ASCULTAREA FACE MAI MULT DECÂT JERTFELE
ARHEOLOGIE BIBLICĂ
14 mai 2015
ASTĂZI, O NOUĂ ZI
14 mai 2015
ASCULTAREA FACE MAI MULT DECÂT JERTFELE
Coconcea T. Octavian
CUPRINS:
- Cântare deschidere nr. 67: Să păzesc Isuse ‘nvaţă-mă
- Rugăciune
- COR – Rugă
- Introducere: De ce ascultarea? –
- Versuri: Mi-aş dori –
- COR – Sculaţi, El vine!
- Tema I A: Ascultarea face mai mult decât jertfele –
- Tema I B: Ascultarea şi jertfele –
- Versuri: Aceeaşi povara –
- COR+COM: 88/100 O, ce frumos e să-nvăţăm! (de învăţat)
- Tema II: Importanţa ascultării –
- Maxime şi cugetări –
- Citate Spiritul Profeţiei –
- COR – Prin credinţă
- Tema III: Prin ascultarea unui singur Om –
- Experienţă: Nu pot să predic, Doamne! –
- Versuri: Cumpănire –
- Încheiere –
- COR – Moare un om
- Cântare închidere nr. 150 Stai tare în ispite
- Rugăciune
- Cor – Rămâi cu noi
- Postludiu – ieşire
Introducere
DE CE ASCULTAREA?
Ascultarea = a acorda importanţă celor spuse de cineva; a lua în consideraţie, a împlini o dorinţă, o rugăminte. A da urmare, a se conforma unui ordin, unui sfat; a face întocmai cum vrea cineva…
Precum observăm, aceste definiţii care aparţin dicţionarului, în ce priveşte acţiunea ascultării, exprimă nu doar noţiuni abstracte ci şi concrete, şi aceasta nu din motive subiective, ci datorită faptului că însăşi termenul iniţial = ascultare, prin natura lui are un înţeles concret, deoarece se exprimă nu teoretic ci practic, prin termeni de acţiune şi operativitate.
Este vorba deci de acţiunea ascultării. Ce este şi ce înseamnă ea? Este importantă pentru viaţă, principală sau secundară? Poate lipsi din viaţă? Se poate trăi fără ea? Si dacă este vitală, în ce măsură aduce binele şi fericirea? Este importantă doar pentru interese pământeşti şi fireşti, sau are şi implicaţii pentru veşnicie? Care ar putea fi valenţele ei, beneficiile, realizările sau realităţile ei?
În ce privesc relaţiile noastre cu Tatăl din ceruri, nu cumva este o poruncă ce trebuie luată în seamă şi împlinită? Presupunând că totul ar fi fost lăsat la aprecierea omului, cum s-ar face aceasta şi care ar fi atunci situaţia relaţiilor noastre cu Dumnezeul nostru?
În terminologia biblică, ascultarea duce la neprihănire iar neascultarea la păcat, adică la moarte, în timp ce ascultarea de adevăr duce la curăţirea sufletului prin Duhul Sfânt şi stă la baza sfinţirii si desăvârşirii creştine, reflectată în termenii credinţei, harului şi mântuirii, neascultarea de cuvântul spus de Dumnezeu, va îndepărta pe om de el, ducându-l cât mai departe, până când îl va înstrăina cu totul. Iată doar câteva din problemele pe care ora aceasta şi le propune pentru discuţie şi meditaţie. Nu se vor epuiza, desigur. Dar, vom începe să medităm împreună la ele, ca să vedem mai clar aspectele practice. Să fie aceasta o oră în care Duhul Sfânt să ne implanteze în inimă dimensiunile practice ale ascultării de Cuvântul lui Dumnezeu.
Amin!
I N I M A
Inimă,
încă nu ţi-e ascultată
Ruga ta fierbinte?
Iar credinţa ta curată
Şi încrederea ta, toată,
Lupta dârză de-altă dată,
Nu mai vor ‘nainte?
Încă nu ţi-e ascultată
Ruga-ţi umilită?
Poate nu ţi-e terminată,
Datoria vieţii: toată!?
Geaba deci, eşti frământată,
Şi te laşi zdrobită…
El, şi-a terminat lucrarea,
Şi ţi-a dat asigurarea
Că-ţi păstrează îndurarea
Veşnic neştirbită!
Ai pierdut cumva răbdarea?
ţi-e lumina stinsă?
ţi-e întunecată zarea?
Nu mai vezi de-acum cărarea?
Urlă vântul?… Muge marea?…
Şi te dai învinsă?…
Inimă, Isus trăieşte!
El credinţa răsplăteşte,
Dacă-n luptă se căleşte,
Dar, rămâne-aprinsă!
- Chelcea
Tema I A
ASCULTAREA FACE MAI MULT DECÂT JERTFELE
Ce este ascultarea?
Ascultarea este plăcutul simţământ al acordului, consimţământul şi adeziunea de a îndeplini ceva. Ea nu se dă bătută până când ţinta propusă n-a fost atinsă sau scopul urmărit n-a fost îndeplinit. Ascultarea nu este doar auzire şi nu va dispărea niciodată atunci când cuvântul s-a terminat de rostit. Ea implică acţiune, faptă, sacrificiu, jertfă şi chiar risc.
Ascultarea îndeplineşte totul cu voioşie, fără a fi controlată. Nu ştie ce este nesupunerea, nu se adapă din apele răutăţii ca să ajungă în opoziţia neascultării şi nu cunoaşte înfrângerea spiritului împotrivirii. A fi supus, docil, plecat si totuşi demn, atunci când se face o chemare şi apare o obligaţie, o datorie din partea unui superior.
Ascultarea, această noţiune abstractă, există numai materializată în fapte deci, nematerializată nici nu există. A fi ascultător înseamnă a face, a îndeplini ceva, a fi dispus a face ceea ce s-a spus că trebuie făcut. Altfel spus, ascultarea este iubirea în acţiune, sau acţiunea iubirii, bunătatea dovedită, credincioşia constatată, verificată, amabilitatea înfăptuită, bucuria împărtăşită…
Ce este jertfa?
Ceva care te costă, ceva rupt din inima şi sufletul tău, un lucru pentru care ai făcut un sacrificiu, o renunţare, poate chiar ai încercat un risc. Cu o totală bunăvoinţă, ai consimţit la aducerea ei convins fiind că este pentru Dumnezeu şi I se cuvine. Nu te gândeşti nicidecum că ai pierdut ceva, dimpotrivă vei câştiga. Şi eşti dispus să repeţi gestul, gândindu-te la scopul ei.
TEMA I B
ASCULTAREA ŞI JERTFELE
Dumnezeu le-a pus în Cuvântul Său deseori una lângă alta, ca să le sublinieze importanţa şi să le aşeze pe locul înţelegerii omului, aşa cum le vede El. Aceasta, pentru că omul este întotdeauna ispitit să le schimbe valorile şi să Ie înlocuiască, să le substituie una alteia.
Atunci când Israel a înlocuit ascultarea cu mulţimea jertfelor, Dumnezeu 1-a mustrat. „Ce-Mi trebuie Mie mulţimea jertfelor voastre, zice Domnul. Sunt sătul de arderile voastre de tot… Nu mai aduceţi darurile voastre de mâncare… căci nu pot să văd nelegiuirea unită cu sărbătoarea… Mi-au ajuns o povară, nu le mai pot suferi. Când vă întindeţi mâinile, îmi întorc ochii de la voi.” Isaia 1,11-19 El vrea să spună că ascultarea îşi are locul ei, înălţimea şi valoarea ei, care nu poate fi dată la o parte. „De veţi voi şi veţi asculta, veţi mânca cele mai bune roade ale ţării; dar de nu veţi voi şi nu veţi asculta, de sabie veţi fi înghiţiţi, căci gura Domnului a vorbit”. Isaia 11,19-20 Amintind stabilirea începuturilor, Domnul spune: „Căci n-am vorbit nimic cu părinţii voştri şi nu le-am dat nici o poruncă cu privire la arderi de tot şi jertfe în ziua când i-am scos din ţara Egiptului. Ci iată porunca pe care le-am dat-o: „Ascultaţi glasul Meu şi Eu voi fi Dumnezeul vostru, iar voi veţi fi poporul Meu; umblaţi pe toate căile pe care vi le-am poruncit ca să fiţi fericiţi.” Ieremia 7,22-23. Astfel fiind, ascultarea este apreciată de Inspiraţia divină, ca fiind în primul rând importantă.”
