Parbola formelor
5 octombrie 2015
Campionii corigenţei
5 octombrie 2015

Apocalipsa (Jon Paulien)

Apocalipsa ( JonPaulien).doc
Apocalipsa ( JonPaulien).doc
Apocalipsa-JonPaulien.doc
2.9 MiB
197 Downloads
Details

Apocalipsa

Jon Paulien

  1. CHEI DE DESCIFRARE A CODULUI

 

  1. Introducere şi privire generală
  2. Principiile de interpretare ale (Tiparul) Profeţiei Biblice – partea I
  3. Principiile de interpretare ale (Tiparul) Profeţiei Biblice – partea II
  4. Profeţi morţi Lecţii vii
  5. Protecţii pentru cercetătorii Scripturilor
  6. Lumea Cărţii Apocalipsa
  7. Exegeza fundamentală a Cărţii Apocalipsa
  8. Exegeza şi Structura Cărţii Apocalipsa – partea I
  9. Exegeza şi Structura Cărţii Apocalipsa – partea II
  10. Aluziile Vechiului Testament şi Semnificaţia lor
  11. Isus văzut în Vechiul Testament – partea I
  12. Isus văzut în Vechiul Testament – partea II

 

  1. CELE ŞAPTE BISERICI ŞI O VIZIUNE CEREASCĂ

 

  1. Prologul Cărţii Apocalipsa
  2. Isus printre Sfeşnice
  3. Şapte Scrisori către Şapte Biserici
  4. Efes şi Smirna
  5. Pergam şi Tiatira
  6. Sardes şi Filadelfia
  7. Laodiceea
  8. O Privire Generală asupra celor Şapte Sigilii – partea I
  9. O Privire Generală asupra celor Şapte Sigilii – partea II
  10. Când Mielul ia Cartea
  11. Leul, Mielul şi Cartea
  12. Cele Şapte Sigilii şi Experienţa Bisericii

 

III. PECEŢILE ŞI TRÂMBIŢELE

 

  1. Fundalul VT şi NT pentru Apocalipsa 6
  2. Prima şi a Doua Pecete
  3. A Treia şi a Patra Pecete
  4. A Cincea, a Şasea şi a Şaptea Pecete
  5. Cei 144. 000 şi Marea Gloată
  6. Rolul Trâmbiţelor în Scriptură
  7. Timpul când Trâmbiţele încep
  8. Natura Trâmbiţelor
  9. Prima şi a Doua Trâmbiţă
  10. A Treia şi a Patra Trâmbiţă
  11. A Cincea Trâmbiţă
  12. A Şasea şi a Şaptea Trâmbiţă

 

 

 

  1. AVANSÂND CĂTRE CRIZA FINALĂ

 

  1. Cele Şapte Tunete şi Finalul Evangheliei
  2. Sulul şi Templul
  3. Identitatea Celor doi Martori
  4. Moartea şi Învierea Celor doi Martori
  5. Introducere în a doua jumătate a Apocalipsei
  6. Război în Cer şi pe Pământ
  7. Ultima Înşelăciune din Istoria Pământului
  8. Fiara din Mare
  9. Fiara din Pământ
  10. Ultima Generaţie a lui Dumnezeu
  11. Consecinţele Necredinţei
  12. O Teologie a Celor Şapte Plăgi

 

  1. SFÂRŞITUL TUTUROR LUCRURILOR

 

  1. Secarea Eufratului
  2. Bătălia de la Armaghedon
  3. Prostituata Babilon şi Fiara reînviată
  4. Babilon – Căderea unei Mari Cetăţi
  5. O Schiţă a Timpului Sfârşitului
  6. Un Rezumat al Evenimentelor Finale
  7. Cei 1.000 de ani – verset cu verset
  8. Diverse Opinii cu privire la Mileniu
  9. Noul Ierusalim
  10. Strălucirea Noii Realităţi
  11. Pomul şi Apa Vieţii
  12. Epilog – Gânduri de Final

 

Apocalipsa

Jon Paulien

  1. CHEI DE DESCIFRARE A CODULUI

 

  1. Introducere şi privire generală

 

Se spune că puţină cunoaştere este un lucru periculos. Credeţi că acest lucru este valabil şi în privinţa Apocalipsei?

Bun venit la această serie de cercetare biblică intitulată “Chei de descifrare a codului.” Cum să studiem cartea Apocalipsei fără să ne pierdem mintea?

Cartea  Apocalipsei – ce gânduri îţi vin în minte? Ce asociem de obicei cu cartea Apocalipsei? Numărul mistic 666, cei patru călăreţi, bătălia de la Armaghedon, Noul Ierusalim? Cu siguranţă, cartea Apocalipsei a intrigat oamenii de peste 2000 de ani; în sensul acesta s-a scris: “Este o carte ambiguă, bizară, ciudată, provocatoare şi puţini s-au implicat să o studieze pentru mult timp. Se ştie că oamenii şi-au format păreri foarte puternice în privinţa Apocalipsei şi de asemenea se ştie că nu au căzut cu toţii de acord în privinţa lor. Cineva sugera că dacă întrebi 12 creştini despre cartea Apocalipsei, vei primi 13 păreri, sau opinii diferite. Se pare că este o carte plină de un limbaj complicat de idei care ne pun mult în încurcătură. Se spune că dacă vrei să te apuci de studierea Apocalipsei, trebuie să fii nebun. Şi dacă nu eşti, după ce te apuci, vei deveni cât de curând. Se spune, de asemenea de oameni mari ca Luther, au afirmat că această carte este atât de complicată, de enigmatică şi de provocatoare, că ar fi mai bine ca oamenii de rând să nu încerce să o înţeleagă.

Cunosc un cercetător contemporan care vede în această carte o expunere a eşecului în dragoste, ea subordonează dragostea justiţiei, autorul având o plăcere deosebită în a înfrunta pe cei care nu erau de acord cu el. Prin urmare, cartea nu e un bun exemplu cu privire la modul în care trebuie să se comporte creştinii în lumea de astăzi. Ca profesor de NT şi ca cercetător implicat în discuţii revelatoare, în privinţa cărţii Apocalipsei, am realizat că aceasta este o carte foarte dificil de predat. Am observat că de obicei studenţii vin la astfel de cursuri cu un bagaj de cunoştinţe deja acumulate, cu alte cuvinte ei au deja opinii în privinţa cărţii. Ei au studiat cartea înainte de a-şi forma idei clare cu privire la ea, au deja păreri foarte bine formate chiar dacă nu au petrecut prea mult timp cu studierea ei. Am înţeles că trebuie să petrec un timp aproape egal cu cel al cursului pentru a-i învăţa să se dezveţe, să se descotorosească de ceea ce studiaseră mai înainte şi să înveţe ce vrea să spună Cartea despre ea însăşi.

Evident, pentru că Apocalipsa pretinde că ne învaţă despre viitor, ea exercită atracţie pentru majoritatea dintre noi, pentru că suntem curioşi să ştim ceea ce va urma. Am vrea să ştim ce se va întâmpla cu vieţile noastre, cu lumea, cu propria ţară. Dar problema este că viitorul reprezintă ceea ce noi nu ştim. Şi uneori, chiar într-o carte ca Apocalipsa, care vine de la Dumnezeu pentru a ne revela viitorul, vedem manifestată această curiozitate a noastră de a descoperi în Carte viitorul aşa cum ne-am închipui noi că va arăta. Şi astfel, oamenii au dezvoltat tot felul de idei vizavi de viitorul prezentat în Apocalipsa. Dar este o problemă: a studia Apocalipsa fără dorinţa sinceră de afla adevărul, este un lucru foarte periculos. Foarte mulţi oameni de-a lungul istoriei au studiat Apocalipsa şi au emis idei pe baza ei, care i-au condus pe nişte căi extrem de periculoase. Mă gândesc la grupul de Münster din Germania, de exemplu în 1534. Poate nu aţi auzit de ei, dar ei au fost la început un grup de oameni care au început sa studieze Apocalipsa, dezvoltând o idee conform căreia oraşul Münster era Noul Ierusalim, oraşul lui Dumnezeu, era locul în care Dumnezeu urma să aducă sfârşitul lumii şi recompensa pentru cei credincioşi. Astfel că oraşul lansa o provocare lumii: „Noi suntem Noul Ierusalim, noi vom face lucrurile aşa cum ştim noi şi voi nu mai puteţi face nimic în privinţa aceasta.” S-au dus lupte teribile în jurul oraşului. Mulţi oameni au pierit de foame în timpul asediului, în timp ce ideile acestea nebuneşti erau vânturate încoace şi în colo. A fost un dezastru absolut şi o mare tragedie.

Dar nu trebuie să mergem înapoi cu 450 de ani pentru a înţelege că interpretarea incorectă a Apocalipsei este periculoasă. Este suficient să ne întoarcem doar cu câţiva ani în urmă şi să luăm de exemplu oraşul Wacco din Texas; un grup de oameni oneşti s-au apucat să studieze cu sinceritate Apocalipsa, dar formându-şi propriile păreri în privinţa ei, au provocat guvernul federal al SUA să intervină şi să se lupte cu ei, sfârşitul fiind o distrugere totală. Aproape toţi au murit; bărbaţi, femei, chiar şi copii mici sacrificaţi pe altarul interpretării proprii a cărţii Apocalipsa.

Poate că gândeşti acum: dacă aşa stau lucrurile, mai bine să ne ţinem departe de această carte. Se pare că ne poate cauza o mulţime de probleme, e periculoasă. Dar nici aceasta nu este atitudinea corectă, pentru că a ignora Apocalipsa, a nu-i găsi interpretarea corectă şi sănătoasă pe care cartea este deschisă să o ofere, ea va rămâne atunci deschisă pentru tot felul de lucruri ciudate, ca cele întâmplate în Münster şi Wacco. Dar a fost nevoie de asemenea situaţii ca oamenii să fie foarte atenţi la abordarea pe care şi-o asumă. Ca atare, a studia această carte este periculos, dar a nu o studia este la fel de periculos. Aşa că ce vom face?

Cel mai bun lucru ar fi să studiem, dar să şi învăţăm cum să o citim. În felul acesta devenind familiarizaţi cu ea, evităm superficialităţi periculoase în care pot aluneca fanaticii, sau nepăsarea şi indiferenţa în care s-au complăcut şi se complac majoritatea creştinilor, chiar şi slujitori fervenţi cum a fost Luther. Pentru mine, este o mare încurajare că putem face propriile pregătiri pentru studierea acestei cărţi. O autoare pe care o apreciez foarte mult de ani de zile, Ellen White, a scris aproximativ cu o sută de ani în urmă câteva gânduri despre carte. Deşi nu a făcut studii detaliate pe marginea ei, i-a înţeles valoarea, aşa că aş vrea să vă împărtăşesc câteva din aceste idei care m-au încurajat în cercetarea Apocalipsei. Ea spune: Noi nu înţelegem lumea aşa cum ar trebui. Cartea Apocalipsei se deschide cu invitaţia de a înţelege ceea ce ea conţine. Dar noi nu înţelegem pe deplin lecţiile pe care le conţine în ciuda imperativei date de a o studia. Dar chiar dacă au fost sute de ani de studiu, noi tot nu o înţelegem aşa cum ar trebui. Fiind o carte dificilă şi provocatoare, trebuie să fim foarte serioşi şi consacraţi, dându-i cea mai mare atenţie.

Dar există şi un al doilea tip de comentariu pe care ea îl face în Mărturii către Predicatori p. 112-114. La pag. 113 ea spune: Când noi ca şi creştini vom înţelege ceea ce are această carte de revelat pentru noi, va fi o mare redeşteptare; înţelegerea corectă a acestei cărţi aduce în viaţa noastră o revigorare a experienţei noastre creştine; şi continuă: Când credincioşii vor avea o deplină înţelegere a cărţilor Daniel şi Apocalipsa, experienţa lor religioasă va fi total schimbată, vor avea atunci licăriri din cetatea cerească ale cărei porţi li se vor deschide. Mintea şi inima vor fi schimbate, caracterul se va transforma şi vor avea binecuvântarea ca recompensă pentru o inimă curată. Se pare că această carte bizară poate să ne dea o idee a ceea ce se află în cer, a ceea ce este realitate universală şi despre care nu putem afla nicăieri din altă parte. Ne lasă să întrevedem licăriri dintr-un Univers dincolo de ceea ce putem vedea noi prin telescop. Ne poate da o impresie despre cum urmează să trăim în adevărata realitate.

Una dintre cele mai dificile şi nesigure probleme a lumii noastre este că nu ştim de unde vine, unde se duce, de ce este aici şi sunt mii de oameni care caută să găsească sensul vieţii. Apocalipsa pretinde că este cartea care poate oferi exact acest gen de informaţii. Foarte mulţi oameni care au studiat cartea Apocalipsei, au descoperit ceea ce Ellen White sugera, că atunci când intri cu adevărat în această carte, când începi să înţelegi viziunea ei asupra lui Isus, asupra realităţilor ceresti, asupra lumii care va veni şi-au schimbat atitudinea şi înţelegerea, felul lor de a trăi. Dar să nu uităm că deşi putem beneficia de promisiunea lui Dumnezeu de a ne schimba vieţile în urma studierii acestei cărţi, au fost mulţi care în urma studiului Apocalipsei au dezvoltat acele idei bizare care au adus atâta dezastru în vieţile lor şi ale altora. Tot Ellen White spune că Dumnezeu va binecuvânta pe toţi cei care vor căuta cu inima umilă şi smerită să înţeleagă ceea ce este revelat. Ea spune că dacă vom ajunge să înţelegem această carte, acest fapt nu va avea loc în urma unor studii întâmplătoare sau arogante – „eu ştiu, eu sunt mult mai inteligent decât…, pot dovedi, am şi studii în domeniu…”, etc. – sau ca urmare a încrederii noastre în mintea noastră extraordinară şi a puterii noastre de a dovedi altora că suntem mai tari.

A fi smerit cu inima când o studiezi, acesta este un lucru foarte greu. De cele mai multe ori, cu cât s-a investit mai mult în educaţie, cu atât omul avea impresia că poate stăpâni aproape totul. Dar aceasta nu este educaţia adevărată. O persoană cu adevărat educată este aceea care realizează cât de puţin ştie de fapt; este cea care vede extraordinara varietate de opţiuni care i se oferă în procesul învăţării şi înţelegerii. O persoană cu adevărat educată este aceea care este umilă şi smerită cu privire la cunoştinţele ei şi care recunoaşte cât de multe mai are de învăţat.

Cartea Apocalipsei ne descoperă de fapt cât de mult avem de învăţat. Sunt o mulţime de cărţi care pretind că au înţelegerea totală, că pot să ne de informaţii detaliate pentru următorii 3, 4, 5, 10 ani de istorie, bazaţi pe modul propriu de înţelegere a cărtii Apocalipsei. Dar aroganţa nu va face să fie de înţeles această carte. Doar rugăciunea ne va ajuta să fim deschişi şi gata să învăţăm de la Dumnezeu ce are El să reveleze. Şi înainte ca El să ne descopere ceva, trebuie să avem acea dorinţă de a învăţa. Aş vrea să ne rugăm împreună înainte de a pătrunde în studiul acestei cărţi extraordinare; va fi o lungă şi fascinantă călătorie; să rugăm pe Tatăl să ne dea o inimă deschisă, un sprit smerit şi dispus spre învăţare, pentru ca atunci când vom deschide cartea să descoperim în ea ceea ce Dumnezeu vrea să ne spună, indiferent cât şi ce ar costa.

„Scumpul nostru Părinte, această carte a Apocalipsei este o mare provocare pentru noi. Te rog să ne deschizi mintea pentru a o înţelege, iar mie să-mi revigorezi mintea ca să-i conduc pe ascultători prin acest studiu pas cu pas. Dă-ne fiecăruia dintre noi un spirit de învăţare şi ajută-ne să vrem adevărul mai mult decât orice. Vrem să ştim adevărul indiferent cât ar costa acesta. Te-am rugat în numele Domnului Isus, Amin!”

Să recapitulăm ceea ce ştim până acum despre Apocalipsa:

  1. este o carte dificilă, provocatoare şi periculos de interpretat.
  2. necesită cea mai mare atenţie şi cea mai smerită inimă în a fi abordată.
  3. oricum, nu putem alge să o ignorăm – nu există siguranţă în ignorarea Apocalipsei; trebuie să ne apropiem de ea, să-i înţelegem mesajul şi să-l aplicăm zilelor în care noi trăim.

Aş vrea acum să vorbesc puţin despre câteva informaţii de bază: cine a scris cartea şi când a fost scrisă? Şi pentru că aceasta s-a petrecut cu 2000 de ani în urmă, adesea nu putem fi cu certitudine siguri de fiecare detaliu. Potrivit Apocalipsei, scriitorul ei este un anume Ioan şi acesta, oricine ar fi el, reiese că ştia bisericile din Asia Mică, în special partea de vest, zona pe care noi o numim astăzi Turcia, o ţară frumoasă şi cu oameni extrem de prietenoşi şi primitori. Dar acum 2000 de ani regiunea era o provincie romană din Asia. Ioan cunoştea aceste şapte biserici, era cunoscut de ele şi în acelaşi timp era o figură autoritară pentru ele. Le scrie ca un conducător, ca o persoană respectată de ele, ca o persoană care caută să ajute, să înţeleagă mai mult cum să se raporteze la lumea în care tăiau. Dar mai este o particularitate a acestei cărţi: faptul că limba în care este scrisă, greaca, are o gramatică stricată; vi se pare ciudat că Biblia poate să conţină aşa ceva? Dar aceasta este realitatea.

Cei care au studiat greaca Apocalipsei au găsit unele dintre cele mai ciudate construcţii. Voi detalia mai târziu, însă acestea ridică unele întrebări cu privire la persoana care a scris cartea şi de ce a fost scrisă în felul acesta. Unul dintre motivele posibile, ar fi că persoana care a scris-o nu era de origine greacă. Şi într-adevăr sunt multe dovezi în carte că această persoana nu era grec şi că de fapt venea din Palestina, avea rădăcini iudaice. Şi probabil că motivul acestei gramatici ciudate este că acest evreu s-a mutat într-o provincie romană din Asia, unde oamenii vorbeau greaca. Probabil că el însuşi nu ştia greaca foarte bine, dar a făcut tot posibilul să scrie în această limbă.

În afara acestei cărţi mai sunt persoane în lumea veche care au scris despre Apocalipsa şi care ne-au spus cine a fost acest Ioan şi opinia lor despre el. Şi în general ei spun că acest Ioan a fost un ucenic al lui Isus care cu aproximativ 60 de ani înainte de această carte fusese unul dintre cei 12 care a umblat cu El. Era fiul lui Zebedei şi fratele lui Iacob. A început ca pescar pe Marea Galielii, ucenicul „tunător”, potrivit chiar spuselor lui Isus, dar care a devenit ucenicul iubit, având un caracter blând, iubitor. Acest Ioan a stat în Ierusalim pentru câţiva ani, pentru ca apoi să plece în Asia Mică unde s-a apucat să scrie această carte. Totuşi mulţi cercetători actuali îşi pun întrebarea dacă el ar putea fi într-adevăr autorul Apocalipsei. De obicei el este asociat cu Ioan care a scris una din evanghelii, dar aceasta este o carte foarte diferită de Apocalipsa. Gramatica de aici este simplă şi frumoasă şi este expusă istoria lui Isus într-un mod extrem de literar.

Pe de altă parte, Apocalipsa este o carte cu imagini terifiante, cu fiare bizare şi simboluri ciudate, astfel că cele două cărţi sunt într-adevăr diferite şi mulţi cercetători nu pot trece peste această diferenţă. Dar sunt şi alţii care găsesc în aceste două cărţi o mulţime de puncte comune şi atunci nu mai presupunem că autorii lor ar fi persoane diferite. Pentru un anumit motiv, Apocalipsa este plină de “şapte”; evanghelia după Ioan nu foloseşte acest număr, deşi el se subînţelege de multe ori. În evanghelia lui, în dreptul lui Isus, Ioan consemnează doar şapte miracole, nici mai mult nici mai puţin. De multe ori apare o perioadă de şapte zile în slujirea lui Isus, ceea ce presupune că autorul este ataşat de acest număr. Ambele cărţi folosesc din plin cuvântul mărturie şi martor – a fi martor, a da mărturie pentru Isus este un lucru important. În ambele se face referire la Isus ca la Cuvântul lui Dumnezeu – nu-l mai găsim în altă carte a Bibliei – Logosul este un termen unic pentru Ioan în Evanghelia sa şi în Apocalipsa. Tot în ambele apare evident contrastul dintre lumină şi întuneric. Aşadar sunt foarte multe teme şi concepte în comun în cele două cărţi, astfel că nu e imposibil ca autorul să fie acelaşi pentru ambele. Şi totuşi, nu pot fi atât de diferite scrise de acelaşi autor? Una din explicaţiile pentru gramatica stricată ar fi că Ioan, fiind evreu, a gândit în ebraică şi a scris în greacă, care nu era limba lui nativă.

Un cercetător american, Stephen Thompson, care a petrecut mulţi ani din cariera sa în Australia şi Anglia, a scris o carte în care demonstrează că greaca folosită în Apocalipsa are o influenţă ebraică, sau oricum semitică şi că aceasta este cauza gramaticii incorecte.

O a doua explicaţie care este destul de plauzibilă, este că Apocalipsa nu a fost scrisă în Efes, sau Smirna, sau în oricare altă biserică din Asia Mică, ci pe insula Patmos care este la vest de coasta Asiei Mici. Nu ştim prea sigur de ce era el pe această insulă, dar în general se presupune că era acolo ca prizonier, că fusese capturat de forţele imperiului roman care era ostil creştinilor. Era un prizonier exilat. Fiind singur aici, a trebuit să scrie cartea în cei mai buni termeni pe care îi avea. Dacă şi-a scris evanghelia în Efes unde erau ajutoare şi editori în jur care să-i ajusteze limbajul şi să-i dea frumuseţea pe care o simţim astăzi, pentru cartea Apocalipsei nu a mai avut nici un ajutor secretarial sau editorial. Ştim că apostolul Pavel a avut multe ajutoare la vremea când nu mai putea să scrie aşa cum o făcea la tinereţe. Tot ce-i mai rămânea de făcut lui Pavel era să semneze ceea ce dictase scriitorului până atunci. În orice caz, potrivit tuturor atestărilor antice, ar trebui să acceptăm faptul că Ioan, autorul cărţii Apocalipsa, a fost unul dintre ucenicii Domnului Isus.

Când a fost scrisă Apocalipsa? La începutul, sau la sfârşitul carierei sale? Când anume în timp a fost scrisă cartea? Sunt în general două opinii emise de cei care au studiat-o: (1) în timpul lui Nero, 65 AD, (2) în timpul lui Domiţian, 90-95 AD. Care dintre aceste date ar fi corectă? Au fost selectaţi cei doi împăraţi, pentru că ambii au fost persecutori ai creştinilor. Studiind Apocalipsa, reies cele două teme ale uciderii şi persecuţiei urmaşilor lui Hristos. Aceasta duce uşor la presupunerea că Apocalipsa a fost scrisă în timpul persecuţiei, sau cel puţin având atingere cu ea. Irineu, un scriitor creştin (175-200 AD), a fost cel care a susţinut că Domiţian a fost cel care domnea pe vremea scrierii Apocalipsei.

Înainte de Domiţian, imperiul roman nu era împotriva creştinilor. Dacă de exemplu ne amintim de cartea Faptele Apostolilor, romanii îl salvaseră pe Pavel din mâinile duşmanilor lui: l-au salvat din mâinile gloatei, din răzmeriţe, deci nu-i erau ostili şi nici celorlalţi creştini. Nero într-adevăr a persecutat creştinii, dar actele lui par a fi mai mult personale, din cauza nebuniei, a depresiei accentuate de care suferea; astfel, actele lui nu erau actele întregului imperiu. Dar Domiţian a fost cel care a hrănit şi cerut venerarea pentru el însuşi. Una din ideile prin care împăraţii romani credeau că îi pot ţine pe oameni loiali, era să se auto proclame zei şi în multe părţi ale imperiului ridicau temple pentru venerarea împăratului. Dar majoritatea împăraţilor nu ţineau neapărat să fie veneraţi. Se pare că primul care a ţinut să se instituie în mod real această venerare, a fost Domiţian (85-95 AD) şi din cauza acestei venerări impuse, creştinii au intrat în conflict cu imperiul.

