ÎNAINTE DE ULTIMUL DRUM

deAndrei Spiridon

ÎNAINTE DE ULTIMUL DRUM

Inainte de ultimul drum1.doc
Inainte de ultimul drum1.doc
Inainte de ultimul drum1.doc
90.0 KiB
110 Downloads
Details

PROGRAM MUZICAL
ÎNAINTE DE ULTIMUL DRUM

CUPRINS:

1. Deschidere 84/ 100
2. Rugăciune
3. COR 84 Sfânt, sfânt, sfânt
4. Introducere – Radmila
5. Poezie – Înainte de ultimul drum – Lavi
6. Tema I – Începutul călătoriei – Gabi O.
7. COR + COM – 82 / 100
8. Tema II – Părăsind carele – Gabi T
9. Poezie – E greu! – Nuţu
10. COR + COM – 83/100
11. Tema III – Doar pe cai! – Camelia
12. Tema IV – Urcăm pe jos – Beni
13. COR 42 Peregrini către ţara de sus
14. Tema V – Suntem ţinuţi de sus – Ligia
15. Tema IV – Suntem fericiţi! Octavian
16. Poezie – Zâmbiţi, vă rog! – Gabi B.
17. COR 24 Tot ce avem mai frumos
18. Închidere 78 / 100
19. Rugăciune
20. Postludiu – ieşire

INTRODUCERE

În cartea profetului Ioel, la cap. 2, vers. 28 şi 29 citim următoarele: „După aceea, voi turna Duhul Meu peste orice făptură; fiii şi fiicele voastre vor prooroci, bătrânii voştri vor visa visuri şi tinerii voştri vor avea vedenii. Chiar şi peste robi şi peste roabe voi turna Duhul Meu în zilele acelea.”
Aşa după cum ştim, Spiritul Profetic este una din caracteristicile de bază ale Bisericii Adventiste, fiind caracterizată prin visurile şi vedeniile Ellen-ei White, care nu au adus o lumină nouă, ci au întărit şi mai mult adevărurile sacre ale Sfintei Scripturi.
Atât de cartea „Schiţe din viaţa sorei White”, cât şi „Experienţe şi viziuni”, sunt redate unele din visurile Ellen-ei White, privitoare la starea din urmă a poporului lui Dumnezeu, la încercările prin care va avea să treacă, şi apoi, răsplătirile celor care vor urma şi vor asculta pe Domnul în totul totului tot.
În cadrul acestei ore muzicale, dorim să ne concentrăm atenţia noastră asupra unuia dintre aceste vise, pe care Ellen White l-a avut în august 1868 la Battle Creek, capitol intitulat în Schiţe: „Călătorie pe drumul cel îngust”. Totodată este bine să luăm seama la aplicaţiile spirituale prin care Duhul lui Dumnezeu doreşte să ne trezească la realitatea timpurilor pe care le trăim!
Sperăm ca atât pentru cei care sunt familiarizaţi cu scrierile Spiritului Profetic, cât şi pentru cei care sunt la început de drum în cercetarea aurului preţios al adevărului, programul muzical de astăzi să aducă înviorare, curaj, noi hotărâri şi o orientare precisă pe drumul cel îngust, dar sigur, care duce în Împărăţia lui Dumnezeu.
Domnul să ne ajute tuturor la aceasta. Amin!
ÎNAINTE DE ULTIMUL DRUM

Doamne!
La început,
Când hotăram desprinderea de lut
Nu cunoşteam drumul abrupt al credinţei
Pe care suntem chemaţi să-l urcăm
Spre culmile biruinţei…
Cărăm după noi
Bagaj de noroi
Din valea lumii, părăsită greu,
Pe drumul din ce în ce mai îngust!
Din lucrurile vechi
Aruncăm unul câte unul
Până ce n-a mai rămas nici unul!
Şi când se înteţesc încercările,
Iar tălpile nu le mai simţim de grele
Aruncăm şi încălţările
Şi învăţăm
Că desculţi să urcăm spre stele.
Şi, Doamne,
Prin puterea Ta trecem toate,
Şi foc de prigonire
Şi vânt de nedreptate!
Acolo, unde altfel nu mai putem sui,
Pe genunchii rugii a ne sprijini, învăţăm.
Acolo, unde simţim că nu mai putem trece
Învăţăm
În umilinţă şi încredere,
Fruntea să nu ni se plece!
Acolo, unde ni se pare că nu putem ajunge
Cuvântul ne vorbeşte
Şi izbutim, privind palmele Tale în sânge!
Şi acum, Doamne,
Deşi pe munte, sus de tot, suntem suiţi,
Ne-am oprit îngroziţi;
Zărim dincolo
Pajişte de lumină promisă
Iar în faţa noastră
Prăpastia de moarte e deschisă!
În această ultimă oră de luptă
Dintre bine şi rău
Tot întunericul s-a strâns
Să ne arunce într-o noapte de plâns!
Ne surzeşte strigătul de moarte
Pe care păcatul îl cere,
Amintindu-ne de a crucii durere…
Doamne,
Nu mai e nimeni între noi şi dragostea Ta?
Din umblarea prin noaptea lui Iacob
Cum vom scăpa?
Capătul unei frânghii
Coboară spre noi din înalt,
Singura cale de a trece peste prăpastie
Pe muntele celălalt!
Se aude un glas: „Prindeţi-vă bine!”

Doamne,
Nu mai eşti Mijlocitor în Sanctuar?
Salvarea însă
Ne e pregătită de Tine!
Pentru atâta har, cât viaţă ne dai Tu
Pentru atâta jertfă, cât crucea se făcu
Pentru ştergerea din univers,
A oricărei urme de rău,
Pentru gloria Numelui Tău,
Pentru înnoirea chipului ceresc,
Sfâşiat de atâta jale
Ne prindem de funia dragostei Tale
Cu braţele credinţei
Zvâcnind dintr-o milenară trudă dreaptă
Cu inimile noastre, cât Golgota jertfite
Spre bucuriile de Tine pregătite!
Nu ne-a rămas nimic altceva,
Decât acea măreaţă zi
În care Tu, Isuse, vei reveni!
TEMA I
ÎNCEPUTUL CĂLĂTORIEI

Vom urmări paralel cu visul sorei White frământările unei tinere, care se zbate între lumină şi întuneric, între hotărâre şi tentaţie, între această viziune citită din „Schiţe” şi atracţiile lumii, dar, care, reuşeşte ulterior să se învingă pe sine şi să urmeze poporului lui Dumnezeu, care urcă pe cărarea cea îngustă, spre culmile biruinţei.
„Aseară m-am culcat foarte tulburată, noaptea a fost groaznică pentru mine. Nu puteam să mă liniştesc, nu-mi găseam locul, mă cuprindeau ameţeli, casa se învârtea cu mine, nu reuşeam să adorm.
Am avut un vis… Ceva uimitor: eram foarte mulţi; o parte din ei îmi erau cunoscuţi, se pregătea ceva, nu toţi erau de acord; parcă trebuia să urcăm pe un drum… Spre dimineaţă m-am liniştit.
Când am deschis ochii, am rămas cu ei pironiţi pe tavan. Parcă în mine aveam aceeaşi lumină, acelaşi decor, dar curând m-am trezit!
Îmi părea rău că s-a terminat aşa de repede. Încercam să-mi amintesc ce m-a făcut să am o noapte aşa de agitată. M-am ridicat şi privirea mi s-a oprit la cartea din care citisem un capitol în acea seară. Era cartea „Schiţe din viaţa sorei White”, deschisă la capitolul intitulat: „Călătorie pe drumul cel îngust”.
Acum, meditaţia mea se înfiripa încet şi scenă după scenă îmi era tot mai puternică înaintea ochilor. Priveam la o mare mulţime de oameni. O parte din această mulţime începu să se pregătească de călătorie. Mă aflam între ei. Aveam cu noi nişte căruţe foarte încărcate cu bagaje. Pe măsură ce înaintam, drumul începea să urce. De o parte a acestui drum era o prăpastie adâncă, iar de cealaltă parte era un zid înalt, drept şi alb…
Lumea – o mare mulţime de oameni – copii ce se zbat să supravieţuiască nevoilor celor mari, tineri flămânzi după plăceri tari, părinţi ce aleargă să rezolve criza viitorului, bătrâni speriaţi de grava civilizaţiei, bolnavi plictisiţi de atâta tratament medical, creştini „pioşi” grăbindu-se să nu lipsească de la masa „sfinţită”, oameni de seamă, dornici să corijeze traiectoria Terrei de la un cataclism inevitabil şi… câte nu se mai pot spune despre lume.
Dar, în acest amalgam de oameni, am descoperit că o parte din ei, o grupă de creştini se pregăteau de călătorie. Privesc şi văd aevea, când un gând ce nu mi-l pot explica a pus stăpânire pe mine. Doream să merg împreună cu ei. Mi-am dat seama că-mi va fi foarte greu. Păcatele grele ambalate frumos în valize de piele, vicii ascunse pe fundul căruţei, idoli de toate felurile, ce ocupau camerele inimii, păreri scumpe îmi căptuşeau îmbrăcămintea, straturi de fard, ce acopereau o formă de evlavie, diplome recunoscute, maniere elegante exersate, ce reflectau sclipirea minţii trăgeau căruţa supraîncărcată a fiinţei mele.
Toată această povară mă copleşea. Însă ceva m-a făcut să ajung la disperare. Drumul aceasta nu era altceva, decât viaţa nouă pe care doream s-o încep acum, alături de un zid înalt, drept şi alb, ce-l simţeam tot timpul lipit de mine.
Zidul aceasta nu putea fi decât credinţa în El, Cel care ne însoţea, ne apăra, Cel care marcase acest drum, speranţa mea şi a altora cu care călătoream. De cealaltă parte a acestui drum se afla o prăpastie adâncă – era lume de unde plecasem.
Mi-era groază să privesc înapoi, primejdia de a ne prăbuşi ne ameninţa la tot pasul. Doream să-mi continui drumul, dar nu înţelegeam de ce înaintam aşa de greu.

Către Tine, când strig,
Către Tine când strig, Domnul meu
O, Tu să-mi răspunzi
Tu să-mi răspunzi, Doamne,
O, ia aminte la a mea rugă,
Când strig către Tine!

TEMA II
PĂRĂSIND CARELE

În timp ce călătoream, drumul se făcea din ce în ce mai greu. În unele locuri mi se părea că este aşa de greu, încât am ajuns la convingerea că nu vom putea merge înainte cu aceste care încărcate. Atunci am deshămat caii şi am pornit mai departe călări. Ce era de făcut? Să renunţăm?
Nu am înţeles niciodată de ce se cere atâta renunţare unui creştin! Nu suferise Hristos pentru noi? Nu călcase El pe acest drum? Nu ştie El cât este de greu să fii om? Gânduri ca acestea mă frământau! Aveam o credinţă moştenită. Părinţii mei erau şi ei în această grupă care călătorea. Consideram că era suficient să crezi… Da, să crezi… că Fiul lui Dumnezeu veni ca Fiul al omului, care a încercat şi a dovedit că se poate parcurge drumul acesta îngust, iar acum, ca Biruitor, ne aşteaptă să venim la El!
Priveam la cei din jurul meu şi nu mi se părea că sunt ieşiţi din comun. Când făceam vizite împreună cu părinţii mei, totdeauna plecam dezamăgită. La fiecare vedeam lucruri ce mă plictiseau. Nu era predică să nu se facă apel ca să nu mai strângem comori pe pământ, să ajutăm pe cei nevoiaşi, să ne mulţumim cu puţinul pe care-l avem, etc. Deci… renunţare! Pentru mine timpul însemna bani şi banii cereau timp, să te bucuri de ei!
Lucrul aceasta devenise ceva obişnuit în viaţa mea. Dar, cu ocazia unei predici, ceva neobişnuit mi-a atras atenţia; se citise un paragraf din cartea „Marea Luptă”, ce sublinia ideea că cea mai adâncă sărăcie şi cea mai mare lepădare de sine, este mai bine primită înaintea lui Dumnezeu decât bogăţia, onoarea, o viaţă comodă şi cu mulţi prieteni.
Şi în continuare spunea:
„Dacă îngăduim ca interesele lumeşti să pună stăpânire pe minţile noastre, atunci Dumnezeu nu ne poate da un timp, ca să renunţăm la ele.” Predica se încheiase cu apelul că timpul acela era sosit. Drumul pe care trebuia să mergem se făcea din ce în ce mai greu şi mai îngust. Întreaga grupă a fost invitată să se ridice, să implore ajutorul lui Dumnezeu. M-am ridicat şi eu! Simţeam că mă clatin. Prăpastia se deschidea mult în faţa mea. Eram în faţa unei alegeri: să continui drumul sau să mă prăbuşesc în groapa adâncă a lumii?
M-am rugat, cum n-o făcusem niciodată până atunci şi am înţeles că trebuie să renunţ la carele ce scârţâiau sub povara păcatelor mele.
Atunci am deshămat caii, am luat o parte din bagaj şi am pornit uşuraţi călări.

E GREU !

E greu să urci pe cărăruie
Şi totuşi să rămâi
Pe calea-ngustă, unde suie
Iubirea cea dintâi.

E greu să urci, când toţi coboară
Şi totuşi, să cobori
La cei căzuţi sub grea povară,
La cei ce plâng în zori!

E greu s-arunci, când lumea strânge
Şi totuşi, să aduni
Durerea lumii care plânge
Şi-a urei mari furtuni.

E greu să taci, când ai dreptate
Şi totuşi, să vorbeşti
Aceluia care te bate
Spunându-i că-l iubeşti.

E greu să ierţi, să ierţi într-una
Şi totuşi, să nu ierţi
Păcatul, pofta rea, minciuna,
Prin anii cei deşerţi.

E greu să crezi, când îţi e teamă,
Şi totuşi, să nu crezi,
Ispitelor ce te îndeamnă:
Să vii, s-asculţi, să vezi.

E greu să rabzi făcând doar bine
Şi totuşi, scumpul meu:
Dacă Hristos trăieşte-n tine,
Nimic nu este greu.

TEMA III
DOAR PE CAI!

Pe măsură ce înaintam, cărarea se făcea din ce în ce mai îngustă. Eram nevoiţi să ne lipim de zid, ca nu cumva să cădem în prăpastia adâncă. Ne era teamă!
Greu şi parcă din ce în ce mai greu! Ca niciodată mai înainte, fel de fel de idei nelinişteau mintea mea! Şi aceasta, pentru că îmi permisesem să citesc tot felul de cărţi, articole, romane, să vizioneze tot felul de scene nepermise, să ascult toate genurile de muzică şi să merg în tot felul de localuri, deşi ştiam că îngerii lui Dumnezeu nu ne pot însoţi în aceste locuri şi că ei nu înregistrează cu plăcere viaţa noastră dezechilibrată şi haotică.
Simţeam că drumul pe care urcam era anevoios. Ba mai mult, îmi amintesc că în unele ocazii, unii puneau la îndoială actul creaţiunii şi necesitatea absolută a Domnului Hristos.
Regretabil, spunea un conducător al Bisericii, că există unii care contestă inspiraţia întregii Biblii. Unii batjocoresc primele 11 capitole din Geneza, iar alţii, subtil atacă Spiritul Profetic. Folosindu-se de unele mecanisme ale posibilităţii gândirii şi potenţelor umane, unii dintre cei care călătoreau pe acest drum al credinţei, considerau că e la dispoziţia omului schema mântuirii, coborând acest act divin la posibilităţile raţiunii omului păcătos, jertfa de pe Golgota rămânând altfel fără valoare.
Deşi îmi era greu să îmi regăsesc poziţia, pe atunci aceste idei mă captivau, considerându-le ca pe ceva interesant, frumos la privit şi plăcut să le asculţi. Aşa se strecoară păcatul în inima omului, când stai de vorbă cu el. eram foarte dornică să aflu ultimele noutăţi şi căutam să nu-mi scape nici o carte, nici un articol, nici un ecran, nici o discuţie contradictorie!
De câte ori încercam să confrunt credinţa cu aceste gânduri ce atârnau de mintea mea, asemenea unui bagaj… simţeam că-mi pierd echilibrul pe drumul cel îngust. Zidul cel alb şi drept, acea credinţă dată sfinţilor odată pentru totdeauna respingea erezia, orice idee deghizată a celui rău, ce nu era altceva decât bagajele ce le căram cu noi.
Mi-am dat seama că trăim în timpul când Satana lucrează prin orice amăgire pentru a pune stăpânire pe mintea oamenilor.
M-am cutremurat! Nevegherea la porţile gândirii îşi arăta consecinţele! Cu post şi rugăciune am cerut Domnului să mă elibereze de aceste poveri. Simţeam că nu mai puteam continua aşa.
Atunci am luat bagajele de pe cai şi le-am lăsat să se prăvălească în prăpastie. Erau bagajele propriei noastre îndreptăţiri. Acum ne simţeam uşuraţi. Am mers mai departe călări!

TEMA IV
URCAM PE JOS

Pe măsură ce calea se făcea mai îngustă, am văzut că nu mai puteam merge mai departe aşa călări, cum doream noi. Deşi drumul era mai anevoios, totuşi mă simţeam mai uşurată.
Sabat de Sabat veneam la adunare şi eram atentă la fiecare solie prezentată de la amvon, fără a avea prejudecăţi faţă de unele persoane care prezentau Cuvântul, din care cauză alte dăţi nu înţelegeam nimic şi nici o sole nu impresiona sufletul meu.
Acum, bucuria dragostei frăţeşti era unul din aspectele fericite ale serbării Sabatului. Mă întâlneam cu fraţii mei, trăiam bucuriile şi necazurile lor, ascultam cu atenţie ce ne spuneau fraţii de la conducere, la ce piatră kilometrică am ajuns şi cât mai este din drum.
Câteodată drumul devenea dificil, când unele greutăţi se abăteau asupra celor cu care călătoream şi alergam repede la fraţii noştri conducători să ne ajute, să ne poarte grijile.
Credinţa noastră era legată de credinţa lor, şi asemenea unor purtători de poveri, aceştia mărşăluiau cu grijile noastre în spate. Multe probleme frământau întreaga generaţie a timpului, dar problema sfârşitului începuse să agite pe toată lumea. Fiecare încerca şi propunea soluţii de a evita impasul. Unii propuneau un calendar în care să existe o zi albă, numită ziua păcii mondiale; alţii sperau introducerea moralei religioase în şcoli, pentru a diminua violenţa şi imoralitatea tineretului, iar mult discutata idee a unirii bisericilor creştine se considera ca fiind cea mai utilă lucrarea care să aducă pacea.
În acest complex de frământări, doream să rămân statornică şi nimic să nu mă clintească de pe cale cea îngustă. Doream totuşi să întreb pe fraţii care cunosc mai bine. Alergam de la unul la altul. Cineva mi-a spus: „Într-adevăr, a sosit timpul! Fiecare va trăi prin credinţa lui!”
Am încercat la altcineva mai în vârstă şi l-am întrebat: „Ce părere aveţi despre evenimentele pe care le trăim? Oare mai e mult până la venirea Domnului?” „Nu – îmi zise el pe un ton sfătos. După mine, poate veni mâine. Ce mai avem de făcut?! L-aştept de mult, şi mai ales, cei care trăim în lumina reformei sanitare şi mai mult.”
Acum am înţeles ce era de făcut! Să trăim în toată lumina adevărului care ne-a fost descoperit, ca în prezenţa lui Dumnezeu!
Drumul pe care urcam era tot mai strâmt şi mai anevoios. Trebuia să renunţăm la cai şi să mergem în şir, unul câte unul, pe jos. Trebuie să renunţăm să mai creadă şi alţii pentru noi, trebuia să renunţăm de a face din aproapele nostru un idol, trebuia să renunţăm la convingerea că stăm bine, că suntem mai buni decât alţii; sosise timpul când fiecare stătea pe picioarele credinţei lui personale şi a experienţelor cu Dumnezeu!
De pe zidul cel alb şi drept erau lăsate funii de care toţi ne-am prins. Aceste funii erau micile experienţe personale pe care le făcusem cu Dumnezeu prin credinţă, ce ne veneau acum în ajustor în înaintarea noastră. Nici o influenţă, nici un păcat nu mai trebuia să ne împiedice de a simţi direct responsabilitatea de adevăraţi creştini.
Nu ne-am descurajat de asprimea drumului şi ne-am continuat călătoria chiar cu picioarele goale.
Doream să urcăm cu orice risc mai sus, tot mai sus!

TEMA V
SUNTEM ŢINUŢI DE SUS!

Primejdia de a ne prăbuşi se mărea. Ne alipirăm cu toţii de zidul cel alb, dar simţeam cu toţii că picioarele ne tremură. Pentru ce s-au îngălbenit toate feţele? Vai! A sosit ziua cea mare a necazului?
Creştinii lăsaţi în urmă pe cărare, grăbeau să-şi continue drumul, mărturisindu-şi păcatele în disperarea lor. De frica pedepsei, în cuvinte de groază strigau la Dumnezeu, în timp ce nelegiuiţii râdeau în jurul lor. Natura nu-şi mai urma legile. Inundaţii, cutremure, uragane erau tot mai frecvente. Lumea striga: „Vrem apă, n-avem aer, căldura e prea mare!” Răni nevindecabile apăreau pe oameni şi o stare de nelinişte domnea pe întreaga suprafaţă a pământului. Cuprinşi de teamă, am înălţat cea mai fierbinte rugăciune către Dumnezeu, sufletul meu se zbătea chinuit de întrebări:

Cum, singur în noaptea strâmtorării, asemenea lui Iacob să lupt mai departe?
Cum?… singur pe drumul încercării,
Mă laşi Tu, Doamne să sufăr nedreptate?!
Cum?,,, singur în mijlocul grădinii
Măcar un frate treaz să-l simt aproape?
Cum?… singur paharul amărăciunii
Să-l sorb la drojdii, pe nerăsuflate?
Cum?… singur pe dealul Căpăţânii
Să mă ofer cu totul, chiar dincolo de moarte?
Cum?… singur şi lepădat uitării,
Un laodicean, de mijlocire să nu aibă parte?
Cum?… singur?

DA, căci cel neprihănit va trăi prin credinţă.
Strângeam puternic funiile în mâini şi ne-am agăţat cu toată greutatea de ele. În acele clipe solemne mă ţineam strâns de promisiunile lui Dumnezeu. Doream să ştiu dacă sunt iertat, dacă mai este timp să mă poţi ierta?!
Timp… nu mai era! Dar nici o lege omenească nu mă putea face să abjur credinţa mea. Cu ochii pironiţi la funiile care ne trăgeau am trecut şi această porţiune dificilă de drum.
Cât de minunate erau acum făgăduinţele lui Dumnezeu! Bucuroşi am strigat cu toţii:

„SUNTEM ŢINUŢI DE SUS!
SUNTEM ŢINUŢI DE SUS!”
TEMA VI
SUNTEM FERICIŢI !

Cu mâinile prinse strâns de funiile groase şi sigure, ne întrebam: încotro mergem?
De la capătul acestui drum, puteam să privesc la abisul de jos. Auzeam muzică zgomotoasă, înjurături necuviincioase, glume grosolane, cântece josnice, strigăte de mânie şi văicăreli amare.
Eram mai preocupaţi ca oricând să ne ţinem bine de funii, ce nu erau altceva decât făgăduinţele lui Dumnezeu date celor ce se hotărâseră să urce pe acest drum îngust.
Dacă ne desprindeam de aceste funii doar o clipă, cădeam în prăpastie, ca în mijlocul fiarelor sălbatice. Dar, nu mai puteam suporta să privim în jos şi… ne-am întors privirea!
Iată că înaintea noastră, de cealaltă parte a prăpastiei era o pajişte frumoasă cu iarbă crudă.
Nu puteam să vedem strălucirea soarelui, dar o lumină asemenea aurului şi a argintului fin se odihnea asupra acestei pajişti.
Cu ochii aţintiţi la frumuseţea acestei câmpii, simţeam că funiile au început să ne tragă mai sus, peste prăpastia îngrozitoare.
Un sentiment de uşurare ne-a cuprins pe toţi, eram în siguranţă.
Zburam… eram fericiţi…

oooOooo

Iubiţi ascultători, visul Ellen-ei White poate deveni o realitate pentru fiecare din noi! Salvarea şi biruinţa ne sunt asigurate prin Isus Hristos!
Vrei să renunţi şi tu la păcat şi la tot ce te ţine legat de lumea aceasta? Hotărăşte-te azi, căci timpul este înaintat. Isus te aşteaptă cu braţele-I iubitoare deschise la porţile Paradisului!

AMIN!

MĂ VOI ÎNTOARCE ACASĂ ÎNTR-O ZI

Mă voi întoarce acasă într-o zi
În strălucirea sfântă-a ţării mele…
Cu dor şi cu credinţă voi păşi
Prin poarta mântuirii, către stele.

Şi voi lăsa acest pământ străin
Cu jocurile lui de foc şi moarte.
De sărbătoarea-i plină de venin
Departe voi fugi, tot mai departe.

În ţara mea iubită am s-ajung
Ca un copil cu sufletul fierbinte,
Să fie drumu-acolo cât de lung,
Voi merge cu credinţă înainte…

Voi revedea, după atâta timp
Căminurile dragostei dintâi,
La ţărmul mângâierilor supreme
La Casa Tatălui am să rămâi…

Şi nu voi mai călca, o, niciodată
Hotarul ţării mele înapoi;
Cu inima de dor înmiresmată
Voi rămânea, sfinţi îngeri, printre voi!

O, harfa mea, mi-e tare dor de-acasă
Şi sufăr ne-mpăcat printre străini,
Aud mereu o limbă ne-nţeleasă
Cu vorbe şi gramatică de spini.

Mă voi întoarce-acasă într-o zi
În raiul frumuseţilor natale
Şi rănile de-acum s-or odihni
Când voi sfârşi în cântec astă cale…

La masa întâlnirii, cea bogată,
Cu ochi scăldaţi în lacrimi şi scântei,
Cu-atâta drag voi sta, ca altădată,
La locul meu ştiut printre ai mei…

Şi voi cânta atunci aşa cum simt
Şi voi ‘nălţa cu strigăte-n tării…
Voi fi mereu o coardă de argint
În simfonia marii bucurii.
AMIN!

ZÂMBIŢI, VĂ ROG!

Înainte de a pleca Acasă
să facem ultima fotografie:
îmbrăcaţi-vă cu haina Stăpânului
şi luaţi-vă fiecare
Crucea şi Cartea…
ridicaţi-vă mai sus fruntea şi Legea
şi strângeţi lângă voi
pe ai casei,
cum cheamă florile albinele.
În spatele vostru
aşezaţi-vă faptele,
dar nu vă uitaţi la ele…
până vă veţi aranja
nimeni să nu vă mâzgălească
fruntea şi mâna…
e posibil să se arunce în voi
cu noroi
şi să strice
tot ce-aţi făcut
în acest loc de tranziţie;
rămâneţi pe poziţie
şi zâmbiţi, vă rog,
mergem Acasă.

George Uba şi Amalia Uba, TORENTE DE LINIŞTE, pag. 70

Despre autor

Andrei Spiridon administrator

Lasă un răspuns