„Ascultarea de orice cuvânt al lui Dumnezeu, este o condiţie a succesului. Biruinţele nu sunt câştigate prin ceremonii sau etalare, ci prin simpla ascultare faţă de Conducătorul Suprem, Domnul Dumnezeul cerului. Aceia care se încrede în acest Conducător, nu va cunoaşte niciodată înfrângerea. De fapt, înfrângerea vine depinzând de metodele omeneşti, de invenţiile omeneşti şi plasând în secundar ceea ce este divin. Ascultarea, a fost lecţia pe care Conducătorul oştirilor Domnului a căutat să o imprime armatelor lui Israel – ascultarea în lucrurile în care ei nu puteau să vadă nici un succes. Atunci când există ascultare faţă de vocea Conducătorului nostru, Domnul Hristos va conduce lupta în direcţia care va surprinde cele mai mari puteri ale pământului.” T 6 140.
Jertfa înseamnă şi ea o pane din inima ta, din sufletul tău, nu poate să umbrească şi nici să ia locul ascultării, care constituie cu mult mai mult. Fie ca simţământul ascultării să fie acela care să ne determine la o totală supunere şi la aducerea unei jertfe curate şi fără cusur.
Amin!
ACEEAŞI POVARĂ
Purtăm în spate
Saci mari şi plini cu noapte
rămaşi de la părinţi
şi de la noi…
ne oprim când şi când
sub arşiţă şi ploi
şi cârpim sacii
să nu se risipească negura
în gând şi fapte.
Deasupra lor purtăm
saci cu miere şi lapte
când ne e dor de Canaan,
să mai putem să vrem,
să mai treacă un an,
să mai secerăm un lan…
Şi mai ducem în spate
cu un oftat
şi pe noi înşine
cu tot ce-i ascuns şi pătat…
Între Egipt şi Canaan, întreb,
când ne vom îndrepta?
Cât mai este din noapte?
Poate lăsându-L să ne ducă povara,
ne vom îndrepta spatele sufletului
şi vom privi în sus
adevărata noastră parte.
Torente de linişte, George Uba – Amalia Uba, pag. 77
LUPTA CEA BUNĂ
Ah vino, copile cercat
În valul durerilor multe;
Acela ce braţu-I puternic ţi-a dat
E ancoră-n stânci nevăzute.
Ţi-e sufletul aspru, nu pierde curajul,
Al Lui, este plin de lumină…
Lumina te-atrage mereu ca-n miraj,
Şi iar te ridică din tină…
Veghează într-una, tu suflet zdrobit
În luptă, cât ţine furtuna…
Pe stâncă e-Acela ce-atât te-a iubit,
De-aceea-ţi trimite lumină.
În goana nebună tăria s-o ai;
Adesea tu treci prin văpaie…
Dar, de fericire, cu mâna nu dai,
Căci ea-i doar ca focul de paie!
Când goana te face cărarea s-o pierzi,
Şi cerul din faţă dispare,
Copile, spre El te-ntoarce şi crezi;
Isus îţi este iarăşi cărare.
Şi lupta continuă cu ultime sforţări
Copil pârjolit de furtună
În sus fruntea, priveşte spre zări,
Luceşte a vieţii cunună!
Ţi-o-ntinde Acela ce sus, de pe stâncă
O ancoră ţi-a fost în furtună;
Cum ţi-ai întins braţul nădejdea să prinzi,
La fel să-l întinzi spre cunună
Acum este timpul, copii încercat
În valul durerilor grele;
Cu sete te luptă să fii ne-ntinat,
Cununa să-ţi fie cu stele!
Tema II
IMPORTANŢA ASCULTĂRII
„Saul a răspuns lui Samuel: ‘Am ascultat glasul Domnului şi m-am dus în calea pe care mă trimitea Domnul!'”
Ne aflăm în faţa unei declaraţii făcută de un împărat înaintea unui profet al lui Dumnezeu. Declaraţia o face însăşi împăratul lui Israel, Saul, care purta investitura divină, iar profetul care o asculta, era cel mai mare profet al Domnului din acea vreme: Samuel. Este o declaraţie din convingere şi responsabilă. Adică, în alte cuvinte, Domnul va trebui să o primească deoarece am executat întocmai porunca Lui.
Dar spre uimirea lui Saul profetul îi spune categoric, învinuindu-l: „Pentru ce n-ai ascultat glasul Domnului şi ai făcut ce este rău înaintea Lui?” Suntem înclinaţi, ca din respect pentru împărat, să-i acordăm întâietate şi crezare, având în vedere adânca lui convingere care ne face să credem că a fost şi corect, dar dreptate are profetul, căci el rostea cuvintele Domnului.
Evident, împăratul făcuse o mare greşeală, pe care şi-a recunoscut-o imediat. „Am păcătuit, a zis el, căci am călcat porunca Domnului, şi n-am ascultat cuvintele tale.”
În ce a constat greşeala făcută?
„Saul a considerat că dacă a biruit pe duşmani şi a adus o pradă bogată din care alegea multe animale pentru jertfă, cu siguranţă că Domnul va trece cu vederea amănuntele neînsemnate, după părerea lui, ale dispoziţiei date privind procedeele poruncite în sfinţenia jertfei, serviciului divin, a luptelor Domnului şi a curăţiei oştirii, cu scopul ca vrăjmaşii poporului să fie nimiciţi.” Saul avea impresia că ascultase întru-totul de porunca Domnului. Ascultarea bazată pe impresii, păreri personale, prejudecată sau obişnuinţe false, nu va fi niciodată primită de Domnul. Noi trebuie să ne asigurăm dacă ascultarea noastră este bazată pe realitate sau pe impresii.
„Dacă Saul ar fi îndeplinit condiţiile pe temeiul cărora se făgăduise ajutorul divin, Domnul ar fi salvat în chip minunat pe Israel prin micul număr care rămăsese credincios împăratului. Dar Saul era aşa de mulţumit de sine însuşi şi de fapta sa, încât întâmpină pe profet ca unul care ar fi meritat laudă şi nu mustrare.” P.P.221
„Dacă în timpul acesta de încercare, Saul ar fi manifestat ascultarea faţă de poruncile lui Dumnezeu, Domnul şi-ar fi putut realiza voinţa Sa prin el. Gestul lui greşit arăta însă că nu era capabil de a fi locţiitorul lui Dumnezeu faţă de poporul Lui. El ar fi condus pe Israel în rătăcire. Puterea conducătoare nu ar fi fost voinţa lui Dumnezeu ci voinţa sa. Dacă Saul ar fi fost credincios, împărăţia sa ar fi fost întărită pentru veşnicie; dar pentru că greşise, planurile lui Dumnezeu urmau să fie realizate printr-un altul. Conducerea lui Israel trebuia să fie încredinţată altcuiva, care să domnească asupra poporului potrivit cu voinţa Cerului.”
Noi nu ne putem permite a exercita ascultarea după propriile noastre vederi, aşa cum a făcut împăratul Saul. Este necesar să cunoaştem toate dispoziţiile divine date într-o anumită privinţă pe de o parte, iar pe de altă parte, să procedăm exact aşa cum doreşte Domnul. O ascultare pe jumătate, parţială, fragmentată sau amestecată cu elementul omenesc, nu va fi primită de Domnul. De asemeni, o ascultare adusă faţă de Domnul sub imperiul grabei, precipitării, al unor temeri sau scopuri urmărite, sau urgenţe, fără îndeplinirea sfintelor condiţii cerute de El, nu va fi bine primită. De aceea, să luăm aminte ca în privinţa aceasta să nu fim furaţi de influenţe străine sau de păcat, căci lucrurile sunt clare.
Amin!
MAXIME Şl CUGETĂRI
- Lucrul bun nu se face iute.
- Limba taie mai rău ca sabia.
- Lucrul cel mai scump e cinstea, dar ce folos că
unii o vând prea ieftin. - La ureche ce se zice, în pădure se aude.
- Lemnul care se îndoieşte, e mai bun ca cel care se
rupe. - Pilda cea rea o dă oamenii mari.
- Piatra ce o arunci pe capul altora, va cădea pe capul
tău. - Pentru un cal bun e destul o lovitură; pentru omul
înţelegător, o vorbă. - Pe craca uscată nu cântă privighetoarea.
- Pasărea se prinde cu grăunţe, omul cu vorbe
frumoase. - Puţini urcă, mulţi coboară.
- Adevărul e pretutindeni, dar nu-l cunoaşte decât
acela care-l caută. - Nu e greu să găseşti adevărul; e greu să ai dorinţa
de a-l găsi. - E greu să convingi pe cineva de un adevăr plăcut.
- Adevărul poate convinge uşor, chiar dacă pare
puţin verosimil. - Nu poate fi mare ce nu e adevărat.
- Există un scop în toate lucrurile. Pentru a ajunge
acolo trebuie să te desparţi de egoism. - Lucrul cel mai însemnat din viaţă este să trăieşti şi
să spui adevărul. - Prin negura egoismului nu străbate lumina
adevărului şi nici căldura frumosului.
CITATE DIN SPIRITUL PROFETIC
- Toţi aceia care iubesc pe Mântuitorul îşi vor dovedi
iubirea prin ascultare. H.L.L. 654
- Numai aceia slujesc lui Dumnezeu care dau pe faţă
cea mai desăvârşită ascultare. Toţi aceia care vor fi fii şi
fiice ale lui Dumnezeu , trebuie să se dovedească a fi
conlucrători cu El, cu Domnul Hristos şi cu îngerii cerului.
PD 223.
- Legea omenească neamestecată cu tradiţii omeneşti, a
fost prezentată de Domnul Hristos ca fiind marele standard
al ascultării. PD 241
- Domnul Hristos a venit în această lume cu o iubire
acumulată de veşnicii, înlăturând pretenţiile care
împovăraseră Legea lui Dumnezeu, El a arătat că aceasta
este Legea Iubirii, o expresie a bunătăţii divine. El a arătat
totodată că în ascultare de principiile ei se află fericirea
omenirii, stabilitatea ei, temelia şi cadrul societăţii omeneşti.
76
- Toţi aceia care auzind Cuvântul, îl păstrează într-o
inimă bună şi curată, aduc roadă în ascultare. PD 41
- Prin luptă, viaţa spirituală se întăreşte, încercările
suportate cu bine, vor dezvolta trăinicia caracterului şi
preţioase calităţi spirituale. Rodul desăvârşit al ascultării şi
credinţei se maturizează adesea cel mai bine în mijlocul
norilor, furtunii şi întunecimii. PD 41
Tema III
PRIN ASCULTAREA UNUI SINGUR OM
„Căci după cum prin neascultarea unui singur om cei mulţi au fost făcuţi păcătoşi, tot aşa, prin ascultarea unui singur om, cei mulţi vor f i făcuţi neprihăniţi.” Romani 5,19
În conformitate cu legea compensaţiei tuturor lucrurilor şi a situaţiilor de pe acest pământ supus păcatului, după cei patru mii de ani care au înspăimântat planeta albastră cu rezultatele multiple ale neascultării unui singur om, prin care cei mulţi au fost făcuţi păcătoşi, trebuia să urmeze opusul situaţiei de până atunci – ascultarea unui singur om.
Astfel că, momentul profetic fiind împlinit, Isus apare, ca să repare logic breşa, spărtura adâncită de-a lungul secolelor de primul om al neascultării. Numai că ascultarea lui Isus a fost desăvârşită, fără fisuri, fără lipsuri, resentimente, prejudecăţi, păreri proprii; fără să fie ocazionale sau influenţată de cineva sau de ceva, subiectivă – întru totul şi sub toate aspectele desăvârşită.
Deosebita şi valoroasă calitate a ascultării Domnului Hristos, a fost faptul că a avut acordul şi confirmarea Tatălui Său, iar pe de altă parte a fost totală, adică fără nici un fel de reţineri. Cu siguranţă că acest acord n-a fost obţinut într-o anumită ocazie dintre ultimele întâlniri, dintre Tatăl şi Fiul, ci a fost rezultatul comuniunii şi părtăşiei împreună, începând chiar cu momentul în care Tatăl a declarat: „Acesta este Fiul Meu prea iubit!” Ca să zicem aşa, începând cu lucrarea Sa mesianică, dar într-o altă formă. Cine ar putea spune că aceasta n-a avut loc încă chiar din copilăria Sa, menţinută şi în tinereţea Sa până la oficializare?
Dar, „ascultarea cere un sacrificiu şi implică o cruce”, (TV 290). Măsura corespunzătoare ascultării adusă pe altar, a fost crucea ce a urmat. Şi prin aceasta nu numai că ne-a dat o pildă de urmat, dar a devenit şi garantul mântuirii noastre. Mulţumim lui Dumnezeu că nu avem în faţa noastră un exemplu deficitar în ce priveşte ascultarea, ci unul desăvârşit.
Unii nutresc ideea că dacă sunt în totul ascultători de Cuvântul lui Dumnezeu, vor avea foarte mult de pierdut în unele situaţii din această viaţă. Dacă vom începe să cumpănim în mod firesc lucrurile, atunci vom constata că am pierdut valori mari. Dar dacă le vom considera „gunoaie”, vom câştiga pe Isus Hristos, cel neegalabil în cer şi pe pământ.
„Mi-a fost aşa de uşor”, a răspuns Michelangelo atunci când a fost întrebat de unul dintre prietenii săi, după ce a terminat frumoasa statuie a lui Moise, de parcă aşteptai să-ţi vorbească.
‘Maestre, ţi-a fost greu ca din blocul acesta de marmoră să scoţi chipul acelui bărbat?”
„Nicidecum, mi-a fost foarte uşor. Am înlăturat tot ce nu aparţinea figurii lui Moise. Asţa-i tot!”
Ca ascultarea noastră să fie de calitate, noi nu trebuie să facem altceva decât să înlăturăm cu grijă, tot ce nu aparţine cerului şi nu concordă cu Numele şi demnitatea lui Isus. „Practic, ascultarea lui Hristos, rezultă în vieţi de ascultare din partea tuturor acelora care vor trăi în unire cu El prin credinţă. Condiţia este clară: unirea cu El prin credinţă va aduce elementul cel nou şi dorit în suflet: o viaţă de ascultare deplină, totală, absolută.” H.L.L. 296
„Ascultarea Lui va fi însuşită într-un singur fel: privind la Isus. Este vorba bineînţeles de acea privire doritoare de schimbare, de sfinţenie, de părtăşie divină, cu singurul interes de a ajunge ca El şi cu El, şi nu de o privire de amator, de curiozitate, ocazională sau chiar periodică. „Viaţa de ascultare a Mântuitorului a susţinut pretenţiile Legii. El a arătat că Legea poate să fie ţinută de oameni şi a dovedit ce caracter excelent dezvoltă ascultarea.”” H.L.L. 296
Să căutăm deci practica acestei ascultări.
Amin!
Experienţa
„NU POT SĂ PREDIC, DOAMNE!”
Chiar dacă se cunoaşte istoria acestor cuvinte, cine le-a rostit şi în ce împrejurări, se merită să mai fie odată subliniată, de data aceasta în contextul ei de astăzi: ascultarea.
William Miller, omul care a studiat ani de zile desfăşurarea evenimentelor finale, simte la un moment dat îndemnul lăuntric: „Du-te şi spune lumii aceste lucruri!” Dar, cu cât îndemnul era mai stăruitor, mai mult se opunea Miller. Avea şi motive justificate; se temea să nu fie greşit şi să nu ducă şi pe alţii în rătăcire. „I-am spus Domnului că sunt timid şi că nu am calităţile necesare”, va spune el, fapt care 1-a mai liniştit, cel puţin pentru timp.
De fapt, aceasta nu era decât o impresie, deoarece cu trecerea timpului, prietenii săi, scrisorile primite, multele discuţii particulare, societatea din care făcea parte, nu putea decât să accentueze îndemnul lăuntric de a predica, în loc să-l spulbere. Astfel că, în luna august 1831, după un număr de 13 ani de scuze, amânare şi eschivare, povara cea sfântă a trimiterii divine ce-i apăsa mereu sufletul, a devenit insuportabilă.
„Du-te şi spune lumii! Te-am destinat să fii străjer. Spune lumii adevărul!” Ecoul îndepărtat din sufletul său, era acum o poruncă ce-i sfredelea mintea, inima şi viaţa.
Şi oprindu-se pentru câteva momente, medita mai profund, iar ca rezultat, se plecă pe genunchi şi spuse Domnului în rugăciune: „Nu pot să predic. Doamne, dar în cazul în care Tu îmi vei trimite o invitaţie, iar eu voi fi convins că vine de la Tine, mă voi duce să predic!”
Gândul că nu va primi această invitaţie îl linişti. „Acum îmi voi regăsi pacea, îşi zise el, căci cine s-ar gândi la aşa ceva, să ceară unui fermier în vârstă, să predice despre a doua venire a lui Hristos?”
Dar nu se ridică bine de la rugăciune, când au început să se audă puternice bătăi în poartă. Nu, nicidecum nu i se păruse, bătăile erau prea tari, aşa că s-a ridicat şi s-a dus să deschidă. Nepotul Irving, venise cu mare grabă şi ajunse la unchiul său încă înainte de ivirea zorilor.
Ce s-a întâmplat nepoate? Trebuie să fie ceva destul
de grav dacă ai plecat în toiul nopţii ca să străbaţi cei 30 de
kilometri de la Dresden până aici.
Tata m-a trimis să-ţi transmit o invitaţie specială ca
mâine să vii şi să predici despre minunatele tale studii, căci
predicatorul nostru nu poate veni.
Uluit de asemenea invitaţie, alergă din nou la locul rugăciunii sale, unde spuse din nou Domnului său. „Trimite pe oricare altul, pe oricine doreşti să trimiţi, dar nu pe mine!” Insă, amintindu-şi despre ceea ce se angajase, reveni: „De data aceasta mă voi duce!” Cu gândul bineînţeles că va fi singura invitaţie.
Şi acolo, la Dresden, într-o mică bucătărie, cu câteva bănci rudimentare de lemn, şi cu zece persoane, a început marea mişcare adventă, care, datorită altor zeci şi sute de invitaţii primite de Miller, la care a răspuns în continuare, s-a amplificat ajungând cea mai mare mişcare de redeşteptare din vremurile moderne. Aceasta, numai datorită spiritului de ascultare de care Miller a dat dovadă în ultimă instanţă. Ascultând, şi urmând practic ascultarea îndemnului divin, William Miller s-a pus la dispoziţia lui Dumnezeu, exact în momentul în care era nevoie de el.
CUMPĂNIRE
Călătorule om
Nu te lăsa prins în mrejele indiferenţei
Atras de farmecul unor ceasuri fugare
Vor trece toate ca fulgerul de iute
Mereu depărtare
Nu zăbovi căutând fără rost
Căci mai este puţin
Până la marginea lumii
Unde aşteaptă sfârşitul de cale
Ieşi cât mai este vreme
Din viziunea amăgirilor tale
Nu fugi de tine însuţi
Ci ai mereu conştiinţa trează
Ca să nu te risipeşti
Ca stropii de ploaie
În bătaia vântului de amiază
Şi nu te liniştii
Gândindu-te că vei cuprinde necuprinsul
Cu mult mai mult
Dumnezeu şi-a desfăşurat peste toate
Întinsul
Nu te lăsa orbit de ochiul mulţimii
Ca să nu-ţi putrezească ochii
În orbitele lor
Fă-ţi ochii din razele Orionului
Şi vei prinde minunile universului din zbor
Nu te lăsa asurzit de strigătul gloatei
Urechi să-ţi faci
Din vuietul planetei
Din clopotele timpului
Ce-ţi bat în memorie
Obosite de atâta istorie
Nu te avânta prea vesel la drum
Ca să nu te-afunzi în ispite
În nesfârşitele lor nisipuri mişcătoare
Şi nici prea trist
Ca să n-aluneci
Împovărat de atâtea eroare
De vei ajunge la răscruce
Nu te grăbi s-apuci vreo cărare
Aşteaptă mai întâi
Să se nalţe pe boltă regele soare
Căci altfel
Vei intra în labirinturi întunecoase şi reci
Fără să cunoşti vreodată
Ale lumii poteci
Apoi, când soarele s-o înălţa
În mijlocul cerului
Poţi să porneşti la drum
– Drumul spre Cruce –
Singurul drum
Celelalte
Vor fi doar iluzii deşarte
Pentru puţin în scoarţa pământului săpate
Fum.
Şi după acestea, în sfârşit
Călătorule om
O fântână de adevăr de crezi că ai găsit
Ascunde-o în adâncurile înţelepciunii
Numai aşa va izvorî până departe
Ca o mijire de lumină
Vestindu-şi biruinţa peste întuneric
Peste moarte.
Benone Burtescu, Poezii, pag. 89
ÎNCHEIERE
Dumnezeu are un cer plin de binecuvântări pentru aceia care vor colabora cu El. Toţi cei ce-L ascultă, pot cu multă încredere să ceară împlinirea făgăduinţelor Sale. PD 110.
Ascultarea de Legea Sa, dar nu numai o ascultare legală, ci o ascultare care pătrunde în viaţă şi este ilustrată în caracter… Numai cei care vor deveni conlucrători cu Hristos, numai cei ce vor zice: „Doamne, tot ce am şi tot ce sunt, este al Tău, „vor fi recunoscuţi ca fii şi fiice ale lui Dumnezeu… Aceasta este regula pentru toţi cei care doresc să devină ucenici ai Săi. Nu se primeşte nimic altceva decât ascultarea. H.L.L. 508 Şi la aceasta să ne ajute Dumnezeu pe toţi. Amin!”
MĂ PLEC LA VOIA LUI
Mă plec la voia Celui care mustră
Căci El e Tatăl meu cel preaiubit;
Mă-ncred în grija Lui atot-măiastră
Şi-nţelepciunea Lui fără sfârşit.
Mă plec până-n pământ, până-n ţărână
Şi rabd mustrarea Lui oricât de grea;
La voia Lui cea peste tot stăpână
Mă plec voios, din toată inima.
Mai sus, mai sus, mustrarea Lui mă poartă,
Mai sus de căile pornirilor din mine,
Spre o dorită si ferice soartă,
Spre culmile desăvârşirii divine.
Dumitru Florea
CUI SĂ MÂ ÎNCHIN?
Atâtea lucruri vin şi trec
Asupra căror să mă plec,
Atâtea lucruri trec şi vin,
În faţa cărei să mă-nchin?
De glasuri, totul e tumult,
Pe care oare să-1 ascult?
În juru-mi de s-ar linişti,
Ce vorbe aş putea rosti?
Care-ncotro cărări se duc,
Pe ce cărare să apuc?
Din ce-nţeleg şi nu-nţeleg,
Ce rost ar trebui să-aleg?
Ocean de-atâtea întrebări,
Cât valurile scaldă zări,
În sus şi-n jos, de-a lung, de-a lat
Să tot întrebi, să fii-ntrebat…
Dar unde este-acel răspuns,
Ce poate fi îndeajuns
Oricărei vieţi, oricărui ins?
S-ascunde oare într-adins?
Ba nu! Când la hotar de vremi
Un strop de cer în suflet chemi,
Răspunsul rugii va veni,
Din sfânt izvor de veşnicii.
Va fi un nume, un prinos
A tot ce poate fi frumos,
Din Betleem spre noi venind,
Şi de la cruce răsărind.
Atâtea lucruri vin si trec,
Dar nu am cărui să mă plec,
Atâtea lucruri trec şi vin,
Dar nu am cărui să mă-nchin.
Căci am un nume ce îl port,
În pământescu-acesta cort.
Mă cheamă: nu pot să m-ascund.
Mă-ntreabă: cum să nu-I răspund?
Cântat în marile lumini,
De număr fără heruvimi,
Şi-n taină şoapte-i mele spus;
Mă plec, mă-nchin, este Isus!
MI-AŞ DORI
Mi-aş dori şi mie o vorbă,
O vorbă de bine,
Să nu simt că sunt singur pe lume.
Isuse, o vreau de la Tine
S-o ascult cum se cuvine
Limpezindu-mi privirea de spume.
mi-aş dori şi mie un cântec,
un cântec ceresc,
să nu mă simt singur în univers,
Isuse, de pe buzele-Ţi să-l împletesc,
Neoprindu-mi gândul din mers.
mi-aş dori şi mie un tovarăş,
un tovarăş de drum.
Vreau să merg spre cetatea nici de gânduri pătrunsă.
Isuse, te rog fii bun
Primeşte-mi dorinţa aşa cum ţi-o spun,
Mă-nsoţeşte înspre ţara ascunsă.
mi-aş dori şi mie veşnicia
aşa cum e ea în Scriptură.
Vreau să uit totdeauna trista singurătate.
Isuse, izvor de veşnicie pură
Adapă-mă din nemurire c-o „măsură”
Şi fă-ne muritorilor, sfântă dreptate.
Iacob Coman, Şi să-L cunosc, pag. 52