Venerarea împăratului aducea laolaltă religia şi statul. Dacă-l venerai era o problemă religioasă, dacă nu-l venerai devenea o problema politică. Dacă nu-l venerai, însemna că nu erai un cetăţean loial. Ca să demonstreze contrariul, fiecare persoană trebuia să se plece în faţa statuii împăratului şi să aducă sacrificii în templele lui. Creştinii au intrat în mod evident în conflict cu această cerinţă de închinare, pentru că ei practic refuzau o astfel de venerare. Ca atare, idea că Apocalipsa a fost scrisă pe vremea lui Domiţin, pare cea mai pertinentă.

Irineu, care a scris în 180 AD, era unul dintre prietenii lui Policarp care a murit în jurul lui 156 AD şi care era destul de bătrân ca să fi fost doar un adolescent pe vremea scrierii Apocalipsei de către Ioan. Irineu şi-a bazat susţinerea că Ioan este autorul Apocalipsei, scrisă în jurul lui 90-95 în Efes, pe spusele lui Policarp. Aşadar, vom accepta pe spusele acestui martor că Apocalipsa n-a fost scrisă mai devreme de această dată a primului secol, ci spre sfârşitul secolului, când imperiul roman a început să practice venerarea împăraţilor.

Aş vrea să aduc şi un martor biblic cum că Apocalipsa a fost scrisă destul de târziu. Este vorba de dovada adusă de Isus în predica lui de pe Muntele Măslinilor din Marcu 13. Dacă aveţi o Biblie la îndemână, v-aş invita să o deschideţi la acest capitol, la vv. 28-29: Învăţaţi aceasta de la smochin…; aici, Isus descopere ucenicilor viitorul, descriindu-le ce va fi între timpul când El le spunea acele lucruri şi cel al venirii Sale în glorie. Ucenicii L-au întrebat: Când se vor întâmpla aceste lucruri…? Ucenicii, cu siguranţă n-ar fi vrut ca El să întârzie prea mult; ei Îl iubeau, îi bucura faptul de a fi cu El şi vroiau ca El să se întoarcă cât mai repede posibil. La întrebarea lor, Isus le-a adus o serie de semne care vor fi mai întâi: le-a vorbit despre hristoşi falşi, despre războaie şi veşti de războaie, despre foamete şi ciumi, despre cutremure şi semne cereşti, despre încercările şi dificultăţile prin care vor trece, despre persecuţii, profeţi mincinoşi şi despre Evanghelia care trebuia să ajungă până la marginile pământului, înainte ca El să revină; le-a vorbit despre grozava încercare, mai mare decât orice a fost mai înainte şi prin care vor trece cei din urmă. Şi apoi, Isus a zis: Când veţi vedea toate aceste lucruri întâmplându-se, atunci să ştiţi că este aproape. Venirea lui va fi aproape; va fi chiar la uşi. Ce vrea să spună Isus aici? Vroia să spună că în momentul în care El vorbea cu ucenicii, venirea Lui nu era aproape. De fiecare dată când a spus: Când vedeţi…, atunci va fi aproape. Deci când Domnul vorbea ucenicilor, timpul nu era aproape. O serie de evenimente trebuia să se întâmple înainte ca El să revină. Şi când aceste evenimente aveau să se întâmple, atunci urma să fie aproape. Să mergem împreună la v. 33: Fiţi treji şi vegheaţi, căci nu ştiţi când va fi acea zi. Care zi? A venirii Lui. Nu ştiţi când va veni, dar ştiţi – v. 29 – când va fi aproape şi anume, când veţi vedea toate aceste lucruri întâmplându-se.

Să mergem la Apoc. 22:10, pentru că este cel mai interesant pasaj în lumina cap. 13:29, 33 din Marcu; avem aceeaşi expresie în gr., dar este aici o diferenţă: Nu pecetlui cuvintele acestei proorocii, pentru că timpul este aproape. Dar în Marcu 13 Isus spusese că timpul nu este aproape; atunci când anumite lucruri se vor întâmpla, atunci veţi şti că timpul este aproape. Aşa că în 31 AD când vorbea Isus, timpul nu era aproape. Unele evenimente trebuia să aibă loc după înălţarea Sa. Dar în Apocalipsa, timpul mărturiei lui Ioan, timpul era aproape. Este o paralelă verbală perfectă în greacă. Sunt singurele două locuri în NT unde găsim aceste cuvinte: Timpul este aproape. Isus a spus că nu va fi aproape până când aceste lucruri aveau să se întâmple. Ioan spune: (acum) este aproape. Care este diferenţa dintre cele două? Ea constă în toate aceste lucruri… despre care Domnul Isus vorbea în Marcu 13:29; între timpul când a spus Isus – AD 31 şi timpul când a scris Ioan – AD 95, ucenicii văzuseră toate acele lucruri întâmplându-se. Aşa că Ioan scria în mod cinstit că vremea este aproape. Dar ai putea întreba: “Cum puteau să se întâmple toate aceste lucruri doar în primul secol şi care a fost marele eveniment care a avut loc în primul secol şi care a adus toate aceste lucruri împreună?”

Aş vrea să prezint puţin din istoria primului secol. Erau pe atunci hristoşi falşi? profeţi mincinoşi? Da erau. În Fapte 8 este descrisă o astfel de imagine: Simon Magul, vrăjitorul, care vroia să fie Mesia, conducătorul poporului evreu. În cap. 5 sunt prezenţi toţi potenţialii mesia. Iosif Flaviu de asemenea spune că erau foarte mulţi oameni care pretindeau a fi Mesia, în special prin 60 AD. Erau războaie şi veşti de războaie? În 31 AD era pace în imperiul roman, dar nu şi în 60 AD. În multe părţi ale imperiului erau răscoale şi în special în Palestina, în preajma Ierusalimului. Iudeii se revoltaseră în 66 AD împotriva imperiului şi timp de 4 ani au dus un război teribil împotriva romanilor. De fapt, unele grupări de rezistenţă s-au menţinut până în 73 AD. Şi cred că în acest război între 66-73 AD, ucenicii au văzut împlinirea cuvintelor lui Isus.

Războaiele şi veştile de războaie erau o realitate crudă în Palestina în jurul anilor 60-70 AD. Dar despre foamete? În Fapte 11:28 este descrisă o foamete teribilă în Palestina în jurul anului 46 AD. Dar ciumi? În timpul lui Nero 36.000 de oameni au murit într-un singur anotimp în Roma – toamna, din cauză unei ciumi bubonice. Dar despre cutremure? În anul 60 AD oraşul Laodiceea a fost distrus de un cutremur. Şi astăzi se mai văd în vechiul oraş urmele cutremurului. În 63 AD cutremurul din Pompei, în 68 AD Roma însăşi a fost zguduită. Astfel, cutremurele au devenit ceva comun pe la jumătatea sec. I în zona Mediteranei. Dar semne cereşti? O apariţie teribilă pe cer a fost înregistrată de către istoricul Iosif Flavius în timpul războiului dintre evrei şi romani. În timpul asediului Ierusalimului, el a consemnat apariţia pe cer a unui semn înspăimântător care le arăta clar iudeilor că revolta lor va fi înfrântă şi că Ierusalimul era condamnat.

Dar despre persecuţii? Faptele Apostolilor arată că într-adevăr creştinii erau persecutaţi. În multe locuri imperiul roman era favorabil creştinilor, dar creştinii au suferit foarte mult de la oamenii din jurul lor. Profeţi falşi în biserică? În NT avem scrisorile către Galateni, Coloseni, 2 şi 3 Ioan, care vorbesc despre teribilele erezii cărora trebuia să le facă faţă Biserica încă de timpuriu. De asemenea epistola lui Iuda, sau 2 Petru, vorbesc despre intenţia unora de a-i îndepărta pe creştini de învăţăturile Scriturilor. Dar Isus spusese că evanghelia va ajunge la toată lumea înainte ca El să vină. În Col. 1:23, Pavel spune: …evanghelia… care a fost propovăduită oricărei făpturi de sub cer…; el avea convingerea că evanghelia fusese predicată la toată lumea în acel prim secol; de asemenea în Rom. 1:8, 16-26. În privinţa marii strâmtorări? Ellen White în cap. “Distrugerea Ierusalimului” din Tragedia Veacurilor, spune, pe baza multor mărturii istorice din primul secol, că la asediul Ierusalimului, locuitorii lui au trecut prin cele mai grozave chinuri care fuseseră suferite până atunci.

Astfel, Ioan, trăind în acel secol întâi cu toate semnele lui, a observat faptul că avea suficiente motive să creadă că vremea era aproape, potrivit spuselor lui Isus care le anticipase. Aceasta ne indică faptul că această carte nu a fost scrisă pe vremea lui Nero, când semnele erau în plină desfăşurare. Ea trebuie să fi fost scrisă după distrugerea Ierusalimului (70 AD), când creştinii au fost şi mai convinşi de cuvintele lui Isus din Marcu 13.

Totuşi au trecut 2000 de ani de atunci, iar întrebarea mea acum este: „Cum a putut Ioan să vadă timpul ca aproape?” Cu siguranţă că nu era aproape din perspectiva noastră umană, pentru că încă 2000 de ani au mai trecut. Dar cu siguranţă ar fi putut fi aproape din perspectiva lui Dumnezeu care dorea ca orice persoană să fie gata în fiecare epocă. Şi dacă Isus este sau nu mai aproape în viaţa ta, aceasta contează, pentru că nu ştim dacă aceasta nu este poate ultima noastră zi pe acest pământ. Şi cu siguranţă că pentru fiecare persoană care Îl aşteaptă pe Isus, timpul acesta este aproape şi pentru noi cei de acum. Pe măsură ce vom studia cartea Apocalipsei, vom descoperi că ne apropiem de un eveniment crucial în istoria acestei omeniri: revenirea pe nori a Domnului Isus, astfel că, în sensul cel mai real şi pentru noi timpul este aproape. Să ne rugăm:

„Doamne bun, pe măsură ce am înaintat în studiul Apocalipsei, am ajuns la un punct de răscruce – în jurul anilor 90 AD venirea Ta părea foarte aproape şi au trecut atâtea generaţii în care oamenii Te-au aşteptat. Te rog să ne susţii să continuăm studiul acestei cărţi. Te rugăm să ne dai înţelepciune şi putere de înţelegere în privinţa pasajelor mai dificile, să ne deschizi mintea pentru fiecare cuvânt al Tău şi pentru a face voia Ta. Te-am rugat în Numele lui Isus, Amin!”

 

  1. Principiile de interpretare ale Profeţiei Biblice (Tiparul) – partea I

 

Este Dumnezeu consecvent? Este El creativ? Probabil că este uşor să spunem “Da” la ambele întrebări. Dar numai puţin! Creaţia în sine, nu face ca lucrurile să se schimbe? Atunci cum înţelegem un Dumnezeu care nu se schimbă cu un Dumnezeu Creator care se schimbă?

Să ne rugăm la început: „Doamne bun, vom începe să explorăm profeţiile şi principiile corecte de interpretare ale lor, care neglijate au dus adesea la o înţelegere greşită, eronată a acestor profeţii. Şi cred că parcurgând profeţiile şi principiile împreună, vom descoperi câteva din căile prin care Tu lucrezi cu oamenii; câteva modalităţi prin care Tu ni Te descoperi, aşa cum Te-ai descoperit lui Ioan în Apocalipsa. Cât timp vom studia împreună, dă-ne Te rog înţelegere pentru a pricepe această carte mult mai clar. Îţi mulţumesc în Numele lui Isus, Amin!”

Când deschidem pentru prima dată această carte, constatăm că scriitorul este cineva cu numele Ioan şi că acesta este numit profet – Apoc. 22:8-9 – şi că această carte este numită profeţie – Apoc. 1:3; 22:10. Aşadar, Apocalipsa este o profeţie venind de la un profet. Aceasta ne aminteşte de VT în care avem mulţi profeţi care au lăsat în urma lor scrieri profetice. Mă gândesc la Isaia, Ieremia, Ezechiel, Daniel, Zaharia, Maleahi, ca modele de ceea ce este un profet şi de ceea ce este o profeţie. Profeţia are de-a face cu acţiunile lui Dumnezeu din trecut, prezent şi viitor. Şi adesea Dumnezeu acţionează prin oameni sau pe cont propriu. Aceasta înseamnă că uneori profeţiile sunt condiţionate. El zice: „Se va întâmpla aceasta, sau aceea, dacă tu vei face asta şi asta.” Dar uneori El spune: „Aşa voi face şi nu contează răspunsul vostru la ceea ce am de gând să fac.”

Întrebarea care revoluţionează pe creştini astăzi, privind la cartea Apocalipsei este: “Cum putem înţelege nişte profeţii care n-au fost împlinite? Cum putem înţelege nişte lucruri care vorbesc despre viitor când ele nu au avut încă loc?” Singura modalitate sigură este aceea de a urmări cum s-au împlinit profeţiile în trecut. Biblia ne dă multe exemple de profeţii date la un anumit moment din istorie şi împlinite după aceea, într-un alt timp al istoriei. Studiindu-le pe acestea, vom avea indicii care ne vor ajuta cum să-l înţelegem pe profetul Ioan şi profeţiile pe care el le-a scris în Apocalipsa.

Să aruncăm o privire la modul biblic de profeţie. La aceste punct ne interesează cum lucrează profeţia la nivel general, prin toată Biblia şi nu încă în mod special pentru cartea Apocalipsei, ci pentru a pune bazele în mintea noastră despre modul în care funcţionează profeţia în Biblie. Am văzut la început că această carte poate fi înţeleasă şi în mod distructiv, aşadar avem nevoie de calea cea mai corectă de a o aborda, modul corect în care Dumnezeu vrea ca noi să o înţelegem. Aşadar trebuie să privim la toate mărturiile VT cu privire la modul constant în care Dumnezeu a lucrat prin profeţie pentru a înţelege profeţiile Apocalipsei.

Totul în VT se bazează pe patru acte majore ale lui Dumnezeu şi toate profeţiile sunt legate într-un fel sau altul de acestea şi anume: Creaţiunea, Potopul, Exodul şi Exilul – ducerea în şi întoarcerea din exilul Babilonian. Ultimul a fost un mare eveniment, chiar dacă a fost nevoie de 70 de ani pentru a se împlini. Aceste patru evenimente din VT – Creaţiunea, Potopul, Exodul şi Exilul, reprezintă cele patru mari acte ale lui Dumnezeu în VT. Poate spuneţi: „Cum se leagă profeţia de evenimente trecute, precum Creaţiunea, Potopul, Exodul şi Exilul, când noi credeam că profeţia are de-a face doar cu prezicerea viitorului?” Noi legăm în general profeţia de viitor şi lucrul acesta este adevărat, dar profeţia mai înseamnă şi interpretarea unor acte, unor evenimente pe care Dumnezeu le-a declanşat să se întâmple, sau a unora pe care le va aduce. Aşadar profeţia nu este limitată la evenimente de viitor, ci poate să aibă de a face cu evenimente trecute. Profeţia este explicarea de către Dumnezeu a propriilor acte, chiar şi a celor care au avut loc şi au devenit deja istorie. Să examinăm aceste evenimente din Biblie şi cum sunt raportate profeţiile la ele. Să începem cu Creaţiunea şi cu Potopul.

Un lucru uimitor pe care cercetătorii l-au observat studiind ebraica cărţii Genesa, a fost acela că istoria potopului, conform scrierii ebraice, era o descriere opusă istoriei creaţiunii. Altfel spus, istoria potopului nu este spusă în alte cuvinte, ci sunt folosite aceleaşi cuvinte de la creaţiune. Potopul apare în Geneza 6-9, iar creaţiunea în Geneza 1-2. Dacă vom compara cele două istorii, vom descoperi că istoria potopului este descrisă ca o desfacere a actului creator, potopul este povestit ca o re-creaţiune, o repunere a elementelor creaţiei împreună după potop. Să vă dau câteva exemple: în ambele naraţiuni, apele acoperă pământul; în ambele se vorbeşte despre vieţuitoare, despre şapte zile, despre suflarea de viaţă. Sunt foarte mulţi termeni paraleli în nararea celor două evenimente. La creaţiune Dumnezeu urmează un proces de separare, de distincţie: El separă apele de pământ, pământul de atmosferă – apele de jos de apele de sus; separare şi distincţie. Să urmărim împreună în Gen. 1 procesul creaţiei şi cum este descris acesta. Vom descoperi principiul după care funcţionează profeţia biblică şi aceasta în relaţie cu cartea Apocalipsei de care ne vom ocupa în mod special. Vom vedea că Dumnezeu are o metodă pentru noi, singura de altfel de a înţelege cuvintele Lui: Gen. 1:4, 7, 9, 14 – Dumnezeu separă: lumina de întuneric, aşa începe descrierea procesului creaţiunii; apa de deasupra de cea de jos şi ziua de noapte. Aşadar, în creaţie este un proces de separare şi de distingere, individualizare.

Să urmărim acum istoria potopului: Gen 7:11 – aici are loc reversul separării; apele de jos se unesc din nou cu apele de deasupra. Ceea ce fusese până aici distinct, este reunificat, ce fusese odată separat, acum este pus din nou laolaltă. Gen. 7:20 – la creaţiune, apele erau separate de uscat, la potop apele acoperă din nou uscatul, aducând din nou pământul în condiţiile de dinaintea creaţiunii. Astfel, la potop descoperim o distrugere a procesului creaţiei, o ruinare pas cu pas a ceea ce Dumnezeu a creat iniţial ca separat şi distinct.

Au fost de asemenea uniuni perfecte la creaţiune în ceea ce priveşte relaţiile – de exemplu între Dumnezeu şi omul Adam, între Adam şi Eva, între Adam şi mediul înconjurător în care trăia. La potop aceste legături divine, aceste uniuni au fost distruse. Adam este separat de Dumnezeu, relaţiile dintre oameni sunt de asemenea distruse pentru că deveniseră ticăloşi în istoria potopului şi începuseră să se urască unii pe alţii, să se ucidă unii pe alţii – rasa umană fiind astfel distrusă. Mediul înconjurător este separat de rasa umană care nu-l mai respectă şi astfel abilitatea omului de a controla mediul înconjurător este distrusă. Astfel, în istoria potopului, ceea ce a fost separat în actul creaţiunii, se reuneşte la potop şi ceea ce fusese unit la creaţiune, se separă, se destramă la potop. Cel mai important de reţinut este faptul că autorul foloseşte acelaşi limbaj pentru potop ca şi pentru creaţiune, potopul fiind descris în aceiaşi termeni ca şi creaţiunea.

Apoi, după potop, avem recreaţiunea în Gen. 8-9. În timpul potopului, pământul se reîntorsese la starea de haos de dinainte de creaţiune, atunci când pământul era acoperit complet de ape – Gen. 1:2. În Gen. 1 pământul era acoperit cu totul de ape. În Gen. 7:24 şi 8:1 avem descrisă starea pământului aşa cum era înainte de creaţiune. În Gen. 8:9 avem de-a face cu o refacere, o remodelare a pământului în limbajul creaţiunii; încă odată uscatul este adus la existenţă – v. 13, încă odată are loc o reînnoire a sezoanelor – v. 22 şi chiar o reamintire a faptului că omul a fost creat după chipul lui Dumnezeu – 9:6. Dumnezeu va face chiar legământ cu oamenii că această restaurare, separare din nou, va dura – v. 11. Prin imaginea curcubeului, Dumnezeu garanta că va menţine de atunci în colo separarea, distincţia: anotimpurile vor fi păstrate, ziua şi noaptea vor fi separate…; în cap. 10 rasa umană se înmulţeşte şi umple din nou pământul aşa cum fusese poruncit iniţial, la creaţiune. Limbajul pentru Potop, cel de al doilea mare act al lui Dumnezeu, este paralel cu limbajul primului mare act al Său, Creaţiunea. În istoria potopului creaţiunea se destramă piesă cu piesă, aşa cum un copil destramă un LEGO şi apoi, după potop, din nou piesă cu piesă, în acelaşi limbaj al creaţiunii totul este refăcut, reconstruit. Mai mult, în Creaţiunea iniţială fusese un Adam, iar Noe, figura centrală a Potopului, este cel de al doilea Adam (a nu fi confundat cu Isus). La creaţiune animalele fuseseră aduse la Adam pentru a le numi şi a domni peste ele. De asemenea ele sunt aduse la Noe în Gen. 7:15. Animalele au venit la Noe, la arcă, exact cum au venit la Adam la creaţiune. În ebraică sunt folosiţi aceiaşi termeni pentru ambele acţiuni. Atât Noe cât şi Adam au primit un legământ de la Dumnezeu; în Gen. 1:28-30 avem legământul încheiat cu Adam: …Creşteţi, înmulţiţi-vă…; Adam urma să guverneze pământul, acesta era legământul cu el. De asemenea, Adam a primit drept hrană legume şi fructe.

La fel şi cu Noe în cap. 9:1-3, unde vom găsi un limbaj similar – …L-a binecuvântat…; din nou similitudine în limbaj. Noe este un al doilea Adam, un nou Adam, care primeşte binecuvântarea înmulţirii, primeşte dieta de la Dumnezeu, astfel limbajul Creaţiunii se repetă în concluzia Potopului. Dar dacă primul Adam a avut o cădere, păcătuind şi cel de al doilea, Noe are una, păcătuind şi el. La primul, cauza a fost un fruct, la fel şi la cel de-al doilea. Cele două evenimente sunt paralele. De fapt, în ebraică similitudinea este în ambele. În ebraică, Adam înseamnă pământ, sau sol, iar Noe era un om al pământului, adică lucra pământul şi va cădea din cauza fructului – Gen. 9:20-21, 24. Cuvântul ebraic pentru pământ aici este adamah – om al pământului, lucrător al solului; Noe era un om al pământului. A fost şi Adam un om al pământului? Gen. 2:7 – Adam a fost format din ţărâna pământului. Ca şi la Adam, după ce a trecut ameţeala produsă de fructul oprit a văzut unde a ajuns şi Noe când s-a trezit din beţie şi a deschis ochii a descoperit cât de mult se îndepărtase de statutul de om neprihănit.

Dacă citim descrierea din Gen. 9 descoperim că Noe s-a îmbătat cu vinul de la viţa recreată prin plantare după potop. După păcătuire, lui Adam i s-au deschis ochii şi a descoperit nenorocirea; când Noe s-a trezit din beţie şi a deschis ochii a realizat ce înseamnă să te joci cu păcatul. Scopul pentru care am făcut această incursiune este acela de a descoperi că este o paralelă incredibilă între cele două evenimente. Este clar că cele două istorii au un tipar comun şi un limbaj comun. Creaţiunea oferă limbajul pentru descrierea potopului. Amândoi Adamii au fost făcuţi după chipul lui Dumnezeu, amândoi au adormit şi amândoi au căzut din pricina unui fruct. Dar sunt şi diferenţe între cele două evenimente. La potop nu este nici un şarpe, nici un pom al vieţii, nici un test şi nici o femeie menţionată ca având un rol esenţial. Aşadar sunt şi elemente distincte, nu toate elementele de la creaţiune sunt menţionate cu ocazia potopului, dar în principiu limbajul creaţiunii este folosit pentru a descrie potopul.

Să mergem mai departe, la un alt eveniment din istoria VT pentru a demonstra că acelaşi principiu se aplică oriunde în Biblie. Am vorbit despre Creaţiune şi despre Potop, acum ne îndreptăm spre cel de al treilea mare act al lui Dumnezeu în istorie: Exodul. Iarăşi o situaţie haotică dar puţin diferită aici. În loc ca apa să acopere tot pământul, ea acoperă pământul doar pe unde oamenii lui Dumnezeu trebuie să meargă; ea se interpune între copiii lui Dumnezeu şi locul în care ei trebuia să ajungă conform poruncii Sale. Este povestea trecerii Mării Roşii. Copiii lui Israel erau împiedicaţi de această mare barieră să-şi continue drumul – aproximativ 2.000.000 de oameni fără nici o barcă.

