Rolul tineretului in cadrul bisericii
20 aprilie 2015
Scoate-ti dumnezeii straini
20 aprilie 2015

Sa nu va temeti

Sa nu va temeti
Sa nu va temeti
Sa nu va temeti.doc
92.0 KiB
494 Downloads
Details

SĂ NU VĂ TEMEŢI

 

CUPRINS:

 

  1. Deschidere 79 1.2
  2. Rugăciune
  3. Poezie: Cântec de drum
  4. COR: Sub crucea Lui
  5. Introducere
  6. Tema I
  7. Tema II
  8. Tema III
  9. COR: 112 TA – Sunt aproape de Canaan
  10. Tema IV
  11. Tema V
  12. COR: Biruinţa noastră
  13. Poezie: Să nu vă temeţi
  14. COR: Cu Domnul meu 13 TA
  15. Experienţă I
  16. Experienţă II
  17. COR: Te aşteptăm 46 CS
  18. Experienţă III
  19. Poezie: Erou
  20. COR: Eroii credinţei
  21. Închidere 79 str. 8
  22. Rugăciune
  23. COR: La porunca lui Isus
  24. Postludiu – ieşire

 

 

Deva, 10 septembrie 1994

 

 

CÂNTEC DE DRUM…

Purtăm în noi

un cânt frumos… ca o minune…

Un cânt străvechi

născut din lacrimă şi dor

Îl fredonăm

atunci când soarele apune

Îl trâmbiţăm

când zorii prind spre lume zbor

E cântul Golgotei,

sub cerul de iubire.

Prin lungi dureri

străbunii noştri l-au purtat

Şi-au suferit

privind spre răsplătire

Şi printre neguri

drum de slavă au aflat.

 

Purtăm în noi,

un cânt sublim… ca o lumină

Trofeu el luptelor

în lumea de păcat,

Îl fredonăm

şi-ndată cerul se-nsenină,

Îl trâmbiţăm,

speranţe-aleargă-n lung şi-n lat.

E cântul crucii

lui Isus, spre mântuire.

În drumul nostru

ca eroi îl vom cânta

Pân’ s-or deschide

porţi de strălucire

Şi cântu-acesta-n veşnicii

Va triumfa!…

INTRODUCERE

 

(Geneza 3,9-10): „Domnul Dumnezeu a chemat pe om şi i-a zis: “Unde eşti?”. El a răspuns: “Ţi-am auzit glasul în grădină, mi-a fost frică şi m-am ascuns.”

 

… Mi-a fost FRICĂ…

 

Ohon Bhilips, un tânăr student la Universitatea Princetown, a întocmit proiectul de execuţie al unei bombe atomice pe care o descrie într-un memoriu de 34 pagini. Bomba cântăreşte 72 kg şi are o putere distructivă egală cu o treime din cea a bombei detonată asupra Hiroşimei.

 

Un expert în materie, a publicat o carte intitulată „Furt nuclear”, în care se arată că, în principiu, cunoştinţele necesare fabricării unei bombe atomice sunt la îndemâna oricui…

 

BOMBA ATOMICĂ la îndemâna ORICUI !!!

 

Iată un motiv de teamă pentru orice om conştient… FRICA de o moarte din nechibzuinţă!

TEMA I

 

Teama, frica, spaima, groaza, fobia… sunt cuvinte care au nu numai un loc în dicţionar, ci au o semnificaţie adâncă şi în viaţa noastră.

Frica face parte din natura noastră, este o componentă a existenţei umane. La tot pasul se găsesc subiecte de teamă; în casă, pe stradă, în călătorii, în aer, pe pământ, sub pământ în apă, în spaţiul cosmic, în literatură, în ştiinţă, pe lamele microscopului, în imaginaţia şi visele noastre…

De fapt, ne temem de viitor, purtând în noi mereu banala grijă a zilei de mâine, a existenţei noastre…

Ne înfricoşează epidemiile, bolile cardiovasculare, accidentele sau avem fobie de cancer, (boala secolului.)

Ne înspăimântă gândul că, dacă nu se trece la acţiuni hotărâte de limitare şi eradicare a poluării în următorii 20 de ani, mediul nostru înconjurător, se va schimba atât de mult, încât, într-un viitor nu prea îndepărtat viaţa va dispare, frumoasa noastră planetă devenind un imens pustiu fără sens.

Ne înfiorăm la gândul că atomul, pe care elita omenirii, l-a zgândărit cu migală şi curiozitate, ar putea într-o bună zi să prefacă în cioburi bietul nostru pământ.

Ne îngrozim de cataclismele care se declanşează şi seceră în câteva clipe mii, zeci de mii, sau chiar milioane de vieţi: cutremure, inundaţii, uragane, vulcani.

Oamenii se simt victime ale împrejurărilor primind cu respiraţia întretăiată ştirile care parvin de pe diferite meridiane, aşteptând fără putere desfăşurarea evenimentelor.

Omul modern se cutremură în faţa perspectivei demografice fără procent şi fără soluţie. Dacă populaţia globului continuă să se înmulţească în ritmul actual, în anul 29oo s-ar ajunge la 60 de mii de miliarde de locuitori, iar în anul 3900 la 2 miliarde de miliarde, adică 300 de persoane pe metru pătrat, dacă ar fi posibil.

Nu este acesta un motiv de groază?

Omul ar vrea să ştie, dacă este singur în Univers; dar dacă în vreuna din lumi ar exista fiinţe inteligente, se întreabă cu îngrijorare, cine ar fi stăpânii: noi, sau ei?

Omul se teme de O.Z.N.-uri, de contactul cu eventualele fiinţe extraterestre… de ceea ce îi este aproape sau departe… de toate la un loc, nu numai de unele… îi e frică de ceea ce este în interiorul lui.

Frica îl urmăreşte pe om cât trăieşte, ca o umbră. În definitiv, omul se teme de suferinţă şi de moarte.

TEMA II

 

Frica morţii îi străjuieşte viaţa, din leagăn până la trecerea în nefiinţă.

Priviţi un om îngrozit, uitaţi-vă la faţa lui îngălbenită şi schimonosită, priviţi chipul descompus, dezumanizat, umbrit de frica morţii. Nu poate fi oprit. Drama morţii, se repetă de 7.200 de ori la fiecare 60 minute şi de peste 150 de mii de ori zilnic…

Dar teama, face în adevăr parte din noi? Trebuie să fim însoţiţi de frică mereu? De unde vine frica? Este cumva o boală psihică a omenirii, o boală ereditară a noastră a tuturor? Poate fi ea oare, îndepărtată prin mijloace educaţionale?

Sunt oameni care susţin aşa. Alţii cred că este o stare afectiv-emoţională care declanşează instinctul de apărare. Acesta nu este un răspuns, o rezolvare, ci doar o slabă, o neputincioasă încercare de justificare a resemnării omului.

Toţi oamenii sunt fricoşi.

Curajul, îndrăzneala, se manifestă doar atunci când nu e pericol, când raportul de forţe este favorabil sau… în caz de disperare.

Vrem să scăpăm de teamă, să fim liberi de tirania ei milenară…

Toţi oamenii vor aceasta!…

Şi-au dat soluţii, dar o dată cu trecerea timpului o dată cu intrarea în ultimele etape ale civilizaţiei, teama a fost alimentată şi amplificată la puterea ştiinţei, secolului nostru…

 

TEMA III

 

NU! Omul nu are o cheie pentru lămurirea problemei. Doar Cartea cea Veche, Cartea cea ignorată, totuşi Cartea cea actuală, Biblia mea şi a dumneavoastră ne poate spune totul:

 

„Domnul Dumnezeu a chemat pe om şi i-a zis: „Unde eşti?”

 

El a răspuns: „Ţi-am auzit glasul în grădină, mi-a fost frică şi m-am ascuns.”

 

… Mi-a fost FRICĂ…

 

Atunci, ACOLO, s-a născut prima dată, această noţiune. Atunci, vocabularul omului a crescut în mod dramatic cu un cuvânt: FRICA.

 

Acolo gama sentimentelor lui a fost umbrită prima dată de simţul nesiguranţei, al îndoielii şi groazei în faţa unui viitor necunoscut. Cuvântul cel veşnic deţine singura explicaţie certă despre originea fricii.

 

Atâta timp cât omul a stat lângă Dumnezeu s-a simţit în siguranţă. Mintea lui nu era bântuită de gânduri neplăcute. Nimic în jurul lui nu-i inspira teamă.

 

Atunci însă, când Adam a consimţit la despărţirea de Creatorul lui, chiar atunci mintea i-a fost cuprinsă de neliniştea pe care nu o simţise niciodată mai înainte. Era un sentiment nou şi neplăcut. Gândul înstrăinării de Dumnezeu îl răscolea dureros, îl chinuia. Marea ruptură între cer şi pământ, între Dumnezeu şi om se produsese.

 

Ce va urma oare? Mai e posibilă vreo legătură cu Izvorul Vieţii, Luminii şi Puterii? Va rămâne oare în mod iremediabil singur?

 

Iată câteva din întrebările care băteau cu mănuşa de fier în fereastra conştiinţei lui…

 

Fără Dumnezeu, omul se simţea singur.

 

Un moment l-a dus la izolare de toată populaţia cerului, la legat de pământ.

 

Frica a început să macine la rădăcina vieţii, scurtând existenţa omului din ce în ce. Teama omului, nu este numai un sentiment negativ, o emoţie provocată de pericol, nici doar un sentiment pentru instinctul de apărare, ci reprezintă cu mult mai mult; frica este expresia îndepărtării lui de Dumnezeu…

 

Dar teama este oare MARELE INEVITABIL?

 

Este frica un cerc de foc din care omul nu va putea scăpa niciodată?

 

După chinuitoare căutări, după disperate implorări, după obositoare frământări, nu e posibil să atingem o sferă în care frica să nu ne mai ajungă?

 

Biblia noastră spune: DA!

Dumnezeul nostru are o soluţie pentru vindecarea omenirii de această boală sufletească.

TEXTE

 

Matei 14,22-27

Marcu 6,45-50

Ioan 6,16-20

 

„Când s-a înserat, ucenicii Lui s-au coborât la marginea mării, s-au suit într-o corabie şi treceau marea ca să se ducă la Capernaum. Corabia era în mijlocul mării, iar Isus era singur pe ţărm…

 

„Sufla un vânt puternic şi marea era întărâtată.

 

După ce au vâslit cam 25 sau 30 de stadii, pe când se îmbina ziua cu noaptea, au văzut pe Isus umblând pe mare şi apropiindu-se de corabie.

 

Când l-au văzut ucenicii mergând pe mare s-au înspăimântat şi au zis: „Este o nălucă”. Şi de frică au ţipat.

 

Isus a vorbit îndată cu ei şi le-a zis:

 

„Îndrăzniţi, Eu sunt! NU vă temeţi!

 

 

TEMA IV

NU VĂ TEMEŢI

 

L-aţi auzit? Este glasul Domnului nostru! Domnul Hristos S-a apropiat de noi. Ne-am înfricoşat de întuneric, de întinderea şi puterea lui, de ignoranţa spirituală şi de otrava pe care a injectat-o în conştiinţele oamenilor!

Ne-a înspăimântat zgomotul valurilor înspumate, ameninţarea din glasul lor continuu! Ne-am simţit timoraţi în faţa zidului lor crud, neiertător! Ne-am văzut copleşiţi de parada forţei vântului care biciuie fără milă, fără răgaz, uneori chiar dincolo de uşa încuiată a cămăruţei noastre.

Sau poate, ne-am îngrozit de agresiunea păcătuirilor reci, necruţătoare, chiar în şubreda şi greu încercata bornă a conştiinţei noastre!…

Creştini, priviţi deasupra valurilor, străpungeţi întunericul, ascultaţi-i vocea: „Nu vă temeţi! Eu sunt! Sunt cu voi, până la sfârşitul veacurilor…”

Isus Hristos este cu noi. Să ne mai temem?… El este prezent pentru a lumina inimile noastre şi a alunga întunericul îndoielilor şi ignoranţei, pentru a opri vântul influenţelor nefaste şi pentru a ne ridica deasupra puterii valurilor la El. Ciudat este că-L evităm şi pe El. Ne temem chiar de Dumnezeu, care a venit să vindece teama noastră. De peste 6000 de ani ne caută şi de peste 6000 de ani ne-ascundem. Vrem să fim singuri, fără prieteni, fără Dumnezeu…

Atunci, cauza înstrăinării şi însingurării noastre este mai adâncă, este în noi! „Şi nu vreţi să veniţi la mine, să aveţi viaţă”

Cauza care a întrerupt viaţa este aceeaşi care a adus singurătatea, înstrăinarea, şi frica. Noi suntem în stare de beligerantă cu Dumnezeu. Am spart armonia Universului prin neascultare, prin încălcarea eticii cerului. Suntem infractori! Suntem vinovaţi, de aceea ne e teamă!

Vina atrage după sine condamnarea. Aceasta este urmarea… şi noi, ca şi dumneavoastră ne temem de urmări căci abaterile noastre au urmări veşnice, păcatele noastre sunt cărămizile unei temniţe care ne-a izolat de lumina soarelui ceresc de puterea adevărului de prezenţa Duhului Sfânt.

De aceea suntem singurii străini şi fricoşi, pentru că ne aflăm dincolo de zid, în umbra lui… Cu toată vinovăţia noastră Dumnezeu S-a îngrijit ca noi să putem ieşi de sub călcâiul acestei soarte. El a străpuns gratiile zidului, a făcut o breşă prin care să putem deveni liberi.

Crucea Lui a demolat zidul şi a devenit garanţia eliberării noastre.

 

TEMA   V

 

Să ne mai temem?

Să ne mai temem de oameni, de împrejurări, de evenimente? Să ne mai fie frică de zidul rece al valurilor nestatornice? Să ne mai îngrozim de forţele întunericului care planează peste frământata lume a talazurilor sau de furia oarbă a vântului erorilor omeneşti?

Nu creştine, nu te teme!

Isus Hristos le-a biruit pe toate. Tu eşti cu El. Şi tu poţi fi biruitor!

Priveşte înapoi pe drumul pe care te-a călăuzit El până acum! Ai vreun motiv de teamă? Ţi-a lipsit hrana, sau îmbrăcămintea? Ai suferit de frig sau de sete?

El îţi spune: „Caută mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu; mai întâi CUNUNA DE BIRUITOR! Biruinţa înfrânge teama. Luptă şi biruieşte! Biruieşte cuvântul, mâna, piciorul, gândul… Biruieşte imaginaţia, fantastica lume lăuntrică. Biruieşte şi vei fi erou! Cununa este pentru biruitori! Încununează-L în tine pe Marele Biruitor… „Trăiesc, dar nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine…” Atunci, nu te mai teme!

Aceasta este rezolvarea pe care ţi-a rezervat-o Dumnezeu şi tu ai dreptul să te bucuri căci eşti cu El, ai putere să biruieşti cu El!

Nu te mai teme de suferinţă, nu te mai teme de MOARTE…

Dar lucrurile nu se opresc aici!

Isus a pregătit o biruinţă completă, desăvârşită, o biruinţă cerească, spre a spulbera orice motiv de teamă…

„La cea din urmă trâmbiţă… morţii vor învia nesupuşi putrezirii şi noi vom fi schimbaţi… Trupul acesta supus putrezirii se va îmbrăca în neputrezire, şi trupul aceste muritor se va îmbrăca în nemurire. Atunci se va împlini cuvântul care este scris: „Moartea a fost înghiţită de biruinţă… unde îţi este biruinţa moarte? Unde îţi este boldul moarte?” Boldul morţii este păcatul…

Biruinţă!

Biruinţă asupra păcatului!

Biruinţă asupra morţii!

Biruinţă asupra autorului lor!

Biruinţă asupra FRICII!

Acesta este totul! Isus Hristos a dat o rezolvare veşnică…

Nu vă temeţi! Eu am biruit lumea…

Eu ţin cheile morţii şi ale mormântului.

Mult timp nu mai este…

Se apropie BIRUINŢA… Este la uşă!

Momentul suprem al istoriei este pregătit pentru inaugurarea veşniciei…

Isus vă aşteaptă să vă spună:

„Veniţi biruitorii Tatălui Meu şi moşteniţi Împărăţia pe care v-am pregătit-o de le întemeierea lumii!”

Amin!

 

SĂ   NU   VĂ   TEMEŢI

 

Să nu vă temeţi de noapte

oricât de deasă i-ar fi ţesătura

căci Eu sunt candelă în palmele voastre.

Să nu vă temeţi

de fierberea cerului şi a pământului

căci Eu ţin în mână stâlpii Universului.

Să nu vă temeţi

de lunecarea trupului spre ţărână

căci Eu am retezat cu trupul Meu

marea funie a morţii.

TEMA – plantă ucigătoare

nu poate răsări acolo

unde creşte grâul credinţei.

TEAMA – voce a îndoielii

nu poate acoperi glasul până la cer

al făgăduinţelor.

TEMA – ram al iubirii de sine

piere la flacăra divinului cuptor

al iubirii,

căci Eu am purtat înaintea voastră în Mine

ghimpele despărţirii de cer,

Să nu vă fie frică de grădina ispitei

căci asemenea vouă şi Mie mi-a străbătut

sufletul.

Să nu vă fie frică de sâmburele

negru al morţii

căci l-am înghiţit în întregime

în locul vostru.

Să nu vă temeţi de noapte

ci treceţi, dincolo de ea spre lumină.

Să nu vă temeţi

de fierberea cerului şi a pământului

ci staţi neclintiţi şi n-o să vă atingă.

Să nu vă temeţi de lunecarea trupului

spre ţărână

ci lăsaţi urechea aţintită

spre trâmbiţa învierii.

Temeţi-vă doar de Cel care ţine în mâna

cumpăna infinită.

 

EXPERIENŢĂ   I

LANŢURI   ŞI   LIBERTATE

 

După trei zile de ninsoare, s-a lăsat gerul… un ger de-ţi seca inima, zăpada scârţâia duşmănoasă sub bocanci… Soarele palid mai aruncă o privire înainte de a se ascunde după pădurea Frasinului…

Pe marginea şoselei troienite, un sergent mâna anevoie trei arestaţi spre postul de jandarmi din Săbăteni.

Încă o cotitură şi au sosit….

– Ce mi-ai mai adus? – se răsteşte şeful postului.

– Am aici un dezertor, domnule plutonier – raportă sergentul, arătând cu mâna un criminal, şi un adventist…

– Adventist şi zis? pe ăsta îl împuşc… Fac proces verbal că a vrut să fugă şi gata… Acum e război. N-o să mă tragă nimeni la răspundere pentru el.

Egor Dimitriu, prezbiterul adventiştilor din Poliţa, fusese chemat într-o dimineaţă la postul de jandarmi şi nu i-au mai dat drumul.

I-au făcut percheziţie şi i-au sechestrat toate cărţile Spiritului Profetic.

Erau de faţă toate notabilităţile din comună. I-au adus la cunoştinţă decretul de desfiinţare a confesiunii adventiste şi l-au arestat.

Dosarul pentru propagandă religioasă fusese întocmit mai de mult.

Acum au completat ultimele acte, apoi l-au pornit pe jos, din post în post spre Ploieşti ca să fie judecat de Curtea Marţială. “Acum nu mai scapă” – ziceau ei.

Plecase de la începutul săptămânii.

Acasă cinci copii, din care trei mai mărişori la şcoală. Pe drum nimeni nu l-a întrebat de foame, de frig. În schimb bătăile şi înjurăturile nu conteneau.

De fiecare dată se rugase lui Dumnezeu să-l ajute, să nu-L trădeze, să nu-i dezonoreze Numele…

Şeful postului din Săbăteni, însă, s-a purtat mai rău decât toţi…

După ce-i închise pe arestaţi într-o cameră goală, fără foc, cu ciment, pe jos şi cu gratii de fier, ceru sergentului să-i aducă lanţurile şi… i-a legat. Le-a strâns bine pe mâini, le-a încuiat, apoi a băgat cheile în buzunarul vestonului.

Fratele Dimitriu era la mijloc legat de amândouă mâinile.

După ce uşa se încuie în spatele plutonierului, arestaţii simţiră că li s-a stins şi ultima licărire de speranţă. Picioarele le erau îngheţate ca lemnele, mâinile începură să doară, apoi să amorţească. Lanţurile erau reci şi strânse; în cameră era frig şi întuneric…

Trebuia oare să rămână în picioare toată noaptea?

„Nu va îngădui Dumnezeu să rămânem aşa”, le spuse Dimitriu celorlalţi doi.

Apoi se rugă Domnului… Se rugă fierbinte să nu mai fie lanţurile la mâinile lor…

Au simţit că strânsoarea se slăbeşte. Răsuciră mâinile în voie… Lanţurile se lărgiră într-atât încât putură să scoată mâinile în voie… Lanţurile!!!

Acum ce ne facem? – întrebă dezertorul. Mâine o să ne omoare în bătăi dacă nu avem lanţurile la mâini…

– Nu v-am spus că Dumnezeu n-o să îngăduie să rămânem aşa? – răspunse Dimitriu. Staţi liniştiţi. Răspund eu de lanţuri, nu vedeţi că sunt încuiate? Jandarmul le-a încuiat şi altcineva mai mare ca el, ne-a liberat de ele. Lăsaţi-le acolo în uşă…

N-au dormit în noaptea aceea, în schimb au auzit despre Mântuitorul lui Igor Dumitriu. Nici frig n-a mai fost, nici întuneric. Acum Dimitriu ştia că procesul lui e câştigat, nu se mai temea de nimeni….

A doua zi nu s-a mai întâmplat nimic rău.

Au fost porniţi mai departe spre Mizil…

La începutul lui martie, când mugurii începură să se umfle în pădurea Frasinului, după a doua înfăţişare, fratele Dimitriu se întorcea acasă având în buzunar adeverinţă de punere în libertate şi ordin către şeful de post să i se restituie toate obiectele sechestrate.

Amin!

EXPERIENŢĂ   II

 

„Îngerii Domnului tăbărăsc în jurul celor ce se tem de El şi-i scapă din primejdie” (Psalm 34,7)

 

TOVARĂŞ   NEVĂZUT

 

Jeus J. Hokland, colportor adventist, trebuia să traverseze un lanţ de munţi pentru a duce Evanghelia în casele răspândite pe celălalt versant.

Poteca era îngustă şi primejdioasă, având în dreapta peretele cu colţi de stâncă, iar în stânga prăpastia.

La o curbă scurtă, peretele era atât de înclinat, încât acoperea trecerea. Jos – abisul… colportorul a fost nevoit să lepede rucsacul pentru a-şi putea continua drumul.

În alt punct, cărarea îngustă deveni alunecoasă… Un singur pas greşit, o alunecare de câţiva centimetrii şi putea să-l coste viaţa. Privi în jos… se înfioră… Prăpastia se termina într-un întuneric din care se întrezăreau bucăţi de stânci rupte din cărarea de sus, de unde era el. Neliniştit, el înălţă întâia rugăciune, cerând lui Dumnezeu să-i trimită ajutor ceresc. Apoi lepădă pantofii, se simţi mai întărit şi merse înainte, când a traversat o vale poteca era aşa de îngustă, încât a fost nevoie să meargă cu mare atenţie pe vârfurile picioarelor şi să se ţină de colţii ieşiţi din peretele de stâncă. A continuat apoi coborârea primejdioasă, fără teamă, până ce a ajuns în vale la case.

La prima căsuţă, stăpânul l-a întrebat:

– Unde este tovarăşul dumneavoastră de drum cu care aţi traversat muntele?

– N-am avut nici un tovarăş! Sunt singur, răspunse colportorul contrariat.

– A fost cineva cu dumneavoastră, răspunse omul. V-am urmărit de când aţi început coborârea. Eraţi doi. Nimeni nu poate să traverseze singur acest munte. Cine a plecat singur nu s-a mai întors niciodată.

Misionarul Hokland şi-a amintit de rugăciunea înălţată şi de făgăduinţele lui Dumnezeu Fusese însoţit de un tovarăş ceresc.

EXPERIENŢA   III

PRIMEJDIE   ŞI   VICTORIE!…

 

Lângă localitatea Qitwe din Ruanda – Urundi, există o pajişte înconjurată de boscheţi, pe care localnicii o ocoleau, fiindcă fusese blestemată de şeful lor.

Într-una din zile, poposi acolo pastorul D.E. Delnove, care necunoscând istoria pajiştii, şi-a instalat cortul chiar pe ea.

Aflând despre blestemul care apăsa asupra locului aceluia, pentru a nu da naştere la prejudecăţi, pastorul a părăsit localitatea Qitwe a doua zi dimineaţa împreună cu oamenii care-l ajutau la transportul bagajelor. Ei căutau un loc potrivit pentru o nouă staţiune misionară.

Terenurile erau accidentate şi primejdioase, iar călătorii mergeau încet, cu multă atenţie.

Pe când treceau peste o prăpastie îngustă pastorul Delnove şi suita sa au auzit un ţipăt care-ţi îngheţa sângele în vene. Era strigătul de luptă al unei hoarde de războinici africani, cunoscuţi prin ferocitatea şi cruzimea lor.

Războinicii îmbrăcaţi în costume speciale de luptă, se năpusteau în jos pe deal, cu suliţa în poziţie ameninţătoare de atac, gata să lovească oricând.

Nici misionarul, nici însoţitorii lui nu erau înarmaţi, aşa că nu se puteau împotrivi, dar, nu puteau nici să fugă.

A scăpa din mâinile lor era o imposibilitate.

Ce mai era de făcut?

O scurtă rugăciune pentru ajutor, apoi pastorul se întoarse spre ei şi spre uimirea tuturor, a început să urce panta în întâmpinare atacanţilor. Când distanţa care-i separa a devenit destul de mică, şi s-a oprit, a ridicat braţul drept şi a strigat:

– „Ce vreţi să faceţi oameni buni? Ce înseamnă această invazie? Cum îndrăzniţi să deranjaţi pe un sol al Dumnezeului celui viu în misiunea lui? Rămâneţi pe locurile unde sunteţi…”

Uluiţi, războinicii au încetinit alergarea dezordonată, apoi s-au oprit.

– „Acum aruncaţi suliţele!” – porunci pastorul în continuare. Au aruncat armele şi peste câteva clipe, războinicii stăteau încurcaţi în faţa pastorului, parcă aşteptând să le spună ce mai au de făcut.

Întorcându-se spre hamalii săi, misionarul a spus:

– „Acum puteţi să vă întoarceţi la casele voastre. Bagajele vor fi duse mai departe de aceşti oameni!”

Războinicii au ascultat docili dispoziţiile misionarului…

Acele locuri primejdioase, cunoscute cel mai bine de ei, au fost trecute cu bine.

Peste câteva zile pe harta Ruandei s-a aprins o nouă lumină! Era misiunea întemeiată de curajosul misionar.

 

EROU

 

Mai mult decât să-nvingi popoare

Şi neamuri multe să-ţi supui,

Mai mult decât oştiri zdrobite

La un cuvânt pe care-l spui…

Erou… e să te-nvingi pe tine

Şi firea ta să-ţi cucereşti,

Şi viaţa ta să reflecteze

Lumina Legilor cereşti.

 

Mai mult decât vorbiri trufaşe

În semeţii de vorbe mari

Prin care lumea să te treacă

În rândul ei de legendari…

Erou… e să şopteşti în taină

Al mângâierii drag cuvânt

Prin care cel în suferinţă

Să afle cerul pe pământ.

 

Mai mult decât pe culmi înalte

Purtat de glorii pământeşti,

Coroana de măriri deşarte

Noian de laude – omeneşti.

Erou… e să slujeşti pe Domnul

În valea umilinţii – adânci

Căci ascultarea e tăria

Celor ce urcă sus, pe stânci.

 

Mai mult decât să nu ai teamă

Sub cer, de nimeni, niciodat’

Şi să sfidezi primejdii care

Cumplite-asupră-ţi se abat…

Erou… e să te temi de Domnul

Şi să te pleci-naintea Lui.

Să Îi închini întreaga viaţă,

Să fie-al tău, să fii al Lui.

No tags for this post.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *