rugăciuni şi imnuri. Există serviciile de cult, darurile… Nu este rău. (Aveţi dreptate). Dar să privim lucrurile puţin mai de aproape… De exemplu, foarte adesea, rugăciunile noastre sunt alcătuite din clişee verbale sau au scurtimea telegramelor spuse în fugă, în pragul uşii sau înainte de servirea mesei:

  • (Bună ziua) Doamne. Fii cu mine Doamne. (poftă bună) Mulţumesc pentru masă. Noapte bună, Doamne.

Ce aţi zice de un cuplu care ar funcţiona pe principii asemănătoare? Dimineaţa la trezire:

  • „Bună dimineaţa, draga mea. Dejunul este gata?”

La prânz:

  • „Poftă bună, dragă! (Sper că ţi-a reuşit tarta cu vişine!)”

Seara:

  • „Noapte bună, iubito. Pe mâine”.

Încheiat. Şi aceasta 365 de zile pe an, de-a lungul a 40 de ani. V-ar conveni un partener care să vă trateze astfel? Sunteţi de acord că ar lipsi ceva acestui cuplu?

Lipseşte ceva dragostei mele pentru Dumnezeu? Cum am trăit-o până în prezent? Ca şi Petru, încercăm sentimentul tristeţii, când gândim la acest fapt. Isus a trebuit să-i pună de trei ori întrebarea: „Mă iubeşti?” pentru ca Petru să conştientizeze superficialitatea dragostei Sale. Pentru ca să înţeleagă că nimic nu este posibil fără dragoste.

Petru avea nevoie să realizeze că viaţa sa spirituală, viitorul său, slujba sa depindea, în mod esenţial, de dragostea sa pentru Dumnezeu.

Dumnezeu nu consideră necesare acţiunile eroice, mărturisirile de credinţă spectaculoase. El nu cere banii, inteligenţa, dibăcia. El ne cere, pur şi simplu, să-L iubim, să-I răspundem dragostei prin dragoste.

 

TEMA   III   –   CE ÎNSEAMNĂ   „SĂ   IUBEŞTI”?

„Să iubeşti pe Isus” – ce vor să spună aceste cuvinte? Mai întâi, înseamnă a menţine o relaţie continuă cu El. ca atunci când cineva este logodit sau căsătorit. Dragostea este o problemă de relaţie. Dacă nu sunt fericit să o regăsesc pe cea pe care o iubesc, să-i vorbesc, mai există încă dragoste? Nu!

 

Dacă trăim această relaţie de dragoste cu Dumnezeu, răul nu va avea putere asupra noastră. Unii dintre noi am cunoscut momente în care este foarte dificil să rămâi credincios. Pierderea unui post, a unei prietenii, umilire, batjocură, lovituri, închisoare.

 

V-aş întreba: cum a-ţi proceda pentru a rămâne în picioare? Este aceasta efectul unei puteri excepţionale a caracterului? A unei voinţe puternice? Sunt convins că mulţi ar răspunde: „Am rămas credincios prin dragostea lui Dumnezeu.”

 

Suntem ameninţaţi de o religie a obiceiurilor. Riscăm să ne instalăm într-o serie de practici fără viaţă. Credem că suntem înrădăcinaţi în convingerile noastre, pentru că ne simţim bine la biserică. Acolo avem prieteni. Şi, într-o zi, dintr-o raţiune sau alta, nu mai merge. Decepţie. Criză. Totul se prăbuşeşte. Destui oameni şi-au pierdut astfel credinţa. Totul se năruieşte pentru că, în spatele obiceiurilor, nu mai există relaţia personală cu Dumnezeu.

 

Dragostea pe care o nutrim pentru Dumnezeu, nu trebuie să depindă nici de fiinţe, nici de lucrurile care ne înconjoară, ci de o relaţie personală cu El.

 

TEMA   IV   –   O   PROVOCARE

Dacă Isus ne-ar lua deoparte şi, cum a făcut cu Petru, ne-ar spune simplu: „Nu-i aşa că mă iubeşti? Tu, care adesea M-ai uitat, care aproape nu-Mi mai vorbeşti, tu, pe care te iubesc ca pe un fiu, chiar mai mult, mă iubeşti tu?

Tu, tânăr sau vârstnic, tu, care ai suferit pentru credinţa ta. Mă iubeşti tu?

Tu, care asculţi aceste cuvinte, mă iubeşti cu adevărat?”

Ce răspuns dăm? Bineînţeles, putem să o facem pe surzii sau să ne gândim la altceva.

Putem răspunde printr-un NU.

Dar, putem, de asemenea, răspunde DA. „Da, Doamne, ştii că Te iubesc. În ciuda eşecurilor şi defectelor mele, în ciuda laşităţii mele, a ocaziilor când Te-am părăsit, ştii că Te iubesc, ştii că vreau să-Ţi urmez.”

Dacă aceasta este alegerea noastră, atunci Domnul ar putea să ne spună:

„Eşti gata să trăieşti marea aventură a credinţei. Eşti gata să-ţi îndeplineşti misiunea, să fii un exemplu în această lume, o lumină pe drum. De ce? Simplu. Pentru că Mă iubeşti!”

Isaia 43: 4 ne adresează mesajul Bibliei personal pentru fiecare dintre noi:

„pentru că ai preţ în ochii mei, valorezi mult pentru Mine, şi te iubesc”.

 

ÎNCHEIERE   –   VENIND   Hristos

„Noaptea a întârziat. Ziua se apropie”. Inima mea tremură la ideea aceasta. Să fie oare adevărat? Noapte, lunga noapte a lumii acesteia cu spaimele ei de moarte şi cu poftele şi răutăţile ei oarbe, să fie aproape trecută? Şi ziua să fie atât de aproape?

„Şi atunci vor vedea pe Fiul Omului venind pe nori cu putere şi mărire mare”.

„Când însă încep toate acestea să fie, mişcaţi-vă şi ridicaţi-vă capetele voastre căci s-a apropiat mântuirea voastră.”

  • Va să zică, El vine iarăşi! Fiul lui Dumnezeu vine! El vine iar pe pământ, de astă dată cu mare putere şi mărire. Fi-va aceasta cu adevărat? Îl va vedea în realitate lumea noastră, când cerul va fi luminat de mărirea Lui? Şi locuitorii acestui oraş privi-vor ei pe Domnul venind? Cine ar mai crede azi una ca aceasta şi cine şi mai gândeşte la aşa ceva?
  • Da, aşa predicase servul Domnului în mod serios. Eu simţeam în seara aceea toată realitatea faptului, drept care mi-am şi propus ca pe viitor să mă conformez acestei credinţe în viaţa mea. Dar când am părăsit adunarea în care se predicase despre venirea Domnului, amicul meu, domnul A îmi şopti să nu uit că luni este un consiliu la care trebuie să iau parte, iar doamna F aminti soţiei mele că joi seara să nu lipsească de la serata proiectată. În legătură cu aceasta soţia mea mă întrebă dacă am văzut bogata toaletă pe care o purta domnişoara B, atât de luxoasă şi cheltuitoare, zise ea, şi ştiu bine că veniturile lor nu sunt nici pe jumătate cât ale noastre. Şi eu, una, niciodată nu mi-aş comanda aşa ceva la modă, mi s-ar părea o risipă nedreaptă.
  • Eu începui să aduc vorba despre predica auzită. „Da”, zise soţia mea, „a fost o predică frumoasă, serioasă şi solemnă. Mă mir că n-am fost toţi aşa de impresionaţi de ea, ca mine. Dar, pentru că-mi veni în minte, ştii că inelul Mărioarei noastre trebuie schimbat, căci ea ar vrea mai bine un diamant, sau altceva mai scump. Ah, păcatele mele, mintea îmi era atât de frământată de întrebarea ce cadouri să-i luăm Mărioarei de ziua ei, încât nici n-am fost atât de atentă la predică. Era nedrept din partea mea, dar nu-mi puteam de loc aduna ideile.”

 

  • „Scumpa mea, îi zisei eu, „de multe ori mi se pare că viaţa noastră este numai o înşelătorie. Ne înşelăm pe noi şi pe alţii. Iată de exemplu, noi mergem să ascultăm regulat predicile la biserică. Cele auzite acolo sunt sau false sau adevărate. Dacă ar fi false, de ce ne mai ducem să le auzim? Aşa de exemplu, predica din seara asta. Dacă noi aşteptăm cu adevărat venirea Domnului, atunci trebuie să trăim şi să fim altfel ca până acum. Credem noi cu adevărat spusele Cuvântului lui Dumnezeu sau sunt toate numai basme?”.
  • „Cred”, zise soţia mea serios, „cred cu adevărat tot ce spune Cuvântul lui Dumnezeu. E drept că şi eu la fel ca tine simt că nu suntem ceea ce ar trebui să fim, mă văd prea obosită de cele din lumea aceasta, şi regret că trebuie să-mi ocup mintea cu atâtea lucruri pământeşti.” Şi zicând aceasta ea oftă.

După o pauză am zis: „Dacă Hristos ar veni pe pământ chiar mâine, ce ar fi atunci?”

  • „Îmi închipui”, răspunse soţia mea, „că mulţi din oraşul nostru ar face mari pregătiri să-L primească.” „Sigur, însă că Domnul ar refuza asemenea onoruri”, zisei eu. Bogatele şi luxoasele noastre biserici L-ar ruga în zadar să-Şi facă intrarea în ele, căci El nu locuieşte în palate.”
  • „O”, zise soţia mea, „dacă banii noştri, averea noastră, confortul nostru, L-ar ţine departe de noi, eu bucuroasă aş da totul, dar absolut totul, numai ca să-L pot vedea”.

Aceasta, ea o spuse dom toată inima, şi chiar pe faţă i se putea citi cât de mult s-ar bucura de venirea Domnului.

 

Iubiţi fraţi şi stimaţi oaspeţi;

Ne dăm seama cât de adevărat este faptul că, cu cât ziua Domnului este mai aproape, cu atât noi suntem mai nepregătiţi să-L întâmpinăm?

 

Bunul Dumnezeu să ne ajute, ca nimeni şi nimic din ce este trecător, să nu ne aducă în situaţia ca venirea Domnului să ne apuce prin surprindere.

El să ne ajute să facem parte dintre aceia care la venirea Sa să fim gata de a-L întâmpina şi a intra în fericita Sa Împărăţie, unde pentru veşnicie să-L putem slăvi.                                  Amin!

deAndrei Spiridon

De vorba cu Dumnezeu

De vorba cu Dumnezeu.doc
De vorba cu Dumnezeu.doc
De vorba cu Dumnezeu.doc
160.0 KiB
80 Downloads
Details

DE   VORBĂ   CU   DUMNEZEU

Materiale culese de: Gabi Bertalan

CUPRINS :

  • Deschidere 20 IC – Tatăl nostru cel din ceruri
  • Rugă
  • Introducere:
  • Poezie: Interes –
  • COR – 30/100 Spre Tine-n rugă
  • Poezie: Rugăciune –
  • Dialog: De vorbă cu Dumnezeu:
  • Gânduri: Tatăl nostru –
  • Punct instrumental
  1. Tema: Amin –
  2. Tema: Când roţile rugăciunii se învârtesc –
  3. DUET –
  4. Experienţă –
  5. Tema: Când Dumnezeu are un altfel de răspuns –
  6. Povestea bambusului –
  7. COR 10/100 Mare eşti Tu, Doamne!
  8. Sugestii pentru rugăciune –
  9. Poezie: Tatăl nostru –
  10. Încheiere:
  11. Închidere 31/100 Când mă plec în rugăciune
  12. Rugă
  13. Postludiu – ieşire

INTRODUCERE

 

Luca 11:1

„Într-o zi, Isus Se ruga într-un loc anumit. Când a isprăvit rugăciunea, unul din ucenicii Lui I-a zis: „Doamne, învaţă-ne să ne rugăm, cum a învăţat şi Ioan pe ucenicii lui.”

 

Inimile ucenicilor care ascultau erau adânc mişcate. Ei au observat cât de des petrecea El ore lungi în singurătate, în comuniune cu Tatăl Său. El Îşi petrecea zilele, slujind mulţimilor care se îngrămădeau în jurul Lui şi dezvăluind gândurile perfide ale rabinilor. Munca aceasta neîncetată Îl istovea adesea aşa de mult, încât mama şi fraţii Săi, şi chiar ucenicii Săi, se temeau că-şi va primejdui viaţa. Dar, când Se întorcea de la orele de rugăciune, care încheiau obositoarea zi, ei vedeau că faţa Sa era plină de pace şi un suflu de reînviorare părea că străbate fiinţa Sa. El venea zi după zi, de la orele petrecute cu Dumnezeu, ca să le aducă oamenilor lumina din ceruri. Ucenicii ajunseseră să facă o legătură între orele Sale de rugăciune şi puterea cuvintelor Sale. Acum, când ascultau rugăciunea Sa fierbinte, inimile lor erau pline de respect şi smerenie. Când El a încetat să Se mai roage, pătrunşi de marea lor lipsă, ucenicii I-au zis: „Doamne, învaţă-ne să ne rugăm” (Luca 11,1).

Cugetări de pe Muntele Fericirilor 5:3

 

Rugăciunea pe care Hristos a dat-o ucenicilor Săi ca răspuns la această cerere nu este alcătuită dintr-un limbaj bombastic, ci exprimă în cuvinte simple nevoile sufletului. Ea este scurtă şi se ocupă de nevoile zilnice.

Marturii pentru comunitate 37:818

Martin Luther a fost apreciat pentru multe lucruri. Unul dintre acestea, care era o preocupare şi pentru contemporanii săi, a fost dragostea lui faţă de rugăciune. Luther s-a dăruit unei vieţi disciplinate de rugăciune, punând zilnic deoparte câteva ore din viaţa sa, pentru a sta de vorbă cu Dumnezeu. Cineva l-a întrebat cu o anumită ocazie: „Frate, Martin, tu eşti un om ocupat, eşti un om eficient …” – şi aşa este; uitaţi-vă câte cărţi a scris: cincizeci de volume de cărţi destul de substanţiale; de asemenea, el a avut tot felul de responsabilităţi în lucrarea de învăţare, în predicare, în conducerea Reformei şi în toate celelalte … – „cum poţi în fiecare zi să stai două ore în rugăciune, ţinând cont de programul tău încărcat?”. Luther i-a răspuns astfel la întrebare: „Ei bine, principiul celor două ore este principiul de bază, principiul fundamental”. Atunci când era presat de mult mai multe sarcini şi responsabilităţi şi viaţa lui devenea mai aglomerata decât era de obicei, Luther spunea că trebuie să-şi modifice viaţa de rugăciune. Dar ce credeţi că trebuia el să-şi modifice, la ce anume se referea? În mod normal, aţi tinde să credeţi ca el intenţiona să-şi diminueze timpul pe care-l petrecea în rugăciune, însă el se referea exact la opusul acestei mentalităţi. Luther a spus: „Cu cât sunt mai ocupat, cu cât am mai multe responsabilităţi, cu atât mai mult găsesc că este necesar să acord mai mult timp rugăciunii”. Şi astfel, timpul pe care îl dedica rugăciunii, începea mai degrabă să crească o dată cu capacitatea lui de a rezista la presiunile din viaţă, decât să se diminueze. În acel moment el începuse de fapt să-l imite pe Hristos, pentru că toate aceste lucruri şi-au găsit loc şi în viaţa Domnului nostru.

 

DE VORBĂ CU DUMNEZEU

  • „Tatăl nostru care eşti în ceruri…”
  • De ce mă întrerupi? Nu vezi că mă rog?
  • Bine, dar M-ai chemat.
  • Te-am chemat? Eu nu Te-am chemat, eu mă rog: „Tatăl nostru care eşti în ceruri…”
  • Vezi? Iarăşi M-ai chemat.
  • Cum adică Te-am chemat? Ce vrei să spui?
  • M-ai chemat. Ai spus: „Tatăl nostru care eşti în ceruri…”

         Iată-Mă! Sunt aici. La ce te gândeşti acum?”

  • La nimic. Am vrut doar să spun o rugăciune. Îmi place să spun „Tatăl nostru”. Întotdeauna mă simt bine după aceea, aşa, ca şi când mi-aş fi îndeplinit o datorie.
  • Bine, atunci continuă.
  • „Sfinţească-se Numele Tău…”
  • Stai! Ce vrei să spui prin asta?
  • Prin ce?
  • Prin „Sfinţească-se Numele Tău…”
  • Oh… (surprins)… nu ştiu ce înseamnă. De unde să ştiu? Face parte din rugăciune. Chiar aşa – ce înseamnă?
  • Înseamnă „fie onorat, cinstit, făcut sfânt”.
  • Da, are sens! Niciodată nu m-am gândit ce-ar putea să însemne acest „sfinţească-se”. Acum trebuie să continui: „Vie Împărăţia Ta, facă-se voia Ta precum în cer, aşa şi pe pământ…”
  • Chiar crezi ce-ai spus?
  • Desigur? De ce nu?
  • Bine, şi-atunci ce faci cu privire la aceasta?
  • Cum ce fac?… Păi, ce-aş putea face? Nu fac nimic… Mă gândesc doar, că ar fi minunat dacă Tu ai deţine controlul peste toate lucrurile, mari şi mici, de aici, de pe pământ, aşa cum fără-ndoială deţii controlul acolo sus, în ceruri.
  • Deţin Eu controlul peste viaţa Ta?
  • Peste viaţa MEA? Bine… eu merg la biserică…
  • Nu, nu asta te-am întrebat. Ce poţi să spui despre poftele firii pământeşti cu care te lupţi? Ce faci cu temperamentul tău, mai ales când – cum spui tu – te calcă cineva pe bătătură? Ştii prea bine că asta este una dintre problemele tale… Şi aminteşte-ţi ce fel de cărţi citeşti, ce programe TV urmăreşti…
  • Opreşte-Te! Nu mă mai critica! Nu sunt eu nimic mai rău decât ceilalţi din biserică!
  • Oh, iartă-Mă, te rog. Credeam că te rogi ca voia Mea să se facă pe pământ precum în cer. Iar aceasta nu se poate face decât dacă începe cu cei care se roagă pentru aceasta. Deci… cu TINE.
  • Bine, recunosc că am unele cusururi şi, pentru că Tu ai menţionat câteva dintre ele, mă gândesc că aş mai putea adăuga şi altele.
  • Cred şi Eu că ai mai putea adăuga şi altele…
  • Ştii, adevărul e că nu m-am prea gândit la ele până acum, dar mi-ar plăcea să mă las de unele obiceiuri rele. Şi aşa, treptat, aş fi cu adevărat LIBER!
  • Bine, acum eşti pe drumul cel bun. Vom lucra împreună: Tu şi cu Mine. Nici nu bănuieşti câte biruinţe vom avea! Mă bucur pentru tine.
  • Ascultă, Doamne, acum trebuie să închei. Rugăciunea asta mi-a luat mai mult timp ca de obicei. „Pâinea noastră cea de toate zilele, dăne-o nouă astăzi”
  • Rugăciunea este un lucru periculos. Poţi sfârşi prin a fi complet schimbat – ştiai asta, nu-i aşa? Tocmai asta vreau Eu, să alegi tu pentru viaţa ta. M-ai chemat şi iată-Mă, sunt aici. Acum este prea târziu să te opreşti. Continuă-ţi rugăciunea, mergi mai departe.
  • Mi-e frică!
  • Frică? De ce ţi-e frică?
  • Pentru că ştiu deja ce vei spune.
  • Haide, pune-Mă la încercare şi-ai să vezi.
  • „Şi ne iartă nouă greşelile noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri…”
  • Ce se întâmplă cu TINE şi OANA?
  • Vezi? Am ştiut! Am ştiut c-o să-mi aminteşti de ea! Doamne, Oana împrăştie numai minciuni despre mine şi nici până în ziua de azi nu mi-a plătit datoria. Mi-am promis solemn s-o pun la punct o dată pentru totdeauna!
  • Dar ruga ta cum a fost ? cum te-ai rugat?
  • Nu asta am vrut să spun!
  • Bine, cel puţin eşti sincer. Dar cred că nu este deloc uşor să porţi povara amărăciunii în inima ta…
  • Nu-mi pasă! Cel puţin mă voi simţi mai bine, după ce mă voi răzbuna pe ea. Oh, planul e gata, până în cel mai mici amănunte! O să-i pară rău de absolut tot ce mi-a făcut!!!
  • Te înşeli, dragul meu. Nu te vei simţi deloc mai bine, ci va fi mai rău. Răzbunarea doar pare dulce. Gândeşte-te numai cât de nefericit eşti deja. Dar ştii ceva? Eu pot schimba totul.
  • Tu poţi schimba totul? Cum?
  • Iart-o pe Oana şi atunci Eu te iert pe tine. Ura şi păcatul vor rămâne problema Oanei după aceea, nu a ta. S-ar putea să pierzi banii ăia cu care spui că-ţi este datoare, dar cel puţin vei avea pace în inima ta.
  • Dar, Doamne, NU POT s-o iert!
  • Atunci nici Eu nu pot să te iert.
  • … Bine, ai dreptate. Mai mult decât să mă răzbun pe Oana, vreau să am pace în inimă. Bine, o iert! Ajut-o să găsească şi ea calea cea dreaptă în viaţă. Doamne, ştiu că se simte mizerabil acum – şi oricine ar face ca ea s-ar simţi la fel. Într-un fel sau altul, Te rog, arată-i calea.
  • Foarte bine! Minunat! Cum te simţi acum?
  • Hmmm, bine, chiar foarte bine. Ştii, cred că deseară nu voi merge la culcare atât de încordat ca de obicei… parcă nici nu mai sunt atât de obosit.
  • Dar nu ţi-ai terminat încă rugăciunea. Continuă…
  • Ai dreptate! „Şi nu ne duce pe noi în ispită, ci ne izbăveşte de cel rău…”
  • Bine, am să fac şi asta, numai nu te pune singur în locul unde poţi fi ispitit.
  • Ce vrei să spui cu asta?
  • Schimbă-ţi prieteniile, renunţă să mai mergi în locurile în care ai mers până acum, nu te mai uitat la filme murdare, nu mai asculta discuţii păcătoase, nu te mai pune în situaţii îndoielnice. Unii dintre prietenii tăi au deja o influenţă mult prea mare asupra ta. Vor să te implice în lucruri incorecte, nu te lăsa păcălit de ei! Te mint ca să se distreze pe seama ta, dar în cele din urmă prietenia cu ei te va ruina. Şi încă ceva: nu face din Mine ţapul tău ispăşitor.
  • Nu înţeleg! Ce vrei să spui?
  • Înţeleg prea bine! Aşa procedezi mereu – te bagi în probleme şi apoi fugi de Mine: Doamne, ajută-mă să ies din încurcătura asta şi Îţi promit că nu mai fac alte prostii!… Ţi-aduci aminte de câte ori te-ai târguit cu Mine?
  • Da, Doamne… Mi-e atât de ruşine… Îmi pare rău. Te rog să mă ierţi.
  • Te iert. Mergi mai departe, termină-ţi ruga.
  • „Căci a Ta este împărăţia şi puterea şi slava în veci. Amin.”
  • Ştii TU ce Mi-ar aduce Mie slavă? Ce M-ar face cu adevărat bucuros?
  • Nu ştiu, Doamne, dar vreau să ştiu! Vreau să-Ţi găseşti plăcerea în mine .văd cât de mizerabilă a fost viaţa mea până acum, dar vreau atât de mult să fiu unul din urmaşii Tăi.
  • Iată şi răspunsul la întrebarea Mea!
  • Da?
  • Da, asta Îmi aduce Mie slavă: să am oameni ca TINE pe pământ, care Mă iubesc şi care caută voia Mea în viaţa lor.
  • Doamne, abia aştept să văd ce poţi face Tu din mine! Facă-se voia Ta în viaţa mea.
  • Amin?
  • Amin, Doamne.
  • Aşa să fie!

(autor necunoscut; primită de la Viorel Gabor – Însemnări din vale nr. 47/2004; preluat din ziarul Viaţă şi sănătate, nr. 92 / ianuarie 2004)

AMIN,   AMEN!

Cu toţii auzim despre cuvântul Amin. Ce să însemne?

Cuvântul „amin” sau „amen” este preluat din ebraică şi înseamnă: adevărat, credincios, fidel (Deuteronom 7:9 –  „Să ştii dar că Domnul, Dumnezeul tău, este singurul Dumnezeu. El este un Dumnezeu credincios şi Îşi ţine legământul şi îndurarea până la al miilea neam de oameni faţă de cei ce-L iubesc şi păzesc poruncile Lui.”; Isaia 49:7 –  Aşa vorbeşte Domnul, Răscumpărătorul, Sfântul lui Israel, către Cel dispreţuit şi urât de popor, către Robul celor puternici: „Împăraţii vor vedea lucrul acesta, şi se vor scula, şi voivozii se vor arunca la pământ şi se vor închina, din pricina Domnului, care este credincios, din pricina Sfântului lui Israel, care Te-a ales.” –  Dumnezeul credincios; Isaia 65:16 – „Aşa că, cine se va binecuvânta în ţară, se va binecuvânta în Dumnezeul adevărului, şi cine va jura în ţară, va jura pe Dumnezeul adevărului, căci vechile suferinţe vor fi uitate, vor fi ascunse de ochii Mei.” – Dumnezeul adevărului)

Dacă Dumnezeu este credincios, mărturiile şi învăţăturile Lui sunt sigure, adevărate, (Psalmul 19:7 – Legea Domnului este desăvârşită, şi înviorează sufletul; mărturia Domnului este adevărată şi dă înţelepciune celui neştiutor.”) ca şi avertizările Lui, (Osea 5:9  –  „Efraim va fi pustiit în ziua pedepsei: ce vestesc Eu împotriva seminţiilor lui Israel, va veni negreşit!”) şi la fel promisiunilor Lui, (Isaia 33:16 – „Acela va locui în locurile înalte; stânci întărite vor fi locul lui de scăpare; i se va da pâine, şi apa nu-i va lipsi.”)

Sunt cazuri când poporul folosea cuvântul „amin” ca să-şi exprime consimţământul faţă de o lege şi faptul că doreau să se supună pedepsei legate dea aceasta, (Deuteronom 27:15 – „Blestemat să fie omul care va face un chip cioplit sau un chip turnat, căci este o urâciune înaintea Domnului, un lucru ieşit din mâini de meşter, şi care-l va pune într-un loc ascuns!” – şi tot poporul să răspundă: „Amin!”). De asemenea era folosit să exprime încuviinţarea la rugăciunea altuia: (1 Împăraţi 1:36: – „Benaia, fiul lui Iehoiada, a răspuns împăratului: „Amin! Aşa să vrea Domnul, Dumnezeul domnului meu, împăratul”), sau la aducerea de mulţumiri a cuiva, (1 Cronici 16:36 – „Binecuvântat să fie Domnul, Dumnezeul lui Israel, din veşnicie în veşnicie! şi tot poporul a zis: „Amin!” şi lăuda pe Domnul!”; Ieremia 11:5 –  „atunci voi împlini jurământul pe care l-am făcut părinţilor voştri, că le voi da o ţară în care curge lapte şi miere, cum vedeţi astăzi.” – „şi eu am răspuns: „Amin, Doamne!”; Psalmul 106:48 –  „Binecuvântat să fie Domnul, Dumnezeul lui Israel, din veşnicie în veşnicie! şi tot poporul să zică: „Amin! Lăudaţi pe Domnul!”. Altfel, „amin” zis de Dumnezeu înseamnă: „este şi va fi aşa”, iar zis de oameni: „aşa să fie”.

În Noul Testament:

  1. este titlul lui Hristos: pentru că prin El sunt întemeiate planurile lui Dumnezeu: Apocalipsa 3:14 (Îngerului Bisericii din Laodicea scrie-i: „Iată ce zice Celce este Amin, Martorul credincios şi adevărat, începutul zidirii lui Dumnezeu”), 2 Corinteni 1:20 (În adevăr, făgăduinţele lui Dumnezeu, oricâte ar fi ele, toate în El sunt „DA” ; şi de aceea şi „Amin”, pe care-l spunem noi, prin El, este spre slava lui Dumnezeu”)
  2. primele adunări creştine au urmat exemplul lui Israel, alăturându-se cu glas tare rugăciunilor şi aducerii de mulţumiri, 1 Corinteni 14:16. Ascultătorii care au răspuns cu „amin” arată că şi-au însuşit şi sunt de acord cu ceea ce s-a rostit;
  3. o persoană spune „amin – aşa să fie” ca răspuns la dumnezeiescul „aşa va fi”, Apocalipsa 22:20 (Cel ce adevereşte aceste lucruri, zice: „Da, Eu vin curând.” Amin! Vino, Doamne Isuse!). Se mai rosteşte la sfârşitul unei propoziţii şi înseamnă: „aşa este, aşa să fie, aşa să se împlinească”, Romani 1:25; 9:5; Galateni 1:5; Filipeni 4:20; 1 Timotei 1:17, Evrei 13:21; 1 Petru 4:11. De multe ori vorbitorul adaugă „amin” la propriile lui rugăciuni şi doxologii Efeseni 3:21
  4. la începutul cuvintelor lui Isus, cu înţelesul: „desigur, adevărat”. Repetiţia cuvântului, de 25 de ori în Evanghelia lui Ioan, are forţa unui superlativ, ceva foarte sigur, Ioan 1:51; 3:3; „aşa să fie, aşa să se împlinească”, Romani 9:5, etc. Era un obicei care a trecut de la sinagogi la adunările creştine, ca atunci când cineva, după ce a citit sau a vorbit, a făcut o rugăciune solemnă lui Dumnezeu, ascultătorii să răspundă cu „amin”, arătând astfel că şi-au însuşit, sunt de acord cu ceea ce s-a rostit: 1 Corinteni 14:16.

Iată ce spune Ellen G. White despre importanţa cuvântului „Amin”, în cartea „Sfaturi pentru părinţi”:

 

„Sufăr când văd cât de puţin este apreciat darul vorbirii. În citirea Bibliei, în rostirea rugăciunii, în prezentarea unui cuvânt în adunare, cât de necesară este exprimarea clară! Şi cât de mult se pierde la altarul familial, când cel care se roagă îşi pleacă faţa şi vorbeşte cu glas scăzut, slab! Dar, îndată ce altarul a luat sfârşit, aceia care, în rugăciune, nu puteau vorbi destul de tare pentru a fi auziţi, acum pot să vorbească tare, clar şi nu este deloc greu să auzi ce spun. O astfel de rugăciune este potrivită în cămăruţă, nu în cadrul familiei sau la serviciul divin public.

Căci, dacă participanţii la rugăciune nu pot să audă ce se rosteşte, ei nici nu pot să spună „Amin”.

Aproape oricine poate să vorbească destul de tare pe a putea fi auzit într-o conversaţie obişnuită şi atunci, de ce nu ar putea vorbi aşa şi când este chemat să prezinte un cuvânt sau să înalţe o rugăciune?

Atunci când vorbiţi despre lucrurile divine, de ce să nu vorbiţi în tonuri distincte şi într-un mod care să demonstreze că sunteţi în cunoştinţă de subiect şi că nu vă este ruşine să vă prezentaţi ideile?

De ce nu vă rugaţi ca şi cum aţi avea conştiinţa liberă şi că aţi putea veni la tronul harului în smerenie şi totuşi, cu îndrăzneală sfântă, înălţând spre cer mâini curate, fără mânie şi îndoială?

Nu vă plecaţi capetele şi nu vă acoperiţi faţa, ca şi cum aţi avea ceva de ascuns, ci ridicaţi-vă ochii spre Sanctuarul ceresc, în care Hristos, Mijlocitorul vostru, stă înaintea Tatălui pentru a-I prezenta rugăciunile voastre, împletite cu meritele Sale şi neprihănirea Sa, ca un miros de tămâie.

Sunteţi invitaţi să veniţi să cereţi, să căutaţi, să bateţi; sunteţi asiguraţi că nu va fi în zadar: „Cere-ţi şi vi se va da; căutaţi şi veţi găsi; bateţi şi vi se va deschide.”

 

(Autor necunoscut, primită de la Viorel Gabor – Însemnări din vale nr. 47/2004)

(Articol preluat din ziarul Viaţă şi sănătate – nr. 92 / Ianuarie 2004)

CÂND ROŢILE RUGĂCIUNII SE ÎNVÂRTESC           

Isus ne îndeamnă: „Cereţi şi vi se va da; căutaţi, şi veţi găsi; bateţi, şi vi se va deschide” (Luca 11,9). Dar, dacă Dumnezeu cunoaşte toate lucrurile de ce trebuie să-L mai rugăm noi? Are Domnul nevoie să-I aducem aminte ceea ce El ştie deja? De ce subliniază Isus că „stăruinţa” în rugăciune este esenţială?

 

  1. Pentru că avem de dus o luptă împotriva puterilor răului. „Căci noi n-avem de luptat împotriva cărnii şi sângelui, ci … împotriva duhurilor răutăţii care sunt în locurile cereşti” (Efes.6,12)

 

  1. Pentru că rugăciunea este calea aleasă de Dumnezeu pentru noi, prin care să putem cunoaşte pe deplin voia Sa în ceea ce ne priveşte şi să primim puterea de a o înfăptui.

 

  1. Dacă vrem ca toţi cei dragi ai noştri care sunt morţi, din punct de vedere spiritual, să se trezească la o nouă viaţă, trebuie să luăm legătura cu Dumnezeu şi să primim de la El puterea de a da mărturie înaintea lor.

 

  1. Pentru că, conducătorii bisericii timpurii „stăruiau necurmat în rugăciune şi în propovăduirea Cuvântului” (Fapte 6,4). Aici descoperim secretul uimitorului succes pe care l-a înregistrat biserica timpurie în răspândirea Evangheliei în întreaga lume cunoscută pe atunci.

 

  1. Noi trebuie să stăruim în rugăciune, pentru că Isus a stabilit rugăciunea ca mijloc prin care să ne protejeze de grijile vieţii şi prin care să ne pregătească pentru iminenta Sa revenire. Toţi avem disperată nevoie de ajutor; aşa că de ce să nu începem chiar acum să vorbim în mod stăruitor cu Dumnezeu?

 

H.M.S. RICHARDS, JR.

DANIEL R. GUILD

 

EXPERIENŢĂ

În timpul sărbătorilor de iarnă din 1945, o văduvă săracă şi obosită a intrat într-un magazin şi a cerut alimente cât să astâmpere foamea copiilor ei în seara de Crăciun.

 

  • Nu am cu ce să plătesc, dar vă ofer o scurtă rugăciune, zise ea.

 

Proprietarul magazinului lua din mâna femeii o hârtie pe care erau scrise cuvintele: „Pâinea noastră cea de toate zilele, dă-ne-o nouă astăzi”. O trânti batjocoritor pe cântar şi căută în jur ceva care să nu depăşească greutatea rugăciunii.

 

Lumea din magazin se apropiase curioasă. Omul aşeză pe taler o pâine, care ar fi fost în mod normal de mii de ori mai grea decât hârtia.

 

Dar cântarul nu se clinti. Mirat şi stânjenit, continuă să adauge hrana până când talerul cedă sub greutate.

 

Apoi, vizibil enervat, întinse o pungă femeii, ca să-şi împacheteze cumpărăturile. Văzând că mai era loc în pungă, îi vârî deasupra o roată de caşcaval.

 

De ce „cântări” rugăciunea atât de mult? Simplu. În mod miraculos, cântarul se blocase exact la timp pentru a răspunde rugăciunii.

 

NANCY BECK IRLAND

PETER BECK

CÂND    Dumnezeu    ARE    UN    ALTFEL    DE    RĂSPUNS    Pentru    RUGĂCIUNEA    TA.

Cu această ocazie vreau să ating doar o fărâmă din ceea ce reprezintă un delicat subiect, cu care omenirea se confruntă încă de la începuturile ei. Probabil că acest subiect ar merita ore şi ore de reflecţie, de discuţii, dar, decât descoperirea totală a acestui subiect este curajul de a începe să-l abordezi.

Am intitulat fărâma din această ocazie: CÂND Dumnezeu ARE UN ALTFEL DE RĂSPUNS Pentru RUGĂCIUNEA TA.

Îmi plac nespus de mult rugăciunile care primesc răspuns. Am experimentat multe astfel de situaţii. Poate că am face un popas de-o zi întreagă să ne povestim unii altora ocaziile în care Dumnezeu a răspuns aşa cum am dorit şi, chiar foarte repede la rugăciunile noastre. Este frumos când primi imediat răspuns. Nimic nu te poate face mai fericit decât rugăciunile care îţi sunt ascultate. Acestea îţi întăresc încrederea, te stimulează să continui, să te lauzi cu Dumnezeul tău prompt. Însă n-am fi sincer poposind o zi întreagă şi povestind despre rugăciunile care au primit răspunsul dorit. De ce? Pentru că la fel de mult sau poate chiar mai mult am sta să povestim despre rugăciunile la care nu am primit răspunsul pe care l-am dorit.

În ce parte înclină balanţa experienţei rugăciunilor noastre? De curând am tradus o frumoasă ilustraţie, în care, prin intermediul personificării, un copac prinde viaţă. Întru-cât mesajul ei îl văd potrivit pentru întregirea cuvintelor mele vă voi reda în continuare această povestire.

(Voi ruga pe … s-o citească)

POVESTEA   BAMBUSULUI

Într-o minunată grădină creştea un bambus cu aspect nobil. Domnul grădinii îl iubea mai mult decât pe orice alt copac. An după an, copacul de bambus creştea şi se fortifica tot mai mult. Şi pentru că el ştia cât de mult era iubit de Domnul, era fericit.

Într-o zi, Domnul grădinii se apropie de iubitul său copac şi îi spuse:

„Dragă Bambus, am nevoie de tine”

Minunatul copac îşi dădu seama imediat că venise timpul oportun, timp pentru care de altfel fusese creat, aşa că spuse cu mare bucurie:

  • „Doamne sunt gata, fă din mine ceea ce vrei.” Însă vocea Domnului era gravă:
  • „Ca să te folosesc, trebuie să te dobor.”

Bambusul se înspăimântă:

„Să mă dobori Doamne? Eu, cel mai frumos dintre copacii grădinii Tale?

Nu, te rog, nu! Foloseşte-mă pentru bucuria Ta, pentru slava Ta, dar nu mă doborî!”

  • „Dragul meu copac, dacă nu te dobor, nu pot să te folosesc!” În grădina cea minunată se aşternu o tăcere de plumb. Chiar şi vântul încetă să mai bată. Uşor, tremurând în faţa stăpânului, copacul îşi înclină coroana sa şi spuse şoptit:
  • „Doamne, dacă nu mă poţi folosi fără să mă dobori, atunci fă-o”
  • „Dragul meu”, continuă Domnul grădinii, „nu trebuie doar să te dobor, ci şi să îţi tai ramurile şi frunzele”.
  • „Doamne, fie-ţi milă te rog”.
  • „Scumpul meu, dacă nu te tai, nu pot să te folosesc”.

Soarele îşi ascunse faţa, asistând la scena aceea. Un fluturaş zbura departe. Printre suspinele sale neînţelese de nimeni, spuse:

  • „Taie-le Doamne, taie-le.”
  • „Dragul meu copac, trebuie să fac chiar mai mult decât atât, trebuie să te despic în două şi să-ţi scot măduva. Dacă nu fac asta, nu pot să te folosesc”.

Bambusul se înclină până la pământ în acceptarea sa şi spuse:

– „Doamne, despică-mă şi scoate totul. Am înţeles că doar aşa mă poţi folosi.”

 

Cu durere, dar şi cu viziunea unui viitor mare pentru grădina sa, Domnul doborî falnicul copac, îi tăie ramurile cu frunze, îl despică în două, îi scoase măduva şi îl duse acolo unde izbucnea la suprafaţa pământului un vioi pârâiaş cu apă cristalină. Cu delicateţe legă chiar la izvor unul din capetele iubitului său bambus, iar cealaltă parte în prelungirea acesteia, dirijând în felul acesta apa spre pământul însetat.

 

Clară şi proaspătă, apa începu să se scurgă prin corpul scobit al copacului exact acolo unde era cea mai mare nevoie de ea.

 

CÂND Dumnezeu ARE UN ALTFEL DE RĂSPUNS                    Pentru RUGĂCIUNEA TA.   (continuare)

De ce am spus că este un subiect delicat şi chiar greu de înţeles? Pentru că neconcordanţa între cererea mea şi răspunsul lui Dumnezeu aduce suferinţă. Este acea suferinţă dată de neînţelegerea planurilor Sale cu noi, dată de acceptarea un pic forţată a dependenţei faţă de Cineva care est cu mult mai superior; este acea suferinţă dată de zdrobirea „Eu-lui”. Îl văd pe Moise bătrân, după o viaţă întreagă de renunţare, de slujire, o viaţă al cărei vis a fost acela de a păşi în ţara promisă, el şi turma pe care o condusese atâţia ani. Îl văd urcând pe munte, în ciuda poverii anilor săi, sprijinit în baston, gata să stea de vorbă cu Domnul său. Oare ce-i va spune Domnul de data aceasta, când le va oferi intrarea în pământul făgăduit? Era gata să moară în primul minut după atingerea acelui vis, dorea numai să-l atingă. Însă ce-i răspunde Domnul, ce răspuns îi dă Domnul la rugăciunea sa de-o viaţă? „Tu vei muri aici, şi vei fi îngropat pe muntele acesta. Ţara o vei vedea doar de departe.” (Deuteronom 32: 49-52)

Parcă intru şi în pielea apostolului Pavel şi înţeleg rugăciunea lui înălţată de trei ori către Domnul: „Te rog, Tată, eliberează-mă de ţepuşul acesta”… şi mi-e la fel de greu ca şi lui să aud acel altfel de răspuns: „Harul Meu îţi este de ajuns, căci puterea mea în slăbiciune a fost făcută desăvârşită” (2 Corinteni 12:7-9)

Când tu, omule de rând te rogi pentru copilul tău bolnav, ca el să fie vindecat şi, Marele Medic are un altfel de răspuns la rugăciunea ta, cum îl vezi atunci pe Dumnezeu? Din acel unghi întunecat şi trist al momentului tău de încercare, cum Îi zugrăveşti chipul? Eram pe scările spitalului de urgenţă şi mă rugam, aşa cum n-am mai făcut-o niciodată în viaţa mea, pentru viaţa soţului meu, uitând de a mea: „Doamne, ia tot ce vrei de la mine, dar salvează-l pe el”. N-aş fi crezut niciodată că ceea ce înălţam spre cer, într-o disperată cerere, renunţând fără nici o umbră de părere de rău la orice altceva, va primi totuşi un răspuns atât de rapid. La doar trei ore, răspunsul mi-a fost dat într-un alt mod. Călătoria spre casă a soţului meu fusese scurtată printr-un liniştitor somn până în dimineaţa învierii.

Vă pun o întrebare poate dificilă: care credeţi că este mai importantă dintre cele două: rugăciunea la care primeşti răspunsul dorit sau cea la care primeşti un altfel de răspuns? Sau poate că sunt la fel de importante amândouă. Eu nu am încă răspunsul, dar merită să-l căutăm în experienţele pe care le trăim. Va dirija înţelegerea noastră spre ceea ce ar fi secretul adevăratei vieţuiri alături de Dumnezeu în Vechiul Testament şi în Noul Testament.

Admir înţelepciunea de care au dat dovadă cei trei tineri înaintea cuptorului de foc.

„Dumnezeul nostru, căruia îi slujim, poate să ne scoată din cuptorul aprins… şi chiar dacă nu ne va scoate, să ştii împărate, că noi îi vom rămâne credincioşi…” (Daniel 3:17-18)

În acesta chiar se găseşte secretul liniştii, al acceptării faptului că Dumnezeu poate avea un altfel de răspuns pentru viaţa ta, la fel de util şi de preţios ca cel pe care tu l-ai fi dorit.

Cel de-al doilea exemplu luminos, deşi evocă un moment întunecat, este Isus în Ghetsemani: „Tată, dacă voieşti, depărtează paharul acesta de la Mine! Totuşi, facă-se nu voia Mea, ci a Ta”.

Nu putea lipsi exemplul desăvârşit al Mântuitorului. Nu I-a fost simplu să accepte ca doar după câteva ore să fie judecat nedrept, să fie bătut, scuipat, dispreţuit, trădat şi în loc de răsplătire să i se ofere o moarte atât de crudă şi ruşinoasă. Răspunsul Suveranului pentru El a fost chiar acesta, iar El nu s-a dat înapoi. Puterea care L-a însoţit fost cu mult mai mare decât orice suferinţă pe care a îndurat-o. Dumnezeu era chiar lângă Fiul Său.

Cu această ocazie am vrut să spun cu alte cuvinte, că trebuie să încetăm să ne mai fie frică de răspunsul lui Dumnezeu la rugăciunile noastre. Răspunsul Său este, sau va fi tocmai cel, care într-o zi ne va aduce cea mai mare bucurie.

 

Loredana Olteanu

(Articol preluat din ziarul Viaţă şi sănătate – nr. 92 – ianuarie 2004)

SUGESTII PENTRU RUGĂCIUNE

Randy Maxwell ne îndeamnă să Îi spunem exact lui Dumnezeu ce simţim. Putem să vorbim cu El. Sau să Îi scriem un bilet. Însă ne avertizează: „Nu vă consumaţi timpul gândindu-vă la topica în propoziţie sau la formulele pe care le folosiţi. Vorbiţi cu Dumnezeu cum aţi vorbi cu un prieten. El este Tatăl vostru, nu profesorul vostru de limba română.”

 

Foloseşte următoarele sugestii:

  1. Fii umil şi respectuos. Dumnezeu este prietenul tău,

dar nu un coleg de clasă.

 

  1. Fii cinstit. Dacă eşti supărat pe Dumnezeu sau îţi

este ruşine de ceea ce-ai făcut, El ştie. Aşa că este mai bine

să Îi spui chiar tu.

 

  1. Rugăciunile pot să fie scurte. Aşa ar trebui să fie mereu

rugăciunile publice. Însă poţi, de asemenea, să te rogi toată

noaptea, aşa cum obişnuia Isus, dacă ai motivele şi rezistenţa

necesare.

 

  1. Nu te lăsa purtat de rutină. Diversifică-ţi rugăciunile.

Chiar dacă Dumnezeu nu se plictiseşte, tu te vei plictisi.

Nu „recita” rugăciuni. Roagă-te!

 

  1. Poţi să îţi rosteşti rugăciunile. Uneori, poţi citi – din

Psalmi, de exemplu. Sau poţi să cânţi Domnului ce ai pe

suflet.

 

  1. Din când în când, fă ceva deosebit. Posteşte. Sau ia

o gustare şi retrage-te într-un loc liniştit şi plăcut.

  1. Poţi să foloseşti exemplul rugăciunii „Tatăl nostru”.

 

  1. Întotdeauna, roagă-te în Numele lui Isus. Aceasta

înseamnă mai mult decât să spui doar aceste cuvinte.

„Să te rogi în Numele lui Isus înseamnă să te rogi

pentru lucruri compatibile cu prezenţa şi lucrarea Sa.”

 

RANDY MAXWEL

ÎNCHEIERE

Fiecare suflet are privilegiul de a spune Domnului propriile şi deosebitele sale nevoi, şi să ofere mulţumirea sa personală pentru binecuvântările pe care le primeşte zilnic. Dar multe rugăciuni lungi şi fără viaţă, fără credinţă, care se aduc lui Dumnezeu, în loc de a fi o bucurie pentru El, sunt o povară. Avem nevoie să fim întăriţi în credinţa noastră. „Cereţi şi vi se va da” a făgăduit Mântuitorul, „căutaţi şi veţi găsi; bateţi şi vi se va deschide” – Matei 7:7. Avem nevoie să ne educăm pe noi înşine, să ne încredem în acest cuvânt şi să aducem lumina şi harul lui Hristos în lucrările noastre. Avem nevoie să ne prindem de Hristos, şi să nu-I dăm drumul până nu cunoaşte că puterea harului Său transformator se dă pe faţă de noi. Trebuie să avem credinţă în Hristos, dacă vrem să reflectăm caracterul divin.

Amin!

Marturii pentru comunitate 37:819

RUGĂCIUNE

Mă adresez cum niciodată,

În Numele lui Isus, Bunule Tată.

Şi jalea-mi inima mea să Ţi-o spuie:

Am greşit.

Întinde-Ţi spre mine mâna acu’

Dă-mi putere să iert cum ierţi Tu,

Până împărăţia-Ţi va să vie.

 

Cioplesc în obraz riduri de trudă

Pe unde lacrima mea să poată să curgă,

Şi durerea-mi, sufletul meu să Ţi-o-nalţe:

Am fost rău.

Pleacă-Ţi privirea spre mine,

Dă-mi putere să fiu bun ca Tine,

Ura mea, s-o alung cât mai departe.

 

Caut apoi ca-n aceeaşi seară

‘naintea Ta să mă-nchin iară,

şi-ntristarea-mi lacrima mea să Ţi-o plângă:

sunt plin de păcat.

Fă-mi astăzi ca niciodată;

Zdrobeşte-mă şi dă-mi o formă bună, Tată,

Ca-n inima mea pacea Ta să se strângă.

 

Iacob Coman, Şi să-L cunosc, vol.II, pag. 102

TATĂL    NOSTRU

Tatăl nostru

Care ne eşti în ceruri…

 

Tu, sfiicios Heruvim zugrăvit în biserici,

Icoană prelungă, ascetic şi sfânt,

Adumbrit de tristeţi şi lipsit de cuvânt,

Ne-nvaţă iar Numele Tău să-L sfinţim,

Ajută-ne voia Ta să-mplinim

Noi, trudit pământ de pământ.

 

Şi grâna din pâine ajunse-ne-amară,

Meşteşug am deprins

De-a coace la focul străin de afară.

Iertare, Părinte, e greu să-ţi mai cerem…

Păcatul, cu viaţa şi moartea ni-l vrerem.

 

În faţa altarelor ruinate,

Laodiceic zac suflete grele,

Niciodată iertate

Şi încă n-am învăţat cum se plânge

Sub lemnul iertării de sânge.

 

În nopţile lumii, la cină,

Ni-e strigătul rugii murdar:

„Şi nu ne duce pe noi în ispită…”

Când mâinile noastre încă înting

În blidul vânzării, cu pită.

 

Tu, Heruvim surghiunit în biserici,

Inertă statuie de sfânt,

Răstoarnă al uitării exil,

Precum în cer şi pe pământ,

Tu, Cel din veci şi amin,

Arată-ţi puterea şi slava deplin.

 

Norel Iacob, Oglindă de buzunar, pag. 30

RUGĂCIUNE

Te rog, Tată,

Te rog, înveleşte-mi sufletul

cu iubire.

Iartă-mi răutatea şi ura

şi-ntăreşte-mă cu turte

de uitare

a greşelilor greşiţilor mei.

 

Striveşte Tu orice răutate

înainte de a fi rostită,

dă putere picioarelor să alerge

la cel bolnav,

dă mâinii alinare

şi limbii dulceaţă.

 

Doamne, stau ca o cană goală

gata să fie zdrobită

de armata răului

mărşăluindă spre mine.

 

Umple-o cu diamantul răbdării

întăreşte-o cu platoşa neprihănirii,

fă-o mai tare ca moartea

şi pune-n ea uleiul iubirii.

 

Doamne,

roagă-Te Tu

şi împlineşte-Te-n

mine.

 

Beniamin N. Roşca, Rodul durerii, pag. 77

Rugăciune   prin   somn

Doamne, Te rog dă iarăşi ora înapoi!

Tu ştii că-n zori mi-e somn şi că mi-e bine

Sau dă o lege blândă pentru noi

Să nu mai fie lecţiuni

Şi nici altare prin cămine!

 

Ascultă-mă, Te rog,

Închide librării şi editurile creştine;

Scripturile confiscă-le şi du-le la chinezi!

Să ne putem distra în serile senine

Fără de teama multelor dovezi.

 

Prefă-Te că nu vii atât de peste-o clipă

Şi angajează numai pastori pacifişti,

Care să nu facă risipă

De profeţia împlinită…

Te rog, nu pune pastori alarmişti!

 

Transformă adunările în case de cultură,

Şi fă-ne la balcoane separeuri pentru noi,

Aşază-i pe bătrâni într-o adunătură

Că tot nu ne-nţeleg

Şi nu pricep mişcările mai noi.

 

Şi-apoi, Te rog, trezeşte parlamentul!

Să dea o lege aspră pentru prozeliţi,

Să nu mai fie voie de plecat cu invitaţii

Să nu mai fim trimişi cu cărţi

Din poartă-n poartă pe la răzvrătiţi.

…………………………………….

Şi totuşi, Doamne, voia Ta să fie;

Dacă Tu vrei, trezeşte-mă pe mine.

Şi fă-mă alarmist, bolnav de insomnie,

Te rog frumos, să treci printre ruine

Şi să trezeşti la viaţă tot ce-Ţi aparţine!

Daniel Chirileanu, Corigenţi la… a doua venire, pag. 265

RUGA   COPIILOR

Îngerii cunosc ruga copiilor

când lângă pat

genunchii lor se pleacă.

 

cunosc negarea visării

când fiecare zbor şi zvâcnet de-aripă

te cheamă

 

Îngerii ştiu apăsarea sub inimă

când lângă durere

luminie se năruie neputincioase

 

văd murmurul izvorului înnoptând

sub geana încrederii

aplecaţi spre coborâşul

celuilalt mal.

 

Îngerii nu cunosc

acea vreme când întâlnindu-i

noi vom cunoaşte îngerii.

 

Hanna  Bota, Dincolo de sine, pag. 109

CONVORBIRE   INTERSTELARĂ

Alo!

Eşti îngerul meu?

Ştiu că ai ridicat receptorul

şi că mă asculţi…

nici nu ştii să strănuţi,

doar, doar, să te aud şi eu

că faci un zgomot,

că spui ceva sau cânţi…

dă-mi un şi bemol major, te rog!

Vezi cum eşti?

Doar mă asculţi

şi mă priveşti…

am cheltuit aproape

toate economiile mele

de speranţe

că poate într-o zi

vei spune „da”,

de-acolo din steaua ta…

tu nu ştii să plângi

când eu plâng

spărgând vasul cu mir:

ţi-aş auzi suspinul

la celălalt

capăt de fir…

tu nu ştii să râzi

când mă împiedic de gândurile mele:

ţi-aş auzi râsul cristalin din stele.

Cum de am uitat?

Tu eşti ocupat cu ce să faci,

eu prea ocupat cu ce să spun,

acum înţeleg de ce taci…

Până mă vei striga pe nume,

până voi scoate din cuptor

o pâine coaptă,

pentru plăcerea mea,

lasă-mă să mai formez odată.

George Uba, Amalia Uba, Torente de linişte, pag. 39

RUGĂCIUNE   DE   SEARĂ

Bunule Părinte care locuieşti în cerurile înalte,

După o zi înnorată, îţi cer o noapte senină.

Degetele-mi tremurânde le-ncrucişez în şoapte

Şi-aş vrea să fie prinse de întânsa-Ţi mână,

De parcă-Ai fi aici şi nu departe.

 

La căpătâiu-mi vieţii privirea Ta coboare,

Ca să nu dorm, să nu visez, ci să mă odihnesc.

Să simt o pace dulce cum mă-nvele cum mă doare,

Şi-n zori fiinţa-mi să mi-o regăsesc

În plină viaţă şi splendoare.

 

Îngerii Tăi, să mă înconjure ca-n staul

Şi câinii grijilor nu îi lăsa să latre.

Coboară-Ţi tihna spre-a nu-mi lăcrima obrazul

Să uit povara şi necazul.

 

Şi eu dormind adânc, s-apun în ziua cea de mâine,

În care rogu-Te să-mi cauţi drum de mers

Căci Tu eşti pentru mine şi apă şi pâine,

Şi Ţie eu mă rog, căci lacrima mi-ai şters:

Rămâi, rămâi şi-n astă noapte lângă mine.

 

Ascultă-mi rugăciunea o Bunule Prea-nalte

De-aici de pe planeta mea, ce e departe.

 

Iacob Coman, Versuri, pag. 60

I N T E R E S

Doamne, învaţă-ne să ne rugăm

Cum au învăţat Ioan, Socrate şi Platon

Pe ucenicii lor.

Dar nu ceva prea simplu,

Pe care toată lumea să îl ştie;

Învaţă-ne ceva… filozofie,

Nu-i nevoie să-nţelegem ce spunem,

Important e să fim ca şi ei.

Doar atât că noi credem în Tine,

Pe când ei încă cer de la zei.

 

Învaţă-ne, Doamne,

O formulă,

Ceva de tip oriental,

Pe care s-o rostim când norii se adună,

La cimitir ori la spital…

 

Să nu ne-nveţi ceva cu „Tatăl nostru”

Şi nici cu Voia Ta,

… De fapt…

N-am vrea să fie nici cu „iartă-ne cum vom ierta”.

 

Învaţă-ne orice, nu mai contează,

E important să fim ca toată lumea;

Dă-ne un semn ori altceva,

Alege pentru noi o rugăciune,

Să aibă-n ea de toate, ca o frază.

 

… Dacă voi vreţi să ştiţi a vă ruga,

Atunci aflaţi că cel mai bine

Şi cel mai filozofic

E aşa:

Te rog

„Să-ţi aminteşti de mine”.

Daniel Chirileanu, Corigenţi la… a doua venire, pag. 95

 

TATĂL   NOSTRU

Spui  „Tată”, dar nu te porţi ca un fiu.

Spui  „Nostru”, dar trăieşti izolat în egoismul tău.

Spui  „Care eşti în ceruri”, dar gândeşti doar la cele pământeşti.

Spui  „Sfinţească-se Numele Tău”, dar o spune doar gura ta, nu şi inima.

Spui  „Vină-mpărăţia Ta”, dar te mulţumeşti cu succesul material.

Spui  „Facă-se voia Ta”, dar n-o accepţi când este dureroasă.

Spui  „Pâinea noastră cea de toate zilele”, dar nu-ţi aduci aminte de cel flămând.

Spui  „Iartă-ne greşelile noastre”, dar păstrezi ura fratelui tău.

Spui  „Nu ne lăsa să cădem în ispită”, dar nu eviţi ocazia de a păcătui.

Spui  „Izbăveşte-ne de cel rău”, dar zilnic eşti în el.

Spui  „Amin”, dar nu iei în serios „Tatăl nostru”.

Ce aştepţi?

(din Revista Adventista,  pag. 13, ianuarie 2004.)

deAndrei Spiridon

De ce numai Noe si familia lui?

De ce numai Noe si familia lui.doc
De ce numai Noe si familia lui.doc
De ce numai Noe si familia lui.doc
99.5 KiB
89 Downloads
Details

DE  CE  NUMAI  NOE  ŞI  FAMILIA  LUI

CUPRINS:

  1. Deschidere 51
  2. Rugăciune
  3. Poezie: Privire în viitor
  4. COR: 46 TA
  5. Întrebări biblice
  6. Introducere
  7. COR
  8. Programul propriu-zis
  9. COR 84 CS
  10. Poezie: Pocăinţa
  11. COR 35 CS
  12. Încheiere (apel)
  13. Poezie: Eşti gata?
  14. Poezie: N-auzi?
  15. COR: El bate
  16. Închidere 16 FL
  17. Rugăciune
  18. COR 87 CS
  19. Postludiu – ieşire

Deva, 13 august 1994

 

PRIVIRE   ÎN   VIITOR

 

În cele câteva clipe profetice

Înainte ca Domnul în cer să se mute

Se vor petrece multe

Şi rele

Şi iute.

Semne pe pământ îşi vor face auzit glasul

Semne în cer vor arăta istoriei ceasul

Şi vom fi faţă-n faţă

Cu cărţile pentru judecată deschisă

Noi

Şi cele ce-n ele sunt scrise

Şi vom fi faţă-n faţă

Cu îngerul care vine şi sigilează

Noi

Şi cercările prin care aurul inimii ni se probează

Şi vom fi faţă-n faţă

Cu noaptea lui Iacob de strâmtoare

Noi

Şi lupta fără Mijlocitor

Pentru biruinţa cea mare

Ferice de cei care văd

În semnele vremii, cel din urmă prăpăd.

Ferice de cei care ştiu

Să intre în corabie, cât nu-i târziu

Ferice de cei ce-nţeleg

Că preţul jertfei lor trebuie-ntreg

Cel înţelept

Nu face din scurta-ntârziere

Neveghere

Cel înţelept

Aude vuietul dezordinei de pe urmă

Şi-aleargă la turmă

Cel înţelept suie la cruce

Şi intră în cetatea de scăpare

Făcută din iubire şi iertare

Fie şi pentru noi

Trâmbiţa vremii, trezire

Fie şi pentru noi

Din cele ce vor venii

Iubirea Ta Doamne

În veac izbăvire

 

ÎNTREBĂRI   BIBLICE

 

  1. În care timp a fost introdusă în lume călătoria cu corabia?

R: În timpul potopului.

 

  1. Care corabie nu avut nevoie de vânt?

R: Corabia lui Noe Geneza 7,18

 

  1. Care corabie a călătorit de jos în sus?

R: Arca lui Noe s-a ridicat pe măsura ce apele au crescut Geneza 7,17

 

  1. Cum s-a numit domnitorul care a putut să-şi alcătuiască o armată de numai trei persoane şi cu el patru, deşi teritoriul său era nemărginit de mare, şi care în lung şi latul acestuia, nu a avut de întâmpinat rezistentă din partea vreunei armate inamice?

R: Noe cu cei trei fii ai săi. Geneza 8,16-18; 9,1-2

 

  1. Cum s-a numit bărbatul care un an întreg nu a ieşit din casa sa deşi nu a fost bolnav sau arestat?

R: Noe Geneza 7,11 şi 8,13-18

INTRODUCERE

 

„Pământul era stricat înaintea lui Dumnezeu, pământul era plin de silnicie.

Dumnezeu a zis lui Noe: „Sfârşitul oricărei făpturi este hotărât înaintea Mea, fiindcă au umplut pământul de silnicie; iată cum să-i nimicesc împreună cu pământul.

Fă-ţi o corabie din lemn de chiparos; Şi iată că Eu am să fac să vină un potop de ape pe pământ ca să nimicească orice făptură de sub cer, care are suflare de viaţă; tot ce este pe pământ va pieri.

Dar cu tine fac un legământ.” (Geneza 6,11-18)

Viaţa familiei lui Noe s-a schimbat mult din noaptea în care Noe se întorcea de la rugăciunea de seară cu faţa palidă. Acesta fu profund impresionat de marea răspundere ce cădea pe umerii lui. Apoi considerând că nu este un lucru lipsit de importanţă faptul că a găsit favoare în ochii lui Dumnezeu a început să-şi îndeplinească misiunea cu încredere în Cel ce l-a chemat. Noe împreună cu familia sa predicau, construiau, făceau provizii, având un singur scop: pregătirea oamenilor şi pregătirea Bisericii-corabie.

La început unii ascultaseră atenţi şi serioşi mesajul lui Noe. Ei chiar îl ajutaseră în munca lui. Dar pe măsură ce anii treceau, corabia şi Noe deveniră obiectul glumelor lor. Oamenii îl numeau nebun. Mulţimile veneau să-l privească şi să-l tachineze, puţini mai ascultau mesajul Bisericii-corabie. Cu toate acestea Noe şi toţi ai săi nu încetau să spună:

„Nu e mult ceea ce îţi cere Dumnezeu. Numai să intri în corabie când Noe te va chema. Numai să ai încredere în cuvintele Sale!”

 

PROVESTITOR:

 

În acest timp, Hans, un tânăr de treabă, se afla în drum spre casă venind de la lucrul său. În liniştea amurgului, un gând îl îmboldi: ce-ar fi dacă s-ar duce în vârful dealului să vadă Arca? Zis şi făcut.

În ultimul timp a auzit multe despre neobişnuita corabie. În general erau observaţii batjocoritoare, glume, ironii şi vorbe de spirit din partea creştinilor aparţinând bisericilor istorice. Hans voia să se convingă cât adevăr se găsea în solia despre aşa numitul „sfârşit al lumii” şi despre această „Biserică-Corabie”.

Curios, Hans priveşte arca. Este foarte impresionat de sistemul solid şi de rezistenţa bună a materialelor de construcţie. Dar nu durează mult până ce Noe încetează lucrul îşi dă şortul jos, pune ciocanul şi fierăstrăul într-o parte şi mătură talaşul într-un colţ, ca să înceapă predicarea; căci Noe nu este numai un constructor de corăbii, ci şi un „Predicator al Neprihănirii.” Hans se aşează pe una din băncile puse sub cerul liber în faţa corăbiei, pentru ascultătorii ce se adună în fiecare zi. Şi se aşează destul de departe ca să poată urmării totul bine.

 

NOE:

Timpul se apropie de sfârşit, prietenii mei. Dumnezeu are de îndeplinit o judecată. Aţi folosit bogăţiile acestui pământ şi binecuvântările Sale fără să vă gândiţi la ascultarea de Dumnezeul care vi le-a oferit. Voi, care vă creaţi proprii voştri idoli în faţa cărora vă închinaţi, vă bateţi joc de adevăratul Creator, de Dumnezeu.

Nu regretaţi păcatele voastre, dar trebuie să ştiţi că nenorocirea stă la uşile voastre. (Geneza 6,5-7). Apa va umple pământul şi numai aceia care vor intra în corabie vor fi în siguranţă. Din cauza voastră, Dumnezeu regretă că a creat pământul şi tot ce este pe el. Întoarceţi-vă! Întoarceţi-vă acum de la căile voastre rele cât mai este timp. Dumnezeu este plin de milă şi încă vă iartă.

 

POVESTITOR:

 

Curând Hans aste cu totul captivat de prelegerea lui Noe. Cât de bine înţelege el avertismentele profeţiilor dumnezeieşti. Nu poţi să nu recunoşti faptul că Noe vesteşte solia sa cu mare seriozitate şi cu toată sinceritatea. Curând Hans este convins că ceea ce Noe predică, el însuşi o crede.

Dar Noe nu se străduieşte numai să prezinte avertismente logice, ci cu mult mai mult, el vrea să atingă şi inima ascultătorilor săi. Noe le pune tuturor înainte îndemnul de a se hotărî pentru Biserica-Corabie şi de a scăpa astfel de nimicirea ce stă să vină.

La încheiere, Noe face un apel fierbinte:

 

NOE:

Numai cei ce se hotărăsc de partea Bisericii – Corabie vor fi salvaţi.

Cine vrea să se hotărască de partea Bisericii – Corabie? Cine vrea să scape de potopul mondial?

 

POVESTITOR:

Şi Hans nu mai poate sta nehotărât, se ridică, merge în faţă şi-şi mărturiseşte astfel decizia de a se uni cu Noe şi de a intra în arcă.

 

COR: 84 CS

 

Poezie: POCĂINŢA

COR: 35 CS

 

POCĂINŢA

 

Arde sufletul meu

Este momentul marii pocăinţi

Pe harta lumii regretele aleargă

Ca nişte râuri fierbinţi

Propria-mi vină

Cât n-o pot cuprinde de grea

Ca un munte uriaş

S-a prăbuşit peste conştiinţa mea

Până ce paşii mei rătăciţi

În sângele Tău Doamne vor fi ispăşiţi

Genunchii în smerenie îi vor ţine-ndoiţi

Spre mila Ta îngemănate

Palmele-mi vor fi împreunate

De nevrednicie fruntea plecată

Până ce haina pentru ceruri

Mi-o vei da curată

 

Îmi caut gândul Doamne

Dar gândul mi-e spre Tine strigare

Îmi caut inima

Dar ea îmi este lacrimă

Care cere salvare

 

Iată-mă Doamne un condamnat la moarte

Ce-mi caut libertatea în marea Ta dreptate

Iată-mă Doamne un bulgăr de pieire

Ce-mi caut izbăvire

În marea Ta iubire

Gândurile, vorbele, faptele rele

Ca o grămadă de vreascuri le-am strâns

Să le ard în focul pocăinţei mele

Şi-n ultima clipă a marelui plâns

Strigătul meu către Tine

Să fie-ndurare

Harul Tău către mine

Să fie iertare.

 

POVESTITOR:

 

În seara aceea Hans povesteşte soţiei lui, Maria cu sinceră emoţie despre nou descoperita sa credinţă şi despre puternica lui hotărâre de a se alătura Bisericii – Corabie pentru ca astfel să se pregătească cum trebuie pentru judecata viitoare. Maria însă este de altă părere.

 

MARIA:

– Ascultă Hans, nu am de gând să mă las atrasă de nici un curent de fanatism. Eu cred că religia este bună şi de folos, dar nu trebuie să duci lucrurile astea prea departe. Dacă te hotărăşti de partea acestei biserici eu şi copiii te părăsim. Vom merge la mama. Dar cu tine n-am să mai rămân sub nici o formă. Ceea ce ai de gând n-o să mă câştige niciodată să fiu. de acord.

 

POVESTITOR:

Explicaţiile soţiei sale îl cutremură. Devine foarte gânditor.

 

HANS:

Ah, dacă ar fi ascultat şi Maria predica! S-ar fi convins, şi acum ar fi ştiut şi ea unde este adevărul.

 

POVESTITOR:

A doua zi Hans merge din nou la lucru. Dar şi-a pierdut bucuria ce-o avea de obicei şi nu poate de loc să uite predica lui Noe. Iarăşi şi iarăşi îşi aminteşte de cele auzite, despre apropiatul sfârşit.

Cu toate puterile Hans se străduieşte să nu se mai gândească la ele.

Câteva luni mai târziu, îşi isprăvi treaba mai devreme şi în drum spre casă, se gândi să dea pe la arcă să vadă cât a mai avansat construirea corăbiei.

Spre surprinderea lui, constată că arca este aproape gata şi de aceea, el devine mai neliniştit. Zăbovi lângă arcă ca să asculte din nou predica lui Noe.

 

NOE:

– Această corabie are menirea să salveze pe cei neprihăniţi când apele vor cădea din cer şi torente de ape vor ţâşni din pământ într-o zi foarte curând. Dumnezeu va acoperi pământul cu apă. Nimeni nu va scăpa decât cei din corabie. Aceasta este cuvântul lui Dumnezeu. Veniţi acum cât mai este timp. Credeţi avertizarea pe care o face Dumnezeu. Găsiţi-vă siguranţa în corabie. Părăsiţi-vă păcatele voastre…

 

POVESTITOR:

Ceea ce aude de astă dată îl mişcă mai mult ca oricând. I se pare că Noe a predicat cu mai multă convingere şi seriozitate.

HANS:

Nu ai încape nici o îndoială! Omul acesta ştie din partea cui vorbeşte!

 

POVESTITOR:

Şi din nou îşi ia hotărârea să se alipească de Biserica – Corabie.

 

POVESTITOR:

Acasă, Hans îşi deschide inima toată Mariei care de data aceasta reacţionează cu totul altfel:

MARIA:

– Hans, atunci am fost cam pornită… Dar între timp am mai citit şi eu câte ceva şi vreau să-ţi spun ce gândesc în privinţa aceasta: spune, cât pricepem noi, doi oameni simpli, din toată teologia?

De ce nu mergem la oraş să ascultăm ce gândesc oamenii cu pregătire despre problema aceasta. Cu siguranţă că savanţii au a explicaţie pentru “Sperietoarea” cu potopul. De ce n-am asculta odată şi părerea lor?

 

POVESTITOR:

Hans merge la oraş. Mai întâi vorbeşte cu un sociolog:

 

SOCIOLOG:

– Nuu! Asta nu e modalitatea de a salva lumea. Dacă într-adevăr Noe are pe suflet să salveze omenirea, de ce nu-şi întrebuinţează bogăţiile să clădească locuinţe cartiere pentru nenorociţi şi să facă tot ce poate ca să aducă cerul pe pământ? Cu imensele fonduri alocate pentru Arcă puteau fi ajutaţi mii de nenorociţi, mii de flămânzi, pe când cu o asemenea corabie nimeni nu poate să-şi potolească foamea. Cât despre un sfârşit fie prin apă, fie prin foc… aşa ceva nu va fi niciodată. Noe e categoric un alarmist. Merge-ţi la Doctor Modernius şi ascultaţi ce vă va zice el!

 

POVESTITOR:

Hans caută biroul Dr. Modernius. Îndată secretara îi conduce în camera de lucru a cunoscutului teolog:

 

MODERNIUS:

Frumos, Hans, că aţi venit pe la mine. Problema sfârşitului m-a preocupat serios de mai multă vreme. Chiar doctoratul l-am dat cu tema Escatologiei, adică a ştiinţei despre sfârşitul lumii.

Şi să-ţi spun: toate naţiile lumii au un folclor despre un sfârşit al lumii. Unii zic că odată totul va îngheţa într-un uriaş sloi de gheaţă; alţii vorbesc despre un potop; mai departe se zice că totul va arde, şi mai nou că va fi vorba de o explozie gigantică. Nicidecum însă! Toate aceste profeţii nu trebuie să fie înţelese literal. Dacă ele vorbesc despre „potop” asta nu se referă la apa în sensul obişnuit, la H2O, aşa cum o cunoaştem din chimie. ci la un potop al fărădelegii şi al înstrăinării de Dumnezeu care va cuprinde tot pământul. Apoi, să vă mai reamintesc, că noi suntem produsul evoluţiei. Ne aflăm într-un proces de dezvoltare care se îndreaptă tot înainte. Capătul acestei evoluţii încă mult timp de-acum încolo n-o să fie atins. Nu vă lăsaţi, înspăimântaţi de „sfârşitul lumii”. În privinţa aceasta puteţi fi foarte liniştiţi. Lăsaţi-l pe Noe să predice cât va avea poftă. De altfel ideea unui potop universal este cu totul neştiinţifică. Am să vă dau o recomandaţie pentru Dr. Briliant, profesorul de ştiinţe naturala de la Universitate, care vă poate sfătui!

 

POVESTITOR:

În aula universităţii, Dr. Briliant dă lui Hans următoarea explicaţie:

 

  1. BRILIANT:

– Hans, în lumea ştiinţifică, există convingerea categorică că un potop mondial nu poate avea loc practic, pentru că nu există suficientă apă pentru aşa ceva. E ciudat că acest om şi-a construit Biserica – Corabie tocmai pe un munte! Era mai potrivit dacă şi-o ridica jos, în vale, mai degrabă lângă un lac. Hotărât, e imposibil ca întreaga suprafaţă a pământului să fie acoperită cu apă. Asta contrazice orice cunoştinţă ştiinţifică.

 

POVESTITOR:

La urmă paşii îl poartă pe Hans la biserica sa părintească!

 

PASTOR:

– Ce mai faci Hans? Cum o mai duce Maria, şi copiii? (POVESTITOR:) întreabă, pastorul care i-a cununat.

 

PASTOR:

– Hans, arăţi, aşa de îngrijorat!… Ce ai, Maria este bolnavă?

 

HANS:

Oh, nu domnule pastor, îmi fac gânduri cu privire la potop, la Noe, la sfârşitul lumii, la ziua de apoi, la Biserica – Corabie. Sunt sleit cu totul. Am cugetat mult cu privire la asta şi nu pot să uit ce am auzit.

 

PASTOR:

– Ascultă Hans, mai întâi să-ţi amintesc că Dumnezeul nostru este un Dumnezeu al iubirii. Pretutindeni în natură ni se dă de veste că Dumnezeu este iubire. Este de neînchipuit ca un asemenea Dumnezeu să nimicească bărbaţi, femei, copii. La astfel de lucruri Dumnezeu nu se gândeşte cu nici un chip! Şi apoi de care biserică aparţine Noe, de fapt?

 

HANS:

– Păi, asta nu ştiu… Nu m-am gândit la asta niciodată. Până acum m-am preocupat doar de solia ce-o predică. Este solia despre sfârşitul lumii.

 

PASTOR:

Exact aici e toată problema, Hans! Nici una din celelalte biserici nu crede, ceea ce crede Noe! Sinodul s-a preocupat îndeaproape de-o bucată de vreme de predica lui Noe şi despre profeţiile sfârşitului. Nu se află nici un singur învăţat printre noi care să-i acorde cea mai mică confirmare!

 

POVESTITOR:

Şi pastorul îi explică în continuare:

 

PASTOR:

– Noe este la urma urmei un alarmist. Dacă Dumnezeu într-adevăr s-ar fi gândit la o asemenea catastrofă, ar fi făcut cunoscut aceasta marilor biserici şi conducătorilor religioşi!

Şi încă ceva: Chiar crezi că acest predicator din Biserica Corabie de acolo sus să aibă dreptate şi noi toţi ceilalţi, în număr de milioane! să fim rătăciţi?!

 

POVESTITOR:

La aceste puternice argumente, Hans nu poate să răspundă. (El încă nu putea să ştie ce urma să zică Isus: „îngustă este calea şi strâmtă este poarta ce duce la viaţă şi doar puţini sunt cei care o găsesc”).

După toate câte a auzit Hans se simte mult mai bine. În sfârşit argumentele au fost atât de convingătoare! Fără prea multă osteneală Hans îşi petrece timpul fără griji şi fără să se mai gândească la predica despre sfârşitul, lumii.

Totuşi, într-o seară, în drum spre casă, priveşte în sus, spre arcă, şi este grozav de înspăimântat de ceea ce vede:

– păsări zboară către arcă animale aleargă urcând muntele spre corabie. Hans vede cum dispare dincolo de uşa corăbiei pereche cu pereche, din cele necurate doar câte una, din cele curate câte şapte.

Hans aleargă către casă şi strigăt:

HANS:

– Maria, ai văzut? Aceasta este ultima avertizare. Noe a vorbit despre asta! Animalele intră în corabie! Noe are totuşi dreptate! Pregăteşte-te iute, trebuie să ajungem sus până nu se închide uşa corăbiei. Hai, grăbeşte-te şi îmbracă şi pe copii. Nu avem nici o clipă de pierdut!

POVESTITOR:

Cât de recunoscător este Hans că uşa este încă deschisă. Maria, aproape fără răsuflare din pricina urcuşului, ajunsă sus, întreabă pe rudele ei: 

MARIA:

– Ascultaţii ce ziceţi voi despre toate astea?

RUDA:

– Maria; pastorul nostru a vorbit cu profesorul Catedrei de Naturale de la Universitate. Savantul acesta explică faptul că există oameni care sunt în stare prin hipnoză, să influenţeze comportamentul animalelor. Şi acest Noe şi-a dezvoltat o capacitate ieşită din comun în domeniul hipnozei animalelor. Noe se foloseşte de acest trucaj de hipnoză ca să înşele pe cei creduli cum că ceva din prezicerile lui ar fi adevărate. Clericul nostru e de părere că nu avem de ce să ne neliniştim. Noi să aşteptăm până ce biserica va da o circulară oficială despre potop. Avem încredere în sfatul bunului nostru pastor şi vom aştepta să vedem cum evoluează lucrurile.

POVESTITOR:

Noe privi spre Hans în clipea următoare:

NOE:

– Intră repede înăuntru! Adu şi pe soţia ta şi pe copii. Mai am destul loc în arcă dar nu avem nici un răgaz. Grăbeşte-te şi urcă sus!

POVESTITOR:

Dar Maria luă cuvântul:

MARIA:

– Hans Vrem să mai aşteptăm puţin. Să ne gândim, odată în plus la toate şi să cercetăm lucrurile mai temeinic. Şi dacă mai aşteptăm încă câteva luni şi ne vom lămuri mai bine asupra lor, vom avea suficientă putere de convingere pentru rudele noastre Atunci o să ne botezăm cu toţii odată. Nu crezi că ar fi o treabă bună?

POVESTITOR:

Şi în timp ce Noe lansează o ultimă chemare Hans zice:

HANS:

– În seara asta încă nu Noe! Dar m-am hotărât cu toată seriozitatea să mă ataşez de arcă şi nu pot s-o las pe Maria în nenorocire. Ea n-ar vrea să facă nimic care să producă neînţelegeri cu rudele. Sper că mă poţi înţelege, Noe!

POVESTITOR:

Hans strânse mâna Mariei oftând cu întristare.

HANS:

– Tare-aş, vrea să fiu salvat, dar vreau să te am şi pe tine!

MARIA:

Mai târziu Hans, nu în seara asta.

POVESTITOR:

Noe iată că a intra în corabie. Deodată o făptură luminoasă coboară din cer şi… închide uşa corăbiei.

Dar nu se întâmplă nimic deocamdată. Oamenii, speriaţi, reacţionează diferit. Unii plâng, alţi se roagă, unii cântă, alţii dansează, unii blestemă, alţii batjocoresc. Noaptea, trece în aşteptare… dar nu s-a întâmplat nimic! Toate rămân aşa cum erau la început. A doua zi trece. Nu se întâmplă nimic. Trece ziua a treia, a patra, a cincia, a şasea zi. Nu se întâmplă nimic!

La o săptămână de la acel eveniment Hans şi Maria vorbeau aprins pe verandă.

MARIA:

– Hans, nu eşti tu fericit că acum o săptămână în urmă nu ai intrat în Biserica Corabie? Corabia stă tot acolo pe uscat, şi nimic nu s-a întâmplat…

HANS:

– O, da, Maria, tu ai dreptate, tu totdeauna ai dreptate. Voi, femeile, aveţi un instinct deosebit pentru anumite lucruri. Într-adevăr sunt bucuros că n-am intrat în arcă. M-aş fi făcut doar de râs!

POVESTITOR:

În acel moment, un fulger străbate cerul, un înspăimântător tunet urmează şi pământul se cutremură. Nori negri acoperă cerul.

Maria şi Hans se privesc speriaţi. Teama, o îngrozitoare teamă îi apucă. Repede iau capiii în braţe şi se grăbesc în sus spre arcă. Hans apucă o piatră şi bate insistent la poarta puternicei corăbii. Cu glas tare el strigă în faţa dezlănţuitului muget al naturii:

HANS:

Noe, deschide uşa. Maria este acum pregătită să vină cu mine! Te rog. deschide uşa! Vrem şi noi să intrăm. În corabie!

POVESTITOR:

Dar NIMENI nu poate să deschidă uşa harului odată ce Dumnezeu a închis-o! Noe nu mai poate să primească pe Hans şi familia sa înăuntru în arcă. Noe nu mai răspunde! Este prea târziu!

Ploaia se înteţeşte din ce în ce mai tare! Grămezi neînchipuit de mari de mase de apă se varsă din cer. Ici şi colo, pământul se crapă. Arteziene năvalnice ţâşnesc înspre cer. În toate văile se adună apă, mai întâi în cele mai adânci, apoi urcă din ce în ce. Şi tot urcă!

Hans, Maria şi copiii sunt năuciţi. Nu le mai rămâne decât să caute scăparea urcând tot mai sus pe munte. Urcă mereu, tot mai sus. Curând puterile îi lasă. Se tem pentru viaţa copiilor. La un moment dat, ei leagă copiii de spinarea animalelor puternice care de asemenea urcau muntele şi apoi urmăresc cu lacrimi în ochi cum aceştia dispar în furtuna din susul muntelui. Mână în mână, urcă cei doi acum fără copii. Pe neaşteptate, stânca din faţa lor se despică şi o uriaşă fântână arteziană îi izbeşte, o smulge pe Maria şi o târăşte la vale în noapte. „Ajutor, ajutor!” strigă ea cu ultimele puteri. Dar nimeni nu o mai poate ajuta în această cea din urmă noapte a pământului.

Clătinându-se, cu sufletul sfâşiat de durere, Hans înaintează. Ajunge pe creasta muntelui. Întreaga panoramă i se deschide înainte. În apropiere zăreşte un copac uriaş. Se târăşte spre el, apucă crengile puternice, se caţără spre vârf şi sus de tot, se opreşte. Încă tot mai speră că poate apa nu va urca până sus…

În faţa sa clocoteşte o privelişte sumbră… imaginea unei lumii care se duce la fund. Viaţa! – gândul acesta mai trece odată pe lângă el. Totul, da, tot ce dorea să salveze, s-a dus: munca lui, soţia, copiii – totul e pierdut pentru veşnicie.

 

HANS:

O, de n-aş fi amânat hotărârea! De n-aş fi amânat hotărârea! De aş fi primit invitaţia lui Noe. Poate că aş fi reuşit s-o conving până la urmă şi pe Maria, dacă aş fi rămas statornic. Atunci, ar fi fost şi copiii cu noi salvaţi. Acum însă este prea târziu! Ceasul a sosit, secerişul s-a sfârşit şi eu sunt pierdut!

 

POVESTITOR:

În acest moment, uriaşul copac se clatină şi cade sub asaltul teribil al valurilor care inundă muntele într-un muget îngrozitor. „Ajutor!” – strigă el. Dar nimeni nu este de faţă care să-i poată ajuta. În lumina albă a unui fulger se mai zăreşte doar om mână ce dispare în clocotul apei. Este mâna lui Hans, cel care atâta timp amânase solia harului lui Dumnezeu.

Era… prea târziu!

ÎNCHEIERE   APEL

Stimate ascultător, auzi tu chemarea Bisericii Corabie chiar astăzi? Dacă da, grăbeşte-te să răspunzi chemării şi nu mai zăbovi. Din fericire Dumnezeu încă mai lasă deschisă uşa harului pentru fiecare.

NU AMÂNA HOTĂRÂREA!

Ascultă apelul adresat personal de către Cuvântul lui Dumnezeu şi… VINO!

Matei 24,37-39: „Deoarece cum s-a întâmplat în zilele lui Noe, aidoma se va întâmpla şi la venirea Fiului omului. În adevăr, cum era în zilele dinainte de potop, când mâncau şi beau, se însurau şi se măritau, până în ziua când a intrat Noe în corabie, şi n-au ştiut nimic, până când a venit potopul şi i-a luat pe toţi, tot aşa va fi la venirea Fiului omului.”

„Înainte de toate, să ştiţi că în zilele din urmă vor veni batjocoritori plini de batjocuri, care vor trăi după poftele lor, şi vor zice: „Unde este făgăduinţa venirii Lui? Căci de când au adormit părinţii noştri, toate rămân aşa cum erau de la începutul zidirii!”.

Căci înadins se fac că nu ştiu că odinioară erau ceruri şi un pământ scos prin Cuvântul lui Dumnezeu din apă şi cu ajutorul apei, şi că lumea de atunci a pierit tot prin ele, înecată de apă. Iar cerurile şi pământul de acum sunt păzite şi păstrate, prin acelaşi Cuvânt, pentru focul din ziua de judecată şi de pieire a oamenilor nelegiuiţi.

Dar, prea iubiţilor, să nu uitaţi un lucru: că pentru Domnul, o zi este da o mie de ani şi o mie de ani sunt ca o zi.

Domnul nu întârzie în împlinirea făgăduinţei Lui, cum cred unii; ci are o îndelungă răbdare, pentru voi, şi doreşte ca nici unul să nu piară, ci toţi să vină la pocăinţă.

Ziua Domnului însă va veni ca un hoţ. În ziua aceea, cerurile vor trece cu trosnet, trupurile cereşti se vor topi de mare căldură, şi pământul cu tot ce este pe el, va arde.

Deci, fiindcă toate aceste lucruri au să se strice, ce fel de oameni ar trebui să fiţi voi, printr-o purtare sfântă şi evlavioasă, aşteptând şi grăbind venirea zilei lui Dumnezeu în care cerurile aprinse vor pieri şi trupurile cereşti se vor topi de căldura focului?

 

EŞTI   GATA?

Eşti gata? Sună întrebarea

Acum, când vremea-i pe sfârşit

Şi peste veacuri înserarea

Se lasă greu, dar hotărât…

Când soarele încet coboară

Şi pleoapele-s pline de somn…

Eşti gata? ca să-L primeşti iară

Cu bucurie pe-al tău Domn?

 

Auzi din noaptea cea adâncă

De mii de ani, cum tot mereu

De sus, de pe-nroşita stâncă

Vorbeşte încă Dumnezeu…

Şi jertfa Lui şi-a Lui iubire

Te-ntreabă încă, chiar acum

Eşti gata?… Aşteptatul mire

Priveşte-L vine… e pe drum!

 

Eşti gata zorile s-arată

Şi soarele va răsări

În strălucirea-i minunată

Şi va începe marea zi…

O dulce zi de primăvară

În pragul sfintei veşnicii…

Eşti gata? Liniştea coboară

Pe munţi, pe dealuri… pe câmpii…

 

Eşti gata? Cerul este gata

Şi te aşteaptă-n dor nespus

Să-ţi dea pe veci de veci răsplata

Viaţa veşnică-n Isus…

De-aceea azi ascultă glasul,

Solia dragostei cereşti…

În orice clipă, la tot pasul

Fii gata, gata să-L primeşti!

 

N – AUZI?

N-auzi?

Mai bate.

Tu, tuturor găseşti un loc să dai;

O frunte întristată,

O faţă-nlăcrimată,

Mai vrea un loc…

Vei spune şi-azi că, n-ai?

 

N-auzi?

Mai bate…

Nu vrei o consacrare din inimă s-aduci?

Pe-altarul Său,

Departe de rău,

Alege ce-ţi oferă El,

Calea care te cheamă să urci.

 

N-auzi?

Mai bate…

Dar oare va mai aştepta?

O faţă-nlăcrimată

O frunte sângerată,

Ar vrea cu dor,

Un loc în inima ta

 

N-auzi?

Mai bate…

Vrea să-ţi reverse în suflet stropii de ploaie promisă

Har minunat,

Dor neuitat.

Călător de pe Terra

Nu sta cu poarta închisă.

deAndrei Spiridon

Daniel

Daniel.doc
Daniel.doc
Daniel.doc
116.5 KiB
50 Downloads
Details

D A N I E L

POEM   ÎN   ŞASE   TABLOURI

(program copii, juniori, 20+)

CUPRINS:

  1. Deschidere
  2. Rugăciune
  3. COR
  4. Introducere – seniori
  5. COR copii 15 CP
  6. Tabloul I – juniori
  7. COR copii 99 CP
  8. Tabloul II – juniori
  9. Tabloul III – primară
  10. COR juniori – 11 SSC
  11. Tabloul IV – juniori
  12. Tabloul V – primară + grădiniţă
  13. COR juniori – Ceasul rugii
  14. Tabloul VI – junior + primară
  15. COR
  16. Concluzia programului – seniori
  17. COR
  18. Închidere
  19. Rugăciune
  20. COR
  21. Postludiu – ieşire

INTRODUCERE

Experienţele lui Daniel şi ale celor trei tineri, ne arată avantajele unei hotărâri simple şi ce poate face Dumnezeu pentru acei ce vor a lucra împreună cu El la curăţirea şi înnobilarea sufletului.

Daniel şi tovarăşii lui au preamărit pe Dumnezeu, şi au fost o lumină la curtea Babilonului. În istoria acestor bărbaţi noi auzim glasul lui Dumnezeu care ne vorbeşte personal şi ne invită să fim şi noi o lumină cu privire la cumpătarea creştină şi să ne supunem legilor sănătăţii.

Aceleaşi adevăruri puternice care au fost descoperite prin aceşti bărbaţi, Dumnezeu doreşte să le descopere şi prin tinerii şi chiar copii săi de astăzi.

Viaţa lui Daniel şi a celor trei tovarăşi ai săi este o demonstraţie despre ceea ce voieşte El să facă pentru aceia care se alipesc de El şi se străduiesc din toată inima ca să aducă la îndeplinire intenţia Sa.

Daniel avea 29 de ani când a tâlcuit visul împăratului. Ce experienţe măreţe au făcut aceşti tineri cu Dumnezeu în mijlocul Babilonului lumii vechi – dar poporul Lui Dumnezeu din zilele noastre este chemat să dea aceiaşi mărturie de credincioşie faţă de Dumnezeu în mijlocul Babilonului modern.

Ei trebuie să mişte braţul Lui Dumnezeu prin rugăciune la fel ca Daniel. Pentru cel mai mare monarh al lumii vechi (Habucodonosor) cât şi pentru pretinşii învăţaţi şi filozofi ai aceluiaşi timp viitorul părea foarte întunecos dar Dumnezeu a descoperit servului său Daniel misterele viitorului.

Tot astfel şi acum când viitorul este atât de întunecat chiar şi pentru cei mai mari învăţaţi ai timpului – căci întuneric des şi o negură deasă acoperă popoarele, – Domnul descoperă copiilor Săi viitorul şi le arată în trăsături vii evenimentele prevăzute în programul istoric al lui Dumnezeu. Experienţa lui Daniel în Babilon se aseamănă din multe puncte de vedere cu experienţa lui Iosif în Egipt. El a onorat pe Dumnezeul său şi Dumnezeu l-a onorat pe El căci zice: „Voi cinsti pe cei ce mă cinstesc, dar cei ce mă dispreţuiesc vor fi dispreţuiţi.”

 

DANIEL

Tabloul   I

Alegerea celor patru tineri şi hotărârea lor de a rămâne credincioşi Lui Dumnezeu.

Vorbesc Sfintele Scripturi despre poporul Iudeu

Că în vremuri de demult părăsind pe Dumnezeu

El pe ei s-a supărat pentru necredinţa lor,

Şi-au fost duşi în Babilon de Nabucodonosor.

Erau totuşi printre ei

Daniel şi încă trei

Bărbaţi tineri şi frumoşi!

Înţelepţi şi credincioşi;

Ce-n credinţă s-au unit şi-au luat o hotărâre

Prin orice va fi să trecem Domnului să-I dăm mărire.

 

Ca şi Iosif altă dată

Într-o ţară-ndepărtată

Şi la bine şi la rău

Ei serveau pe Dumnezeu.

 

Ori-şi-unde-ai fi pe lume şi oriunde te-ai afla,

De vei ţine-a Lui poruncă Dumnezeu te va salva.

 

Împăratu-a dat poruncă, dintre prinşii de război

Să se-aleagă nişte tineri, mai plăcuţi şi mai vioi

Ca-mpreună cu-nţelepţii de la curtea-mpărătească

Să înveţe carte multă şi în stele să citească.

 

Şi-a chemat pe Aşpenaz mai mare-ntre dregători,

Şi ceru ca să-i prezinte pe studenţii viitori.

Aşpenaz îţi poruncesc,

Să-i hrăneşti cu cărnuri grase şi cu vin împărătesc.

Se închină dregătorul şi-apoi zise-am înţeles!

Şi-a făcut după poruncă, tinerilor de neam ales.

 

Daniel şi-ai săi tovarăşi s-au rugat lui Dumnezeu

Să-i ajute să rămână-ncrezători în braţul Său.

Şi-au rugat pe dregătorul ce primise-nsărcinarea

Cum să li se pregătească băutura şi mâncarea.

Apă rece băutură pune-ne la încercare

Dup-aceste zece zile să ne chemi ‘naintea ta

Şi te uiţi la faţa noastră şi să faci cum vei vedea.

Se învoi dregătorul oarecum îngândurat

I-era teamă de porunca ce-i fu dată de-mpărat.

Dumnezeu care nu uită niciodată pe ai Săi,

Şi cu braţul Său puternic El îi scapă de nevoi,

A făcut ca-n zece zile tinerii cei credincioşi

Să fie găsiţi la faţă dintre toţi cei mai frumoşi

 

Uite-aşa lucrează El

Când te-ncrezi ca Daniel.

 

Şi mai spune-n Sfânta Carte că aceşti 4 feciori

Când a fost să dea examen au ieşit de 10 ori,

 

  • Mai pe sus de înţelepţi –

Şi la orişice-ntrebare

Ei dădeau răspunsul care

Întrecea pe vrăjitori

Pe magi şi descântători.

Şi-au fost puşi în posturi-nalte

Ca mai mari conducători.

TABLOUL   II

Visul lui Nabucodonosor şi dezlegarea lui.

 

Împăratul a visat

Într-o noapte-un vis ciudat,

Şi-n clipa când s-a trezit

Visul din minte-a pierit.

 

Zile-ntregi şi nopţi de-a rândul

Tot mereu el se gândea

Ce o fi cu visu-acela?

Nu mânca şi nu dormea!

Începu să-i fie teamă; oare ce mi s-o-ntâmpla?

A chemat atunci la sine pe-nţelepţi şi ghicitori

Şi ceru să-i spună visul şi să scape de fiori.

Ziseră-atunci ghicitorii: „Să trăiţi măria ta!,

Spune-ne tu nouă visul şi noi ţi-l vom dezlega.

Cum, le zise împăratul, între voi sunteţi vorbiţi

Să vă spun întâi eu visul şi voi să mi-l tălmăciţi

Şi să-mi spuneţi fiecare-o tălmăcire la-ntâmplare

Nu! Să-ştiţi… de nu-mi veţi spune

În trei zile ce-am visat,

Vă mut capul la picioare şi pe toţi v-am curăţat.

 

Împăratul n-a glumit…

Şi-a dat ordin să omoare

Pe toţi înţelepţii care

N-au putut să-i tălmăcească

Taina… şi să-l liniştească….

 

I s-a spus lui Daniel,

Că-mpăratu-a dat poruncă

Şi a-nceput ca să omoare

Pe-nţelepţi şi să-i doboare

Şi-o să-l cheme şi pe el….

Daniel se duse singur mai-nainte la-mpărat,

Şi ceru ca să oprească ordinul care fu dat.

„Împărate, domnul meu, eu servesc lui Dumnezeu.

Dă-mi timp ca să-I spun şi Lui

Taina împăratului”

Fie precum ai vorbit!….

Şi-mpăratu-a dat poruncă

Şi măcelul s-a oprit.

 

Şi se duse Daniel

Gânditor acas’ la el,

Şi-a chemat îndat’ la sine

Pe cei trei spre a le spune

Ce-a vorbit cu împăratul.

Şi-a chemat la rugăciune.

Au postit zile de-a rândul şi-au rugat pe Dumnezeu

Ca să le dezlege taina, să le-acorde harul Său…

Cum putea să nu răspundă! Cel ce-a dat făgăduinţa

Celui ce în strămutare el se roagă cu credinţă?

Şi-n vedenie de noapte Daniel a fost chemat,

Domnu-i dete dezlegare şi-l trimise la-mpărat.

Şi când Nabucodonosor aştepta nerăbdător,

Daniel l-a anunţat că se află la palat…

 

„Daniele, vei putea taina a mi-o dezlega?”

Împărate, domnul meu, îţi voi spune; dar nu eu,

Ci prin mine vei cunoaşte că vorbeşte Dumnezeu.”

Dumnezeu ţi-a dat putere şi întinsă stăpânire

Peste-ntreaga omenire…

Într-o seară te-ai urcat pe terasă….la palat,

Şi priveai aşa în zare, Babilonul tău cel mare.

Şi ţi-ai pus o întrebare: după mine ce-o fi oare?

Şi noaptea când te-ai culcat tot aşa ai cugetat

Şi-acum iată Dumnezeu îţi arată visul tău:

Cum priveai aşa în zare vedeai un chip aşa mare

Capul lui era de aur. Raze-n juru-i răspândea,

Piept şi braţe de argint, coapse de aramă-avea,

Iar picioarele de fier, jos la degete de lut.

O piatră veni din cer, şi-n ţăndări l-a prefăcut.

Un vârtej cumplit veni, şi metalul sfărâmat

Prefăcut în fum şi praf, până-n nori s-a ridicat.

Pietricica ce-ai văzut-o că-l lovise la picioare,

A crescut văzând cu ochii şi ajunse-un munte mare

Iată-acesta-i visul tău, împărate Domnul meu!

Şi acum să ai răbdare

Să păşim la dezlegare.

Tu eşti capul cel de aur şi împărăţia ta!

După tine împărate, alte trei îţi vor urma.

Toate însă se vor duce, timpul le va spulbera.

Iar a cincea-mpărăţie, va rămâne pe vecie.

E regatul sfinţilor, ce sfârşit nu va avea.

Până-n vecii vecilor, Domnul îl va guverna.

Visul este adevărat, cum şi dezlegarea lui,

Şi acuma împărate, placu-ţi sfatul Domnului,

Încetează cu păcatul teme-te de Dumnezeu,

Nu uita că El îţi dete rob chiar pe poporul Său.

Poartă-te cu ei cu milă, nu după faptele lor.

Dacă vrei să fii odată, în regatul sfinţilor…

 

Se cutremură-apăratul şi-a rămas înmărmurit,

Un fior trecu printr-însul, păru-n cap i s-a zburlit

Umilit coboară tronul, lui Daniel s-a închinat,

Şi recunoscu într-însul Duhul Celui Prea Înalt,

dete apoi o poruncă peste-mpărăţia lui:

”Toată lumea să slăvească Dumnezeul cerului.

Numai Lui să-I se-nchine, jertfe sfinte să-I aducă,

Nimenea să nu-ndrăznească ca să calce-a Lui poruncă.

 

TABLOUL   III

Cuptorul de foc, salvarea celor trei tineri

O, de-ar fi rămas mereu cu temerea de Dumnezeu,

Dar nu după multă vreme a uitat a se mai teme,

Şi-a făcut un chip turnat cam aşa cum a visat,

Înalt de 60 de coţi, iar de şase era lat,

În marea câmpie Dura, idolu-a fost-‘nălţat.

Şi-a chemat întreg poporul în împărăţia sa,

Să se plece să se-nchine când trâmbiţa va suna.

 

Şi când trâmbiţa-a sunat,

Tot poporu-a-ngenunchiat,

În această gloată mare,

Au rămas trei în picioare.

Şadrac, Meşac şi Abed-Nego

La poruncă de-mpărat,

Ei genunchiul n-au plecat.

 

Când i-a văzut împăratul, foarte mult s-a mâniat,

Sadrac, Meşac şi Abed-Nego înadins nu v-aţi plecat

Chipului ce-am înălţat?

 

Uite poruncesc din nou: Crainicul să strige tare

Şi să văd de-aveţi curajul ca să mai staţi în picioare,

Şi să ştiţi că de veţi sta,

Nimeni nu vă va scăpa,

Pe voi azi din mâna mea!

Lângă idol se afla nu departe un cuptor,

Unde-ardea un foc nestins, groaznic, şi dogoritor,

În cuptor veţi fi zvârliţi şi-ntr-o clipă pârjoliţi,

Deci fiţi gata nu mai staţi, ci la chip vă închinaţi.

Împărate, noi toţi trei, nu slujim alţi Dumnezei.

N-adorăm nici chipul tău, Noi slujim lui Dumnezeu.

În foc de ne-i arunca noi tot nu ne-om închina.

Domnul poate să ne scape pe noi azi din mâna ta,

Şi chiar de nu ne-o scăpa, noi tot nu ne-om închina.

L-a cuprins mânie mare pe Habucodonosor,

Şi-a dat ordin ca să-i lege, să-i arunce în cuptor.

 

I-au legat cu-a lor veşminte, fedeleş i-a-nfăşurat,

Şi-apoi trei haldei puternici drept în foc i-a aruncat.

De şapte ori mai puternic era-ncins cuptoru-acum

Că văpaia lui fierbinte pe haldei i-a făcut scrum

Iară sfinţii când căzură pe jăratecul încins

Îngerul era acolo para focului a stins.

Îi luă voios de mână şi plăcut el le şopti,

Nu vă temeţi Domnul zice: Chiar prin foc cu voi, voi fi.

Iar haldeii-ncremeniră… îngroziţi la ei priveau,

Împăratul zise-atuncea n-am aruncat noi doar trei?

Cum se face! văd eu bine, mai e unul între ei?

Iară faţa lui străluce cum e faţa soarelui.

Dumnezeu veni să-i scape pe toţi credincioşii Lui

Şadrac, Meşac şi Abed-Nego fii ai Celui Prea Înalt,

Părăsiţi îndat cuptorul, împăratul a strigat.

Mă iertaţi de-a mea urgie mă simt tare vinovat.

Au ieşit drept credincioşii nici nu miroseau a fum

Pe când cei ce-i aruncase, cum v-am spus

S-au făcut scrum.

 

Dumnezeu este acelaşi, ieri şi azi şi-n veci de veci

Nu te teme nici prin apă, nici prin foc de-ar fi să treci.

El cu mâna-I te mângâie,

Şi te scapă din nevoi.

Bun tovarăş vrea să-ţi fie

Şi să-ţi dea speranţe noi.

Se căi din nou satrapul/om despotic şi arogant/

De-mpărat, de fapta lui,

Şi-şi recunoscu păcatul înaintea cerului.

Iar şi după toate-acestea el a rămas tot păgân

Nu s-a pocăit de rele, şapte ani a fost nebun.

A trăit printre jivine, se hrănea ca animal,

Mânca paie ca şi boul, avea unghii ca de cal.

Dezbrăcat, umbla desculţ, părul ca pana de struţ,

După 7 ani de zile şi-a venit nebunu-n fire.

 

TABLOUL   IV

Ospăţul lui Belşaţar căderea imperiului Babilonian

După el la-mpărăţie a urmat nepotul său,

Belşaţar cel mândru, aspru, tot ca el…poate mai rău.

Şi se spune în Scriptură că-ntr-o noapte la palat,

La ai săi mai mari, o mie, un mare bancheta dat.

Cu femei şi ţiitoare, au băut şi-au petrecut,

Până pe la miezul nopţii, despre ei n-au mai ştiut

Şi în mijlocul orgiei, Belşaţar şi-aduse-aminte

Cum că unchiul său aduse pradă nişte vase sfinte,

Când căzu Ierusalimul din templul lui Dumnezeu,

Şi-a poftit să bea din ele, vinuri la ospăţul său.

Au adus vasele sfinte toate din aur curat,

Şi-au băut cu toţi din ele până când s-au îmbătat.

Au batjocorit pe Domnul şi Numele Lui Cel Sfânt,

Şi-au slăvit pe zeii de-aur, piatră, lemn sau de argint.

Şi pe când nelegiuirea şi vacarmul culmina,

Apăru de-odat’ o mână care pe ziduri scria.

Amuţiră toţi deodată, şi-mpăratul tremura,

Începu să se bâlbâie, genunchii nu-l mai ţineau.

Cădeau unii peste alţii iar femeile ţipau,

Litere de foc pe ziduri, sclipeau ameninţătoare,

Începură să-şi dea seama că sosise-a lor pierzare

Împărat-a dat poruncă, s-aducă pe ghicitori,

Şi-au venit toţi înţelepţii, vracii şi descântătorii

Cum şi-n stele cititorii.

Dar degeaba-au încercat

Scrierea n-au dezlegat.

Zise-atunci împărăteasa, cheamă şi pe Daniel!

Mi-amintesc că bietul unchi, ne vorbea mereu de el.

Tu nu ştii? Cum de-ai uitat?

Când visul i-a dezlegat?

Şi-l aduseră îndată, pe profet în miez de noapte,

Şi-i ceru ca să citească slovele înfricoşate,

Începu profetu-a spune, Mene… Techel… Ufarsine…

O-mpărate, împărate, zilele-ţi sunt numărate.

Dumnezeu te-a cântărit, şi prea uşor te-a găsit.

Chiar acum nimicitorul de la porţi a tras zăvorul

Împărate Domnul meu te-a părăsit Dumnezeu.

Vru atunci să-l răsplătească, pe profet

Să dăruiască, lanţ de aur pus la gât,

Şi veşmânt până-n pământ.

Ţine-ţi-le pentru tine, sau dă-le oricui vei vrea

Auzi lăncile răsună… a sosit pieirea ta.

Astfel căzu Babilonul şi cu toată slava sa.

 

După capul cel de aur, pieptul de argint urma.

Le sunase ceasul vremii după cum era proorocit

Marea lor împărăţie, într-o noapte s-a sfârşit.

Tot aşa va fi la urmă orologiul va suna,

Tot ce-i pământesc va trece, cele veşnice-or urma.

 

TABLOUL   V

Dariu Medul – persanul

Daniel în groapa cu lei

Dariu Medul împăratul cunoştea pe Dumnezeu,

Era fiu lui Ahaşveros cel salvat de Mardoheu,

Când veni la-mpărăţie el găsi pe Daniel,

Stând la post la datorie dintr-o mie numai el.

Ceilalţi ce luase parte la ospăţul blestemat,

Au fost omorâţi cu toţii şi nici unul n-a scăpat.

Dariu-medu-îi strânse mâna şi-l lăsă la postul său

Peste toată-mpărăţia cel mai mare-ntâi sunt eu.

După mine Daniele tu vei fi mai mare-n stat,

Toţi să ţi se plece ţie şi profetul s-a-nchinat.

Dar au fost întotdeauna oameni răi şi duşmănoşi,

Şi-ntre sfetnicii lui Dariu erau unii şi geloşi.

Cum de puse împăratul, peste noi pe-acest evreu,

Şi e lăudat întruna pentru Dumnezeul său?

Cum între noi nu-i nici unul om cinstit şi învăţat

Să numim deci o echipă şi să fie controlat”.

I-au făcut verificare! Şi-au căutat…

Şi-au scormonit toată-a sa activitate

Şi nimic rău n-au găsit.

Şi-a făcut un plan viclean

Inspirat chiar de Satan

Hai să făurim o lege cu privire la-nchinare!

Ca în toată-mpărăţia, tot poporul mic şi mare

În timp de 30 de zile doar lui Dariu să se-nchine.

Dar legea să fie aspră şi să-l privească pe-oricine.

Şi se duse la-mpărat, şi o dete la semnat.

Împăratul nu ştia legea lor ce urmărea,

Crezând că nu-i ceva rău, el şi-a pus sigiliul său.

Şi s-au închinat vrăjmaşii, până la pământ smeriţi

Au făcut consiliu-ndată, erau foarte fericiţi.

Şi-au numit alergătorii să trimită cu scrisori,

Ca în toată-mpărăţia, crainicii să strige tare.

Toată lumea să cunoască legea despre închinare,

Şi-auzi şi Daniel… Dar el nu s-a speriat.

Şi tot ca şi mai-nainte Domnului s-au închinat.

Într-o zi, după amiază… era ceasul rugăciunii

Pentru jertfa cea de seară aşa cum făceau străbunii

Daniel deschise geamul cu faţa spre Ierusalim

Se ruga cu glas puternic, şi până să zic-amin

Vrăjmaşii au dat năvală şi-năuntru au intrat,

Unde se ruga profetul şi stătea îngenunchiat

S-au dus fuga la-mpărat şi i-au spus că Daniel,

N-a voit să ţină seamă de decretul dat de el.

Că se află arestat şi-o să fie condamnat.

Împăratul nu putea legea a contramanda.

Şi îl dete celor răi

Să fie-aruncat la lei.

Înţelese-abia acuma planul lor viclean şi rău.

Coborî îndurerat treptele tronului său,

Şi s-a dus în dormitor supărat şi gânditor.

Numai Dumnezeul lui l-ar putea scăpa de lei

Ar putea ca să trimită unul dintre solii Săi.

Fiarele să le-mblânzească şi pe el să-l ocrotească

Şi cum Dariu-a cugetat, chiar aşa s-a întâmplat,

Dumnezeu care veghează peste toţi copii Săi

Cum putea să nu salveze şi pe Daniel de lei?

Când vrăjmaşii-l aruncară fiarelor spre-a-l sfâşia

Îngerul era acolo şi-şi întinse mâna sa.

Blând îl prinse pe profetul şi-l luă la sânul său

Nu te teme Daniele sunt trimis de Dumnezeu,

Noaptea asta vom fi-mpreună, pentru a te-ncuraja

Iar în zorii dimineţii Dariu te va libera.

Leii stau cuminţi pe labe şi privesc ţintă la ei

Cu ochi blânzi şi dând din coadă

Bucuroşi ca nişte miei.

Toată noaptea nu dormise, nici-o clipă împăratul

Iar în zorii dimineţii grabnic părăsi palatul

Alergă la blestemata groap-a celor osândiţi

Iar când l-au văzut groparii au rămas încremeniţi

Daţi capacul la o parte vă sculaţi de la pământ

Că ieri s-a făcut o crimă şi s-a condamnat un sfânt

Şi-aruncă privirea-n groapa şi cu un glas plângător,

Începu să strige tare aşteptând nerăbdător.

Daniele! Daniele! Cel mai bun sfetnic al meu,

A putut să te salveze oare Dumnezeul tău?

Da-mpărate, fu răspunsul, Dumnezeu mi-a arătat

Căci am fost nevinovat

A trimis îngerul său să mă scape-n ceasul greu.

Căci n-am făcut nimic rău.

Chiar în faţa ta-mpărate mâinile îmi sunt curate

Zise-atuncea împăratul scoateţi pe nevinovatul

Uite-aşa salvează el credincioşi ca Daniel.

Nu vă temeţi deci de lei, Domnul poate să-i facă miei.

Apoi Dariu-a ordonat, ordin sever de-mpărat

să vă duceţi şi să strângeţi pe cei ce l-au condamnat

Într-un ceas să-i adunaţi şi la lei să-i aruncaţi

S-au dus şi i-au arestat şi în groap-i-au aruncat.

Pân’ s-ajungă-n fundul gropii lei-i-au şi sfâşiat.

Astfel dar s-a terminat cu cei răi ce-au cugetat

Celor drepţi a face rău nu i-a răbdat Dumnezeu.

 

TABLOUL   VI

Rugăciunea lui Daniel; Îngerul Gabriel îi vine în ajutor.

După-aceea Daniel s-a dus în casă la el

Şi-a făcut o rugăciune de adâncă mulţumire

Pentru-a Domnului iubire şi măreaţă izbăvire,

Doar în ruga lui fierbinte, Daniel şi-aduse-aminte

De cuvântul profeţit ce era de împlinit.

Ieremia profeţise, veţi fi duşi în Babilon,

70 de ani vor trece până când Slăvitul Domn,

Îl va cerceta din nou pe întreg poporul Său.

Şi în ruga sa profetul prezenta întreg poporul

Şi pentru a lui iertare el era mijlocitorul.

Iartă Doamne răzvrătirea şi păcatul nostru greu

Căci noi şi mai marii noştri am făcut tot ce e rău.

Iar în clipa când profetul, începu a se ruga,

Sus în cer la tronul slavei, Domnul o poruncă da.

Gabriele! ca un gând, zboară iute spre pământ.

Daniel cel ne-nfricat stă în rugă-ngenunchiat

Mergi arată-i viitorul şi explică-i profeţia

Cum se va-mplini Scriptura cu privire la Mesia.

Şi pe când el se ruga Domnului se închina

Veni Gabriel în zbor şi îi zise iubitor:

Am venit ruga-ţi s-ascult sunt aici ca să-ţi ajut

Sunt trimis de Dumnezeu să-ţi dezvălui planul Său

Lucrul este hotărât şi robia-i pe sfârşit.

În această-mpărăţie Dumnezeu va ridica

Alţi doi împăraţi la cârmă

Şi-amândoi porunc-or da

ca poporul să se-ntoarcă înapoi în ţara sa.

Voi zidi Ierusalimul, cum şi templul Domnului

El îşi va aduce-aminte iarăşi de poporul lui.

Vor aduce din nou jertfe necurmate pe altar,

Preoţii odăjdii ţin zilnic Domnului în dar

Miei de-un an fără cusur cum şi cele dintâi roade

Azimi sfinte, nedospite cum scrie la Sfânta Carte.

Toate-aceste jertfe sfinte ce le-aduce-ntreg poporul

Sunt simbolul lui Mesia, Şilo, Pacificatorul.

Ia aminte Daniele căci o taină-ţi voi vesti

De când se va da poruncă templul se va rezidi.

Să ştii dar şi să-nţelegi săptămâni au să mai treacă

La număr vreo 70… Cea din urmă săptămână

Din această profeţie decât cele 69.

Cea mai mare o să fie.

La-nceputul săptămânii va fi uns cu Duhul Sfânt

Mesia Mântuitorul prin botez şi legământ.

La mijlocul săptămânii viaţa jertfă Îşi va da

Iar cealaltă jumătate ce-a rămas din săptămână

Dumnezeu o hărăzeşte spre-a aduce la lumină

Pe poporul rătăcit ce-mpreună cu mai marii

Pe Cel Sfânt L-au răstigni.

Pentru-a lor nelegiuire Domnul Îi va lepăda

Şi solia mântuirii spre neamuri se va-ndrepta.

Dintre ei îşi va alege Dumnezeu un nou popor.

Mii de mii vor fi la număr în regatul sfinţilor,

Ce va dăinui-n vecie Dumnezeu va fi cu ei.

Îi va duce la odihnă, pe toţi credincioşii Săi.

Cunoştinţa mult va creşte şi mulţi vor cutreera

Toate-aceste lucruri însă, la sfârşit se va-ntâmpla

Iar tu du-te Daniele la odihnă liniştit

Partea ta de moştenire ţi-e păstrată negreşit.

Tu vei odihni în pace până-n ziua de apoi.

Auzi-vei glas de trâmbiţi Domnul va scula pe-ai Săi

Eu te voi lua de mână căci eşti scump şi prea iubit.

Şi cu toţi cei sfinţi în ceruri vei fi veşnic fericit.

Fericiţi vor fi atuncea toţi cei scrişi în cartea lui

Înţelepţii străluci-vor ca şi bolta cerului,

Iar acei ce-n viaţa asta suflete vor câştiga,

În coroană… pentru fiecare suflet… câte-o stea.

O iubitul meu prieten, frate scump, oricine-ai fi

Tot ce scrie-n Cartea Sfântă, în curând se va-mplini.

Domnul vine să-şi adune iarăşi pe poporul Său.

Între ei ajute, Doamne ca să fim şi tu şi eu.

Daniel fie-ţi mereu pilda de urmat

Bine ştiţi cum Dumnezeu l-a binecuvântat.

Deci rămâi ca Daniel tare în Hristos

Fii şi altora model, de om credincios.

 

Aceasta fie zilnic ţinta

Şi ruga noastr-a tuturor

Lăudat să fie Domnul azi

Şi-n vecii vecilor!

Amin!

CONCLUZIA

Din istoria salvării lui Daniel noi putem învăţa că, copii lui Dumnezeu trebuie să rămână statornici atât în timp de încercare şi întuneric cât şi atunci când planurile lor ar fi luminate de raze de speranţă şi în jurul lor s-ar afla tot ce le doreşte inima. Acest Daniel din groapa cu lei, era acelaşi Daniel care stătuse înaintea împăratului ca mai mare peste miniştrii ţării şi ca profet al Celui Prea Înalt. Un bărbat a cărui inimă este întemeiată pe voinţa lui Dumnezeu va rămâne acelaşi în ceasul cel mai grozav de încercare ca şi în prosperitate când lumina şi favoarea lui Dumnezeu şi a oamenilor străluceşte asupra lui. Credinţa se înalţă până la Cel nevăzut şi apucă realităţile eterne. Cerul este foarte aproape de cei care suferă pentru cauza dreptăţii. Hristos identifică interesele Sale cu ale celui credincios. El suferă în persoana sfinţilor Săi şi oricine se atinge de aleşii Săi se atinge de Dânsul. Puterea care poate să vindece vătămăturile fizice sau necazurile, poate să mântuiască şi de cel mai mare rău, dând servului lui Dumnezeu posibilitatea de a-şi păstra integritatea sa în orice împrejurare şi a birui prin harul Său Divin. Experienţa lui Daniel ca bărbat de stat în împărăţia Babilonului şi a Medo-Persiei descoperă adevărul, că un bărbat de întreprinderi nu trebuie să fie în mod necesar şi un om politic viclean ci poate fi un bărbat instruit de Dumnezeu la orice pas.

Daniel ca prim ministru al celor mai mari împăraţi pământeşti era în acelaşi timp şi un profet al lui Dumnezeu. Deşi el era om eu aceleaşi pasiuni fireşti ca şi noi totuşi condeiul inspiraţiei îl descrie ca pe un om fără defect chiar la cea mai minuţioasă examinare din partea vrăjmaşilor săi. El a fost un exemplu despre ce poate deveni un om de întreprinderi când inima sa este convertită şi consacrată şi când motivele sale sunt drepte, înaintea lui Dumnezeu. Prin purtarea sa nobilă şi integritatea sa nealterată Daniel căpătă chiar din tinereţea sa bunăvoinţă şi trecere înaintea îngrijitorului păgân în a cărui purtare de grijă era încredinţat. Aceleaşi calităţi trebuie să caracterizeze şi viaţa noastră pentru ca prin purtarea noastră Numele Dumnezeului nostru în care ne-am pus încrederea să fie glorificat.

 

CERCAREA CREDINŢEI ÎN CUPTORUL DE FOC

Manifestarea puterii Divine în favoarea lui Daniel şi a tovarăşilor săi, şi recunoaşterea adevăratului Dumnezeu chiar din partea lui Nabucodonosor încurajase pe mulţi evrei din Babilon ca să ia poziţie pentru apărarea onoarei lui Iehova şi a închinării Sale. Nabucodonosor ştia aceasta şi de aceea era hotărât acum să pună capăt acestor conflicte religioase şi să statornicească pentru totdeauna idolatria.

El dădu cea mai aspră poruncă, însoţită de cele mai grozave ameninţări pentru ca nimeni să nu mai aibă curajul a se opune acestei închinări idolatre şi a susţine o altă formă de închinare. Nu departe de locul de închinare fusese pregătit un cuptor de foc în care să se arunce aceia care nu se va închina chipului de aur.

Prin aceasta Satana urmarea în mod indirect şi viclean ca să pună o curbă sigură credincioşilor statornici lângă adevărul lui Dumnezeu. În această zi fatală puterile întunericului păreau a câştiga o victorie însemnată. Satana voia să zădărnicească intenţia lui Dumnezeu de a face prezenţa captivilor lui Israel o binecuvântare pentru toate neamurile păgâne, dar Dumnezeu hotărâse altceva. Nu toţi şi-au plecat genunchii înaintea simbolului idolatric al puterii omeneşti. În mijlocul gloatei îngenunchiate se aflau trei bărbaţi care se hotărâseră ferm ca să nu dezonoreze pe Dumnezeul cerului. Această procedare nu era o încumetare sau o nepoliteţe faţă de împărat ci un adevărat respect, faţă de Dumnezeu. Prin statornicia lor ei au ridicat coroana lui Iehova mai presus de diadema suveranilor pământeşti. Aflând toate acestea mânia împăratului nu mai cunoştea margini. El a dat poruncă să fie aruncaţi în cuptorul de foc. Dar Domnul nu uită pe servii Săi. Când martorii Lui fură aruncaţi în cuptor Mântuitorul li se descoperi personal şi umblau împreună prin mijlocul focului. În prezenţa Stăpânitorului peste căldură şi frig, flăcările îşi retraseră forţa lor consumatoare.

Ca şi în zilele lui Sadrac, Meşac şi Abed-Nego tot astfel şi la încheierea ultimei perioade din istoria acestui pământ, Domnul va lucra cu mare putere pentru apărarea celor care ţin cu statornicie la dreptate. Acela care a umblat cu cei tineri în cuptorul de foc va fi şi cu urmaşii Săi oriunde vor fi duşi ei. Prezenţa Sa care îi va însoţi, îi va mângâia şi îi va sprijini. În mijlocul timpului de strâmtorare aleşii Săi vor sta neclintiţi. Satana împreună cu toate oştile sale nu va fi în stare să nimicească nici pe cel mai slab dintre sfinţii lui Dumnezeu. Îngerii care excelează în putere îi vor proteja, iar Iehova va veni în ajutorul lor, descoperindu-se pe Sine ca Dumnezeul Dumnezeilor şi în stare a salva pe aceia care îşi pun încrederea lor într-Însul.

 

DANIEL   ÎN   GROAPA   CU   LEI

După cucerirea Babilonului, Dariu luă măsuri pentru o reformă administrativă în toată împărăţia sa. Daniel a fost ales ca prim ministru peste întreaga împărăţie. Onoarea arătată lui Daniel provocă gelozia conducătorilor împărăţiei şi ei căutau o ocazie de pâră împotriva lui. Purtarea fără greşeală a lui Daniel aţâţă şi mai departe gelozia vrăjmaşilor săi. La această conspiraţie Satana juca un rol important.

Vrăjmaşii profetului contau pe statornicia fermă a lui Daniel, în privinţa principiilor, şi ei nu au dat greş în aprecierea caracterului său. Daniel citi repede intenţia răutăcioasă care era la baza decretului dar el nu-şi schimbă comportarea sa cu nimic. Şi pentru ce să înceteze el să se roage când avea cea mai mare nevoie de rugăciune?

La ora de rugăciune Daniel intră în camera sa şi cu ferestrele deschise spre Ierusalim, el îşi înălţă cererile sale către Dumnezeul Cerului.

Ţinerea cu statornicie la dreptate era o lumină strălucitoare în întunerecul moral de la această curte păgână. Daniel stă pentru lumea de astăzi ca un exemplu demn de curaj şi credincioşia unui adevărat creştin.

Toată ziua Daniel fu spionat de vrăjmaşi, iar a doua zi ei prezentară cererea lor înaintea lui Dariu.

Daniel cel mai credincios şi mai onorat bărbat de stat al său – violase decretul său împărătesc.

Când Dariu auzi aceste cuvinte, el văzu numai decât că această cursă a fost pusă pentru servul său credincios. S-a mâniat foarte tare şi până la apusul soarelui s-a străduit să scape pe servul său credincios. Acel decret întărit de împărat atât de pripit fu irevocabil şi trebuia executat.

Astfel Daniel a fost aruncat în groapa cu lei de unde Dumnezeu l-a salvat şi prin aceasta numele său a fost înălţat şi onorat.

Dar vrăjmaşii lui Daniel nu au rămas fără pedeapsă. Odată cu aruncarea lor în aceeaşi groapă cu lei unde Dumnezeu scăpase teafăr pe servul Său, se împlini literal cuvântul Scripturii care zice: Cine sapă groapa altuia cade el în ea şi piatra se întoarce peste cel ce o prăvăleşte. Daniel a fost păzit teafăr de Dumnezeu în groapa cu lei pentru dreptatea cauzei Sale, dar pentru vrăjmaşii lui Daniel nu era nici un ocrotitor, care să închidă gura leilor. Prin aceasta fu dovedită în totul neputincioşia zeilor păgâni în care ei îşi puseseră încrederea când porniră lupta împotriva lui Daniel şi a Dumnezeului său.

Din nou fu dată o proclamaţie de către un împărat păgân care înălţa pe Dumnezeul lui Daniel ca singurul Dumnezeu adevărat – împotrivirea nelegiuiţilor contra servului lui Dumnezeu fu zdrobită cu totul.

deAndrei Spiridon

C O N S U L T A Ţ I E

Consultatie
Consultatie
Consultatie .doc
103.0 KiB
66 Downloads
Details

P R O G R A M

C O N S U L T A Ţ I E

          CUPRINS:

  1. Deschidere
  2. Rugă
  3. COR
  4. Introducere
  5. Tema I
  6. COR
  7. Tema II (2 persoane)
  8. Poezie: Consultaţie
  9. Tema III (2 persoane)
  10. COR
  11. Tema IV
  12. Poezie: Transplant
  13. COR
  14. Tema V
  15. Apel
  16. COR
  17. Închidere
  18. Rugă
  19. Postludiu – ieşire

 

INTRODUCERE

 

Un semnal de urgenţă se aude din depărtare. Sirena salvării, parcă mai ascuţit ca niciodată tulbură liniştea nopţii reci. Fascicole de lumină despart noaptea întunecoasă risipind-o, iar lampa de avertizare presară jocuri de umbre şi lumini albastre pretutindeni.

 

Negreşit un accident, o stare gravă, o stare de comă, sau chiar agonia morţii se anunţă în vreo casă.

 

TREBUIE SALVAT!

 

Semnalul de urgenţă se aude mai insistent, parcă mai aproape. Gândesc că poate cuiva, unui vecin sau poate vreunui frate de-al meu îi este rău şi încep să mă neliniştesc. Sunetul este mai aproape, este pe strada mea. Sunt din ce în ce mai aproape. Aud mai clar sirena care îmi sfâşie inima şi apoi constat cu uimire că luminile se îndreaptă spre casa mea. Aud cum motorul se opreşte brusc şi portiera se închide sec. sunetul mă ţine locului, iar gândul că cineva din casa mea poate fi bolnav îmi sfâşie inima. Aud câteva bătăi în uşă şi apoi… linişte. Alerg prin dormitoare să văd dacă cumva soţia sau copiii sunt bolnavi. În ce mă priveşte pe mine, sunt conştient că sunt sănătos. Atunci, de ce a oprit salvarea tocmai la mine?

 

Bătăile în uşă se repetă cu acelaşi timbru melodios şi rugător. Din nou nedumeri îi întreb dacă le este rău celor din casă. Răspunsul este negativ. Atunci cine şi de ce să fi anunţat salvarea? Şi bătăile acelea le-am mai auzit în uşa mea, dar n-am deschis, iar glasul care mă roagă să-L primesc îmi este atât de cunoscut. Mă îndeamnă gândul să nu-L primesc, dar vuietul sirenei şi bătăile insistente îmi vorbesc ca niciodată, că dincolo de uşă, cineva crede că este o urgenţă în propria mea casă. Deschid uşa şi… în pragul uşii apare Doctorul:

 

– „O, Doamne, Tu eşti? Te rog intră!…”

TEMA   I

 

Deodată o amintire plăcută mi-a străbătut sufletul, aducând clipei prezente una din cele mai minunate secvenţe ale primei întâlniri cu Doctorul vieţii mele.

Haina Lui albă, strălucitoare din inul cel mai curat, faţa Lui senină ce inspiră sinceritate şi încredere absolută, restabileşte în mine o atmosferă sufletească plăcută, pe care demult o părăsisem. Ştiam de ce a venit. Trecuseră câţiva ani de la prima consultaţie. Ce Doctor minunat! În secolul acesta de alertă sufletească, care doctor îşi mai permite să-şi viziteze pacientul chiar la el acasă? Şi printre cele cinci miliarde de pacienţi, găseşte timp şi pentru mine…

Şi acum, Doamne, mă întrebi cum mă simt? Mă simt foarte bine! Sunt sănătos, „m-am îmbogăţit şi nu duc lipsă de nimic.” Merg la adunare la toate serviciile divine şi mă achit cu simţ de răspundere de toate datoriile bisericii. Şi conştiinţa mea, Doamne, e liniştită la gândul că-Ţi urmez Ţie.

El s-a uitat la mine lung, dar blând, apoi tăcut, a scos din buzunarul de la piept ceva asemănător cu o oglindă. Era scris în două coloane şi mă vedeam în mărime naturală. Mi-am dat seama că era oglinda Decalogului. Ca într-o panoramă am privit în ea tot ceea ce făcusem şi eram surprins şi ciudat, pentru că mă credeam altfel… Mi-am privit faţa care mi-a apărut pământie de culoarea păcatului şi brăzdată de ridurile adânci ale mâniei şi încruntării. Mi-am constatat îngrozitor urâţimea păcatului care m-a prins ca într-o plasă de păianjen. Mi s-a făcut frică să-mi mai privesc faţa şi cu lacrimi în ochi, rapid am trecut la celălalt pol – picioarele, temelia edificiului credinţei.

Mi le-am văzut slăbănogite, tremurânde, şi ce era mai îngrijorător era faptul că şchiopătau amândouă. Pe tălpi aveam bătături, bătăturile umblării nefolositoare, pe căi departe de calea Domnului. M-am uitat la picioarele Marelui medic şi am văzut acele picioare frumoase care aduseseră vestea mântuirii pentru orice om şi m-am ruşinat adânc. Neliniştit, am încercat să-mi găsesc în sfârşit ceva care să-mi placă şi să-L satisfac pe Doctorul divin. Dar mâinile asupra cărora mi-am aţintit privirea erau obosite şi în imposibilitatea de a mai lucra pentru Domnul, de a mai duce poveri. Mi-am pipăit braţul drept, ştiindu-l mai dezvoltat, dar am constatat că el, cel care trebuia să sprijine, cel care trebuia să dea, cel care trebuia să cheme, era slab dezvoltat, chiar rahitic.

Dar Doamne, înălţimea, greutatea mi le ştiam normale. Şi îndată, oglinda se transformă pe rând în trestie de măsurat şi cântărit. Pus în faţa etalonului înălţimii am constatat că sunt pipernicit şi nedezvoltat, dovada că hrana – studiu Cuvântului sacru – era insuficientă. Am fost cântărit în balanţa cerului şi găsit prea uşor.

– Şi Doamne, îţi aminteşti? Căldura aceea a credinţei până la fierbinte, e imposibil să nu se fi păstrat.

Isus mi-a luat temperatura credinţei şi a constatat că sunt căldicel. Obosit şi dezamăgit de imaginile oferite de oglinda Legii, plângând am exclamat:

 

„O, nenorocitul de mine, cine mă va scăpa de acest trup De moarte?”

 

TEMA    II  ( poate fi  citit de 2 persoane)

Oglinda aceea care mi-a descoperit atâtea lucruri neştiute de mine, în mâna Marelui Medic a devenit stetoscop, astfel că El îmi ascultă respiraţia sufletului – rugăciunea. Curios şi nerăbdător am întrebat:

  • „Doamne, respiraţia mea e normală?”…

După ce m-a ascultat cu atenţie mi-a spus:

 

– „Ai o respiraţie superficială, ceea ce face ca organismul tău să sufere de lipsă de oxigen. Constat că ai respiraţii forţate, determinând tusea, ceea ce mă face să cred că te complaci în a respira un aer străin, poluat, din locuri de unde asistenţilor mei cereşti le este greu să te însoţească. Şi n-ai observat? Respiraţia ta e şuierătoare şi îngreunată de corpii străini ai resentimentelor şi invidiei, dând senzaţia de sufocare şi culminând cu stopul respirator.”

– „Dar inima? Inima mea, Doamne, cum bate? Numai Tu poţi să-mi spui, numai Tu poţi să ştii. Oglinda Legii, marele aparat de radiografiere a întregii mele fiinţe mi-a înfăţişat imaginea inimii şi a întregului sistem circulator. Mi-am văzut inima, candela sufletului fisurată, iar uleiul – Duhul Sfânt – care întreţinea o flacără ce abia pâlpâia, era pe sfârşite.

  • Doctore, explică-mi această stare!”

– „Îngrijorările vieţii, micile compromisuri, preocupările pentru lucrurile trecătoare au tras de inima ta, au solicitat-o, au vrut să pună stăpânire pe ea. Dar

Eu am vrut să o păstrez pentru Mine, s-o umplu cu puterea Duhului Sfânt pentru o lucrare de desăvârşire. Înţelegi acum de ce au apărut aceste fisuri? Inima ta e împărţită, găsindu-se în ea dorinţa de a sluji şi lui Dumnezeu şi lui Mamona. Priveşte-o e ca de granit. E insensibilă la şoaptele nobile ale chemării cereşti.

Şi uită-te atent cum circulă sângele! E ca un pârâu ce se subţiază şi se pierde printre nisipurile rătăcirii. El care ar fi trebuit să transporte pâinea vieţii la fiecare mădular, la fiecare gând, el este acum un mesager obosit, aproape de a-şi părăsi menirea pe care a lăsat-o Creatorul în cea mai minunată creaţie a Lui.”

Cu sufletul răvăşit de starea inimii mele am strigat urgenţa sufletului meu:

„Zideşte în mine o inimă curată, Dumnezeule, pune în mine un duh nou şi statornic!”

 

CONSULTAŢIE

Deşi târziu,

am venit şi eu la consultaţie

şi iată aici ce este al meu:

gândurile, privirea şi inima

cu-a ei respiraţie

Ce plânge într-una, Doctore,

ce plânge mereu.

 

Ce n-am făcut?

i-am dat zbuciumul plăcerilor

şi alergarea privirilor,

i-am procurat monezile strălucitoare

ale mândriei

şi focul modern al bucuriei,

i-am cumpărat câmpii

cu fantasme

şi i-am spus în fiecare seară

anecdote şi basme…

ca să se simtă bine, Doctore,

ca să se simtă bine,

dar ea e mereu bolnavă

şi plânge în mine.

 

Ce n-am făcut?

i-am cântărit pasiuni şi diversitate,

i-am adus tensiuni şi clipe

şi glorie

în faţa tribunalelor

ce nu se mai satură de victorie.

Am venit cu inima mea, Doamne,

la consultaţie

să-mi pui un diagnostic,

o explicaţie, şi poate…

că se va face bine.

*** ~ ***

Nu e prea târziu?

Să fie ultima consultaţie?

Ce zici, Doctore, ce zici?

Doctorul vieţii

Priveşte şi tace.

Ce n-a făcut, omule,

Ce n-a făcut?

 

A coborât pacea din veşnicie

şi ţi-a dat-o s-o bei

ca inima, cu ploaie din cer

să crească, să cunoască, să ştie.

A aprins un foc mare

pe Golgota

cu lemne din crucea iubirii

ca la căldura lui

să se topească monezile firii.

Ţi-a zâmbit inimii tale încruntate

şi la refuzurile ei repetate

nu şi-a vărsat paharul de iubire

umplut cu bunătate.

 

Ce n-a făcut, omule,

ce n-a făcut?

Acum, când timpul se scurge

Spre secundele prăbuşirii,

vii şi tu cu inima ta

pentru a încerca ultima speranţă

a izbăvirii.

 

Şi pentru că în cer

Cărţile se scriu,

Întrebi tulburat:

Nu e prea târziu?

Să fie ultima consultaţie?

Ce zici, Doctore, ce zici?

 

Şi cel ce-a sprijinit cerul

cu o cruce

şi pe care a înfipt-o adânc

surpând a mormântului groapă prea rece…

Cel care cu puterea respiraţiei lui

a întreţinut focul Golgotei

mereu prea aprins,

ca să vadă şi cel ce în rătăcire era prins…

cel ce n-a vărsat nici un strop

de bunătate

din paharu-I plin al iubirii

prea veacuri purtate,

speranţa vindecării tale

şi Doctorul tău

îţi spune inimii tale-nşelate:

„Dă jos zdrenţele tale-nvechite,

de ură udate,

dezbracă-te de cămaşa rătăcirii

şi de veşmântul atât de purtat şi uzat

al firii,

şi primeşte haina aceasta albă a neprihănirii,

această haină albă fără nici o cusătură,

pentru că ţi-e frig

şi tu ai nevoie de căldură,

Dă inimii tale

această comoară,

acest bulgăre de aur al credinţei

ca să cumperi cu el toate speranţele

şi iubirile cerului

şi liniştea conştiinţei.

Ia această alifie,

ca inima ta să vadă,

din drumul pierdut să reînvie,

să creadă.

Primeşte, omule,

această reţetă scrisă

cu sângele cerului şi lacrimă sfântă,

ca să fie pace în inima ta,

să fie sănătos

şi să-ţi meargă bine…

Deci ascultă!

Cine ştie, poate  e ultima

melodie a se cânta,

poate e cea din urmă consultaţie…

poate e cea din urmă.”

 

TEMA   III

 

„Şi acum, te rog să-mi răspunzi la câteva întrebări: Ai poftă de mâncare?”

– „Tocmai doream să-ţi spun, Doctore că sunt zile în şir când nu am poftă de mâncare. Nici acum nu pot să-mi explic ce se întâmplă cu mine.”

– „Ai vrea să-mi spui ce hrană foloseşti într-o săptămână? Pentru Mine această informaţie este foarte importantă!”

– „O, Doctore, tu ştii prea bine cât de aglomerate sunt zilele de astăzi. Dimineaţa citesc doar textul şi uneori o cântare, iar în timpul săptămânii dacă nu am avut timp să-mi pregătesc lecţiunea o pregătesc vineri, ca să pot face faţă momentului din timpul Şcolii de Sabat. Dar sâmbăta, Doctore, mă înfrupt din belşug din Pâinea Vieţii care se frânge şi simt că îmi dă puteri pentru săptămâna viitoare. Dar, Doctore, lămureşte-mă, ce rost au aceste întrebări, e ceva în neregulă?

„Trebuie să înţelegi tot ceea ce-ţi voi spune. Hrana pe care o consumi este insuficientă şi ceea ce este mai grav este faptul că de multe ori hrana ta este infestată cu toxine, iar posibilitatea de eliminare a lor necesită un efort pe care tu nu poţi să-l depui, pentru că eşti prea slăbit.

… Şi acum vreau să-ţi analizez sistemul nervos. „Gândurile tale nu sunt gândurile Mele”. Ai lăsat să se infiltreze în viaţa ta gânduri fără suportul sigur al credinţei şi ai permis curenţi de învăţătură falsă care te-au dezorientat de la adevăratul drum al vieţii. Pentru că ai îngăduit atingerea cu gândurile profane ale neascultării, ai provocat în mintea ta un scurt-circuit, care ţi-a ars toată instalaţia conştiinţei tale. De aici, vorbirea de rău, nemulţumirea, invidia, care s-a asociat cu răzbunarea, înlocuirea vocabularului ceresc pe care ţi l-am dat la consultaţia anterioară, cu cuvintele pierzării. Îţi aduci aminte ce ţi-am spus?: „Din cuvintele tale vei fi scos fără vină şi din cuvintele tale vei fi osândit.”

– „O, Doamne, vreau să trăiesc! Alungă din mine gândurile rătăcirii şi umple-mă cu gândul veşniciei. Pune strajă gurii mele, deschide-mi buzele şi gura mea va vesti lauda Ta!”

TEMA   IV

  • „Dacă ai şti de câte ori am stat la uşa ta insistând să mă primeşti, dar tu ai preferat să nu Mă auzi. Urechea ta era îndreptată spre vocea propriilor tale interese, spre şoaptele propriului tău eu, care îţi impuneau dorinţele lor egoiste. Eu ştiu că numai un duşman este lăsat afară, dar Eu, Eu sunt Prietenul tău, Eu sunt Doctorul vieţii tale, Eu sunt Mântuitorul tău. De aceea am venit ca să-ţi vindec urechea ta, căreia îi plăcea să audă doar ce voia, s-o îndepărtez de zgomotele asurzitoare ale păcatului şi s-o umplu de melodia minunată a salvării. Dacă ai fi citit foaia de observaţie şi rapoartele de gardă ale asistenţilor Mei cereşti, ai fi văzut cât de indiferent ai trecut pe lângă strigătele de deznădejde ale semenilor tăi, ai fi văzut cât de preocupat ai fost să-ţi asculţi glasul propriilor tale interese.
  • Te-ai întrebat vreodată ce preţuiesc ochii tăi mai mult? Pe cine ai ales să stea în prim-planul preocupărilor şi vederilor tale? Ai ştiut vreodată că de fapt eşti orb, deşi te considerai cu ochii deschişi? Privirea ta obişnuită să prindă doar imaginile din imediata ta apropiere a uitat să privească spre făgăduinţele cereşti care ţi se oferă spre împlinire veşnică. Prin ochii tăi, demult n-a mai pătruns lumina cerească, iar adevărul prezent care trebuia să sosească în sufletul şi în gând a rămas deoparte, lăsând ca răcoarea întunericului să întârzie în fiinţa ta. Dar, nu te descuraja!
  • Vrei să te faci sănătos? Vrei să-ţi recapeţi vederea?”

 

  • „Da, Doamne! Alungă întunericul din privirea mea, cheamă iarăşi lumina adevărului Tău! Vreau iarăşi să văd!” 

   

  TRANSPLANT

 

Am crezut că inima mea

poartă-n ea iubire

şi că poate să dea

chiar şi fericire;

Doamne, nu-i adevărat

Îi lipseşte fapta,

şi este nespus de rea…

transplantează-mi alta!

 

Am crezut că mâna mea

Este mai miloasă

Că se-ntinde ca să dea,

Ca de altu-i pasă.

Însă nu, o, nu-i aşa

n-are pic de milă

tai-o şi în locul ei

pune a ta mână.

 

Am crezut că-n drumul meu

Pun piciorul bine,

Că e drumul cel ales

Şi că mă susţine.

Însă nu, este greşit,

Rătăceşte-n-truna

Doamne, Doamne, schimbă-mi-o

Şi mă ia de mână.

 

Mai credeam că ochii mei

Poartă-n ei lumină,

Şi că-n ei se oglindeşte linişte deplină.

Însă, vai, sunt orbi, sunt goi,

Fă cu ei ce crezi,

Doamne, scoate-i şi în loc

Pune alţii limpezi…

 

Cine-ar fi crezut că am

O ureche surdă;

De Cuvântul vieţii sfânt

Nici nu vrea s-audă

Ce să fac ca să aud

Şoaptele-Ţi divine?

Doamne, pune-mi alta-n loc

Ca s-aud mai bine.

 

Şi credeam că vorba ei

Vorba limbii mele

Este dulce şi cu vers

Şi cu dor de stele.

Însă nu-i adevărat

Totul e minciună.

Doamne, limba-i de tăiat,

Pune-mi alta bună.

 

Ochi, picior, urechi şi mână

Totul mi s-a transplantat.

Limba mea laudă-ntruna,

Doamne, sunt un om schimbat!

Inima îşi cântă versul

Unei vieţi de fericire

Căci acum în sentimente

Poartă-n ea o nouă fire.

 

Am crezut că nu se poate

Că voi fi pe veci pierdut

Cine să mai intervină

Când eşti gata să le treci?

Însă, Doamne, ce minune!

m-ai primit, m-ai consultat

şi în faţa tuturora

pot să spun: „DA, sunt salvat!”.

 

TEMA   V

  • „Doamne, spune-mi ce boală am? Te rog, pune-mi diagnosticul!”

Marele Medic mă privi cu toată dragostea celor şase mii de ani de har şi îndurare şi-mi spuse:

 

  • „Suferi de boala laodiceanului care se dovedeşte a fi cea mi necruţătoare boală spirituală.”

 

– „Doamne, mai sunt speranţe? Cine mă va putea vindeca în afară de Tine? Cine sub cer sau în Univers mai poate trata boala mea? Te rog, dă-mi reţeta, operează-mă dacă este nevoie. Vreau să mă fac sănătos!”

Şi din privirea şi din vocea Lui înţeleaptă înţeleg de ce curge în mine o linişte sufletească şi o încredere neclintită. În aşteptarea aceea plină de speranţă au început să se îndrepte spre mine primele cuvinte ale reţetei divine:

 

„Pentru mâinile tale tremurânde şi pentru picioarele tale slăbănogite îţi întind toiagul lui Dumnezeu care te va sprijini pe calea credinţei. În orice loc, în orice timp, pentru orice problemă, roagă-te neîncetat! Numai aşa vei putea să trăieşti printre lucrurile de acum şi printre cele viitoare. Îţi recomand pentru respiraţie pădurea de brazi viguroşi – ora de rugăciune a comunităţii – unde mirosul de răşină se înalţă spre cer.

Dar inima trebuie schimbată. „Este nespus de înşelătoare şi deznădăjduit de rea.” Îţi voi schimba inima de piatră, şi în locul ei îţi voi transplanta o inimă de carne, simţitoare, plină de dragoste, gata a se jertfi pentru altul. Dar, ai grijă. Păstrează-ţi inima mai mult decât orice, căci din ea ies izvoarele vieţii.

Pentru că eşti anemic, va trebui să te hrăneşti cu Cuvântul Vieţii, singurul care este în stare să-ţi restabilească greutatea spirituală normală. Ferice de cei flămânzi şi însetaţi după neprihănire, căci ei vor fi săturaţi. Îţi voi da vitaminele făgăduinţelor veşnice şi astfel vei putea învinge păcatul şi ispita.

 

 Pentru a restabili din nou legătura cu Ziditorul tău, cu Părintele tău pe care L-ai părăsit în urma pornirilor fireşti, îţi voi da gândurile Mele, credinţa şi ascultarea Mea, monezile cu care vei cumpăra cerul.

Unge-ţi  ochii cu alifia Duhului şi ascultă şoaptele Lui pentru ca să vezi lămurit lucrurile desăvârşirii.

Dezbracă-te de haina murdară a îndreptăţirii tale şi îmbracă-te cu haina neprihănirii Mele. Te vei feri de frigul morţii şi vei fi recunoscut după strălucirea veşmântului când porţile cele veşnice se vor deschide să primească pe cei răscumpăraţi.

Aceasta este reţeta divină pentru vindecarea petelor de moarte. E singurul tratament care poate scăpa de moarte.

 

Apoi a pus parafa, crucea Golgotei, a semnat cu sângele Său şi a spus: „Eu vin curând. Păstrează ce ai pentru ca nimeni să nu-ţi ia cununa!”

 

A P E L

Curând, foarte curând va veni clipa în care fiecare om va trebui să apară la consultaţia finală.

Curând, foarte curând ultima expertiză a sufletului se va desfăşura în faţa fiinţelor cereşti şi atunci nu va mai exista nici un tratament pentru nimeni. Cel ce va fi găsit sănătos spiritual, va moşteni veşnicia, cel bolnav spiritual, cel ce n-a vrut să ia aminte la şoaptele chemării divine va fi osândit.

Dacă astăzi, glasul istoriei ar bate pentru ultima dată, dacă el ar anunţa la ultima consultaţie, dacă acum ar trebui să te înfăţişezi înaintea Marelui Medic, ce va putea spune El despre tine, despre sănătatea sufletului tău, ce va spune despre funcţionarea organelor tale?

Ce constatări va putea face El despre picioarele şi braţele tale? Le va putea declara „picioare frumoase”, picioare ale vestirii, sau va constata trist şi aceasta o să-ţi umple sufletul de amărăciune – că picioarele tale au croit cărări strâmte, ce au indus în eroare? Ce depozitează inima ta, vasul încredinţat de Dumnezeu pentru a păstra binecuvântările? Este ea depozitul sentimentelor celor mai curate şi sfinte sau izvoarele care ţâşnesc din ea sunt apele de la Mara? Dacă astăzi ar trebui să dai socoteală de cum ai aplicat reţeta divină, ce se va putea citi în foile de observaţie ale cerului, în cărţile de aducere aminte? Se va putea citi că ai hrănit sufletul suficient cu Cuvântul Său? Gândurile tale sunt gândurile veşniciei sau gândurile alergării vremelnice?

Priveşte încă odată reţeta divină, tratamentul propus cu această ocazie.

Mai este o clipă de har, o fărâmă de favoare, se mai poate cumpăra aurul credinţei, haina îndreptăţirii şi alifia Duhului. Acele bătăi în uşă se mai aud încă. Cumpără de la El, Farmacistul divin reţeta, pentru că atunci când toţi ochii se vor îndrepta spre tine la consultaţia finală, Marele Medic să poată spune satisfăcut în dreptul tău:

SĂNĂTOS!

„Da, suflete, încrede-te în Domnul, căci de la El vine ajutorul!”                                                       Amin!

deAndrei Spiridon

Chipul lui Dumnezeu

Chipul_lui_Dumnezeu
Chipul_lui_Dumnezeu
Chipul_lui_Dumnezeu.doc
90.5 KiB
86 Downloads
Details

Câteva sugestii:

Pentru organizatorii programului:

Un lucru ce mie mi se pare important şi trebuie să-l menţionez de la început este faptul că acest material poate fi tratat ca o schiţă orientativă pentru un program muzical de după-amiază; nu are pretenţii de infailibilitate, este o mână de ajutor pentru momentele în care sunteţi în pană de inspiraţie. Nu este limitativ, poate suporta îmbunătăţiri, ordinea elementelor poate fi uşor schimbată…

Sugestii:

Folosiţi pentru momentele muzicale persoane de diferite vârste: un cor de copii, câţiva adulţi de vârsta a treia care să-l laude pe Dumnezeu ( oferiţi-le cadrul să facă lucrul acesta fără pretenţia unor repetiţii prealabile temeinice). După tema referitoare la prea multele întrebări ale copiilor, creaţi un moment în care părinţii să aibă ocazia să facă o listă cu lucrurile negative pe care să le şteargă de pe oglinda caracterului lor. Listele vor rămâne la ei; vor conştientiza doar ce trebuie să îmbunătăţească. Face-ţi o rugăciune specială în acest sens!

Pregătiţi anumite figuri din carton sau hârtie colorată şi daţi ocazia povestirii unor experienţe, fraţi care la un anumit moment din viaţa lor au văzut chipul lui Dumnezeu reflectat într-o persoană care i-a ajutat într-un anume fel. Pot dărui aceste figuri ca semn de aducere aminte.

Sunt sigură că veţi găsi o mulţime de alte idei, chiar mai bune! Nu uitaţi însă să le transmiteţi şi altora!

 

 

Cu dragoste frăţească,

Natalia Ciurea

 

Program muzical

Chipul lui DumnezeuNatalia Ciurea

 

Introducere:

            Trăim vremuri mult prea zbuciumate, clipe mult prea grăbite se rostogolesc din orologiul bătrân al Planetei Pământ.

Oamenii sunt preocupaţi să-şi trăiască propria istorie, ce-I drept fără de glorie, dar cui îi mai pasă? Atâta alergare după sens, după împlinire, mulţumire, inventăm în fiecare zi noi ţinte, căutăm disperaţi noi puteri, doar – doar trecerea noastră grăbită va grava mai adânc o urmă, o cale pentru cei ce vor veni după noi.

Devenim mai savanţi cu fiecare generaţie, exploziile tehnice nu ne mai uimesc, am devenit aşa obişnuiţi cu neobişnuitul, încât minunile nu le mai observăm.

Se consumă destine conjugând verbe de genul „a avea”, „a deveni”, „a înfăptui”. Pe „a fi” şi „a trăi” le-am ferecat bine într-un cufăr, poate nu ne vor mai deranja cu conotaţia lor mustrătoare.

Dar chipul… chipul lui Dumnezeu, cine-l mai poartă?

Curând, mult prea curând, veşnicia îşi va cere tributul şi tu omule, oricâte măşti ai fi învăţat să porţi, orice drum ţi-ai fi croit în viaţă vei fi întrebat: „Tu, chipul lui Dumnezeu l-ai purtat?”

Câţi au privit la faţa şi la viaţa ta şi au slăvit pe Cel Necuprins? Vei spune atunci că nu ai ştiut, că nici tu nu ai văzut chipul lui Dumnezeu?

Vei încerca mai mult ca sigur să te scuzi, aşa că haide mai bine în această după amiază, să-l descoperim pe Dumnezeu pe chipul semenilor noştri, şi să-l aducem unde îi este locul: pe chipul nostru.

 

Povestire:

          Era ora 5.30 dimineaţa. Mă îndreptam grăbit spre casa de bilete a gării. În faţa intrării, se impunea privirii statuia luptătorilor căzuţi în primul război mondial. Pe soclul ei stătea un băieţel de 12 ani. Era desculţ, zdrenţăros şi chircit de frig. Înaintea lui o flacără plăpândă consuma cartonul de la o cutie de ambalaje. În trecere m-am uitat la el şi el s-a uitat la mine. Avea ochi frumoşi, albaştri, iar tenul brunet era dominat de o privire rece şi tristă, întocmai ca ziua aceea de iarnă. Nu ştiu de ce, dar i-am zâmbit şi l-am salutat.

În timp ce stăteam la rând pentru a-mi lua bilet, am simţit că cineva mă priveşte. M-am întors şi am fost surprins să descopăr că era puştiul de pe soclul statuii. Chiar doream să-l întreb ceva, dar el mi-a luat-o înainte:

  • Domnule, de ce mi-ai zâmbit şi mi-ai spus „bună dimineaţa”?

Întrebarea m-a găsit nepregătit. Nu ştiam ce să-i răspund, pentru că nu ştiam de ce i-am zâmbit.

  • Dar, de ce mă întrebi?… te-a deranjat?… scuză-mă dacă te-am supărat.

A lăsat privirea în jos un timp, apoi m-a privit cu ochii în lacrimi şi mi-a spus:

–    De mult timp mie nu mi-a mai spus nimeni „bună dimineaţa” şi nu mi-a zâmbit… pentru că pe mine… nu mă iubeşte nimeni!

 

Îmi imaginez că acelui copil îi lipseau o mulţime de lucruri, dar mai era un motiv pentru care era sărac: el nu văzuse câtă iubire se poate citi pe chipul lui Dumnezeu.

 

 

Povestire:

          un grăunte de dragoste valorează mai mult decât un sac de aur.”

 

Un rabin bătrân şi-a întrebat odată ucenicii:

  • După ce putem recunoaşte când se sfârşeşte noaptea şi începe ziua?
  • Atunci când poţi deosebi uşor de departe un câine de o oaie?
  • Nu, a răspuns rabinul.
  • Când poţi deosebi smochinul de curmal?
  • Nu, a răspuns rabinul.
  • Atunci, când? Au întrebat ucenicii.

Rabinul a răspuns:

  • Când privind chipul oricărui om, recunoşti în el pe fratele sau pe sora ta. Până atunci este noapte în inima ta…

Rabinul ştia că iubirea de fraţi este purtată de chipul lui Dumnezeu.

 

 

Poveste:

„Să exprimăm ceea ce simţim, să simţim ceea ce exprimăm.”

 

Chirurgul stătea aproape de patul băiatului, iar părinţii copilului erau în jurul lui.

  • Mâine dimineaţă, am să-ţi deschid inima, i-a spus medicul băiatului. Acesta l-a întrerupt:
  • O să-l găseşti pe Isus acolo.

Medicul şi-a ridicat privirea surprins şi iritat.

  • Am să-ţi deschid inima să văd cât de mult rău s-a produs.
  • Dar când o să-mi deschizi inima, o să-l găseşti pe Isus acolo, a insistat băiatul. Biblia spune că El locuieşte aici. O să-l găseşti în inima mea.

Pentru medicul chirurg aceasta a fost prea mult. A plecat. Stătea în cabinetul său, revăzând datele operaţiei. Nici o speranţă pentru transplant, nici o speranţă pentru tratament. Pronosticul? Moarte într-un an.

  • De ce? Se întreba medicul cu voce tare. De ce ai făcut asta dacă eşti Dumnezeu? De ce l-ai adus aici?

Deodată a auzit răspunsul:

  • L-am adus aici pentru tine!

După operaţie când băiatul a vrut să ştie ce s-a găsit în inima lui, medicul a răspuns fără nici o ezitare:

  • L-am găsit pe Isus!

Căci cei ce poartă chipul lui Dumnezeu au în inima lor dragoste pentru Fiul Său.

 

 

Temă:

 

Mâinile bunicii mele miros a pere coapte. Când îmi plec capul în palma ei dintr-o dată se răspândeşte în jur miros de căldură şi de vară.

Sunt dulci la sărutat mâinile ei. Au gust de pâine frământată cu drag pentru copii şi nepoţi, pâine rumenă şi mare să ne ajungă la toţi, întocmai ca inima ei. Câte fuioare de gânduri au tors mâinile bunicii mele:

„de s-ar întoarce Sandu din armată, de-ar fi un brav ostaş al lui Hristos; şi Ioana, învaţă mult la şcoli ca să se facă doctoriţă, să aline dorurile celor mulţi, ca Marele Medic”. Şi firul ei se mai rupea din când în când, dar îl înnoda cu o speranţă căci Cel ce dă voinţa dă şi înfăptuirea.

Nu are un vocabular elevat bunica mea. Rosteşte cuvinte simple şi duioase, dar pline de adevăr. Îndură cu răbdare chiar şi o nedreptate, dar când vine vorba de principii şi Cuvântul lui Dumnezeu, îmi spune hotărâtă: „cu asta nu-i de şagă, dragul bunicii”.

În serile de vară stăm pe prispă şi numărăm stelele, şi-mi spune despre Avraam, cum a plecat din Ur fără să cârtească: „căci oamenii vechi, spunea ea, erau simţitori la porunca lui Dumnezeu”.

Şi rămâne aşa cu privirea spre Calea Lactee, ascunzându-şi sub năframă o lacrimă…

Pe chipul ei citesc dorul după împărăţia lui Dumnezeu.

 

 

Bunicul meu este omul puţinelor cuvinte; este cugetătorul din brazdă, ce sprijinit pe unealta sa de lucru scrutează zarea de parcă acolo unde se uneşte pământul cu cerul, se găsesc toate răspunsurile.

El cunoaşte „vremile” după mersul norilor, după zborul păsărilor. Are el semnele lui…

Îl întreb uneori: „bunicule, cum de eşti tu aşa înţelept?” Mă priveşte lung şi rosteşte cuvintele cu greutate, de parcă se prăvălesc din istorie:

„Eu sunt om, taică, dar Dumnezeu, Prea Bunul, le ştie pe toate. Şi El le spune copiilor Săi ce are să facă. Şi noi suntem ai Lui, auzi, ai Lui. Să nu uiţi!”

Şi tace… O linişte plină de pace se lasă peste noi, atât de linişte că poţi auzi oftatul pământului; sau era oftatul bunicului?

Când eram copil îmi imaginam că Dumnezeu trebuie să arate ca el. Cu părul nins, cu palmele mari şi primitoare, cu o grijă neobosită ca toate lucrurile să fie în rânduială. Când m-am făcut măricel, mă punea să iau din odaia lui cartea cea mare şi neagră, şi să-i citesc. Şi pe măsură ce-i citeam, mă gândeam: „aha, de aici ştie bunicul toate poveştile acelea minunate despre Dumnezeu.”

Îi sunt recunoscător că de mic m-a făcut părtaş la bucuria descoperirii Cuvântului Său.

Acum bunicul nu mai este, dar în inima mea a rămas înţelepciunea ce o citeam pe chipul lui, şi mai gândesc uneori:

„ aşa trebuie să fie chipul lui Dumnezeu”.

 

 

În familie

 

  • Uite cât m-am făcut! Spuse ea uitându-se în oglindă.
  • E chiar bine aşa să nu te dorească altul. Şi apoi dragostei prea mari pentru mine îi trebuia un volum mai mare. Ce să mai zic de chelia mea? Nu mai am decât ici şi colo ceva floră spontană.
  • Da, dar arăţi ca un preşedinte de stat. Şi pentru că o ai eşti ceva mai ascultător de nevastă. De douăzeci de ani îţi spun să îţi iei fes pe cap şi acum am reuşit să te conving. Deh! Ce unghii frumoase aveam odată! Acum parcă sunt nişte coji de cartofi.
  • De-ar spune unghiile astea ce mâncăruri mi-ai pregătit atâţia ani, ar găsi repede şi alţi clienţi. Sunt mai frumoase ca înainte, dar nu ai tu ochii mei să-i vezi. Ştii ce? Să iei oglinda aia din hol. Când trec pe lângă ea mereu îmi văd cocoaşa.
  • Şti de ce? Pentru că te-ai aplecat prea des să-mi asculţi inima şi să-i împlineşti dorinţele. Bărbate, ne cam ducem la vale, dar ne ducem frumos. După alţi treizeci de ani, când vom fi în baston, dacă uit să-mi aduci aminte să-ţi spun că tot frumos ai rămas!
  • Eu, pentru că atunci am să uit, îţi spun de pe-acum: eşti cea mai frumoasă privelişte pentru mine!
  • Să nu uiţi ce-ai spus! Râse ea.
  • Să nu uiţi să-mi aduci aminte ce-am spus! Zâmbi el.

Şi un înger, care s-a nimerit să fie pe aproape, i-a şi fotografiat pentru articolul de fond din ceruri, intitulat: „ frumuseţea care contează”.

 

Cei doi văzuseră sclipiri de frumuseţe coborâte de pe chipul lui Dumnezeu.

 

 

Temă:

 

„Tată, unde pleacă norii? Şi de ce răsare soarele? Tată unde se ascund greierii şi cum ştiu păsările călătoare drumul înapoi?”

Prin ochii unui copil, lumea pare mai frumoasă, mai puţin complicată, mai primitoare. Ceea ce pentru noi este banal, pentru ei este dificil, ceea ce pentru noi este nesemnificativ, pentru ei este important. Şi pentru toate misterele, copilul găseşte o cale de răspuns, şi anume – întrebarea.

Câţi dintre dumneavoastră îşi mai amintesc de perioada lui „de ce”? nu ştiţi cine e?

„De ce” este streaşina picurătoare ce apare o dată cu primele cuvinte ale copilului de lângă dumneavoastră; vă urmăreşte pas cu pas, reţine fiecare gest şi pentru fiecare afirmaţie a dvs. are pregătită o duzină de întrebări „de ce”.

Apare în momentele cele mai inoportune, când mâncarea este gata să dea pe aragaz, când încercaţi cu sârg şi aparent fără sorţi de izbândă, să schimbaţi robinetul defect de la baie.

V-aţi întrebat vreodată de ce copiii pun atâtea întrebări? Sigur, veţi spune atâtea cărţi citite despre educaţia copilului, atâtea seminarii despre psihologia infantilă, cum să nu ştim?

Copilul pune întrebări ca să descopere. Când se nasc pornesc într-o aventură, ei trebuie să exploreze lumea aceasta mare şi necunoscută, în care tu i-ai adus, şi pentru asta te folosesc pe tine ca ghid. Eşti singura lor sursă de încredere, pentru ei tu ca părinte eşti singurul care are toate răspunsurile, şi eşti singura persoană a cărei părere contează cu adevărat.

Şi atunci dă-mi voie să te întreb: dacă şti toate aceste lucruri, de ce te enervezi şi-i retezi prea ades vorba copilului tău cu fraze de genul: „tu nu mai încetezi niciodată?”, sau „lasă-mă, te rog, sunt prea stresat”?

Copilul pune întrebări pentru a-ţi aminti ţie părintele cu prea multe probleme de rezolvat, că bucuria vine în momentele în care te opreşti din goana ta şi observi că lângă tine aşteaptă un copil cu un trenuleţ electric pentru a-l repare, sau păpuşa nealintată de atâta timp. Copilul te întreabă: „Tati, toţi părinţii sunt la fel de importanţi ca tine?” şi până să apuci să răspunzi la această provocare flatantă, gândeşte-te că întrebarea reală poate fi : „Tată, eu a câta problemă de rezolvat sunt pe lista ta? Mie când îmi vine rândul?”

Nu uitaţi, copiii pun întrebări pentru a ne atrage atenţia asupra lor, şi uneori o prostioară vrea să ne spună: „îmi placi mai mult când te văd rostogolindu-te pe covorul din sufragerie, decât atunci când stai ore în şir la calculator”.

Veţi spune poate că sunt o mulţime de motive pentru care copiii pun întrebări: întreabă un lucru pentru a ascunde un altul, verifică prin întrebări cât de iubiţi mai sunt, şi uneori pun întrebări pentru a te responsabiliza pe tine. Ţi se pare ciudat?

Mamă, tată în ochii copilului tu eşti Dumnezeu! Ţi până să vă aventuraţi într-un discurs în care să demonstraţi argumentele pro şi contra acestei afirmaţii, gândiţi-vă aşa: sunteţi oglinda care trebuie să redea cât mai fidel chipul lui Dumnezeu.

Din grija ta pot învăţa purtarea de grijă a lui Dumnezeu. Din îngăduinţa ta atunci când greşesc învaţă că Dumnezeu te primeşte la El oricât de păcătos ai fi. Din dragostea şi atenţia pe care le-o acorzi ei pot învăţa că sunt necurmat în centrul atenţiei lui Dumnezeu.

Aşa că nu mai amâna, şterge repede urmele murdare de pe oglinda caracterului tău, asta până când nu e prea târziu şi până când copilul nu va rămâne dezamăgit de felul în care arată Dumnezeu.

Şi să nu te miri dacă într-o zi copilul va întreba: „Mamă, Dumnezeu e la fel de grijuliu ca tine? Tată, Dumnezeu e la fel de înţelept şi puternic ca tine?”

 

Ştiaţi că…

  • în decursul unui an, pleoapele unui om se deschid şi se închid de circa 7 milioane de ori?
  • Culoarea ochilor se datorează unui pigment aflat în iris? Cu cât irisul este mai bogat în acest pigment, cu atât culoarea lui este mai întunecată.
  • Daltonismul, adică incapacitatea de a distinge culoarea roşie a fost descoperit întâmplător? Într-o zi savantul englez Dalton culegea împreună cu elevii săi, nişte fructe mici şi roşii, necesare unor experimente. La elevii săi treaba mergea rapid, dar Dalton nu culesese aproape nimic.
  • Ochiul este cel mai de preţ organ al corpului, de aceea, se spune că ţii la ceva anume „ca la ochii din cap”. Nu ştiu o altă expresie care să facă aluzie la o altă parte a corpului. De fiecare dată când clipeşti, aminteşte-ţi cât de mult te iubeşte Dumnezeu. Dacă nu observi dragostea Lui aşezată pe chipul celor de lângă tine, s-ar putea să suferi de… daltonism.

 

 

Comoară fără preţ

 

Am intrat o dată într-un anticariat. Dă bine în societatea noastră plină de superficial să achiziţionezi lucruri vechi, scumpe; se potriveşte stilului actual o tentă de „antique”. Aşa că iată-mă pe mine, aliniindu-mă tendinţelor în vigoare, scotocind prin ungherele micului magazin.

Vânzătorul amabil şi dornic să-şi vândă marfa, mă tot iscodea ca să-mi afle preferinţele şi dimensiunile portofelului. Îmi prezenta tot felul de lucruri stridente, kitschuri care atrag privirile oricui, mari nimicuri care umplu cu bani buzunarele micilor comercianţi. Văzând că sunt cam îndărătnică la toate indicaţiile sale de expert, mă lăsă în pace, să explorez de una singură împrejurimile.

De-aţi şti ce poţi găsi într-un anticariat; o mulţime de obiecte ponosite şi prăfuite pe care unii le părăsesc ca fiind nefolositoare, iar alţii le găsesc ca fiind de valoare. Găsisem o statuetă interesantă; s-ar fi potrivit cu decorul salonului meu, dar era prea grea la „preţ”, şi-am renunţat.

Zăbovisem deja acolo de vreo jumătate de ceas şi nu găsisem nimic să-mi convină. Era cât pe ce să ies şi să plec, însă am zărit în treacăt, sub un vraf de almanahuri vechi – o carte. Era legată în piele neagră, patinată ce-i drept de atâţia ani. Într-un colţ cineva se jucase pe semne cu vârful unui cui şi scrijelise trei cuvinte abia inteligibile: „comoară fără preţ”.

Am măsurat-o din priviri; era suficient de groasă cât să-ţi inspire că cel ce o posedă este un om citit. Credeam că-i va sta bine în bibliotecă lângă colecţia mea de scrieri celebre. Am luat-o şi m-am îndreptat cu ea către anticarul ce-şi găsise ca ocupaţie consultarea unor registre vechi. M-a privit rapid şi tăios peste ochelarii de-o vârstă cu el, privi cartea, şi începu să bombăne ca pentru sine. După gesturi şi atitudine am priceput că nu eram pe gustul dumnealui, şi am înţeles ceva despre „muşterii din cauza cărora îţi cerşeşti pâinea”.

  • O, m-aţi înţeles greşit, i-am spus. Vreau să plătesc! Îmi dau seama că este un lucru fără preţ, nu vreau să-l iau degeaba. Faceţi-mi un cost pentru cartea aceasta, vă rog!
  • Păi tocmai asta este problema, nu are preţ. Acum cinci ani când am preluat eu gestiunea prăvăliei, cartea aceasta nu a fost trecută în inventar. Aşa că nu ştiu ce valoare are, ridică din umeri iritat negustorul mic de statură.
  • Nu sunt eu prea bun cunoscător al lucrurilor vechi, dar sunt dispusă să plătesc mai mult decât ultima ofertă care vi s-a făcut pentru ea.
  • Ce ofertă, doamnă? Nimeni nu o vrea! Luaţi-o, e gratis, aşa poate o să-mi faceţi o reclamă bună. Luaţi-o, luaţi-o!… şi-am plecat.

Şi cum cartea de dar nu o judeci decât după coperte, am luat-o acasă şi am aşezat-o cu grijă într-un colţ, loc unde eram sigură că toţi ce-i care îmi vor călca pragul casei o vor vedea.

Dar era ciudat, oricând treceam prin zona aceea ceva mă făcea să o iau în mână şi să vreau să mă aşez să o răsfoiesc. Dar aveam alte treburi; azi lumea se mişcă îngrozitor de repede, timpul pentru lectură a devenit un lux, şi eu omul aliniat la standardele moderne aveam aceeaşi suferinţă – lipsa de timp. Până într-o zi când aceeaşi grabă m-a făcut să nu observ ultima treaptă şi să-mi luxez glezna, iar doctorul a fost categoric: repaus total.

Atunci s-a ivit ocazia de aur. M-am aşezat comod în fotoliu, am luat cartea şi am început să citesc. Ştiţi ce am găsit acolo: l-am găsit pe Dumnezeu. L-am văzut bucurându-se cum la început toate erau foarte bune, pacea şi armonia locuiau împreună, căci omul şi Dumnezeul său se întâlneau şi stăteau de vorbă.

L-am văzut mai apoi cum întristat îşi privea copiii suportând consecinţele alegerii lor greşite; generaţii la rând urcând şi coborând scara istoriei planetei pământ, devenind mai răi, mai nemiloşi, mai cruzi.

Am citit mai apoi cum Cuvântul s-a făcut trup şi a locuit printre noi plin de har şi de adevăr, luminându-i pe orbi, slobozindu-i pe robi, atingând pe leproşi, smerind pe lăudăroşi, înălţând pe cei umili. Am văzut cum iubirea a fost răstignită, paharul durerii a fost băut până la ultima picătură şi chinul păcatului săvârşit de om, a fost îndurat până la ultimul strigăt: „S-a sfârşit!”

Stau şi acum uimită în faţa dovezii de iubire a divinităţii. Şi mă bucur că în acea zi am luat acasă cartea fără preţ. Ştiu acum că ea a schimbat multe vieţi, şi pe a mea. Transformarea nu vine întotdeauna peste noapte, dar citind mereu se naşte în tine dorinţa de a nu mai fi acelaşi, de a nu mai ceda aceloraşi ispite.

Acum am cutia mea cu comori şi scot din ea câte una pentru fiecare ocazie: o profeţie, o parabolă, o mustrare, o făgăduinţă. Toate mi le-a trimis în dar Dumnezeu.

Mai am doar o rugăciune să rostesc şi voi pleca:

„Îţi mulţumesc Doamne pentru această comoară fără preţ. Te rog azi, fă-mă mai bun; nu mai bun decât vecinul sau fratele meu, ci mai bun decât mine, decât creştinul care am fost ieri. Şi ajută-mă ca şi eu să port chipul Tău!”

 

AMIN!

 

Ei, sămânţa iubirii

 

Ei sunt sămânţa iubirii

Născută din lacrima timpului,

Sunt talanţii pe care i-am primit

În al iubirii ogor

Şi pe care astăzi – iată –

Îi dăm Domnului la schimbător.

Ştim că înapoi îi vom primi

Din ce în ce mai curaţi în fiecare zi

Şi până ce Domnul va veni

Să ne ia cu Sine în slavă,

Pe chipul lor iubirea

Lumea întreagă va putea să o vadă.

 

Ei sunt clipa de veşnicie

Întrupată pentru a aduce bucurie

Şi chiar dacă acum suntem trecători

Ca fiecare dintre noi,

Zâmbetele lor vor rămâne neşterse

Prin vânturi şi ploi

Pentru că inimile lor

Din apa vie a cerului

A răsărit spre fiecare dintre noi un izvor.

 

Ei sunt clinchetul clopoţelului argintiu,

Sunt glas emotiv şi zglobiu

Care ne vorbeşte despre iesle şi cruce

Despre Cel care povara

Fiecăruia dintre noi astăzi ne-o duce.

Cântarea, poezie cu glas tremurat,

Sunt jertfele iubirii

Sunt dorul neîncetat

De-a fi asemeni Celui

Ce viaţa-n dar ne-a dat.

 

Ei sunt ai lui Isus

Şi patria lor este ţara de sus;

De aceea în ochii lor zăresc

Hotarele unui cămin ceresc,

De aceea de pe buzele lor

Se revarsă spre cer

Prinosul bucuriei de a fi răscumpăraţi.

Îi auziţi cum cântă? Ascultaţi…

 

Mâinile mamei

 

Când eram copil, mama

Te ruga în fiecare seară

Să-mi trimiţi un înger care să-mi spună

– la puţin timp după ce rosteam rugăciunea

Şi ne şopteam „ noapte bună!” –

Să cresc băiat cuminte,

Pentru că a citit ea în Scripturi

Că în curând Tu vei reveni.

Părul ei încărunţit acum,

Parcă întreabă: – „ a citit ea greşit?”

Sau poate orologiul vremii s-a stricat

De prea mult cât a bătut

Măsurând doar păcat?

Sau poate vina e la noi

Pentru că am uitat să mai privim

Cu dor spre cer

Şi de aceea semnele revenirii Tale

Nu le mai vedem?

Spune-ne, Doamne, acum când din nou

Ne plecăm pe genunchi împreună

Mai e mult până vom auzi

Trâmbiţa cerească cum sună?

Mai este mult de aşteptat

Până vom scăpa de păcat?

 

Spune-ne, Doamne, când vei veni

Pentru a ne lua cu Tine acasă, în ceruri

Unde ne vom putea uni cu cereştile coruri

Ce-ţi cântă mărire şi-n veci osanale?

Spune-ne, Doamne,

Oare chiar va veni această zi mare?

 

Mâinile mamei,

Unite în rugă în fiecare zi

Sunt mărturia cea mai sigură

Că Tu curând vei veni.

 

 

Dialog cu Isus

 

Cine eşti Tu?

Semeni cu o adiere de primăvară

Venită să topească inima mea îngheţată

De viscolul singurătăţii.

Nu eu Te-am chemat;

Nici nu ştiam că exişti.

Te-am aflat abia atunci când ai coborât

Să alungi durerea din ochii mei trişti.

mi-ai spus atunci

că zăreşti în ei chipul Tău.

Şi eu care credeam că în ei

E doar întuneric şi hău!

 

De unde vii?

Am întrebat de Tine vântul şi iarba,

Seninul şi norii.

Am stat de vorbă cu negurile şi cu zorii.

Ştiau de Tine, spune-au că Te-au întâlnit.

Dar nu ştiau nici spre unde-ai plecat

Nici de unde-ai venit…

Nu-i aşa că nu o să mai pleci,

Acum dacă tot ne-am întâlnit?

Spui că tu mă cauţi de mult

Că ai plătit un preţ pentru mine?

Dar eu nu valorez nici măcar

Cât praful aşezat peste ruine.

Nu am nimic pentru care Tu să mă preţuieşti.

Mai bine să taci!

O să plâng dacă îmi spui că mă iubeşti!

Şi apoi n-aş putea înţelege cum Tu

Poţi să iubeşti un pumn de ţărână.

 

Mai bine hai, ia-mă de mână

Şi ţine-mă strâns, să stau lângă Tine mereu.

Ştii, am început să Te iubesc şi eu

Şi-n suflet Te-am botezat cu un nume

Ce parcă e coborât din ceruri, de sus.

Te voi numi, de-acum, căci Te cunosc: Isus!