Deşi apele din istoria Exodului nu sunt apele de la creaţiune, totuşi, în ebraică, limbajul povestirii Exodului, al Mării Roşii, este acelaşi ca la Creaţiune şi la Potop. Apele care acopereau atunci pământul întreg, sunt puse în paralel cu apele care acoperă drumul poporului Său: Marea Roşie: Exod 14:21-22 – Domnul a împărţit apele…; vă spune ceva limbajul acesta despre actul creaţiei originare? Moise ridică mâinile sale deasupra apelor şi toată noaptea aceea Domnul a folosit un vânt pentru a despărţi apele mării. La început – Gen. 1:2, peste pământul acoperit de ape era un vânt (în original cuv. este la fel cu spirit, duh), care apare din nou în potop la uscarea pământului. La fel pentru Marea Roşie – acelaşi cuvânt – vânt. Apele sunt despărţite cu ajutorul acelui vânt, acelaşi cuvânt ca la Gen. 1 şi israeliţii trec Marea Roşie pe pământ uscat, la fel ca în Gen. 1. Se puteau alege mai multe expresii pentru „pământ uscat”, dar este folosit acelaşi cuvânt ca în Gen. 1 atunci când se vorbeşte despre pământul uscat despărţit, separat de ape. Exodul israelit prin trecerea Mării Roşii, urmează acelaşi tipar în ceea ce priveşte limbajul, ca la Creaţiune.

Un alt exemplu: Exod 4:22 – Israel – Primul Meu născut… fiul Meu – Cine a fost fiul lui Dumnezeu, cel întâi născut, în termenii rasei umane?: Adam. Acum, Israel devine întîiul născut. Şi aşa cum primul fiu, Adam, avea moştenirea asupra lui, asupra întregului pământ, aşa şi poporul Israel trebuia să intre în moştenirea Canaanului – Deut. 11:22-25. Aşa cum Dumnezeu crease pe Eva, la început de creaţie, aşa creează acum un popor: poporul Israel. Dacă la creaţiune exista pomul vieţii, ca un dar de la Dumnezeu pentru a mânca şi a trăi, la fel, în istoria Exodului există un „pom al vieţii”, ştiţi care este?: mana, care cădea din cer zi de zi, pâinea miraculoasă de la Dumnezeu pentru a-i ţine în viaţă de-a lungul călătoriei lor prin pustie. Şi aşa cum la creaţiune Adam a fost testat printr-un fruct, aşa a fost testat şi poporul lui Dumnezeu în pustie.

În Deut. 8:1-3 Moise ne arată cum a testat Dumnezeu credincioşia poporului. Dacă la creaţiune a fost un şarpe – Gen. 3, au fost şi pentru poporul evreu şerpii veninoşi din Numeri 21. Şi aşa cum la început a fost un legământ între Dumnezeu şi Adam, tot la fel avem şi un legământ cu poporul evreu în Exod 19. Dar şi aici sunt diferenţe: în Exod sunt multe spiritualizări ale evenimentelor cu paralelism în Creaţiune şi Potop. De exemplu haosul apelor în jurul pământului este văzută ca o paralelă nu numai pentru Marea Roşie, dar şi pentru condiţia de sclavie în care se găseau israeliţii. Erau într-o situaţie în care aveau nevoie de puterile creatoare ale lui Dumnezeu pentru a fi eliberaţi din puterea egiptenilor. Şi din nou sunt folosite aceleaşi cuvinte ca la Creaţiune pentru a-i descrie pe israeliţi atunci când părăseau Egiptul pentru a se întoarce în Palestina.

Adam îl reprezintă pe Israel şi Adam şi Eva devin un fel de tip, un simbol în istoria Exodului cu privire la ceea ce Dumnezeu realiza acolo, iar grădina Edenului este acum Canaanul din Palestina, ţara în care urma să curgă lapte şi miere, un ţinut bine udat de ape, un pământ care avea să se asemene cu grădina Edenului. Aşadar, în istoria Exodului se păstrează aceleaşi paralele de la Creaţiune, dar nu mai avem atâtea detalii pe care le vom observa mai târziu în Apocalipsa. Moise, copil fiind, scapă din încercarea faraonului de a-l ucide. Este salvat odată cu poporul Israel prin sângele pascal şi vor fi 40 de ani de încercare în pustie şi Israel însuşi trece prin apele despărţite. Nu avem un Adam şi Eva trecând prin ape. În Exod sunt de fapt două despărţiri de ape: (1) când israeliţii trec prin marea Roşie, (2) când trec Iordanul. Aşadar, În Exod se găsesc similarităţi şi diferenţe fascinante cu Creaţiunea şi Potopul.

Poate că a fost puţin cam obositoare această incursiune, dar a fost necesară şi ne încurajează să ne apucăm de un studiu serios al acestor două cărţi: Geneza şi Exodul din perspectiva arătată. Aşadar, avem de învăţat de aici că nu este de nici un folos să acumulăm amănunte biblice doar pentru propriul nostru amuzament. Şi ce putem înţelege din aceste evenimente – Creaţiune, Potop şi Exod? Cumva felul în care Dumnezeu îi foloseşte pe proroci ca să se explice pe El Însuşi şi cum ne putem folosi noi de ele pentru a înţelege Apocalipsa şi a o aborda corect?

Cred că putem extrage cinci lucruri pe care putem să le învăţăm din această serie de paralelisme:

  1. În primul rând Dumnezeu este consecvent. Acţiunile Lui trecute sunt tipar pentru cele ce urmează. Ceea ce a făcut la Potop este tipar pentru ceea ce a făcut la Marea Roşie. Cele două evenimente sunt aşa de diferite şi totuşi acelaşi Dumnezeu intervine în ambele situaţii, acelaşi Dumnezeu este consecvent. Ce face El acum, este similar cu ceea ce a făcut El atunci şi aceasta devine un model pentru ce va face mâine. El este credincios propriilor promisiuni. Acesta cred că este cel mai încurajator mesaj pe care îl putem lua cu noi. Felul în care acţionează Dumnezeu astăzi, este cel în care a acţionat întotdeauna şi felul în care va acţiona mâine, este cel în care acţionează astăzi. Avem nevoie să ştim că Dumnezeu este statornic în viaţa noastră. Şi când trecem prin momente grele, când credem că El ne-a uitat, să ne aducem aminte că dacă El a fost acolo în trecut, credincios promisiunilor Sale, El este şi în prezent şi mâine va fi la fel de credincios şi consecvent făgăduinţelor făcute. Şi aşa cum avem evenimente pe care le putem contabiliza, tot aşa în viaţa noastră vom descoperi momente în care evident a fost mâna lui Dumnezeu care ne-a călăuzit.
  2. Dumnezeu nu este previzibil – pare să fie o contradicţie între cele două: consecvent dar imprevizibil. Felul în care Dumnezeu abordează lucrurile şi fiinţele umane este întotdeauna nou. Consecvenţa Lui se manifestă prin faptul că El întotdeauna intervine în viaţa oamenilor sau a naţiunilor, dar Îşi rezervă dreptul să intervină în modul în care doreşte şi potrivit situaţiei. Cu alte cuvinte, este acolo şi tiparul anterior dar nu în totalitate. Nu este nici un pom al vieţii în ceea ce-l priveşte pe Noe şi nici în Exod. El nu se simte legat să păstreze toate detaliile modelului, tiparului iniţial. Uneori oamenii se apropie de Biblie cu un hiper-literalism, căutând ca fiecare amănunt anterior să fie exact şi pentru viitor şi astfel interpretează profeţiile neîmplinite ca pe ceva ce Dumnezeu urmează să facă precum spusese mai înainte. Dar nu trebuie să uităm că Dumnezeu trebuie lăsat să fie Dumnezeu şi să nu fie previzibil în totalitate. Trebuie să-I lăsăm libertatea să facă lucruri noi din când în când, libertatea de a trece dincolo de tiparul anterior. Ca atare, activitatea Lui ulterioară va avea mult din tipar dar nu totul.
  3. Dumnezeu este creativ – există dezvoltare în acţiunile Lui, îmbogăţindu-se, amplificându-se dacă putem spune aşa. Cu alte cuvinte, El aduce creştere şi dezvoltare oamenilor Lui. Dumnezeu transcende ce a făcut mai înainte. El este consecvent în acţiunile Sale, dar El poate îmbogăţi, înfrumuseţa, prin capacitatea Sa creatoare, acţiunile Sale ulterioare. Faptul aceasta este încurajator pentru mine, deoarece Biblia spune că oamenii mântuiţi sunt cei care vor trăi pentru totdeauna cu Dumnezeu. A trăi o veşnicie sună extraordinar la prima vedere, dar privit mai atent te cam înspăimântă. Chiar ai vrea să trăieşti o veşnicie exact aşa ca acum? Cu toate încercările şi problemele şi dificultăţile, incertitudinile, durerea şi respingerea de aici? Să trăim veşnic ca aici? Nu doar că ne-am plictisi, dar ne-ar durea enorm şi această durere va fi amplificată cu fiecare mileniu care s-ar scurge în veşnicii. Cât de încurajator este să ştim că Dumnezeu este creativ. În veşnicie El va veni mereu cu idei noi, cu planuri noi, cu strategii noi şi ne va implica în aceste lucruri. Cu siguranţă, lucrurile nu vor mai fi ca înainte, ele vor fi într-o continuă dezvoltare şi schimbare. Îl descoperim pe acelaşi Dumnezeu creator în profeţia biblică, profeţie care Îi permite să acţioneze de fiecare dată în mod creativ, păstrând consecvenţa trecutului, dar având libertatea să adauge mereu ceva nou. Ceea ce s-a întâmplat odată în trecutul vieţii noastre, se poate repeta în prezent, sau viitor, dar într-un mod cu totul nou, în concordanţă cu consecvenţa caracterului lui Dumnezeu dar şi cu libertatea de a acţiona în calitate de Creator.
  4. Dumnezeu întâlneşte oamenii acolo unde ei se află – Biblia descrie activitatea lui Dumnezeu în experienţa scriitorilor ei, printr-un limbaj asociat cu acţiuni ale Sale din trecut. Când El vorbeşte unui profet, o face în limba acestuia, în limba cu care acesta este familiarizat, în limba trecutului profetului; şi sincer vorbind, ar putea un profet să înţeleagă mesajul altfel? Ar putea un profet să înţeleagă un mesaj de la Dumnezeu care îi este dat într-un limbaj cu totul de neînţeles, cu care nu este deloc familiarizat? Nu prea cred! La urma urmei, limbajul pe care noi îl folosim, reprezintă tot ceea ce aparţine trecutului nostru, nu-i aşa? Singurul limbaj pe care îl ştim este cel învăţat din pruncie. Aşadar, limba pe care o vorbim, este o limbă a trecutului nostru. Când Dumnezeu vorbeşte unui profet, scriitor biblic, El o face în limbajul propriu, cunoscut profetului. Cel mai sigur mod de a înţelege Biblia este să ne raportăm la cum a înţeles propriul ei scriitor mesajul, care era limbajul pe care îl înţelegea profetul şi care aparţinea nu viitorului lui, ci trecutului său. Profeţiile neîmplinite trebuie înţelese în acelaşi context al limbajului şi al timpului celui care le-a scris iniţial. Aşadar, cel mai sigur mod de pătrundere în studiul Apocalipsei, este de a înţelege mai întâi limbajul timpului lui Ioan, al anilor 95 AD. A studia şi aplica Apocalipsa prin limbajul şi conceptele zilelor noastre, nu este potrivit pentru o carte antică, luând în considerare faptul că Dumnezeu îi întâlneşte pe oameni acolo unde sunt şi într-un timp definit al istoriei. Mesajul Apocalipsei va fi înţeles atunci când o vom studia în contextul circumstanţelor şi limbajului primului secol creştin, pentru că Dumnezeu îi întâlneşte pe oameni acolo unde ei se află la data intervenţiei Sale.
  5. Spiritualizarea – odată cu Exodul, are loc o spiritualizare a evenimentelor, o mişcare de la literal la spiritual şi figurativ. Cu alte cuvinte, Dumnezeu poate folosi limbajul literal al trecutului pentru unele acte: Creaţiunea, Potopul, dar de la scenariul de bază se trece la spiritualizarea actelor Sale în alte situaţii şi când ajungem la experienţa Exodului, observăm că acelaşi limbaj este totuşi foarte diferit cu privire la natura celor întâmplate în primele două evenimente. Limbajul trecutului este respectat, scenariul de bază este păstrat, dar Dumnezeu foloseşte acum acel limbaj într-o formă figurată, spiritualizată. De exemplu trecerea de la Adam la Israel, sau de la Eden la Palestina, sunt folosite aceleaşi cuvinte, dar sensul lor e mult lărgit.

 

Dacă înţelegem aceste puncte, vom înţelege cum îi foloseşte Dumnezeu pe profeţi pentru a-Şi transmite mesajele şi în felul acesta vom fi mai bine pregătiţi pentru a înţelege cartea Apocalipsei.

În următoarea întâlnire ne vom ocupa de înţelegerea profeţiilor cu privire la exilul Babilonian din vremea profeţilor Isaia, Daniel şi Maleahi şi apoi vom merge în NT la cartea Apocalipsei să vedem cum continuă aceste revelaţii, cum tiparele din VT vor fi utilizate şi de Ioan.

Să ne rugăm la sfârşitul acestui studiu:

„Doamne bun, Îţi mulţumim pentru consecvenţa Ta, pentru că putem avea încredere în modul în care ai acţionat în trecut în vieţile noastre şi pentru că ştim că vei rămâne credincios promisiunilor Tale. În acelaşi timp suntem încântaţi că nu eşti previzibil, că eşti creativ, că în ciuda dificultăţilor din trecutul nostru Tu poţi să faci mult mai mult şi să ne pregăteşti lucruri măreţe. Îţi mulţumim că Tu îi întâlneşti pe oameni acolo unde sunt, că Te putem înţelege în propriile noastre cuvinte, în propria noastră limbă. Te-am rugat în Numele Domnului Isus, Amin!”

 

III. Principiile de interpretare ale Profeţiei Biblice (Tiparul) – partea II

 

V-aţi mirat vreodată de ce atâta diferenţă de opinii în privinţa Apocalipsei? Este vreo posibilitate de a citi această carte în propriul nostru limbaj?

Să ne rugăm: „Doamne bun, Îţi mulţumim pentru posibilitatea de a deschide din nou Cuvântul Tău şi pentru că astăzi vom studia profeţii din VT şi în special material greu de înţeles şi stăpânit, scris cu mii de ani în urmă, Te rugăm să fii cu prezenţa Ta în inimile noastre şi în minţile noastre ca să fim gata să înţelegem; în numele Domnului Isus, Amin!”

Vă amintiţi că în ultima prezentare am vorbit despre Creaţiune, Potop şi Exod şi am observat cum a fost folosit acelaşi limbaj în toate aceste trei evenimente aşa cum le descrie Biblia? Am descoperit că există un tipar, un model în acţiunile lui Dumnezeu, iar în această parte, vreau să revedem acest tipar de bază şi să-l extindem asupra unor profeţi din VT, cum ar fi Isaia, Daniel şi Maleahi şi să analizăm implicaţiile şi impactul acestuia asupra Apocalipsei. Să recapitulăm pe scurt principiile de bază studiate în cea de a doua prezentare unde am descoperit că Dumnezeu este:

 

  1. Consecvent – lucrurile făcute în trecut, într-un fel sau altul vor fi reluate în prezent sau în viitor.
  2. Imprevizibil – este liber să facă lucruri noi.
  3. Creativ – nu va acţiona exact ca în trecut.
  4. Îi întâlneşte pe oameni acolo unde sunt – când vorbeşte cu cineva o face în acord cu timpul, locul cultura, limba şi împrejurările date.
  5. Spiritualizarea – începând cu Exodul evenimentele date în forma istorică, literală, concretă, mai târziu vor fi folosite tipologic, cu sens, cu înţeles spiritual – haosul produs de apele care acopereau pământul la potop şi-ar putea găsi corespondentul în sclavia israeliţilor în Egipt. Practic cele două evenimente nu înseamnă acelaşi lucru, dar conform principiului similarităţii, poporul lui Dumnezeu este foarte departe de locul în care El îl va duce în urma marelui Său act eliberator.

 

Să vedem aşadar cum acţionează acest principiu la profeţi.

Tema majoră a profeţilor, începând cu Isaia până la Maleahi, este exilul în Babilon şi întoarcerea pe care o va determina Dumnezeu. Dacă conform tiparului acţiunilor lui Dumnezeu pentru primele trei acte limbajul a fost clar, care va fi limbajul pe Dumnezeu îl va folosi pentru Exil şi întoarcerea în Palestina? Limbajul Exodului – actul anterior important, în care israeliţii sunt duşi în Egipt şi apoi eliberaţi din sclavia Egiptului. Acum, acelaşi Dumnezeu lucrează în favoarea poporului Său, dus în sclavia Babilonului şi apoi eliberat din această sclavie, aşa cum i-a eliberat din sclavia Egiptului. Atunci când profeţii vorbesc de captivitatea în Babilon şi întoarcerea din Exil ei o prezintă ca pe un nou Exod. Dumnezeu urma să repete Exodul, ca atare este consecvent.

Să începem cu primul dintre aceşti profeţi – Osea. Acesta a profetizat în jurul anului 760 BC, aproximativ 2750 de ani în urmă. Un alt profet care va scrie în acelaşi timp este Amos. În acest timp, Israel şi Iuda, cele două părţi ale ceea ce fusese cândva Israel, sunt în culmea puterii şi prosperităţii lor. În Osea 2:8-15, profetul descrie ceea ce Dumnezeu va face. „Ea” – adică Israel – regatul de Nord căruia se adresa Osea, era în culmea expansiunii şi puterii politice, în culmea prosperităţii economice. Lucrurile mergeau într-adevăr bine pentru Israel. Ieroboam II era rege şi dintre toţi regii israeliţi, el era probabil cel mai puternic şi cel mai plin de succes. Şi lucru interesant este că ori de câte ori oamenii devin prosperi, ei tind să uite că aceasta este o binecuvântare de la Domnul; aceasta s-a întâmplat şi cu Israel. Să recitim vv. 8-15.

Ceea ce reiese evident de aici, este descrierea viitorului exil pe care îl va experimenta Israel. Acesta este văzut în termeni de luare înapoi de către Dumnezeu a grâului, vinului, uleiului, îmbrăcămintei, produselor, tehnologiei, tot ceea ce însemna mijloace de existenţă; profetul merge mai departe şi spune că le vor fi luate chiar şi sărbătorile religioase, templele şi locurile de închinare, toate acestea le vor fi luate înapoi. Din cauza uitării lor de Dumnezeu, El va răspunde prin a-i trimite în exil, pentru a învăţa o lecţie. Ceea ce este important de evidenţiat aici, este faptul că Dumnezeu îi trimite în exil nu ca să-i respingă, să-i lepede, nu ca să le spună: Voi nu mai sunteţi poporul Meu!; nu, ci El îi trimite în exil ca să-i aducă înapoi.

În v. 14, El spune că o va ademeni în pustie. Aici Dumnezeu vorbeşte de o relaţie cu Israel, ca între un tânăr şi o tânăra, care sunt implicaţi într-o relaţie împreună. El spune: O voi ademeni în pustie şi îi voi vorbi pe placul inimii ei…; Despre ce pustie vorbeşte? În v.15 se vorbeşte despre zilele tinereţii ei când ieşise din Egipt. Consilierii familiali, ne spun că ori de câte ori un mariaj ajunge în criză, cel mai bun lucru pe care trebuie să-l facă, este să-şi întoarcă atenţia la zilele tinereţii, să se întoarcă la acţiunile, conversaţiile, la relaţia care dăduse naştere la dragostea lor. Şi dacă reînnoiesc atenţia lor, dragostea, de cele mai multe ori, se reîntoarce. Şi aici Dumnezeu descrie relaţia Lui cu Israel ca una dintre un bărbat şi o femeie, soţ şi soţie şi vorbeşte în termenii Exodului din Egipt, când Dumnezeu se „îndrăgostise” de Israel şi invers. Dar Israel se întoarce acum de la El, rupe relaţia, uită de căsătoria lui şi Dumnezeu are de gând să permită divorţul, să-i permită să plece, dar doreşte apoi să o ia de la capăt, să o recurteze ca atunci când s-au întâlnit pentru prima dată. O va aduce în locul unde ei s-au îndrăgostit prima dată, în pustie, la ieşirea din Egipt.

Aşadar, descrierea făcută aici cu privire la exilul babilonian, este o ilustraţie a experienţei Exodului. Israel este „soţia” lui Dumnezeu; acum Îi este necredincioasă şi divorţul devine necesar, dar acesta nu va fi pentru totdeauna. Domnul o va aduce înapoi, va reînnoi curtenia şi aceasta printr-un nou Exod, printr-o nouă experienţă în pustie. Astfel, atunci când profeţii descriu plecarea israeliţilor în exilul babilonian şi întoarcerea din acest exil, ei vorbesc în termenii, în limbajul Exodului, la fel cum Exodul a fost descris în limbajul Creaţiunii şi Potopului.

Să privim şi la alţi profeţi. Un contemporan al lui Osea, care vorbeşte regatului lui Iuda, a fost Mica. În Mica 7:15-20 găsim un mesaj pentru Iuda – vorbind despre Exil şi el foloseşte tot analogia Exodului din Egipt. Expresia de bază în acest pasaj este: Iarăşi…; Iarăşi – din nou – reiese dorinţa de uitare şi iertare pentru Iuda. Dumnezeu va avea milă iarăşi, la fel ca prima dată, la primul Exod din Egipt. Dar începeţi să observaţi spiritualizarea? Acest Exod va fi mai mult unul spiritual decât unul literal. Scopul acestui nou Exod este de a-i ierta, de a le întoarce inimile spre Dumnezeu, de a  le ierta păcatul, de a le uita nelegiuirile, de a avea milă de ei, de a pune păcatul lor sub picioarele Lui, de a le arunca toate fărădelegile în marea uitării. Aşadar, Dumnezeu este interesat acum de o legătură – relaţie spirituală cu poporul Său. El nu este interesat să aibă o simplă naţiune cu statut politic între celelalte naţiuni ale lumii, cu putere economică şi un sistem social, având o legătură doar cu numele de Dumnezeu, ci un popor întors nu doar fizic din Exil, ci întors cu toată inima spre El.

Aşadar întoarcerea din Exil este prezentată ca un nou Exod. Aici, în loc de Marea Roşie, avem adâncimea mării în care au fost aruncate păcatele lor. Nu va fi necesar să se mai treacă printr-o altă experienţă a Mării Roşii în această întoarcere a lor din Exil. Dar marea va fi locul în care îşi vor lăsa ei păcatele; Babilonul va fi locul unde ei îşi vor lăsa şi îngropa trecutul păcătos, cu tot ceea ce a dus la despărţirea lor de Dumnezeu. Vor porni acum într-o nouă viaţă, într-o nouă experienţă cu Dumnezeu, o experienţă a credincioşiei totale faţă de El. Mai găsim undeva această experienţă? Da, în chemarea lui Avraam de a părăsi Babilonul.

Să mergem acum la Isaia. El a profetizat la doar câţiva ani după Osea şi Mica. Să deschidem la Isaia 11. Ceea ce voi face acum, este să aleg doar nişte texte eşantion. Dacă am avea timp v-aş citi sute de alte texte asemenea celor pe care le parcurgem astăzi. Scopul nostru este de a arăta că profeţii sunt plini de aceste aluzii la Exodul din Egipt. Exodul din trecut, este baza discuţiei pentru Exilul şi întoarcerea în viitor din Babilon. Un grup de studenţi, au vrut să verifice pe profesorul lor din acest punct de vedere, citind textele din Isaia până la Maleahi, să vadă dacă ceea ce li s-a spus era într-adevăr aşa. Şi fiecare pe rând s-a întors şi a spus: “Într-adevăr acesta este singurul mod de a-i citi pe profeţi.” Este foarte clar că profeţii vorbesc despre Exil şi întoarcere în aceiaşi termeni ca pentru Exod.

