Recunostinta
Isus si eu
28 aprilie 2015
Salvati planeta!
28 aprilie 2015
RECUNOŞTINŢA
(program juniori)
CUPRINS:
1. Deschidere nr. 2
2. Rugăciune
3. Introducere
4. COR 145 FL
5. Poezie: Recunoştinţa
6. COR: Către Tine Doamne
7. Cugetări despre recunoştinţă
8. COR
9. Poezie: Recunoştinţa
10. Istorioară
11. COR
12. Poezie: Şase pui şi-o biată mamă
13. Cuvânt pastor
14. COR
15. Poezie: Recunoştinţa
16. Închidere 294 (imnurile vechi)
17. Rugăciune
18. COR
19. Postludiu – ieşire
Deva, aprilie 1994
INTRODUCERE
Necesitatea de a fi recunoscători ne cam turbură recunoştinţa. Răpeşte oarecum recunoştinţei bucuria, Suntem înclinaţi să devenim susceptibili faţă de cei ce ne obligă să le fim recunoscători, prin faptul că întrebuinţează în avantajul lor starea de constrângere în care ne aflăm.
Firea oamenilor este astfel încât, dacă binele le vine din partea aceluia de la care se aşteptau să primească numai rău, devotamentul lor faţă de binefăcători este mai mare decât altfel.
Recunoştinţa este desigur o datorie pe care trebuie să ţi-o faci, dar nu un drept ce se poate pretinde în urma unei faceri de bine. Datoria noastră e în raport cu intenţia binefăcătorului. Trebuie să avem în vedere nu valoarea darului ci din ce intenţie porneşte.
Prima cauză pentru care cineva este nerecunoscător, este că nu poate fi destul de recunoscător. Recunoştinţa fiind sentimentul avantajelor pe care le doreşti.
Recunoştinţa este foarte uşurătoare pentru suflet numai atunci când se naşte de la sine ca un parfum involuntar al conştiinţei libere.
Dacă virtuţile sufleteşti formează temelia caracterului, atunci recunoştinţa este unul din rodul acestora; însă floarea ei gingaşă nu se întâlneşte acolo unde locuieşte egoismul, îngâmfarea şi ambiţia deşartă.
Cu toate că recunoştinţa este o floare pe cât de frumoasă pe atât de rară, ne stă în putinţă să o facem să fie bucuria şi mulţumirea în inimile noastre, să facem să se vadă că ştim s-o preţuim.
În programul nostru de astăzi vom putea urmări tocmai acest subiect de care avem atâta nevoie.
„Pacea lui Hristos la care aţi fost chemaţi, ca să alcătuiţi un singur trup să stăpânească în inimile voastre şi… fiţi, RECUNOSCĂTORI!” Coloseni 3,15
RECUNOŞTINŢA
Astăzi cu recunoştinţă,
Vin o scump Mântuitor,
Şi făgăduiesc în rugă
C-am să-Ţi fiu ascultător!
Tu prin mila Ta ce-a mare,
Ce cuprinde-acest pământ,
Ai vărsat sânge pe cruce
Sânge, preţios şi sfânt.
Doamne drept recunoştinţă,
La picioare-Ţi cad zdrobit,
Tu mă-nvaţă-a vieţii cale,
De-orice rău să fiu păzit.
Ajutor să-mi dai în viaţă,
Ca oriunde şi oricând,
Să păzesc Legea Divină,
Prin purtare şi cuvânt.
Şi astfel ajută-mi Doamne,
Ca recunoştinţa mea,
S-o arăt trăind într-una,
După-nvăţătura Ta!
(După sfântă voia Ta!)
CUGETĂRI DESPRE RECUNOŞTINŢĂ
1. Recunoştinţa este sentimentul de mulţumire pe care-l manifestă cineva faţă de binefăcătorul său.
2. Recunoştinţa nu se prescrie niciodată, dacă memoria este bună şi inima curată – dreaptă.
3. Oameni recunoscători sunt asemenea câmpiilor roditoare; dau înapoi înzecit ceea ce au primit.
4. Te superi pentru că sunt nerecunoscători? Întreabă-ţi cugetul tău dacă toţi cei care te-au îndatorat te-au găsit recunoscător.
5. Recunoştinţa este memoria inimii.
6. De câte ori găsesc un om sărac, recunoscător, mă gândesc, că dacă ar fi bogat ar fi şi darnic.
7. Nu este nici un mormânt aşa de bine închis ca să nu intre în el blestemul, şi nici destul de adânc până la care să nu coboare recunoştinţa.
8. Nerecunoştinţa este un semn de slăbiciune. Niciodată n-am văzut oameni destoinici care să fi fost nerecunoscători.
9. Recunoştinţa este cea dintâi grijă a unui suflet ales.
10. Recunoştinţa şi respectul este semnul umanităţii şi floarea moralităţii. Este dovada unei bune educaţii, şi rodul a tot ce este sfânt, drept, bun, curat şi nobil.
11. Să nu laşi să sălăşluiască niciodată în inima ta nerecunoştinţa.
12. Recunoştinţa nu numai că e o virtute, dar e mama tuturor virtuţilor; cel mai mare rău ce s-ar putea spune despre cineva este de al socoti ca fiind nerecunoscător.
13. Dispreţuieşte nerecunoştinţa ca pe cel mai urât cusur al inimii!
14. Sunt oameni care au inima simţitoare nu numai la binele ce li se face ci şi la ce li se voieşte.
15. Cel ce face un bine să-l uite, iar cel ce primeşte să-şi amintească mereu de el.
16. Cu cât faci bine celor nerecunoscători, cu atât îi faci ca să te urască; tot ce faci pentru ei va fi un prilej de trădare din partea lor.
17. Nerecunoştinţa este răsplata în lume; deşi aceasta s-ar admite numai între cei lipsiţi de nobleţe sufletească.
18. E o datorie sfântă, ca acel care a primit un dar sau o binecuvântare, să fie recunoscător…
RECUNOŞTINŢA
Fiul meu! Cuvântul vieţii
Ne învaţă şi ne spune,
Ca din anii tinereţii
Să sporim în cele bune.
Părul alb este povaţa,
Să-l cinsteşti cum se cuvine,
Să te scoli smerit în faţa
Celor mai bătrâni ca tine.
Te gândeşte că povara
Anilor de pribegie,
A făcut ca să dispară
Orice vis de bucurie.
Viitorul lor e-n noapte
Fără multă îndurare
Doar a tale blânde şoapte,
Fi-vor raze pe cărare.
Şi pe ei din omenire,
Nici-un bun nu-i mai aşteaptă,
Singura lor mulţumire
E recunoştinţa dreaptă…
De aceea ţi se cere
Ca-n adâncă umilinţă,
Să le dai spre mângâiere:
Cinste şi recunoştinţă!
P.V. Cazan
DIN VIAŢA ÎMPĂRATULUI AGRIPA
Pe când Agripa – … înainte de a fi proclamat rege,- … fu târât în temniţă de către soldaţii pretoriului, în timpul împăratului Tiberiu, fiind topit de sete din cauza arşiţei soarelui, văzu pe un sclav a lui Gaius Caligula, cu numele de Taumasius, transportând un ulcior cu apă. Agripa îl imploră pentru o înghiţitură de apă şi sclavul i-o oferi cu bunătate.
Mai târziu, – după ce Agripa deveni rege, îşi aduse atât de viu aminte de această binefacere, încât chemă imediat pe Taumasius şi dându-i libertatea, îl numi administratorul averilor sale.
După aceea fiind pe patul de moarte, Agripa recomandă copiilor săi, să-l păstreze mai departe în postul său.
Sub copiii regelui fostul sclav Taumasius, era bătrân dar ei îl iubiră şi îl stimară până la sfârşitul zilelor sale.
Agripa a fost recunoscător pentru facerea de bine a lui Taumasius şi l-a răsplătit.
„Domnul Isus zice: „Şi oricine va da de băut numai un pahar de apă rece, unuia dintre aceşti micuţi în numele unui ucenic, adevărat vă spun că nu-şi va pierde răsplata”. Matei 10,42. Marele împărat îi va fi recunoscător şi-l va răsplăti.
PUŞCĂRIAŞUL IERTAT
Un prinţ vizită odată o puşcărie şi întrebă pe fiecare puşcăriaş cu ce a greşit. Fiecare grăia că e nevinovat şi că stă pe nedrept în închisoare. Numai unul dintre ei zice a că trebuia să i se de-a o pedeapsă mai mare pentru ce făcuse. Atunci prinţul zise mai marelui închisorii: „Locul acestui om vinovat nu poate fi între aceşti oameni de treabă, el trebuie să plece de aici”, şi dete poruncă să fie scos din închisoare.
Aşa face şi Dumnezeu cu noi: El lasă în păcat cei ce nu vor să-şi recunoască greşelile şi iartă pe cei ce-şi recunosc păcatul şi se căiesc. Ei sunt recunoscători pentru marele bine şi jertfa adusă pentru ei pe Calvar.
ŞASE PUI ŞI-O BIATĂ MAMĂ
Mai de mult o rândunică, avea-n cuibu-i şase pui,
Şi privea la ei sărmana, ca la chipul soarelui.
De cu zori pornea săgeată, căutând pe deal şi văi
Hrană pentru puii săi.
Şi-n iubirea-i … nu odată,
S-a culcat ea, nemâncată.
Dar destul de fericită, că nu s-a-ntâmplat nici-când
Dintre pui s-adoarmă unul, ars de sete s-au flămând…
Nici n-a fost mai mândră mama decât ea-ntre rândunici,
Când văzu-ntr-o zi că puii, se făcuseră voinici.
Şi n-a mai avut odihnă, nici cât ai clipi sub soare,
Până când pe fiecare pui, mi-l-a-nvăţat să zboare
Dar când toţi puteau să plece, încotro vroiau sub slavă
Rândunica istovită a căzut în cuib bolnavă…!
Şi cu ochii plini de lacrimi, ţinţă-n ochii fiecui,
Zise celor şase pui:
– Dragii mamii eu de-aseară, simt în inimă un cui…
Aripile greu mă dor, şi nici vorbă să mai zbor..
Dumnezeu mi-a dat putere, oricât am avut nevoi,
Să găsesc într-una hrană pentru voi…
Astăzi fiindcă sunt bolnavă, dragii mamii se cuvine ,
Mari cum v-a crescut măicuţa, să-ngrijiţi şi voi de mine.
Şi ca nimeni dintre pui-mi să nu simtă că mi-e rob,
Fiecare, să-mi aduceţi zilnic numai câte-un bob,
Ale voastre şase boabe, milostive, mă vor ţine,
Până când o să vrea cerul, să mă facă iarăşi bine
Ascultând cuvântul mamei, au zburat cei şase pui,
Şi-au adus vreo şase zile, fiecare bobul lui…
Mai departe însă puii, beţi de-ai slăvilor înalt.
Fiecare-având nădejde, că-i aduce celălalt,
N-a mai dus nici-unul bobul, şi uitat-a mucenică,
A murit atunci de foame, ce-a mai sfântă rândunică
Şi-a rămas de-atunci povestea, tristă ne-luată-n seamă,
Orişicui ai sta s-o spui,
Că o mamă îşi hrăneşte, şase opt sau zece pui,
Însă zece pui adesea, nu pot toţi hrăni o mamă
Vasile M.
RECUNOŞTINŢA
Tu ce arunci sămânţa milei,
voios cu mâinile-amândouă,
Şi-aprinzi scântei de bucurie
în snopul genelor de rouă,
Ce ca un soare dimineaţa,
Redai sdrobirului viaţa;
Şi-onvălui în lumină nouă:
S-arunci în veci sămânţa milei,
voios cu mâinile-amândouă.
Pe unde treci se-nseninează,
şi cerul cui-i-e viaţa-nfrântă,
Şi norii pier, şi vaţa gustă,
căldura soarelui ce-a sfântă;
Şi-n locul crivăţului rece,
Zefir plăcut prin suflet trece;
Şi-un imn ales, înalt îţi cântă:
„Să laşi pustiu de nori întruna,
şi cerul cui e viaţa-nfrântă.”
Pe stânci îşi sapă fapta-nfală,
şi-o buciumă în slăvi albastre,
Cei ce trăiesc o clipă numai,
cum trec şi pier mulţimi de astre,
Dar tu cuminte-ntre cei vii,
Pe pietre reci să nu te scrii;
Căci te-om purta-o floare-n glastre,
De-alungul veşniciei vremii,
‘n-adâncul sufletelor noastre.
