SCOATE – ŢI   DUMNEZEII   STRĂINI

Coconcea T. Octavian

 

CUPRINS:

 

1. Cântare deschidere 257
2. Rugăciune
3. COR – 40 –ST – Tot mai aproape
4. Introducere –
5. Versuri: Cetatea inimii tale –
6. COR + COM – 3/100 – Sfânt şi-nfricoşat
7. Tema I: Scoateţi dumnezeii străini –
8. Tema II –
9. COR + COM – 8/52 – O, Duh divin, Preasfânt
10. Tema III: Întoarceţi-vă la Domnul –
11. Tema IV –
12. COR + COM – 24 /52 – Îl văd adesea şi-l admir
13. Tema V: Cine şi care sunt dumnezeii străini? –
14. COR 28 – ST – Să trăim vrem o viaţă
15. Poezie: Rugă –
16. Tema VI –
17. COR – 4 – ST – Eşti tu creştin?
18. Cântare închidere 294
19. Rugăciune
20. COR 46 – ST – Te aşteptăm
21. Postludiu – ieşire – (anunţuri)

 

INTRoducere

 

 

Tema de astăzi nu este doar importantă, necesară sau accesibilă, ci ne îndeamnă la o profundă meditaţie. Bineînţeles că este absolut necesar ca după aceea să fie urmată şi de o atitudine cuvenită.

 

„Scoateţi dumnezeii străini care sunt în mijlocul vostru!„, este gândul central al orei de astăzi, la care cu toţi suntem invitaţi, tineri sau vârstnici.

 

O întrebare se impune de la început: mai poate fi vorba de nişte dumnezei străini în viata noastră atâta timp cât noi îl cunoaştem bine pe adevăratul Dumnezeu? De când îi slujim, îi susţinem existenta şi îl predicăm şi altora? Nu cumva este vorba de o presupunere, de o fantezie, de închipuire sau chiar de o iluzie? Care este adevărul?

 

Dar, dacă este o realitate a vieţii de credinţă şi chiar poate fi vorba de un impas sau chiar de o cădere? Dacă lucrurile stau astfel aceasta este o importantă piedică în calea propriei noastre mântuiri.

 

Şi nu este absolut potrivit momentul şi sosit timpul să dezbatem, să ne frământăm, ca să vedem ce a mai rămas de corectat, ca nu cumva să ne vedem rămaşi pe dinafară împărăţiei pe care o nădăjduim şi la porţile căreia ne aflăm acum?

 

Să cercetăm deci cu un interes deosebit tema propusă căci nu în zadar Domnul Dumnezeu a dat o directivă, pe care a menţionat-o şi în porunca a doua din Decalog. Să vedem dacă şi astăzi mai are aceeaşi aplicabilitate, după ce au trecut sute şi chiar mii de ani; dacă odată cu secolele apuse îşi mai păstrează actualitatea.

 

Deschide Doamne, zăgazurile priceperii noastre şi uşurează-ne înţelegerea acestei probleme a propriei noastre mântuiri!

 

CE TA TEA     INIMII     TA LE

 

Vezi dacă cetatea inimii tale

Stânca Golgotei mai are drept temelie

Vezi dacă în turnuri mai şti conştiinţa de veghe

Şi dacă mai arde a rugii făclie

Vezi daca zidul nălţat

E numai din pietre curate

Şi dacă mai flutură steagul

În culori de credinţă, iubire, dreptate

 

Vezi dacă Legea în templul de cuget

E încă întreagă

Şi daci braţul tău drept la nevoie

Mai ştie, mai poate spărtura să dreagă

Vezi dacă porţile toate

Sunt încă bine păzite

Şi dacă rezistă ispititoarelor lumi

Ce izbesc cu putere în zăvoare să intre

Vezi dacă ferestrele ei spre lumină

Sunt încă destul de curate

Şi dacă oglindesc minunea crucii

Şi jertfa pentru-atâtea frumuseţi răscumpărate

 

Caută Domnul cetate-ntre cetăţi

S-o-mbrace-n nemurire ca pentru cer mireasă

Cum şi-a ales Sionul altădată

Cetatea inimii tale să fie aleasă

 

Vezi dacă cetatea inimii tale

Stânca Golgotei mai are drept temelie

Vezi dacă-n turnuri mai stă conştiinţa de veghe

Şi dacă mai arde a rugii făclie…

 

Benone Burtescu, Poezii, pag. 27

Tema   I

SCOATEŢI   DUMNEZEII   STRĂINI!

 

Geneza 35, l-4

„Iacob a zis casei lui şi tuturor celor care erau cu el: ‘Scoateţi dumnezeii străini care sunt în mijlocul vostru, curăţiţi-vă şi schimbaţi-vă hainele.’”

 

Acest moment din viaţa lui Iacob era unul din cele mai binecuvântate momente, când, după marile evenimente şi emoţii ale întâlnirii cu Laban, de la care fugise, ale întâlnirii cu temutul Esau, rezolvate amândouă cu bine precum şi al încheierii tristei istorii petrecută la Sihern, Dumnezeu îi vorbeşte: „Suie-te la Betel”, locuieşte acolo şi ridică acolo un altar”…

 

La auzirea acestui mesaj, o săgeată de foc străpunse inima lui Iacob. Domnul cerea un lucru pe care el nu-l putea aduce la îndeplinire. De ce ? Nu pentru că nu ieşise biruitor din încercările de până atunci şi nici din cauză că n-ar fi avut posibilităţi materiale sau puteri fizice. Nu acestea formau barierele, ci cu totul altceva.

 

Ca să ridice un altar Domnului însemna o întâlnire specială cu El; deci închinare. Apoi, altar însemna recunoştinţă, mulţumire, consacrare, hotărâre, alegere, angajare. Pentru toate acestea omul lui Dumnezeu necesită o stare de spirit aparte, şi curăţie; curăţie în conştiinţă, caracter, gânduri, viaţă, manifestări, procedee, în maniere.

 

Iacob era convins la ora aceasta că Cel Atotputernic care-l ocrotise de mânia lui Laban şi de vrăjmăşia lui Esau, continua să-L apere şi să-1 călăuzească şi acum: căci în mijlocul încurcăturilor familiei sale, i se descoperi şi-i instrui cum să acţioneze ca să fie protejat atât el cât şi familia sa.

 

„În tabăra lor se aflau dumnezei falşi şi într-o măsură oarecare idolatria câştigase teren chiar în casa lui”. De aceea, Iacob se hotărî ca mai înainte de a merge la acel loc sfânt, casa sa trebuie să fie eliberată de întinarea idolatriei.” P.P. 206. Ştia bine aceste lucruri deoarece el însuşi le tolerase.

 

Important este însă cum a procedat Domnul cu Iacob. Nu l-a mustrat pentru greşelile făcute şi nici nu i-a zis: „Lasă că te scot eu din încurcătura în care ai intrat aici la Sihem, ci i-a zis: „Du-te şi ridică un altar”… Cu alte cuvinte: ‘să ştii că ceea ce a provocat tulburare în familia ta, nu a fost spiritul violent al fiilor tăi. ci cu totul altceva: prezenţa unor dumnezei străini. Ce lecţie minunată !’

 

Aceasta este deci cauza multor înfrângeri, a multor biruinţe ce nu s-au mai putut materializa, a multor ispite ce n-au mai fost stăvilite, a lipsei prezenţei divine şi acţiunii dumnezeieşti, a intervenţiilor în viaţa omului. Oare fiii lui Dumnezeu care mai trăiesc încă în aceste trupuri pământeşti, pot înţelege importanţa gravităţii dumnezeilor străini?

 

Perspectiva întâlnirii cu Dumnezeu la Betel. l-a condus pe Iacov la o deplină lucrare de reformă. Erau deci multe de făcut înainte ca Iacov, împreună cu toată casa lui să fie gata a întâmpina pe Domnul. (Amos 4,12; l Ioan 3,3).

 

TEMA   II

 

După aproape şase sute de ani, în viaţa poporului Israel, mai exact, la sfârşitul conducerii lui Iosua (Iosua 24), are loc o adunare generală, cea din urmă ţinută de Iosua. Care au fost problemele pe care Iosua le-a desfăşurat în faţa întregului popor?

Trecând în revistă minunatele izbăviri şi procedee di-vine ale Domnului cu poporul Israel, bătrânul conducător un om al lui Dumnezeu, le spune: „Acum., temeţi-vă de Domnul şi slujiţi-I cu scumpătate şi credincioşie… Scoateţi dar dumnezeii străini care sunt în mijlocul vostru şi întoarceţi-vă inima spre Domnul, Dumnezeul lui Israel.” Iosua 24.

Se repetă deci o poruncă divină uitată, dar care prezintă o importanţă deosebită. „Poporul a răspuns şi a zis: ‘Departe de noi să părăsim pe Domnul şi să slujim altor dumnezei’” (24,16). „Totuşi, reîncepu Iosua, dacă veţi părăsi pe Domnul şi veţi sluji unor dumnezei străini. El se va întoarce şi vă va face rău, şi vă va nimici, după ce va făcut bine”, (v. 20). Apoi, Iosua a scris angajamentul lor: „Noi vom sluji Domnului şi vom asculta de glasul Lui”, în cartea legii lui Dumnezeu.

Cât de gelos este Dumnezeu în ceea ce priveşte adevărata închinare şi cât de categoric! în cea de-a doua poruncă din Decalog, găsim şi alte explicaţii. Oare de ce Creatorul este aşa gelos? Oare ce urmăreşte El prin aceasta, interesul Său sau fericirea făpturilor Sale? Şi în decursul istoriei mai apare exprimată vreodată această dispoziţie divină, sau a fost doar în viaţa lui Iacov şi a lui Iosua?

Să cercetăm în continuare.

TEMA   III

ÎNTOARCEŢI-VĂ LA DOMNUL Şl SCOATE-ŢI DUMNEZEII STRÂINI

 

Dar n-a trecut decât neamul lui Iosua „şi copiii lui Israel au făcut iarăşi ce nu plăcea Domnului: au slujit Baalilor şi Astarteelor… părăsind pe Domnul pe care nu L-au mai slujit. Atunci, Domnul s-a aprins de mânie împotriva lui Israel şi i-a vândut în mâinile Filistenilor şi în mâinile fiilor lui Amon” Judecători 10,6-7

 

Domnul Dumnezeu este mult mai interesat în problema închinării, adorării şi respectului faţă de o persoană divină, de cum ar fi interesat în ce fel copiii Săi, de pildă, cultivă şi macină grâul, sau cum gospodăresc grădina; de felul în care fac pâinea în cuptoare sau alte mijloace, de faptul că sunt harnici sau mai puţini harnici; de maniere şi bună creştere.

El priveşte ascultarea mai presus decât jertfele şi preţuieşte credincioşia mult mai presus ca bucuriile pământeşti; virtuţile divine mai presus decât calităţile trecătoare ce nu colaborează la formarea unui caracter pentru cer. Şi din cauză că poporul Israel pierdea mereu din vedere acest amănunt esenţial din viată. Domnul Dumnezeu trebuia să procedeze în consecinţă.

Raportul sfânt spune ca din această cauză Domnul s-a aprins de mânie împotriva lui şi i-a vândut în mâinile vrăjmaşilor lor. Şi Israel a ajuns într-o mare strâmtorare. Au strigat către Domnul şi El, răspunzându-le, le-a reproşat: „M-aţi părăsit şi aţi slujit altor dumnezei”. După alte discuţii, „ei au scos dumnezeii străini din mijlocul lor şi au slujit Domnului El s-a îndurat de toate suferinţele lui Israel.” Apoi, toate lucrurile s-au îndreptat iar Israel a fost ascultător de legile şi poruncile primite de la Dumnezeu, slujindu-i şi îndeplinindu-I voia, fără să mai aducă închinare altor dumnezei, până în ziua de azi! Şi nu s-a mai văzut niciodată păcatul dumnezeilor străini în Israel!

 

Aşa ar fi trebuit să fie viaţa lor şi aşa ar fi trebuit să rămână raportul sfânt despre ei, dar din păcate n-a fost aşa! Ce minunat ar fi fost un astfel de raport şi cât de mult L-ar fi onorat pe Creator dacă ar fi fost astfel! Dar din păcate n-a fost nici pe departe!

 

Nu trece mult timp şi istoria începe să se repete, în l Samuel cap. 7, găsim reeditarea aceluiaş întunecat şi trist raport: „Am păcătuit împotriva Domnului!” La care profetul Samuel, prin inspiraţie divină le spune: „Dacă din toată inima voastră vi întoarceţi la Domnul, scoateţi din mijlocul vostru dumnezeii străini şi Astarteele; îndreptaţi-vă inima spre Domnul şi slujiţi-I numai Lui.” Raportul în continuare este fericit: „Şi copiii lui Israel au scos din mijlocul lor Baalii şi Astarteele şi au slujit numai Domnului.”

 

Întoarcerea şi reforma aceasta a avut vreo urmare? Chiar atunci, căci în continuare citim: „Filistenii s-au apropiat ca să bată pe Israel. Şi Domnul a tunat chiar în ziua aceea cu mare vuiet împotriva lor şi i-a pus pe fugă. Au fost bătuţi dinaintea lui Israel. Mâna Domnului a fost împotriva filistenilor.”

 

Şi astfel s-a desfăşurat istoria lui Israel în fapte, experienţe şi împrejurări, când mai aproape sau când mai departe de Domnul.

 

TEMA   IV

 

Atunci când poporul Israel a îndepărtat toate zeităţile păgâneşti din mijlocul lor, s-au scris cele mai fericite, binecuvântate şi biruitoare pagini din istoria existentei lui, dar când s-a adâncit în idolatrie, Domnul Dumnezeu a îngăduit tot felul de încercări cu scopul de a-1 readuce înapoi, lângă El. Adică un adevărat joc între Dumnezeu şi Satana, între lumină şi întuneric, între bine şi rău, ocazii în care s-a plătit întotdeauna cu preţ destul de scump în sânge vărsat si pierderi de vieţi omeneşti.

Porunca dumnezeiască era clară şi categorică: „Scoateţi dumnezeii străini din mijlocul vostru”, pentru că ei sunt un blestem şi nu o binecuvântare. Vedem limpede că în privinţa aceasta, poporul nu era refractar şi nici împotrivitor. ci foarte înţelegător şi supus. Reformele intenţionate de Cel Atotputernic erau îndeplinite.

Alta era însă problema. Deoarece după fiecare restabilire urma o stare de fericite binecuvântări, poporul uita cu desăvârşire de ceea ce făgăduise Domnului, ca apoi să se adâncească din nou în idolatrie.

Deci, un circuit veşnic actual: reformă – restabilire -binecuvântare – fericire – uitare – idolatrie…

Fiinţa omenească uită. Aşa a fost întotdeauna şi aşa este şi acum. „Vezi să nu uiţi”, era avertizarea divină în Vechiul Testament. Uităm tot ce ne-a făcut Dumnezeu şi ne îndepărtăm de El. Uităm tot ce am primit de la El şi ne ducem după alţi dumnezei, în mijlocul binefacerilor există pericolul de a uita tocmai pe Autorul acestora. Nu s-ar putea oare să fim mai atenţi şi receptivi? Nu s-ar putea oare să înlăturăm uitarea şi să o înlocuim cu statornicia? Să fim mai veghetori, mai serioşi în această relaţie cu Dumnezeul nostru? Statornicia ar fi cumva vreun sacrificiu prea marc fată de Dumnezeul nostru pe care nu l-am putea face?

Tema   V

CINE  Şl   CARE   SUNT   DUMNEZEII   STRĂINI?

 

Atunci când Dumnezeu ne porunceşte să nu avem alţi dumnezei afară de El, se referă la chipurile făcute de mâini omeneşti: zei de aur, argint, de lemn sau de piatră. Dar El se mai referă şi la alţi zei omeneşti. El se referă la orice lucru şi la orice persoană care răpeşte în mod necuvenit timpul şi atenţia şi care este înălţată ca cel mai înalt bine sau care este făcut ca obiect al devoţiunii supreme. Chiar dacă aceasta este o persoană sau un lucru; chiar dacă sunt bani sau mâncare; un om învăţat sau neînvăţat; un soţ sau soţie, copil sau străin, poftă sau plăcere; vreun joc sau viciu, forte fizice sau opere intelectuale, sau oricare alt lucru care atrage asupra sa onoarea ce se cuvine numai lui Dumnezeu.” Decalogul p. 6

Deci, tot ce răpeşte timpul, locul, mijloacele şi atenţia ce i se cuvin lui Dumnezeu, este un dumnezeu străin.

Sora White scria unui frate:

„Îngăduinţa apetitului ţi-a umbrit lumina primită din cer, iar tu ti-ai făcut un idol din această vătămătoare permisiune. Acesta este un dumnezeu fals. Te-ai închinat lui în loc să te închini lui Dumnezeu, în acelaşi timp mărturisind cu gura ta încrederea în Dumnezeu, dar acţionând cu totul împotriva Lui. Ani de zile nu ai avansat nici măcar un pas în viata divină devenind din ce în ce mai slab şi întunecat.” 2 T. 97

Primele patru porunci nu permit nici un fel de despărţire în simţămintele pentru Dumnezeu. Nimeni şi nimic nu trebuie să despartă sau să împartă suprema noastră bucurie în Domnul. Orice ar împărţi simţămintele sau ne-ar răpi din suflet suprema noastră iubire pentru Dumnezeu, capătă forma unui idol. Inimile noastre fireşti se vor prinde de idolii noştri şi vor căuta să-i ducă mai departe; dar nu vom putea avansa până când nu-i vom da la o parte, deoarece ei ne despart de Dumnezeu, l .T. 289

 

         RUGA

 

 

Dacă copiii Tăi Te vor căuta

printre pietrele acestea,

Dacă ochii lor vor lăcrima

din tainice izvoare

deschise-n inima de carne,

Dacă în locaşul Tău

poalele mantiei Tale

vor fi râuri de splendoare,

Doamne,

în Casa Păcii nimeni să nu ştie

ce-i frica de noapte;

Deschide ferestre înalte să privim

cum răsar zori de veşnicie

şi vom fi fii de sfântă împărăţie.

 

 

Dacă copiii Tăi vor aştepta

slava împăratului ce vine.

Dacă ochii lor vor destrăma

Perdeaua norilor de fum

Şi vor privi spre steaua Ta,

Isuse bun,

Să fie templu-acesta plin

Doar de cuvite înţelepte,

Să strălucească-n candelele noastre

Un untdelemn din harul Tău divin

Şi dragostea de-acum

Şi dragostea din veci de veci,

Amin!

Gabriel Rusu, Şansa Eternităţii, pag. 175

TEMA   VI

 

Noi ne-am făcut dumnezei străini din lucrurile îngăduite sau neîngăduite; din bucurii şi binecuvântări, din mulţumiri şi satisfacţii, din mulţumirea de sine şi automulţumire. Ne-am făcut dumnezei străini din îmbrăcăminte, mijloace şi procedee; din maniere, educaţie şi instruire; din gentileţe, daruri, cadouri şi dărnicia divină; din ceea ce Dumnezeu ne-a dat ca să dăm şi altora; din plăcere sau neplăcere; din mărinimie, prin faptul că le acordăm mai mult decât li se cuvine: timp, bani şi mijloace.

Ce situaţie de neînţeles! Să fii alături de Dumnezeu, poate chiar de o viaţă întreagă şi totuşi inima şi viaţa să-ţi fie lipite de alţi dumnezei! Să fii convins că eşti lângă El şi cu El şi totuşi în realitate să fii departe de El! Cu mintea să slujeşti adevăratului Dumnezeu, dar viaţa să dea o altă mărturisire! Şi chiar să acţionezi împotriva Lui!

„Scoateţi dumnezeii străini care sunt în mijlocul vostru”, a cerut Domnul… Ei i-au scos şi au dat lui Iacov toţi dumnezeii străini, care erau în mâinile lor… şi Iacov i-a îngropat în pământ sub stejarul de lângă Sihem”. Geneza 35

Domnul Dumnezeul nostru nu se mulţumeşte doar ca noi să fim conştienţi de existenţa acestui grav păcat din viaţa noastră şi nici ca noi să fim întristaţi sau uimiţi de aceasta. Şi apoi, după toate acestea, să ne vedem liniştiţi de treburi. Nu!

El doreşte ca noi să acţionăm în consecinţă, să trecem grabnic la acţiunea scoaterii lor din toate ascunzişurile inimii şi vieţii, ca ei să poată fi nimiciţi cu desăvârşire.

În cazul experienţei lui Iacov, istoria a fost scrisă astfel: „Apoi, au plecat. Groaza lui Dumnezeu s-a răspândit peste cetăţile care-i înconjurau, aşa că locuitorii lor n-au mai urmărit pe fiii lui Iacov”. Geneza 35,5

Dacă astăzi, după secole, copiii lui Dumnezeu vor proceda la fel. Măreţul Biruitor le va da tuturor minunate rezolvări şi biruinţe. Nici ei nu vor mai fi „urmăriţi” de îngerii întunericului, deoarece vor fi apucaţi de groaza lui Dumnezeu. nu este oare aceasta o realistă rezolvare a vieţii? Fie ca, să fim cu toţii treziţi la realitatea şi realizarea ei chiar acum!

Amin!

 

CE MARE EŞTI!

 

 

Ce mare eşti Părinte-al vieţii mele,

Stăpânitor al lumilor cereşti;

Mărirea Ta, de dincolo de stele

Eu o zăresc uimit privind la ele;

Ce mare eşti!

 

Din cerul Tău, întinzi la noi pe lume

Un braţ divin dorind să ne sfinţească,

Şi laşi lumina-ţi vie să ne-ndrume.

Că ne iubeşti şi ne cunoşti pe nume;

Ce mare eşti!

 

Când îşi întinde pasul dimineaţa

Şi firea Ta din somnu-i se trezeşte.

Atunci şi-n pieptul meu tresare viaţa

Şi-aştept s-ajung să-ţi pot cunoaşte faţa;

Ce mare eşti!

 

În mugurul ce nu e încă floare

Privesc puterea-n el cum o sădeşti,

Şi-n apa mării râuri lucitoare.

Când Te privesc mă plec în adorare;

Ce mare eşti!

 

Ce mare eşti! Putere nesecată

Din mâna Ta de veacuri izvorăşte;

Dă-mi Tu, te rog, o inimă curată

Să pot şi-n cer să-ţi spun odată:

Ce mare eşti!

 

VORBEŞTE DUMNEZEU

 

În viscolul ce-aruncă zăpada cu tărie,

În ghiocelul fraged ce-nvinge-al iernii greu,

În firicelul verde ce frunza îl mlădie.

Vorbeşte Dumnezeu!

 

În seva ce se urcă şi mugurul desface,

Mireasma ce-o dă floarea când o stropeşte norul,

În taina scrii, vara, când linişte-i şi pace,

Vorbeşte Creatorul!

 

În cântul păsărelei ce prinde noaptea-n vrajă,

În fericirea mamei ce-şi leagănă odorul,

Şi-n dragostea ce-o-ndeamnă să stea cu el de strajă.

Vorbeşte Creatorul!

 

În gândul ce se-nalţă mult mai presus de stele,

În sfânta cugetare ce-ţi leagă de cer dorul,

În bucurii, necazuri, în lacrimile grele.

Vorbeşte Creatorul!

 

În floarea albăstruie pe-a râurilor maluri,

În izvoraşul vesel ce şoşote mereu,

În soarele din slavă şi-n spicele din lanuri.

Vorbeşte Dumnezeu!

 

No tags for this post.