Va bucurați
20 aprilie 2015
ATITUDINEA CREŞTINULUI FAŢĂ DE CINEMA, RADIO, TV, VIDEO
20 aprilie 2015

Valdenzi

Valdenzi
Valdenzi
Valdenzi.doc
97.0 KiB
579 Downloads
Details

VALDENZII

 

CUPRINS:

 

  1. Deschidere
  2. Rugăciune
  3. COR
  4. Introducere
  5. Tema I
  6. COR: O patria valdenzilor
  7. Tema II
  8. Poezie: Biruninţa valdenză
  9. COR
  10. Experienţă I
  11. Experienţă II (eventual 2 persoane)
  12. COR+COM
  13. Poezie: Prigonirea prin secole
  14. Tema III
  15. Poezie: Profetul tenor în taină
  16. Încheiere
  17. Poezie: Valdenzi
  18. COR: Auzitam de ţara de sus
  19. Închidere 26 FC
  20. Rugăciune
  21. COR: Eroii credinţei
  22. Postludiu – ieşire

 

Deva, 27 ianuarie 2001

 

INTRODUCERE

 

Întunericul care se lăsase peste pământ în timpul îndelungatei stăpânirii papale, nu a reuşit să stingă complet flacăra adevărului. În toate timpurile au existat martori pentru Dumnezeu – oameni care credeau cu căldură în Hristos ca unic Mijlocitor între Dumnezeu şi om, care socoteau Biblia singura regulă a vieţii şi care sfinţeau adevăratul sabat ca zi de repaus.

 

Istoria poporului lui Dumnezeu din timpul veacurilor întunecoase ale superstiţiei papale este scrisă în ceruri, dar oamenii i-au acordat puţin loc în analele lor.

 

Cei mai bine cunoscuţi printre cei ce rezistară contra uzurpărilor puterii papale sunt valdenzii. Bisericile din Piemont şi-au menţinut independenţa timp de secole, dar în cele din urmă Roma pretinde supunerea lor. După o luptă fără efect contra tiraniei papale, şefii acestor comunităţi recunoscură, contra voinţei lor, supremaţia acestei puteri în faţa căreia părea că se pleacă lumea întreagă. Atunci, a avut loc o sciziune. Partizani vechii credinţe se retraseră, unii au părăsit Alpii lor natali înspre a înălţa steagul adevărului în ţări străine; alţii s-au retras în văile depărtate şi între stâncile cele mai tari ale nunţilor, unde şi-au păstrat libertatea de a adora pe Dumnezeu.

 

Crezul lor religios era întemeiat pe Cuvântul scris al lui Dumnezeu.

 

Credinţa lor nu era de curând primită. Ei luptau pentru credinţa bisericii apostolice, „pentru credinţa care a fost dată sfinţilor odată pentru totdeauna.” „Biserica ce a fugit în pustie” era adevărata Biserică a lui Hristos şi nu orgolioasa tagmă preoţească înscăunată ca stăpânitoare în capitala lumii.

 

Valdenzii au fost între cele dintâi popoare din Europa, care au intrat în posesia unei traduceri a Sfintei Scripturi. Cu sute de ani înainte de Reformaţiune, ei posedau manuscrisul Bibliei în limba lor maternă.

 

În decursul secolelor de întunecime şi apostazie s-au găsit valdenzi care au refuzat să recunoască supremaţia papală, care eu respins cultul icoanelor ca o idolatrie şi care au serbat adevărata zi de odihnă păstrând curată credinţa lor în mijlocul celor mai violente furtuni.

 

Posteritatea nu va şti niciodată ce datorează lumea acestor oameni care „au suferit batjocuri, bătăi, lanţuri şi închisoare, au fost ucişi cu pietre, tăiaţi în două cu fierăstrăul, chinuiţi; au murit ucişi de sabie, au pribegit îmbrăcaţi în cojoace şi în piei de capre, lipsiţi de toate, prigoniţi, munciţi. (Evrei 11,36-37) – dar au rămas neclintiţi şi au păstrat din secol în secol credinţa în curăţia sa ca moştenire sfântă pentru generaţiile viitoare.

 

Să le ascultă istoria.

 

TEMA   I

 

„Ei de care lunea nu era vrednică au rătăcit prin pustiuri, prin munţi, prin peşteri şi prin crăpăturile pământului” (Evrei 11,38)

 

Sub adăpostul nunţilor lor – refugiu secular al oprimaţilor şi prigoniţilor – găsiră valdenzii ascunzişul lor. Aici timp de o mie de ani aceşti martori al adevărului au păstrat credinţa cea adevărată.

 

Trei văi de un interes deosebit se desprind din crestele Alpilor continuându-se în bogatele câmpii ale Piemontului, din vale: Lucerno, Parouse şi San Martino. Prin fiecare, un râu repede sau un torent de munte se azvârle cu o iuţeală deosebită şi în final se amestecă cu maiestuosul pod.

 

Două dintre văi, Lucerno şi Perouse se lărgesc pe măsură ce coboară de pe stâncile de sus şi se pierd în plăcută privelişte italiană.

 

San Martino, cea de-a treia, este o râpă sălbatică străbătută de un torent furios. De fiecare parte a apei, imenşii Alpi se aruncă tot mai sus, iar creste şi stânci inaccesibili se ridică ameninţătoare deasupra văii de sub ele.

 

Clima este aspră iar locuitorii sunt oameni îndrăzneţi în partea de sus a văii iarna este aproape continuă, zăpada rămânând opt sau nouă luni pe an Recoltele sunt mici, fâneţele sunt şi ele slabe şi puţine strigătul vulturului este singurul care tulbură tăcerea odihnei valdenze iar în aerul curat şi luminos, graţioasele capre negre se văd sărind din pisc în pisc spre păşunile muntoase.

Timp de veacuri, San Martino a fost citadela valdenzilor, ultimul refugiu al libertăţii religioase.

 

Dumnezeu pregătise pentru poporul Său un Sanctuar a cărui impunătoare grandoare corespunde cu uriaşele adevăruri ce i-au fost încredinţate.

 

Dumnezeu a ridicat munţii cu tărie şi i-a împrejmuit cu putere. Nici un braţ afară de braţul Celui Atotputernic nu-i poate clinti din locurile lor. În acelaşi fel, a statornicit legea Sa, temeliile guvernării Sale în cer şi pe pământ.

 

Munţii care împrejmuiau văile lor profunde, erau martori permanenţi al puterii creatoare a lui Dumnezeu şi o asigurare neînşelătoare a grijii Sale protectoare. Din înălţimile stâncilor inaccesibile, valdenzii, mulţumesc lui Dumnezeu pentru că le-a pregătit un refugiu faţă de furia şi cruzimea oamenilor, şi se bucurau că puteau adora liber pe Creatorul lor. Erau oameni înalţi de statură, puternici, nişte munteni obişnuiţi cu munca dar în acelaşi timp plăcuţi, nobleţea lor firească îndulcind aparente asprime a vieţii lor de lipsuri. Faţa lor frumoasă şi liniştită exprimă numai sinceritate şi simplitate.

 

Asupra întregii populaţii valdenze a dăinuit totdeauna farmecul unei curăţii ireproşabile.

 

TEMA   II

 

„Învaţă pe copil calea pe care trebuie s-o urmeze şi când va îmbătrâni nu se va abate de la ea.”

 

Valdenzii ştiau acest lucru şi de aceea educaţia copiilor lor era făcută cu grijă, părinţii iubeau cu prea multă înţelepciune pe copii lor, spre a-i lăsa să se obişnuiască cu satisfacerea plăcerilor lor. Din mica lor copilărie, erau obişnuiţi să îndure lipsuri, să poarte răspunderi, să vorbească cu băgare de seamă şi să cunoască înţelepciunea tăcerii în timp ce cultura intelectuală nu era neglijată, Sfintele Scripturi constituiau obiectul principal al studiului lor. Şi învăţau pe dinafară pagini întregi din Vechiul şi Noul Testament şi se ocupau cu transcrierea Cuvântului lui Dumnezeu. Unele manuscrise conţineau întreaga Scriptură, altele numai scurte extrase. În felul acesta comorile adevărului, care de atâta vreme au fost ţinute ascunse, erau scoase la lumină. Dumnezeu a destinat Biblia să fie pentru toate timpurile manualul întregii omeniri, studiat în timpul copilăriei, al tinereţii, şi maturităţii.

 

În timp ce valdenzii recunoşteau temerea de Dumnezeu ca fiind începutul înţelepciunii, ei nu treceau cu vederea nici importanţa contactului lor cu lumea, a – cunoaşterii oamenilor şi vieţii active, pentru lărgirea spiritului şi pentru dezvoltarea facultăţilor lor intelectuale. Din şcolile lor din munţi, unii tineri au fost trimişi în celebrele instituţii de educaţie din oraşele Franţei şi Italiei. Aici erau expuşi ispitelor, dar educaţia primită în copilărie îi pregătise să iasă victorioşi din aceste încercări.

 

În şcolile în care mergeau nu puteau avea confidenţi. Hainele lor erau confecţionate în aşa chip încât puteau ascunde în ele, comoara lor cea mai scumpă, preţioasele manuscrise ale Sfintelor Scripturi. În aceste instituţii ale ştiinţei mulţi au fost convertiţi la adevărata credinţă.

 

Copii valdenzilor erau chemaţi a fi educaţi ca misionari şi fiecare dintre tinerii care intenţionau să intre în serviciul de predicare trebuia să facă prima sa experienţă ca evanghelist Acest serviciu care cerea abnegaţie şi sacrificiu era o introducere potrivită în viaţa pastorală; care în aceea epocă, punea inima omului la grea încercare.

 

Tinerii nu aveau perspective de îmbogăţire şi de glorie, ci o viaţă de muncă şi primejdii cu posibilitatea martiriului.

 

Activitatea acestor misionari începu pe plaiurile şi în văile de la poalele munţilor lor, dar se întinse departe, peste aceste hotare. Cu picioarele goale, în straie grosolane şi prăfuite, asemenea Maestrului lor divin, străbăteau oraşe mari şi pătrundeau în ţări depărtate, aruncând pretutindeni sămânţa preţioasă. Pe drumurile lor răsăreau biserici, iar sângele martirilor stătea ca dovadă a adevărului.

 

Ziua Domnului va descoperi o bogată recoltă strânsă prin osteneala acestor oameni credincioşi, a acestor tineri temerari.

 

EXPERIENŢĂ

Partea I

 

Într-o dimineaţă de august a anului 1487, după ce trupele trimise de papa au distrus pârjolind puţinele holde cu rodul lor sărăcăcios chiar înaintea secerişului, pe o cărăruie de munte cunoscută numai de câţiva oameni, mergeau cu pas grăbit doi bărbaţi. Erau îmbrăcaţi în stilul timpului, peste care fiecare avea o pelerină de culoare neagră, iar pe cap nelipsita pălărie.

 

Sub pelerina celui mai tânăr, se observa pe ambele şolduri câte o ridicătură care trăda cei doi desagi, în care se găseau diferite obiecte lucrate în schimbul unei vieţi pline de lipsuri şi tăgăduire de sine.

 

Celălalt bărbat, care nu avea mai mult de 50 de ani avea un toiag de alun în mână pe care se sprijinea atunci când urcuşurile erau grele. Acesta din urmă mergea gânditor, iar ochii săi cercetau nunţii şi văile de primprejur ca un bătrân vultur iscodit de vânători. Deodată se opri şi zise celui mai tânăr:

 

Să ne oprim Eusebiu, lângă această stâncă. Simt nevoia să mă odihnesc şi totodată să-ţi mai spun câte ceva.

Da, tată! răspunse cel tânăr.

Aşa dar, a sosit timpul să ne despărţim băiatul tatii, zise bătrânul

Dar nu pentru totdeauna, tată, răspunse fiul.

Să presupunem, continuă tatăl, că agenţii papali, te vor descoperi şi-ţi vor făgădui viaţa şi libertatea, cu condiţia renunţării la credinţa ta. Ce vei face?

 

Eusebiu se uită gânditor la vârful înzăpezit al unei creste aflată în faţa lor. Din zare, soarele căuta să spargă orizontul senin iar după ce reuşi se proiectă pe zăpada vârfurilor, făcând privelişte de o frumuseţe de nedescris.

 

–        Tată, răspunse el cu întârziere – tu mă cunoşti mai bine decât mine. Eu n-aş vrea să repet greşeala apostolului Petru. Da, cred că nu o voi face.

 

Pentru un moment tatăl se însenină la faţă.

Îşi dădea seama că străduinţele sale timp; de 18 ani pentru fiul său de a-l creşte şi educa aşa cum cere Dumnezeu, erau încununate de succes Această convingere care-l făcea să se bucure în sufletul său, este totuşi umbrită de gândul că trebuia să se despartă de unicul său copil, pentru mai mult timp.

 

–        Să pornim mai departe, Eusebiu! zise tatăl. Ne vom opri la „Stânca Neagră” de unde ne vom, despărţi, continuă el.

 

Aşadar, venise timpul ca unicul fiu al lui Clemenţius să plece într-o misiune dificilă dar foarte importanţă şi din care nu se ştie dacă va mai reveni sau nu. Sosise ceasul când tânărul valdenz trebuia să dovedească că era pregătit pentru nobilul serviciu de servire a poporului. Aceste gânduri îl frământau pe tatăl băiatului, în clipa când soseau la „Stânca neagră” numită şi stânca despărţirilor, punct unde se putea observa orice mişcare jos în vale.

 

Ajunşi, tatăl ducând mâna la ochi scrută zarea şi apoi se aşeză pe una din pietre care-i servesc drept scaun.

 

Soarele se ridicase sus, iar pe toată întinderea, turnurile bisericilor din vale străluceau puternic în puterea soarelui de amiază, privelişte impresiona adânc pe tânărul nostru.

 

–        Uite, Eusebiu, rupse tatăl tăcerea, vezi jos în faţa stâncii dinaintea noastră un drum care ocoleşte la stânga? Acesta-i drumul pe care-l vei străbate până la primul castel, de unde vei continua pe cel care face la dreapta.

 

Eusebiu privi cu atenţie orizontul în dreptul punctelor explicate de tatăl său.

 

–        Caută, continuă el, să cunoşti mai întâi pe oameni, să-i înţelegi, şi apoi să stai de vorbă cu ei nu răspunde la provocare şi nu le ţine în seamă răul care ţi-l vor face. Tu trebuie să dovedeşti că ai un alt caracter şi că urmăreşti alte scopuri. Şi dacă totuşi nu va fi scăpare din mâna lor…

 

Aici tatăl se opri, căci deodată simţi un nod în gât şi fiori străbăteau corpul său. Gâtul i se înecă într-o mâhnire adâncă apropiată cu plânsul, se stăpânea totuşi pentru a nu fi văzut de Eusebiu, iar deodată cedă sentimentelor sale de tată şi îşi îmbrăţişa fiul, plângând în hohote. Din ochii care priveau cu durere jos în valea ce-i va răpi singurul copil curgeau şiroaie de lacrimi ce se opreau pe spatele aceluia care era singura lui desfătare. Părintele îşi reveni mai mult pentru a nu înmuia inima băiatului şi astfel să nu-l sustragă de la misiunea pe care o avea.

 

O ultimă îmbrăţişare şi despărţirea avu loc.

Eusebiu coborî câţiva paşi, apoi se opri şi cu lacrimi în ochi se adresă tatălui:

 

–        Şi dacă totuşi nu va mai fi scăpare din mâna lor, şi nu ne vom mai întâlni aici, ne vom găsi, nu tată?

 

Şi în timp ce cobora pe poteca şerpuită, mai zise pentru ultima oară:

 

–        Pe curând tăticule, la Marea de Cristal…

 

Tatăl nu putut să mai răspundă nimic, se aşeză pe un colţ de stâncă, de unde putea urmări în vale, luă toiagul de alun, îl înfipse în pământ, iar pe capătul celălalt puse amândouă mâinile peste care aşeză bărbia, plângea ca un copil. Dar nu un plâns cu convulsii, în hohote, ci un plâns liniştit care-l consuma mult. Ochii deschişi urmăreau fiul, care cobora cu paşi siguri grăbindu-se să ajungă devreme la primul han unde trebuia să înnopteze.

 

După ce Eusebiu se pierdu în ceaţă care se ridica în vale, Clemenţius porni către casă. Era zdrobit de durere, dar nu descurajat, mergea încet în timp ce soarele căuta să se ascundă după stâncile din faţa sa.

 

EXPERIENŢĂ

Partea a II-a

Suntem în luna Mai a anului 1489. în piaţa din mijlocul oraşului Florenţa.

Sunetul tobelor şi stâlpul la piciorul căruia se afla o sarcină de lemne dezvăluie că în curând va avea loc o execuţie publică.

În apropiere, între doi ostaşi ale căror suliţe erau aproape de trei metri, se afla o fiinţă omenească care nu putea fi identificată din pricina sacului de pânză neagră care-l acoperea de sus până jos.

Deodată se făcu linişte. Delegatul papei anunţă cu glas tare:

„Pentru propovăduirea ereziei şi pentru pierderea credinţei ereticul Clemenţius Eusebiu a obţinut favoarea sanctităţii sale de a fi ars pe rug. Astăzi 16 mai 1489 la Florenţa se va îndeplini dorinţa sfântului părinte”.

De sub pânza neagră, Eusebiu îşi amintea că în ziua aceia împlinea douăzeci de ani… Apoi, simţi o mână care scoase sacul şi văzu un preot care-l întrebă:

„Fiule, ai ocazia pentru ultima dată să scapi, dacă făgăduieşti că renunţi la erezia ta”!

Eusebiu se uită ţintă la acesta, apoi îşi plimbă ochii peste miile de curioşi veniţi la execuţie. Tresari deodată când văzu în primele rânduri, aproape de ostaşii de pază, o pelerină cunoscută, de sub care îl priveau cu înţeles doi ochi cunoscuţi: era tatăl lui.

–        Faceţi-mi dovada cu Sfintele Scripturi, în ce sunt vinovat – răspunse Eusebiu călugărului.

–        Eşti vândut cu totul diavolului, răspunse reprezentantul papal, făcând în acelaşi timp semn călăului.

Tatăl mai avu putere să privească cum Eusebiu fu legat de stâlp şi în clipa în care călăul aprinse lemnele de sub picioarele fiului său. tatăl întoarse faţa de durere.

Dar în timp ce paşii îl duceau cât mai departe de locul supliciului, el mai auzi vocea fiului său dintre flăcările care-l acopereau: „NE VOM ÎNTÂLNI SUS, SUS LA MAREA DE CRISTAL…”

Aşa a murit la datorie Eusebiu Clemenţius, tânărul valdenz de douăzeci de ani, a cărui întâmplare adevărată a trecut din gură în gură în anii mult zbuciumatului Ev Mediu.

Era singurul copil la părinţi.

 

În această sală se află taţi şi mame care se bucură de sănătatea mai multor copii ai lor.

Aţi fi dispuşi, taţi şi mame, să priviţi la soarta unuia dintre copii voştri? Aparent ar fi mai uşor, deoarece veţi fi mângâiaţi de ceilalţi. Eu însă nu cred…

Dar tu, tată care ai trei băieţi şi te mândreşti cu ei, ai fi dispus să dai pe unul dintre ei la moarte sigură? Poate vei gândi că îţi rămân ceilalţi doi şi te vei resemna. Dar nu! Te asigur că în inima ta, toţi au aceeaşi valoare şi pe cel mai bolnăvicios sau mai neastâmpărat îl iubeşti mai mult.

Dar tu, mamă care ai o singură fată, care este desfătarea ta, care este centrul preocupărilor tale, este viaţa ta, vei putea să trimiţi la moarte pe singurul copil, fata pe care o iubeşti ca pe lumina ochilor?

Ceea ce a-ţi simţi voi părinţi, care aveţi un singur copil în cazul când acesta ar trebui să moară sub ochii voştri, aceea, şi chiar cu mult mai mult a simţit inima Tatălui Ceresc, când a consimţit ca unicul său Fiu să moară pentru păcatele voastre!

Înţelegi acum, iubite ascultător cât de mult a făcut Cerul pentru tine şi pentru mine, pentru noi toţi? Dar mai presus de orice am ajuns noi să înţelegem ce ne cere Tatăl nostru Ceresc pentru moartea nevinovatului Său Fiu?

PRIGONIREA PRIN SECOLE

 

 

Şi urmăriţi au fost din loc în loc

Lipsiţi de hrană şi de-al vetrei foc

Pribegi, în zdrenţe, munţii-au colindat

Dar au păstrat al cerului mandat

Ei n-au cedat

 

Pustiul, locul lor de adăpost,

Cavernele, căminul lor au fost.

Dar nu s-au plâns şi nici înspăimântat

În peşteri pacea sfântă au aflat

Şi n-au cedat.

 

Au fost destui tirani răzbunători

Ce-au presărat ai noştri reci fiori

Şi pe creştini la fiare i-au predat

Dar crezul lor nicicum nu l-au călcat.

Ei n-au cedat.

 

Le-au omorât copii-n văzul lor.

Balaurul răcnea îngrozitor.

Şi sângele, pământul a udat

Credinţa lor ei însă n-au pătat.

Ei n-au cedat.

 

Şi mâinile în lanţuri li s-au prins

Şi pretutindeni ruguri s-au aprins

Dar nici în flăcări steagul n-au plecat

Din flăcări rugi fierbinţi s-au ridicat,

Au rezistat.

 

Au ridicat atunci spânzurători

Dar ei purtau în suflet vii comori

I-au torturat, bătut şi schingiuit

Dar tocmai pentru faptul e-au murit

Au biruit.

 

Şi către tine Domnul azi se-ndreaptă

Şi hotărârea ta, cu dor aşteaptă

Credinţa ta curând, se va-ncerca

În faţa morţii tu vei rezista?

Sau vei ceda.

 

TEMA   III

 

Când spunem „valdenzi” ne gândim la bărbaţi cu braţe vânjoase, la bărbaţi tari care nu şi-au plecat fruntea în faţa morţii.

Când spune „valdenzi” vedem parcă un popor dârz cu aspect ostăşesc în care nimeni nu se uită înapoi, ci toţi spre culmi. În ochii lor se văd priviri de vultur, hotărâre de neînduplecat.

Când spunem „valdenzi” spunem munţi aspri şi ei înşişi se confundă cu munţii, cu stâncile, la fel de tari, la fel de hotărâţi de a rezista.

Dar v-aţi gândit vreodată că „valdenzi” înseamnă nu numai un popor format din tineri puternici viteji, din bătrâni căliţi cu luptele anilor, cu frunţile aspre, „valdenzi” mai înseamnă fi gingăşie, mai înseamnă şi fineţe, mângâiere,blândeţe, pentru că la chemarea munţilor n-au răspuns numai bărbaţi temerari ci şi copii fragezi cu sentimente nevinovate. La chemarea munţilor au lăsat oraşele cu comoditatea şi plăcerile lor. Au răspuns chemării, tinere fete care au presărat printre stâncile aspre priviri gingaşe, încărcate cu devotament şi bunătate feminină. La chemarea munţilor bunicile împovărate, sub greutatea anilor cu mâinile tremurânde, dar cu priviri calde şi-au părăsit vetrele lor la care slujiseră ani şi ani şi de care îşi legaseră atâtea amintiri. Ele nu-şi întorc privirile înapoi, ele nu plâng, în sufletele lor există o putere mai mare decât cea mai puternică amintire care le-ar lega de locurile natale atât de dragi şi care pun stavilă lacrimilor în momentul când casele şi ogoarele lor dispar în urmă.

Este chemarea munţilor. Este chemarea credinţei Este chemarea divină. Şi iată… alături de tineri, bărbaţi, alături de cei vârstnici încercaţi prin foc de lupte, bunice blânde, lăsând în urma lor văi roditoare, oraşe înflorite, urcând pe stâncile fără de viaţă.

Unde vă duceţi voi copii scumpi? Care va fi viitorul vostru? Sunt picioarele voastre gingaşe, pregătite să calce colţuri aspre de stânci?

Unde a-ţi plecat tinerelor? A-ţi lăsat în urmă relaţiile cu prietenii voştri, a-ţi lăsat oraşele… pe ce căi păşiţi acum? Care va fi viitorul vostru? Cunoaşteţi locurile pe care mergeţi? Nu era mai bine în cetatea voastră? Vă construiaţi acolo palate şi logodnicii voştri v-ar fi dat tot ce a-ţi fi vrut. Dar tinerele nu răspund. Urcă mereu. Ele se supun unei chemări lăuntrice. Este chemarea munţilor, chemarea credinţei.

Nu vi se rupe inima de viitorul copiilor voştri? Ce vor fi ei în viaţă? Şcolile progresiste sunt jos în oraş. Unde îi duceţi?

Dar mamele tac… Urcă mai sus. Chemarea din inima lor este mai puternică. Este chemarea munţilor. Chemarea divină.

Şi voi bunici, cu părul nins, cu paşii nesiguri, unde a-ţi plecat acum în amurgul vieţii? De ce n-aţi dat ultimele clipe ale vieţii tihna lor? Nu vă este prea grea povara anilor? Nu meritaţi voi liniştea bătrâneţii?

Dar ei nu răspund; fac încă un pas mai sus, poate ultimul. Se supun unei singure şi supreme chemări:

  • Chemarea munţilor
  • Chemarea credinţei
  • Chemarea divină

 

PROFETUL   TENOR   ÎN   TAINĂ

 

Aş vrea să fiu fratele vostru valdenzi,

Încolonat cu voi cei conduşi în huiduieli către ruguri

şi trupurile voastre spălate

să lumineze şi noaptea asta

ca nişte flamuri albe până departe…

 

Închircindu-ne de durere

le vom simţii în inimă colţii

şi nu vom şti niciodată de ce…

 

Dar tocmai de aceea, sufletul,

neclintit şi stelat va străluci

ca văzduhul deasupra cetinei Alpilor,

Ca o pagină de Biblie citită şi întoarsă…

 

Aş vrea să fiu fratele vostru

Valdenzi, albigenzi, esperanişti,

să fiu salvat astfel din dezordinea obligatorie

a secolului;

să nu mai gonesc nebun, fără ţintă,

ca un vagon de tren accelerat prin iad…

 

Să mă retrag şi eu în sanctuarul Alpilor

cei atât de înalţi încât cu intrat în geografia cerească,

să mă îmbăt pe culmile lor de cerul pur al zăpezii,

urcând, să aud tot mai aproape inima vulturului;

şi printre stâncile sacre ale voastre, valdenzi,

să aflu stânca în care-a-ţi ascuns

durerea voastră de oameni şi spaima.

 

Astfel, va rămâne departe mare flămândă şi tulbure

izbind val de val şi valuri de ţărm

în talazuri păgâne

Vom sta aici în munţi cât o vor asmuţi vânturile,

vom bea din pâraie sorite şi clare.

Când mă voi întări, desigur,

mă veţi trimite în misiune;

în veacul meu de pucioasă voi aduce

vânt proaspăt, răşină, briliante şi flori de pe stânci…

şi nu voi uita să ascund prin mantia valdenză

câteva pagini de-ale sfântului Ioan,

care-a cântat despre întuneric şi lumină

Aş vrea… să fiu fratele vostru valdenzi!

Amin!

 

ÎNCHEIERE

 

Misionari din Piemont invadau lumea şi puterile întunericului s-au văzut nevoite de a veghea cu mai multă luare aminte. Orice efort de a face să înainteze adevărul era suprimat.

 

Existenţa însăşi a acestor oamenii care păstrau credinţa primilor creştini era o mărturie constantă contra apostaziei Romei, şi provoca prin urmare ura şi persecuţia cea mai înverşunată. Refuzul lor de a preda Sfintele Scripturi, a fost o ofensă pe care Roma nu o putea tolera, de aceea hotărî să-i extermine de pe suprafaţa pământului.

 

Acum începură cele mai grozave cruciade contra poporului lui Dumnezeu refugiat în sălaşurile lor din munţi, prin edictul lansat de Inocenţiu al VIII-lea în 1487.

 

Persecuţiile îndurate de acest popor temător de Dumnezeu, au durat mai multe secole, dar cu toate cruciadele întreprinse împotriva lor, cu tot măcelul cumplit la care au fost supuşi, valdenzii au continuat să trimită pe misionari lor pentru a răspândi adevărul care le era atât de preţios.

 

Peregrini către ţara de sus, ei au aruncat sămânţa adevărului, pentru ca prin puterea lui Dumnezeu să aducă roade până la sfârşitul vremilor.

 

„În credinţă au murit toţi aceştia, fără să fi căpătat lucrurile făgăduite ci doar le-au văzut şi le-au urat de bine şi departe, mărturisind că sunt străini şi călători pe pământ.” (Evrei 11,13)

Iubiţi ascultători, pentru a avea loc reînviorarea necesară acelei grandioase lucrări de vestire a adevărului, lucrarea premergătoare revenirii Domnului Hristos, este nevoie ca încropitul laodicean să fie înflăcărat prin puterea Duhului Sfânt de spirit valdenz.

 

Astăzi, ca şi atunci, dacă nu chiar mai mult, este nevoie de taţi şi mame, de părinţi consacraţi, hotărâţi, răbdători şi iubitori, neînfricaţi şi înţelepţi care să-şi educe copii în spirit misionar şi cărora să le de prin exemplul vieţii Domnului Hristos dragoste de oameni şi dorinţa fierbinte de a lucra pentru cauza numelui lui Dumnezeu.

 

Tinerii noştri asemeni tinerilor valdenzi: drepţi, ascultători, hotărâţi, înţelepţi şi gata oricând de sacrificiu în slujba Domnului, să fie cuprinşi de râvna misionară şi în câmpul lor de lucru şcoli şi instituţii străine şi ostile adevărurilor veşnice, să semene neîncetat o sămânţă bună, sănătoasă, curată, care să aducă un rod binecuvântat.

 

Este nevoie şi astăzi de perii albi cu înţelepciunea şi statornicia lor, cu experienţa şi dragostea lor pentru a da nădejde şi curaj, pentru a fi pildă şi a direcţiona pe cei ce vor continua lucrarea aceasta minunată de salvare a altora prin jertfire de sine.

 

Pentru aceasta să ne rugăm ca Duhul Domnului să lucreze în viaţa fiecăruia dintre noi zdrobirea eu-lui şi înălţarea lui Hristos fiind cu toţii supuşi unei singure şi supreme chemări:

  • Chemarea credinţei
  • Chemarea divină

AMIN!

VALDENZI!

 

Valdenzi, lumini în noaptea timpului,

Stele ale dorului după faptele dintâi…

Valdenzi, cetăţeni ai Ţării Speranţei,

Nu este pe lume monument

Vrednic de numele vostru…

Voi a-ţi arătat Europei urmele primei cărări,

Idealul Maestrului strălucind de sărăcie,

Şi strălucind de zel, de iubire,

Arzând la fel de bine în viaţă,

Ca şi pe ruguri…

 

Valdenzi, fraţii mei

Care a-ţi urât păcatul luxului,

Popor de tineri curaţi şi de mari înţelepţi…

Valdenzi cu aripi de vultur retraşi în pustiu,

Cu fapte de slavă pe care urmaşii nu le mai ştiu…

 

Cu cărţile sfinte

Ascunse în haină şi-n minte…

Valdenzi, înviaţi şi luaţi-vă locul

Pe străzi, în temniţi, pe ruguri şi-n munţi…

 

Să plouă din cer îndurare

Peste adormitele frunţi,

Şi nască-se iarăşi curajul şi slava,

Iubirea ce-nvinge în lume otrava!

Şi-apară şi azi, pe trotuare şi benzi,

Picioare şi roţi şi lumini de valdenzi!…

No tags for this post.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *