CHEMĂRILE
15 iunie 2015
CONCURSUL MARI COMPOZITORI
16 iunie 2015

Chipul lui Dumnezeu

Chipul_lui_Dumnezeu
Chipul_lui_Dumnezeu
Chipul_lui_Dumnezeu.doc
90.5 KiB
175 Downloads
Details

Câteva sugestii:

Pentru organizatorii programului:

Un lucru ce mie mi se pare important şi trebuie să-l menţionez de la început este faptul că acest material poate fi tratat ca o schiţă orientativă pentru un program muzical de după-amiază; nu are pretenţii de infailibilitate, este o mână de ajutor pentru momentele în care sunteţi în pană de inspiraţie. Nu este limitativ, poate suporta îmbunătăţiri, ordinea elementelor poate fi uşor schimbată…

Sugestii:

Folosiţi pentru momentele muzicale persoane de diferite vârste: un cor de copii, câţiva adulţi de vârsta a treia care să-l laude pe Dumnezeu ( oferiţi-le cadrul să facă lucrul acesta fără pretenţia unor repetiţii prealabile temeinice). După tema referitoare la prea multele întrebări ale copiilor, creaţi un moment în care părinţii să aibă ocazia să facă o listă cu lucrurile negative pe care să le şteargă de pe oglinda caracterului lor. Listele vor rămâne la ei; vor conştientiza doar ce trebuie să îmbunătăţească. Face-ţi o rugăciune specială în acest sens!

Pregătiţi anumite figuri din carton sau hârtie colorată şi daţi ocazia povestirii unor experienţe, fraţi care la un anumit moment din viaţa lor au văzut chipul lui Dumnezeu reflectat într-o persoană care i-a ajutat într-un anume fel. Pot dărui aceste figuri ca semn de aducere aminte.

Sunt sigură că veţi găsi o mulţime de alte idei, chiar mai bune! Nu uitaţi însă să le transmiteţi şi altora!

 

 

Cu frăţească,

Natalia Ciurea

 

Program muzical

Chipul lui DumnezeuNatalia Ciurea

 

Introducere:

            Trăim vremuri mult prea zbuciumate, clipe mult prea grăbite se rostogolesc din orologiul bătrân al Planetei Pământ.

Oamenii sunt preocupaţi să-şi trăiască propria istorie, ce-I drept fără de glorie, dar cui îi mai pasă? Atâta alergare după sens, după împlinire, mulţumire, inventăm în fiecare zi noi ţinte, căutăm disperaţi noi puteri, doar – doar trecerea noastră grăbită va grava mai adânc o urmă, o cale pentru cei ce vor veni după noi.

Devenim mai savanţi cu fiecare generaţie, exploziile tehnice nu ne mai uimesc, am devenit aşa obişnuiţi cu neobişnuitul, încât minunile nu le mai observăm.

Se consumă destine conjugând verbe de genul „a avea”, „a deveni”, „a înfăptui”. Pe „a fi” şi „a trăi” le-am ferecat bine într-un cufăr, poate nu ne vor mai deranja cu conotaţia lor mustrătoare.

Dar chipul… chipul lui Dumnezeu, cine-l mai poartă?

Curând, mult prea curând, veşnicia îşi va cere tributul şi tu omule, oricâte măşti ai fi învăţat să porţi, orice drum ţi-ai fi croit în viaţă vei fi întrebat: „Tu, chipul lui Dumnezeu l-ai purtat?”

Câţi au privit la faţa şi la viaţa ta şi au slăvit pe Cel Necuprins? Vei spune atunci că nu ai ştiut, că nici tu nu ai văzut chipul lui Dumnezeu?

Vei încerca mai mult ca sigur să te scuzi, aşa că haide mai bine în această după amiază, să-l descoperim pe Dumnezeu pe chipul semenilor noştri, şi să-l aducem unde îi este locul: pe chipul nostru.

 

Povestire:

          Era ora 5.30 dimineaţa. Mă îndreptam grăbit spre casa de bilete a gării. În faţa intrării, se impunea privirii statuia luptătorilor căzuţi în primul război mondial. Pe soclul ei stătea un băieţel de 12 ani. Era desculţ, zdrenţăros şi chircit de frig. Înaintea lui o flacără plăpândă consuma cartonul de la o cutie de ambalaje. În trecere m-am uitat la el şi el s-a uitat la mine. Avea ochi frumoşi, albaştri, iar tenul brunet era dominat de o privire rece şi tristă, întocmai ca ziua aceea de iarnă. Nu ştiu de ce, dar i-am zâmbit şi l-am salutat.

În timp ce stăteam la rând pentru a-mi lua bilet, am simţit că cineva mă priveşte. M-am întors şi am fost surprins să descopăr că era puştiul de pe soclul statuii. Chiar doream să-l întreb ceva, dar el mi-a luat-o înainte:

  • Domnule, de ce mi-ai zâmbit şi mi-ai spus „bună dimineaţa”?

Întrebarea m-a găsit nepregătit. Nu ştiam ce să-i răspund, pentru că nu ştiam de ce i-am zâmbit.

  • Dar, de ce mă întrebi?… te-a deranjat?… scuză-mă dacă te-am supărat.

A lăsat privirea în jos un timp, apoi m-a privit cu ochii în lacrimi şi mi-a spus:

–    De mult timp mie nu mi-a mai spus nimeni „bună dimineaţa” şi nu mi-a zâmbit… pentru că pe mine… nu mă iubeşte nimeni!

 

Îmi imaginez că acelui copil îi lipseau o mulţime de lucruri, dar mai era un motiv pentru care era sărac: el nu văzuse câtă iubire se poate citi pe chipul lui Dumnezeu.

 

 

Povestire:

          un grăunte de dragoste valorează mai mult decât un sac de aur.”

 

Un rabin bătrân şi-a întrebat odată ucenicii:

  • După ce putem recunoaşte când se sfârşeşte noaptea şi începe ziua?
  • Atunci când poţi deosebi uşor de departe un câine de o oaie?
  • Nu, a răspuns rabinul.
  • Când poţi deosebi smochinul de curmal?
  • Nu, a răspuns rabinul.
  • Atunci, când? Au întrebat ucenicii.

Rabinul a răspuns:

  • Când privind chipul oricărui om, recunoşti în el pe fratele sau pe sora ta. Până atunci este noapte în inima ta…

Rabinul ştia că iubirea de fraţi este purtată de chipul lui Dumnezeu.

 

 

Poveste:

„Să exprimăm ceea ce simţim, să simţim ceea ce exprimăm.”

 

Chirurgul stătea aproape de patul băiatului, iar părinţii copilului erau în jurul lui.

  • Mâine dimineaţă, am să-ţi deschid inima, i-a spus medicul băiatului. Acesta l-a întrerupt:
  • O să-l găseşti pe Isus acolo.

Medicul şi-a ridicat privirea surprins şi iritat.

  • Am să-ţi deschid inima să văd cât de mult rău s-a produs.
  • Dar când o să-mi deschizi inima, o să-l găseşti pe Isus acolo, a insistat băiatul. spune că El locuieşte aici. O să-l găseşti în inima mea.

Pentru medicul chirurg aceasta a fost prea mult. A plecat. Stătea în cabinetul său, revăzând datele operaţiei. Nici o speranţă pentru transplant, nici o speranţă pentru tratament. Pronosticul? Moarte într-un an.

  • De ce? Se întreba medicul cu voce tare. De ce ai făcut asta dacă eşti Dumnezeu? De ce l-ai adus aici?

Deodată a auzit răspunsul:

  • L-am adus aici pentru tine!

După operaţie când băiatul a vrut să ştie ce s-a găsit în inima lui, medicul a răspuns fără nici o ezitare:

  • L-am găsit pe Isus!

Căci cei ce poartă chipul lui Dumnezeu au în inima lor dragoste pentru Fiul Său.

 

 

Temă:

 

Mâinile bunicii mele miros a pere coapte. Când îmi plec capul în palma ei dintr-o dată se răspândeşte în jur miros de căldură şi de vară.

Sunt dulci la sărutat mâinile ei. Au gust de pâine frământată cu drag pentru copii şi nepoţi, pâine rumenă şi mare să ne ajungă la toţi, întocmai ca inima ei. Câte fuioare de gânduri au tors mâinile bunicii mele:

„de s-ar întoarce Sandu din armată, de-ar fi un brav ostaş al lui Hristos; şi Ioana, învaţă mult la şcoli ca să se facă doctoriţă, să aline dorurile celor mulţi, ca Marele Medic”. Şi firul ei se mai rupea din când în când, dar îl înnoda cu o speranţă căci Cel ce dă voinţa dă şi înfăptuirea.

Nu are un vocabular elevat bunica mea. Rosteşte cuvinte simple şi duioase, dar pline de adevăr. Îndură cu răbdare chiar şi o nedreptate, dar când vine vorba de principii şi Cuvântul lui Dumnezeu, îmi spune hotărâtă: „cu asta nu-i de şagă, dragul bunicii”.

În serile de vară stăm pe prispă şi numărăm stelele, şi-mi spune despre Avraam, cum a plecat din Ur fără să cârtească: „căci oamenii vechi, spunea ea, erau simţitori la porunca lui Dumnezeu”.

Şi rămâne aşa cu privirea spre Calea Lactee, ascunzându-şi sub năframă o lacrimă…

Pe chipul ei citesc dorul după împărăţia lui Dumnezeu.

 

 

Bunicul meu este omul puţinelor cuvinte; este cugetătorul din brazdă, ce sprijinit pe unealta sa de lucru scrutează zarea de parcă acolo unde se uneşte pământul cu cerul, se găsesc toate răspunsurile.

El cunoaşte „vremile” după mersul norilor, după zborul păsărilor. Are el semnele lui…

Îl întreb uneori: „bunicule, cum de eşti tu aşa înţelept?” Mă priveşte lung şi rosteşte cuvintele cu greutate, de parcă se prăvălesc din istorie:

„Eu sunt om, taică, dar Dumnezeu, Prea Bunul, le ştie pe toate. Şi El le spune copiilor Săi ce are să facă. Şi noi suntem ai Lui, auzi, ai Lui. Să nu uiţi!”

Şi tace… O linişte plină de pace se lasă peste noi, atât de linişte că poţi auzi oftatul pământului; sau era oftatul bunicului?

Când eram copil îmi imaginam că Dumnezeu trebuie să arate ca el. Cu părul nins, cu palmele mari şi primitoare, cu o grijă neobosită ca toate lucrurile să fie în rânduială. Când m-am făcut măricel, mă punea să iau din odaia lui cartea cea mare şi neagră, şi să-i citesc. Şi pe măsură ce-i citeam, mă gândeam: „aha, de aici ştie bunicul toate poveştile acelea minunate despre Dumnezeu.”

Îi sunt recunoscător că de mic m-a făcut părtaş la bucuria descoperirii Cuvântului Său.

Acum bunicul nu mai este, dar în inima mea a rămas înţelepciunea ce o citeam pe chipul lui, şi mai gândesc uneori:

„ aşa trebuie să fie chipul lui Dumnezeu”.

 

 

În familie

 

  • Uite cât m-am făcut! Spuse ea uitându-se în oglindă.
  • E chiar bine aşa să nu te dorească altul. Şi apoi dragostei prea mari pentru mine îi trebuia un volum mai mare. Ce să mai zic de chelia mea? Nu mai am decât ici şi colo ceva floră spontană.
  • Da, dar arăţi ca un preşedinte de stat. Şi pentru că o ai eşti ceva mai ascultător de nevastă. De douăzeci de ani îţi spun să îţi iei fes pe cap şi acum am reuşit să te conving. Deh! Ce unghii frumoase aveam odată! Acum parcă sunt nişte coji de cartofi.
  • De-ar spune unghiile astea ce mâncăruri mi-ai pregătit atâţia ani, ar găsi repede şi alţi clienţi. Sunt mai frumoase ca înainte, dar nu ai tu ochii mei să-i vezi. Ştii ce? Să iei oglinda aia din hol. Când trec pe lângă ea mereu îmi văd cocoaşa.
  • Şti de ce? Pentru că te-ai aplecat prea des să-mi asculţi inima şi să-i împlineşti dorinţele. Bărbate, ne cam ducem la vale, dar ne ducem frumos. După alţi treizeci de ani, când vom fi în baston, dacă uit să-mi aduci aminte să-ţi spun că tot frumos ai rămas!
  • Eu, pentru că atunci am să uit, îţi spun de pe-acum: eşti cea mai frumoasă privelişte pentru mine!
  • Să nu uiţi ce-ai spus! Râse ea.
  • Să nu uiţi să-mi aduci aminte ce-am spus! Zâmbi el.

Şi un înger, care s-a nimerit să fie pe aproape, i-a şi fotografiat pentru articolul de fond din ceruri, intitulat: „ frumuseţea care contează”.

 

Cei doi văzuseră sclipiri de frumuseţe coborâte de pe chipul lui Dumnezeu.

 

 

Temă:

 

„Tată, unde pleacă norii? Şi de ce răsare soarele? Tată unde se ascund greierii şi cum ştiu păsările călătoare drumul înapoi?”

Prin ochii unui copil, lumea pare mai frumoasă, mai puţin complicată, mai primitoare. Ceea ce pentru noi este banal, pentru ei este dificil, ceea ce pentru noi este nesemnificativ, pentru ei este important. Şi pentru toate misterele, copilul găseşte o cale de răspuns, şi anume – întrebarea.

Câţi dintre dumneavoastră îşi mai amintesc de perioada lui „de ce”? nu ştiţi cine e?

„De ce” este streaşina picurătoare ce apare o dată cu primele cuvinte ale copilului de lângă dumneavoastră; vă urmăreşte pas cu pas, reţine fiecare gest şi pentru fiecare afirmaţie a dvs. are pregătită o duzină de întrebări „de ce”.

Apare în momentele cele mai inoportune, când mâncarea este gata să dea pe aragaz, când încercaţi cu sârg şi aparent fără sorţi de izbândă, să schimbaţi robinetul defect de la baie.

V-aţi întrebat vreodată de ce copiii pun atâtea întrebări? Sigur, veţi spune atâtea cărţi citite despre educaţia copilului, atâtea seminarii despre psihologia infantilă, cum să nu ştim?

Copilul pune întrebări ca să descopere. Când se nasc pornesc într-o aventură, ei trebuie să exploreze lumea aceasta mare şi necunoscută, în care tu i-ai adus, şi pentru asta te folosesc pe tine ca ghid. Eşti singura lor sursă de încredere, pentru ei tu ca părinte eşti singurul care are toate răspunsurile, şi eşti singura persoană a cărei părere contează cu adevărat.

Şi atunci dă-mi voie să te întreb: dacă şti toate aceste lucruri, de ce te enervezi şi-i retezi prea ades vorba copilului tău cu fraze de genul: „tu nu mai încetezi niciodată?”, sau „lasă-mă, te rog, sunt prea stresat”?

Copilul pune întrebări pentru a-ţi aminti ţie părintele cu prea multe probleme de rezolvat, că bucuria vine în momentele în care te opreşti din goana ta şi observi că lângă tine aşteaptă un copil cu un trenuleţ electric pentru a-l repare, sau păpuşa nealintată de atâta timp. Copilul te întreabă: „Tati, toţi părinţii sunt la fel de importanţi ca tine?” şi până să apuci să răspunzi la această provocare flatantă, gândeşte-te că întrebarea reală poate fi : „Tată, eu a câta problemă de rezolvat sunt pe lista ta? Mie când îmi vine rândul?”

Nu uitaţi, copiii pun întrebări pentru a ne atrage atenţia asupra lor, şi uneori o prostioară vrea să ne spună: „îmi placi mai mult când te văd rostogolindu-te pe covorul din sufragerie, decât atunci când stai ore în şir la calculator”.

Veţi spune poate că sunt o mulţime de motive pentru care copiii pun întrebări: întreabă un lucru pentru a ascunde un altul, verifică prin întrebări cât de iubiţi mai sunt, şi uneori pun întrebări pentru a te responsabiliza pe tine. Ţi se pare ciudat?

Mamă, tată în ochii copilului tu eşti Dumnezeu! Ţi până să vă aventuraţi într-un discurs în care să demonstraţi argumentele pro şi contra acestei afirmaţii, gândiţi-vă aşa: sunteţi oglinda care trebuie să redea cât mai fidel chipul lui Dumnezeu.

Din grija ta pot învăţa purtarea de grijă a lui Dumnezeu. Din îngăduinţa ta atunci când greşesc învaţă că Dumnezeu te primeşte la El oricât de păcătos ai fi. Din dragostea şi atenţia pe care le-o acorzi ei pot învăţa că sunt necurmat în centrul atenţiei lui Dumnezeu.

Aşa că nu mai amâna, şterge repede urmele murdare de pe oglinda caracterului tău, asta până când nu e prea târziu şi până când copilul nu va rămâne dezamăgit de felul în care arată Dumnezeu.

Şi să nu te miri dacă într-o zi copilul va întreba: „Mamă, Dumnezeu e la fel de grijuliu ca tine? Tată, Dumnezeu e la fel de înţelept şi puternic ca tine?”

 

Ştiaţi că…

  • în decursul unui an, pleoapele unui om se deschid şi se închid de circa 7 milioane de ori?
  • Culoarea ochilor se datorează unui pigment aflat în iris? Cu cât irisul este mai bogat în acest pigment, cu atât culoarea lui este mai întunecată.
  • Daltonismul, adică incapacitatea de a distinge culoarea roşie a fost descoperit întâmplător? Într-o zi savantul englez Dalton culegea împreună cu elevii săi, nişte fructe mici şi roşii, necesare unor experimente. La elevii săi treaba mergea rapid, dar Dalton nu culesese aproape nimic.
  • Ochiul este cel mai de preţ organ al corpului, de aceea, se spune că ţii la ceva anume „ca la ochii din cap”. Nu ştiu o altă expresie care să facă aluzie la o altă parte a corpului. De fiecare dată când clipeşti, aminteşte-ţi cât de mult te iubeşte Dumnezeu. Dacă nu observi dragostea Lui aşezată pe chipul celor de lângă tine, s-ar putea să suferi de… daltonism.

 

 

Comoară fără preţ

 

Am intrat o dată într-un anticariat. Dă bine în societatea noastră plină de superficial să achiziţionezi lucruri vechi, scumpe; se potriveşte stilului actual o tentă de „antique”. Aşa că iată-mă pe mine, aliniindu-mă tendinţelor în vigoare, scotocind prin ungherele micului magazin.

Vânzătorul amabil şi dornic să-şi vândă marfa, mă tot iscodea ca să-mi afle preferinţele şi dimensiunile portofelului. Îmi prezenta tot felul de lucruri stridente, kitschuri care atrag privirile oricui, mari nimicuri care umplu cu bani buzunarele micilor comercianţi. Văzând că sunt cam îndărătnică la toate indicaţiile sale de expert, mă lăsă în pace, să explorez de una singură împrejurimile.

De-aţi şti ce poţi găsi într-un anticariat; o mulţime de obiecte ponosite şi prăfuite pe care unii le părăsesc ca fiind nefolositoare, iar alţii le găsesc ca fiind de valoare. Găsisem o statuetă interesantă; s-ar fi potrivit cu decorul salonului meu, dar era prea grea la „preţ”, şi-am renunţat.

Zăbovisem deja acolo de vreo jumătate de ceas şi nu găsisem nimic să-mi convină. Era cât pe ce să ies şi să plec, însă am zărit în treacăt, sub un vraf de almanahuri vechi – o carte. Era legată în piele neagră, patinată ce-i drept de atâţia ani. Într-un colţ cineva se jucase pe semne cu vârful unui cui şi scrijelise trei cuvinte abia inteligibile: „comoară fără preţ”.

Am măsurat-o din priviri; era suficient de groasă cât să-ţi inspire că cel ce o posedă este un om citit. Credeam că-i va sta bine în bibliotecă lângă colecţia mea de scrieri celebre. Am luat-o şi m-am îndreptat cu ea către anticarul ce-şi găsise ca ocupaţie consultarea unor registre vechi. M-a privit rapid şi tăios peste ochelarii de-o vârstă cu el, privi cartea, şi începu să bombăne ca pentru sine. După gesturi şi atitudine am priceput că nu eram pe gustul dumnealui, şi am înţeles ceva despre „muşterii din cauza cărora îţi cerşeşti pâinea”.

  • O, m-aţi înţeles greşit, i-am spus. Vreau să plătesc! Îmi dau seama că este un lucru fără preţ, nu vreau să-l iau degeaba. Faceţi-mi un cost pentru cartea aceasta, vă rog!
  • Păi tocmai asta este problema, nu are preţ. Acum cinci ani când am preluat eu gestiunea prăvăliei, cartea aceasta nu a fost trecută în inventar. Aşa că nu ştiu ce valoare are, ridică din umeri iritat negustorul mic de statură.
  • Nu sunt eu prea bun cunoscător al lucrurilor vechi, dar sunt dispusă să plătesc mai mult decât ultima ofertă care vi s-a făcut pentru ea.
  • Ce ofertă, doamnă? Nimeni nu o vrea! Luaţi-o, e gratis, aşa poate o să-mi faceţi o reclamă bună. Luaţi-o, luaţi-o!… şi-am plecat.

Şi cum cartea de dar nu o judeci decât după coperte, am luat-o acasă şi am aşezat-o cu grijă într-un colţ, loc unde eram sigură că toţi ce-i care îmi vor călca pragul casei o vor vedea.

Dar era ciudat, oricând treceam prin zona aceea ceva mă făcea să o iau în mână şi să vreau să mă aşez să o răsfoiesc. Dar aveam alte treburi; azi lumea se mişcă îngrozitor de repede, timpul pentru lectură a devenit un lux, şi eu omul aliniat la standardele moderne aveam aceeaşi suferinţă – lipsa de timp. Până într-o zi când aceeaşi grabă m-a făcut să nu observ ultima treaptă şi să-mi luxez glezna, iar doctorul a fost categoric: repaus total.

Atunci s-a ivit ocazia de aur. M-am aşezat comod în fotoliu, am luat cartea şi am început să citesc. Ştiţi ce am găsit acolo: l-am găsit pe Dumnezeu. L-am văzut bucurându-se cum la început toate erau foarte bune, pacea şi armonia locuiau împreună, căci omul şi Dumnezeul său se întâlneau şi stăteau de vorbă.

L-am văzut mai apoi cum întristat îşi privea copiii suportând consecinţele alegerii lor greşite; generaţii la rând urcând şi coborând scara istoriei planetei pământ, devenind mai răi, mai nemiloşi, mai cruzi.

Am citit mai apoi cum Cuvântul s-a făcut trup şi a locuit printre noi plin de har şi de adevăr, luminându-i pe orbi, slobozindu-i pe robi, atingând pe leproşi, smerind pe lăudăroşi, înălţând pe cei umili. Am văzut cum iubirea a fost răstignită, paharul durerii a fost băut până la ultima picătură şi chinul păcatului săvârşit de om, a fost îndurat până la ultimul strigăt: „S-a sfârşit!”

Stau şi acum uimită în faţa dovezii de iubire a divinităţii. Şi mă bucur că în acea zi am luat acasă cartea fără preţ. Ştiu acum că ea a schimbat multe vieţi, şi pe a mea. Transformarea nu vine întotdeauna peste noapte, dar citind mereu se naşte în tine dorinţa de a nu mai fi acelaşi, de a nu mai ceda aceloraşi ispite.

Acum am cutia mea cu comori şi scot din ea câte una pentru fiecare ocazie: o profeţie, o parabolă, o mustrare, o făgăduinţă. Toate mi le-a trimis în dar Dumnezeu.

Mai am doar o rugăciune să rostesc şi voi pleca:

„Îţi mulţumesc Doamne pentru această comoară fără preţ. Te rog azi, fă-mă mai bun; nu mai bun decât vecinul sau fratele meu, ci mai bun decât mine, decât creştinul care am fost ieri. Şi ajută-mă ca şi eu să port chipul Tău!”

 

AMIN!

 

Ei, sămânţa iubirii

 

Ei sunt sămânţa iubirii

Născută din lacrima timpului,

Sunt talanţii pe care i-am primit

În al iubirii ogor

Şi pe care astăzi – iată –

Îi dăm Domnului la schimbător.

Ştim că înapoi îi vom primi

Din ce în ce mai curaţi în fiecare zi

Şi până ce Domnul va veni

Să ne ia cu Sine în slavă,

Pe chipul lor iubirea

Lumea întreagă va putea să o vadă.

 

Ei sunt clipa de veşnicie

Întrupată pentru a aduce

Şi chiar dacă acum suntem trecători

Ca fiecare dintre noi,

Zâmbetele lor vor rămâne neşterse

Prin vânturi şi ploi

Pentru că inimile lor

Din apa vie a cerului

A răsărit spre fiecare dintre noi un izvor.

 

Ei sunt clinchetul clopoţelului argintiu,

Sunt glas emotiv şi zglobiu

Care ne vorbeşte despre iesle şi cruce

Despre Cel care povara

Fiecăruia dintre noi astăzi ne-o duce.

Cântarea, poezie cu glas tremurat,

Sunt jertfele iubirii

Sunt dorul neîncetat

De-a fi asemeni Celui

Ce viaţa-n dar ne-a dat.

 

Ei sunt ai lui Isus

Şi patria lor este ţara de sus;

De aceea în ochii lor zăresc

Hotarele unui cămin ceresc,

De aceea de pe buzele lor

Se revarsă spre cer

Prinosul bucuriei de a fi răscumpăraţi.

Îi auziţi cum cântă? Ascultaţi…

 

Mâinile mamei

 

Când eram copil, mama

Te ruga în fiecare seară

Să-mi trimiţi un înger care să-mi spună

– la puţin timp după ce rosteam rugăciunea

Şi ne şopteam „ noapte bună!” –

Să cresc băiat cuminte,

Pentru că a citit ea în Scripturi

Că în curând Tu vei reveni.

Părul ei încărunţit acum,

Parcă întreabă: – „ a citit ea greşit?”

Sau poate orologiul vremii s-a stricat

De prea mult cât a bătut

Măsurând doar păcat?

Sau poate vina e la noi

Pentru că am uitat să mai privim

Cu dor spre cer

Şi de aceea semnele revenirii Tale

Nu le mai vedem?

Spune-ne, Doamne, acum când din nou

Ne plecăm pe genunchi împreună

Mai e mult până vom auzi

Trâmbiţa cerească cum sună?

Mai este mult de aşteptat

Până vom scăpa de păcat?

 

Spune-ne, Doamne, când vei veni

Pentru a ne lua cu Tine acasă, în ceruri

Unde ne vom putea uni cu cereştile coruri

Ce-ţi cântă mărire şi-n veci osanale?

Spune-ne, Doamne,

Oare chiar va veni această zi mare?

 

Mâinile mamei,

Unite în rugă în fiecare zi

Sunt mărturia cea mai sigură

Că Tu curând vei veni.

 

 

Dialog cu Isus

 

Cine eşti Tu?

Semeni cu o adiere de primăvară

Venită să topească inima mea îngheţată

De viscolul singurătăţii.

Nu eu Te-am chemat;

Nici nu ştiam că exişti.

Te-am aflat abia atunci când ai coborât

Să alungi durerea din ochii mei trişti.

mi-ai spus atunci

că zăreşti în ei chipul Tău.

Şi eu care credeam că în ei

E doar întuneric şi hău!

 

De unde vii?

Am întrebat de Tine vântul şi iarba,

Seninul şi norii.

Am stat de vorbă cu negurile şi cu zorii.

Ştiau de Tine, spune-au că Te-au întâlnit.

Dar nu ştiau nici spre unde-ai plecat

Nici de unde-ai venit…

Nu-i aşa că nu o să mai pleci,

Acum dacă tot ne-am întâlnit?

Spui că tu mă cauţi de mult

Că ai plătit un preţ pentru mine?

Dar eu nu valorez nici măcar

Cât praful aşezat peste ruine.

Nu am nimic pentru care Tu să mă preţuieşti.

Mai bine să taci!

O să plâng dacă îmi spui că mă iubeşti!

Şi apoi n-aş putea înţelege cum Tu

Poţi să iubeşti un pumn de ţărână.

 

Mai bine hai, ia-mă de mână

Şi ţine-mă strâns, să stau lângă Tine mereu.

Ştii, am început să Te iubesc şi eu

Şi-n suflet Te-am botezat cu un nume

Ce parcă e coborât din ceruri, de sus.

Te voi numi, de-acum, căci Te cunosc: Isus!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *