Ce nu este în regula cu viaţa ta?
27 mai 2015
CHEMĂRILE
15 iunie 2015

CERURILE VORBESC

Cerurile vorbesc
Cerurile vorbesc
Cerurile vorbesc.doc
65.5 KiB
48 Downloads
Details

CERURILE   VORBESC

(CERURILE SPUN SLAVA TA)

 

CUPRINS:

  1. Deschidere 14
  2. Rugăciune
  3. COR 157
  4. Poezie
  5. Tema I
  6. COR 23
  7. Tema II
  8. COR + COM 49/100
  9. Poezie
  10. COR 172
  11. Tema III
  12. Poezie
  13. COR + COM 47/100
  14. Încheiere
  15. COR 133
  16. Închidere 4
  17. Rugăciune
  18. COR 130
  19. Postludiu – ieşire

 

Deva, 8 aprilie 2000

 

O  VREME

E o vreme

când soarele oricât de ascuns printre noi

ţi-e lumină şi viaţă,

când luna oricând de mereu palidă

deşi arareori e plină

întotdeauna îţi picură visuri pe pleoape

ca un mănunchi înflorit de lumină,

şi somnul te cuprinde uşor,

Dar… întotdeauna această vreme a trecut.

 

Se întâmplă uneori o vreme nemăsurată de nimeni

nimeni nu ştie când vine,

o recunoaştem târziu, când îşi adună minunile,

când strânge cântecele de iubire

şi pleacă cu visele noastre cu tot

în urmă lăsându-ne doar zâmbetul bătrân şi fals.

Însă această vreme nu se opreşte deloc.

 

Vine vremea

când îngenunchează gândul peste inimi

şi inima bătută de-atâtea emoţii

bătută de bătăliile ei mai iuţi ori mai rari,

se va opri ca de popas într-o sclipire de

sau mai curând

la umbra unui întunecat de necaz

şi când această vreme a trecut

e-ntotdeauna prea târziu,

e prea târziu pentru vreun bine

şi fericit de prea târziu pentru vreun rău

E-un timp rămas de aşteptare doar,

atât de scurt cât zori să curgă din luceferi

cât somnul celor buni să iasă din ţărână

şi-această vreme vine,

e singura ce poate să rămână.

 

INTRODUCERE

 

Trecând primele hotare ale spaţiului nostru, marginile sistemului nostru solar, descoperim aglomerări de sori giganţi, – Hercules de exemplu, cu cei l00.000 de globuri strălucitoare, privind prin telescop, ai o privelişte de neuitat, sorii aceştia apar asemenea unor puncte scânteietoare, aranjate pe un fond de catifea. Privind cu ajutorul unui telescop mai puternic, înţelegem că fiecare punct de lumină este în realitate un soare uriaş, asemenea soarelui nostru.

Aceste îngrămădiri din ceruri alcătuiesc uriaşe constelaţii sau sisteme insulare în univers, cum este Calea Laptelui a noastră, sau nebuloasa Andromeda, sau îngrămădirea din Verga la o depărtare de 20 milioane de ani lumină – sau Orion, măreţia cerurilor. Înfăţişarea nebuloasei Orion este aceea a „luminii ce străluceşte şi scânteiază în dosul zidurilor de ivoriu sau mărgăritar ale lui Hercules” – ziduri „împodobite cu milioane de puncte de diamant, fiecare dintre ele o stea strălucitoare.

Şi stelele acestea sunt sori strălucitori, mulţi dintre ei lăsând în umbră pe al nostru în ce priveşte mărimea. Iată de exemplu Betelgeuse a cărei măsurători au fost calculate cu amănunţime. Are 560 de milioane de km în diametru. Diametrul soarelui nostru este de 1.376.000 km. Iată o stea care dacă ar fi atât de aproape de noi ca soarele nostru, ne-ar acoperi cu totul orizontul, făcând cu neputinţă a vedea dincolo de marginile ei.

Cu toate acestea Betelgeuse nu este decât una dintre stelele ce ne privesc din constelaţia Orion.

Orion. Este la punctul încât briliantele oamenilor n-au cuvânt, penele lor stau nemişcate, neînstare să descrie ce văd, căci negativele uriaşelor telescoape dezvăluie o peşteră, un coridor spaţial larg de 30 trilioane de km, o mare deschizătură în ceruri, nedescris de frumoasă, un arc de triumf menit unui Rege.

În adevăr, în toată întinderea cerurilor el alcătuieşte minunea minunilor. Măreţia de nedescris a lui uimeşte mintea omenească!

Privind nemărginitul univers suntem uimiţi, suntem orbiţi şi copleşiţi de cele ce vedem. Chiar o scurtă privire asupra reflectoarelor din spaţiu arată totala micime a omului.

 

TEMA   II

 

Găsesc plăcere a cugeta la Dumnezeu cu universul în jurul său, cu lumi atârnate în spaţiu, cu sori uriaşi gonind în nesfârşite căi prin ceruri. Nici o stea nu este neascultătoare voii Lui. Nici un soare nu se abate de la drumul stabilit.

Dar inima unui Creator iubitor nu putea fi mulţumită numai cu sori strălucitori şi hoinări ce nu puteau vorbi cu El.

Şi aşa a luat fiinţă mulţimea de creaturi – poate multe milioane în cuprinsul Universului. Şi El făcu pe om. Inima Sa se alătură fericită de cea a omului, într-o comuniune mulţumită. Noi nu suntem fărâme din praful cosmic într-un univers imens ci suntem copii ai lui Dumnezeu – Creator a tot

Apoi omul greşi. Şi Dumnezeu din nou rămase singur. Omul de pe această micuţă planetă era pierdut.. şi oricât de numeroasă era oştirea fiinţelor create în ceruri, nici una nu putea lua locul omului în dragostea Creatorului Său.

Fiul lui Dumnezeu se oferi să se ducă şi să-1 găsească pe om ca să-l aducă înapoi. Şi Tatăl, în iubirea de nedescris, faţă de omenirea pierdută de pe o planetă răzvrătită, încuviinţă hotărârea Fiului Său. Dumnezeu aprobă Golgota.

Vedeţi? Crucea este expresia singurătăţii lui Dumnezeu – un Dumnezeu care nu putea fi mulţumit până ce omul nu era adus înapoi.

Crucea urma să acopere abisul dintre Dumnezeu şi om, să se întindă peste singurătatea lui Dumnezeu şi neliniştea omului şi… să vindece tot.

 

 

PĂMÂNT…!

 

Ai povestit, pământule bătrâne,

Povestea ce-o ascunzi, în cartea ta?

Şi-nduioşând, s-aduni apoi din slavă

O lacrimă din fiecare stea?

 

 

Te-ai zguduit din adâncimea-ţi rece,

Te-ai frământat, legat, cât ai putut?

O, cât te-ai întristat atunci de tare

Că n-ai putut vorbi, când te-a durut!

 

Ai spus tu oare celorlalte stele,

Că din cămara ta s-a zămislit

O haină pentru Creatorul vieţii,

Un trup ca-n el să moară răstignit?

 

Ai povestit şi celorlalte astre

De codri tăi cu zâmbet răcăros?

Din ei, o cruce că se poate face,

Pe ea să fie răstignit Hristos?

 

Pământ bătrân cu pârâiaşe line

Cu ape limpezi, clare, de izvor,

O picătură să fi fost!… să stingă

Din setea jarului dogorâtor!

 

N-ai tresărit când Domnul sus pe cruce

Şoptea: „Mi-e sete” şi-nsetat murea,

În timp ce fii tăi Îl condamnară

Spălându-şi mâinile în apa ta?

 

Nu, n-ai să taci! Tu ştii atât de bine

Că spinii, cuiele ce L-au durut

Şi biciul, crucea, lancea şi oţelul

Cândva, din tine toate s-au făcut.

 

Când numai spini vor fi, pentru coroane,

Când codrii tăi vor creşte numai cruci,

Când fierul, tot, topise-va-n piroane,

Povara ta va fi prea grea s-o duci…

 

Nu, n-ai să taci! Căci bulgării pe drumuri

Şi pietrele şi bolovanii grei

Se vor simţi ca bulgări din Golgota

Şi vor sări atunci să strige ei!

 

Pământ bătrân, cu plămădeală tare,

De suferinţi şi de surâs tăcut,

În clipa judecăţii de pe urmă,

Tu vei fi martorul cel mai temut!

 

TEMA   III

 

Cerurile istorisesc. Ele spun că Dumnezeu, care stăpâneşte sferele din spaţiu vrea să stăpânească în fiece inimă frământată, care Îi este binevoitoare.

Paşi în cer. În mod deosebit azi se aud paşi în cer. Paşii ce se aud sunând pe coridoarele spaţiului, sunt paşii unui Prieten. Sunt paşi ce au fost auziţi cu mai mult de un secol mai înainte, ca şoapte îndepărtate, paşii cu călcătură mai apăsată pe măsură ce şoptirile erau mai puternice şi mai stăruitoare, însă azi, paşii aceştia se apropie cu sunete de tunet.

Vă amintiţi! , Fiul lui Dumnezeu, acum 2000 de ani se pregătea să părăsească această planetă. El stabilise planuri pentru smulgerea acestei lumi – numai o insuliţă din univers – din mâinile unui vrăjmaş. Însă El, trebuia să-şi amâne acţiunea directă. Pe tăcute, şi înconjurat numai, de câţiva prieteni, El făcuse acea intimă făgăduinţă: „Mă voi întoarce”.

Oamenii îl vor vedea în realitate venind. Iată că El vine pe nori. Cerurile vor vorbi din nou atunci. Ochii iubirii, ochii urii, ochii batjocurii, ochii nădejdii, ochii bucuriei – orice ochi îl va vedea. El revine.

Creatorul sferelor ce aleargă cu iuţeală, Dumnezeul naturii se întoarce, şi nu e deloc de mirare că elementele naturii îl vor anunţa, şi apoi vor însoţi triumfala Sa coborâre.

Vă amintiţi că atunci când a murit Hristos soarele refuză a lumina scena, pământul s-a cutremurat, întreaga natură s-a revoltat faţă de ce se făcuse Creatorului ei. Deci, nu vă puteţi aştepta ca Dumnezeul atomului, Hristos care linişti furtuna şi potoli valurile printr-un cuvânt, Îşi va vesti revenirea – punct culminant în istoria omenească – prin manifestări în natură? Luaţi aminte la aceste cuvinte: „voi face să se vadă semne, în ceruri… înainte de a veni ziua Domnului, ziua aceea mare şi înfricoşată.” (Ioel 2, 3o) Şi Însuşi Domnul spunea: „Vor fi semne în soare, în lună şi în stele.” (Luca 21,25). Cât de potrivit. Nici o generaţie din istorie nu este mai în stare să înţeleagă aceste două texte biblice, ca a noastră, căci. nici o altă generaţie nu şi-a îndreptat într-atât atenţia spre cer.

 

Meditaţie

 

Obişnuieşte-ţi:

  • urechea, cu unda Cerului,
  • limba, cu limbajul Cerului
  • ochiul, cu lumina Lui

–         mersul, cu sensul indicat

–         inima, cu ritmul Lui,

Şi viaţa care este dorită sus, să o trăieşti aici, jos. Când aceasta va deveni o realitate, va fi cea mai mare realizare posibilă.

Trăieşte-o şi vei face şi pe alţii fericiţi.

Amin!

 

 

UN VUIET PE ‚NĂLŢIMI

Un vuiet se aude pe ‘nălţimi

A tânguire,

A rupere de vremi,

A stingere de lumi.

 

Un vuiet se răsună dinspre-‘nalturi

A freamăt

Dinspre neştiut.

Ceva ca şi atunci când valul

Îşi frânge nesfârşitul drum spre maluri.

 

Un vuiet dinspre undeva din slăvi

învăluie-n mister a noastră cale

Si murmură

O şoaptă de durere,

Învolburând a inimii visare.

 

Un vuiet, urlă a furtuni

Acolo unde gândurile bat,

Acolo unde timpul e ţinut în mână

Şi unde îngerii spre noi sunt gata de plecat.

 

Un strigăt se aude pe’nălţimi

Răsună dinspre clipa marilor strigări

E biruinţa nesfârşirii de lumini,

E clipa inimilor noastre

Către zări.

 

Un vuiet, îl auzi?… răsună-aproape

Străbate-n lacrima privirilor trudind spre cer.

Un strigăt, de lumină şi de noapte

Inimă, tu,

Nu vrei s-asculţi de el?

ÎNCHEIERE

 

Semne în ceruri. Paşi în cer. „Să vă uitaţi în sus, pentru că izbăvirea voastră se apropie.”

În faţă ne stă un tablou întunecos? O noapte atomică? Nu. Ci zorile pline de slavă când Prinţul cerului, Mântuitorul dumneavoastră şi al meu revine.

Paşi în cer. În sfârşit liberare. Mântuitorul faţă în faţă. Viaţa veşnică împreună cu El. Numai gândiţi-vă să prindeţi o mână şi să constataţi că e Mâna lui Dumnezeu. Numai gândiţi-vă, să vă simţiţi învioraţi şi să constataţi că aceasta este… nemurirea! Numai gândiţi-vă, vă veţi trezi şi veţi constata că sunteţi ACASĂ!

Amin!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *