Arhivă etichetă Incredere

deAndrei Spiridon

ÎN MÂINILE TALE

In Mainile Tale .doc
In Mainile Tale .doc
In Mainile Tale .doc
89.5 KiB
88 Downloads
Details

Program muzical

ÎN MÂINILE TALE

1. Cântare deschidere
2. Introducere – Staţi o clipă
3. Cântare
4. Poezie – În unele dimineţi
5. Cântare
6. Experienţă – În mâinile Tale
7. Cântare
8. Aplicaţie : Să-l îngropăm pe “NU POT”
9. Poezie – mulţumesc…
10. Cântare
11. Citat – Ai devenit
12. Poezie – Şi totuşi
13. Cântare
14. Citat
15. Cântare închidere

…… STAŢI O CLIPĂ…….

Săptămâna trecută mă aflam într-o tabără cu program foarte încărcat. După prânz mai rămânea însă ceva timp în care ne-am putut bucura de soare, şi de frumoasa privelişte de toamnă. Drumurile erau acoperite de noroi. Încălţările mele erau frumoase. Însă după numai câţiva paşi am alunecat pentru prima oară. Nici o şansă. Mă mişcam cu mare dificultate, nu putea fi vorba în nici un caz de o plimbare în ritm vioi. Am încercat pudent să aflu cum să fac paşii cei mai siguri. Numai că nu a ajutat la nimic, mereu alunecam. Încălţămintele mele nu aveau profil antiderapant.

Ai profil ? Dar nu numai la cizme ! Astăzi sunt căutate personalităţile puternice. Însă cum se poate dobândi aşa ceva ?
Cel mai mult mi-aş dori să fac câteva crestături cu un cuţit în talpa de cauciuc a cizmelor mele. În felul acesta cu siguranţă aş fi avut mai multă stabilitate. Pentru ca în natura persoanei noastre să existe nişte trăsături de carcter evidente, trebuie să lăsăm pe cineva să ne modeleze. Este neaparat necesară imprimarea aceasta, fiindcă altfel nu poţi face paşi siguri în viaţă şi… alunecările devin inevitabile.
Cine îşi lasă amprentele asupra ta ? Prietenul cel mai bun ? Profesorul preferat ? Părinţii ? Moda şi reclamele ? Toate acestea au efect asupra noastră, nu încape îndoială
Când mama îşi învaţă copilul că se spune “mulţumesc” când primeşte ceva, acest lucru îl face din dragoste, spre binele copilului. Profesorul în schimb are însărcinarea să înbogăţească nivelul de cunoaştere al elevilor săi. El nu acţionează neaparat din dragoste, ci fiindcă aceasta este sarcina lui. Specialistul în reclame, la rândul lui, are scop publicitar. Mă împinge să poftesc neaparat o anumită îngheţată, şi aceasta din motive pur financiare. Pe el nu-l interesează ca mie să-mi meargă bine, ci doar ca eu să cumpăr cât mai multe produse cu putinţă, astfel ca firma lui să câştige mulţi bani pe seama mea.
Te-ai întrebat vreodată cine vrei să-ţi imprime desenul profilului tău? Eu m-am întrebat. Şi anume, vreau să mă ţin de aceia care au gânduri bune cu mine, care mă iubesc. Desigur, la început mă doare când sunt atenţionat de un prieten cu privire la o anumită slăbiciune, însă el îmi vrea binele. Dacă însă voi lua seama la sfatul lui, în viitor nu voi mai face acelaşi pas greşit.
Dumnezeu mă iubeşte cel mai mult. M-a iubit încă de când nu voiam să ştiu nimic despre El. Îmi doreşte numai binele. Nu, El niciodată nu ia ceva, El numai dăruieşte! El a dat totul, chiar propria viaţă.
De aceea m-am decis ca El să-mi formeze profilul.. De El vreau să mă las modelat.
ASTĂZI SE CERE O PERSONALITATE PUTERNICĂ ! DAR CUM O CĂPĂTĂM ? Dacă-L las să mă modeleze, voi căpăta un profil, paşii mei în viaţă vor fi siguri şi făcuţi cu bucurie.
În orice caz în acea tabără un prieten s-a îndurat de mine şi mi-a împrumutat o pereche de încălţări – cu talpa bună. Următoarea plimbare pe care am făcut-o a fost un vis !
Să revenim însă la întrebare, ai tu profil ? Cismele cu talpa proastă pot fi schimbate. Personalitatea însă Nu ! Ea trebuie să fie modelată. De către cine ?

“SĂ NU TE PĂRĂSEASCĂ BUNĂTATEA ŞI CREDINCIOŞIA. LEAGĂ-ŢI-LE LA GÂT, SCRIE-LE PE TĂBLIŢA INIMII TALE! ASTFEL VEI CĂPĂTA TRECERE ŞI MINTE SĂNĂTOASĂ, ÎNAINTEA LUI DUMNAZEU ŞI ÎNAINTEA OAMENILOR” Prov.3,3

ÎN UNELE DIMINEŢI…

ÎN UNELE DIMINEŢI DOAMNE,
Mă scol descurajat, disperat, resemnat. Vreau să mă culc precum Ilie sub un tufiş şi Să-ţi spun “Doamne destul”. Însă foarte curând Tu trimiţi un înger cu pâine şi apă.

ÎN UNELE DIMINEŢI, DOAMNE,
Mă simt puternic precum Petru, sunt gata să lupt pentru Tine şi să te mărturisesc înaintea tuturor, însă seara aud întrebarea ta blândă “mă iubeşti tu pe Mine ?”

ÎN UNELE DIMINEŢI, DOAMNE,
Mă las inspirat de Lidia, care ospitalieră şi-a deschis casa fraţilor şi surorilor în credinţă. Numai că seara trebuie să admit că, de fapt am fost ospitalieră dar … murmurând.

ÎN UNELE DIMINEŢI , DOAMNE
Mă simt precum Agar în pustie. Mi se pare că sunt respinsă , marginalizată, alungată chiar. Însă Tu mă găseşti şi mă conduci la o fântână cu apă proaspătă.

ÎN UNELE DIMINEŢI, DOAMNE
Mă copleşeşte harul tău, fiindcă mă ştiu salvat în mod nemeritat şi fără nici o plată. În timpul zilei însă mă port ca şi cum cu ceea ce fac aş mai putea adăuga ceva la tot ce Tu ai făcut deja.

ÎN UNELE DIMINEŢI, DOAMNE
Pun la inimă îndemnul pe care-l face Pavel celor din Filipi. Vreau ca în legăturile cu cei din jur să mă las călăuzit de toate lucrurile adevărate şi drepte , bune, curate şi plăcute. Iar dacă există vreun motiv de laudă, vreau să mă gândesc la El şi să-L laud…

Doamne, îţi mulţumesc pentru dragostea şi răbdarea ta fără margini
Domnul este îndelung răbdător şi milostiv, îndelung răbdător şi bogat în bunătate…
El nu face după păcatele noastre, nu ne pedepseşte după fărădelegile noastre.
Cât de sus sunt cerurile faţă de pământ, atâta este de mare bunătatea Lui pentru cei care se tem de El..
Cum se îndură un tată de copii Lui, aşa se îndură Domnul de cei ce se tem de El. Psalmul 103, 8, 10-13

ÎN MÂINILE TALE ÎMI ÎNCREDINŢEZ CLIPELE VIEŢII MELE

În sfârşit ! S-a terminat cu stresul, cu agitaţia, cu oboseala. Abia acum începe viaţa, jubila Mihai, fluturându-şi încântat diploma de absolvire. Prin viaţă înţelegea de fapt să plece în vacanţă, undeva la munte, să colinde două săptămâni, să se caţere, să respire libertate. De la mama a cerut un mic sprijin financiar. Mama a zâmbit şi a adăugat puţin serios: “mi-aş fi dorit ca tatăl tău să mai apuce această zi. Cât de mândru ar fi fost de tine !”
Mihai a încuvinţat :”Stiu dar mai există cineva care o să fie mândru – bunicul. M-am hotărât să-l vizitez la plecarea în vacanţă. E un ocol, însă ştiu că o să se bucure !”
Echipat cu o mulţime de sandwich-uri şi bombardat cu sfaturile bune ale mamei, Mihai a încălecat pe vechea lui motocicletă, salutând plin de bucurie.
Vizita făcută bunicului a fost un succes deplin. Bătrânul s-a bucurat grozav. ”Vreau să-ţi dăruiesc ceva cu totul deosebit”, a început el prevăzător, şi a apucat cu degetele tremurânde ceasul său de aur din buzunarul de la vestă. Aproape cu gingăşie a pus apoi ceasul în mâna mare a băiatului, spunând :”Păstrează-l la loc de cinste, acest ceas a aparţinut şi tatălui meu, în urma mea trebuia să-l primească tatăl tău… sigur că s-ar fi bucurat.”
Mihai şi-a îmbrăţişat bunicul
– “Nu mi-ai fi putut face un cadou mai frumos, îl voi păstra cu cinste şi voi avea mare grijă de el, îţi promit bunicule !”
– “Mai vreau să-ţi dau ceva pentru drum” a adăugat bunicul “este un îndemn care m-a ajutat de foarte multe ori în viaţă: Cine judecă pe un om se poate înşela, cine-l iartă, nu se înşală.” Mihai i-a stâns mâna bunicului : “ Îmi voi aminti mereu de asta, îţi mulţumesc pentru tot. “
Plin de entuziasm Mihai a pornit în ziua următoare la drum, fără să bănuiască ce aventură îl aşteaptă. Ţinta călătoriei era o micuţă cabană într-o localitate de munte. În fiecare dimineaţă când soarele îşi trimitea razele pe pereţii întunecaţi ai stâncilor şi în văile adânci, Mihai părăsea cabana echipat cu ghetele şi rucsacul în spinare. Uneori îşi mai amintea de ceasul bunicului, însă n-a vorbit cu nimrni drspre el. Abia în ultima seară i-a povestit ceva cabanierului. Mai târziu Mihai n-a mai putut spune dacă cineva de la o masă alăturată trăsese cumva cu urechea.
După micul dejun şi-a strâns puţinul bagaj în rucsac, şi l-a pus lejer în spinare îndreptându-se spre motocicletă. În clipa aceea s-a apropiat de el o maşină roşie sport şi o mână ageră a apucat rucsacul şi l-a tras fulgerător. Mihai a căzut. Năucit şi furios s-a ridicat de jos, cum a putut fi atât de neglijent. Şi-a amintit că actele le avea în haina de pe el. Dar banii şi mai ales… inima lui Mihai a început să bată năvalnic. Ceasul bunicului se afla în rucsac. Trebuia să plece cât mai repede în urmărire. Uşor de spus dar greu de făcut, cum putea ajunge o maşină sport ? Conducea cât putea de repede, implorând cerul : “Doamne ajută-mă! Bunicul n-o să mi-o ierte niciodată !” Mihai nu mai ţinea cont nici de viteză, nici de ceea ce se petrecea în jur. Dintr-o dată într-o curbă a văzut maşina poliţiei, pe marginea şoselei un poliţist îi făcea semne energice să oprească , viteza lui era prea mare. Când a oprit nu -i venea să-şi creadă ochilor, lângă maşina poliţiei se afla maşina sport cu tot cu şofer.
Mihai s-a năpustit asupra lui trăgând de jacheta de piele a acestuia şi urlând.: ”Mi-ai furat ceasul, dă-mi-l înapoi !” S-a născut un schimb aprins de cuvinte şi poliţistului i-a fost greu să-i despartă pe ceio doi cocoşi. “Deci pe rând!” le-a strigat păzitorul legii. ”Amândoi aţi depăşit viteza legală, de aceea trebuie să vă.”…., n-a mai putut să continue pentru că Mihai a strigat: ”Trebuie să-l arestaţi pentru că mi-a furat ceasul !”
Celălalt a zâmbit obraznic, a scos ceasul de aur şi a spus: ”Greşeşti, ceasul îmi aparţine!”
Enervat poliţistul a luat corpul delict în mână uitându-se când la unul când la celălalt. Tânărul cu jacheta de piele se sprijinea lejer de maşina lui roşie. Dimpotrivă Mihai era plin de praf în urma căzăturii şi avea o ruptură lungă pe blugii săi spălăciţi. Cine l-ar fi crezut că era proprietarul unui ceas scump de aur?
“Dacă spui că-ţi aparţine trebuie s-o dovedeşti, “spuse zâmbind poliţistul, Mihai a început să transpire “cântă o melodie” a murmurat el , “asta a ghicit!”, a strigat cel din faţa lui, “majoritatea ceasurilor de felul acesta au şi o melodie.” Poliţistul a încruntat fruntea, adăugând :” are dreptate, dacă nu-ţi vine o idee mai bună nu-i pot lua ceasul !” “Stai, strigă Mihai, pot să dovedesc, deschide-ţi capacul ceasului acolo bunica mea a gravat ceva în interior, întrebaţi-l mai întâi pe el ce anume e scris acolo?. Dacă ştie, să păstreze ceasul, dacă ştiu eu aveţi dovada că îmi aparţine!” Poliţistul a întrebat: ”Ce stă scris acolo?” şoferul a ridicat din umeri: “am uitat”, apoi poliţistul a îndreptat privirile spre Mihai, acesta zâmbind a explicat: ”E trecut versetul preferat din Biblie al bunicului meu: “Doamne timpul meu e în mâna Ta.“ Ps. 31,15 poliţistul a deschis capacul ceasului: “e adevărat“, a confirmat el, şi dintr-o dată un zâmbet i-a luminat faţa, iar Mihai şi-a primit ceasul înapoi. În clipa aceea s-a auzit zgomotul unui motor şi tânărul şofer a pornit în mare viteză cu maşina lui sport.
“Nu v-a ajunge departe “, a remarcat omul legii, punând mâna pe telefon “vrei să fac reclamaţie împotriva lui?“ Nu, sunt foarte bucuros că mi-am recăpătat ceasul, de-acum voi avea mai multă grijă de el, în plus bunicul meu are o vorbă “cine judecă pe un om se poate înşela, cine-l iartă nu se înşală niciodată”.
Doamne în Tine mă încred să nu fiu dat de ruşine niciodată. Izbăveşte-mă în dreptatea Ta , pleacă-Ţi urechea spre mine, grăbeşte de-mi ajută. Fii pentru mine o stâncă ocrotitoare…..( fragmente din Psalmul 31)

APLICAŢIE: SĂ-L ÎNGROPĂM PE “NU POT“

Materiale: o foaie de hârtie pentru fiecare participant, un sicriu mic din carton pentru a aduna bileţelele.
Discuţie liberă cu sala: după ce se împart foile fiecare v-a fi îndemnat să scrie lucrurile la care nu poate renunţa, defecte de carcter pe care încă nu le-a biruit şi pe….NU POT
Câteva exemple : – nu pot să fiu punctual la biserică (există întârziaţi desigur)
– nu pot să-l uit pe vecinul care mi-a vorbit urât.
– nu pot să respect reforma sanitară.
– nu pot să vorbesc despre Isus când sunt mulţi oameni în jurul meu.
Cine ar mai dori să dea un exemplu? Adunăm bileţelele în sicriu…. şi acum să discutăm pe marginea subiectului: Ce ne împiedică să ne debarasăm de “NU POT” ?
– lipsa studiului?, lipsa consacrării, lipsa rugăciunii, grijile zilnice ?
Concluzie: Filipeni 4,13 “Pot totul în Hristos care mă întăreşte !”

“ Doamne, fă-mă un canal al păcii Tale
Ca acolo unde este ură să aduc iubire
Unde este îndoială să aduc încredere
Unde este deznădejde să aduc speranţa
Unde este tristeţe să aduc bucuria .”

(Maica Tereza de Calcuta )

…..MULŢUMESC…….

Mulţumesc iubitul meu Isus că mi-ai dăruit
dragostea Ta. O dragoste mai profundă decât cea
cu care m-ar putea iubi un om.

Mulţumesc că dragostea Ta nu încetează
Nicicând. Tu mă iubeşti cu o iubire veşnică.

Mulţumesc că dragostea ta este mai preţioasă,
mai nobilă şi mai importantă decât tot ce pot
avea pe-acest pământ.

Mulţumesc că m-ai salvat şi mi-ai iertat toate păcatele.

Multumesc ca le-ai purtat la cruce
Şi ai platit pentru fiecare în parte.

Multumesc ca Tu vei fi mereu cu mine,
Dupa cum spune Cuvantul Tau.

Multumesc scumpul meu Tata,
Multumesc Doamne Isuse.
Amin!

Ai devenit…

Orice copil sau om matur care Îl iubeste pe Dumnezeu şi pe Fiul Sau, Isus Hristos, ca pe Salvatorul şi Stăpânul suprem al vieţii sale, împlinind voia Sa, are o inima nouă şi o calitate nouă: este lumina lumii. Dumnezeu îl face să fie aşa. El nu mai trăieşte din seminţele moştenite de la Adam (adică sub impulsurile firii sale vechi, păcătoase) ci sub călăuzirea şi puterea de viaţă pe care i-o dă Domnul Hristos. Asta îl face întotdeauna fericit, chiar dacă trece prin necazuri. În jurul sau el răspândeşte lumina: adica e blând, generos, modest, împăciuitor, calm, răbdător, înţelept, voios. Şi ca o încununare el primeşte de la Isus o calitate rară şi valoroasă: statornicia. E statornic în dragostea faţă de Dumnezeu şi faţă de oameni.
Un soţ rău îşi prigonea soţia credincioasă şi la un moment dat a ameninţat-o ca va pleca de acasă, că nu mai suporta să stea în aşa casă. Soţia i-a raspuns cu blandeţe: “ Şi eu sunt de aceeaşi părere, vin cu tine!” Blândeţea şi ataşamentul ei statornic l-a cucerit şi el a înteles ca nu o poate părăsi şi nici nu o mai poate prigoni.

“Pot totul în Hristos care mă întăreşte!” (Filipeni 4,13)
“Nu mai trăiesc eu ci Hristos trăieşte în mine.” (Galateni 2, 20)
“Hristos în voi nădejdea slavei.” (Coloseni 1, 27)

…..si totusi……..!

Tu ai murit pe cruce pentru pacatul meu.
Nu stiai ca eu o sa pacatuiesc din nou?
Ai stiut si totusi ai facut-o!

Tu ma iubesti asa cum sunt.
Nu stiai ca eu te voi dezamagi din nou?
Ai stiut, si totusi m-ai iubit!

Tu ai fost singurul care mi-ai ramas credincios.
Nu stiai ca eu te voi trada?
Ai stiut, si totusi ai fost de partea mea!

Tu ai dat totul pentru mine, pana si viata Ta.
Nu stiai ca eu nu voi putea plati nimic in schimb?
Ai stiut, si totusi ai dat totul!

E ca picatura de roua pe o floare,
Ca zapada pe brazi,
Ca splendoarea campului inverzit.
Este ca raza de soare care rade din cer,
Ca un fluture in zbor, ca o frunza in toamna.
E frumos, e minunat sa fii atat de aproape de slava Ta.

Tu stiai ca nu meritam nici macar
Sa rostim numele Tau,
Si totusi ni-ai facut copii ai Tai!

Citate

“Masura Duhului Sfant pe care o vom primi va fi proportionala cu masura dorintei si credintei pe care o exercitam pentru a o dobandi si cu modul in care folosim lumina si cunostinta ce ne va fi data. Duhul Sfant ne va fi dat potrivit cu puterea noastra de a-L primi si cu capacitatea de a-L impartasi altora.”
HLL, pag. 305-306

“ Nu va rugati pentru o viata fara griji! Rugati-va sa fiti oameni mai puternici. Nu va rugati pentru sarcini egale cu puterile voastre. Rugati-va pentru puteri egale cu sarcinile voastre. Atunci lucrarea voastra nu va fii un miracol, ci voi veti fii un miracol.”
Phillips Broocs

deAndrei Spiridon

ÎN CĂUTAREA UNUI RĂSPUNS

In cautarea unui raspuns.doc
In cautarea unui raspuns.doc
In cautarea unui raspuns.doc
117.0 KiB
88 Downloads
Details

ÎN CĂUTAREA UNUI RĂSPUNS
Coconcea T. Octavian

CUPRINS:

1. Cântare deschidere nr.
2. Rugăciune
3. COR
4. Introducere:
5. Preludiu: Omule, ştii tu?…
6. PUNCT INSTRUMENTAL
7. Tema I: Universul
8. COR
9. Psalm: Unde erai tu?
10. Tema II: Pământul
11. Versuri: Lăudaţi pe Domnul
12. Tema III: Păsările
13. Tema IV: Florile
14. Psalm: Ce este omul?
15. Tema V: Omul
16. Versuri: Întoarcerea
17. COR SAU PUNCT INSTRUMENTAL
18. încheiere
19. Cântare închidere nr.
20. Rugăciune
21. COR

INTRODUCERE

Întrebări, întrebări, întrebări…
Viaţa omului este plină de întrebări. De cum se naşte şi pricepe lucrurile, pornesc întrebările. De ce asta? De ce aşa? Cum se face asta? Cum se explică asta? De ce se întâmplă astfel? De ce s-a spus aşa? De ce s-a procedat în felul acesta? Care este raţiunea?
Formularea unei întrebări ascunde întotdeauna o nelămurire şi în acelaşi timp o dorinţă de clarificare. Şi aceasta deoarece însăşi contextul vieţii o cere, pentru bunul ei mers, pentru iluminare.
Deci, atunci când omul întreabă, va aştepta şi un răspuns. Numai că răspunsul nu va fi întotdeauna la îndemână, tot astfel cum s-a născut întrebarea. Dacă unele răspunsuri se pot obţine uşor, sau mai uşor, altele necesită timp. Şi dacă, în sfârşit, şi toate acestea vor fi obţinute, altele vor trebui mult aşteptate sau chiar căutate.
În toate domeniile omul are de pus întrebări. Există însă unul în care cu siguranţă că are de pus cele mai multe întrebări: lucrările lui Dumnezeu. Sub toate aspectele lor, în toate formele lor. Cerul şi pământul, cu tot ce este în el şi pe el. Marea, văzduhul, munţii, plantele, soarele, puzderia de stele şi planete, lumea păsărilor şi a animalelor şi nu în cele din urmă omul. Motivele, cauzele şi scopurile existenţei lor, constituie veşnica preocupare şi căutare a omului; principiile şi statutul formei şi alcătuirii lor.
Căutăm răspunsuri. Şi pentru că răspunsurile căutate vor fi cele mai satisfăcătoare, pentru că sunt trudite, vom încerca să le căutăm. Nu ne vom închipui că într-o oră vom găsi toate răspunsurile. Va fi mai degrabă o formulare de întrebări la care să învăţăm cum să găsim răspunsuri; mai corect să ştim cum să le căutăm ca să le găsim.
Nu vom uita ca, de la început să ne asigurăm însoţirea Autorului creării tuturor lucrurilor astfel ca dorinţele să fie împlinite; inspiraţia şi călăuzirea Lui, harul şi dragostea Sa.
Amin.

OMULE, ŞTII TU?
Omule, unde este drumul
Care duce la locaşul luminii?
Si întunericul,
unde îşi are locuinţa?
De când eşti,
ai poruncit tu dimineţii
să-şi arate zorile?
Pe ce cale se împarte lumina,
ştii?…
Doamne, Tu ai tras o boltă
deasupra pământului,
Ca hotar între lumină şi întuneric;
în ceruri, ai întins un cort soarelui
şi el, ca un mire, care iese
din odaia lui de nuntă,
Se aruncă în drumul său ca un viteaz;
Răsare la un capăt al cerurilor
Şi îşi isprăveşte alergarea
la celălalt capăt…

Cunoşti tu legile cerului?
Poţi să dezlegi frânghiile Orionului?
Tu faci să iasă la vremea lor
seninele zodiacului,
Şi tu cârmuieşti Ursa Marc, Rariţele?…

Ridicaţi-vă ochii în sus
şi priviţi:
Cine a făcut să meargă în şir
Oştirea lor?
O, Doamne,
numai Tu ai întins cerurile
tari ca o oglindă turnată…

O zi istoriseşte alteia acest lucru
şi o noapte dă de ştire
alteia despre El;
Şi aceasta fără vorbe,
fără cuvinte, al căror sunet
să fie auzit…
Doamne, Tu ai zis:
„Să fie luminători în întinderea cerului;
luminătorul cel mare
să stăpânească
şi să lumineze ziua;”
Iar pentru noapte

ai făcut
luminătorul cel mic şi stelele;
Ele să fie nişte semne care să arate vremile, Zilele şi anii… Omule, ştii tu?…
O. Doamne, Dumnezeule, Tu eşti nemărginit de mare!…
Amin!

TEMA I
UNIVERSUL

Distanţe de nemăsurat! Cifre de necalculat! Viteze neasemuite şi sfere de necuprins! Flăcări palide de hidrogen, mase incandescente, globuri luminoase, risipite ca boabele de rouă pe catifeaua neagră a Universului!
Ridicaţi-vă ochii în sus şi priviţi! Cine a făcut aceste lucruri? Întreg spaţiul ne invită; dar de unde am putea începe călătoria noastră? Cum se pot explica toate acestea?
Trecând primele hotare ale spaţiului nostru, marginile propriului nostru sistem solar, descoperim mari aglomerări de son giganţi: Hercules, de exemplu, cuprinde 100.000 de globuri strălucitoare. Privind printr-un telescop puternic vom vedea că fiecare glob strălucitor este în realitate un soare uriaş, iar distanţa dintre ele este imensă (l l trilioane km.)
Priviţi de pe pământ, Hercules, această îngrămădire de stele nenumărate, ca nisipul mării, alcătuieşte una din uriaşele constelaţii din Universul infinit.
Ce-am putea spune, de acea dâră de mărgăritare, parcă pierdute din traista unui negustor bogat, acea Cale Lactee? Sau despre acele lumini ce strălucesc şi scânteiază în spatele zidului de diamant a lui Hercules, numită constelaţia Orion?
Numai o singură stea din constelaţia Orion măsoară 500 milioane de km., şi ca să ne putem imagina ce-ar însemna, aceasta ar fi egal cu un soare ca al nostru dar… de 500 de ori mai mare! Cu toate acestea, Betelgeuse, nu este decât una din stelele ce ne privesc din constelaţia Orion.
Orionul! Este punctul la care se îndreaptă uriaşele telescoape pentru a dezvălui o privelişte de nedescris. Măreţia lui de necuprins uimeşte mintea omenească! Privind nemărginitul Univers al lui Dumnezeu, suntem uluiţi, suntem orbiţi, suntem copleşiţi de cele ce vedem! Spaţiul şi veşnicia ne răscolesc gândurile.
Cugetaţi la aceasta!
Este posibil ca ordinea, echilibrul şi armonia să fie rezultatul unei întâmplări haotice şi spontane?
Suntem în căutarea unui răspuns… Unde să-l căutăm?
Biblia ne răspunde: „Cerurile au fost făcute prin Cuvântul Domnului şi toată oştirea lor prin suflarea gurii Lui… Căci El zice şi se face, porunceşte şi ce porunceşte, ia fiinţă… Cerurile au fost făcute prin Cuvântul Domnului şi toată oştirea lor. Cerurile spun slava lui Dumnezeu şi întinderea lor vesteşte lucrarea mâinilor Lui…”
Psalm 133,6.9; 19,1-3
Amin!

Psalm UNDE ERAI TU?
Unde erai tu când am întemeiat pământul?
Cine i-a hotărât măsurile?
şi a strâns ţărâna pământului
într-o treime de măsură?
Ai cuprins tu cu privirea
întinderea Iui?
Pe ce sunt sprijinite
temeliile lui, ştii?…
Doamne, Tu ai aşezat pământul
pe temeliile lui,
Ai întins miază-noaptea
asupra globului
Şi spânzuri pământul pe nimic;
Tu faci să crească
iarba pentru vite
Şi verdeţurile
pentru nevoile omului,
Pomi roditori ca să dea fructe
după soiul lor;
Tu faci să ţâşnească
izvoarele din văi
Şi ele curg printre munţi;
La glasul tunetului Tău
au luat-o la fugă,
Suindu-se pe munţi
şi coborându-se în văi…
Oare prin priceperea ta
îşi ia pasărea zborul
întinzându-şi aripile spre miazăzi?
Oare din porunca ta
se înalţă vulturul
Şi îşi priveşte hrana din înălţimi?
Iată, cedrii din Liban
pe care i-ai sădit Tu
în ei, îşi fac păsările cuiburi;
iar cocostârcul
îşi are locuinţa în chiparoşi.
Toate aceste vieţuitoare Te aşteaptă
ca să le dai hrană la vreme;
Le-o dai Tu, ele o primesc.
îţi deschizi Tu mâna
ele se satură de bunătăţile Tale
Îţi trimiţi Tu suflarea de viaţă
ele sunt zidite
şi înoieşti astfel faţa pământului;
Le iei Tu suflarea, ele mor,
şi se întorc în ţărâna lor!
Cine nu vede în acestea
că mâna Domnului
a făcut asemenea lucruri?
Unde este omul înţelept
ca să înţeleagă aceste lucruri?
Mare este Domnul nostru
şi puternic prin tăria Lui;
Priceperea Lui este fără margini!…
Amin!

TEMA II
PĂMÂNTUL

Cine mai are astăzi timp să privească cerul înstelat? Poate i s-ar cere omului prea mult să vorbească despre stele, când el este doar locuitor al Pământului.
Şi totuşi, când Dumnezeu a zis prin profeţia din Daniel: „în vremurile din urmă, cunoştinţa va creşte”, lucrul acesta s-a împlinit pe deplin.
Dispozitive din cele mai sofisticate, computere, sateliţi, radiotelescoape; măsoară, compară cu cea mai mare precizie tot ce se poate spune despre pământ. Ce rămâne un mister, însă, ceea ce nici un creier electronic n-o poate afirma, este legea existenţei sale în univers. Să reflectăm la câteva date despre pământul nostru: această masă imensă, de 6000 miliarde de milioane de tone, stă suspendată în spaţiu fără a se sprijini pe nimic, asemenea unui balon de săpun ce pluteşte în aer. Ce minune! Deşi se învârteşte cu o viteză de 187.200 km/oră; tot ce se găseşte pe el nu este azvârlit de pe suprafaţa lui, ba mai mult, sunt atrase cu forţe de 9,81 kg./cm2. Ce echilibru de forţe!
În această alergare continuă, pământul nu întârzie nici a milioana parte dintr-o secundă, într-o mie de ani. Ce precizie!
O lege ce numai un Creator desăvârşit putea s-o imprime Terrei!
Ştiţi ce s-ar întâmpla cu pământul nostru dacă „s-ar împiedica” în alergarea sa doar o secundă? Tot ce se găseşte pe el ar zbura ca pleava bătută de vânt.
Ştiţi ce s-ar întâmpla dacă forţa de atracţie a pământului ar scădea la jumătate? Omul în mişcările lui s-ar împletici ca un copil care încearcă să meargă, crestele munţilor se vor prăbuşi, maşinile se vor ciocni, iar zidarul nu va reuşi să construiască un zid drept niciodată, nimic n-ar mai putea sta în ordine, în picioare.
Ştiţi ce ar însemna ca Cerul – această pătură de aer ce înconjoară pământul să „se strângă ca o carte ?” Ar fi ca şi cum toţi oamenii ar fi aruncaţi în cuptorul aprins de 7 ori. Această pătură, acest drum al norilor, această cortină ce se deschide noaptea, face ca razele puternice ale Soarelui să nu ardă Terra.
Suntem în căutarea unui răspuns! Cine nu vede în toate acestea că mâna Domnului a făcut asemenea lucruri?
Dumnezeu a pus la dispoziţia omului de la început cel mai eficient aparat, cea mai perfectă lunetă, cel mai complicat computer şi anume:
„Prin credinţă pricepem că lumea a fost creată prin Cuvântul lui Dumnezeu, aşa că tot ce se vede n-a fost făcut din lucruri care se văd.”
De-a lungul istoriei acestei planete, omul n-a vrut să-L creadă pe Dumnezeu pe cuvânt, n-a vrut să privească totul prin credinţă. Pentru a accepta ideea că pământul se învârteşte, sau că este rotund, viaţa unui om (Galileo Galilei), trebuia sfârşită pe rug. Omul era legat de acelaşi egoism moştenit:
1. Să cunoască binele şi răul.
2. 2. Să fie deopotrivă cu Dumnezeu.

Despre Pământ Dumnezeu a lăsat date suficiente despre creaţiunea lui:
– „La început era pustiu şi gol”. Suprafaţa uscatului era o treime de măsură – restul apă. Forma sa era sferică, El însuşi stând deasupra cercului Pământului. Pământul este spânzurat în spaţiu pe nimic. A înconjurat pământul cu o atmosferă numită cer. „A fost o seară şi a fost o dimineaţă”, ceea ce implică existenţa ciclului zi-noapte, anotimpurile.
Cuvântul lui Dumnezeu nu ne opreşte de la cercetare, ba mai mult ne spune că „însuşirile nevăzute ale Lui, puterea Lui veşnică şi dumnezeirea Lui, se văd lămurit, de la facerea lumii, când te uiţi cu băgare de seamă la ele, în lucrurile făcute de El. Aşa că nimeni nu se poale dezvinovăţi!”
Amin!

LĂUDAŢI PE DOMNUL !

Lăudaţi pe Domnul vieţii
Cer şi mare şi pământ
Şi voi zorii dimineţii
Mare este El şi Sfânt!

Lăudaţi-L astre, soare,
Lună. stele, galaxii îngeri, duhuri slujitoare
Mare e din veşnicii

Lăudaţi pe Domnu-n cânturi,
Voi planete-n mers străbun…
Şi furtuni şi mori şi vânturi
Mare este El şi bun!

Lăudaţi-L voi popoare,
Limbi, noroade, seminţii…
Munţi, coline, văi, izvoare
Şi belşuguri şi câmpii…

Lăudaţi pe Domnul, lanuri
Ieri şi azi şi-n viilor…
Ţări, pustiuri şi voi, neamuri
Mare e şi iubitor!

Lăudaţi-L mic şi mare,
înălţimi şi-adâncuri chiar,
Tot ce are-n el suflare,
Să slăvească al Său har!

Lăudaţi-L, Osanale,
Să-I aducem pe pământ…
Voi părtaşi iubirii Sale
Lăudaţi-L, căci e Sfânt!

„Oare prin priceperea ta îşi ia zborul pasărea spre miază-zi?” Toamnă! Pădurea fumegă. Negurile se lasă perdeluind zările. Păsările se rotesc în înalt, se deşiră, iar se strâng şi iar se adună, apoi îşi aleg călăuzele, le pun în frunte

TEMA III – PASĂREA

şi-n vârf de săgeată călătoresc…
Se ridică stolul, sus, sus,
pe apa albastră a cerului
şi ca împinse de un dor tainic,
vorbesc, se şterg din zarea plaiurilor noastre,
se duc!… încotro?…

O lume mai bună, mai caldă, unde ştiu că pot trăi peste iarnă, le cheamă an de an. Ele zboară mii de kilometri de-a lungul coastei mării, deasupra pustiurilor şi stepelor, deasupra oraşelor, satelor, lacurilor şi munţilor, până ajung în Africa, Liban sau Egipt.
Cine le spune că a sosit timpul să plece? Cine le oferă harta drumului ce-l au de străbătut? Ce gând le-a duce înapoi, la acelaşi cuib? Iată o taină pe care mintea omului n-o poate cuprinde!
Berzele – de exemplu, se întorc din Sud la începutul lui aprilie, numai când vremea a început să se încălzească. De obicei, mai întâi sosesc „EI”, recunosc locul din înălţime, şi odată ajunşi, deretică cuibul, pai cu pai, aşteptând ca un îndrăgostit, sosirea partenerului lăsat în urmă. Apariţia lor, a femelelor după câteva zile, regăsirea este cuprinsă de o emoţionantă „îmbrăţişare”, dând din aripi, clămpănind si atingându-şi ciocurile lungi.
Viaţa în doi şi febrilitatea în sărăcăciosul lor cămin ne face adeseori să reflectăm. Ambii soţi sunt preocupaţi de creşterea puilor, educarea lor pentru zbor, grija pentru eventualele pericole, iar când anul trecut de noi se apropie de sfârşit îşi adună odraslele Ia cuib şi ca şi în faţa unui altar de seară, întind gâturile lungi, clămpănind tainica chemare a migraţiei… Ce-am putea răspunde la toate acestea?
Aceeaşi lege, aceeaşi chemare pusă de la început în toate creaturile lui Dumnezeu… Cine poate s-o priceapă?
„Doamne, Tu pe toate le-ai făcut cu înţelepciune şi Pământul este plin de făpturile minunilor Tale”!
Amin.

TEMA IV
FLORILE

Viaţa este o picătură de soare! Fără astrul zilei procesele vitale care se petrec în orice organism animal sau vegetal, ar înceta.
Soarele, acest agregat termo-energetic, degajă o temperatură de peste 14 milioane de grade Celsius. Dar cât îi este necesar Pământului? Cât ajunge pe Terra din această formidabilă energie? Doar a doua milioană parte!
„Culegerea” acestei energii de către toate organismele vii de pe pământ le face să-şi trăiască viaţa după nişte legi ce uimeşte mintea omului.
Să ne luăm pentru puţin timp ochii de la soare şi să ne aruncăm privirea la florile de pe câmp. Fiecare, după soiul lor, fiecare îmbrăcate după portul lor, fiecare cu parfumul specific lor, fiecare se naşte la timpul ei şi trăieşte în ţara ei.
Pentru fiecare soi de flori sau plante, s-a fixai mai întâi un scop – nimic nu a fost creai fără sens! Crinul este graţios, îmbătător la miros, în timp ce muşeţelul, mărunt pe marginea şanţului, le invită să-l aduni pentru un ceai de te vor supăra amigdalele iarna sau dantura.
Dar pentru a se obţine culoarea florii, este necesară montarea în sămânţă a unui bulb a unei fabrici de coloranţi şi a unui decorator, care să aranjeze, să combine în modul cel mai perfect, culorile în petale.
Cine n-a admirat o garoafă sau o panseluţă. Dar mai trebuie ceva: condiţia de viaţă – acea posibilitate de a supravieţui dincolo de coajă! Priviţi cum se „naşte” şi trăieşte o floare:
Mai întâi, sămânţa spulberată de vânt, sau aşezată cu grijă de cultivator in pământ, puţină apă, puţină căldură şi ceva misterios se întâmplă în interiorul ei. .Se umflă, crapă coaja şi un fir verde, plăpând iese; apoi creşte, străbate bulgărele de pământ aşezat peste el, îşi ridică capul semeţ către soare în semn de mulţumire, îşi dedică viaţa, să ne încânte privirile; apoi se pleacă în recunoştinţă şi moare.
Ghiocelul rămâne totuşi un mister pentru savanţi. Cum poale străbate firul verde zăpada şi totuşi să nu îngheţe? Ce-am putea răspunde? Ascultaţi:
Pentru a putea supravieţui gerului, sau unei eventuale ierni mai îndelungate, Creatorul a prevăzut ca în clopoţelul său odată ieşit din pământ, să existe un dispozitiv – un fel de baterie solară – capabilă să capteze razele Soarelui -acumulând căldura şi menţinând-o cu cel puţin 4-5 grade C mai mult decât mediul înconjurător.
Datorită acestui mecanism, unele flori ce cresc în zonele în care ziua este cald, iar noaptea foarte Irig, reuşesc ca în cupele lor să acumuleze temperaturi de 14-18 grade C mai mult decât cea de afară, fapt ce determină ca multe insecte să-şi petreacă noaptea în acest culcuş cu „încălzire solară”
Suntem în căutarea unui răspuns! Priviţi florile de pe câmp şi spuneţi-I pe nume Meşterului care le-a zidit! Aplecaţi-vă şi îmbătaţi-vă cu parfumul lor mirositor!
în faţa lucrărilor Lui, orice meşter rămâne ruşinat şi gânditor.
Doamne, Tu ai făcut toate lucrurile în mod desăvârşit şi ai văzut că erau foarte bune!
Amin!

Psalm CE ESTE OMUL?”
Dar omul?
Ce este omul ca se te gândeşti la el
Şi fiul omului ca să-l bagi în seamă?
Zilele lui sunt ca floarea de pe câmp.
Trece un vânt şi locul pe care-l ocupa
Nu se mai cunoaşte…
Toate zilele lui sunt pline de durere,
Şi truda lui nu este decât necaz.
în sudoarea feţei lui îşi mănâncă pâinea
Până se întoarce din nou în ţărâna pământului…

eşte în mijlocul propăşirii, păcii şi fericirii
Cu coapsele încărcate de grăsime;
Sămânţa lui se întăreşte
Şi odraslele lor propăşesc sub ochii lor.
Dar într-o clipă se coboară în locuinţa morţilor
Este dus la groapă; înaintea lui merge mulţimea,
Şi după el toţi oamenii bocesc, fără să-i poată auzi.
Altul îşi duce viaţa cu amărăciune în suflet.
Uscat şi fără vlagă;
Când moare nu-l mai plânge nimeni.
M-am uitat la toate asupririle care se fac sub cer
Şi iată că cei năpăstuiţi varsă lacrimi
Şi nu este nimeni să-i mângâie.
O, deşertăciune a deşertăciunilor!
Toate lucrurile sunt într-o necurmată frământare
Dar aşa cum se spune:
Ochiul nu se mai satură privind
Şi urechea nu oboseşte auzind.
Totul este deşertăciune şi goană după vânt!…
Când mă gândesc, mă înspăimânt
Şi toată mintea mi se-ntunecă;
Poate un om să aducă ceva bun celui Atotputernic?
Trebuie să poată!
Amin.

TEMA V
OMUL

Ce este omul?
Un animal evoluat dea-lungul timpului, ajuns astăzi la cea mai înaltă treaptă a desăvârşirii?
Sau specia cea mai complexă, cea mai superioară dintre mamifere, ce îşi are obârşia dintr-un fir de praf de cosmic, rătăcit pe Terra? Acest fir de praf ce străbate milioanele de ani de dezvoltare prefăcându-se graţie modificărilor climaterice; acest fir de praf ce nu cunoaşte decât un singur destin, să ajungă „OM”, graţie unei legi conform căreia „nimic nu se pierde, nimic nu se câştigă, ci totul se transformă”; acest fir de praf, ajuns în sfârşit azi, „un bulgăre de ţărână”. OM!!
În articolul unui ziar scris nu de mult „Viaţa este cel mai complex fenomen din natură. El omul, este o parte a naturii, dar însufleţită prin „ceva” ce nu se poate defini încă, denumindu-se provizoriu „Energie vitală”. Această „FORŢĂ” stă în fiecare moleculă constructivă.
Adevăratul vis al omului a fost să reediteze Geneza, nu a materiei şi nici a lui, ci a vieţii.
Ştiinţa recunoaşte caracterul limitat al capacităţii umane şi nu cunoaşte faptul că în orice cunoaştere relativă – precum religia – există un grăunte de adevăr absolut obiectiv ce va fi cunoscut mai devreme sau mai târziu.”
Să încercăm să vedem ce ştie şi ce nu ştie omul despre sine însuşi: Omul este un univers! Şi ne-ar fi foarte greu să-l explorăm acum! Dar să ne oprim doar la marile lui părţi componente.
Cu posibilităţile actuale, să pătrundem în această maşinărie complicată, unitară şi robustă care este omul:
întreaga aparatură a omului este protejată de un înveliş special, cu o suprafaţă de 2 m2, elastic, rezistent la umiditate, frumos colorat ce deţine o sumedenie de funcţii. Cea mai interesantă ar fi plasarea pe întreaga suprafaţă a unor senzori ce analizează şi reacţionează când este în pericol, integritatea corpului; un fel de – avertizor de avarie – ce se montează pe automobile, numai că cel de la om, ştie când este atins de un om bun şi simte durerea unui răufăcător. Aceasta este PIELEA. Pentru a putea fi realizată doar funcţia senzorială a ei, cu dispozitivele electronice moderne, ar fi necesară suprafaţa unui teren de fotbal.
Toată aparatura este purtată de colo-colo, cu ajutorul a două pârghii simetrice, un fel de roţi cărora nu li se tocesc niciodată anvelopele şi ale căror osii nu trebuiesc niciodată unse. Cele două picioare îşi schimbă direcţia fără volan si răspunde la comenzile date cu cea mai mare rapiditate. Apoi două pârghii articulate mari ce se termină fiecare cu câte 5 pârghii mai mici, se găsesc fixate în partea superioară a corpului. Nişte fire de carne – muşchii – un fel de cablu de oţel – fac să se rotească la orice unghi şi să prindă obiectul din orice poziţie. Ce ar putea fi mai necesar ca mâinile, omului?
Partea cea mai voluminoasă a maşinăriei omului este TORACELE – un fel de combinat industrial – în care se prelucrează, se ansamblează şi se distribuie toată materia primă introdusă în el. După ce este sfărâmată de un malaxor – dinţii – este dirijată pe o bandă transportoare – numită esofag spre o uzină de prelucrare – stomacul – unde sosesc din diferite părţi agenţii chimici de prelucrare – numiţi sucurile gastrice; iar după aceea, o parte este ambalată şi aşezată în nişte magazii, iar restul pe „calea sângelui” circulă să hrănească tot organismul.
Tot aici se află o pompă – un fel de „perpetuum mobile” perfect, mişcându-se în virtutea impulsului de la început. Fără oprire, zi şi noapte, face să curgă ca Dunărea prin braţele ei, cei 4-5 litri de sânge, irigând toate canalele ce străbat întreg corpul.
Într-o viaţă de om mica pompă, inima – este în stare să umple bazinul lacului Cişmigiu.
Deasupra corpului stă şi conduce – capul un fel de com¬puter electronic, ultramodern, ce este conectat de întreg corpul printr-o reţea foarte fină de fire numită NERVI, prin care recepţionează, analizează şi comandă toate operaţiile.
Microprocesorul – adică creierul – este cea mai fantastică piesă ce se găseşte în corp şi a vorbi mult despre el ar însemna să ne permitem prea mult.
În partea frontală, capul este prevăzut cu un aparat de filmat stereoscopic telecomandat. Ochii, aceste terestre către lume, imprimă ireversibil color mesajul reflectat al obiectelor înconjurătoare în camera obscură a creierului, unde sunt developate, prelucrate, apreciate şi depozitate într-un set de imagini ce nu se deteriorează. Tot capul deţine cea mai perfectă sală acustică, sonorizată cu două receptoare stereofonice, multidirecţionale, ce pot percepe sunete în banda 500-2000 Hz. URECHEA – acest canal de sunet vine să perfecteze filmul vieţii cotidiene.
Dacă vrem să vedem cum se înregistrează, cum se selectează, cum se memorează tot ce percepe urechea, sau cum se şterge (uită) o melodie şi se imprimă alta, ne-am strădui zadarnic… Reflectaţi doar la un singur lucru!: Pentru a realiza cu ajutorul celor mai miniaturizate componente electronice, numai această funcţie a creierului, suprafaţa pieselor ar ocupa suprafaţa Bucureşti-Iaşi!
Ştiinţă atât de minunată este mai presus de puterile noastre şi este prea înaltă ca s-o putem prinde! Pentru a răspunde întrebării pusă la început, ce este omul? Noi spunem: „Şi Dumnezeu a zis: Să facem pe om după chipul şi asemănarea noastră… şi a făcut pe OM din ţărâna pământului, i-a suflat suflare de viaţă în nări şi astfel s-a făcut un suflet viu…”
Ţărână prelucrată de mâna unui minunat Maestru , sau mai bine spus, o picătură de divin cu o destinaţie specială. Nu putem decât să admirăm această operă şi să preamărim concepţia.
Amin.

ÎNTOARCEREA

Sunt firul de praf de pe cumpăna timpului
Din picătura de apă din vadra veşniciei
O şuviţă de fum în puterea vântului
Un abur ce piere ca să nu mai fie…

Sunt umbra clipei desprinsă din orologiul firii
Un bob de nisip din clepsidra iubirii
Sunt stropul de tină, din care, minune!
Ai semănat aluatul veşniciei…

Am străbătut pustia răzvrătirii
Arşiţa de nisip mi-a topit plumbul firii,
Iar stelele priveau cu ochi de foc
Şi-nţelegeau durerea răzvrătirii.

Am pribegii pe la fântâni crăpate
Prin munţi, prin văi adânci şi locuri neumblate
Am sorbit oboseala cu tălpi însângerate
Aici am căzut zdrobit de glia-nverşunată.

Târziu, când am privit spre cerul-înfăţirii
Ce curcubeu, ce astre, ce caste-a nemuririi
Tu m-ai străfulgerat cu clocotul iubirii
Şi ai cântat cu mine duetul Mântuirii.

ÎNCHEIERE

Va veni o zi când omul va trebui să-şi
plece privirea semeaţă
Şi îngâmfarea lui va fi smerită.
Oamenii vor intra în crăpăturile pământului
Şi vor striga la stânci să cadă peste ei
De frica Acelui Atotputernic.
Căci Dumnezeu va aduce la judecată orice faptă.
Şi judecata aceasta se va face cu privire
La toi ce este ascuns: fie bine, fie rău;

„Du-te acum”, zise Domnul,
de scrie aceste lucruri pe o
tăbliţă
Şi sapă-le într-o carte
Ca să rămână până în ziua de apoi,
Ca mărturie pentru vecie şi în veci de veci
Evanghelia aceasta va fi propovăduită în toată lumea.
Ca să slujească de mărturie tuturor neamurilor
ATUNCI VA VENI SFÂRŞITUL!
încă puţină, foarte puţină vreme,
Şi Cel ce vine va veni
Şi nu va zăbovi.
Atunci orice ochi va vedea şi va înţelege
Că Dumnezeu este CREATORUL CERULUI ŞI AL
PĂMÂNTULUI.
Un glas de gloată va zice:
„ALELUIA, ALELUIA, A DOMNULUI DUMNEZEULUI NOSTRU ESTE PUTEREA, MĂRIREA ŞI SLAVA!”
Amin!

deAndrei Spiridon

Ideal

Ideal.doc
Ideal.doc
Ideal.doc
100.0 KiB
133 Downloads
Details

I D E A L

CUPRINS:

1. Deschidere: 526 Luminezi tu oare?
2. Rugăciune
3. COR: Stăm iar împreună
4. Introducere –
5. Poezie: Am înţeles –
6. Tema I –
7. COR – Sfânt, sfânt, sfânt
8. Tema II: Caut un ideal –
9. Tema III: John Rockefeller –
10. Tema IV: Blaise Pascal –
11. Tema V: W.A.Mozart –
12. Tema VI –
13. Tema VII –
14. Tema VIII –
15. Poezie: Rămâi la datorie –
16. COR – 5 Dacă
17. Experienţă
a. Muler –
b. Grace –
c. Semnelweis –
d. Franklin –
e. Desmond Doss –
f. Schweitzer –
18. COR – 113 Au fost eroi
19. Apel –
20. Poezie: Alege –
21. Închidere: 146 Aprindeţi lumina voastră
22. Rugăciune
23. COR: Sunt prietenul Împăratului
24. Postludiu – ieşire

Deva, 13 ianuarie 2007
INTRODUCERE
„Cuvintele Eclesiastului… Un neam trece, altul vine, şi pământul rămâne veşnic în picioare. Toate lucrurile sunt într-o necurmată frământare aşa cum nu se poate spune. Ele aleargă necurmat spre locul de unde pornesc, ca iarăşi să pornească de acolo. Ce a fost, va mai fi şi ce s-a făcut se va mai face: nu este nimic nou sub soare”. Ecl. 1:1.4.7-9
O lume frământată, obosită…
Un pământ blestemat…
De 6000 de ani, neam după neam, oamenii aleargă, se agită din zori şi până în noapte, din leagăn până la mormânt… Priviţi – ce-am văzut noi, au văzut şi înaintaşii noştri: această lume frământată, obosită de cursele ei milenare, în căutare… care a cărui lucru? A cărui scop?
Dacă opriţi un om de pe stradă, întrebându-l, ce caută, care este scopul vieţii, vă va răspunde ce răspundem cu toţii:
– „Caut ceva mai bun…”
– „O ţintă mai bună – un ideal”
Hoţ sau milionar, rob sau stăpân, rege sau vagabond, fiecare după filozofia lui, caută „mai binele” – fiecare se străduieşte să atingă un final, un scop bănuit al vieţii.
Privind la ei, noi, creştinii, prea adesea i-am luat cu uşurinţă, după aparenţe. Căutarea lor are totuşi pentru noi o însemnătate. Oamenii aceştia mânaţi de o căutare, ştiţi – se aseamănă cu noi. Ne pot învăţa pe noi, mai tineri ca ei, câte ceva despre idealuri. Din experienţa lor, putem afla cărări înfundate, ori gropi, ori un viitor mort în faşă. Vieţi care se pierd!…
În loc să-i osândim mai dinainte, precum fariseii, vrem să ne apropiem de ei şi să-i întrebăm despre povestea vieţii lor. Şi ascultându-i – tainele se fac cunoscute, negurile se risipesc, şi în lumina cunoştinţei aflăm că în fiecare din aceste vieţi se afla odată – UN IDEAL.
TEMA I

Vă miraţi probabil, să aflaţi că hoţul, când fură, fură pentru „idealul” care şi l-a ticluit. Că ucigaşul, când îşi îneacă mâinile în sânge, o face pentru un „mai bine” pe care speră să-l afle prin crimă. Că regele şi vagabondul îşi perpetuează starea în care se află, pentru răsplata unui ideal atins şi că nu există om – cât de rău – pe faţa pământului, care să nu nutrească, în felul lui propriu, un aşa zis „gând bun”, UN IDEAL închipuit.
Vă miraţi, desigur: „Cum? Idealuri care să sfărâme, să ruineze, să spulbere vieţi şi speranţe, în loc să le zidească? Şi noi, care credeam că idealul…”
Pentru această problemă ivită, pentru nelămurirea trezită în jurul idealului, pentru că suntem creştini şi vrem să înţelegem toate, de aceasta ne-am aplecat asupra acestui subiect şi prin puterea Duhului Sfânt, sperăm să-i găsim dezlegarea. Iar pe toţi cei ce însetează după o deplină lumină în aflarea adevăratului şi unicului ideal, îi întâmpină făgăduinţa:
„Căutaţi şi veţi găsi…” (Matei 7:7).

TEMA II

În mulţimea care mă înconjoară, în preocupările ce le zăresc în feţele oamenilor, găsesc o lume pestriţă de idealuri. Am pornit în căutarea celui mai bun (ideal). Dacă aş avea urechi să aud strigarea lor, m-ar asurzi larma pe care ar isca-o căutând, care mai de care, să mă convingă să-l aleg pe el.
Văd oameni fascinaţi de zornăitul banilor, văd sticle desfundate, invitând amatorii de senzaţii tari. Afişe mari, făcând reclamă vreunei stele de cinema. Oameni bine îngrijiţi, prea plini de ei, strada zgomotoasă, furnicând de maşini luxoase, vitrine etalând modele şi culori de „ultimul răcnet”. Vuetul stadioanelor, aclamând pe vreun erou al zilei, ziare, ştiri, modă… toate, în limba lor, mă cheamă, mă invită să mă împărtăşesc cu o viaţă plăcută, lejeră, de dorit!

– „Vino, fiu al nostru, şi-ţi vom da fericirea…”

Eu, creştinul, le văd, le aud pe toate… Cumpănesc: să fiu bogat?… să fiu vestit?… să-mi văd chipul pe ilustrate şi numele şoptit cu adorare?… sau poate un savant de renume, inventator celebru…, sau un binefăcător al omenirii?… şi multe altele…
Lista-i lungă… să ne oprim o clipă. Lumea, nu este numai o listă de idealuri; este şi un câmp de experienţe. Mii şi mii de înaintaşi au trecut pe aici. Viaţa lor ne e o carte preţioasă care vorbeşte nu numai de începutul lucrurilor, ci mai cu seamă de sfârşitul lor… Sfârşitul lor…

Nu e mai bine ca să ascult mai întâi experienţa lor şi apoi să aleg?
Atunci să urmărim experienţa câtorva oameni:
TEMA III

Cu mai mult de un veac şi jumătate în urmă, un tânăr ambiţios s-a jurat să ajungă bogat. Muncind pe brânci, uitând de tinereţe, la 30 de ani îşi câştigă deja un nume: JOHN ROCKEFELLER
Afacerile „aurului negru” (petrolul) l-au înavuţit repede. La 33 de ani, ajunge milionar, la 43 de ani conduce cea mai mare afacere din lume, la 53 de ani, el, Rockefeller, „regele petrolului” deja era miliardar. Vă place istoria?… Ascultaţi continuarea!
Într-una din nopţi, aşteptând în zadar să vie somnul, gândurile celui mai bogat om din lume, s-au oprit… asupra lui însuşi:
„Tu miliardarule, nu cumva te-ai înşelat? Pe deoparte – miliardarul – iar pe cealaltă… un trup obosit, o faţă despuiată de orice fir de păr, ca a unui spân, riduri adânci, schimonosind trăsăturile, un stomac bolnav, o bătrâneţe înainte de vreme şi o viaţă – de fapt irosită… Ce să fac cu miliardul?…”
Sufocat de bogăţie, nefericitul Rockefeller ajunse la concluzia că banii nu-i puteau da pace, nici bucurie. Dintr-un gest disperat, din acea clipă, începu să împartă donaţii în dreapta şi-n stânga… Voia, sărmanul, să-şi salveze ultimele zile de povara milioanelor. În schimbul lor, voia altceva… căldura oamenilor…
Sfârşitul experienţei celui mai bogat om din lume îmi dă de gândit.
„Căci, drept vorbind, ce folos are omul din toată munca lui… nu este decât necaz…” Eclesiastul 2:22.23.
Într-adevăr… trist ideal.
Să cercetăm mai departe şirul idealurilor:

TEMA IV

Ai vrea să fii savant?
Ascultă atunci experienţa unui adevărat savant, dintre cei mai mari, pe nume: BLAISE PASCAL.
Cunoscut ca un copil minune, uimise pe toţi cei din timpul său – din veacul al XVII-a. La numai 16 ani inventează primul calculator din lume, scrie cărţi… Succesele lui continuă. Adaugă descoperire după descoperire. Faima se măreşte tot mai mult. Dar la 21 de ani, tânărul geniu îşi întrerupe drumul său spectaculos… În mod hotărât, pune pana jos, părăseşte laboratorul şi ştiinţa, ca să nu se mai întoarcă niciodată la ele! Ce se întâmplase?
Marele Pascal ajunsese la convingerea că ştiinţa nu-ţi poate da nici fericire, şi nici mântuire. Auzi?… Mărturia unui mare savant îţi atrage atenţia că ştiinţa nu poate fi un ideal.
„Mi-am pus inima să cunosc înţelepciunea dar am înţeles că şi aceasta este goană după vânt.” (Eclesiastul 1:17)

TEMA V
Sau… tu poate zici:
– „să fiu artist celebru… mă atrage scena”
Îţi amintesc atunci că acela care la 35 de ani, cu tinereţea ruinată, el, celebrul compozitor: WOLFGANG AMADEUS MOZART, murea în mizerie, surâzând amar visurilor înşelate. Lui – celui mai mare dintre cei mari – ce i-a dat arta?
El e doar un simbol; ca toţi marii artişti, până la urmă, au ajuns că cânte nefericirea şi regretul.
Dar priveşte şi la marii sportivi. Îi vezi? Când ajung culmea succesului, când le e viaţa mai plăcută, vin alţii, mai tineri ca ei, şi le răpesc gloria atât de greu câştigată. Şi ştiţi că nu există durere mai mare decât: „să pierzi”?
Privindu-le pe toate, şi gustând rând pe rând din nectarul frumoaselor „idealuri” ale lumii, cum nimeni n-a mai gustat, încărcat cu experienţa unei vieţi de împărat, înţeleptul de pe vremuri găsea că toate, toate ale lumii sunt false.
„O, deşertăciune a deşertăciunilor, zice Eclesiastul, o deşertăciune a deşertăciunilor! Totul este deşertăciune.”
Mi-am pus inima să cercetez şi să adâncesc tot ce se întâmplă sub soare.
Am zis inimii mele: „Haide! Vreau să te încarc cu veselie, şi gustă fericirea.
Am hotărât în inima mea să-mi veselesc trupul cu vin… şi să stărui astfel în nebunie…
Am făcut lucruri mari: mi-am zidit case, mi-am sădit vii… mi-am strâns argint şi aur şi bogăţii ca de împăraţi şi ţări. Mi-am adus cântăreţi şi cântăreţe…
Am ajuns mare, mai mare decât toţi cei ce erau înaintea mea…
Tot ce mi-au poftit ochii, le-am dat.
Apoi când m-am uitat cu băgare de seamă la toate lucrurile pe care le făcusem, am văzut că în toate este numai deşertăciune şi goană după vânt, şi că nu este nimic trainic sub soare.
O, deşertăciune a deşertăciunilor!… totul este deşertăciune.” Eclesiastul 1:2.13.14; Ecl. 2:1.3.4.8-11

TEMA VI
Şi cum fraţilor? Să nu existe nici un ideal atunci? Să fie viaţa omului doar o umbră? Să fie soarta omului o goană nebună după vânt?
Credeţi dumneavoastră asta? Când mii şi mii au mărturisit astfel şi când alţii le continuă şi astăzi mărturisirea? Când viaţa şi moartea lor însorită ne poartă în întâmpinare, ca porumbelul lui Noe, un ram de măslin, prin care ne vestesc o lume mai bună?…
Cu siguranţă, lucrurile nu se sfârşesc aici.
Căci dacă e numai deşertăciune sub soare, dincolo de soare? Dincolo de soare… e Dumnezeu
TEMA VII
„Şi lumea şi pofta ei trece…” (1 Ioan 2:17)

„Pe piatra funerară a unui mormânt dintr-un vechi cimitir, un înţelept a pus să i se sape următorul epitaf: Aici zace – idealul”…

Înaltă cugetare!

Adevărul ei îl regăseşte ori de câte ori parcurgi istoria. Cele mai ilustre nume, vârfurile culturii şi ale geniului… au murit şi au dus în mormânt odată cu ele – şi idealurile lor.

Idealuri moarte!
Cu atât mai trist, cu cât erau atât de promiţătoare.

Da… Pentru că oricine îşi zideşte idealul pe sine însuşi, pe „eul” său, nu face altceva decât să ia ca temelie o viaţă sortită nimicirii, un pumn de ţărână pieritoare.

Şi ce i se întâmplă omului – adică „temeliei” – precum slăbirea, îmbătrânirea, ruinarea şi moartea – la fel i se întâmplă şi idealului, ce sfârşeşte obligatoriu cu prăbuşirea.

Am ajuns într-un punct când trebuie să lămurim câteva din chestiunile privitoare la „ideal”. De fapt ce este „idealul”? Cu siguranţă o culme, dar nu oricare culme. Nu culmea răutăţii sau a fărădelegii, ci o culme – şi cea mai înaltă – a binelui, a adevărului! Pragul maxim al năzuinţei vrednic de atins.
Fiind el însuşi întruchiparea adevărului, idealul trebuie să fie bun pentru oricine şi oricând. Adevărul e acelaşi, nu se schimbă, nu piere! Şi idealul, fiind adevăr – în mod necesar rămâne şi trebuie să rămână acelaşi în orice timp, în orice loc şi situaţie. Înţelegeţi? Orice ideal, care piere nu este un ideal, ci un idol! Mult asemănător cu idealul, idolul este şi el o culme. Spre ea însă urcă şi râvneşte patima păcatului.

Idolii, cum aţi văzut, sunt mulţi. Dar toţi seamănă între ei.

Ştiţi dumneavoastră care este trăsătura comună, elementul comun tuturor idolilor? După cum casele se înrudesc mai întâi prin folosirea aceloraşi materiale de construcţii (beton, ciment, cărămizi, ţiglă, lemn, etc.) tot aşa: toţi idolii sunt „fraţi” între ei pentru că sunt zidiţi fără excepţie cu aceleaşi cărămizi ale egoismului, a poftei, a orgoliului. Diferă doar mărimea forma… Dar în fond sunt aceeaşi.

Descoperirea aceasta este deosebită: împrăştie lumini în orice înţelegere.

Văd lumea, văd idolii – cu alţi ochi – prin aceea prismă a sfârşitului lor.

TEMA VIII

„Căci tot ce este în lume: pofta firii pământeşti, pofta ochilor şi lăudăroşia vieţii, nu este de la Tatăl, ci din lume. Şi lumea şi pofta ei trece…” (1 Ioan 2:16.17).

Da! Idolul – moare odată cu moartea celui păcătos. Nu are viaţă. Renumele, faima, afişul, bogăţia, poftele… toate ţintele pe care le-am urmărit până acum, nu au fost în adevăr idealuri, ci idoli cu chip de ideal. Înţeleptul a greşit când a scris pe piatra mormântului său acele cuvinte. Corect ar fi fost, (în loc de):

„Aici zace – idealul”,

„Aici zace… idolul”.

Cât de limpezi par lucrurile acum. Promisiuni mincinoase, curse pentru cei ce n-au cunoştinţă, „venin îndulcit”… Au înşelat pe mulţi – şi vor să ne înşele şi pe noi… Dar noi nu vrem a avea de a face cu idolii! Noi am pornit să căutăm idealul. Pe el vrem să-l găsim. Pe cel mai bun dintre toate!

„Şi ce să facem să-l găsim?”

E un răspuns atât de simplu: să ridicăm mai întâi ochii de la cele pieritoare, căci ce piere – nu e adevărat. Să înălţăm privirea dincolo de soare. Vom găsi acolo pe Dumnezeu. Adevărul.

1 Ioan 4:8: „Dumnezeu este iubire”.

Înţelegeţi: dacă iubirea este adevărul, dacă numai iubirea poate vedea, dacă numai din iubire înfloresc idealuri, dacă ea, iubirea, este chiar „cărămida” zidirii idealurilor… atunci lăsaţi iubirea să inunde inimile voastre, lăsaţi iubirea să se reverse, să curgă larg în afară. Îndreptaţi-vă şuvoiul iubirii voastre către aproapele, semenul dumneavoastră, prieten ori vrăjmaş. Şi atunci, în voi se va săvârşi o minune: ochi până atunci neştiuţi, ochii iubirii se vor deschide şi vor găsi o lume mai bună, o lume nepieritoare, vor afla în ea nenumărate idealuri. Ele vor fi ale voastre!

Atunci, orice s-ar întâmpla, orice ar veni, fie moarte, fie necaz, văzute sau nevăzute, idealul nostru va rămâne, căci este iubire, şi „iubirea – nu va pieri niciodată” (1 Corinteni 13:8)

Iar acei care au făcut proba acestui adevăr, eroii idealurilor înalte, punctează în noapte drumul care aşteaptă să fie parcurs şi de noi. Pe aceşti eroi, îi vom cunoaşte în veşnicii. Azi, e destul să privim la faptele lor.

Din marea mulţime stau pildă câteva. Ascultaţi-le, în cele ce urmează. Mari sau mici, nu uitaţi: ele pot fi şi ale noastre:

EXPERIENŢĂ I

Apocalipsa 7:9: „Şi m-am uitat şi iată că era o mare gloată…”
Eroii idealurilor înalte…
Când atâţia te împresoară este greu să alegi… Şi-i tot atât de greu să treci peste faptele lor mici, ca să păstrezi doar pe cele mai reprezentative.
Ne scuză însă un gând: că nu pe ei vrem să-i află, ci idealurile lor…
Priviţi un gigant. E omul care l-a pus pe Dumnezeu la probă şi a câştigat: e GEORGE MÜLER.
Cel care acum 100 de ani, fără nici un ban în buzunar, din punct de vedere financiar „legat de mâini”, având doar ochiul credinţei deschis, a adunat, a întreţinut şi a educat, pe cheltuiala Domnului, 121.683 de orfani şi vagabonzi ai bătrânei Anglii. E cu atât mai mare realizarea lui cu cât a lucrat într-un mod neobişnuit.
Iată: la 31 de ani – când anunţă public întemeierea primului orfelinat, pe cont propriu – nu are nici o leţcaie… N-are bani, dar are credinţă. Nu cere nimănui nimic, doar Domnului cu îndrăzneală. „Dacă-i a Domnului iniţiativa, s-o rezolve El.”
Şi la câteva luni, funcţionează prima clasă cu 30 de orfani.
Aceeaşi metodă, metoda credinţei, o foloseşte cu încăpăţânare, atunci când, voind să ridice cel de-al doilea orfelinat, strigă la Domnul 36 de zile, cu post şi rugăciune, până primeşte peste aşteptările lui, de la necunoscuţi, capitalul necesar. Zi după zi, aceeaşi experienţă: „Doamne, mâine nu vom avea pâine…” Şi deja seara, soseşte pâinea pentru 3000 de copii!
„Doamne, mâine nu vom avea căldură…” Şi seara duduie focul în vatră.
A avut ambiţia să nu ceară decât Prietenului său, Dumnezeului viu!
Şi atunci când se vede nevoit să-şi oprească lucrările celui de-al patrulea cămin, din lipsă bănească, parcă în ciudă anunţă că va deschide încă două! Cel ce îndrăzneşte prin credinţă – va primi ca şi el. lucrarea şi numele său au ajuns proverbiale! (Amănunte în plus – veţi găsi în cartea „Vieţi de oameni”.)
Pentru acum, reţineţi doar imaginea acestui colos, care, în măreţia umilinţei sale, nu a acceptat să fie măcar odată fotografiat. George Müler – erou al credinţei.
EXPERIENŢA II
Toamna anului 1838 înscrie în paginile de aducere aminte – o faptă memorabilă şi numele unei fete: GRACE DARLING.

În acea noapte furtunoasă ce bântuia Nordul Angliei, vechiul far de pe coasta stâncoasă strălucea cu putere. Grace Darling, mai mult decât o cerea datoria, stătea neclintită de veghe în turnul tatălui ei. Spre zori, o corabie, luată de vijelie, se sfărâmă de stânci. Cei mai mulţi au murit. Câţiva scapă cu barca de salvare. Nouă inşi însă, împreună cu sfărâmăturile vasului, rămân agăţaţi de stâncile ucigătoare.
Valurile îi spală din nou şi din nou… Prin pâcla ceţii, Grace a văzut totul. Să nu facă nimic?…
După o scurtă rugăciune, îşi cheamă, aproape îşi obligă tatăl – un încercat lup de mare – să pornească cu barca spre a o însoţi către locul catastrofei. Prin mii de primejdii, iată-i ajunşi.
Şi cu tăria ce numai iubirea o poate da, Grace se avântă în valuri, urcă stânca şi-apoi, rând pe rând, coboară pe toţi cei 9 naufragiaţi în mica lor barcă. Peste orice aşteptare, cu ajutorul lui Dumnezeu, debarcă cu bine.

Eroii pot muri, căci faptele lor – trăiesc.
Grace n-a primit onoruri, nici recompensa oferită. A rămas mai departe la far, cu părinţii ei. Noaptea aceea însă, a răscumpărat totul, chiar şi moartea ei timpurie, căci în urma răcelii contractate atunci, Grace s-a stins curând, de ftizie (tuberculoză)…
Grace Darling – un nume…
Grace Darling – erou al faptei…
EXPERIENŢA III

Iubirea nu poate rămâne indiferentă.
În Viena anilor 1840, într-o sală de naşteri din 12 femei internate, 11 mureau în mod obişnuit. Făceau febră mare şi asta le lua viaţa. Din 12, o singură femeie supravieţuitoare? Incredibil.
Un medic tânăr, sensibil, pe nume: IGNATZ SEMMELWEIS, nemaiputând îndura chinul mamelor la care se făcea zilnic martor, împovărat de răspunderea pe care şi-o simţea, se dedică cu înverşunare cercetării cauzei acestei situaţii tragice. Zile, luni, ani, neobosit, adună fapte şi observaţii, ca la capătul a câţiva ani, să descopere, în sfârşit, taina. Era vorba de o infecţie banală, datorată necunoaşterii până la acea dată, a fenomenului transmiterii microbilor prin mijloace neigienice.
Drept urmare, el a introdus practica spălării mâinilor şi a sterilizării instrumentelor medicale. Rezultatul a fost uimitor. În salonul dr. Semmelweis nu mai existau cazuri mortale.
Reacţia colegilor săi a fost însă neaşteptată. Mânaţi de invidie, cu reputaţia zdruncinată, au prins ură pe tânărul Semmelweis şi au izbutit să-l dea afară din spital.
V-aţi întrebat oare: de ce, dintre atâţia zeci de medici, numai unul a aflat misterul?
Când adevărul s-a dovedit, de ce zecile de medici l-au lepădat?
Explicaţia este: IUBIREA… prezenţa sau lipsa ei.
Iubirea nu poate rămâne indiferentă.
Ea nu poate să nu acţioneze şi să nu smulgă lucrurilor ascunse, cunoştinţa liberatoare. Oricât ar costa, iubirea plăteşte tot…
Prin Ignatz Semmelweis, o cunoştinţă vindecătoare a fost dăruită lumii. Plata, n-a fost mică.
Izgonit de invidia confraţilor, torturat de ecoul strigătelor femeilor muribunde, copleşit de nerecunoştinţa lumii, tânărul medic n-a putut suporta situaţia.
Cel ce fusese numit „salvatorul mamelor”, moare de tânăr într-un sanatoriu de boli nervoase. Dar, ce contează – iubirea a învins. Iubirea a câştigat cunoştinţa, iar timpul – a recunoscut-o.
Ignatz Semmelweis – erou al cunoştinţei.
EXPERIENŢA IV
Există însă şi acte de eroism care izbesc mai puţin privirile atunci când luptele sunt lăuntrice, cu un vrăjmaş mai îndărătnic decât furtuna sau microbii, şi care este firea omului.
O filă de jurnal al marelui Benjamin Franklin înscrie ziua unei mari bătălii, de mult începută şi încă nedecisă. Un citat din jurnalul lui: „M-am hotărât să observ cu tărie, greşelile ce le săvârşesc…”
Ce vrăjmaşi îi stau în faţă:
– neînfrânarea,
– nerăbdarea,
– puţina evlavie şi toate câte le însoţesc pe ele.
Într-adevăr, ţinta lui Franklin este un ideal mai greu de escaladat decât stânca, pentru că obstacolul se înnoieşte zi cu zi.
Nu e întâmplător faptul că această filă e scrisă de savantul, diplomatul, dar mai cu seamă creştinul Benjamin Franklin, de marele bărbat al lumii. Cei ce se ocupă cu sinele sunt numai oameni aleşi. Caracterele mici, mărunte, satisfăcute cu un „blid de linte” ca Esau, nu cunosc nici înălţimile acestea şi nici cărarea către ele. Vă întrebaţi: „Dar oare Franklin le-a biruit?” Un fapt este sigur: Nu se poate, ca acela ce şi-a propus ca metodă deviza: „Imită pe Isus”, – căci aceasta a fost metoda lui Franklin – nu se poate ca acela să nu biruiască.
În acelaşi jurnal, o altă filă, poartă spre slava lui Hristos, mărturia puterii Sale. Citat: „Am fericirea să văd o pagină de observare a virtuţilor fără nici un semn de dezaprobare”. Biruinţă!
Firea veche – vrăjmaşul – a cedat!
Cine biruieşte aici, ca Benjamin Franklin, este erou al caracterului.
EXPERIENŢA V

Printre întâmplările celui de-al doilea război mondial, se distinge un episod intitulat „episodul Desmond Doss”.

În mijlocul brandurilor, al exploziilor, a strigătelor de ajutor, un tânăr din armata americană îşi face turul obişnuit pe frontul Indochinei. Fără altă armă decât trusa de prim-ajutor, el înfruntă la orice pas rânjetul morţii.

Ce caută el aici? Dacă poartă numele de AZŞ, ce l-a mânat încoace?

Aici sunt fraţii lui de limbă, de neam. Domnul i-a încredinţat o misiune pentru ei, iar medicul adventist Desmond Doss s-a hotărât s-o ducă până la capăt.
La o ofensivă de ocupare al unei poziţii întărite, trupele americane sunt cu furie aruncate înapoi, o dată, de două ori, de trei ori…
Din rânduri, lipsesc soldaţi, gradaţi, ofiţeri. Focul inamicului nu conteneşte. Răniţii sunt acolo, sub tirul artileriei…
Va merge Desmond… singurul medic care a mai rămas întreg.
În ciuda ordinului comandantului, Desmond porneşte, dispare printre liniile inamice, şi la 10 minute apare din nou. Poartă cu el alţi doi răniţi.
Dispare din nou. Focul parcă s-a înteţit iar… „nu există iubire mai mare, decât, ca cineva să-şi dea viaţa pentru prietenii săi” (Ioan 15:13).
Fratele nostru lucrează neîntrerupt, salvând zeci de răniţi.
Parcă ar fi ocrotit de mâini îngereşti. După mărturia ulterioară a unor prizonieri japonezi, toate gurile de foc îl urmăresc doar pe el. Un altul mărturiseşte: „De mai multe ori l-am prins în cătare, odată chiar la câţiva metri de tranşeea noastră… Dar nu-mi explic de ce, cu toate că voiam cu tot dinadinsul, degetul de pe trăgaci nu mă asculta!”.
Într-un moment dat, Desmond este rănit. Cade în inconştienţă. La câteva ore, când seara acoperă câmpul, câţiva sanitari îl găsesc. Este suit pe o targă spre a fi grabnic transportat la postul de prim ajutor. Între timp, îşi revine.
Şi văzând pe un altul într-o stare mai grea ca el, ordonă să fie dat jos de pe targă şi să se efectueze schimbul. Leşină din nou. Până la urmă totuşi este salvat.

Întâmplarea a făcut mare vâlvă. De altfel, aceasta a fost doar o parte din experienţa sa bogată. Numele lui Desmond Doss, medic, a ajuns un simbol al regimentului său… Când revine în patrie, însuşi preşedintele Statelor Unite, îi decernă în premieră, cea mai înaltă decoraţie a Statelor Unite.

Prin credincioşia faţă de Cuvântul lui Dumnezeu şi faţă de om, Desmond Doss este dovadă că AZŞ sunt în cel mai înalt sens al cuvântului: iubitori de patrie şi neam.

Când vorbim de Desmond Doss, vedem un erou al iubirii de fraţi.

EXPERIENŢA VI

Să privim, un ultim portret.

Dincolo de părul alb, de trăsăturile frumoase ale feţei, este Albert Schweitzer.
Un apostol – în vremi neapostolice.
O inimă, care a bătut pentru negrii lui dragi, pentru leproşii săi în mijlocul cărora a venit să-şi dăruiască fiinţa…
Urmaş îndepărtat al hughenoţilor, bătrânul a înnoit imnul lor misionar.

Când a înţeles chemarea jertfirii de sine avea 30 de ani, era profesor universitar cu 3 doctorate: în teologie, în filozofie şi în muzică.
„Dar ce pot oferi lumii în schimbul fericirii pe care o am?” – se întreba el. „Mă pot oferi pe mine, viaţa mea, muncind pentru vindecarea celor ce suferă.”

Se socoteşte destul de tânăr, să facă a IV-a facultate: medicina. Şi apoi, pastorul, filozoful, muzicianul şi medicul Albert Schweitzer porneşte ca sol al iubirii de oameni în jungla Africii.

Destinaţia: Gabon. Localitatea: Lambaréné. Împreună cu soţia lui, tovarăşul aceloraşi năzuinţe, ridică o baracă, îşi scot trusa medicală, şi tăcuţi, fără glas, împart darul iubirii. Curând, „bunul vrăjitor” – cum a fost numit de negrii, este cunoscut ca prietenul tuturor.
Tot ce adunase, a investit în spitalul lui improvizat. Tot ce câştigă, merge către spital. Este între negrii. Le şterge lacrima, şi-i învaţă apoi să cânte despre ţara minunată.

„Când un bolnav vindecat îmi strânge mâna, simt profunda semnificaţie a expresiei: suntem fraţi cu toţii.”

La 53 de ani, i se decernează premiul „Goethe”. Albert Schweitzer este fericit. Cu aceşti bani poate deschide o leprozerie, o maternitate şi o creşă. E fericit că poate lucra pentru Dumnezeu şi pentru oameni.

În sfârşit, în anul 1953, la 78 de ani, i se decernează cea mai înaltă distincţie: „Premiul Nobel pentru pace”.

El nu-şi schimbă hotărârea. Nici un ban nu va fi al lui. Lambaréné ajunge curând un sat – spital. Şi în ziua când împlineşte 80 de ani, bolnavii săi, din dragoste, îi pregătesc o serbare. În deschidere cântă un cor de leproşi. În inima bătrânului e bucurie… doar sunt dragii lui copii.

Aceasta este experienţa unui om, cu „O” mare.

Acum, când Albert Schweitzer nu mai este – a murit la 90 de ani – ce avem de spus? Noi, urmaşii lui i-am descoperit taina vieţii?

„Căci, dacă ne iubim unii pe alţii, Dumnezeu rămâne în noi şi dragostea Lui a ajuns desăvârşită în noi” (1 Ioan 4:12).

A P E L

„Şi noi, dar, fiindcă suntem înconjuraţi cu un nor aşa de mare de martori…” să alegem.

Din mulţimea de pilde, alege-ţi idealul. Eroii deschizători de drumuri, te îndeamnă: „alege!”

George Muller, eroul credinţei, te cheamă:
– alege credinţa, ca ideal necurmat

Grace Draling, din farul ei, eroina faptei, îşi trimite apelul în noapte:
– alege fapta!

Ignatz Semmelweis, eroul cunoştinţei îţi arată nevoile unei lumi bolnave şi-ţi zice:
– desleagă cunoştinţa. Ea să-ţi fie ideal spre eliberare!

Benjamin Franklin, eroul caracterului îţi va întinde măsura staturii plinătăţi lui Hristos:
– să nu uiţi, idealul vieţii mele de creştin este: înfrânarea, răbdarea, evlavia.

Desmond Doss, eroul iubirii de fraţi, îţi zâmbeşte:
– „prietene, pune-ţi ca ţintă pe fraţii tăi. Iubeşte-şi şi salvează-i!”

Bunul doctor Albert Schweitzer, eroul iubirii, iubirii de oameni, deschide larg braţele şi suspină:
– „priveşte-ţi idealul: milioanele de oameni… pe tine te aşteaptă!”
Martorii te îndeamnă! Alege!

Nu ştii la care să te hotărăşti? Simţi că nu poţi lăsa nici una de o parte? Zici că toate te atrag?

E minunat atunci! Pentru aceasta, iată soluţia:
2 Petru 1:5-7: „De aceea, daţi-vă şi voi toate silinţele…” (vezi textul)

Uniţi! Uniţi dar toate la un loc!

Un ideal complex! Un ideal viu, care trăieşte.

Ştiţi cum se cheamă acest ideal? Are un nume, ca pentru cel mai frumos ideal. Cel mai frumos nume, mai presus de orice nume: ISUS HRISTOS.

– El e credinţa unită cu fapta
– El e cunoştinţa şi evlavia
– El este iubirea de toate şi de toţi

Isus este idealul nostru unic!
„Oricine crede în El, nu va fi dat de ruşine” (Romani 10:11).

Astăzi poţi să alegi: idolul sau idealul.
Facă Bunul Dumnezeu „să ne uităm ţintă la Isus Căpetenia şi Desăvârşirea credinţei noastre!” (Evrei 12:2)
Să lepădăm orice idol!
Să fim găsiţi noi în El şi El în noi! (Ioan 15:4).
Şi atunci, „când se va arăta Hristos, să ne arătăm şi noi împreună cu El, în slavă!” (Coloseni 3:3)
Amin!

RĂMÂI LA DATORIE

Când toţi cei ce te-nconjoară numesc binele rău
Şi vor privi cu ură adevărul lui Isus rostit de tine,
Să îţi aduci aminte: Există un Dumnezeu,
Consacră-ţi ce-ai mai scump şi fă doar bine.

Când toţi desculţi colindă mărăcinii vieţii,
Şi-n rănile deschise plăcere simt neîncetat,
Să şti c-aproape se arată zorii dimineţii,
Priveşte-n sus spre ceruri şi umblă încălţat.

Când cei din jur în întuneric calcă cu credinţă
Şi vezi că viaţa lor de „adevăr” e plină,
Adu-ţi aminte de Isus cum sta între preoţi,
Îmbrăcat-te în demnitate şi umblă în lumină.

Şi când în bezna-ntunecată trăind murdar,
Cu toţi susţin că fericire simt cu-adevărat,
Priveşte spre al tău Isus, şi roagă-l iar
Să poţi şi tu să fi ca El: curat.

Când toţi ce ţi-au mărturisit credinţa în Isus,
Şi adevărul binecuvântării prin ploaia cea târzie,
Dacă în ultim ceas te-au părăsit s-au dus,
Destinde-ţi fruntea, ridică-te-n picioare,
rămâi la datorie.

Iacob Coman, Versuri, pag. 99

AM ÎNŢELES

Am înţeles
că ceea ce-mi umbreşte fericirea
sunt eu…
că nu răspunde Abraam sau Noe pentru mine,
că tot ce am nevoie mi-a fost dat
şi zilnic mi-este dat de Dumnezeu!

Am înţeles

Adevărul nu se-aşterne la picioare
oricui, oricum, ca un datornic,
că Biblia ascunde marile comori
în adâncime
acolo unde-ajunge numai râvna
silitoare…

Şi-am înţeles că Dumnezeu vorbeşte
celor ce au urechi de auzit
că numai cel ce caută găseşte,
şi cel care iubeşte-ntâiul
e iubit…

Minunile
nu vin ca de la sine dinspre Dumnezeu
în dreptul meu
am o lucrare de făcut…
Am înţeles
că ceea ce-mi umbreşte fericirea
sunt eu…

Benone Cătană, Pentru o vreme ca aceasta…, pag. 100

ALEGE

Poţi fi o treaptă spre lumină
Sau poţi umbri chiar luna de pe cer.
Alege să rămâi mereu senină
Pe drumul frământat şi efemer!

Ori strângi cu veşnicia în hambare,
Ori risipeşti nepreţuitele comori.
Alege să mângâi când noaptea doare
Şi vei primi comoara cerului în zori!

Model în toate ai putea să fii
Dar poţi trăi în răzvrătire
Alege să slujeşti discret, în armonii;
Astfel vei fi un far spre nemurire!

De noaptea lumii poţi să plângi mereu
Dar poţi zâmbi chiar când e nor,
Tu ştii să porţi povara când e greu
Şi poţi să faci calvarul mai uşor.

Alege să aduni când alţii risipesc!
Ajută când nevoia strigă după tine!
Rămâi model de caracter împărătesc
Şi vei găsi răsplata Celui care vine.

Daniel Chirileanu, Cumpene, pag. 150

deAndrei Spiridon

Iata, eu vin curand!

Iata, Eu vin curand.doc
Iata, Eu vin curand.doc
Iata, Eu vin curand.doc
68.0 KiB
75 Downloads
Details

IATĂ, EU VIN CURÂND

CUPRINS:

1. Deschidere 399 Dorul meu ne-ncetat
2. Rugăciune
3. COR: Semnele timpului
4. Introducere
5. COR: Aleluia, Domnul vine
6. Tema I
7. Tema II
8. COR 40 CA Tot mai aproape
9. Tema III
10. Întrebări biblice
11. COR+COM 272 Există-o ţară-a lui Hristos
12. Tema IV
13. Poezie: Cântec despre ţara minunată
14. COR
15. Experienţă I
16. Experienţă II
17. Poezie: Mă voi întoarce-acasă
18. Poezie: Popor advent
19. COR Binevestitori
20. Închidere 16 FL Domnu-ncurând se coboară pe nori
21. Rugăciune
22. COR: Aştept măreaţa zi

INTRODUCERE

„Iată, Eu vin curând…”
Melodie plăcută… undă care încălzeşte mult corzile inimii deschise.
Răspuns la cerinţa întregii firi…
… Eu vin curând!… şopteşte orice clipă.
Acest: „Eu vin curând” – e vântul strălucitor al edificiului marilor făgăduinţe; topeşte inimi, explică însuşi rostul faptului de a trăi. Dă sens vieţii… întregindu-i parcursul. E făgăduinţa vieţii!…
Acest mesaj e transmis lumii, unei lumi desprinse de El prin însăşi voia ei, şi apoi,… unită din nou cu Dumnezeu, însă… cu preţul unei vieţi… căci… “Dumnezeu a împăcat lumea cu Sine prin Isus Hristos”.
Numai astfel s-a putut înfăptui împăcarea, numai astfel s-a putut face posibilă primirea de către noi a unui nume nou, atât de preţios:
„Aşteptător”…!
„Iată, Eu vin curând!”…

TEMA I

„Aşteptător”…!
„Iată, Eu vin curând!”…
Pentru unii acest cuvânt este o melodie, o melodie plăcută, dorită; pentru alţii însă este un semnal de alarmă, iar pentru ceilalţi… o pricină.
Dar, pentru mine, ce este, ce înseamnă, ce trezeşte în mine acest cuvânt? La ce mă determină?
Sunt „aşteptător”!… Dar… de care?…
Cu vasul plin, sau… cu el gol?…
Dumnezeu priveşte spre noi chiar acum şi… clipă de clipă.
Şi… vede în viaţa unora împotriviri făţişe.
Citeşte în inimile altora împotriviri ascunse.
Vede pe alţii strivindu-şi conştiinţa prin compromis.
Pe unii îi vede stând de mult timp la răscruce, nehotărâţi.
Alţii sunt pe calea cea bună, dar se despart deseori de ea, şi tot atât de deseori se întorc apoi, iarăşi.
Iar ceilalţi, puţini însă (!), s-au dăruit cu totul drumului îngust, căutat şi găsit, şi acum… merg, aleargă pe el!…
Aceştia sunt acei care vor fi găsiţi pregătiţi, buni pentru a fi mutaţi ca şi Enoh, Moise şi Ilie, în cetatea sfântă, tot atât de sfântă ca şi caracterul lor.
Să ne ocupăm puţin de caracterul acestora din urmă, a acelor gata de întâmpinare, adică… de mine şi de dumneavoastră, dar… transformaţi.

TEMA II
Adevăratul aşteptător este un om deosebit de ceilalţi, în principii, prin noul principiu călăuzitor al întregii sale vieţi. A ascultat de porunca: „Trebuie să vă naşteţi din nou” (Ioan 3,17).
Este caracterizat printr-o sinceritate deplină, îndeplinind condiţia din Ioan 7,17: „Dacă vrea cineva să facă voia Lui, va ajunge să cunoască…”
Îl cunoaştem pe Dumnezeu din:
– cercetarea naturii şi a Cuvântului Scris.
– şi în special din experienţă şi din legătura sa personală, directă cu El (Ioan 17,3)
Cunoaşte şi îi place comuniunea cu El, ştiind ce, când şi cum să se roage.
Primeşte răspuns la rugăciunile sale, pentru că are credinţă, o credinţă activă.
Posedă siguranţa împăcării şi armoniei cu Dumnezeu. E liniştit. 1 Ioan 4,18 p.p.: “Dragostea… alungă frica”.
Înaintează continuu ştiind că unica-i siguranţă stă doar într-o înaintare şi dăruire continuă.
Lucrează cu efect, cu putere.
Sfinţire, înseamnă umblarea în neprihănire. Enoh, a umblat cu Dumnezeu – şi încă… trei sute de ani – şi a fost găsit vrednic pentru luarea la cer.
Desprins deplin de orice legătură cu răul, aflat într-o stare de legătură tot mai strânsă cu Dumnezeu, începerea vieţii de sus, nu va fi pentru creştin decât continuarea necesară a celei de pe pământ,
Se pare a fi o ţintă înaltă, greu de atins, poate… imposibilă. Şi totuşi… „pot totul în Hristos care mă întăreşte” – este un fapt real, posibil şi… nu greu de atins pentru cel care se conformează acestei cerinţe: „… acum privesc toate aceste lucruri ca o pierdere, faţă de preţul nespus de mare al cunoaşterii lui Hristos Isus, Domnul meu”. (Filipeni 3,18)
TEMA III

Laodiceanul este caracterizat în principal prin necunoaşterea de sine, prin necunoaşterea însuşirilor şi trăirilor de care trebuie să se despartă.
De ce?
Pentru că şi el – laodiceanul – ca şi tot omul sec. XXI – secolul marilor descoperiri şi investigaţii, şi-a îndreptat reflectorul doar în exteriorul său, uitând de el însuşi, de propriu-i suflet. Nu mai are timp să stea… şi să mai vorbească şi… cu el însuşi.
Totul îl mână – într-un amalgam şi într-un iureş, aproape de neînţeles şi de neoprit, spre ceva şi spre undeva.
Şi el vrea ca acest ceva şi acest undeva să fie orice, numai ceea ce simte c-o să fie… nu (!), nu vrea.
Sunt unii însă, care – mai sinceri fiind, au reuşit să învingă forţa care-i oprea de la desprinderea din iureş, şi… să se avânte spre “înălţimi”, spre adevăratele „înălţimi”.
E aceasta şi experienţa mea?
Dacă numai unii au ajuns la această împlinire, este pentru că nu toţi au fost dispuşi să investească tot ce trebuie, ei nu s-au jertfit, n-au căzut încă pe stâncă…
Dacă Enoh, Ioan Botezătorul şi alţii au ajuns la niveluri spirituale atât de minunate, este numai pentru că au cunoscut, au dus şi au câştigat în lupta cu ei înşişi.
Cunoaşterea lui Dumnezeu şi cunoaşterea ta sunt două mijloace, şi totodată două ţinte, pentru ajungerea cărora trebuie să ne dăruim.
Viaţa aşteptătorului e preţuită şi dorită de toţi, de toţi acei care n-au ajuns orbi în împietrirea inimii lor.
E acesta un adevăr?
Lipsa lui Enoh şi s lui Ilie a fost simţită pe pământ; şi cei care-i iubeau au făcut cercetări zeloase pentru a-i găsi.
Aveau nevoie de asemenea oameni!
Astăzi… se simte aceeaşi nevoie… de oameni primii în tot ce e bun…, “Credincioşi adevărului, în dragoste, să creştem în toate privinţele…”!
Să lăsam ca acest “Eu vin curând” să pună în mişcare întregul mecanism al pregătirii.
Isus, cu inima vibrând, ne spune: “vin curând!”… Intră în rezonanţă şi cu inima mea, adică, simt, vibrează ele la fel?…
E şi pentru mine făgăduinţa vieţii?
Împlinirea ei va fi răspuns la cerinţa întregii firi, chiar dacă sfârşitul nu va fi pentru toţi identic.
De aceea ce fac eu acum depinde propriul meu viitor:
– sau veşnic în lumină,
– sau… nimic …!
„Cel ce adevereşte aceste lucruri, zice: „Da, Eu vin curând! Amin! Vino Doamne Isuse!”

ÎNTREBĂRI BIBLICE
Luca cap. 8

1. Cu ce ocazie ucenicii lui Isus s-au aflat într-o mare primejdie, ascultând de porunca lui Isus de a porni la drum?
R: Luca 8, 22.23

2. Cine a alungat pe binefăcătorul său, în loc să-i mulţumească pentru binele ce l-a primit?
R: Gadarenii. Norodul din ţinutul Gherghesenilor. Luca 8:37

3. Unde se amintesc la un loc trei femei care Îl ajutau pe Domnul Isus (cu ce aveau)
R: Luca 8:2,3 Maria, Ioana şi Susana.

4. Unde întâlnim vorbindu-se despre sărăcia Domnului Isus?
R: Luca 8:3 şi Luca 9:58

5. Unde întâlnim cifra 12 în legătură cu o problemă a cărui rezolvare nu a fost în funcţie de cifre?
R: Luca 8:42-43

6. În care Evanghelie întâlnim cifrele 12 – 18 – 38 în legătură cu o problemă a cărui rezolvare nu a fost în funcţie de cifre?
R: Luca 8:42-43; 13:11; Ioan 5:5

TEMA IV

„Eu vin curând!” – este ultima promisiune făcută de Domnul Isus bisericii Sale. Pe ultima pagină a Scripturii, ea apare de trei ori, dominând de la distanţă, finalul Cărţii Cărţilor. Cuvintele acestea trebuie să răsune ca un ecou de fiecare dată când închidem paginile sfinte. În lumina lor, toate învăţăturile Bibliei capătă greutatea meritată, se umplu de viaţă, devin actuale. Tot ceea ce facem, tot ceea ce suntem, tot ceea ce gândim, trebuie filtrat prin ele. Solemna asigurare: “Eu vin curând!” de fapt, stă înainte alături de după fiecare ideea Scripturii, de la prima până la ultima. Cu ea trebuie să deschidem şi să citim de fiecare dată. Suntem cu totul convinşi de adevărul ei?
“Iată, Eu vin curând!”
“Eu vin curând!”, înseamnă timp scurt. Avem nevoie de timp, dar el este puţin. Nu mai putem face orice. Acţiunile noastre trebuie să aibă o anumită calitate. Calitate pe măsura celor aşteptate.
Faptele noastre de astăzi, hotărăsc sensul acelei zile!
Adventiştii nu au fost, nu sunt şi nu vor fi nişte alarmişti. Ei (Noi) nu ameninţă lumea cu sfârşitul, cu pedepsele lui Dumnezeu pentru necredincioşi, ci somează lumea să dovedească prin fapte vorbele ei frumoase despre viitor.
“… să dau fiecăruia după faptele lui”.
Pentru noi şi pentru toţi oamenii să subliniem încă odată adevărul prea binecunoscut că ceea ce facem este mia important decât ce spunem. Acţiunile noastre exprimă adevăratele noastre aspiraţii, mărturisirea noastră de credinţă. Ele descoperă ce suntem, de fapt, dincolo de toate declaraţiile noastre.
Sfârşitul lumii?
Nu, începutul adevărat al lumii!
Sfârşitul minciunii, al nedreptăţii şi durerii; sfârşitul a tot ce degradează omenirea.
Începutul domniei depline a dreptăţii şi frumosului, începutul vieţii fără durere… începutul realizării perfecte a oricărei aspiraţii spre bine nutrită vreodată de cineva, credincios sau necredincios…
Se va împlini atunci şi cererea pe care toţi necredincioşii au înălţat-o lui Dumnezeu de atâtea ori: „Doamne, dacă exişti, de ce nu cureţi lumea de rău?”
Dar vor fi, oare, mulţumiţi? Au dorit într-adevăr aşa ceva?
Nimeni nu se va plânge de nedreptatea lui Dumnezeu! Răsplata va fi după faptele fiecăruia.
Zi fericită, pentru care am gândit, vorbit şi trăit revenirea lui Isus Hristos ni se înfăţişează astăzi din nou ca cel mai de seamă eveniment demn de aşteptarea oricui:
„Iată, Eu vin curând şi răsplata Mea este cu Mine, ca să dau fiecăruia după fapta lui”.
Împreună cu Ioan, să răspundem:
„Amin! Vino, Doamne Isuse!” (Apocalipsa 22:21)

EXPERIENŢĂ I
Pregătit pentru întâlnirea cu Isus

Pe lespezi reci ale coridorului, sandalele străjii sună ritmic, ca o piuă, zdrobind liniştea întunericului.
De la capătul celălalt o torţă alungă bezna, iar în spatele ei apare schimbul şi centurionul, Marcul Emilianus Lentulus.
– În dimineaţa aceasta, înainte de ivirea zorilor, va veni Claudia, fiica lui Publius Serius, să-l vadă ultima dată. Mâine va avea loc execuţia în arenă… Despre întrevedere ştim numai noi – spuse centurionul în şoaptă.
– Ai făcut un lucru minunat Lentulus. Serinus merită orice. E un om cum nu întâlneşti altul în tot Imperiul. Se pare că numai Paulus îl întrecea, dar l-a executat şi pe el prea luminatul Nero. Vespassioanus vrea şi el sânge!
– Tocmai de aceea, îl ajut pe Serinus. Nobleţea cu care s-a purtat în timpul procesului m-a pus pe gânduri. Când s-a rostit condamnarea în Senat, nici n-a clipit, parcă ar fi fost pentru altul.
– Nu înţeleg ce vână de putere au în ei creştinii, de unde au ei atâta pace în suflet. I-am studiat destul de atent şi mai ales pe Serinus, aici la Mamertini. Toţi au caractere din oţel de Damasc.
– Acum linişte, ordonă Lantulus, vine garda pretorienilor cu Claudia!…
Uşa grea se deschide încet şi prin ea Claudia trece ca o umbră… Mirosul greu de mucegai şi umezeală îi ustură nările. Potrivit consemnului, merge la gratiile din fund unde pâlpâie un opaiţ albăstrui.
– Scumpul meu tată, nu credeam că te voi mai vedea. Bun este Dumnezeul nostru. Sparge şi o inimă de fier!
– Draga mea, n-aş vrea să ştiu că plânge cineva pentru mine. Ne aflăm de abia la început. Nu este timp de plâns. Domnul nostru aşteaptă să-L urmăm îndeaproape, cu vrednicie.
– Te înţeleg tată, tu totdeauna ai fost tare, dar eu sunt o copilă…
– Ştiu, dar eşti copila mea… Spune-mi mai bine ce e cu adunarea, cu Tiberiu, cu Aristobul, cu Urban, cu Ierodian, cu Alexandru, cu toţi…
– Adunarea s-a mutat în casa Iuniei, pe Via Ostia. La Andronic nu ne mai puteam aduna. Şi-a trimis Vespasian preotrienii – Flegen şi Tiberiu sunt prezbiteri în locul tău.
– Mă bucur mult pentru ei. Sunt oameni de nădejde şi cu Duhul lui Dumnezeu…
Auzi, a zăngănit sabia. Trebuie să pleci. Mergi draga mea şi Domnul va fi cu tine! La revedere.
– La revedere tată, Maranatha! salută Claudia, îndepărtându-se cu greutate…
La uşă, pretorienii au luat-o în primire din nou, spre a o conduce în oraş.
După îndepărtarea cetei, Lentulus cu ai lui se apropiară de gratiile celulei lui Serinus.
Îl priveau cu admiraţie amestecată cu uimire, fără să spună un cuvânt…
– De ce mă priviţi aşa? întrebă Serinus pe paznicii lui.
– Publius Serinus, spuse Lentulus, tu nu arăţi deloc înspăimântat. Noi desluşim pe chipul tău fericirea. Cum poţi să fii aşa, când ştii că ai spus fiicei tale “la revedere” pentru ultima oară?
– Ah, scumpii mei prieteni, creştinii nu spun niciodată adio. Fiica mea este şi ea creştină. Într-o zi ne vom întâlni în ceruri unde nu vom mai avea necazuri, căci Domnul nostru vine şi noi suntem pregătiţi. De aceea sunt fericit, deşi ştiu că mâine voi muri pentru credinţa mea!
EXPERIENŢĂ II
Cronica unei întoarceri

Într-o zi s-a întors Ionel de la Piatra Neamţ. A intrat pe uşă, şi-a sărutat fratele şi l-a întrebat dintr-o dată:
– “Unde este Biblia ta?”
Costin a amuţit. Putu doar să arate cu capul spre şifonier.
Ionel întinse mâna stângă, luă Biblia şi o apropie încet de ochii lui Costin.
Când a ajuns mai-mai să-i atingă obrazul, Ionel lovi brusc coperta cu dreapta.
Cartea nu mai fusese atinsă de mult, se aşezase strat gros de praf pe ea şi praful acesta s-a ridicat în nările şi ochii lui Costin.
Costin Moraru era soldat în Regimentul 26 Rovine din Craiova, când a auzit prima dată despre adventişti.
Într-o dimineaţă din 1918, s-a zvonit în tot regimentul cantonat în Moldova, că un caporal pe nume Arsene Duică, era bătut fiindcă ar fi vrut să ţină sâmbăta.
În acelaşi regiment era concentrat şi sublocotenentul Ştefan Demetrescu, însă pe Costin nu-l interesa nici zvonurile cu bătaia, nici cele cu sâmbăta.
Nu peste mult timp, a primit un concediu de 15 zile şi merse acasă la Craiova.
Acasă l-a întâlnit pe Mihai, fratele mai mare, care venise şi el tot în permisie.
Mihai era coleg la şcoala de cavalerie cu Ion Bogatu, membru al Bisericii Adventiste şi lui Mihai îi plăcea credinţa cea nouă şi curată.
Seara, Mihai l-a luat şi pe Costin şi pe Ionel, fratele mai mic, la adunare.
A vorbit David Făurescu din Râmnicu Vâlcea, care era lucrător biblic al comunităţii din Craiova…
Între timp, regimentul a revenit în Craiova şi Costin a mai rămas sub arme încă doi ani. Doi ani de zile a stăruit fratele Făurescu, însă Cuvântul nu se lipea de Costin. Ba, chiar de la o vreme, a început să ocolească adunarea pe la trei-patru străzi, doar-doar nu se va mai întâlni cu zelosul lucrător…
Ionel, care avea doar 16 ani iubea adevărul. Deşi era botezat, a început cu colportajul. De un an de zile plecase pe jos din casă în casă, din cătun în cătun, cu cărţile cele vii, până a ajuns la Piatra Neamţ.
Veştile de la el veneau foarte rar şi de fiecare dată din altă localitate.
Şi acum… deodată s-a întors acasă…
S-a maturizat, vorbea măsurat şi în gura lui cuvintele ard…
“Nu am simţit mai mare mustrare, avea să spună mai târziu fratele Costin Moraru, decât aceea adusă de praful adunat pe Biblia mea, uitată pe garderobă.” Seara, Costin a mers cu Ionel la adunare.
La amvon… din nou fratele Făurescu.
“Cum de am putut să amân atât de mult să urmez pe Isus? Domnul va veni foarte curând şi eu nu sunt încă împăcat cu El”, îşi reproşa Costin.
Cimentul pe care fratele Făurescu îl turnase cu migală timp de doi ani de zile, a făcut deodată priză…
Costin simţi că s-a betonat acolo, în adunare, în acea seară, că acolo era locul lui. Iubirea lui Dumnezeu l-a avertizat şi el I s-a predat.
La 6 septembrie 1921, Costin şi Ionel au fost botezaţi de pastorul Petre Hermann în Jiu, împreună cu alţii.
Apoi, au început lucrarea pentru Marea Întâlnire… doar şi camarazii lui trebuiau mântuiţi, şi vecinii şi prietenii şi cunoscuţii… şi necunoscuţii…
Aşa a pornit Costin Moraru din cazarmă spre Împărăţia lui Dumnezeu.

deAndrei Spiridon

Haina

HAINA

CUPRINS:

  1. Deschidere 70
  2. Rugăciune
  3. COR
  4. Apocalipsa 7:9-17
  5. Introducere
  6. COR
  7. Tema I
  8. Tema II A
  9. Tema II B
  10. COR
  11. Tema: Ferice de cei…
  12. Poezie
  13. COR+COM 391
  14. Întrebări biblice
  15. Tema III
  16. Încheiere: Doar o haină
  17. Poezie
  18. COR
  19. Închidere 128
  20. Rugăciune
  21. COR
  22. Postludiu – ieşire

Deva, 25 februarie 1995

APOCALIPSA 7:9-17

 

„După aceea m-am uitat, şi iată că era o mare gloată, pe care nu putea s-o numere nimeni, din orice neam, din orice seminţie, din orice norod şi de orice limbă, care stătea în picioare înaintea Scaunului de Domnie şi înaintea Mielului, îmbrăcaţi în haine albe, cu ramuri de finic în mâini şi strigau cu glas tare, şi ziceau: „Mântuirea este a Dumnezeului nostru, care şade pe Scaunul de Domnie, şi a Mielului!”

Şi toţi îngerii stăteau împrejurul scaunului de domnie, împrejurul bătrânilor şi împrejurul celor patru făpturi vii. Şi s-au aruncat cu feţele la pământ în faţa scaunului de domnie, şi s-au închinat lui Dumnezeu, şi au zis: „Amin!” “A Dumnezeului nostru, să fie lauda, slava, înţelepciunea, mulţumirile, cinstea, puterea şi tăria, în vecii vecilor! Amin!”

Şi unul din bătrâni a luat cuvântul şi mi-a zis: “Aceştia, care sunt îmbrăcaţi în haine albe, CINE SUNT OARE? şi de unde au venit?”

“Doamne”, i-am răspuns eu, „Tu ştii”.

Şi el mi-a zis: „Aceştia vin din necazul cel mare; ei şi-au spălat hainele, şi le-au albit în sângele Mielului. Pentru aceasta stau ei înaintea scaunului de domnie al lui Dumnezeu, şi-I slujesc zi şi noapte în Templul Lui, Cel ce şade pe scaunul de domnie, îşi va întinde peste ei cortul Lui.

Nu le va mai fi foame, nu le va mai fi sete; nu-i va mai dogori nici soarele, nici vreo altă arşiţă. Căci Mielul, care stă în mijlocul scaunului de domnie, va fi Păstorul lor, îi va duce la izvoarele apelor vieţii, şi Dumnezeu va şterge orice lacrimă din ochii lor.”

 

INTRODUCERE

Geneza 3,21: „Domnul Dumnezeu a făcut lui Adam şi nevestei lui haine… şi i-a îmbrăcat cu ele”.

Tatăl şi copii lui erau în preajma despărţirii. Cu milă adâncă, Tatăl le împărţea ultimele îndrumări pentru lunga, milenara călătorie prin valea umbrei morţii, şi-n zestrea omului lângă altele, Domnul i-a dat HAINA.

Pentru zilele înnorate, pentru rafalele de ploi, pentru vitregiile iernilor şi pentru toate câte aveau să urmeze, prevăzător, omului i-a oferit acest dar preţios.

Din acest moment OMUL şi HAINA devin UNA.

Cu iscusinţa primită omul se pleacă asupra ei, o adaptează, o dezvoltă, o înmulţeşte în zeci şi zeci de forme după multele lui trebuinţe.

Străbătând secole omul marchează răspântiile istoriei lui cu câte… o haină, lăsându-ne nouă contemporanilor o galerie de mode de toate categoriile, asaltându-ne cu performanţe: haine supralejere, haine transparente, haine ultra elegante, haine antifrig, de exemplu, ale eschimoşilor apără până la -4o grade. Iar noi contemporanii împingem performanţele până la graniţa imposibilului producând haine de astronauţi, rezistente la presiuni cosmice şi temperaturi de sute de grade plus şi minus.

Haina, acest dar al lui Dumnezeu, iar nu o născocire a omului, ne îmbracă cu mari binecuvântări, fiind unul din articolele cu valoare utilitară cea mai mare. Am zis: „Valoare utilitară” pentru că aceasta este una din valorile hainei dar nu singura!

Chiar Bunul Dumnezeu, atunci când a oferit-o omului, n-a dat-o din motive utilitare. Amintiţi-vă că în acele momente încă se aflau în Eden. Nici vorbă de frig şi alte intemperii. Se produsese însă altceva: păcătuind, omul pierdu veşmântul de slavă, iar Tatăl venind în întâmpinarea omului îi oferi haina drept, înlocuitor al slavei cereşti.

Aceasta înrâureşte adânc studiul nostru despre “haină” prin faptul că adăugând la punctul de vedere material, utilitar, un alt punct de vedere însemnat şi care este de ordin spiritual. Iată chiar omul, când îşi alege o haină, se întreabă mai întâi dacă îi prinde bine şi de multe ori nici nu ia în consideraţie calitatea materialului. „Slava” contează mai mult. Simţind oarecum că haina îi ţine locul celei dintâi „slave”, omul, în dorul lui după un înlocuitor cât mai frumos, s-a aruncat într-o alegere fără sfârşit şi tot mai trepidantă. Armate întregi de croitori cu industrii îi stau la dispoziţie printr-o întrecere de secole oferind haine pentru orice nivel, vârstă, pretenţii sau cost încât pe drept au zis unii că „istoria lumii este istoria hainei”, sau că „haina face pe om”.

Recunosc multă sinceritate în această părere căci haina este cel dintâi lucru pe care-l remarcă omul când îşi întâmpină semenul.

Mai înainte de a schimba cu el vreun cuvânt, îl priveşte, îl clasează după haină, într-o categorie superioară sau inferioară şi abia după aceea i se adresează fie respectuos fie lipsit de politeţe, după cum şi-a format părerea.

Iată de ce prin aceasta, al doilea motiv al purtării hainei, veşmintele nu mai constituie numai nişte simple articole utilitare, ci devin purtătoare a unor semnificaţii spirituale.

TEMA   I

În căutarea modelului ne aflam eu şi o cunoştinţă pe culoarele unui mare muzeu. Nenumărate piese vestimentare, antice, medievale şi moderne, de la extremul simplu până la luxul ultra complicat, ne-au depănat o ciudată paradă a modei.

La sfârşit însă ne-am aflat amândouă în faţa unei nedumeriri: Unde se afla frumosul între atâtea modele? Chiar dacă, separat, fiecare încerca să ne convingă de frumuseţe, puse alături stârneau o furtună de contraziceri, dovedindu-şi lipsuri una alteia. Deşi ne-am străduit să aflăm un răspuns, n-am reuşit! Am înţeles însă altceva, care a făcut lumină în priceperea noastră.

Ştiam dinainte că omul are preferinţe diferite după gusturile ce le are. Am descoperit însă că gusturile lui prin care el îşi alege diferite frumosuri depinde de inima lui. Că în funcţie de inimă, de scopul care-l frământă, de principiul bun sau rău care-l umple, omul va preface o anumită înfăţişare exterioară, un anumit frumos care va da pe faţă caracterul său cel ascuns.

Cu această lumină nouă, ne-am hotărât să mai străbatem odată galeria hainelor istoriei şi să descifrăm mesajul care-l purta fiecare haină.

Cât de limpede pricepem de-acum toate!

Confuzia se ridicase ca o ceaţă, iar noi vedem desluşit. Ne înţelegem una pe alta de parcă gândeam întocmai.

Uite ce culoare înfocată! Tare mândru trebuie să fi fost purtătorul ei. Haina asta, nu-i aşa că este cam apăsătoare şi mohorâtă, ca pentru un suflet ursuz, pe când, cealaltă dimpotrivă, câtă linişte şi seninătate transmite…

Aşa am aflat slăbiciunea unor croieli şi stiluri în contrast cu nota demnă şi spirituală a altora. La un moment dat, ne-am înţeles să numim „modă”, toate aşa-zisele „frumosuri” care se devalorizează şi se schimbă de la o epocă la alta, şi ne-am înţeles să numim “cu adevărat frumos” numai ceea ce în trecerea vremii, rămâne acelaşi, şi continuă să păstreze valoarea spirituală nealterată.

Bucuroase de descoperire, am părăsit sălile muzeului fără a conteni discuţiile. În inimile noastre, ne-am hotărât să continuăm meditaţia până la deplina iluminare.

 

TEMA   II   A

Numeri 15,38: „Vorbeşte copiilor lui Israel şi spune-le să-şi facă din neam în neam un ciucure la colţurile veşmintelor lor şi să pună un fir albastru peste ciucurele acesta… Când veţi avea ciucurele acesta, să vă uitaţi la el şi să vă aduceţi aminte de toate poruncile Domnului… ca să nu urmaţi după poftele inimilor voastre şi după poftele ochilor voştri!”…

În mijlocul vârtejului ameţitor de atracţii în forfota exuberantă a senzaţiilor modei, există un popor care poartă ciucuri la veşmintele lui.

Ca „seminţie aleasă”, ca preoţie împărătească şi ca un neam sfânt, el îşi poartă hainele ca un semn al sfinţirii, ca un hotar între vii şi morţi. Stăpânitorul lumii acesteia n-are nimic în ei, nici pe ei! Ei umblă pe pământ ca unii care ştiau că oamenii cântăresc religia lor după îmbrăcămintea lui, acela de a-şi face din haine un înlocuitor al slavei pierdute. Cu ochii ţintuiţi la Maestrul lor, ei umblă după slavă, după slava Golgotei, care împodobeşte pe cei ce se ridică la înălţimea lepădării de sine. Nici un compromis, nici o asemănare cu cele sortite flăcării nu întunecă mărturia lor curată devenind tot mai plăcuţi înaintea Cerului şi înaintea oamenilor.

Priviţi-i mai aproape. Deseori v-aţi atins de ei; poate chiar stau alături de dumneavoastră. Când le cercetaţi îmbrăcămintea, încercaţi să zăriţi ciucurele sfânt cu 10 fire care din orice unghi a-ţi privi, le împodobeşte veşmântul loc. Priviţi atunci firele lui de aur, acele 10 fire scoase cu grijă din tezaurul Spiritului Profetic şi purtate cu scumpătate prin vadul lumii.

Le veţi îndrăgi atât de mult, încât vă vor stăpâni gusturile şi alegerea şi veţi fi oricând gata să le împărtăşiţi altora, pe toate acele 10 la rând, după cum urmează:

TEMA   II   B

  1. îmbrăcămintea să fie necesară
  2. să fie simplă
  3. să fie modestă, fără să atragă privirile
  4. să fie sănătoasă, potrivit ca material şi potrivită nevoilor personale şi ale anotimpului.
  5. să fie de calitate bună. (Haina Domnului Isus chiar dacă avea doar una, era de o aşa calitate încât soldaţii n-au sfâşiat-o, ci au tras la sorţi pentru ea.)
  6. să fie cu gust aleasă. (Despre aceasta E.G.White spune: „Când pierdem gustul pentru ordine şi bunul gust în îmbrăcăminte, de fapt părăsim adevărul…”)
  7. să fie moderate ca preţ.
  8. nu fie extravagantă prin model sau culoare.
  9. să fie potrivită cu vârsta.
  10. să fie în clasicul vremii fără să fie de modă veche şi nici de avangardă.

Şi de veţi încerca şi dumneavoastră să purtaţi ciucurele acesta, veţi avea bucuria să descoperiţi că sunteţi în prezenţa lui Dumnezeu.

 

FERICE  DE  CEI  CE-ŞI  SPALĂ  HAINELE

În scrierile sacre, hainele reprezintă, adesea caracterul. Dacă sunt curate, albe, simbolizează un caracter sfânt şi nepătat dacă sunt murdare, preînchipuie o viaţă mânjită de patimi şi întinată de păcat, un caracter defectuos.

Înainte de păcătuire, părinţii noştri erau înveşmântaţi în lumină, simbol al nevinovăţiei lor. După cădere, au cunoscut că erau goi, au cusut laolaltă frunze de smochin şi şi-au făcut şorţuri din ele… (Geneza 3,7)

În loc să-şi recunoască vina şi neputinţa, nefericita pereche încearcă zadarnic să se ajute singură, aruncând vina pe împrejurări, fără de care ei nu ar fi ajuns acolo unde se găseau. Dar hainele lor de frunze se uscară repede, iar scuzele n-au făcut altceva decât să descopere decăderea lor spirituală.

Dacă am alege astăzi să ne predăm lui Isus cu toată inima, ne-am dezgusta de dreptatea noastră şi am cădea, la piciorul crucii recunoscând că suntem “săraci, orbi şi goi”. Isus ne-ar oferi în dar lumina spirituală, credinţa şi dragostea curată şi ne-ar acoperi cu haina propriei Sale nevinovăţii. Ar porunci ca şi tatăl din parabola fiului risipitor: “Aduceţi repede haina cea mai bună şi îmbrăcaţi-l cu ea!”

„În curând Mirele ceresc va duce în căminul Său pe aleasa inimii Lui, înveşmântată în in subţire strălucitor, alb, curat.”

N-am vrea şi noi să fim în alaiul de nuntă?

Zilele timpului nostru de har trec cu grăbire… “Luaţi seama să nu vă afle nepregătiţi. Aveţi grijă ca nu cumva la masa împăratului să fiţi găsiţi fără haina de nuntă!” “Trezeşte-te, trezeşte-te îmbracă-te în podoaba ta Sioane! Puneţi hainele de sărbătoare, Ierusalime, Cetate Sfântă! Căci nu va intra în tine nici un om… necurat!…”

„Ferice de cei ce îşi spală hainele ca să aibă drept la pomul vieţii şi să intre pe porţi în cetate!”

 

DAŢI – MI   O   HAINĂ

Aud un glas de înger

Străfulgerând pământul

Încă puţină vreme şi Domnul va veni

Sufletul mi l-am privit îngrozit

Întrebându-mă

În ce veşmânt pe Domnul voi primi?…

 

Strigând

Am prins s-alerg pe drumurile lumii

Daţi-mi o haină!

 

Şi meşterii omenirii

Ieşiră la porţi cu haine mulţime

Dar fiecare veşmânt ce mi se-ntinde

E-o falsă splendoare

Ce-ascunde o zdreanţă

 

Şi îngerul vestind venire lui Isus

L-aud tot mai aproape

Doar câţiva paşi mai are Domnul

Pân’ la mine

Zăresc printre lacrimi de nevrednicie

Minunea zilei Lui de lumină

Iar haina ce-o port

E încă din ce în ce mai murdară

Daţi-mi o haină!

 

Să m-ascund în suflet

Şi să mi-o ţes acolo

Dar sufletul îmi e pustiu

Şi-o haină cu care să-L întâmpin

Pe Domnul

Încă nu am, încă nu ştiu…

Prietenii-au fugit

Vrăjmaşii râd de mine

Dar tot mai strig şi tot mai plâng

Şi tot mai sper

 

Când… iată îngerul

Acelaşi înger îmi arată

O cale către cruce şi-mi zice

Este acolo un veşmânt

Veşmântul lui Isus

 

Ce n-a rost rupt

Ostaşul roman îngrozit a fugit

Şi a lăsat acolo veşmântul Lui

Întreg

Căzut la sorţi

Ostaşul roman…

Dar cine-i ostaşul roman?…

Nu-s oare eu?…

 

Şi-alerg sângerând

Cum trebuia s-alerg la răstignirea Lui

Şi iată-mă ajuns lângă cruce

Dar e veşmântul Lui

Al Celui ce vine

E cel de care eu L-am dezbrăcat

Isus mi l-a lăsat aici la cruce

Şi l-a luat pe-al meu

E prea nemeritat

Şi iată crucea mă priveşte…

Şi dacă nu… unde să plec…

Şi unde să m-ascund?…

 

Dar îngerul îmi spune iar

Orice veşmânt pătat

Este spălat în sângele lui Isus

Pe cruce vărsat

În sângele Celui ce vine

Şi dezbrăcându-mi haina cea murdară

M-a îmbrăcat cu haina jertfei Sale

Şi lângă cruce stau

Şi plâng de bucurie

Şi îngerul l-aud din nou

Strigând în cele patru zări

„Încă puţină vreme

Şi Domnul va să vie!”

 

Iar eu

În genunchi mă ridic

Spre lacrima lumii

Strigând bucuria salvării

Dacă mai este cineva ce caută o haină

Pentru marea întâlnire cu Domnul

Ce vine…

Să urce la cruce

Aici veşmântul jertfei Sale

Aşteaptă pe oricine.

 

INTREBĂRI   BIBLICE

 

DESPRE  HAINE

  1. Cu care ocazie un Etiopian (Ebed-Melec) a uşurat durerile unui profet cu ajutorul unor „petice purtate şi nişte zdrenţe”? (63)

R: Ieremia 38,12,13

 

  1. Despre cine se spune în Sfânta Scriptură că era favorizat de tatăl său şi din această cauza a primit o haină lungă cu mâneci? (pestriţă)

R: Iosif. Geneza 37,3

(fetele lui David purtau haine pestriţe 1 Sam. 13,18)

 

  1. Cine a putut să-şi dea seama de sfârşitul unei împărăţii, văzând o haină ruptă în 12 bucăţi?

R: Ieroboam. 1 Împ. 11,30.3l (haina era a proorocului Ahia) (1 Samuel 15,26-28) Samuel şi Saul.

 

  1. Când a fost sărbătorit un împărat prin aşternerea de haine pe jos?

R: 2 Împ. 9.13 – Iehu şi Matei 21,8 – Isus

 

5 Despre care persoane se aminteşte în Biblie că purtau haine albe ca zăpada?

R:      – Dumnezeu Daniel 7,9

– Hristos Marcu 9f3

– Îngerii Matei 28,2.3 (Apoc. 19,14)

– Cei 24 de bătrâni Apoc. 4,4

– Cei mântuiţi Apoc. 7,9; 3,5; 6,11

 

Un verset spune că cei mântuiţi şi-au spălat şi albit hainele. Ce „detergent” au folosit? Apoc. 7,13.14

TEMA   III

 

2 Împăraţi 2,8: „Atunci Ilie şi-a luat mantaua, a făcut-o sul şi a lovit cu ea apele Iordanului, care s-au despărţit într-o parte şi într-alta.”

Iordanul cu sinuozităţile şi meandrele lui izvorând din munte şi coborând până sub 200 de metri faţă de nivelul Mării, care prin cursul lui leagă două Mări între ele, având de o parte apele dulci şi vii ale Mării Galileii, iar de cealaltă parte apele neînsufleţite ale Mării Moarte – evocă simbolic dramatica viaţă a omenirii în mulţimea căreia mă zăresc şi pe mine…

Dar DESTUL! A venit timpul ca bătrânul Iordan să se despice în două. În puterea lui Ilie, sub lovitura unei mantale, a unei simple haine, minunea cea mare se produce!

E vremea! „ACUM”, când lumea stă la pragul timpului de har, „unde este Dumnezeul lui Ilie?” (2 Împăraţi 2,14)

După profeţie (Mal.4,5): „Vă voi trimite pe proorocul Ilie înainte de a veni ziua aceea mare şi înfricoşată” Ilie, iată-l, e aici!

Duhul care l-a însufleţit pe el, aşteaptă să ne ia în stăpânire pe noi aceştia, pentru cel mai solemn timp! Domnul aşteaptă o repetare în fapt a ceea ce Ilie a săvârşit cu mantaua Lui, o repetare la proporţii uriaşe a demarcării dintre adevăr şi neadevăr.

Atunci s-a găsit un urmaş: Elisei. Astăzi orice om e chemat să ştie şi să poată repeta minunea! Elisei… şi-a sfâşiat hainele… a ridicat mantaua lui Ilie; s-a întors şi s-a oprit pe malul Iordanului… şi a zis: „unde este Acum Dumnezeul lui Ilie?” şi a lovit apele cu ea şi apele… s-au despărţit într-o parte şi într-alta…”!

Ridicaţi mantaua! Loviţi spumele!

Tăiaţi cu ea o cărare printre valuri, păşiţi cu haina pe mijloc, în văzul oricui. Arătaţi lumii, prin haina voastră, unde este Dumnezeul lui Ilie!

Aici se opreşte azi chemarea lui Dumnezeu: – la o HAINĂ – martorul atâtor forţe şi slăbiciuni.

Secretul ei, o…, de n-am uita-o !

ÎNCHEIERE

DOAR   O   HAINĂ

 

O simplă haină şi identitatea cuiva este dezvăluită. Aparent ascuns sub paravanul lor, omul se demască tocmai prin „cartea de vizită” pe care veşmintele lui o înfăţişează înaintea lumii. Ce grea mărturie dau ele.

O haină doar… şi Adam fuge dinaintea lui Dumnezeu (Geneza 3,8)! O manta frumoasă de sinear şi Acan plăteşte cu viaţa! (Ios. 7,20-26)

O haină, doar o haină, şi cel invitat la nunta Fiului de Împărat este poftit în întunericul de afară! (Matei 22,11-14)

Şi iată, tot numai o haină, o singură haină a Mielului, pentru răscumpărarea întregii omeniri!

Înaintea acestor adânci semnificaţii care se ţes nevăzute ca firele veşmintelor noastre; pentru aflarea unui răspuns sigur, pentru priceperea a tot ce poate să însemne o haină, rostim odată cu profetul Ilie (2 Împ. 6,20):

„Doamne, deschide-le ochii… să vadă!”

PĂSTREAZĂ – TE   CURAT

 

Pe haina vieţii tale o pată să nu fie

Să-ţi fie caracterul de rele nepătat,

Să ai un suflet sincer, trăind în curăţie;

Ca crinul din grădină, păstrează-te curat!

 

Să fii cinstit ca Iosif în marea încercare

Când vru ispititorul să-l ducă în păcat,

Ca stânca neclintită, aşa să fii de tare,

Să nu te întineze, păstrează-te curat!

 

Ca nufărul din baltă să fii curat la suflet

Deşi-n noroi, el creşte frumos, e nepătat,

Prin multe ispite ce sunt în al tău umblet,

Să nu ai nici o pată, păstrează-te curat!

 

Cuvinte ruşinoase în vorbă să nu-ţi fie,

Şi inima păzeşte-o de cuget necurat,

Să-ţi stăpâneşti urechea plin de bucurie,

Piciorul ţi-l păzeşte, păstrează-te curat!

 

De vrei să ai în ceruri a sfinţilor cunună,

Acolo unde nu e nimica întinat,

Să mergi pe drumul vieţii cu Domnul împreună,

Să-ţi fie El prieten, păstrează-te curat!

CUGETĂRI

CUVINTE   ÎNŢELEPTE   DESPRE   HAINĂ

  • În fiinţa omenească trebuie ca totul să fie frumos,: faţa, veşmintele, sufletul şi cugetul. (A. Cehov)
  • Haina ne dă o idee despre înclinarea sufletească (Erasm)
  • Îmbrăcămintea frumoasă este un semn al bucuriei.
  • Adesea haina strigă cine-i omul. (Shakespeare)
  • Haina simplă şi potrivită măreşte foarte mult frumuseţea. (Proverb românesc)
  • Cea mai frumoasă podoabă este cuviinţa, ruşinea, dreptatea şi cumpătul. (Socrate)
  • Modestia este haina cea mai frumoasă.
  • A te îmbrăca frumos înseamnă demnitate.
  • Viaţa modestă a unui om este o haină totdeauna la modă.
deAndrei Spiridon

Gânduri pentru început de an

Ganduri pentru început de an.doc
Ganduri pentru început de an.doc
Ganduri pentru început de an.doc
87.5 KiB
151 Downloads
Details

Gânduri pentru început de an…

CUPRINS:

  • Deschidere: 4/52 Un nume ca al nimănui
  • Rugăciune
  • COR: Strânşi laolaltă
  • Poezie: În prag de ani
  • Tema I: Gânduri pentru început de an…
  • Poezie: Ştiri de Anul Nou
  • COR: Aparţin Regelui
  • Citat din Mărturii pentru comunitate
  • Poezie: Cusur
  • Tema II
  • Tema II (continuare)
  • COR: Te-am ales
  • Poezie: În favoarea timpului
  • Tema III: Anul nou (2 pers.)
  • Cu 1 minut înainte de apusul soarelui:
    1. Gong
    2. Rugăciune
  • Poezie: Rugă
  • COR : Ca peregrin
  • Tema IV
  • Arta de a mulţumi – toţi tinerii
  • COR: Imnul prieteniei
  • Sărbătoriţii lunii decembrie
  • Împărţire făgăduinţe – (fără citire texte!!!)
  • Închidere: 40/52 Isuse, Tu Mi-ai dat
  • Rugăciune
  • Postludiu – ieşire

IN PRAG DE ANI 

Tu Doamne-acum, în prag de ani

Cu-nţelepciune să-mi răsai

Fă-mi casă vieţii-n Ghetsemani

Cu faţa pururi spre Sinai

 

Pun astăzi piatra de hotar

Şi fac cu tine legământ

Să-mi fie crucea sanctuar

Să-mi fie Legea templu sfânt

 

Să-mi fie chivotul tărie

Când drumul către culmi va cere

Golgota vindecare-mi fie

Din rana vieţii de durere

 

Fă-mi Doamne gândul meu dreptate

Suind mereu către sfinţire

De-aşa minuni nemeritate

Fă-mi Doamne inima iubire

 

Şi fă-mi speranţa mea trăire

Şi viaţa fă-mi-o osanale

Şi fă-mă strop de nemurire

În planul veşniciei Tale.

