ANGAJAMENTE …

DIN VIETI TRECUTE SI PREZENTE

Se spune ca ochii sunt ferestrele sufletului. Din pacate, suntem prea grabiti sau prea superficiali (adica prea egoisti) ca sa stam sa privim adinc, prin aceste ferestre, pina in sufletul celor cu care avem relatii.
Daca ne-am face timp sa alunecam usor pe topoganul intunecat al pupilelor, am patrunde intr-o lume mirifica, extraordinara, plina de mistere inca nedezlegate intr-un microunivers, in rinduiala sau in dezordine, fericit sau chinuit.
Cuvintul este puntea de legatura si cifrul dezlegarii acestor mistere. Insa, pentru a asculta iti trebuie o ureche fina si sensibila, care se formeaza doar in scoala renuntarii de sine, in scoala iubirii aproapelui.
Uneori, lumea acesta interioara a cuiva este o provocare molipsitoare la pace si armonie. Este placut sa te lasi furat de privelistea de dincolo de ferestra sufletului unei astfel de persoane. Cel ajutat si in avantaj esti tu. S-ar putea spune ca te infrupti ca un egoist din prea plinul cuiva. Insa, daca acel cineva ti-e prietenul care se daruie intru vindecarea sufletului tau, se poate spune ca esti un egoist in transformare sau, intr-un limbaj putin mai pozitiv, un altruist in devenire.
Din nefericire, de cele mai multe ori insa, alunecarea prin fereastra sufletului cuiva este ca intrarea intr-un labirint al groazei, incit te si miri cum poate trai acea persoana cu sine insasi. Si, aici trebuie sa stii sa faci o deosebire importanta intre zgomotul furtunii unui suflet zbuciumat si tipatul disperat al tacerii celui care s-a inchis in sine.
Langa noi se afla zilnic persoane care isi exteriorizeaza nelinistea, nesiguranta, durerea, zbuciumul, confuzia. Ii recunoastem cu usurinta si, in masura in care ei ne dau credit si ne asculta, ii putem ajuta. As putea spune ca , desi e tare greu sa traiesti in preajma unei astfel de persoane, e mai usor sa o convingi sa coboare impreuna cu tine pina la radacina problemelor si sa coopereze in terapia de vindecare sufleteasca. Esti ca pe un santier, plin de praf si uneori asurzit de zgomot, dar ai in suflet nadejdea si bucuria “cladirii” care se inalta. Si te simti incurajat.
Dar, tot printre noi, discreti si nebagati in seama, sunt tineri care-si poarta ranile singerinde cu zimbetul pe buze. Un zimbet trist, ca un gips ce acopera o rana infectata. Nu se aude nici un zgomot. Tacerea devine lugubra, cu atit mai mult cu cit inima bate, bate … e vie si parca n-ar fi. Tacere si intuneric, semnele mortii intr-un trup viu. Daca linga un “galagios” te simti ca pe un santier, linga un “taciturn” ai senzatia ca stai linga un zid de beton in care sta cimentat un suflet de om. Si cauti cu infrigurare o fereastra spre acel suflet. Ai vrea sa-l ajuti sa iasa afara, la loc larg, in libertate si odihna! Te simti parca si tu incorsetat impreuna cu el in acel zid rece si rigid. Dar fereastra ramine inchisa si … surpriza, nu se poate deschide decit pe dinlauntru! Si te doare, si plingi, si te rogi, iar el, bietul suflet, zimbeste in continuare trist si neputincios.
Ai stat vreodata in fata unei astfel de ferestre spre suflet? Ai banuit vreodata cita energie, cita framintare se ascunde in spatele ferestrei ferecate?
Ai avut ocazia sa vezi cum draperia groasa si grea este sfisiata in mii de bucati si geamul ferestrei, ne mai rezistind presiunii, se sparge dintr-o data si printre cioburi, ca lava fierbinte a unui vulcan in eruptie, sufletul dinlauntru se revarsa peste margini cautind o cupa careia sa-i ia forma, pentru a nu se imprastia irecuperabil in neantul si tacerea nebuniei?
Mai bine sa nu fi avut o astfel de ocazie! Si e bine sa nu devii tu insuti o ocazie!
Suntem citeodata martorii unor tragedii pe care am fi vrut sa fim in stare sa le impiedicam, dar n-a fost sa fie asa. Ne ramine doar gustul amar al neputintei si regretul ca n-am prevenit ceva ce mai apoi n-am mai putut impiedica sa se intimple.
Dar, uneori invatam, tocmai din aceste situatii dureroase, lectii pe care nu le vom uita toata viata si care ne motiveaza sa fim mult mai atenti si mai sensibili la suferintele celor din jurul nostru, mai ales ale acelora care tac, tac mereu.
Ca faci parte din categoria “zgomotosilor” sau din cea a “taciturnilor” stii doar tu si cei pe care i-ai lasat sa te cunoasca. Dar mai trebuie neaparat sa stii ceva. Esti OM si acest adevar este cel mai minunat lucru care se poate spune in dreptul tau, oricine ai fi, orice ai fi facut. Esti un diamant cazut din coroana unui Rege, poate in praf, poate in noroi, poate in adincul unei mari, dar un diamant.
Si inca ceva: Esti un diamant cautat si dorit inapoi in locul care ti-a fost destinat. Sfintul Augustin, cel care mai intii a fost “fiul risipitor” al vietii primite in dar de la creatorul sau, si-a aflat odihna si pacea sufleteasca si ne-a dezvaluit si noua secretul. Parafrazat am putea spune ca nu ne vom gasi linistea sufleteasca decit dupa ce il vom intilni pe Dumnezeu, creatorul nostru, si ne vom reface relatia cu El

Dedicaţie

Uneori, simţi că trebuie să te opreşti…

Să te opreşti şi să-ţi arunci privirea inimii

Peste paginile multicolore ale Cărţii Nescrise;

Să citeşti cu ochii gândului şi să înţelegi

Că frunzele poartă în freamătul lor speranţa,

Florile poartă în parfumul lor dăruirea

Iar cântecul păsărilor poartă, spre înalt, dragostea.

Uneori, simţi că trebuie să te opreşti…

Să te opreşti şi să pătrunzi prin poarta visului

În „lumea celor care nu cuvântă”

Şi să înveţi hărnicia, muzica de laudă şi dorul de viaţă;

Să-ţi conduci mâinile, cu răbdare,

Peste iarba măruntă, stropită cu lacrimi de rouă,

Şi să înţelegi taina din cuvintele:

„Pace vouă…”

Uneori, trebuie să te opreşti…

Să-ţi faci timp pentru a fi prezent la concertul naturii;

Aici, muzica apelor, ciripitul păsărilor,

Glasul izvorului

Sau tunetul norului,

Sunt cu toate prezente

Ca  „ecouri advente…”

Ia-ţi timp… Nu absenta de la sărbătoarea dimineţii…

Doar aşa vei înţelege ce este Adevărul,

Vei deveni mai bun

Si vei primi noi puteri pentru drum.

Nu uita…

Aceste „cuvinte potrivite” sunt pentru tine…

Atunci când inima obosită tremură şi oftează

Sub nemărginirea durerii,

Prietene,

OPREŞTE-TE, ASCULTĂ ŞI… MEDITEAZĂ!…

Puterea Cuvantului

 

“Un om care traieste drept si este drept, are mai multa putere prin tacerea sa, decat un altul prin cuvintele sale.” – Phillips Brooks, Semnele Timpului, 7 februarie 1933.

Un tanar morar din Suedia, pe nume John Svenson, a fost convertit la crestinism citind Biblia. O data ce a devenit o “faptura noua”, el a refuzat sa mai traiasca o viata de pacat. Acest lucru a atras mania colegului sau, Andrew Peterson, fiul proprietarului morii.

Intr-o zi, cand John era plecat, Andrew a gasit Biblia acestuia si s-a hotarat s-o distruga, pentru ca parea a fi cauza schimbarii prietenului sau. Inainte de a o arunca in raul care curgea pe langa moara, el a deschis Cartea la intamplare si ochii i s-au oprit pe cuvintele din Matei 24. 41: “Din doi care vor macina la moara, unul va fi luat si altul va fi lasat”. Privirea a fost fugara, dar cuvintele au strafulgerat in inima lui ca o lumina si s-a descoperit citindu-le din nou si din nou. In loc sa arunce Biblia, a dus-o inapoi in camera lui John: si, mai mult decat atat, i-a cerut ajutorul pentru a descoperi calea vietii.

Acest necredincios a fost martorul puterii Cuvantului lui Dumnezeu.

Semnele Timpului, 7 decembrie 1937.

Puterea unui cantec

Intr-un oras traia o doamna draguta pe nume Hazel, careia ii placea sa cante imnuri crestine. Astfel, s-a hotarat sa incerce sa cante in corul bisericii. I-a spus dirijorului corului ca nu stie sa citeasca partiturile, iar el i-a raspuns: “Te vom lasa sa canti, numai sa incerci sa pastrezi melodia.” Ea insa nu a putut tine melodia si a trebuit sa renunte la cor. Nimic nu parea sa aiba vreun sens in viata lui Hazel. Mama ei murise de curand. Cand Hazel era tanara, ea si-a petrecut cea mai mare patre a timpului ingrijind-o pe mama ei, in loc sa se bucure de anii adolescentei. In consecinta, nu s-a casatorit niciodata.

La 60 de ani simtea ca a esuat in incercarea ei de a gasi fericirea in viata. Singura, fara sot sau copii, nu-si putea indeplini macar idealul de a canta.
Trista si ingrijorata, asa cum va puteti imagina, ea traia intr-un apartament micut, cu un singur dormitor, cu trei sau patru etaje deasupra nivelului strazii, intr-un mare oras. Ramasa fara mama ei, locuia singura in aceasta cladire, unde locuiau de obicei numai oameni in varsta care erau protejati social.

Intr-o zi, pe cand Hazel pleca de acasa, a vazut un tanar hippie mutandu-se intr-unul din apartamente. Avea barba neingrijita si purta parul lung. Cand Hazel s-a intors, toti prietenii ei vorbeau despre noul vecin. “Cu adevarat acum am dat de necaz. Odata ce acesti indivizi duri se muta aici, ei devin stapani.” Si toti batranii care locuiau in acea cladire au inceput sa-si ia masuri de precautie in plus, in cazul in care strainul ar fi un hot. Multi dintre ei si-au pus mai multe incuietori la usi si ferestre. Nimeni nu avea incredere in el.

Aceasta a durat cateva saptamani. Apoi intr-o noapte, Hazel s-a intors acasa ceva mai tarziu ca de obicei. A intrat foarte incet in hol asa incat sa nu-i deranjeze pe ceilalti locatari. Dupa ce a urcat doua etaje, a vazut un tanar suspect in hol. In loc sa strige si sa alerge inapoi pe scari, ea a inceput sa cante. In felul ei nemelodios a cantat primele cuvinte care i-au venit in minte: “Cand treci prin furtuna, tine-ti capul sus si nu-ti fie teama de-ntuneric”. Acesta era singurul cantec pe care si-l amintea si nici macar nu era sigura daca cuvintele erau corecte. A continuat sa cante – “Tine-ti capul sus si niciodata nu vei merge singur. Mergi inainte, mergi inainte, cu speranta in inima caci niciodata nu vei merge singur”.

In acest timp a ajuns la apartamentul ei. Asa ca a deschis repede usa si apoi a incuiat-o, incercand sa auda vreun sunet din afara. Nu a auzit nimic asa ca a mers spre patul ei, recunoscatoare ca a ajuns in siguranta.

In dimineata urmatoare ea a vazut sub usa ei o hartie mototolita. Era de la tanarul cu privirea aspra de care se temea toata lumea. Iata ce scria: “Nu stiu cine sunteti, dar va multumesc pentru ca azi noapte ati cantat pentru mine. Eram gata sa ma sinucid in momentul in care ati inceput sa cantati ” Atunci cand treci prin furtuna ridica-ti capul si niciodata nu vei merge singur”. Vreau sa stiti ca mi-ati salvat viata. Eu plec spre alt oras unde stiu ca voi gasi o slujba de care am nevoie. Multumesc. La revedere.”

Marele viitor

M-am oprit să ascult

Frântura glasului Tău

Ce-a scrijelit

Inima pământului trist…

Mi-am îndreptat urechea

Spre tăcerea trecutului

Şi spre ritmul frumos al prezentului…

Mi-am simţit vina,

Pentru care Isus a murit,

Şi-am plâns după zidurile trădării

Cu disperare…

Dar în cuvintele durerii,

Ce s-au legat mănunchi

În jurul unui cui ruginit

Am putut să descopăr,

Isuse prea bun,

Cât de mult m-ai iubit,

Cât de drag îţi sunt şi…

Că vrei să mă faci fericit.

M-am oprit să ascult

Frântura glasului Tău

Ce astăzi mă cheamă;

Fă-mă, Tu Doamne,

Ca să nu-mi fie teamă!

Dă-mi din nou putere

Ca cel puţin umbra crucii  să-mi port…

Să-mi fac din pânze de lacrimi un cort

Şi apoi,

Cu glas de copil înfiat să Te chem,

Să stai lângă mine

În nopţile în care mă tem!

Vin-o Isuse şi dă-mi ajutor!…

Fii pentru mine mereu

Marele meu viitor!..

 

“Voi sunteti lumina lumii…”

La tãrmul mãrii stãtea farul: înfipt drept în stâncã, neclintit şi falnic înfruntând furia valurilor, rãspândind raza lui de speranţã şi bucurie peste genunile nopţii. Era vopsit curat, mândria tuturor pescarilor din sat. Era zidit înalt, sã-l poatã vedea de departe corãbierii în drum spre un liman de odihnã.

Dar cel mai fericit şi cinstit de toţi era paznicul farului – omul cu slujba sã îngrijeascã de far şi sã punã ulei în rezervoarele lui ca sã poatã lumina fãrã întrerupere.

Şi iatã cã într-o zi a venit un om la paznic sã-i cearã nişte ulei, pentru cã avea nevoie acasã. Şi paznicul s-a gândit: “Tot am eu un felinar de rezervã la far, hai sã-i dau omului ulei de acolo” şi i-a dat ulei din uleiul farului. Într-altã searã a venit altul sã-i cearã ulei, şi paznicul i-a dat şi lui. Apoi au mai venit şi alţii, şi alţii. Şi toţi luau ulei din uleiul farului.

Ca sã-l rãsplãteascã, oamenii din sat au ales pe paznicul farului primar.

…Târziu, într-o noapte, de departe din întunericul şi vâltoarea valurilor s-a auzit sirena unui vapor în naufragiu. Paznicul farului, acum primar cu nume vestit, s-a trezit din somn şi a alergat sus la feştila farului; se stingea. Nu mai avea ulei! A fugit sã ia felinarul de rezervã, dar şi acolo rezervorul era uscat. Nu mai avea nici acolo ulei.

Şi farul s-a stins!

În zori, sãtenii au gãsit la piciorul de stâncã al farului – înalt frumos, curat, dar rece şi stins – corabia sfãrâmatã.

A putut fi paznicul farului cel mai bine vãzut om din sat, cel mai respectat, a putut fi el primar, toate n-au folosit la nimic. O corabie avea nevoie de ajutor, de luminã. S-a distrus de stâncã fiindcã paznicul nu şi-a fãcut datoria. Atât era datoria lui: sã vegheze ca farul sã lumineze. Iar el a fãcut altele, dar n-a pãstrat lumina.

Biserica lui Cristos a fost trimisã, a fost împuternicitã, a primit misiunea specialã sã vesteascã Evanghelia, sã proclame mântuirea, sã strãpungã întunericul de groazã al lumii cu strãlucirea de nãdejde şi bucurie a Evangheliei, sã îndrepte privirile naufragiaţilor înspre limanul de pace şi odihnã. Aceasta e misiunea ei cea dintâi.

Biserica de azi, sau organizaţiile bisericeşti, pot ajunge mari, vestite, cinstite de lume, bine organizate, bogate. Când nu mai au mãrturisirea Evangheliei în prim plan, ajung reci, seci, fãrã luminã, fãrã valoare.

“Mai bine un toiag strâmb,

Dar care sã te ţinã

Decât un felinar de aur

Şi fãrã de luminã.”

Mai bine o bisericã sãracã, dar misionarã. Mai bine o Bisericã din Filadelfia, cu “puţinã putere”, care însã pãzeşte Cuvântul ceresc şi nu tãgãduieşte Numele Domnului – acesteia îi pune El înainte o uşã deschisã – decât o Laodicea care se crede bogatã, dar pe care Domnul o varsã din gura Lui.

E vremea cercetãrii.

Pãstrãm noi farul aprins, sau ne risipim uleiul pentru interese personale, mici, lumeşti? Nu lãsaţi sã se stingã lumina! Cei din valuri, din întuneric, sunt fraţii nostri!

Nobletea unui om

Am putea noi sa nu invatam din nobila modestie de caracter a marelui John Wesley? Iata o mica anecdota despre el si servitorul si prietenul sau, Joseph Bradford.
Prietenul sau deosebit si tovarasul lui de calatorie, Bradford, care era unul dintre cei mai integri, blanzi si cinstiti oameni, se bucura de o mai puternica relatie de prietenie cu Wesley decat oricare alta persoana.
Oricum, ei aveau si micile lor dispute:

– Joseph? a spus Wesley intr-o zi, ia aceste scrisori si du-le la posta.
– Le voi lua dupa predica, domnule, a venit raspunsul.
– Ia-le acum, Joseph.
– As vrea sa va ascult mai intai predica domnule; si voi avea apoi destul timp si pentru posta, dupa serviciul divin.
– Insist sa mergi acum, Joseph!
– Nu merg in momentul acesta, a venit raspunsul hotarator.
– Nu mergi?
– Nu, domnule.
– Atunci, noi doi trebuie sa ne despartim.
˙- Foarte bine, domnule.
Au adormit fara sa rezolve problema. Amandoi fiind persoane care se trezeau devreme, refractarul ucenic, a fost abordat in dimineata urmatoare la ora 4, de catre stapanul sau:

˙- Joseph, ai luat in considerare ceea ce ti-am spus cu privire la faptul ca trebuie sa ne despartim??
˙- Da, domnule.
˙- Si trebuie sa ne despartim?
˙- Cum doriti, domnule.
˙- O sa-mi ceri iertare, Joseph?
˙- Nu, domnule.
˙- Atunci o sa-ti cer eu iertare, Joseph.
Bradford s-a induiosat pana la lacrimi, iar Wesley a fost profund afectat.
Bradford a fost cel care a facut ultima rugaciune pentru umilul om al lui Dumnezeu, la moartea lui Wesley.

Chemare

M-ai chemat pe stanca-nalta sa vad cerul de aproape

Si sa-mi creasca in tarana, cea din suflet, multe ape…

Inima sa se inunde in iubire, cu caldura,

Transformandu-se in soapte ce inving profana ura.

M-ai chemat sa-mi dai potirul care trebuie sorbit,

Sa-nteleg de ce sunt preot, de ce m-ai hirotonit;

Sa-nteleg intelepciunea si s-o trec cu repezire

Din fiinta mea, in lume, ca sa afle mantuire.

Sa-mi iau harfa atarnata, din durere si amar,

Si sculandu-ma din tina sa ma prind mai tare-n har…

Asfintindu-ma sub cruce, sa ramana doar Cuvantul

Care inca, din iubire, mai pastraeza-n maini pamantul.

Doamne, ai mai dat o sansa unui mic profet, stingher,

Care mai pastra o umbra in al inimii ungher…

De aceea vreau, chiar astazi, sa Te rog, cu umilinta:

Uda-ma sa cresc, prin cruce, cat un munte de credinta!…

Implineste-mi rugaciunea si da-mi marea biruinta!…