Iata, eu vin curand!
12 februarie 2016
Idei pentru saptamana de rugaciune a tinerilor
12 februarie 2016
Ideal.doc
Ideal.doc
Ideal.doc
100.0 KiB
164 Downloads
Details

I D E A L

CUPRINS:

1. Deschidere: 526 Luminezi tu oare?
2. Rugăciune
3. COR: Stăm iar împreună
4. Introducere –
5. Poezie: Am înţeles –
6. Tema I –
7. COR – Sfânt, sfânt, sfânt
8. Tema II: Caut un ideal –
9. Tema III: John Rockefeller –
10. Tema IV: Blaise Pascal –
11. Tema V: W.A.Mozart –
12. Tema VI –
13. Tema VII –
14. Tema VIII –
15. Poezie: Rămâi la datorie –
16. COR – 5 Dacă
17. Experienţă
a. Muler –
b. Grace –
c. Semnelweis –
d. Franklin –
e. Desmond Doss –
f. Schweitzer –
18. COR – 113 Au fost eroi
19. Apel –
20. Poezie: Alege –
21. Închidere: 146 Aprindeţi lumina voastră
22. Rugăciune
23. COR: Sunt prietenul Împăratului
24. Postludiu – ieşire

Deva, 13 ianuarie 2007
INTRODUCERE
„Cuvintele Eclesiastului… Un neam trece, altul vine, şi pământul rămâne veşnic în picioare. Toate lucrurile sunt într-o necurmată frământare aşa cum nu se poate spune. Ele aleargă necurmat spre locul de unde pornesc, ca iarăşi să pornească de acolo. Ce a fost, va mai fi şi ce s-a făcut se va mai face: nu este nimic nou sub soare”. Ecl. 1:1.4.7-9
O lume frământată, obosită…
Un pământ blestemat…
De 6000 de ani, neam după neam, oamenii aleargă, se agită din zori şi până în noapte, din leagăn până la mormânt… Priviţi – ce-am văzut noi, au văzut şi înaintaşii noştri: această lume frământată, obosită de cursele ei milenare, în căutare… care a cărui lucru? A cărui scop?
Dacă opriţi un om de pe stradă, întrebându-l, ce caută, care este scopul vieţii, vă va răspunde ce răspundem cu toţii:
– „Caut ceva mai bun…”
– „O ţintă mai bună – un ideal”
Hoţ sau milionar, rob sau stăpân, rege sau vagabond, fiecare după filozofia lui, caută „mai binele” – fiecare se străduieşte să atingă un final, un scop bănuit al vieţii.
Privind la ei, noi, creştinii, prea adesea i-am luat cu uşurinţă, după aparenţe. Căutarea lor are totuşi pentru noi o însemnătate. Oamenii aceştia mânaţi de o căutare, ştiţi – se aseamănă cu noi. Ne pot învăţa pe noi, mai tineri ca ei, câte ceva despre idealuri. Din experienţa lor, putem afla cărări înfundate, ori gropi, ori un viitor mort în faşă. Vieţi care se pierd!…
În loc să-i osândim mai dinainte, precum fariseii, vrem să ne apropiem de ei şi să-i întrebăm despre povestea vieţii lor. Şi ascultându-i – tainele se fac cunoscute, negurile se risipesc, şi în lumina cunoştinţei aflăm că în fiecare din aceste vieţi se afla odată – UN IDEAL.
TEMA I

Vă miraţi probabil, să aflaţi că hoţul, când fură, fură pentru „idealul” care şi l-a ticluit. Că ucigaşul, când îşi îneacă mâinile în sânge, o face pentru un „mai bine” pe care speră să-l afle prin crimă. Că regele şi vagabondul îşi perpetuează starea în care se află, pentru răsplata unui ideal atins şi că nu există om – cât de rău – pe faţa pământului, care să nu nutrească, în felul lui propriu, un aşa zis „gând bun”, UN IDEAL închipuit.
Vă miraţi, desigur: „Cum? Idealuri care să sfărâme, să ruineze, să spulbere vieţi şi speranţe, în loc să le zidească? Şi noi, care credeam că idealul…”
Pentru această problemă ivită, pentru nelămurirea trezită în jurul idealului, pentru că suntem creştini şi vrem să înţelegem toate, de aceasta ne-am aplecat asupra acestui subiect şi prin puterea Duhului Sfânt, sperăm să-i găsim dezlegarea. Iar pe toţi cei ce însetează după o deplină lumină în aflarea adevăratului şi unicului ideal, îi întâmpină făgăduinţa:
„Căutaţi şi veţi găsi…” (Matei 7:7).

TEMA II

În mulţimea care mă înconjoară, în preocupările ce le zăresc în feţele oamenilor, găsesc o lume pestriţă de idealuri. Am pornit în căutarea celui mai bun (ideal). Dacă aş avea urechi să aud strigarea lor, m-ar asurzi larma pe care ar isca-o căutând, care mai de care, să mă convingă să-l aleg pe el.
Văd oameni fascinaţi de zornăitul banilor, văd sticle desfundate, invitând amatorii de senzaţii tari. Afişe mari, făcând reclamă vreunei stele de cinema. Oameni bine îngrijiţi, prea plini de ei, strada zgomotoasă, furnicând de maşini luxoase, vitrine etalând modele şi culori de „ultimul răcnet”. Vuetul stadioanelor, aclamând pe vreun erou al zilei, ziare, ştiri, modă… toate, în limba lor, mă cheamă, mă invită să mă împărtăşesc cu o viaţă plăcută, lejeră, de dorit!

– „Vino, fiu al nostru, şi-ţi vom da fericirea…”

Eu, creştinul, le văd, le aud pe toate… Cumpănesc: să fiu bogat?… să fiu vestit?… să-mi văd chipul pe ilustrate şi numele şoptit cu adorare?… sau poate un savant de renume, inventator celebru…, sau un binefăcător al omenirii?… şi multe altele…
Lista-i lungă… să ne oprim o clipă. Lumea, nu este numai o listă de idealuri; este şi un câmp de experienţe. Mii şi mii de înaintaşi au trecut pe aici. Viaţa lor ne e o carte preţioasă care vorbeşte nu numai de începutul lucrurilor, ci mai cu seamă de sfârşitul lor… Sfârşitul lor…

Nu e mai bine ca să ascult mai întâi experienţa lor şi apoi să aleg?
Atunci să urmărim experienţa câtorva oameni:
TEMA III

Cu mai mult de un veac şi jumătate în urmă, un tânăr ambiţios s-a jurat să ajungă bogat. Muncind pe brânci, uitând de tinereţe, la 30 de ani îşi câştigă deja un nume: JOHN ROCKEFELLER
Afacerile „aurului negru” (petrolul) l-au înavuţit repede. La 33 de ani, ajunge milionar, la 43 de ani conduce cea mai mare afacere din lume, la 53 de ani, el, Rockefeller, „regele petrolului” deja era miliardar. Vă place istoria?… Ascultaţi continuarea!
Într-una din nopţi, aşteptând în zadar să vie somnul, gândurile celui mai bogat om din lume, s-au oprit… asupra lui însuşi:
„Tu miliardarule, nu cumva te-ai înşelat? Pe deoparte – miliardarul – iar pe cealaltă… un trup obosit, o faţă despuiată de orice fir de păr, ca a unui spân, riduri adânci, schimonosind trăsăturile, un stomac bolnav, o bătrâneţe înainte de vreme şi o viaţă – de fapt irosită… Ce să fac cu miliardul?…”
Sufocat de bogăţie, nefericitul Rockefeller ajunse la concluzia că banii nu-i puteau da pace, nici . Dintr-un gest disperat, din acea clipă, începu să împartă donaţii în dreapta şi-n stânga… Voia, sărmanul, să-şi salveze ultimele zile de povara milioanelor. În schimbul lor, voia altceva… căldura oamenilor…
Sfârşitul experienţei celui mai bogat om din lume îmi dă de gândit.
„Căci, drept vorbind, ce folos are omul din toată munca lui… nu este decât necaz…” Eclesiastul 2:22.23.
Într-adevăr… trist ideal.
Să cercetăm mai departe şirul idealurilor:

TEMA IV

Ai vrea să fii savant?
Ascultă atunci experienţa unui adevărat savant, dintre cei mai mari, pe nume: BLAISE PASCAL.
Cunoscut ca un copil minune, uimise pe toţi cei din timpul său – din veacul al XVII-a. La numai 16 ani inventează primul calculator din lume, scrie cărţi… Succesele lui continuă. Adaugă descoperire după descoperire. Faima se măreşte tot mai mult. Dar la 21 de ani, tânărul geniu îşi întrerupe drumul său spectaculos… În mod hotărât, pune pana jos, părăseşte laboratorul şi ştiinţa, ca să nu se mai întoarcă niciodată la ele! Ce se întâmplase?
Marele Pascal ajunsese la convingerea că ştiinţa nu-ţi poate da nici fericire, şi nici mântuire. Auzi?… Mărturia unui mare savant îţi atrage atenţia că ştiinţa nu poate fi un ideal.
„Mi-am pus inima să cunosc înţelepciunea dar am înţeles că şi aceasta este goană după vânt.” (Eclesiastul 1:17)

TEMA V
Sau… tu poate zici:
– „să fiu artist celebru… mă atrage scena”
Îţi amintesc atunci că acela care la 35 de ani, cu tinereţea ruinată, el, celebrul compozitor: WOLFGANG AMADEUS MOZART, murea în mizerie, surâzând amar visurilor înşelate. Lui – celui mai mare dintre cei mari – ce i-a dat arta?
El e doar un simbol; ca toţi marii artişti, până la urmă, au ajuns că cânte nefericirea şi regretul.
Dar priveşte şi la marii sportivi. Îi vezi? Când ajung culmea succesului, când le e viaţa mai plăcută, vin alţii, mai tineri ca ei, şi le răpesc gloria atât de greu câştigată. Şi ştiţi că nu există durere mai mare decât: „să pierzi”?
Privindu-le pe toate, şi gustând rând pe rând din nectarul frumoaselor „idealuri” ale lumii, cum nimeni n-a mai gustat, încărcat cu experienţa unei vieţi de împărat, înţeleptul de pe vremuri găsea că toate, toate ale lumii sunt false.
„O, deşertăciune a deşertăciunilor, zice Eclesiastul, o deşertăciune a deşertăciunilor! Totul este deşertăciune.”
Mi-am pus inima să cercetez şi să adâncesc tot ce se întâmplă sub soare.
Am zis inimii mele: „Haide! Vreau să te încarc cu veselie, şi gustă fericirea.
Am hotărât în inima mea să-mi veselesc trupul cu vin… şi să stărui astfel în nebunie…
Am făcut lucruri mari: mi-am zidit case, mi-am sădit vii… mi-am strâns argint şi aur şi bogăţii ca de împăraţi şi ţări. Mi-am adus cântăreţi şi cântăreţe…
Am ajuns mare, mai mare decât toţi cei ce erau înaintea mea…
Tot ce mi-au poftit ochii, le-am dat.
Apoi când m-am uitat cu băgare de seamă la toate lucrurile pe care le făcusem, am văzut că în toate este numai deşertăciune şi goană după vânt, şi că nu este nimic trainic sub soare.
O, deşertăciune a deşertăciunilor!… totul este deşertăciune.” Eclesiastul 1:2.13.14; Ecl. 2:1.3.4.8-11

TEMA VI
Şi cum fraţilor? Să nu existe nici un ideal atunci? Să fie viaţa omului doar o umbră? Să fie soarta omului o goană nebună după vânt?
Credeţi dumneavoastră asta? Când mii şi mii au mărturisit astfel şi când alţii le continuă şi astăzi mărturisirea? Când viaţa şi moartea lor însorită ne poartă în întâmpinare, ca porumbelul lui Noe, un ram de măslin, prin care ne vestesc o lume mai bună?…
Cu siguranţă, lucrurile nu se sfârşesc aici.
Căci dacă e numai deşertăciune sub soare, dincolo de soare? Dincolo de soare… e Dumnezeu
TEMA VII
„Şi lumea şi pofta ei trece…” (1 Ioan 2:17)

„Pe piatra funerară a unui mormânt dintr-un vechi cimitir, un înţelept a pus să i se sape următorul epitaf: Aici zace – idealul”…

Înaltă cugetare!

Adevărul ei îl regăseşte ori de câte ori parcurgi istoria. Cele mai ilustre nume, vârfurile culturii şi ale geniului… au murit şi au dus în mormânt odată cu ele – şi idealurile lor.

Idealuri moarte!
Cu atât mai trist, cu cât erau atât de promiţătoare.

Da… Pentru că oricine îşi zideşte idealul pe sine însuşi, pe „eul” său, nu face altceva decât să ia ca temelie o viaţă sortită nimicirii, un pumn de ţărână pieritoare.

Şi ce i se întâmplă omului – adică „temeliei” – precum slăbirea, îmbătrânirea, ruinarea şi moartea – la fel i se întâmplă şi idealului, ce sfârşeşte obligatoriu cu prăbuşirea.

Am ajuns într-un punct când trebuie să lămurim câteva din chestiunile privitoare la „ideal”. De fapt ce este „idealul”? Cu siguranţă o culme, dar nu oricare culme. Nu culmea răutăţii sau a fărădelegii, ci o culme – şi cea mai înaltă – a binelui, a adevărului! Pragul maxim al năzuinţei vrednic de atins.
Fiind el însuşi întruchiparea adevărului, idealul trebuie să fie bun pentru oricine şi oricând. Adevărul e acelaşi, nu se schimbă, nu piere! Şi idealul, fiind adevăr – în mod necesar rămâne şi trebuie să rămână acelaşi în orice timp, în orice loc şi situaţie. Înţelegeţi? Orice ideal, care piere nu este un ideal, ci un idol! Mult asemănător cu idealul, idolul este şi el o culme. Spre ea însă urcă şi râvneşte patima păcatului.

Idolii, cum aţi văzut, sunt mulţi. Dar toţi seamănă între ei.

Ştiţi dumneavoastră care este trăsătura comună, elementul comun tuturor idolilor? După cum casele se înrudesc mai întâi prin folosirea aceloraşi materiale de construcţii (beton, ciment, cărămizi, ţiglă, lemn, etc.) tot aşa: toţi idolii sunt „fraţi” între ei pentru că sunt zidiţi fără excepţie cu aceleaşi cărămizi ale egoismului, a poftei, a orgoliului. Diferă doar mărimea forma… Dar în fond sunt aceeaşi.

Descoperirea aceasta este deosebită: împrăştie lumini în orice înţelegere.

Văd lumea, văd idolii – cu alţi ochi – prin aceea prismă a sfârşitului lor.

TEMA VIII

„Căci tot ce este în lume: pofta firii pământeşti, pofta ochilor şi lăudăroşia vieţii, nu este de la Tatăl, ci din lume. Şi lumea şi pofta ei trece…” (1 Ioan 2:16.17).

Da! Idolul – moare odată cu moartea celui păcătos. Nu are viaţă. Renumele, faima, afişul, bogăţia, poftele… toate ţintele pe care le-am urmărit până acum, nu au fost în adevăr idealuri, ci idoli cu chip de ideal. Înţeleptul a greşit când a scris pe piatra mormântului său acele cuvinte. Corect ar fi fost, (în loc de):

„Aici zace – idealul”,

„Aici zace… idolul”.

Cât de limpezi par lucrurile acum. Promisiuni mincinoase, curse pentru cei ce n-au cunoştinţă, „venin îndulcit”… Au înşelat pe mulţi – şi vor să ne înşele şi pe noi… Dar noi nu vrem a avea de a face cu idolii! Noi am pornit să căutăm idealul. Pe el vrem să-l găsim. Pe cel mai bun dintre toate!

„Şi ce să facem să-l găsim?”

E un răspuns atât de simplu: să ridicăm mai întâi ochii de la cele pieritoare, căci ce piere – nu e adevărat. Să înălţăm privirea dincolo de soare. Vom găsi acolo pe Dumnezeu. Adevărul.

1 Ioan 4:8: „Dumnezeu este iubire”.

Înţelegeţi: dacă iubirea este adevărul, dacă numai iubirea poate vedea, dacă numai din iubire înfloresc idealuri, dacă ea, iubirea, este chiar „cărămida” zidirii idealurilor… atunci lăsaţi iubirea să inunde inimile voastre, lăsaţi iubirea să se reverse, să curgă larg în afară. Îndreptaţi-vă şuvoiul iubirii voastre către aproapele, semenul dumneavoastră, prieten ori vrăjmaş. Şi atunci, în voi se va săvârşi o minune: ochi până atunci neştiuţi, ochii iubirii se vor deschide şi vor găsi o lume mai bună, o lume nepieritoare, vor afla în ea nenumărate idealuri. Ele vor fi ale voastre!

Atunci, orice s-ar întâmpla, orice ar veni, fie moarte, fie necaz, văzute sau nevăzute, idealul nostru va rămâne, căci este iubire, şi „iubirea – nu va pieri niciodată” (1 Corinteni 13:8)

Iar acei care au făcut proba acestui adevăr, eroii idealurilor înalte, punctează în noapte drumul care aşteaptă să fie parcurs şi de noi. Pe aceşti eroi, îi vom cunoaşte în veşnicii. Azi, e destul să privim la faptele lor.

Din marea mulţime stau pildă câteva. Ascultaţi-le, în cele ce urmează. Mari sau mici, nu uitaţi: ele pot fi şi ale noastre:

EXPERIENŢĂ I

Apocalipsa 7:9: „Şi m-am uitat şi iată că era o mare gloată…”
Eroii idealurilor înalte…
Când atâţia te împresoară este greu să alegi… Şi-i tot atât de greu să treci peste faptele lor mici, ca să păstrezi doar pe cele mai reprezentative.
Ne scuză însă un gând: că nu pe ei vrem să-i află, ci idealurile lor…
Priviţi un gigant. E omul care l-a pus pe Dumnezeu la probă şi a câştigat: e GEORGE MÜLER.
Cel care acum 100 de ani, fără nici un ban în buzunar, din punct de vedere financiar „legat de mâini”, având doar ochiul credinţei deschis, a adunat, a întreţinut şi a educat, pe cheltuiala Domnului, 121.683 de orfani şi vagabonzi ai bătrânei Anglii. E cu atât mai mare realizarea lui cu cât a lucrat într-un mod neobişnuit.
Iată: la 31 de ani – când anunţă public întemeierea primului orfelinat, pe cont propriu – nu are nici o leţcaie… N-are bani, dar are credinţă. Nu cere nimănui nimic, doar Domnului cu îndrăzneală. „Dacă-i a Domnului iniţiativa, s-o rezolve El.”
Şi la câteva luni, funcţionează prima clasă cu 30 de orfani.
Aceeaşi metodă, metoda credinţei, o foloseşte cu încăpăţânare, atunci când, voind să ridice cel de-al doilea orfelinat, strigă la Domnul 36 de zile, cu post şi rugăciune, până primeşte peste aşteptările lui, de la necunoscuţi, capitalul necesar. Zi după zi, aceeaşi experienţă: „Doamne, mâine nu vom avea pâine…” Şi deja seara, soseşte pâinea pentru 3000 de copii!
„Doamne, mâine nu vom avea căldură…” Şi seara duduie focul în vatră.
A avut ambiţia să nu ceară decât Prietenului său, Dumnezeului viu!
Şi atunci când se vede nevoit să-şi oprească lucrările celui de-al patrulea cămin, din lipsă bănească, parcă în ciudă anunţă că va deschide încă două! Cel ce îndrăzneşte prin credinţă – va primi ca şi el. lucrarea şi numele său au ajuns proverbiale! (Amănunte în plus – veţi găsi în cartea „Vieţi de oameni”.)
Pentru acum, reţineţi doar imaginea acestui colos, care, în măreţia umilinţei sale, nu a acceptat să fie măcar odată fotografiat. George Müler – erou al credinţei.
EXPERIENŢA II
Toamna anului 1838 înscrie în paginile de aducere aminte – o faptă memorabilă şi numele unei fete: GRACE DARLING.

În acea noapte furtunoasă ce bântuia Nordul Angliei, vechiul far de pe coasta stâncoasă strălucea cu putere. Grace Darling, mai mult decât o cerea datoria, stătea neclintită de veghe în turnul tatălui ei. Spre zori, o corabie, luată de vijelie, se sfărâmă de stânci. Cei mai mulţi au murit. Câţiva scapă cu barca de salvare. Nouă inşi însă, împreună cu sfărâmăturile vasului, rămân agăţaţi de stâncile ucigătoare.
Valurile îi spală din nou şi din nou… Prin pâcla ceţii, Grace a văzut totul. Să nu facă nimic?…
După o scurtă rugăciune, îşi cheamă, aproape îşi obligă tatăl – un încercat lup de mare – să pornească cu barca spre a o însoţi către locul catastrofei. Prin mii de primejdii, iată-i ajunşi.
Şi cu tăria ce numai iubirea o poate da, Grace se avântă în valuri, urcă stânca şi-apoi, rând pe rând, coboară pe toţi cei 9 naufragiaţi în mica lor barcă. Peste orice aşteptare, cu ajutorul lui Dumnezeu, debarcă cu bine.

Eroii pot muri, căci faptele lor – trăiesc.
Grace n-a primit onoruri, nici recompensa oferită. A rămas mai departe la far, cu părinţii ei. Noaptea aceea însă, a răscumpărat totul, chiar şi moartea ei timpurie, căci în urma răcelii contractate atunci, Grace s-a stins curând, de ftizie (tuberculoză)…
Grace Darling – un nume…
Grace Darling – erou al faptei…
EXPERIENŢA III

Iubirea nu poate rămâne indiferentă.
În Viena anilor 1840, într-o sală de naşteri din 12 femei internate, 11 mureau în mod obişnuit. Făceau febră mare şi asta le lua viaţa. Din 12, o singură femeie supravieţuitoare? Incredibil.
Un medic tânăr, sensibil, pe nume: IGNATZ SEMMELWEIS, nemaiputând îndura chinul mamelor la care se făcea zilnic martor, împovărat de răspunderea pe care şi-o simţea, se dedică cu înverşunare cercetării cauzei acestei situaţii tragice. Zile, luni, ani, neobosit, adună fapte şi observaţii, ca la capătul a câţiva ani, să descopere, în sfârşit, taina. Era vorba de o infecţie banală, datorată necunoaşterii până la acea dată, a fenomenului transmiterii microbilor prin mijloace neigienice.
Drept urmare, el a introdus practica spălării mâinilor şi a sterilizării instrumentelor medicale. Rezultatul a fost uimitor. În salonul dr. Semmelweis nu mai existau cazuri mortale.
Reacţia colegilor săi a fost însă neaşteptată. Mânaţi de invidie, cu reputaţia zdruncinată, au prins ură pe tânărul Semmelweis şi au izbutit să-l dea afară din spital.
V-aţi întrebat oare: de ce, dintre atâţia zeci de medici, numai unul a aflat misterul?
Când adevărul s-a dovedit, de ce zecile de medici l-au lepădat?
Explicaţia este: IUBIREA… prezenţa sau lipsa ei.
Iubirea nu poate rămâne indiferentă.
Ea nu poate să nu acţioneze şi să nu smulgă lucrurilor ascunse, cunoştinţa liberatoare. Oricât ar costa, iubirea plăteşte tot…
Prin Ignatz Semmelweis, o cunoştinţă vindecătoare a fost dăruită lumii. Plata, n-a fost mică.
Izgonit de invidia confraţilor, torturat de ecoul strigătelor femeilor muribunde, copleşit de nerecunoştinţa lumii, tânărul medic n-a putut suporta situaţia.
Cel ce fusese numit „salvatorul mamelor”, moare de tânăr într-un sanatoriu de boli nervoase. Dar, ce contează – iubirea a învins. Iubirea a câştigat cunoştinţa, iar timpul – a recunoscut-o.
Ignatz Semmelweis – erou al cunoştinţei.
EXPERIENŢA IV
Există însă şi acte de eroism care izbesc mai puţin privirile atunci când luptele sunt lăuntrice, cu un vrăjmaş mai îndărătnic decât furtuna sau microbii, şi care este firea omului.
O filă de jurnal al marelui Benjamin Franklin înscrie ziua unei mari bătălii, de mult începută şi încă nedecisă. Un citat din jurnalul lui: „M-am hotărât să observ cu tărie, greşelile ce le săvârşesc…”
Ce vrăjmaşi îi stau în faţă:
– neînfrânarea,
– nerăbdarea,
– puţina evlavie şi toate câte le însoţesc pe ele.
Într-adevăr, ţinta lui Franklin este un ideal mai greu de escaladat decât stânca, pentru că obstacolul se înnoieşte zi cu zi.
Nu e întâmplător faptul că această filă e scrisă de savantul, diplomatul, dar mai cu seamă creştinul Benjamin Franklin, de marele bărbat al lumii. Cei ce se ocupă cu sinele sunt numai oameni aleşi. Caracterele mici, mărunte, satisfăcute cu un „blid de linte” ca Esau, nu cunosc nici înălţimile acestea şi nici cărarea către ele. Vă întrebaţi: „Dar oare Franklin le-a biruit?” Un fapt este sigur: Nu se poate, ca acela ce şi-a propus ca metodă deviza: „Imită pe Isus”, – căci aceasta a fost metoda lui Franklin – nu se poate ca acela să nu biruiască.
În acelaşi jurnal, o altă filă, poartă spre slava lui Hristos, mărturia puterii Sale. Citat: „Am fericirea să văd o pagină de observare a virtuţilor fără nici un semn de dezaprobare”. Biruinţă!
Firea veche – vrăjmaşul – a cedat!
Cine biruieşte aici, ca Benjamin Franklin, este erou al caracterului.
EXPERIENŢA V

Printre întâmplările celui de-al doilea război mondial, se distinge un episod intitulat „episodul Desmond Doss”.

În mijlocul brandurilor, al exploziilor, a strigătelor de ajutor, un tânăr din armata americană îşi face turul obişnuit pe frontul Indochinei. Fără altă armă decât trusa de prim-ajutor, el înfruntă la orice pas rânjetul morţii.

Ce caută el aici? Dacă poartă numele de AZŞ, ce l-a mânat încoace?

Aici sunt fraţii lui de limbă, de neam. Domnul i-a încredinţat o pentru ei, iar medicul adventist Desmond Doss s-a hotărât s-o ducă până la capăt.
La o ofensivă de ocupare al unei poziţii întărite, trupele americane sunt cu furie aruncate înapoi, o dată, de două ori, de trei ori…
Din rânduri, lipsesc soldaţi, gradaţi, ofiţeri. Focul inamicului nu conteneşte. Răniţii sunt acolo, sub tirul artileriei…
Va merge Desmond… singurul medic care a mai rămas întreg.
În ciuda ordinului comandantului, Desmond porneşte, dispare printre liniile inamice, şi la 10 minute apare din nou. Poartă cu el alţi doi răniţi.
Dispare din nou. Focul parcă s-a înteţit iar… „nu există iubire mai mare, decât, ca cineva să-şi dea viaţa pentru prietenii săi” (Ioan 15:13).
Fratele nostru lucrează neîntrerupt, salvând zeci de răniţi.
Parcă ar fi ocrotit de mâini îngereşti. După mărturia ulterioară a unor prizonieri japonezi, toate gurile de foc îl urmăresc doar pe el. Un altul mărturiseşte: „De mai multe ori l-am prins în cătare, odată chiar la câţiva metri de tranşeea noastră… Dar nu-mi explic de ce, cu toate că voiam cu tot dinadinsul, degetul de pe trăgaci nu mă asculta!”.
Într-un moment dat, Desmond este rănit. Cade în inconştienţă. La câteva ore, când seara acoperă câmpul, câţiva sanitari îl găsesc. Este suit pe o targă spre a fi grabnic transportat la postul de prim ajutor. Între timp, îşi revine.
Şi văzând pe un altul într-o stare mai grea ca el, ordonă să fie dat jos de pe targă şi să se efectueze schimbul. Leşină din nou. Până la urmă totuşi este salvat.

Întâmplarea a făcut mare vâlvă. De altfel, aceasta a fost doar o parte din experienţa sa bogată. Numele lui Desmond Doss, medic, a ajuns un simbol al regimentului său… Când revine în patrie, însuşi preşedintele Statelor Unite, îi decernă în premieră, cea mai înaltă decoraţie a Statelor Unite.

Prin credincioşia faţă de Cuvântul lui Dumnezeu şi faţă de om, Desmond Doss este dovadă că AZŞ sunt în cel mai înalt sens al cuvântului: iubitori de patrie şi neam.

Când vorbim de Desmond Doss, vedem un erou al iubirii de fraţi.

EXPERIENŢA VI

Să privim, un ultim portret.

Dincolo de părul alb, de trăsăturile frumoase ale feţei, este Albert Schweitzer.
Un apostol – în vremi neapostolice.
O inimă, care a bătut pentru negrii lui dragi, pentru leproşii săi în mijlocul cărora a venit să-şi dăruiască fiinţa…
Urmaş îndepărtat al hughenoţilor, bătrânul a înnoit imnul lor misionar.

Când a înţeles chemarea jertfirii de sine avea 30 de ani, era profesor universitar cu 3 doctorate: în teologie, în filozofie şi în muzică.
„Dar ce pot oferi lumii în schimbul fericirii pe care o am?” – se întreba el. „Mă pot oferi pe mine, viaţa mea, muncind pentru vindecarea celor ce suferă.”

Se socoteşte destul de tânăr, să facă a IV-a facultate: medicina. Şi apoi, pastorul, filozoful, muzicianul şi medicul Albert Schweitzer porneşte ca sol al iubirii de oameni în jungla Africii.

Destinaţia: Gabon. Localitatea: Lambaréné. Împreună cu soţia lui, tovarăşul aceloraşi năzuinţe, ridică o baracă, îşi scot trusa medicală, şi tăcuţi, fără glas, împart darul iubirii. Curând, „bunul vrăjitor” – cum a fost numit de negrii, este cunoscut ca prietenul tuturor.
Tot ce adunase, a investit în spitalul lui improvizat. Tot ce câştigă, merge către spital. Este între negrii. Le şterge lacrima, şi-i învaţă apoi să cânte despre ţara minunată.

„Când un bolnav vindecat îmi strânge mâna, simt profunda semnificaţie a expresiei: suntem fraţi cu toţii.”

La 53 de ani, i se decernează premiul „Goethe”. Albert Schweitzer este fericit. Cu aceşti bani poate deschide o leprozerie, o maternitate şi o creşă. E fericit că poate lucra pentru Dumnezeu şi pentru oameni.

În sfârşit, în anul 1953, la 78 de ani, i se decernează cea mai înaltă distincţie: „Premiul Nobel pentru pace”.

El nu-şi schimbă hotărârea. Nici un ban nu va fi al lui. Lambaréné ajunge curând un sat – spital. Şi în ziua când împlineşte 80 de ani, bolnavii săi, din , îi pregătesc o serbare. În deschidere cântă un cor de leproşi. În inima bătrânului e bucurie… doar sunt dragii lui copii.

Aceasta este experienţa unui om, cu „O” mare.

Acum, când Albert Schweitzer nu mai este – a murit la 90 de ani – ce avem de spus? Noi, urmaşii lui i-am descoperit taina vieţii?

„Căci, dacă ne iubim unii pe alţii, Dumnezeu rămâne în noi şi dragostea Lui a ajuns desăvârşită în noi” (1 Ioan 4:12).

A P E L

„Şi noi, dar, fiindcă suntem înconjuraţi cu un nor aşa de mare de martori…” să alegem.

Din mulţimea de pilde, alege-ţi idealul. Eroii deschizători de drumuri, te îndeamnă: „alege!”

George Muller, eroul credinţei, te cheamă:
– alege credinţa, ca ideal necurmat

Grace Draling, din farul ei, eroina faptei, îşi trimite apelul în noapte:
– alege fapta!

Ignatz Semmelweis, eroul cunoştinţei îţi arată nevoile unei lumi bolnave şi-ţi zice:
– desleagă cunoştinţa. Ea să-ţi fie ideal spre eliberare!

Benjamin Franklin, eroul caracterului îţi va întinde măsura staturii plinătăţi lui Hristos:
– să nu uiţi, idealul vieţii mele de creştin este: înfrânarea, răbdarea, evlavia.

Desmond Doss, eroul iubirii de fraţi, îţi zâmbeşte:
– „prietene, pune-ţi ca ţintă pe fraţii tăi. Iubeşte-şi şi salvează-i!”

Bunul doctor Albert Schweitzer, eroul iubirii, iubirii de oameni, deschide larg braţele şi suspină:
– „priveşte-ţi idealul: milioanele de oameni… pe tine te aşteaptă!”
Martorii te îndeamnă! Alege!

Nu ştii la care să te hotărăşti? Simţi că nu poţi lăsa nici una de o parte? Zici că toate te atrag?

E minunat atunci! Pentru aceasta, iată soluţia:
2 Petru 1:5-7: „De aceea, daţi-vă şi voi toate silinţele…” (vezi textul)

Uniţi! Uniţi dar toate la un loc!

Un ideal complex! Un ideal viu, care trăieşte.

Ştiţi cum se cheamă acest ideal? Are un nume, ca pentru cel mai frumos ideal. Cel mai frumos nume, mai presus de orice nume: ISUS HRISTOS.

– El e credinţa unită cu fapta
– El e cunoştinţa şi evlavia
– El este iubirea de toate şi de toţi

Isus este idealul nostru unic!
„Oricine crede în El, nu va fi dat de ruşine” (Romani 10:11).

Astăzi poţi să alegi: idolul sau idealul.
Facă Bunul Dumnezeu „să ne uităm ţintă la Isus Căpetenia şi Desăvârşirea credinţei noastre!” (Evrei 12:2)
Să lepădăm orice idol!
Să fim găsiţi noi în El şi El în noi! (Ioan 15:4).
Şi atunci, „când se va arăta Hristos, să ne arătăm şi noi împreună cu El, în slavă!” (Coloseni 3:3)
Amin!

RĂMÂI LA DATORIE

Când toţi cei ce te-nconjoară numesc binele rău
Şi vor privi cu ură adevărul lui Isus rostit de tine,
Să îţi aduci aminte: Există un Dumnezeu,
Consacră-ţi ce-ai mai scump şi fă doar bine.

Când toţi desculţi colindă mărăcinii vieţii,
Şi-n rănile deschise plăcere simt neîncetat,
Să şti c-aproape se arată zorii dimineţii,
Priveşte-n sus spre ceruri şi umblă încălţat.

Când cei din jur în întuneric calcă cu credinţă
Şi vezi că viaţa lor de „adevăr” e plină,
Adu-ţi aminte de Isus cum sta între preoţi,
Îmbrăcat-te în demnitate şi umblă în lumină.

Şi când în bezna-ntunecată trăind murdar,
Cu toţi susţin că fericire simt cu-adevărat,
Priveşte spre al tău Isus, şi roagă-l iar
Să poţi şi tu să fi ca El: curat.

Când toţi ce ţi-au mărturisit credinţa în Isus,
Şi adevărul binecuvântării prin ploaia cea târzie,
Dacă în ultim ceas te-au părăsit s-au dus,
Destinde-ţi fruntea, ridică-te-n picioare,
rămâi la datorie.

Iacob Coman, Versuri, pag. 99

AM ÎNŢELES

Am înţeles
că ceea ce-mi umbreşte fericirea
sunt eu…
că nu răspunde Abraam sau Noe pentru mine,
că tot ce am nevoie mi-a fost dat
şi zilnic mi-este dat de Dumnezeu!

Am înţeles

Adevărul nu se-aşterne la picioare
oricui, oricum, ca un datornic,
ascunde marile comori
în adâncime
acolo unde-ajunge numai râvna
silitoare…

Şi-am înţeles că Dumnezeu vorbeşte
celor ce au urechi de auzit
că numai cel ce caută găseşte,
şi cel care iubeşte-ntâiul
e iubit…

Minunile
nu vin ca de la sine dinspre Dumnezeu
în dreptul meu
am o lucrare de făcut…
Am înţeles
că ceea ce-mi umbreşte fericirea
sunt eu…

Benone Cătană, Pentru o vreme ca aceasta…, pag. 100

ALEGE

Poţi fi o treaptă spre lumină
Sau poţi umbri chiar luna de pe cer.
Alege să rămâi mereu senină
Pe drumul frământat şi efemer!

Ori strângi cu veşnicia în hambare,
Ori risipeşti nepreţuitele comori.
Alege să mângâi când noaptea doare
Şi vei primi comoara cerului în zori!

Model în toate ai putea să fii
Dar poţi trăi în răzvrătire
Alege să slujeşti discret, în armonii;
Astfel vei fi un far spre nemurire!

De noaptea lumii poţi să plângi mereu
Dar poţi zâmbi chiar când e nor,
Tu ştii să porţi povara când e greu
Şi poţi să faci calvarul mai uşor.

Alege să aduni când alţii risipesc!
Ajută când nevoia strigă după tine!
Rămâi model de caracter împărătesc
Şi vei găsi răsplata Celui care vine.

Daniel Chirileanu, Cumpene, pag. 150

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *