ARHEOLOGIE   BIBLICĂ

CUPRINS:

 

1. Deschidere: 38 IC – Cuvânt dumnezeiesc
2. Rugăciune
3. COR: 99 Deschide-mi ochii
4. Introducere –
5. Poezie: Biblia –
6. Tema I A –
7. COR: 114 Întoarceţi-vă la Biblie
8. Tema I B –
9. Piatra de la Rosetta –
10. Poezie: Biblia –
11. COR: 115 Biblia
12. Muzeul Luvru şi Vechiul Testament –
13. Tema II A –
14. Tema II B –
15. COR: 45 CS – Doamne, Tu să mă conduci
16. Încheiere –
17. COR: 13 TA – Cu Domnul meu
18. Închidere: 40 IC – Daţi-ne’n mână Biblia cea sfântă
19. Rugăciune

 

INTRODUCERE

MOTTO: Psalmul 119, 105

„Cuvântul Tău este o candelă pentru picioarele mele şi o lumină pe cărarea mea.”

O lume de-ntuneric…

De mii de ani puteri vrăjmaşe par a distruge totul, a desfigura cu perseverentă plină de cruzime chipul lui Dumnezeu alcătuit atât de armonios în strămoşul pământenilor – Adam.

De mii de ani în gândurile înţelepte se frământă întrebarea:

– „Omule, de unde vii? Încotro mergi?”

A merge la întâmplare, fără un ghid pe această planetă sortită unei pierzări veşnice ar fi însemnat o integrare totală în planurile răzvrătirii ale celui ce a răscolit universul şi a dorit a-l stăpâni încercând să se ridice mai presus de Creatorul său. Acest lucru însă n-a fost îngăduit. Dumnezeul îndurărilor nu-şi putea uita făptura mâinilor sale, nu-l putea lăsa singur pe cel pe care-l plămădise asemeni chipului Său.

Dacă sentinţa „hotărât veţi muri de nu veţi asculta”, era irevocabilă, legăturile dragi care uneau pe Creator de lutul Său, mai existau încă şi marea taină a mântuirii, descoperirea voinţei divine, călăuzirea către Hristos avea să fie revelate într-un document unic, neschimbat şi liber de orice rătăcire.

BIBLIA – ştiinţa mântuirii – mesajul divin al Dumnezeului iubirii prin care planul său salvator întocmit încă de la întemeierea lumii ne-a fost descoperit nouă celor căzuţi în rătăcire. Autorul ei este însuşi Domnul – Coordonatorul suprem al celor circa 40 de scriitori vreme de l600 de ani. Deşi nu au fost contemporani, perfecta unitate de concepţie a Scripturilor este uimitoare! Semnătura unui Dumnezeu veşnic o găsim pretutindeni pe paginile Bibliei, dezvelind adevărul în mod treptat: „Eu sunt Cel Ce Sunt!”

De ce murim?

De ce această umilitoare trecere în nefiinţă? Şi care făptură raţională a aflat răspunsul în răstimp de atâtea milenii?

Stând singură în faţa cerurilor şi a locuitorilor, pământului, Biblia ne răspunde în mod hotărât şi incontestabil care este (părerea) plata păcatului. (Romani 6,23).

Dar drama despărţirii omului de Dumnezeul său nu va rămâne veşnică. Împăratul lumilor ţi-a oferit salvarea ţie, fiinţă efemeră-născută din ţărâna pământului. Glorioasa solie a Bibliei este prezentată prin istoria unui personaj – Isus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Mesia, Cel prezis în Testamentul Vechi, copilul născut în Betleem, Mântuitorul crucificat şi tot El, Hristosul înviat şi înălţat.

Astăzi, Marele preot, Mijlocitorul între Dumnezeu şi om, iar în curând „împăratul care va veni pe norii cerului în mărire şi slavă!”

Deschide Cartea! Ea vrea să fie citită. În ea vei afla un univers spiritual sublim – pe Isus – IUBIREA! Iar dacă ochiul tău nu-L poate vedea în mod sigur, urechea credinţei va desluşi glasul Lui. “Nu te teme căci Eu sunt cu tine. Eu sunt Cel viu. Am fost mort şi iată că sunt viu în vecii vecilor.”

„Am suferit întristările tale, am trecut prin luptele tale, am dat piept cu ispitele tale, cunosc, lacrimile tale şi Eu am plâns. Durerile prea adânci pentru a fi rostite la urechea unui om, le cunosc. Nu gândi că eşti singur şi prăsit. Deşi suferinţa ta nu mişcă nici o coardă sensibilă în vreo inimă de pe pământ, priveşte la Mine şi vei trăi. Pot să se mute munţii, pot să se clatine dealurile, dar dragostea Mea nu se va muta de la tine!”

AMIN!

 

BIBLIA

O lume de comori, un glas de ape,

E Biblia, sub razele divine.

Ocean de mângâieri în care-ncepe

Tot adevărul vechi sau care vine

 

Pe fundul tot mai verde, mai adânc,

Zac perlele ascunse în cochilii,

Pe care zilnic scufundaţi le strâng

Cercetătorii Bibliei, umilii.

 

Chiar dac-aş fi bogat fără Scriptură,

Nemuritor şi zilnic norocos,

Unde-aş găsi adânca ei cultură

Şi bucurii egale cu Christos?

 

Prietene, ai Biblia în casă?

Eşti lacom după slova ei aleasă ?

Fă-ţi timp mereu, te roagă şi citeşte-o!

De vrei şi mântuire, împlineşte-o!

 

Florin Lăiu, Exerciţii de înviere, pag. 35

TEMA   I   A

 

Este Biblia cuvântul lui Dumnezeu?

„Strâng cuvântul Tău în inima mea ca să nu păcătuiesc împotriva Ta.”

Adevăratul obiectiv al Bibliei, această carte unitară, şi. desăvârşită, exprimă voinţa celui Divin de a se împăca cu muritorul, de a reînălţa pe păcătosul, pocăit, restabilind, armonia şi ordinea iniţială. Domnul Universului doreşte a-Şi dezvălui dreptatea şi puterea. De la începutul veacurilor însă răsună în mod insidios întrebarea: „Oare veţi muri de veţi mânca?” Iar cel care a strecurat-o, tot el şarpele cel vechi îşi va continua lucrarea sa distrugătoare, influenţând bietele făpturi la împotriviri grozave, faţă de Cuvântului lui Dumnezeu. ADEVĂRUL a fost şi este o piatră de poticnire. Domnul minciunii nu-l poate oferi. Însă din vechime, David, Solomon, Isaia şi alţi profeţi ne-au relatat că existau în mijlocul lor oameni care au nesocotit Legea Domnului Oştirilor şi au dispreţuit cuvântul Sfântului lui Israel.

Este Biblia Cuvântul lui Dumnezeu?

Iată întrebarea care a făcut ce în decursul timpului învăţătura sa să devină subiectul unor discuţii şi controverse aprinse.

De multe ori Biblia a fost luată în derâdere sau chiar nimicită.

Unii au urât-o şi au defăimat-o în timp ce alţii iubind-o din toată inima a venerat-o ca pe o carte sfântă; s-au prosternat în rugăciune atunci când i-au transcris paginile, au luptat şi chiar au murit pentru Ea.

Biblia n-a luat parte la dezbaterile ridicate în jurul ei.

Ea străbate maiestoasă peste secolele vremii supravieţuind prietenilor şi duşmanilor săi, îndeplinindu-şi lucrarea sa şi vorbind mereu sufletelor însetate.

Cuvântul lui Dumnezeu nu are nevoie nici de recomandaţie şi nici de apărare.

Maestrul divin nu a adus criticilor săi altă dovadă despre divinitatea Sa decât mărturisirea: „Dacă voieşte cineva să facă voia lui Dumnezeu, va cunoaşte din învăţătura aceasta dacă este de la Dumnezeu sau dacă Eu vorbesc de la mine Însumi”.

Şi cea mai sigură probă pentru autenticitatea divină a învăţăturilor din Biblie, au avut-o şi o au doar cei care au înţeles că trăiască în ADEVĂR principiile ei în viaţa de toate zilele.

 

TEMA   I   B

 

Luca 19,40.

Când a apărut arheologia?

Urmărind istoria şi privind faţa lumii începând cu veacul al XVIII-lea ar părea că lupta dintre adevăr şi minciună tinde spre o fervoare de nedescris. Ideile extravagante ale unor gânditori ce vor să revoluţioneze lumea, îndeamnă pe adepţii lor să-L părăsească pe Dumnezeu şi să se închine la altarul raţiunii.

Biblia este criticată şi asaltată, se pune tot la îndoială iar foarfecele necredinţei taie tot ce nu intră în cadrul judecăţilor omeneşti…

În felul acesta poarta către scepticismul modern este larg deschisă.

Oamenii superficiali au conchis că BIBLIA era o amăgire, că omenirea purta în sânul ei o minciună universală.

Se arunca suspiciune asupra tuturor expunerilor biblice: Creaţiunea, Potopul, Noe, Iona, Daniel, profeţii, însăşi istoria poporului Israel.

În jurul anilor 1864 David Frederic Strauss tindea a fi dovedit neautenticitatea Evangheliilor. Mai târziu apare lucrarea: „Enigmele universului” aparţinând profesorului Hackel de la universitatea din Jena. Aceasta contestă Scripturile dar nu ştia că existau două epistole către Corinteni şi nici că în anul 325 d.H. când a avut loc sinodul de la Nice întreaga Biblie era deja deplin alcătuită. Dar faptul cel mai dureros era că această pseudoştiinţa pătrunde chiar în rândul pretinşilor urmaşi ai lui Hristos.

Înalta critică a pastorilor protestanţi se străduiau să demonstreze că Biblia nu era cu adevărat o Carte Inspirată, că un mare număr dintre autorii săi erau legendari.

Chiar Noul Testament era după ei de origine îndoielnică, în parte fals, plin de denaturări tendenţioase şi de rapoarte nesigure asupra naşterii şi vieţii lui Isus, asupra cuvântărilor şi minunilor Sale.

Mâna Providenţei însă a intervenit la timp pentru a spulbera pretenţiile îndrăzneţe ale acestor contestatori ai Scripturilor.

Dumnezeu dădu grai pietrelor ca să convingă pe ceice-L contraziceau.

O ştiinţă nouă: ARHEOLOGIA începu să combată bazele acestor perfide atacuri.

Cu ce se ocupă ea?

ARHEOLOGIA este ştiinţa lucrurilor vechi, iar într-un sens mai actual o putem numi ştiinţa monumentelor şi uneltelor antice.

Până la sfârşitul secolului XVI nu se ştia aproape nimic despre istoria care preceda era noastră nu se avea nici o idee asupra bogăţiilor îngropate în ţărână cu o civilizaţie milenară.

Un val dens acoperea întreaga lume antică. Singurul document era Biblia care era acum atât de contestată.

Dacă aş vrea să dăm o dată a naşterii acestei noi ştiinţe, trebuie să menţionăm campania lui Napoleon Bonaparte în Egipt.” Era în anul 1799 când pietrele au început să vorbească în favoarea Bibliei, din ziua când acel ofiţer de artilerie a descoperit celebra piatră de la Rosetta.

 

Piatra   de   la   Rosetta

 

Soldatul săpa o tranşee când, deodată, lopata se lovi de un obiect dur.

Dădu cu grijă nisipul la o parte, de jur împrejur şi scoase la iveală o piatră netedă de dimensiunile unui ziar deschis, care avea pe ea nişte semne ale unei scrieri ciudate.

O curăţi, dar nu desluşi cu nimic mai mult sensul descoperirii sale.

Totuşi remarcă o asemănare între anumite caractere şi actele misterioase simboluri pe care le văzuse gravate pe obeliscuri,şi pe pietrele de mormânt. Soldatul judecând că descoperirea sa ere interesantă, o semnală superiorilor săi. Însă nu putea încă să-şi dea seama că avea în faţa ochilor lui unul dintre documentele cele mai semnificative pe care le-a găsit vreodată un om.

Într-adevăr, piatra pe care o numim astăzi: de la Rosetta, căci a fost descoperită lângă braţul cu acelaşi nume al. Nilului – era cheia pe care erudiţii o aşteptau de secole întregi.

Hieroglifele le dăduseră totdeauna de gândit. Dacă descopereau , sensul lor, perdeaua vremii urma să se ridice de pe istoria uitată a egiptenilor dându-le la iveală obiceiurile, moravurile, gândurile lor uitate.

Dar până atunci răsuciseră problema pe toate feţele, fără nici cel mai mic rezultat.

Din când în când, vreun savant pretindea că ar avea unele indicii, dar în chip invariabil, se găsea câte un confrate care să îi respingă argumentele sau, mai rău, să spună că este o impostură.

Ce însemnau oare toţi aceşti şerpi, gâşte, lei, capete bufniţe, şoareci, gândaci, albine, peşti, ramuri de palmieri, flori de lotus, oameni şezând cu mâinile ridicate sau mergând. Şi ce spuneau oare toate aceste pătrate, cercuri, triunghiuri, semiluni, noduri, meandre?

Era imposibil de descifrat măcar unul dintre aceste semne, unii după alţii cercetătorii capitulează. Pentru ca să se poată rezolva enigma le-ar fi trebuit un text bilingv, scris în hieroglife, şi tradus în oricare altă limbă cunoscută, permiţând astfel unele comparaţii între cele două limbi.

Şi iată că piatra de la Rosetta, un decret scris în limba greacă, în hieroglife şi în demotică, (scriere simplificată răspândită în Egipt, în epoca greco-romană) răspundea dorinţelor lor.

Din fericire pentru istorie, un cercetător francez Jean-Francois Chempolian, îşi începe cercetările pe metoda sugerată de un predecesor, Thomas Young.

Această metodă de descifrare provine de la studiul numelor proprii. Champollin remarcase că anumite semne de pe piatra de la Rosetta erau încadrate sub formă de cartuş.

Căutând locul corespunzător în textul grec, el descoperă că acolo era scris numele unui faraon Ptolomeu.

În mod firesc, trase concluzia că, cuvântul egiptean aşezat într-un „cartuş” asemănător era echivalentul numelui Ptolomeu.

Presupuse că fiecare desen ţine locul unei litere şi că literele aveau anumite valori.

Evident, nu era decât o ipoteză. Dar, puţin timp după aceea, Chempelion avu prilejul să o verifice.

Pe insula PHILAE se descoperise un obiect acoperit cu o inscripţie bilingvă, în limbile greacă şi egipteană. Şi aici anumite hieroglife se aflau încadrate într-un cartuş. Champellion bănui că numele încadrate trebuie să fie cel al unei femei, pentru că Young observase mai înainte că unul dintre semne aşezat la exteriorul unui cartuş nume femininul.

Examină îndată inscripţia greacă: numele Cleopatra corespundea cartuşului.

Cu toate acestea, el nu se afla decât la începutul unei minuni covârşitoare, căci dacă egiptenii utilizau litere pentru a scrie numele proprii, pentru celelalte cuvinte existau diferite procedee.

Anumite semne corespundeau unor cuvinte întregi altele unor silabe.

Champellion trebuia să meargă mai departe pe drumul care i se deschisese; continuă deci studiul numelor proprii, căutând cartuşe pe morminte.

Vreme de 23 de ani după descoperirea stelei trilingve Champellion nu descifrase decât o sută unsprezece semne şi mii de alte semne îşi aşteptau soluţia.

Era însă un bun început şi misterul Egiptului începea să se împrăştie.

Victoria definitivă nu mai era decât o chestiune, de silabe.

 

 

BIBLIA   –   CARTEA   CĂRŢILOR

 

O cunoşti de departe

Nu seamănă cu nici o altă carte

Nu vine din rafturile vreunei celebre biblioteci.

A coborât de dincolo de stele

Sub semnătura Celui din veci

Nu poartă însemnele marilor cărturari

În ale scrisului meşteri

Dar recunoşti pe ea amprentele îngerilor

Ce-au păstrat-o pentru tine

Prin foc, prin ape, prin grotele pământului

Prin peşteri

Da, pentru tine, cerul adunat între două coperţi

Să te înveţe să speri, să iubeşti şi să ierţi

Pentru tine, veşnicia nenumăratelor zile

Şi-a ascuns înţelepciunea în câteva file

O cunoşti dintr-o mie

După felul cum stă ca o stâncă

Prin senin şi furtuni, mărturie

Prăfuită poate de durerile lumii de ieri şi de mâine

Dar pe fiecare pagină apă şi pline

Uitată ca o comoară în ruină

De o lume ce-i este străină…

Dar cu atât mai mult, adevăr şi lumină

 

Deschide-o frumos şi citeşte

Aşa-i că-ţi vorbeşte cereşte ?

Nu te opri, citeşte-o nainte

Ai mai avut vreodată sub priviri

Aşa minunate cuvinte? …

N-o-nchide, citeşte mai departe

Aşa-i că-ţi vorbeşte cum eşti salvat de la moarte ?

Citeşte-o, citeşte-o, de ce te-ai oprit ?

E ceva ce n-ai priceput ?

Nu-i nimic, ia-o de la-nceput

Nici n-o s-ajungi la citit jumătate

Şi-o vei simţi în inimă că-ţi bate

Din sfintele ei vorbe sorbind doar câteva

Şi-o vei simţi ca viaţa în răsuflarea ta

Citeşte-o, de ce plângi, de ce te-ai oprit?

Ai ajuns la vreo pagină sângerând a iubire?…

Ai văzut acolo pe Cineva răstignit?

Citeşte-o…

Asta e fiindcă atât de mult te-a iubit…

 

Citeşte, citeşte, nu te-ntrista, nu eşti singur

Îngerul lângă tine veghează

Şi fiecare cuvânt ţi-l luminează

Ai obosit de-atâta măreţie

Şi vrei să-ţi faci în lacrimi bucurie?…

Fie, şi-acum

Îngenunchează lângă ea

Dar lasă-i minunatele pagini deschise

Cartea cărţilor să plouă în timpul rugii peste tine

Acele osanale ce n-au putut fi scrise

 

Şi-n fiecare amurg şi-n orice răsărit

Aceeaşi carte de citit

Şi chiar şi-atunci când rostul vieţii tale

Şi rostu-a toate-n cer şi pe pământ

L-ai înţeles deplin

Nu-nchide Cartea, mai citeşte încă

Şi din adânc de suflet zi – amin –

Benone Burtescu, Poezii, pag. 6

 

MUZEUL   LUVRU   ŞI   VECHIUL   TESTAMENT

 

Dacă pe o hartă se trag două linii, plecând din Egiptul antic pentru a ajunge în Golful Persic, prima înglobând Palestina şi Siria, traversând Tigrul şi Eufratul, iar a doua mergând aproape de-a lungul marginilor deşertului Arabiei obţineau un fel de semilună sau corn.

Cu 4000 de ani în urmă acest teritoriu numit „Cornul fertil”, adăpostea nenumărate civilizaţii, ceea ce a făcut ca din timpul epocii de piatră până la apogeul lumii greco-romane, aceasta să fie centul culturii din acel timp. Ridicând mantia timpului scurs peste aceste meleaguri, putem constata, că pe măsură ce se îndepărtăm de cornul fertil, întâlnim tot mai puţine urme de viaţă culturală şi civilizaţie, popoarele din alte continente par ca şi adormite. În insula Creta, deci Mediterana de răsărit, apare prima putere maritimă. În Balcani abia începe epoca bronzului. În Sardinia şi Galia morţii sunt îngropaţi în morminte enorme degalice??? În Germania pământul este încă lucrat cu pluguri de lemn. La poalele Himalaiei, în valea Indusului, se stinge o civilizaţie izolată iar restul Asiei este scufundat în întuneric. De cealaltă parte a Atlanticului continentul americani, abia se conturează. Dimpotrivă, în „cornul fertil” şi în valea Nilului ne găsim în faţa unui uimitor progres de civilizaţie. Deja de 1000 de ani tronul Egiptului este ocupat de faraoni. De-a lungul Mediteranei sunt întemeiate bogate cetăţi feniciene.

În Asia Mică – în centrul actualei Turcii – este pe cale de a lua fiinţă puternicul imperiu al hoţilor. În Mesopotamia, între Tigru şi Eufrat, stăpâneau regii din Sumer şi Akkad, care exercită suveranitatea lor de la Golful Persic până la izvoarele Eufratului. În „Cornul fertil” se foloseşte scrierea cuneiformă, în Egipt cea hieroglifică.

Corespondenţele păstrate pe table de pământ era şi pe suluri de papirus ne oferă o idee despre amploarea schimburilor care se desfăşurau prin corăbii şi caravane conturând totodată gradul de civilizaţie precum şi preocupările sociale, politice şi religioase ale locuitorilor.

Muzeul din Luvru – unul dintre cele mai celebre din lume vă propune în următoarele minute să poposiţi în faţa câtorva din exponatele descoperite de arheologie în pământurile „cornului fertil”.

 

TEMA   II   A

 

Expunerea Genezei din Sfânta Scriptură menţionează un fluviu care ieşea din Eden; apoi doi copaci al cunoştinţei binelui şi răului şi al vieţii.

Geneza 2,9.10.15: „un râu ieşea din Eden şi uda grădina, şi de acolo se împărţea şi se făcea patru braţe. Şi Domnul Dumnezeu a făcut să răsară din pământ tot felul de pomi plăcuţi la vedere şi buni de mâncare şi pomul vieţii în mijlocul grădinii şi pomul cunoştinţei binelui şi răului.”

Expunerea căderii consemnează consecinţele păcatului umanităţii: Geneza 23,22.24 (se citeşte)

Fără îndoială aceste întâmplări au fost istorisite de Adam urmaşilor care le-au transmis apoi din generaţie în generaţie, în jurul anului 2500 î.H. această relatare a fost imortalizată sub forma unei picturi într-una din curţile palatului regilor din Yari. În cele cinci campanii arheologice efectuate la Tell Nariri din 1933 de către o echipă de arheologi sub conducerea celebrului arheolog Andre Parrot, a fost descoperit colosalul palat al regilor Yari, compus din 260 de săli şi curţi ocupând o suprafaţă de aproape 10 pogoane.

Au fost necesare coloane de autocamioane numai pentru a transporta arhivele acestui palat ce conţineau 23.500 de documente. În sala lui Yari din Muzeul Luvru, pictura denumită „Investitura” prefigurează două zeiţe care ţin şi una şi cealaltă un vas din care ţâşnesc patru valuri. Şi disting egal doi copaci aproepe de loc diferiţi apoi, în sfârşit, heruvimii aşezaşi să păzească grădina şi care învârtesc sabia învăpăiată.

Tăbliţele descifrate descoperă faptul că locuitorii de Yari venerau 25 de zei, ale căror nume figurează pe o listă din piei de miel, oferită ca jertfă zeiţei Iştar.

Tabloul „Investitura” reprezintă deci scena părăsirii Edenului, imortalizată pe pictură de o generaţie de idolatri care mai păstrau întipărită în minte relatările strămoşilor cu privire la trecutul omenirii.

Toate detaliile scenei părăsirii Edenului sunt fidel imortalizate de această valoroasă lucrare, ceea ce demonstrează că informaţiile primite de la o generaţie la alta erau cântărite ca importanţă şi păstrate pentru urmaşi.

 

TEMA   II   B

 

Palestina a jucat rolul de stat tampon între cele două mari rivale ale lumii antice: Egipt şi Asiria. Şi nu este surprinzător că de multe ori ţara era invadată de una sau alta din aceste puteri.

Unul din primele roade ale descifrării inscripţiilor cuneiforme de către Hamlinson şi colaboratorii săi, a fost dreptate adevărurilor biblice într-o vreme când şcolile criticilor din Europa în aparenţă se găseau fără de împotrivitori, iar Biblia… Aceasta a fost descoperirea arheologică făcută consulul francez Botta la Charsabad. Unul din primele texte descifrate, prezenta numele regelui asirian Sargon, care construise palatul dezgropat de Botta. Numele regelui asirian Sargon se găseşte în Isaia 20,l: „Anul când a venit Tartan la Amdod trimis de Sargon, împăratul Asiriei să bată Asdodul şi l-a luat.” În afara Bibliei nici un alt izvor nu identifică existenţa acestui monarh, ceea ce a determinat punerea la îndoială a raportului biblic.

În acest timp de aparentă nesiguranţă în 1843 Botta descoperă în sala palatului gigant construit aproape de Ninive, o lespede ridicată la intrarea palatului prin care monarhul intra admirând pe măsura gloriei avute în istorie.

„Sargon, învingătorul Samariei şi al întregului Israel.”

Pe unul din reliefele din Luvru ne este prezentat Sargon stând în picioare şi în faţa sa primul ministru care-i dă raportul. Atitudinea regelui, sceptrul pe care îl ţine şi sabia sa imprimă puterea, autoritatea acestui personaj. Atacul pus înaintea Samariei, dură trei ani şi se termină în 722 î.H. Samaria era capitala regatului de nord al lui Israel, care după moartea lui Solomon deveni independent, faţă de casa lui David.

2 Regi 18,11.12…

Un text al lui Sargon este mult mai explicit. „Eu am asediat şi am cucerit Samaria. Am luat cu mine în captivitate 27.190 persoane care locuiau în ea; restul locuitorilor i-am lăsat să-şi ia partea lor, l-am numit pe generalul meu peste ei şi le-am impus acelaşi tribut ca şi regele precedent.”

Numeroase reliefuri aflate în Muzeul Luvru arată tăierea copacilor, îndreptarea lor spre mare, îmbarcarea, navigarea şi descărcarea lor pe coastele feniciene.

 

ÎNCHEIERE

Importanţa arheologiei şi solia de evanghelizare

Arheologia – ştiinţa apărută la sfârşitul sec. al XVIII-lea a căpătat începând din sec. al XIX-lea cu totul alt înţeles având menirea principală de a scoate la iveală, a cerceta şi a aşeza în cadrul lor firesc urmele lăsate de istoria trecutului îndepărtat.

Dar a fost necesară oamenilor ca o condiţie sinegva-non în dezvoltarea lor spirituală? A fost forţat Dumnezeu în a da omului dovezile existenţei sale prin mărturia tăcută şi totuşi puternică a pietrelor, izvoarele de texte scrise pe piatră şi lut, care timp de mii de ani a adormit sub grămezi de nisip şi moloz, în „arhiva pământului”? Au apărut tocmai la timp la lumina zilei, pentru ca să dovedească în mod hotărât autenticitatea Sfintelor Scripturi. Arheologia biblică a început şi a luat un mare avânt tocmai într-un timp când se simţea mare nevoie de dovezile pe care se putea să le procure. Un ochi veghetor l-a păstrat pentru timpul când îşi va împlini prezicerea Domnului Isus – Luca 19,40: „Vă spun că, dacă vor tăcea ei, pietrele vor striga”. Ceea ce a contribuit la naşterea şi dezvoltarea arheologiei biblice este pe de o parte creşterea posibilităţilor de cercetare în foarte multe domenii, iar pe de alta cugetarea filozofică a vremurilor noastre oare pun în discuţie o serie de probleme fundamentale ale Bibliei. Arheologia este de o valoare şi o importanţă nemăsurată, mai ales acum când toate cunoştinţele sunt cântărite în balanţa adevărului.

Îndoiala faţă de adevărul relatat de scrierile antice, bine întemeiată în multe cazuri, a fost extinsă şi asupra Bibliei; personajele istorice erau adesea confundate cu figuri legendare şi chiar astăzi mai există teren nesigur, iar arhivele pământului mai ţin încă ascunse documente revelatoare. În potopul de lumină revărsat de arheologie asupra civilizaţiei antice, Vechiul Testament se prezintă nu numai vrednic de încredere din punct de vedere istoric dar şi unic în scop, putere şi idealuri înalte în comparaţie cu cele mai bune produse ale lumii antice.

Se teme oare creştinul de arheologie, sau dimpotrivă, apelează la unic argument în apărarea afirmaţiilor sale?

Evrei 11,6: „Şi fără credinţă este cu neputinţă să fim plăcuţi Lui.”

Somaţia divină: „Dacă vor tăcea ei, pietrele vor striga” apasă cu vinovăţie conştiinţa celor care nu au talanţii puşi la schimbător.

Amin!

CĂUTARE

Ţi-aş fi adus un vas de alabastru

dar n-am mai găsit în secolul acesta

modern

deşi am căutat în toate hrubele

uitate de antici

şi n-am găsit nici mirul

orientului.

Dar m-am grăbit să găsesc

casa lui Simon,

în timp ce-mi adunam

lacrimile în pumn măcar

picioarele prăfuite în conştiinţele noastre

să ţi le spăl.

Mi-am despletit părul şi l-am

lăsat să fluture printre părerile

altora, ştiind că ei vor dori

să-1 ascundă sub voalul unor

forme, sau să mi-1 taie;

că o să mă condamne pentru gestul meu.

Oh, dar n-am găsit casa lui Simon.

Erau printre noi mulţi farisei,

leproşi curăţiţi ca blidele pe dinafară

dar cu inima neschimbată.

Ucenici am văzut plecând doi câte doi

cu vestea cea bună.

Dar, Doamne, eu pe Tine te caut

fără vas, fără nard, doar eu

am rămas

cu lacrimi în pumn

şi inima tânguind dorul,

pregătită să construiesc

locuirea-mpreună.

 

Hanna Bota, Dincolo de sine, pag. 20

SIC   TRANZIT   GLORIA   MUNDI

 

A fost odată un imperiu

cu regina trecând prin odăi să răstoarne clepsidre,

roţi de trăsuri scrâşnind pe pietrişul

dinspre poarta boltită,

cavaleri cu coifuri lucioase în amiaza

fierbinte a gloriei,

şi nedreptatea iţindu-se pe sub portaluri de servi.

Au mai rămas ruine

şi mai încolo câţiva arheologi scotocind faimă,

cu târnăcoapele lovind un vis trecut

de orient.

A fost odată aici o casă…

 

ferestrele mari se deschideau spre mare

şi valurile păreau să intre cu jind,

să lovească pragurile, să atingă cu degete ude

de spumă perdelele verzui

cu brocarduri bogate.

Nu erau zăbrele la geamuri,

la poartă, ruginit, se bălăngănea

un lacăt uitat.

Pasul ca înspre o oază grăbea spre primire

Copiii cu feţe de mere coapte

alergau desculţi prin iarba înaltă

şi culegeau margarete,

uneori culegeau maci în lanul de grâu de

sub deal.

Doar scârţâitul cumpenei înspre seară

când se-ntorceau vacile pe un drum prăfuit

ademenea înnoptarea;

nu-i decât piatră albă, ca un dor decolorat

când luna răsare peste ceea ce-a fost o casă.

Drumul uită să mai treacă pe-acolo.

A fost odată aici un pom…

Crengile răsucite spre dăruire

aplecau un rod pârguit până în poală, până în pumn.

Era semn, era nod dintre cel ce-a trecut

şi cel care vine călător înspre sine,

hrănit la margine de drum, de vreme.

Nod tăiat:

rădăcini întoarse spre întrebări uscate,

şi nici o frunză, nici sâmbure, nici fruct

Astfel gloria lumii trece.

Doar eu, ascuns în Tine, chiar dacă trec,

rămân.

 

Hanna Bota, Dincolo de sine, pag. 49

 

 

DOMNUL   NE   MAI   IUBEŞTE

 

La căpătâi de vremi

Cu traiste vechi, ulcioare sparte,

Ne sprijinim nădejdea uitându-ne spre stâncă.

Deşi de ţara faraonului departe

Parcă ne-am mai întoarce;

Şi totuşi Domnul ne mai iubeşte încă.

 

Bătrâni şi tineri,

Dăm jos bagaje de pe umerii trudiţi,

Din Stâncă curge apă, din cer ne cade pâine.

Noi pare că tot răzvrătiţi,

Ne-aprindem doruri de unde ni s-a spus: „ieşiţi!”

Dar Domnul ne va iubi încă şi mâine.

 

Sudori ne curg pe tâmple-ncărunţite,

Unii privim ‘napoi, alţii-nainte,

Nemulţumită-n inimi, patima răcneşte.

Un nor coboară fără de cuvinte,

E-un stâlp aducere aminte,

Că Domnul încă ne iubeşte.

 

Şi tot cârtind

Umplem încet ulcioarele cu apă,

Şi-apoi punem încet în traistă pâine.

Şi pofte-n suflete ne sapă,

Si ne-ntrebăm ca niciodată:

Ne va iubi Domnul şi mâine?

 

Şi mergem cumpănind,

Cu gândul înapoi şi pasul înainte.

E timpul ca să ne trezim! Priviţi hotar de Canaan.

 

O de-am avea măcar cuvinte

Să-Ţi mulţumim o Bunule Părinte,

Că şi când Ţi-am greşit ne-ai fost balsam.

Iacob Coman, Versuri, pag. 96