 

Benone Burtescu, Poezii, pag. 76

 

Gânduri pentru început de an…

După atâta alergare şi căutare, – IATĂ-NE – din harul şi mila nemărginită a lui Dumnezeu, ajunşi la început de an 2006.

Fiecare am primit sau am transmis urări de bine, gânduri sincere şi dorinţa ca Noul An să fie mai bun şi… de ce nu?, ULTIMUL! Sigur că acest lucru îl ştie doar Dumnezeu iar noi, trebuie să ştim încotro mergem şi mai ales…unde vrem să ajungem. Consider foarte importantă întrebarea: DE CINE VOI ASCULTA MAI MULT ŞI… PE CINE VOI URMA ZI DUPĂ ZI?

Mântuitorul nostru ne întâmpină cu aceste cuvinte: „Dacă voieşte cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea, şi să Mă urmeze” (Matei 16: 24) Iată şi paradoxul prezentat de Isus: „Pentru ca oricine va vrea să-şi scape viaţa, o va pierde; dar oricine îşi va pierde viaţa pentru Mine, o va câştiga.”

De puţină vreme a apărut într-o revistă următoarea declaraţie deosebit de interesantă şi provocatoare:

  • „Avem clădiri înalte – dar temperamente joase;
  • Şosele largi – dar puncte de vedere înguste;
  • Cheltuim destul de mult – dar avem puţin;
  • Cumpăram multe – dar ne bucurăm de puţine;
  • Avem case, apartamente mari – dar familii mici;
  • Avem multă comoditate – dar puţin timp;
  • Avem multe titluri academice – dar simţim prea puţin unul cu altul;
  • Avem multă cunoştinţă – dar puţină judecată;
  • Există mulţi experţi – şi totuşi avem aşa de multe probleme;
  • Cunoaştem multă medicină – dar avem puţină sănătate;
  • Cheltuim cu risipă – însă râdem puţin;
  • Conducem cu viteză – dar ne şi supărăm repede;
  • Ne culcăm foarte târziu – şi ne sculăm foarte obosiţi;
  • Citim destul de puţin – dar ne uităm mult la TV;
  • Ne-am sporit posesiunile – dar ne-am redus valorile…”

 

Mă opresc aici. Dumnezeu să ne facă pricepuţi şi atenţi la tot ce este bun şi necesar pentru creşterea noastră spirituală, iar Noul An să ne facă mai înţelepţi şi mai doritori de CER.

Amin!

ŞTIRI DE ANUL NOU

 

Mi-a spus Tata că Acasă

Mâine nu e Anul Nou,

Nici Sfânt Vasile;

Timpul Lor e împărţit în veşnicii de zile.

 

Ei nu strigă pe la porţi, în gura mare,

Nici cu sorcova nu merg

Şi nici cu semănatul,

Fiindcă dincolo de zare

N-a fost pripăşit păcatul.

Doar aici, din când în când,

Socotim timpul mărunt

Şi mai facem zarvă uneori,

Ca şi când vremea, trecând,

Ne-ar scăpa de vechile erori.

 

Doar aici ne-am făurit colinzi

Şi jucăm un teatru cu irozi,

Ne jucăm cu măşti

Şi cu oglinzi,

Cu minciuni sau gesturi de aprozi (copii nerozi).

 

Mi-a spus Tata că Acasă,

Pentru noi, de pe pământ,

În ajun de Anul Nou

Îngerii se-ntorc târziu,

Fiindcă le pasă

Dacă am ajuns ori am căzut înfrânţi.

 

Pentru noi,

Tot Cerul stă o clipă de-nceput,

Să ne dea o nouă şansă.

 

Nu-i Acasă sărbătoare cu risipă,

Doar atât că Tata va să fie lângă noi,

Dacă L-am vrut.

 

Şi mi-a spus că marea sărbătoare,

La acest sfârşit şi început de an,

Nu-i potopul de secrete culinare,

Nici mulţimea celor care râd.

Anul Nou e-atunci când fiecare

Face-un pas mai mult

Către liman…

 

Daniel Chirileanu, Corigenţi la… a doua venire, pag. 139

 

Mărturii pentru comunitate  29:235

 

A început un An Nou. Care a fost raportul anului trecut din viaţa ta creştină? În ce stare se află raportul tău din cer?

Eu vă implor să vă predaţi fără rezervă lui Dumnezeu. Sunt inimile voastre împărţite? Predaţi-le acum pe deplin Domnului. Faceţi ca istoria vieţii din anul care vine să fie diferită de cea din trecut. Smeriţi-vă sufletele înaintea lui Dumnezeu. „Ferice de cel ce rabdă ispita. Căci după ce a fost găsit bun, va primi cununa vieţii, pe care a făgăduit-o Dumnezeu celor ce-L iubesc” (Iacov 1,12).

Lăsaţi la o parte orice pretenţie şi prefăcătorie. Procedaţi conform cu personalitatea voastră simplă şi naturală. Fiţi sinceri în orice cuget, cuvânt şi faptă şi „în smerenie fiecare să privească pe altul mai presus de el însuşi” (Filipeni 2,3). Aduceţi-vă mereu aminte că natura morală are nevoie să fie susţinută de o constantă veghere şi rugăciune. Atâta timp cât priviţi la Hristos sunteţi siguri, dar în clipa în care vă gândiţi la sacrificiile şi dificultăţile voastre şi începeţi să simpatizaţi cu ele şi să vă dezmierdaţi, voi pierdeţi încrederea în Dumnezeu şi sunteţi în mare pericol. Mulţi limitează providenţa lui Dumnezeu şi despart îndurarea şi iubirea din caracterul Lui. Ei susţin că măreţia şi maiestatea lui Dumnezeu L-ar împiedica să se intereseze El Însuşi de problemele celor mai slabe creaturi ale sale. „Nu se vând două vrăbii la un ban? Totuşi, nici una dintre ele nu cade pe pământ fără voia Tatălui vostru. Cât despre voi, până ce şi perii din cap, toţi că sunt număraţi. Deci să nu vă temeţi; voi sunteţi mai de preţ decât multe vrăbii” (Matei 10,29-31)

CUSUR

Fiecare zi

E-o trecere prin albia oprită,

Fiecare popas

Poate fi un succes ori blestem.

Înşiraţi de-a lungul cărării

Bolovani de tot soiul

Găzduiesc biruinţe sau blesteme.

 

Prea adesea

Observăm doar umbrele din drum

Şi nu vedem lumina ce le naşte.

Şi-atât de multe ori

Ne-mpiedicăm de bucurii,

Ca de ceva străin,

Fără să ştim a le mai recunoaşte.

 

Fiece răspuns

La o rugă tăcută ori strigată

E ca o piatră de pe drum

Poţi trece peste ea nepăsător,

Dar poţi să faci un monument

De fiecare dată.

 

Fiecare minune

Poate fi notată sau uitată

Şi fiecare bine poate fi nesocotit sau răsplătit.

Din fiecare clipă orişicine

Poate să facă mulţumită

Ori umbrit.

 

Prea adesea

Dumnezeul nostru e uitat, părăsit,

Şi totuşi,

De atâtea ori

El ne-a răspuns, ne-a căutat,

Ne-a iubit.

 

Daniel Chirileanu, Corigenţi la… a doua venire, pag. 137

TEMA   II

Trecem grăbiţi printre fulgii de zăpadă şi îi ştergem furioşi de pe obrajii îngheţaţi de vreme şi de griji. Ne sperie răceala lor şi albul din ei e străin ochilor noştri. Căderea lor legănată dinspre cer spre pământ nu ne mai spune nimic.

Ritmul vieţii ne-a prins în mrejele lui. Ne aduce în fiecare dimineaţă disconfortul şi emoţia gândului că viaţa ne va supune şi astăzi la examene. Căutăm siguranţa de orice fel şi nu ne mai interesează libertatea de a fi; ne chircim şi ne îngrămădim în tot felul de tipare, identificându-ne prin aprobarea sau acceptarea celorlalţi. Am ajuns să uităm de noi, să evadăm în tot ce ne e la îndemână, în muncă, în distracţii, pentru ca apoi să credem că suntem ocupaţi; atât de ocupaţi, încât uităm să mai trăim; ne complacem într-o stare de stres şi ne scuzăm faţă de cei de lângă noi, şi chiar faţă de noi, că timpul trece prea repede.

Apoi obosim şi ne ascundem în spatele gândurilor ca să plângem tăcut, în noi, pentru că ne e ruşine să recunoaştem că suntem, pe alocuri, încă mici. Când clipa de tăcere se transformă-n ceas, izbucnim într-un strigăt disperat al cărui ecou se aşterne greu peste urechile noastre făcându-ne surzi la nevoile celorlalţi. Iar dacă vreunul îndrăzneşte şi îşi cere dreptul la atenţie, îl întrebăm sec: „Ce mai faci?”, dar fără nici o intenţie să aşteptăm răspunsul. Am uitat de-acum că sufletul omului e teren sfânt, că răbdarea duce la încredere şi am devenit perseverenţi în a ne numi prieteni de telefon sau e-mail.

Şi aşa ne ducem viaţa zi de zi, aproape ignorându-i pe cei de lângă noi, iar când sfârşitul de an ne strânge pe toţi laolaltă devenim parcă mai sensibili şi încercăm pe ultima sută de ore să răscumpărăm vremea. Pentru că nu am dăruit mai nimic tot anul, acum o facem cu inima largă, pentru că nu ne-am luat timp să stăm de vorbă, acum parcă nu ne mai ajunge. Parcă şi cei pe care nu i-am mai văzut de anul trecut, cam tot pe vremea asta, ne sunt acum mai dragi şi ne simţim „acasă” printre ai noştri, familie şi prieteni.

TEMA   II (continuare)

Ne împodobim sufletele cu sclipiri de vise şi lăsăm cântul inimii să ne lumineze faţă cu zâmbete, aşteptând cuminţi un nou început. Tot anul tânjim după aceste momente în care ne simţim cu toţii oameni, pentru că e vremea când învăţăm să trăim frumos, când ne luăm timp să iubim deplin. Conştientizăm bucuria dăruirii şi devenim mai luminoşi cu fiecare gest, cuvânt, prin care dăm valoare celorlalţi. Şi fiind momentul marilor decizii, ne hotărâm să dăruim zilnic de parcă ar fi sfârşit de an, păstrând bucuria şi visele unui nou început.

Valoarea, preţul vieţii se măsoară în respiraţii. Iar timpul care ne-a fost dat e moneda de schimb pentru toate celelalte aspecte ale existentei. Unii fac risipă, cheltuind-o pe lucruri de nimic; alţii au spirit de investitor şi recunosc repede afacerile profitabile. Aleg să investească în oameni şi sunt vizionari, aşteptând ca rezultatele să apară mai târziu. Ei multiplică capitalul ce le-a fost dat şi fac ca moneda aceasta să îşi găsească menirea.

Nu aşteaptă sfârşitul de an ca să devina mai buni, ci viaţa lor de zi cu zi demonstrează ca sunt acei oameni mari, care te ajută să creşti. Dăruiesc din ceea ce au şi din ceea ce sunt, din „binele” lor, pentru „mai binele” celorlalţi. Amin!

ÎN FAVOAREA TIMPULUI

Ating timpul cu inima

şi mă liniştesc

Nu ne mai certăm pentru clipele pierdute

de ieri

şi azi îl trăiesc ca pe un dar

pentru mâine.

 

Timpul bate la fel de milenii

mereu înainte

şi niciodată în urmă,

căci nu e nimic mai adevărat

şi mai exact în toate ca el

Care tace şi bate.

 

Găsit adesea cel mai vinovat

pentru nereuşite

Timpul este darul dat mie, omului

prin care să-mi potrivească inima cu cerul

şi gândul cu veşnicia

Este acelaşi pentru tânăr şi bătrân

şi secundele lui nu trec altfel dimineaţa

decât seara.

 

Timpul nu goneşte plânsul

şi durerile nu se scurtează

Nici bucuriile nu le face mai lungi

ci toate sunt atât cât să ne facă mai prieteni

cu cerul, cu noi înşine, cu alţii.

 

Ating timpul cu inima,

cu inima mea aşteptândă

cu sufletul meu însetat după stele

şi nu mai e atât de străin

şi nu mai e atât de duşman

E timpul meu

tovarăş de drum, chiar prieten.

 

Loredana Olteanu, Lacrimi sub stele, pag. 95

 

Anul nou (2 persoane)

O zi de An Nou este o bornă kilometrică pe drumul nostru spre eternitate. Nu te implica prea serios în ceea ce nu rezistă la testul vremii. Timpul, este neputincios împotriva adevărului. Anul Nou oferă lumii vechi o nouă şansă.

Fă-ţi timp să trăieşti – este secretul succesului.

Fă-ţi timp să gândeşti – este sursa puterii.

Fă-ţi timp să te joci – este secretul tinereţii.

Fă-ţi timp să citeşti – este temelia priceperii.

Fă-ţi timp pentru prietenie – este sursa fericirii.

Fă-ţi timp să râzi – îţi va uşura povara vieţii.

Fă-ţi timp să visezi – îţi va învăţa sufletul să zboare.

Fă-ţi timp pentru Dumnezeu – este singura investiţie durabila a vieţii.

Mergi cât de departe poţi vedea acum şi când vei ajunge acolo vei vedea şi mai departe. Nu cunosc calea pe care mă conduce El, dar cunosc Călăuza care mă conduce. De ce să mă mai tem? Mai degrabă merg cu Dumnezeu prin beznă, decât să merg singur prin lumină.

Una din problemele noastre este că am lăsat „hotărârile” să ia locul „hotărârii”. Unii oameni mai au încă de învăţat că o cale rea nu te va putea duce niciodată într-o direcţie bună! Oricare ţi-ar fi trecutul, ţine minte că ai încă un viitor imaculat! Viaţa nu se măsoară prin cantitate, ci prin calitatea ei.

O bună folosire a zilei de azi este cea mai înţeleaptă pregătire pentru ziua de mâine.

În ce mă priveşte, am ajuns să trăiesc fiecare zi ca şi cum ar fi cea dintâi, dar şi cea din urmă zi a vieţii mele. Un bun examen de memorie este să stai jos şi să-ti reaminteşti toate lucrurile pentru care te-ai îngrijorat de pomană în anul care a trecut.

Anul Nou poate fi cotitura de la eşecurile lamentabile din trecut spre biruinţele glorioase din viitor. Important este nu cât de mult, ci cât de frumos trăieşti. „Trăim în fapte, nu în ani; în bucurii şi nu în bani; în sentimente ce-au rămas, nu-n limbile ce merg pe ceas. „Ne măsurăm cu ce-am făcut, nu doar cu ceasul ce-a bătut. Şi vom primi, doar ce am dat, săraci sau sfinţi la secerat”

Iubeşti viaţa? Atunci nu risipi ca un nesăbuit timpul, căci din timp este făcută viaţa! Nu fiţi nemulţumiţi! Acestea sunt vremurile bune după care vom ofta peste câţiva ani! Astăzi este ziua de mâine pentru care te îngrijorai ieri. Există un fapt sigur: timpul pierdut nu va fi găsit niciodată.

Rezoluţii de Anul Nou: 

  • să trăiesc cu maximă eficienţă şi bucurie fiecare zi,
  • să nu fac nimic din ce aş critica la alţii,
  • să nu fac nimic din duh de răzbunare,
  • să nu fac nimic din ce n-aş face dacă aş şti că este ultima mea faptă înainte de moarte.

Ca şi Enoh, caută să umbli cu Dumnezeu în anul care vine, dar nu uita că pentru a merge alături de El, trebuie să mergi neapărat în direcţia în care se îndreaptă El!

 

RUGĂ

Dacă copiii Tăi Te vor căuta

printre pietrele acestea,

Dacă ochii lor vor lăcrima

din tainice izvoare

deschise-n inima de carne,

Dacă în locaşul Tău

poalele mantiei Tale

vor fi râuri de splendoare,

Doamne,

în Casa Păcii nimeni să nu ştie

ce-i frica de noapte;

Deschide ferestre înalte să privim

cum răsar zori de veşnicie

şi vom fi fii de sfântă Împărăţie.

 

Dacă copiii Tăi vor aştepta

slava Împăratului ce vine,

Dacă ochii lor vor destrăma

Perdeaua norilor de fum

Şi vor privi spre steaua Ta,

Isuse bun,

Să fie templu-acesta plin

Doar de cuvinte înţelepte,

Să strălucească-n candelele noastre

Un untdelemn din harul Tău divin

Şi dragostea de-acum

Şi dragostea din veci de veci,

Amin!

 

Gabriel Rusu, Şansa eternităţii, pag. 175

 

TEMA   IV

A mai trecut un an, iar în viaţa noastră se conturează timid desfăşurătorul anului 2005.

Pentru ce să mulţumesc? – vei zice (poate). Mai am încă atâtea vise a căror împlinire nici măcar nu o pot întrezări… Dar cum ar fi dacă pentru o clipă ai privi nu la ce nu ai (încă), ci la ceea ce ai (deja).

Şi haide, fii sincer, cu siguranţă vei găsi cel puţin un singur lucru, dacă nu mai multe, pentru care să-I mulţumeşti lui Dumnezeu. Ştii, de fapt este o binecuvântare chiar şi simplul fapt că ai un vis a cărui împlinire o aştepţi cu atâta nerăbdare!

Ce notă ai da vieţii tale în anul 2005?! Consideri că eşti un om care ai reuşit în anul care a trecut? Verbul a reuşi vine din latinescul „exire” care înseamnă „a ieşi”. A reuşi înseamnă pentru mulţi a ieşi din anonimat, a ieşi din masa celor mulţi şi necunoscuţi, a-şi face un nume. Un nume pe prima pagină a ziarelor, care cu cât va fi mai văzut şi mai citit, cu atât reuşita va fi mai mare. Eşti pregătit de bilanţul anului 2005? Nu te vom întreba dacă ţi-ai citit numele în ziare ci doar dacă ai avut parte de dragoste, de bucurie, de pace, de îndelungă răbdare. Ai dat dovadă de bunătate, de facere de bine, de credincioşie, de blândeţe? Ce pofte ai putut să-ţi birui? Potrivit contemporanilor noştri, bogăţia, puterea, celebritatea sunt, prin excelenţă, indicatori ai reuşitei, dar Dumnezeu poate să ne dea mai mult. Pavel ne numeşte moştenitori ai lui Dumnezeu.

Cum îi vom mulţumi lui Dumnezeu pentru aceasta?

ARTA DE A MULŢUMI (Wilfred Peterson)

(Cum îi vom mulţumi lui Dumnezeu pentru aceasta?)

  • Îi mulţumeşti lui Dumnezeu pentru viaţă trăindu-ţi viaţa triumfător.
  • Îi mulţumeşti lui Dumnezeu pentru talentele şi abilităţile cu care te-a înzestrat prin faptul că le accepţi ca pe o obligaţie de a le investi pentru binele comun.
  • Îi mulţumeşti lui Dumnezeu pentru tot ceea ce oamenii au făcut pentru tine prin faptul că faci, la rândul tău, acte de bunăvoinţă faţă de alţii.
  • Îi mulţumeşti lui Dumnezeu pentru ocaziile oferite prin faptul că le accepţi ca o provocare de a merge mai departe.
  • Îi mulţumeşti lui Dumnezeu pentru fericire străduindu-te să-i faci pe alţii fericiţi.
  • Îi mulţumeşti lui Dumnezeu pentru frumuseţe ajutând şi tu ca lumea să fie mai frumoasă.
  • Îi mulţumeşti lui Dumnezeu pentru inspiraţie încercând să fii o inspiraţie pentru alţii.
  • Îi mulţumeşti lui Dumnezeu pentru sănătate şi putere prin grija şi respectul pe care le arăţi trupului tău.
  • Îi mulţumeşti lui Dumnezeu pentru ideile creative ce ţi-au îmbogăţit viaţa adăugând propriile tale contribuţii creative la progresul bisericii.
  • Îi mulţumeşti lui Dumnezeu pentru fiecare zi trăind-o la potenţialul tău deplin.
  • Îi mulţumeşti lui Dumnezeu atunci când dai glas, aripi, mâini şi picioare duhului tău mulţumitor.
  • Îi mulţumeşti lui Dumnezeu când însoţeşti rugăciunile tale de mulţumire cu acte de mulţumire.

Promisiunea respectată

A început un an nou. De obicei, la sfârşitul anului fiecare om îşi face un bilanţ şi ia anumite decizii, face unele promisiuni, se angajează în a respecta ceva. De cele mai multe ori însă, acestea sunt uitate după toată spuma serii de Revelion. Acest subiect vine pe nepregătite şi are ca ţintă fixarea angajamentelor făcute sau alegerea altelor.

De când mă ştiu scriu urât. Literele pe care le conturez sunt dezordonate, adesea indescifrabile. Uneori nu mă mai chinui să scriu tot cuvântul, ci mă mulţumesc ca după câteva litere să trag o linie curbă care înlocuieşte sfârşitul cuvântului. La urma urmei, eu trebuie să înţeleg ce scriu. Şi chiar îmi place că sunt original. Însă, uneori îmi pare rău că nu reuşesc să scriu frumos. Aş putea să scriu chiar foarte frumos. Însă…

Eram în clasa a doua când învăţătoarea a observat tendinţa mea de a scrie urât. A încercat să mă corecteze, şi m-a pus să fac exerciţii suplimentare. Deoarece nici acest lucru nu m-a ajutat, a vorbit cu mama. Au urmat discuţii în familie cu privire la aceasta. Părinţii mă sfătuiau să scriu frumos. Alteori mă obligau. Însă nu a ţinut.

În clasa a cincia, am realizat că sunt pe un drum greşit. Şi am făcut o promisiune. Mi-am luat un angajament. Voi începe caiete noi. La toate materiile. Şi aşa am făcut. O bucurie extraordinară mi-a inundat sufletul când am văzut prima pagină scrisă impecabil. Şi a trecut o zi, apoi o săptămână şi o lună, şi după cum vă imaginaţi am uitat de promisiunea mea. Mi-am amintit târziu. Târziu de tot. Când terminasem caietul. Şi l-am răsfoit doar pentru a descoperi 5 pagini curate, şi restul caietului scris obişnuit. Am plâns şi am luat altă decizie. Şi alta. Fiecare caiet nou însemna o nouă decizie. Şi uite-mă acum… Scriind la fel de urât ca şi atunci. Ce am schimbat? Nimic. Doar mi-am tocit voinţa nerespectându-mi promisiunile. Şi credeţi-mă, am făcut şi alte promisiuni în afară de aceasta. 

La sfârşitul fiecărui an ne amintim de promisiunile de la începutul caietului. Poate găsim 5 coli curate, dar restul zilelor sunt târâte în noroi. Poate găsim 5 promisiuni respectate, dar restul au sfârşit prematur. Şi promisiunile au trecut, dar noi nu mai suntem aceeaşi. Suntem într-un stadiu avansat de pasivitate.

Am intrat într-un Nou An. Am început un nou caiet. Haideţi să vedem ce angajamente am luat, ce angajamente ne vom lua şi cum să reuşim să ne îndeplinim angajamentele spre Slava Sa.

deAndrei Spiridon

G a l i l e a n u l

Galileanul.doc
Galileanul.doc
Galileanul.doc
142.5 KiB
89 Downloads
Details

„G a l i l e a n u l”

autor: Benone Cătană

CUPRINS:

  1. Deschidere – 3/52 Vrem să-L încoronăm
  2. Rugăciune
  3. COR – 9 Vă închinaţi
  4. Două scurte ilustraţii –
  5. Introducere –
  6. Isus Galileanul –
  7. Poezie: Străinul din Galilea –
  8. COR – Viaţa noastră
  9. Minunat –
  10. Poezie: Ceea ce-mi place la El
  11. Sfetnic –
  12. COR – Isus trăieşte
  13. Dumnezeu tare –
  14. Părinte veşnic –
  15. Domn al păcii –
  16. COR – 190 Aparţin Regelui
  17. Poezie: Deşi niciodată –
  18. Întrebări biblice –
  19. SOLO – Minunat e Domnul meu
  20. Închidere – 5/100 Tată iubit, Te-adorăm!
  21. Rugăciune
  22. COR – 176 Isuse scump
  23. Postludiu – ieşire

 

Două   scurte   ilustraţii

În anul 1905 a fost descoperit cel mai mare diamant din lume. El a fost denumit CULLION.

Valoarea lui este de ne-imaginat, deoarece are 3024 karate. Este lung de 1 metru, este lat de 30 cm, şi înalt de 50 cm.

Închipuieşte-ţi că ar fi al tău! Ai fi fericit, nu-i aşa? Ai fiu cel mai bogat om din lume! Ai fi aşa de bogat, încât, toata lumea ar fi a ta! Dar ce folos ai avea dacă ai câştiga toată lumea şi ţi-ai pierde sufletul?… Ce folos ai avea dacă ai fi cel mai bogat din lume, dar nu-L ai avea ca Prieten şi ca Mântuitor pe Isus Hristos?

A fost odată un tânăr care ducea o viaţă destrăbălată. Îi plăcea să încalce toate regulile sociale şi toate legile omeneşti şi dumnezeieşti. În cele din urma a ajuns un criminal. Aceasta viaţă însă, nu a putut să dureze prea mult. A fost prins şi condamnat la moarte. În faţa plutonului de execuţie era adunată o mare mulţime. Atunci, în ultimele clipe, i s-a dat ultimul cuvânt. El a început prin a întreba: „În această mulţime nu este cumva şi mama mea?”… Din mulţime, cu pas greoi şi cu inima sfâşiată a ieşit bătrâna lui mamă. El a continuat: „O, mamă, acum când O ŢARĂ întreagă mă condamnă, tu m-ai putea ierta?”… Şi mama, cu ochii în lacrimi, i-a spus: „Fiul meu, chiar dacă O LUME întreaga te-ar condamna, eu te iert de toate relele pe care mi le-ai făcut!”

La fel este şi în viaţă noastră spirituală: Chiar dacă lumea întreagă şi tot iadul ne-ar condamna, Hristos ne iartă! Dar este o mare diferenţă: Dacă ne iartă Hristos, atunci nimeni nu ne mai poate condamna!

 

Introducere

 

Pentru mulţi oameni, religia nu înseamnă altceva decât îndeplinirea unor ceremonii, a unor forme, a unor ritualuri, de exemplu nişte pelerinaje lungi, sau nişte canoane chinuitoare pentru suflet şi pentru trup. Venirea la Biserică constituie obligaţia cea mai simplă a unui creştin, de asemenea, rugăciunea, botezul, faptele bune, s.a.m.d. Dar ce valoare pot avea toate aceste obligaţii creştine fără Isus Hristos? Paradoxal, oamenilor le place o religie fără Domnul Hristos, le place mai degrabă să împlinească nişte lucruri grele, să facă sacrificii, să se chinuiască, şi să stea departe de dragostea lui Dumnezeu. De ce? Pentru că o conştiinţa încărcată are nevoie de pace, şi ei cred că pacea cu propria conştiinţa se poate găsi prin echilibrarea faptelor rele cu cele bune, şi totuşi să stea departe de Dumnezeu, trăindu-şi viaţa după libera voinţă şi plăcere. Aşa ceva este imposibil.

În general oamenii fug de răspunderi şi de obligaţii. Credinţa adevărată înseamnă oare desfiinţarea oricăror obligaţii? Nu! Nicidecum! Dar obligaţiile creştine devin privilegii deosebite atunci când Isus este prezent în viaţă şi în inima mea.

Fără El, nimic nu are sens. Ceremoniile, ritualurile, toate faptele bune nu folosesc la nimic. Credinţa şi religia adevărată nu este legătura cu nişte forme, ci este legătura cu o Persoană vie, cu Isus cel viu care a murit pentru păcatele noastre, care a înviat şi s-a înălţat la cer şi care acum este Marele nostru Preot.

Isus trăieşte! Dacă cineva spune că este creştin dar nu-L are pe Isus cel viu în inima Sa, el este de fapt mort spiritual. Un creştin este plin de viaţă, de pace şi bucurie pentru că Isus cel viu trăieşte în viaţă şi inima sa. Nimic nu are valoare fără El!

SLĂVIT să fie Numele Lui!

Isus   Galileanul

 

„Atât de mult a iubit Dumnezeu lumea încât a dat pe singurul Său Fiu pentru ca oricine crede în El să nu piară ci să aibă viaţă veşnică!”

 

Viaţă noastră poate fi plină de speranţă pentru că Isus Hristos este Mântuitorul nostru şi ceea ce face ca încrederea noastră să fie deplină, este că venirea Lui în lume a fost profetizată cu sute de ani înainte. Profetul Isaia vorbeşte în capitolul 9 despre întunericul care acoperă popoarele, despre un toiag care loveşte, care asupreşte, despre luptă şi despre sânge şi flăcări. Dar în acelaşi timp e vorba de o mare bucurie pentru că întunericul a pierit, asuprirea s-a sfârşit, toiagul a fost sfărâmat. Cum? În ce fel? „Pentru că un Copil ni s-a născut, un Fiu ni S-a dat şi domnia va fi pe umărul Lui…” (Isaia 9:6)

 

Lumina care a alungat întunericul ce stăpânea peste popoare vine dintr-un anumit loc, şi acest loc este Galileea. Isus s-a născut în Betleemul Iudeii dar a trăit, şi a lucrat în Galileea, şi a fost numit Nazarinean şi Galileean. Galileea neamurilor, ţinutul de lângă Mare, ţara de dincolo de Iordan a fost plină de slavă pentru că Isus a fost acolo. Şi nu la întâmplare Isus a locuit în Galileea neamurilor, ci pentru ca să ştie toate neamurile că Isus – evreul este oferit de Dumnezeu ca să fie Mântuitorul neamurilor, şi deci, Mântuitorul nostru al tuturor.

 

BINECUVÂNTAT să fie Numele Lui!

 

STRĂINUL DIN GALILEEA

De la un timp, prin faţa casei mele

Trece-un străin născut din Galileea,

Şi-mi cere un pahar cu apă rece,

Că-i obosit şi vine din Iudeea.

 

„Numele meu este Isus Hristos

Şi-aş vrea să intru, de gândeşti că-i bine,

Ca să vorbim de cerul cel frumos

Să facem iarăşi zilele senine…”

 

Şi mi-a plăcut şi vorba Lui şi faţa,

Dar astăzi sunt cu treabă prin ogradă…

Mai treci pe-aici… pe mâine-ar fi posibil…

Şi te-oi chema, de cum te văd pe stradă…

 

Şi-a mai venit Isus din Galileea

Şi-am mai vorbit cu El printre ulucă,

Atât de mult ar vrea să intre-n casă

Şi copilaşilor ceva s-aducă.

 

„Am auzit de prin vecini, Străine,

Că vindeci boli, că pui în suflet pace…

Te-aş invita… de n-ar fi musafirii,

Ca să vorbim de ceea ce Îţi place…”

 

„Tu, biet sărman din neamul lui Adam,

Ce în atâtea lucruri te complaci,

Ţi-e plină casa şi în noul an…

Însă cu Mine… ce-ai de gând să faci?”

 

„Galileene, intră şi la mine,

Ca să vorbim de cerul cel frumos,

Să facem iarăşi zilele senine,

Tu, Sfetnic minunat, Isus Hristos!”

George Uba

 

(NOTĂ: ulucă = Scândură groasă din care se fac garduri)

 

Minunat

„Căci un Copil ni s-a născut, un Fiu ni s-a dat şi domnia va fi pe umărul Lui. Îl vor numi: MINUNAT…” (Isaia 9:6)

 

De ce Isus poarta numele „Minunat”? Este acesta un nume? În textul ebraic, cuvântul „minunat” se leagă de cuvântul „sfetnic”, astfel că numele Lui este „Sfetnic minunat”. Însă Isus nu este doar sfetnic minunat, ci este şi prieten minunat, şi om minunat, şi Dumnezeu minunat şi tămăduitor minunat, s.a.m.d. El este într-adevăr MINUNAT!

 

Numele Lui este minunat datorită caracterului Său minunat, datorită faptelor Sale minunate, datorită cuvintelor Sale minunate. Cât de minunat sunau cuvintele Sale în urechile unui surd vindecat! Cât de minunată era faţa Sa în ochii unui orb tămăduit! Cât de minunată era făptura Sa pentru un demonizat sau un lepros curăţit, sau pentru un om înviat din morţi!

 

Isus este minunat pentru că şi astăzi poate să facă minuni, iar cea mai mare minune este o inimă schimbată, o inimă din care întunericul şi păcatul sunt alungate, iar în schimb sunt aduse pacea şi bucuria şi lumina lui Dumnezeu. Şi minunea convertirii unui păcătos devine cu atât mai măreaţă cu cât caracterul lui, care a fost rău, şi cuvintele lui care au fost rele, şi faptele lui care au fost rele, toate sunt minuni adevărate.

Isus este minunat pentru ca în viaţa noastră a fiecăruia a făcut minuni.

ÎNĂLŢAT să fie Numele Lui!

CEEA  CE-MI  PLACE  LA  EL…

 

Ceea ce-mi place la El

Este privirea Lui caldă,

Contez că mereu e la fel

Chiar şi când grija mă pradă.

 

Ceea ce-mi place la El

Este răbdarea Lui mare,

Mai stric, mai urăsc, mai înşel,

Dar El mi se-arată din zare.

 

Ceea ce-mi place la El

Este cum cheamă pe nume

Şi cel ce se-aude strigat

Va şti că nu-i singur pe lume.

 

Ceea ce-mi place la El

Este cum face dreaptate,

Ştiu bine, dreptatea e har

Şi-n har dreptul Lui se împarte.

 

Ceea ce-mi place la El

E-acea grijă atentă de mine,

Să am iarăşi pâine pe masă

Şi-n zilnicul pas ocrotire.

 

Ceea ce-mi place la El

Este că vine pe nori,

El vine, eu urc către cerâ

Iubirea seseşte în zori.

 

George Uba, Amalia Uba, Torente de linişte, pag. 62

 

Sfetnic

 

„Căci un Copil ni s-a născut, un Fiu ni s-a dat şi domnia va fi pe umărul Lui. Îl vor numi: SFETNIC…” (Isaia 9:6)

 

Sfetnic înseamnă SFĂTUITOR, CONSILIER, ÎNDRUMĂTOR, ÎNVĂŢĂTOR… În lumea noastră există sfetnici de meserie, şi sfetnici amatori. Un împărat are pe lângă el sfetnici: sfetnicii împăratului! Astăzi denumirea a fost schimbată în consilieri. Acţiunea de a consilia înseamnă a sfătui, a îndruma. Există consilieri în probleme sociale, în probleme juridice sau economice, în probleme de familie, s.a.m.d.

 

Exista şi consilieri de ocazie… Orice om poate da un sfat. Părinţii sunt consilieri prin definiţie, pentru copiii lor. Prietenii se sfătuiesc între ei. Poţi opri un om de pe stradă şi va fi bucuros să-ţi dea un sfat din experienţa lui.

 

Întrebarea e: Poţi să te încrezi în sfatul lui? Poţi să asculţi un sfat dacă nu ai garanţia că acest sfat vine de la o persoană sinceră, care te iubeşte şi care îţi vrea binele? Solomon în Proverbe 27,9 spune: „Cum înveseleşte untdelemnul şi tămâia inima, aşa de dulci sunt sfaturile pline de dragoste ale unui prieten.” Dar în Proverbe 12,5 adaugă: „Gândurile celor neprihăniţi nu sunt decât dreptate, dar sfaturile celor răi nu sunt decât înşelăciune.”

 

Există însă un sigur SFETNIC adevărat. El ne iubeşte. El vrea binele nostru. El este Isus Hristos.

 

LĂUDAT să fie Numele Lui!

CUNOSC UN OM

 

Cunosc un Om,

un singur Om pe tot pământul,

Prieten bun, oricând alături,

cu suflet cald, milos şi iertător….

 

Mi-e trupul plin de-avânt cu El

Şi-aş vrea să-L ştie-ntreaga lume:

Cunosc un Om , ce minunat!

Cunosc un singur Om adevărat!

 

Nu pot să povestesc oricui

amarul vieţii mele

căci ştiu că nu i-aş face nici un bine,

şi nu m-ar înţelege;

Nici bucuriile,

la întâmplare nu le-aş spune

Că ştiu că nu în orişice ureche

sunt prea dorite gândurile bune…

 

Cunosc însă un Om ce mă iubeşte,

de-aceea mă-nţelege,

Prietenul meu bun cu care

mă întâlnesc în orice zi.

De dorul Lui privirea-mi se topeşte…

 

Cu cât mai mult vorbim noi împreună,

cu-atât mai mult mi-e dor să-L ştiu

mereu aproape,

Prieten bun al sufletului meu,

Mântuitor şi Fiu de Dumnezeu!

 

Dumnezeu   tare

 

„Căci un Copil ni s-a născut, un Fiu ni s-a dat şi domnia va fi pe umărul Lui. Îl vor numi: DUMNEZEU TARE…” (Isaia 9:6)

 

Isus Hristos a fost Dumnezeu adevărat şi om adevărat. Este numit Fiul omului şi Fiul lui Dumnezeu. Profetul Mica spune că „obârşia (sau începutul Lui) se suie până în vremurile străvechi, până în zilele veşniciei”, cu alte cuvinte El nu are început şi nici sfârşit, căci este Dumnezeu.

Dar Dumnezeu are multe însuşiri. Cea mai mare însuşire a Sa este dragostea. Apoi El este atotprezent, atotştiutor, atotînţelept, este drept şi sfânt, este bun şi iertător. Dar Isaia Îl numeşte Dumnezeu TARE! De ce? Pentru că în adevăr este CEL MAI TARE din întregul univers, CEL MAI PUTERNIC.

Cât de bine e să ştii că Isus este Dumnezeu PUTERNIC! Trăim într-o mare luptă! Fiecare om este cuprins între marea luptă dintre bine şi rău. Fie că vrea, fie că nu vrea. Fie că ştie, fie că nu ştie. Cel credincios este un ostaş în armata Domnului.

Vrăjmaşul este foarte puternic, oştile lui sunt şi ele pline de tărie, iar noi am fi descurajaţi dacă n-am şti că Isus, comandantul nostru este mult mai tare decât vrăjmaşul.

Deşi lupta este crâncenă, este îngrozitoare, totuşi noi nu avem de ce să ne temem, deoarece ştim că Isus este Dumnezeu tare! Atâta vreme cât stăm lângă El şi împlinim ordinele Sale, putem să fim bucuroşi, să cântăm, să trăim fără teamă!

Dar trebuie să avem o frică teribilă dacă pentru o clipă chiar, ne-am desprinde din mâna Sa şi nu am asculta de El. Vrăjmaşul ne atacă şi ne biruieşte atunci când nu suntem cu Isus.

 

Dar mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu pentru că Isus este Dumnezeul nostru cel tare!

PREAMĂRIT să fie Numele Lui!

 

OMUL   ISUS   HRISTOS

 

Dacă a fost vreodată om

Să lase nemurirea,

Să lase tron ceresc de domn,

Să dea la alţii fericirea,

Prin viaţa Lui cu gând frumos

Prin adevărul ce-l trăieşte,

Atunci Acela se numeşte

OMUL ISUS HRISTOS!

 

Dacă a fost vre-un om sărac

Şi-atâta de lipsit,

Dar cu un suflet prea bogat

În fapte de iubit…

Atunci n-a fost mai generos,

Mai bun, mai darnic, mai de seamă,

Decât Acela ce se cheamă

OMUL ISUS HRISTOS!

 

Dacă a fost dispreţuit

Vreun om în astă lume,

Deşi la rându-I i-a iubit,

Indiferent de nume…

Atunci e cel mai dureros

Să ştii că nu-I primit,

Un Nume drag şi de dorit,

OMUL ISUS HRISTOS!

 

Dacă a fost cuvânt mai sfânt

De spus în scurta noastră viaţă,

Şi-apoi din el să iasă cânt

Din zori de dimineaţă,

Atunci nu e mai luminos

Decât un singur Nume

Pe care şi copilu-l spune:

OMUL ISUS HRISTOS!

 

Dacă a fost vreodată om

Atât de chinuit

Până la ultimul atom,

Batjocorit, zdrobit,

Atunci, e cel mai dureros

Să ştii că a murit

Pe cruce, omul blând, smerit,

OMUL ISUS HRISTOS!

 

Iar dacă-a fost mai fericit

Un om din omenire,

La gândul că a fost jertfit

Să aibă omul fericire,

Să fie ridicat de jos,

Să fie veşnic mântuit,

Atunci El este cel mai fericit:

OMUL ISUS HRISTOS!

 

PĂrinte veŞnic

„Căci un Copil ni s-a născut, un Fiu ni s-a dat şi domnia va fi pe umărul Lui. Îl vor numi: PĂRINTELE VEŞNICIILOR…” (Isaia 9:6)

În original este „Părinte veşnic”. E adevărat că Isus Hristos este Dumnezeu, este Creator, că El este Părintele veşniciilor, sau izvorul veşniciilor şi al tuturor lucrurilor, dar aici accentul cade pe cuvântul PĂRINTE sau TATĂ.

În lume noi avem părinţi trupeşti sau omeneşti. Doar Adam şi Eva nu au avut părinţi trupeşti. În rest, toţi oamenii au avut părinţi şi au fost, de regulă, la rândul lor, părinţi.

Unora le place să fie numiţi „părinţi duhovniceşti”… Isus a spus în Matei 23,9 „Să nu numim pe nimeni de pe pământ TATĂ, căci Unul singur este Tatăl nostru. Şi totuşi apostolul Pavel îndeamnă pe credincioşi să aibă respect şi să asculte de părinţii lor spirituali. El însuşi îl numeşte pe Timotei şi pe Onisim „copilul meu în Domnul”.

Dar Tatăl nostru din ceruri, şi Isus, Părintele veşniciilor este cu adevărat Tatăl nostru. Bunătatea şi dragostea sunt însuşirile unui tată. Dar spre deosebire de mama, tatăl mai are şi alte însuşiri: fermitate, autoritate, putere, dreptate. Un copil are nevoie şi de dragoste, dar şi de fermitate şi dreptate.

Un tată nu este mai puţin tată atunci când pedepseşte pe copilul său. Dimpotrivă, dovada că tata iubeşte pe copii este că, dorind binele copilului, trebuie uneori să mustre şi să pedepsească. Însă trebuie s-o facă cu iubire, pentru ca copilul să înţeleagă dragostea din pedeapsa şi bunătatea din mustrare.

Isus aşa s-a purtat cu oamenii. Atunci când mustra avea lacrimi în ochi.

Astăzi Isus ne mustră cu aceeaşi iubire. Când trecem prin diferite încercări, trebuie să ne încredem în iubirea Sa. După ce a trecut încercarea, vedem cu mai multă claritate că El ne iubeşte.

PROSLAVIT să fie în veci Numele Lui!

Domn   al   pĂcii

 

„Căci un Copil ni s-a născut, un Fiu ni s-a dat şi domnia va fi pe umărul Lui. Îl vor numi:….DOMN AL PĂCII…” (Isaia 9:6)

 

Apostolul Pavel în Efeseni 2,14 spune „El este pacea noastră” Şi Isus Însuşi a vorbit despre pace. În Ioan 16,33 El a spus: „V-am spus aceste lucruri ca să aveţi pace în Mine. În lume veţi avea necazuri; dar îndrăzniţi, Eu am biruit lumea.” Iar în Ioan 14,27: „Vă las pacea, vă dau pacea Mea. Nu v-o dau cum o dă lumea. Să nu vi se tulbure inima, nici să nu se înspăimânte.”

Isus a vorbit şi despre război. El a zis: Matei 10,34: „Nu am venit să aduc pacea, ci sabia!”

Cum să înţelegem oare aceste cuvinte?

Înţelegem că suntem implicaţi într-un mare război. Când Isus vorbeşte despre pace, nu e vorba de pace cu inamicul. Isus a venit să aducă sabia şi orice păcătos smuls din oastea celui rău, primeşte de la Isus o sabie cu care să poată lupta. Această sabie este sabia Cuvântului lui Dumnezeu. Însă în inima acelui om este acum pace, pace cu Dumnezeu şi pace cu conştiinţa lui… Afară este o luptă teribilă dar în lăuntrul lui este pace, o pace care-l face să reziste în lupta în care este angajat.

Înainte era pace cu inamicul şi război în suflet. Acum este pace în suflet şi război în afară. Ce schimbare minunată! Isus a venit să aducă sabia şi a venit să aducă pacea.

ONORAT SĂ FIE VEŞNIC NUMELE LUI!

Preamărit să fie Isus Galileanul! Cel minunat, cel tare, cel care a trăit şi a murit pentru noi! Cel care a înviat şi s-a înălţat la cer! Preamărit să fie Cel care va veni în curând pe norii cerului pentru că doreşte ca acolo unde este El să fim şi noi!

LĂUDAT, PREAMĂRIT ŞI ÎNĂLŢAT ÎN VECI SĂ FIE NUMELE LUI!

Amin!

DEŞI   NICIODATĂ

 

Deşi nu Te-am văzut niciodată

Ci doar mi Te-am închipuit umblând printre stele,

Imaginea frumuseţii Tale, Doamne,

O port mereu în privirile mele.

 

Deşi nu Te-am auzit niciodată

Vorbindu-mi de departe sau de-aproape,

Glasul Tău răsună în inima mea

Cu armonii de flori şi de ape.

 

Semnele cununii de spini de pe frunte,

Semnele cuielor ce pe cruce Te-au prins

Le simt cum dor în palmele mele

Deşi niciodată nu Te-am atins.

 

Deşi niciodată nu Te-am văzut plecând

Să-mi laşi singurătăţi pustii,

Te-aştept aici în capătul drumului meu

Şi mi-este dor să vii.

 

Dar dincolo de orişice minune

Pe drumul vieţii greu umblat,

Este că Tu m-ai iubit totdeauna

Deşi niciodată n-am meritat.

 

Benone Burtescu, Simplităţi uitate, simplităţi de neuitat, pag. 221

 

DOMNUL   PĂCII

 

S-a dezlegat din taine o lacrimă şi-un vis

Şi timpul din clepsidră aproape tot s-a scurs:

Veghează încă-un ceas şi vei vedea iubirea:

Isus e Domnul păcii şi-n El e mântuirea.

 

Au curs destule ape la cumpăna fântânii…

Veghează noaptea asta la focul rugăciunii!

Nici setea şi nici foamea nu i-a oprit venirea:

Isus e Domnul păcii şi-n El e mântuirea.

 

Vezi cât de grea o pleoapă se lasă peste cer!

Doar inimile noastre dezleagă-acest mister!

Se-aude un ecou purtând prin veacuri ştirea:

Isus e Domnul păcii şi-n El e mântuirea.

 

Cum poţi să stai departe de Cel ce te cunoaşte?

El a rostit cuvântul luminilor prin astre!

De când priveşti adâncul, ţi s-a-nnoptat privirea…

Isus e Domnul păcii şi-n El e mântuirea.

 

Vin îngerii cei buni să-şi cânte bucuria

Pe-altarul veşniciei s-a-ntinerit făclia…

Să ştie tot pământul că vine iar Mesia,

Isus e Domnul păcii şi-n El e mântuirea.

 

Vino şi tu să-ţi vindeci privirea de tristeţi,

Să sorbi din apa vieţii şi fruntea să ţi-o pleci!

Veghează încă-un ceas şi vei vedea iubirea:

Isus e Domnul păcii şi-n El e mântuirea.

 

ÎNTREBĂRI   BIBLICE

 

Ştim cu toţii că Isus a fost numit Galileean.

Dar acum, cu ocazia acestui program am dat mai multă atenţie numelui de „galileean”.

  1. De ce a trebuit ca Isus să fie galileean?

Are vreo importanţă? Timp de gândire (sală)

Matei spune: „Ca să se împlinească Scriptura…”

 

2.Unde spune VT că El va fi galileean? Isaia 9,1

 

Am încercat o privire asupra traiectoriei – călătoriile lui Isus. Nu avem o descriere clară „Una din cetăţi (Luca 5,12) „Una din zile” (Luca 5,17) De ce? (Oamenii tind să idolatrizeze locurile)

 

Totuşi avem şi consemnări exacte.

Să facem un pic de geografie IUDEA SAMARIA GALILEA

GALILEA – o regiune frumoasă – La nord păduri, munţi – mai puţini locuitori, mai la sud – lacul (Marea Galileii) Ghenezaret – mai mulţi locuitori. Ce putem spune despre locuitorii acestei regiuni?

Evenimente din prima parte a lucrării Domnului Isus. Vă dau câteva nume de localităţi –

 

3.NAZARET – ce vă spune numele acesta? Copilăria

A venit în patria Sa… A fost iubit în Nazaret?

ZICALA: Nici un profet nu este preţuit… Matei 13,57

 

4.CANA  Un sat – Ce a avut loc în Cana Galileii? (Ioan 2:1)

 

5.MAREA GALILEII  21 x 11 km –

Ce evenimente sunt legate de Marea Galileii?              – Alegerea primilor ucenici – Matei 4,18

– Potolirea furtunii – Matei 8,24

– Petru umbla pe mare – Matei 14,28

(- Pescuirea minunată –  Luca 5,1)

– Înmulţirea pâinilor – Matei 15:29 –  Ceva deosebit în legătură cu înmulţirea pâinilor. Ştiţi că au fost două ocazii în care Isus a făcut aceeaşi minune. Pe mine m-a mirat faptul că ambele evenimente se derulează cam la fel. Oamenii sunt flămânzi, Isus spune ucenicilor să le dea de mâncare… Ucenicii întreabă: „Cum o să hrănim noi?…”  Puteau să zică: „Doamne, cum ai mai făcut o dată, fă şi acum!!!”

De ce n-au spus aşa?

Răspuns: A doua înmulţire a fost în Galileea. Oamenii adunaţi erau neamuri, nu iudei! În mintea lor, ucenicii gândeau: Doar n-o să înmulţească şi pentru neamuri?    Pentru iudei – da!  Dar şi pentru neamuri? PREJUDECATA

Isus s-a luptat mult timp cu prejudecata ucenicilor.

 

(6. Lângă mare era UN MUNTE  – Ce a avut loc pe acel munte?

Muntele fericirilor – Matei 5

 

  1. Un alt munte – MUNTELE TABOR – Ce a avut loc pe Mt. Tabor?

Se presupune – Schimbarea la faţă – Matei 17)

 

8.NAIN – un sat mic, la sud de Nazaret – Ce a avut loc în Nain? Luca 7,11

  1. O localitate foarte des întâlnită – lângă marea Galileii: CAPERNAUM

Ce evenimente sunt legate de Capernaum?

  • Un îndrăcit – Marcu 1.21
  • Vindecarea soacrei lui Petru – Marcu 1,29
  • Slăbănogul prin acoperiş – Marcu 2,1
  • Vindecarea robului unui sutaş Luca 7,1  – Vindecare de la distanta! (Isus era în CANA – iar bolnavul era în Capernaum – vreo 40 km)

 

  1. MAGDALA – nu un eveniment ci un loc de origine a unei persoane.

Trecem acum în Samaria – De ce? Pentru Isus a fost numit şi Samaritean

 

11.Stiti ca Isus a fost numit şi „Samaritean”? Unde scrie? (Ioan 8,48)

 

12.SAMARIA – Ce evenimente se leagă de Samaria?

  • Femeia samariteancă – Despre ce cetate era vorba (Ioan 4:27)
  • Cine mai era samaritean? – unul din cei zece leproşi – Luca 17:16
  • Încă un samaritean – Samariteanul milos – Luca 10,33

 

13.Un singur lucru: Conducerea politică – Cine era cârmuitorul Galileii şi cine al Iudeii?

Luca 3,1:

– IROD – Galileea

– PILAT în Iudeea

 

14.Dar… înainte de răstignirea Lui, Isus a spus ucenicilor: Fiul omului va fi dat în mâinile păcătoşilor (ucenicii nu prea înregistrau cuvintele Lui), va fi omorât dar a treia zi va învia. „După ce voi învia – a spus Isus – vreau să mă întâlnesc cu voi… UNDE?

Marcu 14,28 – Un loc de întâlnire (Galilea)

Mai precis – UN MUNTE DIN GALILEEA – Matei 28,16

Care este muntele?  Nu se ştie!   TABOR sau MUNTELE FERICIRILOR

 

  1. Întâlnirea de după înviere – la muntele acela – din Galileea? câte persoane au fost de faţă la întâlnirea cu Isus cel înviat? 1 Cor 15,7 (În urmă s-a arătat lui Iacov, apoi tuturor apostolilor)

 

(revenim la întrebarea de la început)

DE CE A TREBUIT CA ISUS SĂ FIE GALILEEAN?

Titlu de dispreţ (provincial) Galileea – neamurilor – Isaia 53 – DISPREŢUIT şi părăsit… Isus trebuia să fie umilit, batjocorit….

(Cei de la Bucureşti – ne numesc PROVINCIALI – Cei din provincie – dispreţ)

Noi spunem astăzi cu dragoste: ISUS GALILEANUL – Dar nu aşa a fost atunci!

Isus nu s-a născut ca un PRINŢ  ÎN  IUDEEA!

Nu s-a născut într-un pat moale!

Nu s-a născut ca să fie onorat, aplaudat!

Toata viaţă a purtat stigmatul acesta de GALILEEAN!  – În ochii iudeilor!

A fost numit şi Samaritean…

Pentru ce? Pentru noi – o viaţă de sacrificiu –

 

  1. Un al doilea lucru:  Un lucru pozitiv. DE CE ISUS A TREBUIT SĂ FIE GALILEEAN? – Galileea Neamurilor! (Matei 4:15) De ce?

Ca să fie al neamurilor! Mântuitorul neamurilor! Al samaritenilor! Etc.

Să fie iubit de neamuri!

Neamurile pe care IUDEII trebuiau să-i lumineze!….

ISUS ESTE UNIVERSAL: Este IUDEU, Galileean, Samaritean, Nazarinean, este FIUL OMULUI!

 

GALILEANUL VINE !

 

În veacul nostru zbuciumat

Nu-i nici o şansă de mai bine!

Însă e sfânt şi-adevărat,

Doar El mai e de aşteptat:

Galileanul care vine!

 

Actori, sportivi sau genii rare

Nu pot prea mult să te lumine!

El străluceşte mult mai tare,

El e adevăratul Soare:

Galileanul care vine!

 

Toţi cei din jur sau mai de-aproape

Nu se gândesc prea mult la tine,

Dar ai pe Cineva aparte,

El ti-e Prieten şi chiar Frate:

Galileanul care vine!

 

De ce atâta frământare?

De ce-ndoială şi suspine?

El îţi aduce alinare,

Răspuns la orice întrebare:

Galileanul care vine!

 

Idolii-s răi şi spun minciuni

Şi vor ca toţi să li se-nchine!

Dar cel mai bun dintre cei buni,

El poate face mari minuni:

Galileanul care vine!

 

Speranţa unei lumi ce moare,

Lumina zilelor senine,

Prieten fără-asemănare,

Izvor de har şi vindecare,

Isus, Galileanul, vine!

 

Cand iti intorci privirile spre El , te luminezi de bucurie !

Autor : Eliza Alina Mocean .

 

Doamne , Te astept sa vii la mine,

MI-ASA DE DOR DE TINE

De ce-ai plecat ? Chiar m-ai uitat ?

 

M-am luptat cu Tine , cu mine,

Cu viata mea, cu nu mai stiu cine…

Nu-mi amintesc nici pentru ce-am luptat ,

Nici cine-a castigat ,

Stiu doar atat …eu nu mai pot…

Am obosit.

 

 

Cand lupta s-a incheiat ,

ceva in mine s-a schimbat.

Si s-a facut tacere …

…nici vantul nu adie in lumea mea pustie

….tacere, tacere, si din nou tacere.

Dar ce se aude? un suspin? Al cui ?

Al Tau ?

Dar unde esti ? Nu ai plecat ?

Nu ai fost suparat ?

 

Nu fiica mea , tu nu m-ai inteles si ai plecat,

Iar Eu te-am cautat.

 

Cu fata trista , dar senina

Plina de pace si lumina

Isuse ma privesti…

….Acum mi-e bine,

Nu mai vreau sa plec niciodata de langa Tine !

 

Titlu : Intalnire

Autor : Brandusa Ruxandra Pana .

 

L-am intalnit pe Isus la Marea Galileii.
Curios – un Om cu o infatisare divina,
O statura plina de maretie
Si totusi deloc de mandrie plina.

Ci privea cu duiosie
Primind la El pe toti cei insetati,
Pe cei plini de putere sau neajutorati.
Vamesul plin de pacate,
Fariseul cu a sa vanitate,
Schiopul, orbul, chiar si cel lepros
Toti isi gasesc un locsor
In inima lui Hristos.

L-am intalnit pe Isus si de-atunci
De langa El n-am mai putut pleca
Fara prezenta Sa n-ar mai putea
Viata sa isi urmeze calea.

Si de ce sa insetez in pustiu
Daca langa Izvorul vietii pot sa fiu?
De-acum timpul nu mai are valoare
Nu mai conteaza de e ploaie sau soare.
Tot ce-mi doresc acum e sa stau
Doar la picioarele Sale.

 

FIUL    CERULUI

Isus

a umblat printre oameni

cu mâinile întinse

spre toate durerile lumii

aprinse

 

A strigat

către cele patru părţi ale lumii

cu glas nepământesc

„Apropiaţi-vă de Mine

toţi

cei pe care lumea v-a primit

Veniţi! Vă iubesc!”

 

L-au durut lacrimile

tuturor celor care au plâns

de aceea dragostea Lui i-a adunat

şi i-a strâns

 

Fiul cerului

i-a căutat pe toţi

cei zdrobiţi sub povară

şi cu glas domol i-a rugat

„Lăsaţi-o aici

şi luaţi sarcina Mea cea uşoară”.

 

Alina Stochici, Lacrima Golgotei, pag. 4

 

UN COPIL NI S-A NĂSCUT

 

Doamne, prin atingerea gândului Tău,

Ai născut din nenăscuţi nori iubirii ecou,

Ai sfărâmat eternul şi peste noi ai nins

În sclipiri ale slavei Celui ce „a zis”…

 

Mesager al luminii într-o iesle-ai trimis

Şi-ai sortit lumii-nnegrite o fărâmă de vis,

Ai ascuns sadul vieţii în adânc de iubit,

Înspre taina Golgotei, spre-un frumos împlinit.

 

Ai tăcut aşternându-te peste-ntregul păcat,

Ai tăcut întrupându-te în umilul uitat,

Am tăcut reprivindu-te în minunea din alb,

Am să tac aşteptându-te să revii din înalt.

 

Norel Iacob, Oglindă de buzunar, pag. 77

deAndrei Spiridon

FRUMOSUL ÎN CONCEPŢIA ADVENTĂ

Frumosul in conceptia adventa.doc
Frumosul in conceptia adventa.doc
Frumosul in conceptia adventa.doc
71.5 KiB
64 Downloads
Details

FRUMOSUL   ÎN   CONCEPŢIA   ADVENTĂ

CUPRINS:

  1. Deschidere 61 FL
  2. Rugăciune
  3. COR: 16  CS
  4. Poezie Frumuseţe
  5. Introducere
  6. Tema I
  7. COR:
  8. Tema II
  9. Poezie: Frumos
  10. Tema III
  11. COR:
  12. Tema IV
  13. COR: sau Texte biblice: 50,2- 21,4
  14. Încheiere
  15. Închidere 254
  16. Rugăciune
  17. Postludiu – ieşire

FRUMUSEŢE

Priveşte sus, la stelele curate

Ce vin… şi pleacă…

În ordinea ce le-a fost dată.

Priveşte soarele ce luminează,

O-ntreagă lume de mister,

Priveşte floarea albă de pe câmp…

Ce înfloreşte în fiecare primăvară

Spre a aduce slavă, Atotputernicului Creator

Şi firul ierbii.

Ce-ncolţeşte

Din reavănul pământ, udat

De ploaia binefăcătoare

 

Vezi şi copilul

Ce începe azi să spună

Cuvântul MAMA

Un om de lângă tine,

Încearcă să aştearnă culori culese,

Din curcubeul veşniciei.

Un altul, aşterne melodii cereşti

Ce vor să-ncânte sufletu-omenesc

Şi ia aminte:

 

Acolo un este PURITATE

FRUMOSUL nu dispare niciodată.

Coboară în adâncul mării

Şi urmăreşte

Mişcarea ne-ncetată

A tot ce-i viu în ea.

Ascultă susurul din văi

Şi clipocitul pârâului

Ce se grăbeşte s-ajungă-n marea,

Ce-l primeşte cu căldură.

Aceasta e natura.

 

Aşa cum a creat-o Dumnezeu,

În marea sa iubire pentru om.

 

Simţita-i oare

Iubirea Lui cea mare

Când Fiul Său ni l-a trimis

Să moară pironit pe cruce?

Învaţă să cunoşti

FRUMOSUL

Din steaua Golgotei

Atunci,

Viaţa ta, va străluci mai mult

Şi răspândi-va FRUMUSEŢEA…

Atunci, natură… om şi Dumnezeu

Legate fi-vor pe vecie, prin

FRUMUSEŢE.

 

INTRODUCERE

Filipeni 4,8: „Încolo, fraţii mei, tot ce este adevărat, tot ce este vrednic de cinste, tot ce este drept, tot ce este curat, tot ce este vrednic de iubit, tot ce este vrednic de primit, orice faptă bună, şi orice laudă, aceea să vă însufleţească.”

Câteva întrebări preliminare:

  • Adventiştii sunt anticulturali?
  • Sunt împotriva plăcerii creaţiei?
  • Sunt duşmani ai bucuriilor nevinovate?
  • De unde se ivesc deosebirile de vedere?

Răspunsul la ultima întrebare: „Deosebirile de vederi se ivesc, din cauză că estetica (ştiinţa despre frumos) biblică şi estetica lumii studiază frumosul din unghiuri diferite. Mai mult: Morala creştină se ocupă de interior (psihicul, viaţa spirituală), iar estetica de exteriorizarea acesteia; morala lumii se ocupă de exteriorizare (să nu faci asta, pentru că vei fi pedepsit, etc.) iar estetica are menirea să studieze interiorul (ideile).

Morala biblică se adresează conştiinţei omului, îl învaţă să fie curat şi drept. Aceasta garantează apoi o exteriorizare frumoasă…

Trebuie să recunoaştem că felul de a privi lucrurile, diferă de la om la om. Dacă judecăm lucrurile în mod firesc, concluziile vor fi opuse celor judecate în mod duhovnicesc: „Dar omul firesc nu primeşte lucrurile Duhului lui Dumnezeu, căci pentru el sunt o nebunie; şi nici nu le poate înţelege, pentru că trebuiesc judecate duhovniceşte.” (1 Corinteni 2,14). Un om spiritual rareori va vedea fenomenele înconjurătoare exact în lumina văzută de semenul lui firesc, şi invers…

Dar de aici şi până la calificativul „anticultural” este o distanţa considerabilă.

Copiii lui Dumnezeu iubesc frumosul, strădania de a avea un caracter frumos, reproduce şi atributul de a iubi frumosul sub toate aspectele lui.

E.G.White susţine că însuşi Dumnezeu este Autorul frumosului, şi Cel care Însuşi iubeşte frumosul, avu grijă să satisfacă în fiii Săi iubirea frumosului, inclusiv a celui artistic. (Educaţie 38).

Iubirea frumosului nu este un lucru oprit pentru un adventist, din contră, „este bine să iubim frumosul şi să tindem după el” (Ed. 232).

Amin.

TEMA   I

Apreciem că toate talentele artistice sunt daruri divine, fapt exprimat clar în cazul meşterilor artişti din antichitate; Beţaleel şi Oholiab. (Exod 31,1-6). Talentul este o mare binecuvântare când e pus în slujba binelui şi a adevărului, dar devine o tragedie când face parte din arsenalul seducător al răului şi al imoralităţii.

Pentru noi, frumosul, nu este un scop în sine, cum îl defineşte Kant: „ceea ce ne place fără vreun interes”. definiţia lui Hegel pare să fie mai aproape de felul nostru de a concepe frumosul: „Frumosul trebuie să fie adevărat în sine însuşi”.

Frumosul natural şi cel artistic trebuie să treacă prin filtrul raţiunii şi al conştiinţei noastre. Raţiunea îl apreciază în formă, ca exterior, iar conştiinţa în conţinut. Ceea ce este frumos numai în formă, este un frumos fals, o aparenţă a frumosului. În acest sens, spune înţeleptul Solomon, că:

„… frumuseţea este deşartă” Proverbe 31,30 pentru că nu are un conţinut adecvat.

Ceea ce este realmente frumos, se va dovedi bun şi adevărat în conţinut. Efectul lui va fi înălţător iar practic va fi util pentru societate.

„O, cât de frumoasă apare frumuseţea sub dulcea podoabă pe care i-o dă adevărul!” – exclamă Shakespeare într-unul din sonetele sale.

Da, pentru că frumosul are un conţinut adecvat în acest caz, nu este un simplu joc de elemente formale. Aşa devine binele sinonim cu dreptatea, mila şi frumuseţea. Dacă ceva este adevărat şi moral, atunci este bun şi util; şi chiar dacă nu ar fi frumos ca exterior (formă) devine frumos prin conţinutul lui moral.

TEMA   II

De exemplu: „Pot fi frumoase nişte picioare prăfuite, bătucite?”

Noi răspundem: „DA” – cu condiţia să fi devenit aşa, într-o misiune nobilă.

Proorocul Isaia spune; „ce frumoase sunt pe munţi, picioarele celui ce aduce veşti bune, care vesteşte pacea, care vesteşte mântuirea!” (Isaia 52,7)

Aceste picioare devin frumoase, datorită conţinutului lor moral, al misiunii în care s-au prăfuit şi nu prin o estetică a formei.

În acest sens se pot pune şi alte întrebări; de exemplu:

„Sunt frumoase palmele aspre ale unui tată care munceşte din greu pentru pâinea zilnică a copiilor săi?” – sau: “sunt mai frumoase mânuţele îngrijite ale unei madone nedeprinse cu lucrul?”

Care tablou este mai frumos:

– Cel care reprezintă trupul dezvelit al Mântuitorului răstignit pe cruce, sau

– tabloul care ne înfăţişează o femeie ce i-a servit ca model unui pictor, nu tocmai într-o ţinută decentă?

(Din Eden şi până astăzi, Dumnezeu a încercat să-l îmbrace pe om, inclusiv cu haina dreptăţii Sale. Satana, în schimb, din Eden şi până acum, a încercat să-l dezbrace pe om. Tineretul nostru oare de cine este îmbrăcat? De Hristos sau de „altcineva”?)

Conchidem deci, că dacă frumosul exterior (forma) nu are un conţinut bun, adică moral, atunci de fapt este urât.

Numai că gustul păcătosului este pervertit. Chiar şi în rău vede un frumos. În Scripturi citim despre un om care a comis o faptă oribilă, pentru că iubea – frumosul – aducând nenorocire peste tot neamul lui. În faţa sentinţei capitale a declarat cu seninătate: „Am văzut… o manta frumoasă…” Mantaua ca exterior, era frumoasă, dar fapta de a o sustrage, a fost imorală , deci – urâtă.

Adventiştii, nu condamnă frumosul, indiferent de arta care îl exprimă, cu condiţia ca în conţinut să nu fie imoral, degradant, sau să nu zeifice păcatul şi pe păcătos.

Iată motivul rezervei noastre, faţă de unele producţii artistice, în care ucigaşii, gangsterii, şi escrocii, apar într-o lumină favorabilă, ca veritabili eroi, trecându-se cu uşurinţă, peste faptele lor oribile.

„Când un accident e aplaudat drept o operă de artă, când se dezvoltă un adevărat cult, legat de deliciile frumuseţii întâmplătoare, ne aflăm în prezenţa celei mai mari decadenţe.” (Orson Welbes în Contemp. 10,1)

FRUMOS

Printre fiinţe şi lucruri şi întâmplări

Căutăm şi găsim uneori

Frumosul, ca un cântec pe faţa dinspre stele

Ca o culoare ce răzbate prin ale cerului perdele

Şi ne oprim

Ca să-l sorbim;

Dar drumul nu e terminat…

De la frumosul ce-am aflat

Sunt vieţi întregi de mers pe jos

Spre mai frumos decât frumos.

Frumos când razele de soare

Pe-un trandafir fac sărbătoare,

Frumos când vulturul pluteşte

Pe-albastrul dintre două creste,

Frumoasă seară ce se lasă

Pe-ntorsul turmelor acasă,

Frumoasă dragostea de semeni

Când într-o lacrimă te-ngemeni…

Şi totuşi, gândul ne îmbie

Spre-acel ceva de veşnicie

Ce nu-l găsim pe-aici pe jos

Şi-i mai frumos decât frumos.

 

Să ştim ce-nseamnă a iubi

Pe-o cruce ceru-ntreg veni;

Să ştim ce-nseamnă-a fi iubit

A fost un Mare Răstignit

Şi-aşa, în suflet s-a făcut

Frumos ce n-a mai fost văzut

Şi-aşa, în inimi s-a-mplinit

Frumos cum nu s-a auzit.

Stropi de mărire vin la noi

Din cerurile cele noi

Şi osanalele ecou

Ne vin dinspre pământul nou

Şi totuşi aşteptăm o zi

De fără margini bucurii

Şi-un nor de îngeri luminos

Pe care va veni Hristos

Şi-atunci va fi DE TOT FRUMOS.

TEMA   III

Unii spun că trebuie arătat răul ce corupe, pentru ca omul să se dezguste de el şi să acţioneze moral. Noi credem că principiul „vaccinului preventiv” poate fi transpus în domeniul realizărilor artistice, fără să ne asumăm grozavul risc, al contaminării generale. De ce?

Pentru că îi arăţi omului binele, şi totuşi acţionează rău. Şi atunci prezentându-i răul va alege oare binele? (În această privinţă eu sunt sceptic).

Cred că se urmăreşte mai degrabă, elementul palpitant, şocurile psihologice, un ieftin succes de masă, şi în ultimul rând, un interes comercial.

Frumosul artistic, după părerea noastră, trebuie să fie, pozitiv din punct de vedere educativ, ţinând seama de un proces psihologic inevitabil; „Substituirea”, şi anume:

„Spectatorul sau cititorul, se transpune în rolul eroului, trăieşte victoria sau drama personală a acestuia. Va deveni asemănător eroului său, adică, un erou adevărat sau fals, propagator al adevărului s-au al surogatelor acestuia.”

Emil Zola, ţinea sub cheie, cărţile scrise de el, nepermiţând copiilor lui să le citească. „Dăunătoarele pentru odraslele lui, deci bune pentru alţii.”

Mama lui Nice, a vrut să citească una din cărţile fiului ei, rugându-l să-i recomande una: „O, mamă”, i-a răspuns filozoful, „dumneata eşti atât de curată, că nu pot să-ţi recomand nici una din cărţile mele.”

Sinceritatea acestui gânditor, nu e oare un sfat indirect pentru toţi cei care tind spre desăvârşire şi curăţirea caracterului lor?

Să apelăm la raţiune şi conştiinţă, spre a alege acele manifestări ale frumosului, sub a cărui influenţă ne putem forma un caracter frumos, însuşiri şi deprinderi frumoase, curate şi folositoare.

TEMA   IV

Dintre manifestările „artistice”, ale omului, poate că muzica a decăzut cel mai mult; aceasta pentru că muzica se adresează în mod direct, afectului nostru, ori afectele s-au pervertit mult din cauza păcatului. Să amintim numai o ramură a folclorului orăşenesc, repertoriul cârciumilor plin de cuvinte triviale… murdare. Sau unele numere de muzică uşoară cu un text infantil, veritabile capodopere ale… Producţii care nu mai apelează decât la simţuri, la mâini şi picioare şi prea puţin la intelect.

Ziaristul George Radu Chirovici, scria în Contemporanul din 10 ian. 1975 despre o asemenea melodie, în care textul consta din repetarea aceluiaşi cuvânt, „NIMIC” – în mai multe limbi… şoptit, strigat, murmurat, bolborosit, tânguit, psalmodiat, răcnit, articulat, nearticulat etc…. Îşi încheie articolul cu următoarele cuvinte…”şi totuşi ce tristă e societatea în care câţiva oameni cântă nimic!” (cântecul a fost auzit la un post de radio occidental).

Interesante sunt preferinţele animalelor, respectiv ale omului, în ceea ce priveşte muzica uşoară: „experienţa cu şobolanii… Mozart… muzică uşoară… (reacţia oamenilor e inversă… „am evoluat”).

Ar fi un lucru extrem de periculos, să permitem ca muzica religioasă, să fie pervertită de influenţa muzicii care nu mai satisface nici gustul criticilor din lume. În faţa romanţelor, cântecelor de pahar, şi a muzicii uşoare, ar trebui să zăvorâm toate uşile, şi să-i prezentăm Domnului o jertfă fără cusur:

„Prin El să aducem totdeauna lui Dumnezeu, o jertfă de laudă, adică rodul buzelor care mărturisesc, Numele Lui.” (Evrei 13,15 vezi Osea 15,2)

În încheiere câteva cuvinte despre frumosul natural (Psalmul 19 , se recită):

Încheiere

Gânditorii acestei lumi afirmă că frumosul natural e imperfect, cel creat de om e desăvârşit; şi că omul trebuie să corecteze frumosul natural.

E ciudat să spui că:

  1. „Întruchiparea sensibilă a ideii e frumosul” (adică a oricărei idei?!)
  2. „Valoarea în sine a sentimentului este frumosul” (indiferent de sensul acestui sentiment)
  3. „Care place pentru armonia liniilor, mişcărilor, culorilor… dar conţinutul moral nu e un criteriu şi el?…”

Tribunalul internaţional din Haga, a promulgat o lege, care interzice distrugerea oricărei opere de artă (indiferent de ce exprimă şi cum) pentru că şi răul are drept de existenţă şi răul poate fi „artistic”, şi acest frumos, chipurile, corectează frumosul natural, ceea ce a creat Dumnezeu.

Pentru creştin natura nu trebuie corectată. Ea este cartea în care-L cunoşti pe Dumnezeu şi te autocunoşti. Acest manual te va pregăti să răspunzi când cineva te întreabă:

Cine este tatăl tău? Cu ce se ocupă? Răspuns: E Creator… E Creatorul lumii…

În natură e ordine, ea m-a învăţat să spun NU! Numai omul are această însuşire de a spune NU! În natură principiile cerului sunt vădite în raporturi şi proporţii desăvârşite: „Şi aceasta fără vorbe fără cuvinte…” Psalmul 19,3

Cauţi natura instinctiv. Acolo te simţi acasă. Acolo-L înţelegi pe Dumnezeu, în cetate este mai greu să afli atâtea despre creator, în armonia şi propoziţiile naturii te recreezi, te refaci. Aici înveţi că n-ai nevoie să spui ca Lucifer: „Vreau să fiu ca Cel Prea Înalt”, ci înveţi să spui cu umilinţă; „Vreau să-L admir… vreau să-L laud pe Cel Prea Înalt!”

Aici îţi vei da seama că frumosul alcătuit de Dumnezeu e mult superior picturii abstracte şi muzicii atonale şi că acest frumos nu trebuie corectat.

Nu întâmplător spunea Rousseau: „Înapoi la natural!” Da, stimaţi ascultători, în ultimul sfert al veacului XX, când bolile de nervi sunt la modă, când toţi suntem expuşi stresului, indiferent dacă ştim ce înseamnă aceasta – să redescoperim natura să-L cunoaştem pe Dumnezeu, să pornim spre casă, prin cea mai largă poartă deschisă spre cer: „natura”!

Adventiştii nu sunt împotriva frumosului, deci nici împotriva bucuriilor nevinovate. Având principii nobile şi sănătoase, căutăm frumosul prin filtrul raţiunii şi al cunoştinţei. Dorim să zămislim frumosul în viaţa noastră sufletească.

Aprobăm frumosul adevărat şi moral, dar dezaprobăm surogatele frumosului.

În încheiere, citez din nou, sfatul apostolului Pavel: Filipeni 4,8

„Bunul Dumnezeu să ne ajute să apreciem şi să răspândim frumosul, în armonie cu aceste criterii”.

Amin!

deAndrei Spiridon

F O C U L S F Â N T

Focul sfant.doc
Focul sfant.doc
Focul sfant.doc
109.0 KiB
114 Downloads
Details

F O C U L     S F Â N T

PROGRAM   ORA   TINERETULUI

CUPRINS:

  1. Cântare deschidere 20 IC – Tatăl nostru cel din ceruri
  2. Rugă
  3. Bun venit –
  4. Concurs biblic –
  5. COR + COM – 30/100 Spre Tine-n rugă
  6. Introducere: Închinarea –
  7. Tema I: Privilegiul rugăciunii –
  8. Poezie – Adevărata închinare –
  9. COR + COM – 1/100 Spre slava Ta uniţi
  10. Tema II: Lipsa rugăciunii –
  11. Tema III: Putere în rugăciune –
  12. COR + COM – 31/100 Când mă plec în rugăciune
  13. Poezie – Cui să mă-nchin?
  14. Încheiere: Modelul de rugăciune –
  15. Discuţii + rezultate concurs biblic –
  16. Cântare închidere 38/52 Îţi predau întreaga viaţă
  17. Rugă
  18. Moment de închinare –
  19. Postludiu – ieşire

bun   venit

Vă spunem tuturor un bun venit la acest program al tinerilor. Este plăcut să te întâlneşti într-un loc frumos, călduţ, liniştit. Dar de ce am venit aici? Se dau răspunsuri din sala: întâlnire cu Dumnezeu, părtăşie unii cu alţii, pentru învăţătură, rugăciune şi închinare. Vrem ca acest program să-l închinăm Domnului. Am dori ca atenţia noastră să se îndrepte pentru un timp asupra calităţii  închinării pe care o aducem individual şi în grup lui Dumnezeu.

Biserica noastră îşi are rădăcinile şi viaţa în textul din Apocalipsa 14:6.7, unde închinarea are un rol important. Ştie cineva să spună pe de rost aceste versete? Suntem chemaţi să aducem închinare lui Dumnezeu şi noi înşine trebuie să chemăm pe cei din jur la închinare.

Cred că fiecare dintre noi am venit aici pentru a aduce închinare Mântuitorului şi dorim ca El să primească închinarea fiecăruia, iar la încheiere să putem pleca din acest loc cu un simţământ al prezenţei binecuvântării în sufletul nostru.

CONCURS

Pentru început vom desfăşura un mic concurs biblic, aşa că fiecare v-a primi (un creion şi) o bucată de hârtie.

Câştigătorul v-a fi cel care poate scrie în 5 minute pe două coloane cele mai multe ocazii de închinare primite, respectiv neprimite de Dumnezeu, găsite în raportul biblic.

Nu este necesară decât scrierea unor nume (de exemplu închinarea lui Abel/Cain). Bineînţeles, că nu se acceptă folosirea Scripturii.

Juriul poate acorda premii pe trei segmente:

  • pentru cele mai multe închinări primite
  • pentru cele mai multe închinări neprimite
  • pentru totalul celor două

INTRODUCERE   –   ÎNCHINAREA

Primul aspect fundamental, închinarea adusă lui Dumnezeu, rezultă dintr-un sentiment conştient al prezentei lui Dumnezeu. Când îmi dau seama de măreţia lui Dumnezeu, răspund în mod firesc cu o profunda închinare lăuntrică adusă Lui.

Într-o zi urmăream un ţânţar care zbura în jur. M-a mirat ca era atât de mic şi totuşi atât complicat alcătuit. El putea să sfideze legile gravitaţiei, suspendându-se singur în aer iar după aceea să se deplaseze cu atâta repeziciune în jur. „Dumnezeu este atât de înţelept!” mi-am spus eu.

Închinarea adusă geniului creator al lui Dumnezeu este o forma de rugăciune. Înseamnă aceea conştientizare a ceea ce El este şi înseamnă închinare adusă Lui pentru ceea ce a făcut. Atunci când recunosc înţelepciunea, puterea şi bunătatea lui Dumnezeu nu pot decât să mă închin Lui pentru ele. Recunoştinţa şi lauda se ridică spontan atunci când devin conştient de prezenta lui Dumnezeu din jurul meu prin creaţie. Creştinii se angajează în mod constant în această formă de comuniune şi rugăciune. Câteodată îi dăm glas iar de cele mai multe ori, nu. Este pur şi simplu un sentiment copleşitor din interiorul inimilor noastre care apare atunci când Dumnezeu ni se descoperă singur într-o mulţime de feluri. Ne închinam Lui şi avem părtăşie cu El recunoscând dragostea şi harul Său.

TEMA   I   –  PRIVILEGIUL   RUGĂCIUNII

Orice om se angajează mai devreme sau mai târziu în rugăciune. Astfel într-o măsura mai mică sau mai mare cu toţii suntem familiarizaţi cu rugăciunea.

Rugăciunea este unul dintre cele mai mari privilegii pe care Dumnezeu le-a oferit omului. Faptul care mă incintă este că pot veni în prezenţa lui Dumnezeu, Creatorul acestui univers şi că pot vorbi cu El. Iar ceea ce este şi mai minunat este că, întotdeauna El mă ascultă!

De asemenea, sunt uimit că Dumnezeu mi-a dat privilegiul de a vorbi cu El oricând. Nu trebuie să-mi fac din timp un plan sau să-mi aranjez o întâlnire. Pot să vin la orice oră, pentru orice nevoie şi să-mi deschid inima înaintea Lui. Iar Dumnezeu nu numai că ascultă dar şi a promis să mă ajute! A promis să mă călăuzească şi să se îngrijească de fiecare nevoie a mea.

Îmi imaginez că unul dintre cele mai mari mistere printre îngerii din ceruri este că omului i-a putut fi oferit acest glorios privilegiu al rugăciunii şi că totuşi profita atât de puţin de el şi că îl tratează într-un mod atât de straniu. Mulţi oameni tratează rugăciunea ca fiind o faptă religioasă pe care ei trebuie să o ducă la îndeplinire. După ce s-au rugat pentru o vreme aşteaptă o insignă de merit pentru fapta lor. „La urma urmei mă rog de un ceas” îşi spun ei ca şi cum cineva ar trebui răsplătit că a stat de vorbă cu Dumnezeu!

Tot aşa, mulţi oameni se hotărăsc să se roage o oră pe zi fiindcă li se pare că este onorabil să o facă. Îşi încep ora de rugăciune prin a aduce înaintea lui Dumnezeu aproape orice cerere imaginabilă. După ce au trecut zece minute şi au epuizat lucrurile pe care să le spună, o iau de la capăt parcurgând astfel lista de mai multe ori. În final atunci când a trecut ora, ei se simt bine. „Slavă Domnului! Am petrecut o oră întreagă rugându-mă”. Astfel ei procedează aşa convinşi că şi-au făcut datoria şi şi-au îndeplinit obligaţia lor. Rugăciunea nu ar trebui niciodată să fie făcută după ceas şi niciodată nu ar trebui privită ca fiind o obligaţie, un efort solicitat sau o datorie. Ţine-ţi minte: lungimea rugăciunii voastre nu este deloc importantă. Deseori nici măcar nu este îndeajuns timp pentru rugăciuni lungi. De exemplu, să zicem că maşina dumneavoastră s-a oprit pe şinele de cale ferată şi că trenul se îndreaptă în direcţia dumneavoastră. Dacă e nevoie de o lungă rugăciune pentru a vă scăpa, atunci aţi încurcat-o! Isus ne-a avertizat că atunci „când vă rugaţi, să nu bolborosiţi aceleaşi vorbe (din engleza, ‘să nu folosiţi repetări deşarte de cuvinte’, n.tr.), cărora li se pare că, dacă spun o mulţime de vorbe, vor fi ascultaţi” (Matei 6:7). Atunci când vă rugaţi îi vorbiţi Tatălui de fapt, şi ar trebui să-i vorbiţi cugetat sau cu chibzuinţa. Nu repetaţi aceleaşi cuvinte la infinit. Nu vă vor duce nicăieri.

ADEVĂRATA   ÎNCHINARE

Dacă-ai plecat spre Canaan

Şi drumul prin pustie

Îţi pare lung şi dureros

Să fii cu-atât mai credincios

Închină-te lui Dumnezeu

Şi din cereasca-i bogăţie

El mana păcii va trimite

 

În urma ta, poate Egiptul

Ţi-oferă pâine din belşug

Dar este pâine blestemată

Să n-o doreşti, să fugi de ea

Iar dacă Faraon îţi lasă

Şi tron şi sceptru-mpărătesc

Să nu primeşti, să fugi departe

El e un om ce-aşteaptă-o moarte

Iar zeii lui nu simt nimic

Să nu te-nchini naintea lor

Lui Dumnezeu să te închini

 

Poate e şi azi vreun Aaron

Ce-acum când aştepţi pe Domnul

Mai strânge aur ca să toarne

Un chip la fel de idolatru

Să nu te-nchini naintea lui

Căci precum Moise de pe munte

A coborât cu sfânta Lege

La fel curând veni-va Domnul

Cu slava Sa din înălţimi

Tu numai Lui să te închini

 

Sau poate pe câmpia vieţii

La fel ca-n vremuri de-altă dată

Înfăţişarea omenească

Şi azi se cere adorată

Şi poate vei simţi cuptorul

Încins cum n-a mai fost de fel

Rămâi cum au rămas cei trei

Închină-te şi tu ca ei

Lui Dumnezeu

 

Un nou Caiafa poate astăzi

Ţi-oferă şi şie arginţi

Ca-n schimbul lor să dai pe Domnul

Să vinzi pe-aproapele, să minţi

Sinedriul mai urlă poate

La fel ca-n vremuri de demult

Să nu-ţi faci din arginţi un idol

Şi nici din cărturari vreun zeu

Există-o singură-nchinare

Închină-te lui Dumnezeu

 

Un chip şi o icoană fiarei

Satan curând va înălţa

De te închini ei, un semn primi-vei

Pe frunte şi pe mâna ta

Dar dacă vei păstra Sabatul

Vei fi de Domnul sigilat

Şi pus deoparte pentru ceruri

Mărgăritar răscumpărat

 

Să nu te-nchini nici ţie însuţi

Priceperii c crezi c-o ai

Căci eşti ţărână şi ţărânii

Tributul şi tu o să-l dai

Cu litere de foc porunca

s-o porţi cu tine tot mereu

există-o singură-nchinare

ÎNCHINĂ-TE LUI DUMNEZEU! Benone Burtescu,Poezii,pg.100

TEMA  II   –   LIPSA RUGĂCIUNII

Gândiţi-vă cât de jignitor i se pare lui Dumnezeu când nu ne rugăm. Dumnezeu este Creatorul universului: „Toate lucrurile au fost făcute prin El; şi nimic din ce a fost făcut, n-a fost făcut fără El” (Ioan 1:3). Cel care a creat acest vast univers ne-a oferit invitaţia de a veni şi de a-i vorbi şi de a avea părtăşie cu El. El ne-a invitat să pătrundem în prezenţa Lui şi să-i împărtăşim orice probleme sau nevoi avem. Şi totuşi de atât de multe ori noi ignorăm această invitaţie. Închipuiţi-vă că poşta de mâine vă va aduce o scrisoare sigilată cu pecetea multicoloră a Preşedintelui Statelor Unite. Deschizând scrisoarea daţi peste o invitaţie oficială la Casa Albă, invitaţie care vă mai informează că toate cheltuielile au fost acoperite. Ce veţi face? O veţi arunca-o deoparte? Nu. Fiindcă indiferent că sunteţi de acord cu el sau nu, Preşedintele este o persoană importantă. Atunci nu veţi răspunde invitaţiei? Ba o veţi face-o. La urma urmei chiar dacă mama-soacră v-ar fi invitat să o vizitaţi i-aţi fi răspuns invitaţiei! Dacă răspundeţi cu bunăvoinţa la invitaţia unui om, atunci gândiţi-vă la jignirea care este adusă, când Dumnezeu cel care ne-a invitat să venim şi să avem părtăşie cu El, este refuzat.

Eu cred că datorita lipsei noastre de rugăciune noi am văzut numai o mică fărâmă din ceea ce Dumnezeu a dorit să facă. Dumnezeu ne porunceşte să ne rugăm. De aceea, a nu te ruga înseamnă un act de nesupunere împotriva lui Dumnezeu. Biblia spune să vă „rugaţi fără încetare” (1 Tes.5:17), ş că „trebuie să vă rugaţi necurmat, şi să nu vă lăsaţi” (Luca 18:1). De asemenea, noi trebuie să ne rugăm unii pentru alţii. Scriptura spune, „rugaţi-vă unii pentru alţii” (Iacov 5:16) şi „purtaţi-vă sarcinile unii altora, şi veţi împlini astfel legea lui Hristos” (Galateni 6:2).

TEMA   III   –   PUTERE   ÎN   RUGĂCIUNE

Puterea unui credincios este întotdeauna înrudită cu credinţa lui în Dumnezeu. Isus a spus că, „despărţiţi de Mine (fără Mine, engl.) nu puteţi face nimic” (Ioan 15:5). Din nefericire, nu întotdeauna cred lucrul acesta. De fapt, adesea se pare că, este tocmai opusul. Insist cu încăpăţinare că trebuie să existe ceva bun pe care să-l fac despărţit de Isus. Întotdeauna caut în mine însumi o însuşire recompensatoare sau vreo trăsătura pentru care Dumnezeu să mă iubească, fiindcă se pare că sunt incurabil de neprihănit de sine. „E-n regulă, Doamne, o să fac eu asta. Tu nu trebuie să mă ajuţi de data asta”. După aceea, când greşesc Isus îmi reaminteşte că „fără El, nu pot să fac nimic”. Am dovedit adevărul acestei afirmaţii de nenumărate ori în viaţa mea. Independent de Hristos, nu pot să fac nimic, fiindcă sunt slab şi neajutorat. De partea cealaltă, am descoperit un alt adevăr minunat, unul pe care Pavel de asemenea l-a descoperit: „Pot totul în Hristos, care mă întăreşte” (Filip.4:13). Despărţit de El sunt total neajutorat şi nu am nici o putere. Prin Hristos am puterea să fac faţă oricărei situaţii şi să biruiesc orice dificultate. În mine însumi sunt slab, dar în El sunt puternic.
Unii oameni sunt puternici în ei înşişi. Se încred în propriile lor aptitudini iar după aceea se desfată în independenţă şi puterea lor. Totuşi nu contează cât de puternic se crede cineva fiindcă va veni o zi în care îşi va epuiza toate resursele proprii şi în final va mărturisi că: „Nu pot s-o fac! Nu pot să mai continui!” Atunci când omul care a învăţat să se încreadă doar în el însuşi ajunge la aceea zi a socotelii, aceea va fi o dezastruoasă şi tragică zi. Dar pentru omul care a învăţat să se încreadă în Domnul, aceea zi nu va mai fi diferită de altele, fiindcă el s-a deprins să-i dea Domnului fiecare zi. Omul încăpăţânat care se bizuie pe sine şi pe propriile puteri va cădea în cele din urmă. Însă omul care a învăţat să se încreadă în Domnul pentru puterea lui, nu va cădea niciodată. Atâta vreme cât depind de mine şi de propriile mele resurse trebuie să recunosc limitele omeneşti. Dar dacă mă încred în Dumnezeu şi în resursele Lui, atunci am infinitele Sale capacităţi la dispoziţia mea. Nu pot niciodată face faţă unei situaţii care să fie prea mare pentru Dumnezeu şi pentru mine. Nu există nici un obstacol atât de mare încât Dumnezeu să nu-l poată birui pentru mine. Nu există nici un vrăjmaş atât de puternic încât împreună cu Dumnezeu să nu-l pot învinge. În orice mulţime de oameni, eu avându-l pe Dumnezeu alături reprezint majoritatea! Dacă Dumnezeu este pentru mine, cine poate fi împotriva mea? (Romani 8:31). Învaţă să depinzi de Dumnezeu pentru resursele şi puterea ta. Dumnezeu este sursa noastră de putere, însă rugăciunea este canalul prin care El ne dă puterea Lui.

CUI    SĂ   MĂ  –  NCHIN?

Atâtea lucruri vin şi trec

În faţa căror să mă plec?

Atâtea lucruri trec şi vin

În faţa căror să mă-nchin?

 

De glasuri totul e tumult

Pe care oare să-l ascult?

În juru-mi de s-ar linişti

Ce vorbe-aş mai putea rosti?

 

Care-ncotro cărări se duc

Pe ce cărare să apuc?

Din ce-nţeleg şi nu-nţeleg

Ce rost ar trebui s-aleg?

 

Ocean de-atâtea întrebări

Cât valurile scaldă zări

În sus şi-n jos, de-a lung, de-a lat

Să tot întrebi, să fi-ntrebat

 

Dar unde este-acel răspuns

Ce poate fi îndeajuns

Oricărei vieţi, oricărui ins

Se-ascunde oare într-adins?

 

Ba nu. Când la răscruci de vremi

Minuni de cer în suflet chemi

Răspunsul rugii va veni

Din sfânt izvor de veşnicii

 

Va fi un Nume, un cuvânt

Ce umple ceruri şi pământ

Din lacrimi multe câte-au fost

Va limpezi al vieţii rost

 

Va fi un Nume, un prinos

A tot ce poate fi frumos

Din Betleem spre noi venind

Şi de pe cruce răsărind

 

Atâtea lucruri vin şi trec

Dar nu am cărui să mă plec

Atâtea lucruri trec şi vin

Dar nu am cărui să mă-nchin

 

Căci un Nume ce îl port

În pământescu-acesta cort

Mă cheamă, nu pot să m-ascund

Mă-ntreabă, cum să nu-i răspund?

 

Cântat în marile lumini

De fără număr heruvimi

Şi-n taina şoaptei mele spus

Mă plec, mă-nchin, este Isus.

Benone Burtescu, Poezii, pag. 70

ÎNCHEIERE   –   Modelul de rugĂciune

Isus ne-a oferit un model fundamental de rugăciune. „Iată dar cum trebuie să vă rugaţi: Tatăl nostru care eşti în ceruri…” (Matei 6:9). Dintr-o data acest model dezvăluie o relaţie dintre cel care o rosteşte şi Dumnezeu. Care este relaţia dumneavoastră cu Dumnezeu? „Vedeţi ce dragoste ne-a arătat Tatăl, să ne numim copii ai lui Dumnezeu!” (1 Ioan 3:1). Gândiţi-vă numai la asta! Am fost numiţi copii ai lui Dumnezeu. Aşadar pot acum să vin la El şi să-i spun, „Tată!”

Însă numai prin Isus Hristos noi putem să fim copii. Aceia în afara lui Isus Hristos au o relaţie distantă cu Atotputernicul si Eternul Dumnezeu. Dar prin Isus Hristos voi aţi pătruns într-o relaţie intimă. Voi puteţi spune: „Tatăl nostru care eşti în ceruri”. Ioan a spus ca „tuturor celor ce L-au primit, adică celor ce cred in Numele Lui, le-a dat dreptul să se facă copii ai lui Dumnezeu” (Ioan 1:12). Isus îşi continuă rugăciunea Sa model cu laudă şi închinare. „Sfinţească-se Numele Tău” (Mat.6:9). Închinarea este o importanta parte a rugăciunii. „Intraţi cu laude pe porţile Lui, intraţi cu cântări în curţile Lui!” (Psalmul 100:4) Prea de multe ori noi dăm buzna acolo şi ne glăsuim cererile noastre. Pentru o mai deplină viaţă de rugăciune lăudaţi-L măcar o vreme, iar după aceea prezentaţi-vă cererile.
Primele doua cereri din rugăciunea model a lui Isus sunt sub forma de mijlocire. „Vie Împărăţia ta; facă-se voia Ta” (Matei 6:10). Isus a spus să, „Căutaţi mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu şi neprihănirea Lui, şi toate aceste [celelalte] lucruri [pentru care voi vă rugaţi] vi se vor da pe deasupra” (Matei 6:33). Atât de multe ori oamenii caută fericirea cu orice preţ. Însă fericirea nu poate fi niciodată găsită cu orice preţ. Fericirea poate fi găsita numai ca rezultat al unei relaţii personale cu Dumnezeu, iar daca ai o relaţie bună cu Dumnezeu atunci vei fi foarte fericit! Astfel, în rugăciune, căutaţi mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu şi neprihănirea Lui şi toate celelalte lucruri va vor fi date pe deasupra. Ele vor fi produsul secundar al unei potrivite perspective a vieţii: „Vie Împărăţia Ta; facă-se voia Ta”. Puneţi acestea în capul listei dumneavoastră şi veţi descoperi că Dumnezeu se va îngriji de toate celelalte lucruri care v-au pricinuit necazuri şi pe care nu aţi reuşit să le realizaţi. Puteţi veni la Dumnezeu şi să daţi glas nevoilor şi cererilor voastre. Puteţi să vă deschideţi inima Lui şi să-i dezvăluiţi cele mai lăuntrice secrete ale sufletului. Puteţi avea momente atât de binecuvântate vorbindu-i Tatălui, având ajutorul, tăria şi călăuzirea Lui. Ce privilegiu este de a te ruga! Fie că Dumnezeu să vă ajute să descoperiţi deplina şi minunata experienţă a rugăciunii, nu ca o muncă, ca o sarcină, sau ca o povară şi nici ca o obligaţie, ci ca cel mai încântător privilegiu din lume!

discuţii

Principiile  închinării

  • Închinarea este un act de comunicare
  • Închinarea reactualizează Evanghelia
  • Închinarea sărbătoreşte pe Domnul Hristos
  • În închinare, Dumnezeu vorbeşte şi acţionează
  • Închinarea este un mod de viaţă, întreaga viaţă este închinare
  • În închinare, răspundem lui Dumnezeu şi semenilor

Închinare  degenerată

  • dominată de vorbitor
  • omul este adus în centrul atenţiei
  • închinătorii devin spectatori
  • respectarea tradiţiei este prioritară
  • asemenea altor activităţi seculare
  • fără efect – închinătorii rămân neschimbaţi

Întrebări  pentru  discuţii:

  1. Care sunt condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească închinarea noastră publică pentru a fi primită de Dumnezeu ?
  2. Cum priveşte Dumnezeu spre cei care îi aduc o închinare care nu îndeplineşte condiţiile găsite de noi ?
  3. Cum trebuie să privim noi spre cei ce nu practică o închinare acceptată de Dumnezeu, şi ce obligaţii avem faţă de ei ?
  4. Care sunt îmbunătăţirile pe care ai dori ca biserica ta să le aducă modului de închinare în public ?
  5. Ce beneficii a adus săptămâna de rugăciune pentru dumneavoastră ?

Religia nu trebuie restrânsă la forme şi ceremonii exterioare. Religia care vine de la Dumnezeu este singura religie care conduce la Dumnezeu. Pentru a-I sluji cu adevărat trebuie să fim născuţi din spiritul Divin… Aceasta este adevărata închinare. Este roada lucrării Duhului Sfânt.                                                                               (E.White)

Pentru ca cele mai multe închinări să fie primite, întâlnirile noastre trebuie făcute profund interesante. Ele trebuie să fie pătrunse de însăşi atmosfera cerului… Acesta este închinarea primită de Dumnezeu. Slujirea Sa trebuie făcută să fie interesantă şi nu trebuie îngăduit ca ea să degenereze într-o formă searbădă.                         (E. White)

MOMENT   DE  ÎNCHINARE

Pentru că:

  • Închinarea nu se încheie cu ultima rugăciune
  • Închinarea stabileşte modul în care trăim zilnic
  • Închinarea ne împuterniceşte să iubim şi să slujim pe Dumnezeu în familiile noastre, la lucru şi în toate relaţiile noastre

Vă oferim un timp pentru închinare personală aici în biserică. În continuare, vom avea un timp special în care fiecare dintre noi să-şi îndrepte gândul şi inima către Dumnezeu. Se v-a interpreta o melodie adecvată pentru a crea atmosfera în care singurul pe care Îl aud este El, Dumnezeu. După acest timp, când muzica se v-a auzi mai tare vom elibera sala în linişte.

ÎNCHINAREA

Program ora tineretului

Deva, 10 ianuarie 2004

Principiile închinării

  • Închinarea este un act de comunicare
  • Închinarea reactualizează Evanghelia
  • Închinarea sărbătoreşte pe Domnul Hristos
  • În închinare, Dumnezeu vorbeşte şi acţionează
  • Închinarea este un mod de viaţă, întreaga viaţă este închinare
  • În închinare, răspundem lui Dumnezeu şi semenilor

Închinare degenerată

  • dominată de vorbitor
  • omul este adus în centrul atenţiei
  • închinătorii devin spectatori
  • respectarea tradiţiei este prioritară
  • asemenea altor activităţi seculare
  • fără efect – închinătorii rămân neschimbaţi

Întrebări pentru discuţii:

  1. Care sunt condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească închinarea noastră publică pentru a fi primită de Dumnezeu ?
  2. Cum priveşte Dumnezeu spre cei care îi aduc o închinare care nu îndeplineşte condiţiile găsite de noi ?
  3. Cum trebuie să privim noi spre cei ce nu practică o închinare acceptată de Dumnezeu, şi ce obligaţii avem faţă de ei ?
  4. Care sunt îmbunătăţirile pe care ai dori ca biserica ta să le aducă modului de închinare în public ?

S E C E T A

Ne roade inima o surdă aşteptare,

ceva sau cineva lipseşte.

Am curăţit de idoli drumul mare

şi-am hotărât să fie zilnic sărbătoare,

dar golul spiritului creşte.

 

Zidim de-o veşnicie ruinate ziduri,

cu dreapta tot mai obosită

şi-n urmă, mâna stângă naşte viduri…

Se sapă-n feţe amăgire printre riduri

şi-o sete-adânc nepotolită.

 

Am dărâmat pe vechiul Baal, pe Astartee,

Dar inima-i păgână.

Evlavioşi, rămânem mai departe

cu-acele stranii înălţimi şi chipuri sparte,

păcate ce se-ngână.

 

Cu gândul dus în lumea lui adevărată,

răbdând porunci şi cicăleală;

Sfinţim îngăduinţa vinovată,

Ne ţinem legea, negreşit, pentru răsplată

Şi-aproape că sperăm tocmeală.

 

Ar trebui să curgă spre biserici

râu de genunchi smeriţi şi şoapte.

Să se trezească-n miezul nopţii clerici.

Din Orientul larg până-n Americi

să nu mai fie noapte !

Florin Lăiu

ÎNCHINARE

Doar unul singur merită-nchinare

Şi-Acesta este numai Dumnezeu,

Reţin acest aspect din contemplare

Şi folosesc un nume, Mardoheu.

 

Un argument din multe argumente

Care rămân pe un teren de viaţă,

Căci închinarea este o prefaţă

La tot ce mişcă-n acţiuni prezente.

 

Pe poarta vieţii ies şi intră multe

Care pretind ataşament, relaţii,

Cu veşnice urmări şi implicaţii

În faţa porţii largi sau porţii strâmte.

 

Dar neplecat şi hotărât în sine

Rămâne memorabil Mardoheu,

El ştie doar atât, să nu se-nchine,

Cu preţul vieţii sale de iudeu.

 

Vin slujitorii vremii să-l poftească,

Iată Haman, închină-te acum,

E dregătoru-mpărăţiei noastre

Şi e poruncă să te pleci oricum.

 

Pretenţii de-nchinare se ridică

Sub forme noi şi astăzi, în prezent.

Şi de se pleacă gândul se câştigă

În mâna celui rău un argument.

 

La porţi de timp Biserica Adventă

Stă mărturie pentru Dumnezeu

Clădind în lumea aceasta violentă

Întocmai ca şi dreptul Mardoheu.

 

Căci Unul singur merită-nchinare

Şi acesta este numai El, Hristos,

Doar El în viaţă are căutare

Spre-un viitor mai demn şi glorios.

George Uba

deAndrei Spiridon

FIUL RISIPITOR

Fiul risipitor.doc
Fiul risipitor.doc
Fiul risipitor.doc
93.5 KiB
99 Downloads
Details

FIUL RISIPITOR

Coconcea T. Octavian

CUPRINS:

  1. Deschidere nr. 9 / 52 Spre Cel din slăvi
  2. Rugăciune
  3. Cor:
  4. Introducere –
  5. Tema I: Cum începe depărtarea –
  6. Cor:
  7. Tema II: O religie cu interdicţii? –
  8. Versuri: Şansa –
  9. Tema III: Ispitele plăcerilor şi bucuriilor trecătoare.
  10. punct instrumental: –
  11. Tema IV: O experienţă schimbată –
  12. Versuri: Acela sau Actorul –
  13. Tema V: Iubirea tatălui: Motivul întoarcerii –
  14. Versuri: Rătăcire –
  15. Cor
  16. Tema VI: O notă discordantă –
  17. Încheiere –
  18. COR Vin acas’
  19. Închidere nr.       70 IC Vin’ la Isus azi, nu’ntârzia
  20. Rugăciune
  21. Postludiu

INTRODUCERE

„Un om avea doi fii. Cel mai tânăr a zis tatălui său: „Tată, dă-mi partea de avere care mi se cuvine”. Şi-a luat partea lui, a plecat într-o ţară depărtată unde a risipit totul, ducând o viaţă destrăbălată…”

Aţi recunoscut desigur şi cunoaşteţi pilda fiului risipitor. Mântuitorul a dorit să ilustreze modul în care Dumnezeu tratează pe aceia care au cunoscut odată iubirea Lui faţă de Tată, dar s-au îndepărtat apoi de El. Bucuros trebuie să fie acel tată privindu-şi copiii cum cresc în casa lui!

Şi noi ne bucurăm de copiii şi tinerii care au plăcerea sa vină aici. Să crească şi să se dezvolte în Biserică. Nu ne îndoim că şi părinţii lor se bucură văzându-i. Dar există totuşi, un dar…Mulţi dintre aceia care au crescut în familii adventiste, mărturisesc că în timpul tinereţii au avut o perioadă când experienţa lor s-a asemănat celei din pilda fiului risipitor. O perioadă în care nu mai doreau să rămână în biserică. Şi au plecat. Au încercat o altă viaţă. Unii s-au întors, alţii nu şi sunt departe. Unii s-au oprit înainte de a face pasul şi n-au mai plecat.

De ce a plecat de acasă fiul risipitor? De ce unii tineri părăsesc biserica şi doresc o altă viaţă străină de principiile sănătoase pe care le-au avut în copilărie? Care sunt motivele plecării? Cel care pleacă este de vină? Posibil! Familia în care a crescut? Se poate! Uni membrii ai bisericii? Nu este exclus! Cu siguranţă că toţi au contribuit. Dar cum şi în ce fel? Iată întrebările la care vom încerca să răspundem în ora aceasta.

TEMA  I

CUM  ÎNCEPE  ÎNDEPĂRTAREA

 

Unul dintre tinerii care au revenit a fost întrebat care au fost motivele pentru care atunci a dorit să plece.

„Am crescut într-o familie de adventişti, a început el. Am învăţat de mic că este bine să fi sincer, cinstit; să te porţi frumos cu cei din jur. Pe atunci, mama avea timp să-mi povestească istorisiri biblice care îmi plăceau şi mă atrăgeau. Când am mai crescut, le citeam chiar eu din Biblie. Timpul trecea încet-încet. Aveam un prieten cu care îmi petreceam timpul liber. Dar el nu gândea ca mine şi încerca să mă convingă să fac şi eu ca el, că doar aşa face toată lumea…”

Am mers odată cu el şi cu alţi băieţi la căpşuni în grădina unui vecin. Apoi, un băiat mai mare ne-a zis să încercăm şi noi ţigara pe care a aprins-o… Apoi, altele şi altele… Îmi părea foarte bine că părinţii sunt foarte buni şi nu mă întrebau ce am mai făcut. Prietenul meu mi-a adus o carte. Pentru mine era o lume cu totul nouă. Ce aventură! Şi ce viaţă! Apoi am citit altele. În tot timpul acesta eu veneam regulat cu părinţii la adunare. De câţiva ani însă, neglijam studiul Bibliei, pentru că îmi plăceau mai mult aventurile. La noi în familie nu prea aveam timp pentru altarul familial, mai ales seara când era ceva frumos la televizor…

„Aveam deja vreo 15-16 ani. Cărţile şi filmele dăduseră o imagine atrăgătoare vieţii ce-mi stătea înainte. Pentru a nu trezi împotrivirea părinţilor mei, mergeam încă la adunare. Lecţiunea o studiam în timpul Şcolii de Sabat, dar mă tot uitam la ceas, să pot pleca mai repede. Uneori mă simţeam încălzit de vreo predică. Vroiam să încep o viaţă nouă, să mă apropii de Hristos cel propovăduit, să aplic învăţătura… Încercam, dar cădeam şi mă descurajam… Aş fi vrut să am un prieten cu care să pot discuta despre frământările mele. Parcă toţi erau ocupaţi. Mama avea multe treburi de făcut, iar tata era obosit.

La adunare îmi păreau unele lucruri pe dos şi nu înţelegeam de ce unii din cei ce rămâneau acolo, se întreţineau în discuţii pe seama greşelilor altora, dar aveau grijă să schimbe subiectul, când eram aproape să-i aud… Şi cum răul iese mai bine în evidenţă, aveam impresia că toţi sunt la fel: nişte oameni care se străduiesc să trăiască de ochii celorlalţi, într-un sistem de restricţii pe care-l numeşti „credinţă”.

Eram în familie de adventişti, veneam la adunare, dar inima mea era departe. Eu nu aveam o legătură personală cu Hristos. Mă chinuia gândul că o să duc şi eu o viaţă pe două planuri. Să fac pe creştinul la adunare şi să doresc şi după plăcerile lumii. Gândurile îmi zburau spre o viaţă liberă de îngrădiri, spre visurile împrumutate din cărţi, filme, din invitaţiile prietenilor care aveau timp pentru mine.”

Momentul era prielnic plecării.

Fiul cel mai tânăr a zis: ”Tată, dă-mi!”

Acest cuvânt nu a venit spontan, la întâmplare. Nimeni nu cade deodată; nu pleacă deodată. Îndepărtarea începe încet… încet. Aţi văzut în ce fel. Plecarea e inevitabilă în aceste condiţii, căci nimeni nu poate sluji la doi stăpâni, nu poate rămâne în duplicitate. Fiecare om ajuns la o răscruce, trebuie să aleagă.

TEMA II

O  RELIGIE  CU  INTERDICŢII?

 

Unul dintre pastorii bisericii noastre povestea o experienţă de-a sa:

„Călătoream cu avionul spre Chicago. Lângă mine avea locul o doamnă. Nici nu s-a aşezat bine şi a început să vorbească. Era o fire comunicativă.

Ştiţi, eu caut întotdeauna să trăiesc o viaţă cât mai plăcută.

– Interesant, i-am răspuns eu, şi eu caut să trăiesc o viaţă cât mai plăcută.

După această introducere, ea a mai adăugat:

Eu sunt o femeie liberă. Soţul meu nu mă întreabă unde mă duc. Pot călători unde-mi place!

– Şi unde vă place să mergeţi?

-Unul dintre cele mai plăcute locuri este Las Vegas. E un oraş minunat. Găseşti distracţii pe toate drumurile.

Apoi, mi-a povestit despre muzica de acolo, despre jocurile de noroc, băuturile tari care se pot găsi acolo. Am întrebat-o:

– Atunci ce căutaţi la Chicago?

Ea mi-a răspuns:

Merg la părinţi. Ei locuiesc în apropiere de Chicago. Când eram mică, familia mea şi cu mine locuiam în oraş. Părinţii mei erau foarte religioşi. Au o religie foarte severă şi foarte strâmtă. Când am devenit matură mi-am zis: ”Acum gata cu religia asta! Are atâtea lucruri pe care nu trebuie să le faci. Vreau să trăiesc o viaţă liberă ca să mă pot bucura de toate lucrurile din lume.”

Am întrebat-o:

Dar ce fel de religie au părinţii dumneavoastră?

– Adventişti de ziua a şaptea, mi-a răspuns ea. Este o religie în care nu ai voie să faci prea multe lucruri. O serie întreagă de interdicţii. Nu ai voie să bei, să fumezi, să mergi la cinema, să dansezi. Sunt atâtea lucruri pe care nu ai voie să le faci. Destul însă despre mine. Dumneavoastră cu ce vă ocupaţi?

ŞANSA

Oricine-ai fi, eşti doar un trecător,

De multe ori un înşelat,

De-atâtea ori înşelător…

 

Eşti uneori mult mai puţin decât nimic,

O brumă doar de existenţă;

Ca o insectă

Ce se naşte şi-i zdrobită în acelaşi ceas de seară,

Fără a şti măcar că sunt pe lume

Nopţi fără să doară,

Sau că există undeva şi zi, ori clipe de senin

Din abundenţă.

 

Eşti numai om,

Fărâmă de noroi,

Sătul de oboseală şi rutină.

 

Poţi fi pustiu şi singur zi lumină,

Dar poţi umbla cu Dumnezeu.

Chiar dacă azi eşti doar nămol

Problema e: să vrei

Să-ţi fie dor.

Daniel Chirileanu, Corigenţi la… a doua venire, , pag. 308

TEMA  III

ISPITELE PLĂCERILOR ŞI BUCURIILE TRECĂTOARE

Să întrerupem puţin istorisirea.

Fiul cel mic a zis: ”Tată, dă-mi ce mi se cuvine!” A strâns totul şi a plecat într-o ţară îndepărtată, iar acum e liber. Face ce vrea el. Nu mai sunt nici un fel de îngrădiri. Poate să se bucure de viaţă…

Şi astăzi lumea oferă posibilităţi de a cheltui averea, sănătatea, educaţia aleasă, timpul preţios. Şi azi, mai mult ca oricând, vrăjmaşul orbeşte pe tineri cu plăceri şi bucurii momentane, cu scopul de a-i ruina fizic, moral şi mintal. El ştie bine cu ce fel de material are de-a face şi el şi-a pus în joc toată înţelepciunea sa infernală, ca să născocească obiceiuri şi plăceri pentru tineri, care să-i despartă de Isus.

Atraşi de curentul irezistibil al satisfacerii plăcerilor de moment, tinerii pleacă. Unii poate locuiesc tot în acelaşi loc, dar sunt departe de Dumnezeu. Comoara puterii tinereţii e risipită. Anii preţioşi ai vieţii, puterile minţii şi strălucitele idealuri ale tinereţii, totul e mistuit de flacăra plăcerilor. Răspunsul lor la chemările şi apelurile lui Dumnezeu este la fel pentru toate vârstele: ”N-am timp acum!” Şi anii trec şi nu se mai întorc. Oare mâine, nu va fi prea târziu?

Vor înţelege ei oare la timp urgenţa şi importanţa chemării divine? Cei care cunosc, şi îi pot ajuta, să o facă în timpul rămas, întinzând astfel o mâna de ajutor într-un impas greu. Doamne ajută! Doamne, dă izbândă!

Amin!

TEMA  IV

O  EXPERIENŢĂ  SCHIMBATĂ

Să revenim la discuţia pe care am început-o. Femeia din avion l-a întrebat pe pastor:

– Dar dumneavoastră cu ce vă ocupaţi?

Acesta i-a răspuns:

Cum v-am spus şi mai înainte, şi eu caut să mă bucur de viaţă şi caut să mi-o fac cât mai plăcută. Serviciul meu este să vorbesc oamenilor despre Dumnezeu şi despre relaţiile lor cu Dumnezeu.

Mirată, dânsa m-a întrebat:

Probabil că faceţi aceasta într-un mod organizat, în cadrul vreunei biserici. Nu-i aşa?

– Da, i-am răspuns.

Şi care biserică? m-a întrebat curioasă.

Biserica adventistă de ziua a şaptea.

N-a lipsit mult să cadă de pe scaun. M-a întrebat apoi, cam repezită:

Cum poţi fi în acelaşi timp adventist şi să te bucuri de viaţă, să fi fericit, chiar cum ai spus adineauri?

I-am răspuns liniştit:

Da, şi eu am crezut odată că religia este un şir de „da” şi „nu”. Şi eu am simţit odată, ceea ce simţiţi dumneavoastră acum, dar apoi am căutat să cunosc pe Isus Hristos prin experienţa personală. De atunci viaţa mea s-a schimbat radical. Cu cât Îl cunoşteam mai mult pe Isus, cu atât mai multe motive aveam pentru a renunţa la plăcerile lumii acesteia. Am observat că toate plăcerile pe care mi le doream, mă îndepărtau de Isus. Dar am început să renunţ la ele. Cu cât renunţam la aceste lucruri, cu atât mai mult simţeam că El pune ceva mai bun în locul plăcerilor trecătoare ale lumii.

 

Vă amintiţi, reîncepu vecina de canapea, că la început spuneam cât sunt de fericită şi cât de mult îmi place să mă distrez. În realitate nu sunt deloc fericită. Nu există iubire în căminul meu. Am ajuns să caut unele lucruri ca Las Vegas-ul şi altele, pentru a-mi alunga gândurile că nu este bine ceea ce fac. Toate distracţiile mele nu sunt decât un acoperământ pe care caut să-l pun peste goliciunea inimii mele; iau cu mine mereu alcool şi pastile tranchilizante.

Aud uneori, în mintea mea nişte dorinţe care strigă după ceva mai bun. Mă simt de fapt o străină. Îmi trebuie o experienţă ca a dumneavoastră. Vreau să cunosc şi eu pe Dumnezeu, ca şi dumneavoastră. Oare mă va primi Dumnezeu după atâta timp de înstrăinare?

 

Desigur, i-am răspuns, dacă vă întoarceţi chiar astăzi, cât nu e prea târziu…Dumnezeu să vă ajute la aceasta!

Amin!

 

ACELA SAU ACTORUL

De ce să Te-alegem pe Tine Isuse?

Tu nu ştii fotbal, nici tangou şi nici război.

De ce să te urmăm?

Când niciodată n-ai venit cu noi prin discoteci

Şi niciodată n-ai dansat.

n-am auzit că-ai fi cântat cândva măcar un singur rock adevărat.

 

Toţi fanii tăi cu chipuri de icoană

Sunt depăşiţi ca orice utopie.

Şi toţi, nişte martiri cu capu-n nori;

Nu ştiu de altceva decât să creadă.

 

Nu eşti patron sau lider militar separatist,

Nu eşti nici stea de film

N-ai tatuaje, nici pletele murdare şi porţi încă sandale,

Când sunt la modă cizmele cu pinteni,

Chitările şi aparatele cu căşti.

 

Ce semne, ce minuni mai ştii să faci?

În veacul nostru bântuit de alte ritmuri.

Noi, toţi, cu cizmele din piele, cu pinteni şi cu plete nespălate;

Cu rock pe buze şi în căşti,

Cu hainele doar zdrenţe şi dragostea murdară;

Avem nevoie de un star, ne trebuie un lider!

De asta întrebăm: „Eşti Tu Acela?”

Sau aşteptăm pe altul?

……………………………………………..

Da, … Eu sunt.

Dar cântul Meu e mult mai lent,

Pentru că nu poţi purta crucea cântând rock.

Şi-aveţi dreptate, mai port încă sandale

Fiindcă la inima omului se ajunge numai pe jos.

Nu-s lider militar, pentru că nu poţi iubi şi ucide.

Nu sunt nici stea de cinema, Actorul nu sunt Eu,

Actorul este el – Înşelătorul –

El m-a rănit, deci tatuaje am; în piept, pe mâini, pe frunte şi picioare.

Actorul va juca un ultim episod.

Actorul nu sunt Eu, actorul este el – Înşelătorul.

Eu,… Sunt Acela… care-am murit pentru că v-am iubit.

Daniel Chirileanu, Un vuiet pe ‘nălţimi, pag. 46

TEMA V

IUBIREA TATĂLUI: MOTIVUL ÎNTOARCERII

 

Fiul risipitor şi-a venit în fire. După ce a cheltuit totul printr-o viaţă destrăbălată, a venit o foamete în ţara aceea, iar el a început să ducă lipsă. Era dezamăgit. A ajuns să se îngrijească de porci.

Mai devreme sau mai târziu apare criza. Ea de fapt face gândurile să se întoarcă din nou la Dumnezeu, către Tatăl. Acum începe să capete o viziune nouă cu privire la evaluarea valorilor. A ajuns să cunoască din proprie experienţă, că după plăceri, urmează sărăcia, robia.

Uşa pe care o crezuse a libertăţilor, nu era decât intrarea în închisoarea patimilor ce-l stăpâneau acum. În final, lumea ne oferă doar lipsuri, neîmpliniri, dezamăgiri şi niciodată realizări depline şi statornice.

„Fericirea izvorâtă din bucuriile pământeşti, este tot atât de schimbătoare ca şi împrejurările care îi dau naştere, dar pacea lui Isus este o pace continuă şi dăinuitoare.”

Gândul întoarcerii la Dumnezeu, în biserică, devine tot mai insistent, mai puternic. Duhul lui Dumnezeu lucrează pentru a-l aduce pe cel plecat, înapoi. În anii neliniştiţi ai tinereţii lui, fiul risipitor socotea pe tatăl său, un om aspru şi sever. Cât de cu totul altfel îl înţelegea acum!

La fel, şi aceia care sunt amăgiţi de Satana, cred că Dumnezeu este aspru şi sever. Ei îşi închipuie că Dumnezeu aşteaptă să-i poată condamna şi pedepsi, şi nu este dispus să primească pe păcătos cât timp mai este un motiv legal pentru a nu-l ajuta. Legea Lui o privesc ca pe o restrângere a fericirii oamenilor, un jug greu de care ar vrea mai bine să scape.

Dar omul ai căror ochi au fost deschişi prin iubirea lui Hristos, vede pe Dumnezeu plin de îndurare. Acestuia, Dumnezeu nu-i mai apare tiran şi nemilos, ci ca un tată plin de dorinţa de a îmbrăţişa pe fiul pocăit.

„Mă voi duce la tatăl meu si-i voi zice: „Tată, am păcătuit împotriva cerului şi împotriva ta…”La fel de hotărât ca atunci când a plecat de acasă, fiul risipitor porneşte acum înapoi. Nu-i pasă de cei care-l arată cu degetul şi râd de cel zdrenţuit acum.

După ce te ajută să risipeşti, lumea te batjocoreşte, caută să pună piedici pe drumul întoarcerii la Dumnezeu. Grea încercare…dar ceva nespus de profund îl atrage pe fiu către casă: iubirea tatălui. Iubirea acestui tată l-a căutat şi l-a găsit pe fiul pierdut. Această iubire puternică, l-a înviat cu adevărat pe fiul său mort în păcate. Bunătatea şi mila izvorâte din inima acestui tată, i-au dat putere şi speranţă fiului său să-şi vină în fire şi să se întoarcă acasă. Dacă n-ar fi existat iubirea tatălui, fiul ar fi fost pierdut pentru totdeauna.

Întoarcerea omenirii pierdute înapoi la Dumnezeu, e posibilă prin iubirea Lui. „Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea…” Tatăl şi-a văzut fiul de departe. Îl aştepta. L-a recunoscut. I-a ieşit înainte. Nu l-a mustrat. L-a iubit doar…

Cineva aşteaptă; Dumnezeu aşteaptă şi doreşte ca cei pierduţi să se întoarcă. Fiul îşi recunoaşte vina lui şi nu cere drepturi de urmaşi. Ajuns însă acasă, el este primit ca un fiu. El este motivul bucuriei tatălui şi a celor din casă. Şi au început să se veselească.

În ceruri este mare bucurie când un păcătos se întoarce de pe drumul rău la o viaţă nouă în Hristos. Pentru fiul risipitor întors acasă, aceasta însemna sfârşitul unei vieţi mizerabile şi nenorocite, dar în acelaşi timp şi începutul unei vieţi noi, o viaţă adevărată, plină de satisfacţii, trăită cu rost, cu un scop înalt.

El s-a împărtăşit de iubirea părintească pe care abia de acum a început s-o cunoască şi s-o primească în inima sa. Totul a fost ca el să se întoarcă, adică, putem spune că a avut curajul întoarcerii. Aceasta este de o mare importanţă în sufletul unui fiu pierdut. Dumnezeu însuşi va întări paşii unui astfel de om şi-l va ajuta să-i facă siguri şi binecuvântaţi.

Amin!

 

ISUS, COLEGUL TĂU IRONIZAT

Colegul meu de bancă

este de la ţară.

Nu prea-I umblat pe la oraş.

 

Nu-I unul din aceia cu relaţii,

e altfel;

nu ştiu cum să spun…

Nu-I arogant, nu-I nici flegmatic;

E-un tip de treabă, n-am ce spune,

dar nu prea-mi place că-I cinstit.

 

Am bănuit că poate-I pocăit,

sau e călugăr.

 

Acasă n-au televizor,

nu-I microbist…

Colegii mei râdeau de El;

Pe undeva am râs şi eu;

Era prea depăşit.

 

În noaptea asta am aflat că-ar fi plecat.

 

Am o scrisoare de la El,

Îmi spune:

Deşi Eu n-am fost pocăit

Şi n-am televizor, nici n-am trăit pe la oraş,

Am fost şi-ţi sunt prieten;

Te voi iubi pân’la sfârşit.

 

ISUS,

colegul tău ironizat…

TEMA  VI

O NOTĂ DISCORDANTĂ

Până aici, în parabola Domnului nu este arătat nimic care să tulbure scena bucuriei. Dar până la urmă, Isus introduce un element nou.

Fiul cel mare era la câmp. Când s-a apropiat de casă a auzit muzică şi bucurie. A chemat pe unul din robi şi l-a întrebat ce este. Când a auzit, s-a întărâtat la mânie şi nu voia să intre. Tatăl iese afară şi-l invită iubitor în casă la marea bucurie. Răspunsul pe care fiul cel mare îl dă tatălui, dă în vileag adevăratul lui caracter.

– Eu îţi slujesc ca un rob. Niciodată nu ţi-am călcat porunca. Mie nu mi-ai dat vreodată măcar un ied să mă veselesc cu prietenii mei. Dar când a venit acest fiu al tău, i-ai tăiat viţelul îngrăşat.

Doi fii sunt în această pildă. Unul e deschis, sincer; îşi cere dreptul, pleacă, dar se căieşte şi apoi revine acasă. Cel mare arată acum, că şi el socoteşte robie, îngrădire, viaţa lui la casa părintească. Între el şi tatăl lui nu se crease o legătură de iubire. Şi acest fiu îşi făcuse o imagine greşită despre tatăl său. El n-a ieşit însă din poruncile tatălui său ca să nu piardă răsplata…

Fiul cel mic risipeşte întreaga parte din avere. Iar cel mare nu dorea decât un ied. Nu dorea o viaţă destrăbălată, dar un păcat mic… nu strică. Voia să se veselească cu prietenii lui, nu acasă. Deci, avea şi el un cerc de prieteni, unde se simţea mai bine ca acasă. Dar el făcuse lucrul acesta în ascuns.

S-au prezentat câteva experienţe ale celor plecaţi şi care s-au întors la Isus. Fiul cel mare nu a plecat din biserică. El slujeşte. Dar socoteşte lucrul acesta ca o povară. E greu, dar merită: eşti apreciat, eşti bine văzut de toţi, lăudat şi la urmă vei fi răsplătit, socotind că Dumnezeu apreciază în felul acesta oamenii. Oamenii, se uită la ceea ce izbeşte privirile, dar Dumnezeu Se uită la inimă. El cunoaşte totul: motivele ascunse, păcatele îngăduite, viciile păstrate, tendinţa de a împăca plăcerile lumii cu lucrurile sfinte.

Pentru că nu a experimentat iubirea lui Dumnezeu, i se pare nedrept ca acela care a săvârşit păcate mari, să fie primit cu bucurie în Biserică.

În dreptul fiului cel mare, pilda se încheie fără a spune dacă mândria lui a cedat şi dacă a intrat în bucuria celor din casă.

Urmează ca fiecare să decidă în dreptul său, pasul pe care doreşte să-l facă. Aproape mântuiţi, lângă uşă… Sau, reconsiderând totul ca să intrăm în bucuria Stăpânului, Tatălui. Alegerea ne aparţine. Să avem grijă să fie alegerea cea bună pe care o aşteaptă şi Mântuitorul.

 

AMIN!

ÎNCHEIERE

Acum, la urmă, se pare că trebuie să schimbăm ceva. Ne-am propus la început să cercetăm parabola fiului risipitor, dar ea ne vorbeşte despre doi fii risipitori, şi am descoperit de fapt, „Parabola unui tată minunat, gata oricând să primească pe păcătosul pocăit.”

De ce pleacă tinerii?

Mai întâi ei se pierd în familie, apoi… în biserică. Aici fiind, se înstrăinează. Ei nu au o legătură personală cu Hristos. Ei nu sunt îndrumaţi spre El, şi religia pare în ochii lor doar un sistem de restricţii. De multe ori, familia are breşe şi îndepărtarea pare uşurată. Pe de altă parte, lumea îşi prezintă reclamele ei atrăgătoare, arătând viaţa parţial şi doar momentele de satisfacţie uşoară ce le poate oferi.

 

„Dar voi, nu vreţi să vă duceţi? Doamne, la cine să ne ducem?” Căci lumea cu pofta ei trece, dar cine face voia lui Dumnezeu rămâne în veac, găseşte adevărata fericire. Fraţii mei tineri, să avem grijă ce citim, ce ascultăm sau ce obişnuim să privim. Să cântărim bine invitaţiile pe care prietenii ni le fac. Să nu lăsăm ca acestea să ne îndepărteze pe neobservate de Isus. Să ne apropiem de El prin Cuvântul Său, să vorbim cu El prin rugăciune, să lucrăm împreună cu El pentru salvarea semenilor noştri. Vom găsi altfel adevăratul rost al vieţii.

 

Ai pornit cumva pe o cale aleasă de poftele tale? Te-ai îndepărtat cumva de Dumnezeu? Ai încercat să te desfătezi cu fructele fărădelegii? Au dat greş planurile tale? Eşti undeva singuratic şi părăsit? Nu uita că Dumnezeu te iubeşte, te izbăveşte încă şi te aşteaptă. Vino acasă, cât mai curând! Vino acasă! Oriunde ne-am afla, un glas insistă: „Sculaţi-vă şi plecaţi, căci aici nu este odihnă pentru voi!”

 

Vino la Tatăl tău. El te cheamă şi zice: „Întoarce-te la Mine, căci Eu te-am răscumpărat.” Isaia 44:22. Fiu pierdut, sau fiică pribeagă, întoarce-te acasă! Tatăl tău te aşteaptă de mult cu braţele deschise, cu braţele întinse… Te aşteaptă chiar pe tine, vino la El acum!

AMIN!

poezie de „rezervă”

RĂTĂCIRE

 

De multe ori

Uit că sunt al Tău, Dumnezeule;

Închei afaceri cu vânzătorii de zei,

Te vând, Te cumpăr înapoi

Şi iar Te vând…

De fiecare dată mai uşor, mai ieftin;

Dar Te răscumpăr din ce în ce mai greu…

Că Te scumpeşti mereu.

 

Nu ştiu când am învăţat joaca asta nebună,

Dar mă trezesc jucându-mă,

Oare de ce numai străinii Te adună,

Iar eu Te vând în fiecare lună?

…Poate pentru că Te-am moştenit de la tatăl meu?

 

Erai în moştenire,

Stăteai la mine, dar nu erai al meu.

Cu timpul m-am crezut stăpân pe Dumnezeu

Şi Te-am pierdut.

 

Acum, aş vrea să vii din nou acasă,

Sunt prea sărac să Te mai cumpăr înapoi.

Dar, dacă vii,

Ne-om aşeza la masă

Şi Tu vei frânge pâinea,

Iar eu Te voi sluji;

Să ştie vânzătorii de dincolo de gând

Că-s prea bogat să Te mai vând.

Daniel Chirileanu, Corigenţi la… a doua venire, pag. 12