Isaia 11:15-16 – după cum observăm, râul Eufrat de aici este o paralelă la Golful Egiptului, o paralelă la Marea Roşie, experienţă pe care ei au avut-o anterior. Va fi iarăşi o cărare pentru poporul lui Dumnezeu, vor trece din nou Eufratul, vor pleca într-o zi din Mesopotamia (Siria, Babilon) şi se vor întoarce acasă în Palestina. Avem aici acelaşi eveniment: Israel care pleacă în captivitatea babiloniană, apoi se întoarce din această captivitate printr-o nouă experienţă a Mării Roşii, trecând prin râul Eufrat. Vă mai aduceţi aminte de principiile de interpretare, de care am vorbit mai devreme? Că Dumnezeu este consecvent? Că Exodul este modelul pentru Exil şi oferă limbajul pentru acesta? Dar de asemenea ştim că Dumnezeu nu este legat de tipar în totalitatea lui. Gândindu-ne la ieşirea din Babilon, a trecut Israel cu adevărat prin Eufratul pe care să-l fi uscat? Răspunsul e NU, pentru că nu era nevoie de aceasta. Erau poduri peste Eufrat, chiar în incinta oraşului Babilon; poduri pe care se trecea de o parte şi alta a oraşului; dar a fost vreodată Eufratul secat ca şi Marea Roşie? Da, a fost. Experienţa a avut loc în vremea lui Cyrus, regele Persiei, care a înconjurat Babilonul şi a văzut că zidurile erau prea înalte ca să fie luate prin asediu, aşa că a început să se gândească la o soluţie pentru a învinge apărarea babiloniană. Şi a făcut aceasta schimbând direcţia Eufratului şi astfel soldaţii au mărşăluit pe sub zidurile Babilonului înlăuntru. În principiu, Exodul are loc din nou în cucerirea Babilonului, dar în amănunt multe detalii sunt diferite. Dumnezeu este consecvent, dar este de asemenea creativ, nu este legat de fiecare detaliu al evenimentului original.

Isaia 4:2-6 – vă aminteşte aceasta de ceva? Unde în istoria VT avem un nor de fum ziua şi un stâlp de foc noaptea, oferind adăpost de căldura zilei şi căldură în răcoarea nopţii? Din nou experienţa exodică, nu-i aşa? Mai este vreo altă atestare biblică, că stâlpul de nor şi de foc erau peste Ierusalim, în timpul întoarcerii din Exil? Nu avem nici o relatare în privinţa aceasta; dar este folosit acelaşi limbaj pentru descrierea Exilului ca în Exod. Ce este descrisă aici? – prezenţa vie a lui Dumnezeu alături de poporul Lui. Când Dumnezeu uită şi iartă greşelile copiilor Săi, când îi întâmpină pe israeliţi acasă, ca pe copiii Săi, iertaţi şi curăţiţi, cu trecutul lăsat în urmă, în Babilon, El este prezent, este acolo, în Ierusalim, cu poporul Lui. Prezenţa Lui este tot atât de reală şi tangibilă, ca şi atunci în pustie, când erau umbriţi de nor şi încălziţi de stâlpul de foc noaptea, după cum reiese din acelaşi limbaj folosit în ambele tablouri. Limbajul Exodului, oferă limbajul prin care profetul descrie experienţa Exilului care va veni.

Isaia 43:16-19 – acest pasaj va adăuga cel de al şaselea principiu, la cele discutate anterior. Vom vedea din nou cum limbajul Exodului va fi folosit pentru a descrie evenimentul Exilului: un Dumnezeu care face o cărare prin mijlocul apelor, care distruge carele şi călăreţii care erau împotriva lui Israel pentru a-i elibera din opresiune, dar aici este un nou limbaj – v.18 – … uitaţi ce a fost mai înainte… – Exodul încă este modelul, dar întoarcerea din Exil este un lucru nou. Aceasta va transcende Exodul. Dumnezeu este creativ, El nu este legat de fiecare detaliu din experienţele trecute. Trecutul doar oferă limbajul pentru viitor, dar Dumnezeu este liber să adauge elemente noi, sau să scoată ceva. În ocazia trecută am observat că Exodul a fost scris în limbajul şi termenii Creaţiunii şi Potopului, dar Exodul era şi el o experienţă trecută la data când a fost scrisă cartea Exodului şi avem astfel o retrospectivă. Acum, când aceşti profeţi ai ultimei părţi a VT scriu, ei vorbesc despre ceva ce se va întâmpla în viitor, evenimente care încă nu au avut loc – Exilul şi întoarcerea. Astfel putem vorbi acum despre cel de al şaselea principiu:

6 – Trecutul oferă limbajul pentru ceea ce urmează.

Când Dumnezeu Se revelează în trecut şi în prezent, El foloseşte limbajul trecutului. Dar al şaselea principiu spune că atunci când Dumnezeu vorbeşte despre evenimente viitoare, când El este gata să ne spună ce se va întâmpla dincolo de prezentul nostru, lucruri pe care plănuieşte să le facă în viitor, El foloseşte tot limbajul trecutului. Aceasta este foarte important de înţeles şi explică de ce am folosit acest timp pentru a prezenta tot acest material din VT. Foarte mulţi oameni citesc profeţiile ca şi cum ar fi fost scrise în vremea lor, citesc Apocalipsa ca şi cum ar fi fost scrisă în secolul XXI; făcând aşa, distorsionează înţelesul pentru că chiar Dumnezeu, vorbind despre viitor nu foloseşte un limbaj al viitorului, ci al trecutului profeţilor, a ceea ce a fost deja, a ceea ce este deja cunoscut. Nu poţi subestima sub nici o formă importanţa acestui principiu şi de fapt, nu ar putea fi altfel. Ar putea un profet să înţeleagă profeţia şi să se apuce să scrie, dacă limbajul nu ar fi inteligibil, cunoscut lui într-un fel sau altul? Aşadar, studiind profeţiile, vom descoperi totdeauna acest principiu: trecutul oferă limbajul pentru viitor. Pentru profeţiile referitoare la evenimente viitoare, limbajul va fi cel al trecutului profeţilor, iar conţinutul va cel al viitorului profeţilor. Apocalipsa nu face excepţie de la această regulă: limbajul este cel al trecutului lui Ioan, dar conţinutul va cuprinde evenimente viitoare profetului.

Doar un singur pasaj mai luăm în discuţie, pentru că mai avem nevoie să mai ştim un lucru înainte de a merge mai departe. Isaia 65:17-19 – majoritatea oamenilor sunt obişnuiţi să vadă în acest text o descriere a viitorului nostru, Noul Pământ, aşa cum este descris în Apocalipsa şi la drept vorbind, Apocalipsa foloseşte acest text pentru a vorbi despre Noul Ierusalim, despre viitoarea împărăţie cerească pe care Dumnezeu o pregăteşte pentru copiii Lui şi pe care o va aduce pe pământ la sfârşitul mileniului. Dar aici, în Isaia, se vorbeşte despre Exil şi întoarcere; din nou limbajul acesta va fi de folos mai târziu când Ioan va scrie Apocalipsa; dacă citim capitolul în acest context, vom observa că aici este vorba doar despre Exil şi întoarcere în Palestina după cei 70 de ani de robie babiloniană. Nu se vorbeşte aici despre viaţa veşnică, despre cer, ci despre oameni care vor trăi mai mult – v. 20. Gândindu-se la toate lucrurile măreţe pe care Dumnezeu urma să le facă în viitor, profetul devine aşa de entuziasmat că se întoarce din nou la creaţiune, folosind limbajul ei pentru a descrie evenimentele din viitor – refacerea de după Exil.

Vă aduceţi aminte de principiul spiritualizării tipului? Folosirea limbajului Creaţiunii nu cere neapărat să-l aplicăm doar pentru evenimente care se vor întâmpla la sfârşitul istoriei lumii noastre; limbajul creaţiunii a fost folosit pentru timpul Exodului, descriind trecerea Mării Roşii, iar în acest context, acelaşi limbaj al Creaţiunii este folosit pentru descrierea Exilului şi întoarcerii din Babilon, acelaşi limbaj ca pentru Exod. Dar acţiunile lui Dumnezeu sunt aşa de măreţe, că nu este suficient nici măcar limbajul folosit în Exod. Trebuie să se întoarcă mult mai mult în trecut, la Creaţiune, pentru a descrie acest fericit eveniment.

Cineva ar putea spune: “Foarte bine! Am înţeles din similaritatea textelor acestor profeţi – Osea, Mica, Isaia, că putem aplica principiul limbajului; dar nu e cartea Apocalipsa mai mult decât o carte a revelaţiei, nu este ea mai mult asemenea cărţii lui Daniel şi cu siguranţă că în aceste cărţi, profeţii vorbesc direct despre viitor? Ei nu vorbesc despre timpul şi spaţiul lor, ci despre timpul şi evenimentele finale, din vremea noastră, a sfârşitului. N-ar trebui ele citite diferit de cum citim profeţii?” Este o întrebare bună.

Să mergem la cartea lui Daniel. Scrisă în mijlocul profeţilor pe care deja i-am avut în vedere, să deschidem la Daniel 7. Vă voi arăta că deşi este o carte apocaliptică, limbajul trecutului este tot acelaşi, folosit şi pentru descrierea viitorului. Aşadar, Daniel 7:2 – unde am mai avut genul acesta de limbaj mai înainte? Vânturi suflând peste apele mării? Geneza 1:2. Este limbajul creaţiunii; în vv. 3-7 este o serie de animale care apar apoi în vv. 13-14. Vă aminteşte limbajul aceasta de ceva? În ultima prezentare, spuneam că Adam a fost creat să stăpânească peste animale, peşti, peste tot ceea ce se mişcă pe pământ. Şi în aceste versete vedem acelaşi limbaj al creaţiunii la profeţi apocaliptici. Avem vânturi suflând peste mare, animale care apar, avem descrierea Fiul Omului care este cel de al doilea Adam şi Lui I se dă stăpânirea peste fiarele descrise, aşa după cum şi lui Adam i se dăduse la creaţiune. Aşadar, imaginea pe care o avem aici este cea a istoriei viitoare a pământului, ca o nouă creaţiune.

Prin urmare, când Dumnezeu îi dă lui Daniel imaginile apocaliptice, cu fiarele reprezentând naţiunile stăpânitoare începând cu timpul lui Daniel şi până la sfârşitul lumii, ce limbaj este folosit? Limbajul Creaţiunii, al trecutului, care ne oferă limbajul pentru viitor. Ceea ce mă bucură este faptul că profeţia are sens, capătă înţeles pentru timpul când a fost scrisă cartea lui Daniel. Şi acum întrebarea: Care era situaţia profeţilor în acel timp? Ei scriau în timpul exilului. Daniel însuşi era exilat în Babilon. Cine erau atunci animalele din Daniel 7? Erau naţiunile care oprimau poporul lui Dumnezeu. Erau animale crude şi nemiloase care stăpâneau poporul lui Dumnezeu. Şi care este mesajul dat lui Daniel şi poporului lui? Acesta era că aşa cum Adam avea stăpânire peste fiarele câmpului, tot aşa acest Fiu al Omului, acest al doilea Adam are stăpânire peste aceste fiare/naţiuni care oprimau poporul Lui. Cu alte cuvinte, Dumnezeu continuă să aibă controlul. Lumea pare să fie scăpată de sub control; naţiunile fac o mulţime de fărădelegi şi aduc suferinţă poporului lui Dumnezeu, dar aceştia n-ar trebui să fie descurajaţi, Dumnezeu continuă să fie la cârmă.

Amintiţi-vă de principiul: Dumnezeu îi întâlneşte pe oameni acolo unde sunt. Se vede aceasta foarte clar aici în Daniel 7; Dumnezeu îi dă un mesaj lui Daniel despre viitorul lumii. Dar care este scopul? Scopul a fost ca să-l asigure pe Daniel că El deţinea în continuare controlul în acele împrejurări. Aş vrea să vă reamintesc şi de Daniel 2, în care Nebucadneţar, împăratul Babilonului, are un vis, sau o viziune foarte asemănătoare cu celelalte viziuni ale lui Daniel; interpretarea este aceeaşi, dar sunt şi diferenţe majore. În visul lui Nebucadneţar, naţiunile dominatoare sunt simbolizate printr-un idol; nu pare să aibă sens, nu-i aşa? Dar Nebucadneţar era un rege păgân şi în timp ce se uita la naţiunile lumii, el vedea imperii glorioase care erau exemple ale zeilor pe care ele îi venerau. Erau glorioase, erau ceva ce merita să fie venerat, ceva care stârnea admiraţia. Dar pentru Daniel, aceste naţiuni erau păcătoase, nemiloase ca şi fiarele care răneau, distrugeau poporul Lui. Aşadar, Dumnezeu a dat acelaşi mesaj atât lui Nebucadneţar, cât şi mai târziu lui Daniel. Dumnezeu îi întâlneşte pe oameni acolo unde sunt! Regelui păgân i-a dat un vis care avea sens, semnificaţie pentru el, lui Daniel, evreul, acelaşi mesaj i s-a dat în imaginile şi limbajul care pentru el aveau semnificaţie.

Dumnezeu îi întâlneşte pe oameni acolo unde sunt şi când El îi descoperă cuiva un mesaj despre viitor, El foloseşte limbajul trecutului acelei persoane. Prin urmare nu trebuie să uităm că Dumnezeu inspiră revelaţiile potrivit cu limbajul, timpul, cultura şi locul celui care le primeşte. A folosit Dumnezeu şi alţi termeni? De exemplu, L-a întrupat pe Isus, evreu în Palestina primului secol – Dumnezeu îi întâlneşte pe oameni acolo unde ei sunt. Ce s-a întâmplat de fapt când Israel s-a întors din Babilon? Comparând aceste texte prin care am trecut, a fost de fapt ceva dezamăgitor, foarte mulţi oameni au comparat întoarcerea cu Exodul şi au zis: “Nu este prea bine, nu este tocmai ceea ce ne-am aşteptat…”; vă amintiţi principiul al doilea? Dumnezeu nu este previzibil. Sunt sigur că au fost foarte mulţi care citiseră textele din Osea, Mica, Isaia şi concluzionaseră cum urma Dumnezeu să lucreze. Ei bine, El a lucrat, dar nu exact aşa cum s-au aşteptat ei. Este ceva de care trebuie să ţinem cont atunci când ne apropiem de Apocalipsa, de profeţiile încă neîmplinite. Sunt mulţi prezicători care culeg informaţii despre viitor din profeţii, pe care probabil că Dumnezeu nu va intenţiona să le urmeze.

Să nu uităm că pe lângă consecvenţă, Dumnezeu Îşi păstrează dreptul să fie imprevizibil. Parcurgând profeţiile despre întoarcerea poporului din Babilon, devine forte clar că Dumnezeu nu arăta aceasta ca fiind actul final din istoria lor, că mai era ceva de urmat. Atenţia trebuia să fie mutată pe o acţiune şi mai extraordinară şi aceasta era venirea lui Mesia. Să ne întoarcem aşadar la profeţiile mesianice, pentru că mulţi oameni privesc la acestea şi zic: “Uite, aici avem exemple concludente de profeţii în care Dumnezeu foloseşte un limbaj al viitorului pentru a descrie cava.” Este oare chiar aşa? Au fost într-adevăr aceste profeţii mai specifice, mai directe decât cele privitoare la Exil? Vom vedea că aşa cum profeţiile lui Daniel au urmat acelaşi principiu, folosirea limbajului trecutului – Creaţiunea, şi acestea – profeţiile mesianice – sunt date tot în termenii specifici zilelor profetului.

Ieremia 23:5-6 – avem o profeţie: Mesia urma să vină şi trebuia să fie din spiţa lui David. Vedeţi legătura cu trecutul? Mesia va fi un rege ca şi David, dar e ceva chiar mai interesant în acest text. În zilele Lui, Iuda va fi salvat, Israel va trăi în siguranţă, va fi numit “Domnul – neprihănirea noastră.” Era un rege în Iuda în timpul când Ieremia a făcut această profeţie, Zedechia – în ebr = „Domnul este neprihănirea mea.” Mesia când va veni, va fi un rege ca Zedechia, nu va face greşelile lui Zedechia, El va fi un Om după inima lui Dumnezeu, aşa cum de fapt Zedechia nu prea era. Dar Zedechia era încă un model, pentru ca minţile oamenilor să poată înţelege cum va fi Mesia. Va fi un rege puternic, iar Mesia, care va veni ca un rege, va fi ca Zedechia.

Să luăm un alt exemplu – Isaia 7:10-16 – prin limbajul trecutului este dat contextul mesajului pentru viitor. Despre ce vorbeşte aici profeţia? Un rege – Ahaz şi un profet – Isaia. Isaia îi dă regelui Ahaz un semn de la Dumnezeu cu privire la soarta împărăţiei sale. Ahaz este îngrijorat cu privire la evenimentele din regatul său. Este îngrijorat din cauza a două naţiuni care erau pe punctul să-i invadeze ţara. Este plin de teamă şi nu ştie ce să facă. Atunci Dumnezeu îi trimite un mesaj – O tânără fecioară va rămâne însărcinată şi înainte ca băiatul născut să ajungă la vârsta să deosebească binele de rău, cele două naţiuni vor fi distruse. Prin extensie, aceasta este o profeţie mesianică, dar vine dintr-o situaţie cu aplicare imediată. Tânăra este soţia lui Isaia; copilul este copilul lui. Mesia va elibera poporul Lui aşa cum a făcut-o în zilele lui Ahaz.

Zaharia 9:9-10 – vedem aici limbajul lui Efraim, al Ierusalimului, al marelui râu Eufrat. În acest limbaj al oamenilor din timpurile şi locurile lor, este oferită descrierea lui Mesia care va veni. Aş avea o întrebare: „Cine ar fi putut prezice cursul exact al vieţii lui Isus? Ai fi putut să iei profeţii ca acestea şi să prezici în detalii exacte cursul vieţii lui Isus?” Într-un fel, este de înţeles de ce mulţi Îl aşteptau pe Mesia ca un conducător puternic, care urma să domine economic şi politic vremea lui. Nu e surprinzător că privindu-L pe Isus mulţi se întrebau: Este El cu adevărat? Chiar propriii Săi ucenic au eşuat în a-I înţelege mesianitatea până la coborârea Duhului Sfânt la Cincizecime. Repet întrebarea: “Ar fi putut cineva să prevadă în amănunte viaţa lui Isus?” Răspunsul este NU! Dar cunoscându-L pe Isus, mergând cu El, primind înţelegere prin Duhul Sfânt, puteau oamenii să vadă că Isus era împlinirea acestor profeţii? Răspunsul este DA!

Să mergem la Ioan 14:29 – unde avem un principiu foarte important al profeţiei biblice. A spus cumva Isus: „Fiţi atenţi, vă voi preciza dinainte ce va fi şi vă puteţi face o hartă cu toate evenimentele care vor veni ca să ştiţi exact la ce moment al istoriei vă aflaţi!?” Aceasta a spus El? Nu, nu aceasta a spus Isus, El a spus că i-a avertizat dinainte ca atunci când se vor întâmpla anumite lucruri, ei să recunoască ceea ce li se spusese. Doar când se întâmplă evenimentul, împlinirea va fi lămurită. A fost clar că Isus a fost împlinirea profeţiilor mesianice odată cu trăirea vieţii Lui, dar nu putea fi prevăzut cursul exact al vieţii Lui dinainte, în avans, pe baza profeţiilor mesianice – Dumnezeu nu este previzibil.

Este necesară mare atenţie în privinţa unei profeţii neîmplinite. Lipsa atenţiei l-a dus pe David Koresh la distrugere. El a crezut că ştie exact ceea ce Dumnezeu urma să facă, credea că ştie exact cum se vor desfăşura evenimentele în viitor pe baza interpretărilor sale date profeţiilor neîmplinite, dar s-a înşelat. Când ajungem în faţa unei profeţii neîmplinite, ceea ce contează este să înţelegem profeţia, dar să păstrăm atenţia – să-I lăsăm lui Dumnezeu libertatea să fie Dumnezeu. Acelaşi lucru se întâmplă şi cu Apocalipsa. Când Ioan a scris cartea, din perspectiva lui, aproape totul era viitor. Cu toate acestea, ce limbaj a fost folosit? Acela al trecutului pe care Ioan îl ştia deja, limbajul lui propriu şi limbajul VT. Apocalipsa este dealtfel plină de limbajul VT. De exemplu Apoc. 13:13-18 – vom găsi aici câteva elemente de bază din VT. În v.13 avem semne mari – care este scopul lor?: v.14 …semne mari ca să înşele…; Semne mari ca să înşele? Vă aminteşte aceasta de ceva din VT?  Mie îmi aminteşte de vrăjitoriile din Egipt, din vremea Exodului. Magicienii au încercat să-l amăgească pe faraon, folosind arta magică. În Apocalipsa, magia va fi folosită pentru a aduce foc din cer pe pământ. De ce vă aminteşte aceasta? Mie mi-aminteşte de Muntele Carmel când Ilie a adus foc din cer pentru a dovedi care este Dumnezeul adevărat. Îmi aminteşte de coborârea Duhului Sfânt ca limbi de foc din cer peste oameni. Este aşadar limbajul trecutului profetului, al amintirilor, limbajul Scripturilor VT, folosit pentru a descrie evenimentele viitoare.

v.15 – de ce vă aduce aminte imaginea fiarei? Mie mi-aminteşte de Daniel 3 când Nebucadneţar a înălţat acea statuie uriaşă şi a cerut oricui să se închină în faţa statuii, iar cine ar fi îndrăznit să refuze urma să fie omorât.

v.16 – faimosul semn al fiarei? Semn care va fi primit pe mână sau pe frunte! Dar acesta a mai fost în istorie. Conform cu Deut 6, cele 10 porunci ce trebuia scrise pe frunte şi pe mână de către poporul lui Dumnezeu. Acest semn va fi într-un fel o contrafacere a celor 10 porunci. Şi dacă vreţi să înţelegeţi semnul fiarei, trebuie să înţelegeţi textele de referinţă din VT, să înţelegem limbajul trecutului lui Ioan pe care el îl foloseste pentru descrierea evenimentelor viitoare.

În v.18, numărul 666 face referire la chipul din Daniel care avea 60 de coţi înălţime, 6 coţi lărgime şi 6 coţi grosime. Nu uitaţi, Dumnezeu îi întâlneşte pe oameni acolo unde sunt, El le dă profeţilor lecţii despre viitor în limbajul trecutului. Cartea Apocalipsei respectă această regulă.

Să rezumăm cele spuse până acum:

  1. Uneori suntem prea siguri de ceea ce credem că Dumnezeu intenţionează să ne spună înainte ca El să acţioneze. Probabil că aceasta este ispita umană, ca omul să se pune în locul lui Dumnezeu, când de fapt doar El singur ştie viitorul. Dar istoria interpretărilor Apocalipsei ar trebui să fie un avertisment pentru noi. Trebuie să acceptăm că împlinirea profeţiilor este pe deplin înţeleasă numai după ce a avut loc şi nu mai înainte.
  2. Tindem să citim Apocalipsa în termenii timpului nostru şi aceasta duce inevitabil la o imagine distorsionată a textului. Nu trebuie să uităm că limbajul este cel al trecutului lui Ioan.
  3. Scopul primordial al profeţiei nu este cunoaşterea viitorului, ci încurajarea şi instruirea oamenilor în viaţa lor de zi cu zi în timpul în care le-a fost dată. Dacă de exemplu vom încerca să studiem profeţia din Daniel 7 fără să înţelegem scopul pentru care Dumnezeu i-a dat-o în felul acela, vom face greşeli în interpretare.

„Mulţumim Doamne că ai fost cu noi. Te rog să ajuţi ca mesajul Tău să fie clar pentru fiecare dintre noi. În Numele lui Isus, Amin!”

 

  1. Profeţi morţi Lecţii vii

 

A venit vreodată cineva la tine cu Biblia deschisă să-ţi spună: “Uite ce am găsit?” Ai fost impresionat? Sau textul ţi s-a părut total diferit de cum i se părea lui?

Să ne rugăm: „Venim din nou în faţa Ta, Doamne şi din nou cerem să ne dai deschidere spre a învăţa ceea Tu ai pregătit. Fii cu noi de dragul lui Isus, Amin!”

În prezentările a doua şi a treia, am văzut cât este de important să luăm în calcul timpul, locul şi împrejurările când a scris autorul biblic pentru a înţelege profeţiile. În această prezentare vreau să răspundem la o întrebare legată de cele anterioare: „Cum putem să facem textul biblic să fie relevant pentru zilele noastre?” „Cum putem avea informaţii relevante de la Dumnezeu cu privire la profeţiile date de cineva dintr-un timp trecut, dintr-un loc diferit, cu o cultură diferită, cu idei şi limbaj diferit?”

Aş vrea să vă împărtăşesc câteva principii de bază de cum trebuie cineva să abordeze Biblia, având aceste concepte în minte. Sunt trei feluri diferite de a aborda Biblia şi acestea sunt numite:

  1. Exegeză biblică
  2. Teologie biblică
  3. Teologie sistematică

Să le luăm pe rând:

  1. Exegeza biblică înseamnă să încerci să afli, să descoperi ce a încercat autorul să spună. Exegeza încearcă să determine intenţia acelui autor, atunci când el a scris.
  2. Teologia biblică încearcă să afle ce a crezut respectivul autor; ce se întâmpla în mintea lui Ioan de exemplu, atunci când a scris Apocalipsa. Ce l-a determinat să scrie aşa cum a făcut-o: în vremea lui, în împrejurările respective? Ce credea Ioan despre Dumnezeu? Ce credea el despre sfârşitul lumii? Ce credea el despre felul în care te puteai raporta corect sau nu la Dumnezeu? Care era perspectiva lui asupra lumii teologice, aspect ce l-a determinat să scrie ceea ce a scris?
  3. Teologia sistematică încearcă să răspundă la întrebarea: Ce ar trebui să cred eu? Care este voia lui Dumnezeu pentru mine? Ce este adevărul? Observaţi că fiecare dintre cele trei va duce la o abordare puţin diferită a Bibliei.
  4. Exegeza – sau ce a încercat autorul să spună – când vrei să faci exegeză în general, sau exegeza Apocalipsei, trebuie să pui întrebări timpului în care a fost scris pasajul, sau respectiv secolului I AD. Ca atare, ce era un autor în primul secol? Sau: Ce a vrut scriitorul Ioan să spună?; Se pun întrebări biblice…; cu alte cuvinte: Ce limbaj a folosit el? Ce terminologie a abordat? Pentru a răspunde la astfel de întrebări, trebuie folosit limbajul lui Ioan, pe cât posibil, pentru a explica Apocalipsa.

Încă un aspect pe care trebuie să-l reţinem este acela că exegeza nu se schimbă; textul pe care noi l-am primit nu se schimbă. Ca atare, avem o bază neschimbată pentru a încerca să determinăm ce avea Ioan să spună. Exegeza este de asemenea orientată spre pasaj; cu alte cuvinte, trebuie mers verset cu verset, text cu text. Este modalitatea în care vom lucra şi noi de-a lungul acestei serii de prezentări. Încercăm să înţelegem cuvânt cu cuvânt ceea ce la rândul lui, autorul a încercat să transmită.

Exegeza este comprehensivă; cu alte cuvinte, exegeza este ceea ce poţi face cu orice text, adică orice tip de text scris este posibil să fie supus exegezei; pentru că, în mod simplu, exegeza este procesul prin care încerci să înţelegi intenţia cuiva care a scris. Realitatea este că toţi avem dificultăţi în domeniul comunicării uneori. Simţim lupta care se dă atunci când trebuie să explicăm ceva. Comprehensiv, înseamnă că orice text scris poate fi supus exegezei.

Exegeza este un proces descriptiv – cu alte cuvinte, este procesul de descriere în cel mai bun mod cu putinţă, a ceea ce autorul biblic a încercat să spună. Este un proces uman. Priveşti la intenţia umană a autorului, care chiar dacă a fost inspirat, primind viziuni de la Dumnezeu, a fost totuşi o fiinţă umană. A fost un om care a avut o familie şi prieteni, care a călătorit prin diferite locuri, a citit diferite ziare, a întâlnit diverşi oameni şi diverse situaţii, a cumpărat şi a vândut lucruri, un om care a mâncat şi a băut şi care a vizitat alţi semeni. Profeţii au fost fiinţe umane cu propriile lor vieţi într-o lume cât se poate de reală. Aşadar, întrebarea este una cât se poate de umană: „Ce a vrut cu adevărat acest om să spună?”  Ioan a scris celor şapte biserici. „Ce a vrut el ca să primească aceste biserici?” „Ce a vrut el să le spună?” „Care a vrut el să fie scopul acestei cărţi pe care o scria?”

  1. Teologia biblică – pune a doua întrebare: „Care au fost crezurile autorului?” Este ca atare o întrebare puţin diferită. Este tot primul secol, ţine tot de Biblie, este tot neschimbătoare; de ce ar trebui să fie aşa? Ei bine, nu cred că Ioan a mai avut o gândire nouă în ultimii 2000 de ani, ce credeţi? Din moment ce el a murit, nici n-a mai scris, nici n-a mai gândit, nici n-a mai făcut teologie. Ceea ce Ioan a gândit, este unic pentru secolul I şi aici, în teologia biblică, avem o bază solidă, neschimbată, ca sursă de informaţie despre Dumnezeu. Avem cartea pe care Ioan a scris-o, o carte care nu se schimbă şi pe care Ioan nu o mai poate schimba. A fost scrisă.

Dar sunt şi diferenţe între exegeză şi teologia biblică. În loc de a se studia pasaje, aici se studiază teme, idei. Dacă de exemplu întrebăm: „Ce crede Ioan despre sfârşitul lumii?”, aceasta este o întrebare tematică. Şi dacă avem de-a face cu teme, atunci devenim selectivi. Dacă de exemplu pui întrebarea: „Care a fost punctul de vedere al lui Ioan în privinţa salvării, mântuirii?”, poţi căuta răspunsul doar în unele pasaje, pe când pe altele le poţi omite. Nu se mai caută răspuns în toate pasajele în mod egal, pentru că tema ta este mântuirea. Pasajele care nu au de-a face cu mântuirea nu sunt interesante în studiul pe care îl faci. Dacă de exemplu aţi întreba: „Care este punctul de vedere al lui Ieremia în privinţa sănătăţii?”, veţi găsi probabil foarte puţin în cartea lui despre această temă, ca atare, întrebările tematice – ce a crezut autorul despre…, cer răspunsuri selective, iar studiul în sine devine foarte selectiv.

Teologia biblică este de asemenea un proces descriptiv – se descrie ceea ce autorul crede. Este în parte un proces uman, pentru că autorul este o fiinţă umană care a avut nişte crezuri. Dar este mai mult decât atât şi vom discuta imediat despre acest aspect. Însă vreau să mă întorc mai întâi la teologia sistematică.

III. Teologia sistematică – aici totul pare că se schimbă. Când pui întrebarea: „Ce ar trebui să cred eu?”, „Care este voia lui Dumnezeu pentru mine?” „Care este adevărul?”, trebuie să te întorci la primul secol şi să ajungi apoi la sec. XXI. Şi deodată, pui propriile tale întrebări şi ca atare foloseşti propriul tău limbaj şi în loc să ajungem să folosim o terminologie biblică, intrăm în domeniul filosofic. Cum adică filosofic? Adică fiecare persoană are o filosofie proprie. Toţi oamenii au o filosofie. Unii sunt conştienţi de aceasta, alţii nu. Dar o filosofie este pur şi simplu un punct de vedere asupra lumii. Este ceea ce crezi tu despre cum sunt aranjate lucrurile, despre începutul nostru, despre unde vom ajunge, spre ce ne îndreptăm, de ce suntem aici, etc. Aşadar, oricine are o anume filosofie de viaţă. Când pui întrebări filosofice, înseamnă că pui acele întrebări care se nasc în inimă şi cer un răspuns. Aceste întrebări s-ar putea să fie dintre acelea de care Ioan să nu fi auzit, sau dintre cele care nu se adresează Bibliei.

Să vă dau un exemplu: Ar trebui un creştin să fumeze? Vorbeşte Biblia cu privire la această chestiune? Cu siguranţă nu. Nicăieri în Biblie nu apare vreo aluzie la problema fumatului. Şi atunci, cum ştim? Tabacul nu fusese descoperit în vremea când profeţii îşi scriau cărţile şi nici măcar de europeni, până în sec. XVI. El a fost găsit în Lumea Nouă şi destul de recent adus pe continent. Acesta este motivul pentru care Biblia nu vorbeşte nimic despre tabac. Aşa că trebuie să întrebăm ce poate fi în Biblie, sau în sistemul de gândire şi de credinţe al lui Ioan, sau al lui Pavel, care ne poate ajuta să găsim un răspuns la întrebarea pe care ne-o punem despre fumat. Dar poţi găsi răspuns la această întrebare numai din Biblie? Putem spune clar: NU! De fapt motivul pentru care atât de mulţi oameni resping fumatul, nu este unul biblic, ci unul ştiinţific.

Faptul că în creştinism se interzice fumatul, nu are la bază o poruncă biblică expresă, ci mai degrabă un motiv ştiinţific. Desigur, este un principiu biblic, iar principiul spune că noi trebuie să fim supraveghetorii (administratorii) propriilor noastre corpuri, trebuie să avem grijă ca totul să rămână cum ne-a fost dat, să le menţinem sănătoase, funcţionale, gata să-i servim pe alţii şi pe Dumnezeu. Acesta este principiul de bază. Dar de ce n-ar trebui să fumeze un creştin? Pentru că de fapt dovezile ştiinţifice sunt copleşitoare – că fumatul este dăunător pentru fiinţele umane, produce pagube iremediabile. Deci este o decizie luată pe baze ştiinţifice vizavi de fumat, pentru că au înţeles că „fumatul dăunează grav sănătăţii.” Sau poate că este o renunţare după o experimentare, când ajung să strănute, să tuşească, atunci când văd că ceilalţi suferă când sunt în prezenţa lor atunci când fumează.

Ca atare, teologia sistematică nu este întotdeauna dependentă de Biblie pentru a afla răspunsurile. Atunci când pui întrebarea: „Ce ar trebui să cred?”, sau „Care este voia lui Dumnezeu pentru mine?”, răspunsul nu este limitat doar la Biblie, ca în cazul exegezei şi teologiei biblice. Există însă aici şi un pericol: acela că te poţi îndepărta destul de mult. Ce ziceţi de psihologie? Poţi afla voia Domnului prin ea? Desigur. De ce? Biblia spune că toţi am fost creaţi după chipul lui Dumnezeu. Şi dacă e aşa, studiind legile minţii, poţi învăţa despre Dumnezeu care a creat mintea omului. Sociologia ne poate învăţa cum se pot raporta oamenii unii la alţii. Istoria ne poate învăţa despre succesele şi eşecurile fiinţelor umane, încercând sau nu să descopere voia lui Dumnezeu, sau mai bine zis nu prea încercând să afle voia lui Dumnezeu. Istoria, experienţa, psihologia, sociologia, ştiinţa, toate acestea sunt diverse moduri prin care Dumnezeu ne poate vorbi. Darurile spirituale, darul învăţării (predării), darul profeţiei, al predicării, al conducerii, sunt căi de aflare a voinţei Sale. Teologia sistematică pune întrebări deschise: „Ce este adevărul?”, „Care este voia lui Dumnezeu pentru mine?”, de aceea ea nu este limitată la Biblie.

Ceea ce vom încerca în prezentările acestea, este să urmărim metoda exegetică, să înţelegem ce a încercat Ioan să ne spună atunci când a scris Apocalipsa; să încercăm să înţelegem sensul pe care cuvintele lui îl aveau în timpul acela şi în locul acela, să încercăm să-L înţelegem pe Dumnezeul care îi întâlneşte pe oameni acolo unde aceştia se află. Dar nu ne vom opri acolo. Vom ridica de asemenea câteva întrebări privind teologia lui Ioan, despre ce se petrecea în mintea lui atunci când primea acele viziuni şi când le scria, despre temele şi ideile de bază care-i stăpâneau mintea. Şi în final, vom încerca să vedem ce întrebări pot fi adresate astăzi, ce poate să ne spună nouă Apocalipsa astăzi.

Dar scopul principal al acestei serii de prezentări, este să ne ajute să mergem cu studiul pas cu pas, verset cu verset, secţiune după secţiune prin Apocalipsa şi să căpătăm o înţelegere clară a intenţiei ei originare, aşa încât dacă vom vrea să aplicăm înţelesurile ei propriilor vieţi, să o facem în mod inteligent, fără greşeli, potenţial majore, aşa cum au făcut unii oameni în trecut.

Aşadar, teologia sistematică, ce pune întrebările sec. XXI, este mai degrabă filosofică prin natura ei decât biblică. Aş vrea să vă mai dau încă un exemplu în privinţa aceasta: îmi amintesc de un student care a venit într-o zi la mine şi vroia să facă o dizertaţie, iar subiectul sugerat era „Sanctificarea – sfinţirea – în cartea Apocalipsei.” I-am spus că nu puteam să fac aceasta şi el m-a întrebat cum adică nu. I-am spus că el vroia să facă teologie biblică, vrând să studieze ce a vrut Ioan să spună prin „sfinţire”, dar problema era că de fapt Ioan niciodată nu a folosit acest cuvânt. „Tu vrei să amesteci mere cu portocale”, i-am spus. „Dacă vrei să afli ce a spus Ioan despre dezvoltarea caracterului, despre viaţa creştină, despre dezvoltarea vieţii de credinţă, nu vei descoperi nimic cercetând cuvântul „sfinţire”, pentru că pur şi simplu Ioan niciodată nu l-a folosit.” În schimb, i-am sugerat să facă o dizeraţie despre lucrările bune, faptele bune, pentru că în Apocalipsa de multe ori apar aceste elemente, deoarece Ioan este interesat de comportamentul oamenilor după ce ei devin creştini. Deci i-am sugerat studentului să folosească limbajul, terminologia folosită de Ioan ceea ce a şi făcut şi a realizat o lucrare bună.

Aşadar, dacă punem întrebări de teologie sistematică trebuie să fim atenţi să nu amestecăm limbajul Bibliei cu al nostru. Ca atare, dacă vrei să pui întrebarea: „Care este punctul de vedere al Bibliei în privinţa sanctificării, sfinţirii, atunci trebuie să lăsăm Biblia şi scriitorii ei să ne răspundă în proprii lor termeni şi nu să presupunem noi că termenul acesta ar însemna altceva. Luther a folosit termenul sanctificare într-un fel în care apostolul Pavel nu l-a folosit şi dacă folosim definiţia lui Luther pentru a-l studia pe Pavel, îl distorsionăm pe Pavel. Dacă folosim definiţiile noastre contemporane pentru a explica termenii Apocalipsei, este posibil să o distorsionăm. Ea nu a fost scrisă în sec. XXI, ci în 95 AD şi în acel timp şi loc trebuie să mergem ca să-l înţelegem pe Ioan şi intenţiile lui din modul în care a scris cartea.

Dar să continuăm discuţia noastră despre teologia sistematică. Este un termen al sec. XX şi categoria ei terminologică este filosofică. Este schimbătoare. De ce? Pentru că întrebările pe care continuăm să ni le punem sunt schimbătoare. Noi punem întrebări care n-au mai fost ridicate până acum. Ca de pildă: „Ar trebui ca femeile să fie acceptate ca preoţi?” „Ar trebui creştinii să fumeze?” şi aşa mai departe. Punem întrebări despre scriitorii Bibliei neadresate până acum şi la care nu s-a răspuns până acum. Şi dacă întrebările se schimbă mereu şi răspunsurile trebuie să fie mereu amplificate, lărgite, pentru a face faţă unor astfel de întrebări. Astfel, putem spune că în acet proces circumstanţele se schimbă şi prin urmare şi Dumnezeu Îşi schimbă voia pentru a ne ajuta să înţelegem şi să ne putem desfăşura în aceste circumstanţe şi vremuri schimbătoare. Aceasta nu înseamnă că Dumnezeu se schimbă, ci doar că El îi întâlneşte pe oameni acolo unde sunt, un principiu pe care îl întâlnim mereu şi mereu în Scriptură. Acest lucru înseamnă că circumstanţele, împrejurările noastre schimbătoare, cer răspunsuri care se schimbă. Dumnezeu este gata să se potrivească şi să comunice în toate acele împrejurări ce se modifică mereu, oferind oamenilor o soluţie viabilă pentru a trăi, care este reală, funcţională şi în acord cu voinţa Sa.

Mai departe vedem că teologia sistematică, ca şi cea biblică este tematică şi selectivă. Dacă suntem interesaţi de o temă, atunci trebuie să fim selectivi, să selectăm sursele de cunoaştere. De pildă, dacă vrem să răspundem la întrebarea: „Ar trebui creştinii să fumeze?”, pentru această temă selectăm răspunsul în acord cu ea şi vom găsi în Biblie principiul de bază, cum că oamenii lui Dumnezeu trebuie să aibă grijă de corpurile lor, iar detaliile specifice le vom găsi în ştiinţă.

Avem doi termeni la care ne vom referi: „normativ” şi „divin.” Teologia sistematică are de-a face cu adevăruri normative, cu reguli pentru viaţă. Acesta este modul în care oamenii trebuie să trăiască. O întebare ca cea anterioară, „Ar trebui creştinii să fumeze?” este una normativă. Te întrebi: „Care este voia lui Dumnezeu cu mine? Ce este bine şi ce este rău în această problemă pentru mine?” Răspunsul la o astfel de întrebare devine o lege pentru tine, nu-i aşa? Aşadar este normativ, ţi-a trasat o normă, este modul în care se aşteaptă ca tu să trăieşti.

De cealaltă parte este şi divin. Cu alte cuvinte, tu Îi ceri lui Dumnezeu să te călăuzească în acest studiu. În teologia sistematică Îi ceri lui Dumnezeu să-ţi spună cum ar vrea El ca tu să trăieşti, care este mai exact planul Lui cu tine. Răspunsul este atât normativ, cât şi divin.

Teologia biblică este de asemenea atât descriptivă, cât şi normativă. Descriptivă, în sensul că încerci să descrii ceea ce Ioan sau Pavel au crezut. Normativă în sensul că întrebi ce au crezut ei ca profeţi inspiraţi; este o regulă pentru viaţa ta, dacă împrejurările sunt similare.

Cu alte cuvinte, dacă împrejurările sunt similare, ceea ce e adevăr pentru una, va rămâne perfect valabil şi pentru cealaltă împrejurare. Împrejurările se schimbă, dar extinderea lor în timpul nostru este paralelă cu timpul în care profetul a scris. Şi ceea ce a scris profetul atunci, devine normativ pentru noi astăzi, aşa cum a fost pentru el şi contemporanii lui atunci. Să luăm un exemplu: să presupunem că profetul ar fi spus ceva despre sănătate sau despre stilul de viaţă care este întotdeauna bun. Un astfel de principiu, nu s-ar schimba dacă corpurile noastre rămân la fel cu cele ale celor de acum 2000 de ani. Împrejurările se schimbă, dar unde împrejurările sunt similare, ele au aceeaşi forţă ca atunci când au fost promulgate de Dumnezeu pentru prima dată.

Teologia biblică este atât umană, cât şi divină. Umană, în sensul că scriitorul este o finţă umană şi divină pentru că mesajele au fost primite direct de la Dumnezeu.

Aşadar, acestea sunt cele trei moduri de a aborda Scriptura. Şi una din problemele majore cred că este tendinţa noastră de a le amesteca sau combina. Spunem de exemplu că Biserica noastră urmează învăţăturile Bibliei. Aceasta poate fi adevărat. Dar când spunem că Biserica îi învaţă pe oameni să nu fumeze, mai înseamnă aceasta că urmăm strict numai Biblia. Aceasta înseamnă că, urmăm de asemenea şi ştiinţa, cel puţin în parte, în încercarea de a afla voia lui Dumnezeu?  Deci, vrem să răspundem la întrebarea dacă femeile trebuie să fie hirotonite; facem apel la psihologie, sociologie, istorie, experienţă, pentru a pune în evidenţă pasajele biblice. Aşadar, atunci când spunem că Biserica noastră are o teologie sută la sută biblică, nu suntem de fapt absolut exacţi în privinţa aceasta atunci când ne gândim la definiţiile sugerate mai sus. Adevăratul sistem de crezuri al unei Biserici este de obicei o teologie sistematică. Este ceea ce Biserica aceea ar vrea să ştie unde ar vrea Dumnezeu să fie ea în timpul, locul şi împrejurările date ei să trăiască. Prin urmare, când ne apropiem de Apocalipsa, deseori punem întrebări care nu au fost niciodată intenţionate să primească vreun răspuns. Dacă avem de gând să întrebăm Apocalipsa: „Ce va face Sadam Hussein în Irak anul viitor”, răspunsul foarte clar este că Biblia nu va răspunde la o astfel de întrebare. Şi dacă Biblia nu răspunde la o astfel de întrebare şi totuşi încerci să afli un răspuns în ea, o vei forţa şi vei distorsiona astfel mesajul ei. Aşadar, în aceste prezentări, vrem să stabilim baza discuţiilor exegetice, ce putem extrage din intenţiile originare ale scriitorului biblic.

Să discutăm aşadar despre implicarea practică a celor trei descrieri. În primul rând aş vrea să fie bine înţeles faptul că profeţii nu au nevoie să facă exegeză. Pentru că mulţi oameni vin la mine şi-mi spun: „Dar Pavel, nu a făcut exegeză pe Isaia, Mica, etc!” „De ce ar trebui să facem noi?” Daţi-mi voie să vă spun că este o problemă de autoritate. Problema aici este cum vor şti fiinţele umane ce este bine şi ce este rău. De unde vine această autoritate? Ne gândim la autoritate ca şi guvern, poliţie, etc. Dar de unde vine autoritatea creştinilor? Autoritatea lor vine de la Dumnezeu şi numai de la El. Cineva poartă autoritate spirituală numai dacă El vorbeşte şi este mandatat de Dumnezeu. De exemplu, dacă v-aş spune că am avut un vis noaptea trecută şi că în acel vis Dumnezeu a venit la mine şi mi-a zis că trebuie să vindeţi tot ce aveţi şi să vă mutaţi în Africa aţi crede? Şi dacă aţi crede că acest vis ar veni de la Dumnezeu aş fi şi eu considerat profet? Dar, deşi nu sunt profet, iar acel vis ar veni într-adevăr de la Dumnezeu, cum aţi răspunde? Dacă ar veni de la Dumnezeu, cu siguranţă ar avea putere, forţă normativă pentru voi. Dar, dacă n-aţi crede, acesta n-ar avea nici o putere, dacât ca un sfat venind de la mine, prietenul vostru, aceasta fiind doar opinia mea.

Deci spiritual vorbind, o persoană are autoritate doar dacă vorbeşte mandatată de Dumnezeu. Ca atare, calitatea exegezei profeţilor, nu e pe baza autorităţii lor. Autoritatea lor vine din faptul că vorbesc în numele lui Dumnezeu. Profeţii au vise şi viziuni, profeţii primesc mesajele lor de la Dumnezeu şi când ei le transmit poporului, e ca şi cum Dumnezeu Însuşi ar vorbi. Dar noi suntem diferiţi, noi avem nevoie să facem exegeză. De ce? Pentru că singura fereastră spre a recepta ce ne-a transmis Dumnezeu ca nonprofeţi ce suntem, este de a înţelege corect Cuvântul Lui. Aceasta este singura metodă demnă de încredere pe care o putem avea. Ştiinţa ne poate ajuta, psihologia şi sociologia de asemenea, darurile spirituale şi ele, dar în cele din urmă, cea mai sigură cale de a înţelege ce a avut Dumnezeu în plan să ne spună este exegeza serioasă a cuvintelor inspiraţiei.

Pavel nu a avut nevoie să facă exegeza VT şi cu siguanţă că nu a făcut-o în sensul cel mai dorit, aşa cum am prezentat-o mai înainte. Dar foloseşte cuvintele profeţilor (Isaia şi alţii) ca ilustraţii, uneori introduce cuvintele lor în textul lui, uneori aplică textele lor împrejurărilor din timpul lui despre care profeţii n-ar fi ştiut. Şi aceasta este absolut corect, atâta timp cât Pavel lucrează sub directa călăuzire a Duhului lui Dumnezeu. Dumnezeu este Cel care îl ajută pe Pavel să folosească acest material anterior pentru a deveni un mesaj de la Dumnezeu pentru timpul şi împrejurările sale. Autoritatea care derivă este cea a lui Dumnezeu. Dar eu nu am această autoritate. El a fost inspirat, concluziile lui conţin autoritate. Dar concluziile mele poartă doar autoritatea derivată din reflectarea corectă a conţinutului biblic.

Trebuie să fim cinstiţi cu noi: aceasta nu este o treabă uşoară. Am petrecut mult timp comparând text cu text, încercând să înţelegem diverşi profeţi, diverse cărţi biblice şi de aici am extras principiile de bază. Dar am insistat pentru acest mod de a înţelege Cuvântul lui Dumnezeu, pentru că eu nu am nici o autoritate ca să vă învăţ din partea lui Dumnezeu, decât prin a interpreta corect textele pe care El ni le-a dat. Concluziile mele au autoritate atâta timp cât reflectă exact ceea ce scrie în textul biblic. Şi motivul pentru aceasta este cel cu care fiecare generaţie se confruntă: problema profeţilor morţi. Vă amintiţi titlul acestei serii de prelegeri: „Lecţii vii, Profeţi morţi.” Noi avem nevoie de lecţii vii, dar ca să le avem pe ele, trebuie să mergem la profeţii morţi.

Revelaţiile lui Dumnezeu au fost date în contextul altor vremuri; al altor locuri şi altor împrejurări. Şi totuşi, noi avem nevoie disperată să auzim un Cuvânt al Domnului pentru noi astăzi. Dar cum să facem aceasta fără să citim textul biblic, având propriile prejudecăţi, propriile idei? Sunt sigur că aţi avut această experienţă într-un fel sau altul. Uneori vine câte o persoană şi vă spune: „Uite ce am găsit în Biblie!” şi vă citeşte textul, vă spune ce înseamnă. Vă uitaţi le text şi îi spuneţi: „Nu-mi pare să aibă nici un sens.” Ceea ce persoana vă spune şi ceea ce zice textul, par să fie două lucruri total diferite. E foarte uşor ca oamenii să citească din Biblie şi să găsească ceea ce vor ei să găsească în ea. Dar cum să citim Biblia astăzi în aşa fel încât să-i respectăm intenţia şi în acelaşi timp să găsim în acei profeţi morţi o lecţie vie pentru noi astăzi?

Aş vrea să vă sugerez cele trei metode descrise la începutul acestei prelegeri. Toate sunt valabile: (1) exegeza, (2) teologia biblică şi (3) teologia sistematică. Dacă vrem o lecţie vie pentru astăzi, care să aibă susţinerea autorităţii lui Dumnezeu, trebuie să fim pregătiţi să facem munca de exegeză. Trebuie să fim pregătiţi pentru a înţelege timpul şi locul în care a scris Ioan, intenţia lui, filosofia lui de viaţă, teologia lui, pentru a o aplica pentru astăzi şi apoi trebuie să punem întrebări necesare pentru zilele noastre. Numai după ce am înţeles că Dumnezeu îi întâlneşte pe oameni acolo unde se află, putem pune întrebări pentru zilele noastre.

Teologia sistematică este necesară pentru că împrejurările se schimbă şi intenţia lui Dumnezeu vizavi de Scriptură nu este limitată la înţelegerea şi intenţia autorului, ci doar exprimată prin ea. Această teologie va compara text cu text şi va vedea lucruri pe care scriitorul nu le-a intenţionat vreodată. Istoria ulterioară, revelaţiile ulterioare cum ar fi Matei citând din Isaia, sau Pavel şi Ioan citând profeţii VT, expun sensuri lărgite care erau prezente în intenţia lui Dumnezeu dar nu în intenţia autorilor umani. Dar poate fi făcut acest lucru de oricine se apropie de Biblie? Poate cineva să spună: „Ştiu că Ioan nu a înţeles, dar eu pot să extrag sensul extins al acestui text?” Aşadar cum ştim că sensul lărgit al unui text este valabil? Cum ştim că acesta are autoritatea lui Dumnezeu? Singurul fel prin care ştim este dacă acest sens este o extensie naturală a sensului iniţial, al textului iniţial. Poţi avea încredere în sensurile extinse numai după ce ştii sensul inţial, când cunoşti intenţia textului. Aşadar, teologia sistmatică este foarte importantă. Dar este sigură doar după ce ne-am făcut tema, după ce am făcut exegeza.

Probabil că prin acest punct, m-am îndepărtat puţin. S-ar putea ca unii dintre d-tră să spună: „Chiar trebuie să fac întotdeauna exegeză?” Răspunsul meu este: NU! De multe ori Dumnezeu atrage inima noastră cu un sens care este potrivit pentru noi în mod individual şi nu este nici o problemă în aceasta, dar ceea ce vreau să spun aici, priveşte pe creştinii care vor să-i instruiască pe alţii. Cum înţeleg Cuvântul lui Dumnezeu? Cum abordează Biblia un grup de oameni căutând înţelegerea aceleiaşi pagini? Dacă fiecare din grup aduce propriile idei, propriile sentimente, propriile impresii depre text şi insistă că acelea sunt Cuvântul lui Dumnezeu, atunci nu va mai fi unitate în acel grup şi nu se va mai găsi nici intenţia iniţială a lui Dumnezeu în acel text.

Ca şi noi, Dumnezeu poate să ocolească sensul exegetic al unui text pentru a ne învăţa. Am avut propria mea experienţă. De multe ori, stăteam şi citeam textul biblic şi deodată ceva mi se trezea în minte şi ştiam că nu e parte dintr-un sens exegetic, dar ştiam că Dumnezeu îmi spusese ceva pentru acea zi. Poate ceva despre cum să-mi tratez soţia, copiii, ceva ce nu avea nimic a face cu sensul exegetic. Şi aceasta era absolut în regulă pentru mine; dacă însă aş fi ieşit şi aş fi spus: „Ia uitaţi ce mi-a arătat Domnul astăzi prin acest text, deci toţi trebuie să faceţi la fel”, atunci lucrurile ar fi complet schimbate. Aceasta este o problemă de autoritate, de aceea atât ce e bine şi ce e rău pentru un grup de oameni cât şi autoritatea, se găsesc numai în sensul original al acelui text, când toţi citesc aceeaşi pagină.

Din punct de vedere istoric sunt două feluri prin care textul biblic s-a încercat să fie făcut relevant pentru astăzi şi cele două moduri au fost asociate cu două oraşe antice: Alexandria şi Antiohia. Fiecăruia dintre cele două oraşe i s-a atribuit o metodă anume de a studia Biblia.

1 – Metoda abordată în Alexandria este numită alegorie. Aceasta merge înapoi până la Platon, filosoful păgân, Filo, filosoful iudeu din primul secol şi Origene filosoful creştin din sec. III. Fiecare dintre ei, a dezvoltat şi lărgit idea alegoriei. Totul a început cu Platon, în sensul că el a crescut ca orice grec antic cu istorisirile despre zei care erau ca toate fiinţele umane dar cu putere absolută. Uitându-se la toţi aceştia a zis: „Nu, Dumnezeu nu poate fi aşa. Dumnezeu este mult mai măreţ decât aceştia.” Dar mai este o problemă. Platon a văzut clar o imagine mai bună a lui Dumnezeu, dar proprii lui profesori au murit pentru această imagine. Platon nu vroia să moară şi ce a făcut a fost să alegorizeze, a fanteziat (fabulat) pe baza scrierilor sacre ale anticilor greci până când Homer l-a învăţat pe Platon. Homer scrisese cu 500 de ani mai înainte. Scrierile sale deveniseră biblia grecilor antici. Dar Platon a dat o altă dimensiune lui Homer prin alegorie.

Aşa că acum, Homer învaţă ceea ce Platon vroia să facă cunoscut. Aseasta a salvat viaţa lui Platon. Lucruri similare s-au întâmplat de-a lungul anilor când oamenii au căutat în Biblie mesaje care erau relevante pentru ei. Alegoria este foarte edificatoare. De fapt predică tot timpul, oamenii văd nevoile, îngrijorările, problemele bisericii lor şi inconştient le impun contextului originar al Bibliei. De fapt aş merge mai departe să spun că alegoria este modul natural de a citi Biblia.

Aş vrea să vă dau un exemplu de ceea ce înseamnă o alegorie. Îl voi lua din Origne care a scris: „Parabola bunului samaritean.” Pentru Origene, victima în această povestire este Adam. Ierusalimul reprezintă cerul, iar Ierihonul lumea. Aşadar, acest călător este Adam mergând din Paradis în lume. Tâlharii sunt îngerii cei răi. Preotul reprezintă Legea, levitul reprezintă profeţii, Samariteanul, Isus, măgăruşul, trupul lui Hristos care-l cară pe Adam cel căzut. Hanul reprezintă Biserica, cele două monezi date hangiului reprezintă pe Tatăl şi pe Fiul; promisiunea de a da ce mai trebuie în viitor, reprezintă promisiunea lui Isus de a se întoarce la a doua Lui venire. Este aceasta o poveste frumoasă? Este într-adevăr o poveste foarte interesantă şi fără îndoială că Origene a extras o învăţătură foarte importantă. Dar este aceasta ceea ce Isus a intenţionat când a spus parabola? Are această interpretare de-a face cu sensul originar? Nu prea. Origene a alegorizat povestirea. A introdus în ea idei, concepte din timpul şi vremea lui. A folosit povestirea ca să realizeze ceva complet diferit. Şi sincer vorbind acesta este felul firesc în care se citeşte Biblia. Majoritatea dintre noi când citim Biblia o facem având propriile noastre idei, nevoi şi dând propriile noastre răspunsuri.

2 – Antioh are o abordare exegetică a descrierii. Aici se insistă pe faptul că textul însuşi trebuie să guverneze conţinutul a ceea ce oamenii văd în textul biblic. Prima formă trebuie luată în considerare. Numai după ce înţelegi sensul de bază se poate face o aplicare la timpul şi locul modern. Aceasta este metoda lui Antioh şi perioada reformaţiunii lui Luter şi Calvin a fost o perioadă de revigorare a metodei lui Antioh. Acesta fusese oarecum pierdut în perioada medievală şi în această perioadă Biblia servea numai pentru a oferi idei pentru instituţiile timpului. Biblia nu era un martor independent pentru autoritatea lui Dumnezeu, ci aceasta era administrată direct prin Biserică. Faptul acesta i-a condus pe oameni departe de Scriptură şi de voia lui Dumnezeu care era înfăţişată în ea. Dar din Alexandria rămâne ceva ce încă folosim şi astăzi. Aşa cum am spus, mulţi predicatori folosesc alegoria în predicile lor, în ilustraţii şi aceasta nu este neapărat periculos dacă interpretarea teologică este sănătoasă, dar problema este că se aşează o ilegitimitate pe alegorie. Este introdus propriul timp, loc şi împrejurări în citirea Bibliei.

Aşadar sugerez foarte clar aici că dacă vrem să înţelegem cartea Apocalipsei trebuie să înţelegem cum citim aceasă carte: o citim exegetic, teologic, alegoric, căutând pur şi simplu în ea răspusuri la propriile noastre imaginări. În următoarele prezentări de la 7-12 voi arăta în detaliu ce înseamnă exegeza textuală a Apocalipsei. Apoi, mă voi ocupa de abordarea exegetică a celor 22 de capitole ale Apocalipsei căutând să arăt ceea ce este valabil şi pentru zilele noastre. Cu alte cuvinte, bazându-mă pe ceea ce este de fapt în text, vom căuta de asemenea să răspundem la întrebările lumii noastre, atât cât este posibil. În următoarea prezentare voi oferi câteva indicaţii, câteva protecţii pentru pastori şi laici care s-ar putea să nu aibă astfel de unelte scolastice, dar ar dori să studieze şi să predea Apocalipsa într-un mod sigur şi sistematic. Cea de a cincea prezentare va fi un tur practic prin oraşul Antiohia.

Să ne rugăm: „Mulţumim Doamne că ai fost cu noi în această prezentare. Mulţumim că am văzut cum trebuie să înţelegem Cuvântul Tău şi cum trebuie să-l comentăm în cel mai răspunzător fel. Dă-ne înţelepciune ca să putem continua studiul împreună. În Numele lui Isus Te-am rugat, Amin!”

 

  1. Protecţii pentru cercetătorii Scripturilor

 

Ai vreo problemă atunci când predicatorul citează din greacă?

Să începem cu o rugăciune: „Domnul nostru bun, este important să înţelegem Cuvântul Tău, dar este de asemenea important să ne înţelegem pe noi înşine. Te rog să ne dai înţelegere din Cuvântul Tău. Îţi mulţumim în Numele Domnului Isus, Amin!”

Aş vrea să vorbim astăzi despre modul practic în care trebuie să abordăm Biblia. Cum pot oameni care nu sunt familiarizaţi cu toate detaliile de înţelegere a Scripturilor, care nu cunosc limbile vechi, greaca sau ebraica, sau nu au cunoştinţe vaste despre istorie şi alte aspecte, să se folosească de Biblie pentru a obţine înţelegere? Pot oameni obişnuiţi, care trăiesc în diferitele părţi ale pământului, fiecare în cultura lui proprie să folosească şi să înţeleagă Biblia? Pot oamenii obişnuiţi să se folosească de Biblie pentru a creşte în viaţa lor spirituală? Vreau să vă spun că este o problemă majoră cu care ne confruntăm cu toţii, indiferent dacă persoana este una instruită sau nu, mai mult, sau mai puţin cunoscătoare a Sfintelor Sacripturi şi anume, aceea a autoînşelării. Ieremia 17:9 este o descriere care priveşte această problemă. Propria noastră inimă ne înşeală şi ce e mai rău este că nici măcar nu ştim cât de mult ne înşeală. Vă amintiţi din prezentarea anterioară în care spuneam că Alexandrinul şi alegoria este o formă firească de a citi Biblia. E uşor pentru noi să citim propriile noastre idei, concepţii, nevoi în Biblie. Este mai uşor pentru noi să ne transformăm Biblia într-o carte care să arate ca noi înşine. Avem tendinţe să impunem propriile noastre presupuneri asupra materialului biblic.

Cel mai bun remediu pentru o asemenea problemă este exegeza, pentru că aceasta ocoleşte mecanismul de apărare care ne face să interpretăm greşit Biblia. Aş vrea să vă explic şi mai clar ceea ce vreau să spun. După cum am arătat, din cele trei metode de abordare a Bibliei subliniate în studiul trecut, am observat cum exegeza ne oferă o abordare descriptivă a Bibliei. Şi aceasta este foarte, foarte important pentru că vedeţi, când fac teologie sistematică, când pun întrebări de genul: „Ce este adevărul pentru mine?”, propriul mecanism de apărare devine implicat în aceasta. Şi aşa cum au arătat psihologii, prin acest mecanism de apărare fiinţele umane au diverse căi de a se autoîmpiedica de la a cunoaşte adevărul, în anumite împrejurări pentru că nu vor să fie răniţi, nu vor să sufere dureri. Deci fiinţele umane în mod firesc, de cele mai multe ori inconştient, tind să evite situaţiile, ideile care ar fi dureroase pentru ele. Aşadar, ori de câte ori faţă în faţă cu Biblia, ştiind că ceea ce căutăm este adevărul, este o tendinţă a mecanismului nostru de păcat, să ne îndepărteze. Dacă vom vedea ceva în Biblie care ne va atrage atenţia că suntem greşiţi, păcătoşi, vom vrea să evităm aceasta cât de mult posibil. Şi este firesc să citim Biblia în felul acesta şi să evităm astfel, pe cât mai mult posibil să învăţăm lucruri noi.

Am dezvoltat o definiţie a exegezei care este chiar amuzantă: „Exegeza este arta de a învăţa cum să citeşti Biblia în aşa fel încât să laşi deschisă posibilitatea de a învăţa ceva.” Pentru că am descoperit că de cele mai multe ori studiem Biblia şi de fapt nu învăţăm nimic şi motivul este că prin natura noastră nu vrem să învăţăm nimic nou din Biblie, nu vrem să învăţăm ceea ce este rău, nu vrem să ştim că va trebuie să ne schimbăm şi ca atare este firesc pentru noi conform Ieremia 17:9 de a evita adevărul. Este firesc pentru noi să ne autoînşelam, chiar dacă studiem Biblia. Ca atare, trebuie să ne punem o întrebare: „Cum putem să învăţăm să facem exegeză, cum putem dezvolta un proces prin care să ocolim acest mecanism de autoapărare, pentru a vedea cât mai real posibil ce vrea să ne transmită Cuvântul lui Dumnezeu?”

Exegeza ne va ajuta în această privinţă pentru că a aborda descriptiv Biblia, înseamnă a neutraliza presiunea acestui mecanism de autoînşelare. Dacă descriu ceea ce Ioan spunea bisericilor din Asia Mică din primul secol, nu mai simt nici un fel de presiune apăsându-mă, pentru că nu sunt un membru al acelor biserici şi nu trăiesc în primul secol. Ceea ce Ioan le-a spus, pot descrie fără ca aceasta să mă afecteze neapărat pe mine. Deci, exegeza înseamnă descriere, ceea ce nu obligă neapărat o implicare personală în textul biblic. Nefiind sub presiunea implicării, vom fi mai sinceri vizavi de text, ceea ce altfel nu s-ar fi întâmplat. Şi mai este o particularitate în privinţa unui astfel de text: nu-l voi mai citi niciodată din nou în acest fel. Acest text nu mai poate fi evitat cum fusese până atunci, în mod inconştient. Exegeza deschide calea pentru a lăsa Biblia să ne atragă inimile cu ceea ce trebuie să ştim şi să înţelegem. Prin urmare, cea mai bună apărare împotriva autoînşelării este exegeza bazată pe limbajul originar. Pentru a evita pe cât se poate de mult acest mecanism de autoînşelare, este de mare ajutor ca Biblia să fie studiată în limba originală în care a fost scrisă – greacă şi ebraică, în acord cu timpul scrierii, cu împrejurările şi cultura momentului în care spre exemplu Apocalipsa a fost scrisă.

Aş vrea să vă explic de ce. Motivul este pur şi simplu acesta: cum ne învăţăm limba? Noi toţi am învăţat limba în acelaşi fel: când eram copii, am auzit-o folosită în căminul nostru, în jurul nostru, am auzit aceleaşi cuvinte repetate de nenumărate ori; pe parcurs am învăţat sensul acelor cuvinte în contextul vieţii de fiecare zi în propriile noastre case. Rezultatul este că fiecare cuvânt vine într-un context, contextul unui anumit timp, loc, sau împrejurări din propriul trecut. Problema este că atunci când noi citim Biblia în română (engleză) de exemplu, noi o citim în contextul propriului nostru timp, loc şi împrejurări. Fiecare cuvânt din Biblie atrage asocierea cu propriul trecut. Prin acele cuvinte şi expresii sunt evocate evenimente, contexte şi oameni, contactate în trecutul tău personal; iar Biblia este înţeleasă prin înţelesul pe care acele cuvinte, sau expresii le are pentru tine. Este aproape imposibil când citeşti Biblia în propria limbă, să nu aduci propriile idei în textul citit. Este firesc, este singurul mod prin care o persoană poate citi Biblia dacă nu este conştientă că are nevoie de o cale mai bună.

A învăţa NT în greacă, dă posibilitatea ruperii de propria experinţă trecută şi deschide drumul pentru a experimenta textul aşa cum a fost numit să fie experimentat atunci când a fost scris. Unii oameni spun: „O, în cazul acesta, nu sunt grecii mai avantajaţi în studierea Bibliei?” Şi răspundul este: Nu! Pentru că cei de astăzi nu vorbesc greaca din primul secol. Ei învaţă propria limbă în acelaşi fel cum noi învăţăm propriile noastre limbi acolo unde ne naştem. Aşa că şi ei ar găsi foarte dificil să înţeleagă NT sau chiar mult mai dificil decât noi. Ca cercetător, o persoană este nevoită să înveţe greaca în contextul ei originar. Lucrezi cu lexicoane şi dicţionare pentru a înţelege sensul cuvintelor aşa cum erau în primul secol. Studiind Biblia în contextul culturii sec. I se pot descoperi legături şi conexiuni care nu pot fi niciodată făcute în limba în care eu citesc Biblia – limba mea natală. Dar nu voi continua prea mult cu acest aspect, pentru că ştiu că cei mai mulţi dintre ascultători nici nu vor avea oportunitatea să înveţe greaca, ori de a deveni specialişti în timpurile, locurile şi împrejurările antice.

Aşadar, cum putem tu şi eu să abordăm Biblia în propria noastră limbă, în propriul nostru timp, loc şi împrejurări pentru a începe să facem o exegeză serioasă şi corectă?

Vom analiza cinci mijloace de siguranţă pentru a studia şi interpreta corect Biblia. Dacă vom păstra aceste cinci mijloace de siguranţă în timpul studierii cărţii Apocalipsa, ele ne vor ajuta să nu ne îndepărtăm pe căi nefireşti în privinţa studierii ei. Dacă David Koresh ar fi urmat aceste direcţii ar fi încă în viaţă astăzi; el nu ar fi apucat niciodată pe căi greşite în interpretarea Apocalipsei.

Mai întâi să ne ocupăm de aceste cinci principii înainte de a ne ocupa ce cartea Apocalipsei, aşa cum vom face în studiul următor.

  1. Primul principiu: când deschizi Biblia, fă-o cu multă rugăciune şi consacrare. Dacă inimile noastre sunt extrem de ticăloase şi dacă ne înşeală, atunci este absolut necesar ca ori de câte ori deschidem Biblia să o facem cu multă rugaciune şi consacrare (lipsă de încredere în noi înşine), recunoscând că noi suntem cele mai mari bariere în înţelegerea Cuvântului lui Dumnezeu. Cea mai mare barieră în înţelegerea Cuvântului, este lipsa unui spirit de învăţăcel. Este important să ştii greaca, strategii exegetice, dar fără un astfel de spirit, fără dorinţa de a-L lăsa pe Dumnezeu să-ţi deschidă Biblia, să-ţi atingă viaţa, nu vei învăţa nimic. Adevărata cunoaştere de Dumnezeu nu vine doar din percepţia intelectuală, din studiile academice, ci din dorinţa de a primi adevărul indiferent de preţ – 1 Cor. 2:14, 2 Tes. 2:10, Iacov 1:5, sunt texte care subliniază acest principiu. Darurile lui Dumnezeu sunt gratis (free) pentru oricine, dar te pot costa. Cunoaşterea lui – a Cuvântului adevărului – te poate costa viaţa, familia, prietenii, reputaţia. Dacă eşti gata să ştii adevărul indiferent de cost, îl vei găsi. Dacă vei plăti preţul, acela de a te lăsa învăţat, Dumnezeu va fi binevoitor să ţi-l descopere. Ca atare, ceea ce trebuie făcut este să-ţi începi studiul (Bibliei sau Apocalipsei), cu o rugăciune autentică, aceasta însemnând o rugăciune pentru a primi un spirit care se lasă învăţat, pentru a înfrânge mecanismul înşelăciunii propriei inimi şi a o deschide pentru ca El să poată intra. Sugerez o rugăciune de felul acesta: „Doamne, vreau adevărul despre Apocalipsa, indiferent cât mă costa aceasta!” E greu să faci o astfel de rugăciune, dar doar în felul acesta începi să primeşti adevărul lui Dumnezeu, pentru că eşti gata să plăteşti preţul. La încheierea acestei prezentări, te voi invita să faci o rugăciune împreună cu mine.
  2. Dacă nu ai acces la greacă şi ebraică, limbile originale ale Bibliei, atunci devine imperativ să foloseşti o cât mai mare diversitate de traduceri. Să nu te limitezi doar la o traducere, pentru că fiecare traducător al Bibliei, are limite şi slăbiciuni. Fiecare traducător, într-un grad mai mare sau mai mic, reflectă tendinţele (sau înclinaţiile) traducătorului. Acolo unde majoritatea traducătorilor, au acelaşi punct de vedere, înseamnă că textul original a fost redat destul de corect, dar acolo unde sunt destul de multe nepotriviri între traducători înseamnă că originalul e ambiguu, sau poate traducătorii n-au înţeles textul original. Autoritatea unei traduceri vizavi de un anume text va depinde de cât de aproape este redată forma din original. Folosirea de traduceri variate ajută la evitarea citirii numai a traducerii preferate a textului. Toţi avem anumite texte preferate pe care tindem să le citim într-un anumit fel, având un anumit înţeles pentru noi şi de multe ori când luăm o nouă Biblie mergem la aceste texte să vedem cum au fost traduse şi de multe ori nu ne place acea Biblie. Credeţi că Biblia aceea nu are tradus corect ceea ce textul ştiţi că spune, sau ce credeţi că ar trebui să spună? De multe ori ajumgem să distorsionăm acel text pe baza traducerii preferate. Din cauza citirii doar a traducerii preferate, putem să rămânem fără înţelesul real al textului. Aşadar, vă sugerez să folosiţi o cât mai mare varietate de traduceri. Este una dintre cele mai bune căi pentru a avea textul cât mai fidel redat. Comparaţi traducerile preferate cu altele şi vedeţi dacă n-ar fi timpul să acceptaţi şi alte mijloce de exprimare a textului original.
  3. Al treilea principiu – extrem de important: dacă vrei să fii loial Scripturii, dacă vrei să o laşi să vorbească pentru ea însăşi, trebuie să petreci majoritatea timpului cu acele secţiuni care sunt suficient de clare. Sunt multe părţi ale Bibliei faţă de care există puţine dezacorduri între creştini. Dar sunt şi părţi ale Bibliei foarte dificil de înţeles faţă de care intrepreţii sunt în mod constant în contradicţie, luptându-se pentru o anumită expresie presupusă a fi fost scrisă într-un anumit fel. Aşadar, o altă măsură de siguranţă este aceea de a pertece majoritatea timpului de studiu cu acele texte care sunt suficient de clare. Aceste texte îl menţin pe cititor pe fundamentul comun al Bibliei. Textele clare îl păzesc pe interpret de folosirea ridicolă a textelor care sunt mai ambigue. Foarte multor oameni le place să graviteze în jurul textelor ambigue ale Bibliei, ale celor care nu sunt atât de sigure, ducând interprtetarea fie într-o direcţie, fie într-alta. Una din tacticile majore ale celor care folosesc incorect Biblia, este să ia un text ambiguu şi să-l folosească ca text de bază pentru teologia lor. Şi urmarea este că oamenii petrec majoritatea timpului cu texte dificile ceea ce va duce la distorsionarea textelor clare pentru că mesajul acestora nu se potriveşte cu teologia pe care ei au dezvoltat-o pe baza textului dificil. Unul dintre motivele prevalenţei citirii textelor complicate din Apocalips, este că Apocalipsa pare să atragă oamenii cărora le place să interpreteze scrierile de graniţă ale Bibliei. Sunt oameni care au nevoie să-şi aducă contribuţia şi acesta ar fi un lucru bun, dar rezultatul poate fi distorsionat. Uneori, oamenii au nevoie să descopere ceva nou, incitant, proaspăt pe care să-l aducă în faţa celorlalţi şi ei să spună: „Da, da, într-adevăr tu înţelegi Biblia, într-adevăr, ne poţi ajuta să înţelegem aceste texte dificile.” Dar vreau să vă spun ceva din propria-mi experianţă: dacă petreci majoritatea timpului studiind pasaje ca Daniel 11, peceţile, trâmbiţele din Apocalips, vei înnebuni probabil în final – în mod spiritual, nu psihologic. Când dai peste o persoană ca David Koresh te întrebi dacă nu sunt amândouă laturile implicate. Şi aceasta pentru că texte ca cele privind peceţile şi trâmbiţele sunt extrem e dificile şi e foarte uşor să preiei mesajul şi să-l alterezi făcându-l să semnifice ceva ce niciodată nu a fost în intenţia autorului. Dar dacă petreci majoritatea timpului cu texte clare, aceasta te va păzi de o folosire greşită a acestor simboluri. Aşadar, petrecând cea mai mare parte din timp cu astfel de texte limpede de înţeles, vom fi feriţi de tentaţia de a interpreta textele mai puţin transparente într-un mod care ar contrazice Biblia. Iată de ce principiul al treilea este extrem de important în înţelegerea şi interpretarea Bibliei. În legătură cu acesta este principiu al patrulea:
  4. Acesta implică compararea rezultatelor studiului biblic cu citirea mult mai generală a Scripturii, astfel ca obsesia detaliului să nu ne îndepărteze de sensul principal al Bibliei. De foarte multe ori oamenii studiază Biblia într-un mod foarte fragmentat, compară un text cu multe altele preluate din concordanţă şi uneori concordanţa devine adevărata Biblie. Este luat un cuvânt decupat din trei patru sute de texte şi folosit într-un ansamblu pentru a susţiune ceea ce tu vrei ca acesta să însemne. La drept vorbind, uneori predicatorii fac lucrul acesta în noaptea dinaintea unei predici atunci când realizând că este 11 pm, ei nu au nici un mesaj să aducă a doua zi la predică. Şi atunci se aşează şi se întreabă: „Ce o să spun adunării ca să fie de valoare şi să-i încurajeze, să se întărească?” Şi este probabil deja 12 pm. Şi câteva rânduri încep să se închege, unele ilustraţii apar în minte şi predicatorul simte că ceva deja se dezvoltă şi atunci apelează la Concordanţă. În ce scop? Pentru a găsi câteva texte biblice care par să spună ceea ce predicatorul tocmai a schiţat. Ce face acest predicator? El ia autoritatea textului biblic şi o introduce ici colo într-un text care aparţine în totalitate propriei lui gândiri. O astfel de predică nu a fost făcută pe baza Bibliei. Nu porneşte de la exegeza corectă a unui text. Este o predică formată din texte disparate, adunate laolaltă încercând să spună ceea ce predicatorul ar vrea ca ele să spună, încercând să sune a temă biblică şi să aibă autoritate biblică. Cea mai bună protecţie împotriva acestui gen de studiu, dacă nu ştii nici greacă nici ebraică, este studiul (citirea) mult mai generală a Scripturii. Dacă îţi petreci majoritatea timpului citind Biblia mai degrabă decât să o studiezi, eşti pe un teren mai sigur. Aceasta nu înseamnă că nu trebuie să foloseşi niciodată o Concordanţă. Nu înseamnă să nu compari niciodată o carte a Bibliei cu alta şi o să vedeţi că în derularea studiului nostru despre Apocalipsa, vom folosi foarte mult compararea acestora, adesea vom merge din VT în NT, uneori deplasându-ne căte materiale din afarea Bibliei, căutând informaţiile care ne vor ajuta să înţelegem care a fost intenţia iniţială a lui Ioan cu privire la acel text. Dar nu e sigur să ne petrecem tot timpul doar comparând text cu text, pentru că atunci când facem asta, am putea pierde sensul întregului – s-ar putea să nu mai vedem pădurea din cauza copacilor. În general, citirea desfăşurată a Bibliei, ne ajută să devenim sensibili la contextul mai larg al Scripturii. V-aş recomanda când citiţi Biblia, să folosiţi o traducere modernă care e mai uşor de urmărit – versiunea King James, de exemplu, poate fi foarte bună pentru studiu, dar pentru o citire de ansamblu, capitol cu capitol, ridică multe dificultăţi în înţelegere. Aşadar, citirea ca întreg, ajută la punerea împreună a textelor izolate într-un context şi astfel înţelesul lor să devină clar. Folosind Concordanţa, textele devin izolate, luate din context; este ca şi cum ai fi luat o foarfecă şi ai fi tăiat 50 de versete din Biblie, le-ai fi amestecat şi le-ai fi extras punându-le într-o ordine şi spunând: „Acesta este Cuvântul de la Domnul.” Este o tehnică foarte periculoasă şi devine şi mai periculos când este făcută pe computer aşa cum, sunt sigur, mulţi o fac. Computerele au programe minunate, poţi extrage un cuvânt, două sau trei, toate textele biblice care au combinaţia de cuvinte dorită. Am chiar eu un astfel de program şi am găsit că este extrem de util, dar şi periculos. De fapt, foarte foarte periculos pentru că petreci prea mult timp jucându-te pe calculator pe marginea Bibliei şi în mod real nu citeşti niciodată Biblia însăşi şi sensurile pe care le extragi din textele de pe computer s-ar putea să nu aibă nimic de-a face cu intenţia iniţială. Citirea în ansamblu a Bibliei, îi ajută pe intrerpreţi să-şi formeze tabloul general al acesteia şi aceasta ajută la evitarea interpretărilor anormale ale textelor luarte separat, lucru atât de obişnuit în privinţa Apocalipsei. Citirea în ansamblu te pune sub controlul autorului acelui text. Autorul este acela care a ales să pună textele în ordinea în care se găsesc în carte. El este acela care dă direcţia apropierii de text exact în forma permisă de el. Aşadar, la citirea în ansamblu, autorul este acela care controlează procesul, pe când într-o compilaţie, cititorul sau altcineva aranjează lucrurile împreună urmărind propriul lor scop. Citirea în ansamblu te ajută să-ţi dezvolţi spiritul de a te lăsa învăţat de text, de a-l recepta aşa cum a fost intenţionat să fie citit. Nu s-a intenţionat ca Biblia să înveţe de la noi, ci noi din ea. Prin urmare, principiul acesta, unul dintre cele mai importante principii, accentuiază citirea Bibliei în majoritatea timpului, mai degrabă decât studiul ei detaliat.
  5. Principiul al cincelea – mare atenţie acordată criticilor, în principal, ale celor care nu sunt de acord şi care au înzestrarea şi mijloacele de a face exegeză. După cum am spus anterior, probabil că cea mai mare problemă în a înţelege Biblia, este că fiecare dintre noi are o înclinaţie naturală spre autoînşelare – Ier. 17:9. Această autoînşelare este aşa de adâncă, încât uneori, chiar dacă este folosit textul original şi te rogi, chiar dacă este folosită o varietate de traduceri, chiar dacă faci o mulţime de citire în ansamblu a Bibliei, chiar dacă petreci majoritatea timpului cu textele clare – toate aceste principii sunt extrem de importante – poţi ajunge în interpretări bizare. Şi aceasta deoarece, mecanismul de autoînşelare este atât de adânc înrădăcinat, încât oamenii pot fi pe dinafară în ceea ce priveşte adevărata înţelegere a textului biblic şi a intenţiei originale a autorului Scripturii. Ce este de făcut? Cel mai bun mijloc de prevenire a autoînşelării este subordonarea propriei înţelegeri, în mod constant, criticii celorlaţi care în mod egal au făcut eforturi riguroase pentru a înţelege acel text. Îmi aminteşte de sinonimele alcoolicului şi procesul este numit „intervenţie.” Când ajunge la alcool, autoînşelarea este implicată foarte mult. Ultima persoană care va şti că sunt un alcoolic voi fi tocmai eu. Ultima persoană care va şti că are probleme cu drogurile va fi chiar cea care le consumă; pentru că aceste substanţe exacerbează procesul autoînşelării. Astfel că adeseori este sugerată intervenţia prin care un grup întreg de oameni este implicat – familia, prietenii, cunoştinţele, şi acestea vor spune: „Da eşti un alcoolic pentru că te-am văzut făcând asta şi asta…” şi o astfel de persoană este confruntată din nou şi din nou cu concretul situaţiei. Şi este o posibilitate ca în cele din urmă acea persoană să asculte şi să înţeleagă că într-adevăr are o problemă şi implicit nevoie de ajutor. Aş vrea să sugerez că „intervenţia” este adesea necesară şi atunci când se are în vedere exegeza Bibliei. Avem nevoie de criticile celorlaţi. Avem nevoie de oameni care să vină şi să ne spună: „Uite, ai zis că din acest text se înţelege asta, eu nu văd deloc aşa.” Uneori poate fi dureros să asculţi astfel de critici; în mod special aceste critici sunt valoroase când vin de la oameni cu care noi nu suntem de acord, pentru că nimeni nu va avea o abordare mai creativă a textului decât persoana care nu este de acord cu noi. Ţinând cont de propriu lor mod de a vedea textul, există posibilitatea ca Domnul să mă ajute să văd unde eu, poate, am interpretat greşit textul. Nu sugerez că trebuie să fim de acord cu oricine a citit vreodată acel text. Nici pe departe. Uneori poţi să asculţi la toate criticile şi să spui: „Nu, acesta este singurul fel de a fi înţeles”, dar dacă vrem sincer să primim de la ceilalţi propria lor înţelegere a textului, vom avea mult de învăţat din aceasta, pentru că ceilalţi oameni vor vedea în text ceea ce niciodată nu am fi văzut din cauza propriului nostru mecanism de apărare. Celălat poate avea un sistem de autoapărare diferit şi prin urmare poate vedea în text lucruri peste care eu am trecut. Şi eu la rândul meu pot găsi ceea ce altcineva omite, împreună putem vedea mult mai clar decât separat.

 

Toate cele cinci principii sunt foarte importante, dar acesta din urmă, cred că este cel mai important pentru că după ce am făcut totul, este nevoie să învăţăm să ascultăm la ceilalţi. Pot fi oameni chiar din denominaţiuni diferite, pot avea personalităţi diferite, poate o totală altă abordare a Bibliei, dar tocmai de aceea pot vedea lucruri pe care noi le-am omis, fiind blocaţi de propriul nostru mecanism de autoapărare.

Repetăm cele cinci principii: 1 – rugăciune sinceră, 2 – folosirea mai multor traduceri ale textului, 3 – petrecerea celui mai mult timp cu textele clare ale Bibliei, 4 – citirea generală a Scripturii şi 5 – a asculta criticile altora.

Ceea ce am încercat prin aceste principii a fost să vă ofer câţiva paşi practici în abordarea exegetică a unui text, paşi pe care oricine îi poate face. Nu aveţi nevoie de diplome în teologie, nu aveţi nevoie de o educaţie specială de cum să citiţi Biblia pentru a folosi aceste principii. Aplicându-le veţi fi feriţi de greşeli precum ale celor din Műnster sau din Wacoo – Texas. Aceste principii nu sunt mai puţin valabile pentru cercetătorii profesionişti ai Bibliei şi la drept vorbind sunt cercetători ai Bibliei care ştiu greaca sau ebraica dar nu se roagă, care nu urmăresc principiul citirii în ansamblu, care nu ascultă la ceilalţi şi oricât ar fi putut învăţa din propriile studii, se află totuşi în mare pericol dacă continuă să ignore aceste principii.

Ceea ce va urma în special de la a şaptea prezentare, va fi aplicarea acestor principii exegetice. Vom trece de la teoretic la practic. Dar înainte de aceasta, în următoarea ocazie, aş vrea să vă prezint amănunţit cum era viaţa în bisericile din Asia Mică pe vremea când Apocalipsa a fost scrisă. Voi vorbi despre circumstanţe, despre viaţa culturală a Bisericii, ce însemna să fii creştin în Asia Mică, ce impact a avut Apocalipsa asupra acestor biserici. Cu alte cuvinte, vom studia lumea cărţii Apocalipsei.

Acum aş vrea să vă uniţi cu mine în rugăciune – aş vrea să-L rog pe Dumnezeu să fie în continuare cu noi, să ne dea un spirit care să se lase învăţat, să ne deschidă inima în aşa fel încât să fim gata să acceptăm adevărul indiferent de preţ.

„Doamne bun, Îţi mulţumim pentrru ceea ce ne-ai ajutat până acum. Îţi mulţumim pentru că nu ne-ai lăsat fără principii pentru a înţelege Cuvântul Tău, dar principiile nu sunt suficiente, ele trebuie să fie aplicate. Tehnicile nu sunt suficiente, ele trebuie să fie învăţate prin practică şi pentru că vom începe să studiem Cartea Apocalipsei, pentru că vom începe să aplicăm practic aceste principii, pentru a înţelege sensurile adânci ale Cuvântului Tău, Te rugăm să fii cu noi într-un mod deosebit. Doamne, vrem să ştim adevărul cu privire la Cartea Apocalipsei; ajută-ne să fim doritori să acceptăm adevărul cu orice preţ. Ştiu că vrei să ne dai adevărul fără plată, dar adevărul în sine are propriul lui preţ. Ajută-ne să vrem adevărul, dă-ne dragoste pentru el, dă-ne dorinţa să Te servim indiferent de direcţia pe care o alegi. Te rugăm pentru o înzestrare supranaturală pentru că aceasta nu este ceva firesc pentru noi. În adâncurile sufletelor noastre dorim adevărul, dar inima noastră păcătoasă ne determină să-l compromitem. Dă-ne dragoste pentru Cuvânt şi ajută-ne să plătim orice preţ pentru aceasta. Îţi mulţumim în Numele lui Isus, Amin!”

 

  1. Lumea Cărţii Apocalipsa

 

Cartea Apocalipsei a avut un puternic impact asupra bisericilor care au primit-o. Întrebarea este: „Cum să înţelegem mesajul ei pentru astăzi?”

Să ne rugăm la început: „Doamne bun, de fiecare dată am venit la Tine dorind să primim dragoste pentru adevăr şi Te rog să lucrezi în continare la inimile noastre. Îţi mulţumim în Numele lui Isus, Amin!”

În această prezentare aş vrea să vorbim despre lumea cărţii Apocalipsei; acea lume în care trăiau bisericile Asiei Mici. La vremea aceea Biserica intra în categoria a ceea ce noi numim astăzi „o asociaţie”, sau „club.” În lumea antică, cele mai multe dintre nevoi erau rezolvate fie de familie, acasă pe de o parte, fie de puterea guvernatoare de cealaltă parte. Aceste asociaţii veneau în întâmpinarea unor nevoi adiţionale, nevoi care nu puteau fi rezolvate printr-una din căile amintite. Aceste biserici-asociaţii funcţionau ca un fel de familii extinse şi erau acceptate din punct de vedere social în societatea romană.

De exemplu evreii erau recunoscuţi ca una dintre aceste asociaţii. Deci aveau un statut special între viaţa individuală, cea de familie şi cea socială. Atunci când guvernul era puternic nu se îngrijorau prea mult cu privire la aceste cluburi, sau asociaţii, dar când guvernul era slab şi se temea chiar pentru propria lui existenţă, ajungea şi să se teamă că o posibilă dezordine putea fi declanşată de astfel de asociaţii. Şi astfel, Biserica, vizavi de guvernul existent, adesea a înţeles că unele din scopurile, dintre ţintele ei veneau în conflict cu cele ale societăţii mari în ansamblu. Şi rezultatul este că pe vremea când Apocalipsa a fost  scrisă, Biserica se confrunta cu un număr crescând de probleme pe care vreau să vi le împărtăşesc pe scurt:

  1. În primul rând, Biserica suferea din cauza conflictelor cu iudeii. Aceasta era într-adevăr o ameninţare pentru Biserică, pentru că evreii erau recunoscuţi ca o asociaţie, iar religia lor era considerată una legală – religio licita. Romanii recunoşteau că evreii aveau anumite privilegii prin această religie. Ei aveau nevoie de Sabat ca zi de închinare, ca atare nu puteau lucra în acea zi. Nu acceptau închinarea la împărat, etc. Şi după câteva mari bătălii, ca cea din 70 AD, imperiul roman a înţeles că trebuie să fie atent la sensibilitatea evreilor, dacă vrea să evite problemele şi dificultăţile ce ar fi putut apărea în societate.

Odată cu începutul creştinismului, acesta a început să fie văzut ca o ramificaţie a iudaismului. Astfel că primii creştini erau adesea trataţi de către autorităţi ca şi cum ar fi fost evrei. În realitate, desigur mulţi dintre ei erau aşa, adică evrei convertiţi la creştinism, dar autoritatea romană n-a văzut diferenţa marcantă dintre iudaism şi creştinism. I-au văzut ca tendinţe ale aceluiaşi ansamblu. Dar este clar din cartea Apocalipsei – cap. 2:9-10; 3:7-9, că Biserica venea în conflict cu evreii. Se pare că după 70 AD evreii au observat că creştinii au fost singurii dintre iudei care nu s-au luptat pentru independenţa lor faţă de Roma. Astfel că creştinii au devenit din ce în ce mai mult un element străin chiar şi în sinagogi. Prin urmare, după 70 AD iudeii au dezvoltat o a 18-cea rugăciune, binecuvântare (benediction).

La început, în sinagogă erau 17 binecuvântări care erau citite la finalul liturghiei în cadrul serviciilor religioase de la sinagogă. Undeva între 80-90 AD această a 18-cea binecuvântare cunoscută sub denumirea shemonee israe – în ebraică este numărul pentru 18, a fost adăugată în serviciul de la Sinagogă şi în principal era un blestem împotriva lui Hristos şi a creştinilor. Astfel că dacă un creştin s-ar fi aflat în sinagogă în timp ce se citeau cele 17 binecuvântări, iar el le-ar fi recitat împreună cu ceilalţi, la exprimarea acestei a 18-a binecuvântări, prin care el trebuia să-L blesteme pe Hristos şi pe creştini, el nu putea decât să tacă şi astfel ar fi fost dezvăluit prin tăcerea lui şi exclus din comunitate.

Aşadar, când Apocalipsa a fost scrisă, creştinii aveau probleme crescânde cu aceia dintre care ieşiseră; începuseră să fie excluşi din sinagogi şi să-şi piardă statutul legal din societate. Aşa că nu puteau decât să se îngrijoreze din cauza acestei situaţii şi să se întrebe ce le mai pregătea viitorul în acea societate romană.

  1. O a doua problemă erau acuzaţiile venite de la Neamuri, pentru că aceştia începuseră să distingă clar diferenţa dintre creştini şi iudei. Aceştia au început să se intereseze din ce în ce mai mult de creştinism, însă intenţiile lor erau unele ostile şi începând cu secolul al II-lea avem o mulţime de mărturii privind acuzaţiile venite de la Neamuri împotriva creştinilor, acuzaţii păgâne ca de exemplu: creştinii erau numiţi duşmanii omenirii. De ce erau creştinii numiţi duşmani? Pentru că erau văzuţi ca exclusivişti; nu participau în societate aşa cum făceau majoritatea oamenilor; rămâneau deoparte faţă de sărbători pentru că nu vroiau să-şi compromită credinţa.

Primul şi al doilea secol a fost o perioadă sincretistică – cu alte cuvinte o epocă în care oamenii se simţeau liberi să culeagă şi să aleagă dintre diversele idei pe cele care le conveneau cel mai mult şi oamenii nu-i opreau pe cei care susţineau: „Eu am adevărul şi numai ideile mele sunt cele corecte, toţi ceilalţi greşesc.” Seamănă puţin cu astăzi, nu-i aşa? Ne vom întoarce la aceasta. Dar în acele timpuri, acest gen de exclusivism nu era apreciat. De aceea creştinii erau consideraţi duşmanii societăţii, ai omenirii chiar, pentru că ei nu se asociau cu cei care nu erau de acord cu credinţa lor, în special cu păgânii.

În al doilea rând, creştinii erau acuzaţi de ateism. Ne sună ciudat nouă, nu? Dar oamenii din acel timp nu credeau că există doar un Dumnezeu pe care lumea ar trebui să-L venereze. Erau mulţi zei, iar problema consta în faptul că ei, creştinii, nu se închinau nici unuia dintre aceştia, ci unuia al lor, propriu. Astfel că au fost acuzaţi de ateism pentru că nu acceptau zeii împărăţiei Romei. Urâţi de societate, creştinii au ajuns să fie acuzaţi de asemenea de canibalism. Te-ai putea întreba cum de s-a putut ajunge la asta? Ei bine, aceasta avea de-a face cu Cina Domnului. Creştinii mâncau trupul şi beau sângele Domnului (zeului) lor la serviciile lor religioase. Desigur, noi ştim semnificaţia, dar aparent vecinii lor păgâni din Roma, nu o ştiau. Mai târziu problema s-a amplificat: despre creştini se credea că îşi sacrificau deja copiii şi că oameni erau mâncaţi la astfel de cine ale Domnului.

  1. O a treia problemă serioasă erau ştirile importante vizavi de lumea din jurul lor în care evenimentele deosebite aveau loc provocând îngrijorare. De exemplu:

(a) distrugerea Ierusalimului. Deşi ţinta era naţiunea iudaică, fapt care nu i-a afectat pe creştini în mod direct, dar o întrebare firească se ridicase: „Dacă o religie legală fusese întâmpinată într-o manieră aşa de brutală de către autorităţile romane, ce se va întâmpla când creştinii vor fi în acelaşi raport cu Roma?”

(b) Altă ştire dramatică a fost cu siguranţă cea privind persecuţiile lui Nero. Chiar dacă au fost pentru puţin timp şi chiar dacă au fost acţiunile unui om nebun, într-un fel sau altul ele au arătat cât de fragil era statutul creştinilor în imperiul vremii lor. Nu erau măsuri de protecţie pentru minorităţi în imperiul roman. Astăzi, oamenii care sunt văzuţi puţin diferit, cei care sunt în minoritate au câteva măsuri de protecţie sigure prin care este împiedicată majoritatea de a-i abuza. Dar atunci nu era aşa. O hotărâre a împăratului putea schimba oricând situaţia unei minorităţi din imperiu.

(c) O altă situaţie îngrijorătoare, a treia, era dezvoltarea cultului împăratului, a venerării lui. În aceasta Biserica vedea o ameninţare reală, pentru că prin posibila forţare a creştinilor de a se închina împăratului, devenea din ce în ce mai dificil ca oamenii să rămână buni cetăţeni şi buni creştini în acelaşi timp. Atâta timp cât statul şi biserica sunt separate, un cetăţean nu e legat prin cetăţenie de un anumit punct de vedere religios. Dar când biserica şi statul devin una – şi religia ta nu este religia statului, devine din ce în ce mai greu să fii un cetăţean bun şi un creştin bun în acelaşi timp. Aşadar apariţia cultului venerării împăratului în societatea romană a primului secol, crea teamă şi nesiguranţă între graniţele imperiului şi printre creştini. Şi aceasta în timp ce cartea Apocalipsei se scria pe Patmos. În Apocalipsa de asemenea se menţionează moartea unui personaj numit Antipa în cap. 2. El a fost ucis pentru credinţa lui. Indiferent de motiv, el a fost găsit demn de moarte de către autorităţile locale din Pergam. Poate, la instigaţiile evreilor, poate nu, dar realitatea era că dacă o persoană a putut să fie omorâtă pentru credinţa ei în Asia Mică, ce urma să se întâmple curând şi cu ceilalţi?

(d) Şi nu în ultimul rând era vestea exilului lui Ioan, iubitul patriarh al bisericilor din Asia Mică, exilat pe insula Patmos din cauza Cuvântului lui Dumnezeu şi a mărturiei lui Isus. Aceste veşti, au creat cu siguranţă o stare de nesiguranţă, incertitudine în Biserică, astfel încât oamenii au ajuns să se îngrijoreze în privinţa viitorului. Şi cartea Apocalipsei este scrisă pentru aceşti oameni aflaţi într-o stare de insecuritate, nesiguranţă.

  1. Dar este şi o a patra problemă. Primele trei sunt externe, sunt acuzaţii, acţiuni făcute de oameni din afara Bisericii şi a credinţei creştine. Dar a patra problemă vine din interior. Apocalipsa este clară în privinţa faptului că în casa creştină erau divizări, că bisericile erau divizate, că erau separări serioase printre creştinii din Asia Mică. Vedem aceasta foarte concludent parcurgând scrisorile către cele şapte biserici din cap. 2 şi 3. Să deschidem Biblia la Apoc. 2:14 – aşadar, în Biserica din Pergam erau câţiva oameni care mergeau într-o altă direcţie, care urmau, aşa cum scrie aici „învăţăturile lui Balaam.” Ceea ce este adevărat pentru Pergam este adevărat şi pentru primele două biserici. Pare clar că majoritatea dintre aceste biserici erau credincioase lui Dumnezeu. Majoritatea din Efes, Smirna şi Pergam erau oameni consacraţi, erau de partea lui Ioan, dar erau şi câţiva, în fiecare biserică, mergând într-o altă direcţie. Este clar că sunt separări, puncte de vedere diferite în biserică, dar cel puţin în aceste trei biserici majoritatea sunt creştini autentici.

Când mergem la Tiatira, a parta biserică, pare că procentul este aproape de jumătate-jumătate; mai mult, chiar şi unii dintre conducătorii Bisericii erau pe o cale greşită. Ioan recunoaşte foarte clar această divizare în biserica din Tiatira şi de asemenea acest procentaj: o parte sunt credincioşi, o altă parte necredincioşi. Când ajungem însă la ultimele trei biserici – Sardes, Filadelfia, Laodiceea, majoritatea nu mai sunt de partea lui Ioan. Observaţi Apoc. 3:4 – în Sardes, credincioşii sunt cei puţini, cei de partea lui Ioan sunt cei puţini. În Filadelfia adevărata biserică are puţină putere, ea nu mai are putere, iar când ajungem la Laodiceea, impresia este că biserica nu-L mai are deloc pe Isus; Isus pare să fi rămas de tot afară pentru Laodiceea. Nu e nimic bun în Laodiceea, nimic nu e credincios în Laodiceea.

Deci aceasta este situaţia celor şapte biserici din Asia Mică: primele trei – majoritate pentru Ioan şi o minoritate în dezacord; în Tiatira, jumătate-jumătate, iar în ultimele trei, cei care sunt de acord cu Ioan sunt o minoritate. Ca atare este o familie destul de grav divizată. Bisericile din Asia Mică nu cad de comun acord cu privire la modul în care să relaţioneze cu societatea şi cum să facă faţă problemelor care îi confruntă tot mai serios şi peste aceste biserici va veni o perioadă grea. Scopul Apocalipsei este să aducă îmbărbătare acestor biserici în lupta lor de a se menţine neamestecaţi cu cei din afară. Dar Ioan nu scrie doar ca să-i îmbărbăteze, ci şi ca să-i confrunte cu ei înşişi, pentru că erau dezbinări în biserică şi erau oameni care nu apreciau mesajele care veneau de la Ioan. Dacă acest Ioan este acelaşi cu cel care a scris evanghelia şi cele trei epistole (scrisori), atunci vom vedea în acele scrisori problema unei mari divizări în Biserică (biserici locale). Ioan nu este apreciat în fiecare biserică.

Se ridică astfel câteva întrebări: „De ce sunt creştinii împărţiţi?” „Care este baza divizării lor?” „Ce-i ţine pe creştini separaţi unii de alţii?” Cine sunt oponenţii lui Ioan şi ce cred ei?” Vom găsi destulă informaţie în această privinţă citind Apoc. 2:14-15, 20. Oponenţii lui Ioan sunt descrişi prin trei termeni diferiţi: nicolaiţi, Balaam şi Izabela – deci creştinii care erau în dezacord cu Ioan şi urmau aceste direcţii, puteau fi numiţi: nicolaiţi, balaamiţi şi izabeliţi. Aparent, cei trei termeni se referă la acelaşi grup pentru că toate aceste nume au aceleaşi probleme.

Cele două probleme majore: mâncarea oferită idolilor şi imoralitatea (sexuală). Cred că unitatea între acestea poate de asemenea fi văzută dacă urmărim limbajul original, pentru că Nicolaus este termenul grecesc însemnând „cel care cucereşte poporul”, Balaam – ebr. „cel care înghite (distruge) poporul.” Aşadar cei doi termeni: Nicolaus şi Balaam, înseamnă acelaşi lucru, sunt două moduri de a spune acelaşi lucru, unul în greacă, celălalt în ebraică. Aşadar cei trei termeni vorbesc despre aceeaşi situaţie, despre aceleaşi direcţii greşite în creştinismul timpuriu: mâncarea jertfită idolilor şi imoralitatea sexuală.

Dacă mergem la scrierile sec. II, vom vedea că se întâmplă acelaşi lucru – sunt elemente în interiorul creştinismului care au de-a face cu mâncarea jertfită idolilor şi cu imoralitatea. De ce este aceasta o problemă a creştinilor? De ce sunt creştinii divizaţi în aceste două chestiuni? Pentru că acestea două sunt cele care în mod deosebit au de-a face cu modul în care creştinii se raportau la Stat. Toţi neiudeii şi necreştinii din imperiu participau la serviciile religiei civile romane; nu conta ce religie avea fiecare, de unde venea; dacă era cetăţean al Romei, trebuia să participe la ceea ce era considerată religia civilă a Romei. Era un fel de paradă de 01 dec. exceptând faptul că astăzi este mai puţin ameninţător pentru credinţa religioasă a cuiva, dar atunci erau ceremonii, evenimente publice la care fiecare cetăţean roman era aşteptat să participe, aşa cum am spus fără a conta de unde eşti, sau ce religie ai; participarea la astfel de parade, era o datorie cetăţenească şi era obligatorie. Aceia care refuzau să fie implicaţi în ceremoniile civile, îşi pierdeau facilităţile economice – nu mai primeau slujbe mai bune; îşi pierdeau facilităţile politice – posibilitatea de a influenţa dezvoltarea societăţii în care trăiau; şi pierdeau şi pe cele sociale. Astfel, oamenii care omiteau, nu se implicau în aceste ceremonii civilo-religioase sărăceau, erau lipsiţi de orice posibilitate de a influenţa societatea şi erau consideraţi proscrişii societăţii.

Aşadar, creştinii aveau probleme cu religia civilă pentru că erau două elemente ale ei care compromiteau credinţa lor:

(1) – festinurile idolatre – oamenii veneau împreună la templele păgâne, sărbătoreau împreună şi mâncau hrana oferită idolilor. Apostolul Pavel vorbeşte despre această problemă în 1 Cor. 8:4. El spune: „Ştiţi că un idol nu e nimic, un idol nu contează, nu poate vorbi, auzi, simţi, aşa că oferind ceva unui idol, nu se întâmplă de fapt nimic.” Deci, în principiu, nu ar trebui să existe nici o problemă aici, dar când sărbătorile idoleşti sunt modalităţi de onorare a statului, într-un sens religios, aceasta a ridicat probleme creştinilor, cum să se raporteze la ele; de multe ori, dacă un creştin vroia să devină membru al unei asociaţii meşteşugăreşti, trebuia să se asocieze cu oameni care aveau aceeaşi activitate socială; era o asociaţie, sau o breaslă a oamenilor care practicau aceeaşi meserie; şi ca să rămână în acea asociaţie, trebuia să ia parte la sărbătorile idoleşti ale breslei respective. Erau parte a activităţii societăţii de atunci.

(2) – cealaltă problemă o constituia prostituţia publică, sau civilă. Multe dintre religiile păgâne ale lumii antice aveau prostituţia ca ritual de cult. Era idea că dacă actul sexual avea loc în templu între preoţii şi preotesele templului pe de o parte şi între cetăţenii oraşului pe de altă parte, într-un fel, această fertilizare va da naştere la ploaie, la bogăţia recoltei, copii în familii, etc. Actul sexual făcea parte naturală şi integrantă din religiile păgâne. Şi devenea practic obligatoriu ca cel puţin într-o ocazie, un cetăţean loial să frecventeze un astfel de templu, pur şi simplu pentru acest scop, de a face ca zeii să dea ploaie, recolte bogate, etc. Sună foarte ciudat pentru noi, dar aşa aveau loc lucrurile în acele timpuri şi creştinii aveau o problemă – dacă vroiau să fie parte din societate şi să aibă facilităţi economice, politice şi sociale, dacă vroiau să-şi câştige existenţa, sau să capete influenţă în societate, trebuia să participe la astfel de sărbători, interrelaţionări sociale; să participe şi să se implice efectiv în aceste evenimente cultice: să ofere hrană idolilor şi să aibă relaţii sexuale în incinta templelor păgâne. Şi erau unii creştini care cântăreau această situaţie şi ziceau: „De ce nu? Ce easte rău în asta?”; şi unora ca ei se adresează Ioan în Apocalipsa. Ai putea spune? Cum ar putea cineva să facă aşa ceva? Cum ar putea un creştin să participe în prostituţia cultică ştiind ce spun poruncile: „Să nu comiţi adulter?” Aş vrea să vă spun că aceşti creştini au găsit o justificare teologică pentru astfel de activităţi în scrierile lui Pavel. Ai putea spune din nou. „Cum e posibil?” Haideţi să vedem: Rom. 13:1-7 – aducând ca bază textul care spune că trebuie să ne supunem autorităţii, căci altfel ne-am răscula împotriva lui Dumnezeu, era firesc să facă tot ceea ce spunea autoritatea; în v. 3 se continuă idea că dacă faci binele, autoritatea nu are nimic cu tine. Apoi, în v. 7 se spune că „Statul trebuie onorat” – nu putea spune un nicolait că el onora Statul, pe baza acestor prescripţii civile?

Să ne întoarcem la 1 Tim. 2:1-3 – când ne rugăm pentru autorităţi, când ascultăm, respectăm şi onorăm instituţia statului, Dumnezeu primeşte ca bun lucrul acesta. 1 Cor. 8:1-13 – pentru apostolul Pavel problema hranei jertfită idolilor nu reprezintă o problemă serioasă – totuşi situaţia lui Pavel era diferită de cea a lui Ioan. Aşa cum am învăţat anterior, circumstanţele, împrejurările modifică, schimbă situaţia. Cu siguranţă apostolul Pavel nu ar fi fost de acord niciodată cu prostituţia publică. Textele, aşa cum le-a scris el cu 40 de ani înainte de Ioan, păreau să aibă sens pentru unii creştini care puneau întrebarea dacă chiar trebuie să-şi piardă orice facilitate publică: economică, politică, socială, doar pentru că participau ocazional la unele acţiuni sociale neînsemnate. Şi aveau loc discuţii pro şi contra, până acolo că Biserica din Asia Mică era divizată serios în aceste probleme, uneori jumătate-jumătate. La această stare de lucruri vine cartea Apocalipsei cu soluţia. Răspunsul lui Ioan este fără loc de interpretare: „nici un compromis”; „îmi pare rău fraţilor, dar nu este loc pentru discuţii aici – idolii pot să nu însemne nimic, dar în spatele lor e Satan şi atunci, dacă onorezi idoli, îţi vei pierde locul în cer.”

Aşadar era o alegere de bază – îţi pierdeai locul acum, sau apoi, în cer. Sugestia lui Ioan era o retragere totală din viaţa socială: economic, politic, social, dacă aceasta era necesar pentru a păstra credinţa creştină. Ioan trasează o linie clară acolo unde pentru Pavel aceasta nu era necesară în zilele sale, deoarece acum împrejurările în care se găsea Biserica se schimbaseră. Ce a făcut Ioan ca să-i convingă? În primul rând în Apocalipsa a fost creat un „univers simbolic.” În Apocalipsa Ioan vorbeşte despre o împărăţie care transcende imperiul roman.

Această realitate nu este totul. Acest imperiu în care ei trăiesc, nu este totul. Banii, puterea, facilităţile sociale, nu sunt totul. Ioan sugerează că ei, creştinii din Asia Mică au nevoie de o perspectivă mai largă, ei sunt împăraţi şi preoţi şi au mare demnitate; ei au autoritate politică şi religioasă care transcende demnitatea şi puterea imperiului roman. Nu numai că Isus urma să vină curând, dar trebuia să fie de partea Lui atunci când El urma să vină şi Ioan merge mai departe spunând că situaţia aceasta în care se găseau ei (creştinii), era în planul lui Dumnezeu. Lipsa lor de putere (ca forţă socială), sărăcia lor, nu avea să fie pentru veşnicie; nu vor rămâne pentru totdeauna fără acces la aur, nu vor fi totdeauna fără putere. Într-o zi chiar vor călca pe aur. Creştinii urma să aibă o privire dinlăuntru a cărţii Apocalipsa. Nu era nevoie să facă vreun compromis cu societatea pentru că Apocalipsa face clar faptul că ei erau de partea Cuiva mai mare decât Roma. Dacă spuneau „Da” Romei, aceasta însemna un „Nu” lui Dumnezeu şi se aşezau astfel sub judecata lui Dumnezeu. Roma putea ameninţa cu persecuţia, cu confiscarea averii lumeşti, sau cu uciderea, dar mânia lui Dumnezeu era mai teribilă. Cărei mânii era mai bine să i se facă faţă: cea a Romei, sau cea a lui Dumnezeu? „Nici un compromis” – acesta este mesajul fără abatere al Apocalipsei pentru creştinii din Asia Mică.

Aşadar este clar că Apocalipsa a avut un mesaj foarte bine precizat pentru timpul şi vremea când a fost scrisă şi evident că a avut un puternic impact şi a creat discuţii aprinse în toate bisericile din Asia Mică. Întrebarea este: „Ce avem noi de făcut astăzi?” Este Apocalipsa o carte care a vorbit doar timpului ei, sau în aceeaşi măsură vorbeşte şi timpului nostru? În mod tradiţional, au fost patru şcoli de interpretare, vizavi de aplicabilitatea Apcocalipsei la vremea noastră. Sunt numite: 1 – preteristă, 2 – futuristă, 3 – istorică şi 4 – idealistă.

1 – şcoala preteristă – susţine că Apocalipsa a fost scrisă în principal pentru timpul lui Ioan, dar nu este o descriere a viitorului, nu transmite viziuni profetice, ci este doar un mesaj al lui Ioan către bisericile din Asia Mică şi atât. Dar după cum aţi văzut din aceste prezentări, este o mulţime de material în ea. Cartea are cu siguranţă un impact puternic. Şi atunci să fie doar o carte antică şi atât? Fără aplicabilitate pentru orice timp şi fără aspectul profetic ce o caracterizează?

2 – şcoala futuristă – consideră că Apocalipsa, aproape în întregime priveşte doar evenimentele viitoare, că aproape în totalitate priveşte doar generaţia din vremea sfârşitului. Problema este: cine este ultima generaţie şi cum ştim aceasta?

3 – şcoala istorică – susţine că Apocalipsa este o portretizare a erei creştine începând cu bisericile din vremea lui Ioan şi terminând cu a doua venire. Se bazează în special pe Daniel în care se găsesc asemenea succesiuni. Porblema acestei interpretări este: în ce măsură mai găsim relevanţă în Apocalipsa pentru vremea noastră? Dacă referirile din ea sunt doar la momente istorice trecute, ce atingere mai are pentru noi astăzi, decât eventual să vedem unde ne situăm noi în acest lanţ de evenimente. Este deci o interpretare foarte aridă, lăsând oamenii însetaţi după un înţeles mai adânc al cărţii.

4 – şcoala idealistă – sugerează că înţelesul Apocalipsei nu este în principal istoric, sau futurist şi nici doar un mesaj al lui Ioan pentru bisericile din vremea sa, ci un adevăr atemporal într-o formă simbolică, principii care se aplică în orice timp şi loc. Cu siguranţă că aceasta este adevărat, dar problema acestei interpretări este că ignoră indicaţiile clare care sunt mai mult decât abordare idealistă.

Ce avem de făcut cu toatre aceste şcoli de interpretare? În primul rând este clar că interpretările şcolii futuriste şi şcolii istorice sunt singurele posibile dacă Apocalipsa este într-adevăr inspirată. Dacă Ioan nu a fost inspirat direct de Dumnezeu, atunci înseamnă că nu putea să descrie evenimente viitoare în detaliu aşa cum susţine interpretarea istorică şi nici evenimente din ultimele zile aşa cum sugerează interpretarea futuristă. Dacă nu credem că Biblia este o carte inspirată, atunci nu putem lua în considerare aceste două interpretări; dar dacă credem în inspiraţie, toate aceste şcoli au o anumită valabilitate. Cu siguranţă că Apocalipsa a vorbit cu putere publicului ei contemporan. În al doilea rând, cartea cu siguranţă descrie şi evenimene care sunt pentru viitor acum – a doua venire şi chiar după ea…; şi cu siguranţă evenimente ce preced cea de a doua venire, ca atare mult din ceea ce e în Apocalipsa ţine de viitor. În al treilea rând, cartea descrie evenimente din viitor din perspectiva lui Ioan, ceea ce include toată era creştină. Ioan scria la începutul ei, ceea ce include esenţial întreaga perioadă creştină. Ca atare, interpretarea istorică ne dă destul de multe informaţii importante. Şi nu în cele din urmă, Apocalipsa conţine multe teme care au aplicabilitate în orice timp şi cu siguranţă va spune: „Cine are urechi, să asculte ce zice bisericilor Duhul.”

Ceea ce doresc eu este să nu rămânem legaţi doar de o anumită şcoală dintre acestea. Prea adesea creştinii au venit din una din aceste patru şcoli şi au susţinut doar acel punct de vedere şi apoi au încercat să citească Biblia în aşa fel încât să se potrivească doar cu  viziunea lor. Aş vrea să vă spun că aceasta nu este cea mai sănătoasă abordare. Cel mai bine este să parcurgem text cu text şi să ne punem întrebarea: „Care este cea mai bună interpretare pentru acest pasaj?” Trebuie acest pasaj abordat preterist, istoricist, futurist, sau idealist? Ca în abordarea din Antiohia, arătată în prezentarea anterioară, trebuie să lăsăm textul biblic să guverneze ceea ce vedem în text. Deci trebuie să lăsăm Apocalipsa să ne guverneze cu privire la modul în care trebuie înţeleasă.

În încheiere s-ar putea pune întrebarea: „Conflictul lui Ioan cu nicolaiţii, ne poate oferi o lecţie astăzi?” Cum am observat, societatea noastră este foarte asemănătoare cu cea din vremea lui Ioan. Este o societate în care exclusivismul nu este apreciat, în care oamenii care susţin „eu am adevărul”, „eu aparţin bisericii adevărate”, nu sunt apreciaţi. Filosofia actuală este că fiecare mânuieşte într-un fel sau altul adevărul şi că nimeni nu are întregul adevăr. Pot accepta aceasta ca principiu esenţial, tu nu? Nu este adevărat că toţi mai avem o mulţime de învăţat? Nu este adevărat că toţi au măcar o licărire de adevăr? Trăim deci într-un timp când este natural, firesc să fim inclusivişti, când standardele par să fie dărâmate în majoritatea bisericilor şi mulţi oameni recunosc că creştinii trebuie să se implice mai mult în lumea reală.

Creştinii au din ce în ce mai puţină influenţă în societatea secularizată decât ar trebui să aibă. Şi exclusivismul şi triumfalismul nu sunt privite bine în astfel de circumstanţe. Dacă ne uităm în Biblie, îi vom găsi pe Isus şi pe Pavel ca modele de abordare inclusivistă. Au vorbit celor marginalizaţi, au botezat Neamurile, prostituatele şi multe alte categorii de oameni paria pentru societatea lor din cauza păcatelor săvârşite. Şi totuşi, prin iertare şi prin mesajul Evangheliei, Isus şi Pavel au ajuns şi la aceşti oameni. Aşadar, cu siguranţă că nicolaiţii aveau un motiv atunci când gândeau: „Dacă vrem să fim bogaţi în societatea romană, dacă vrem să fim o parte din ea, trebuie să facem anumiţi paşi pentru a ne acomoda ei.” Dar Ioan ne-a avertizat că sunt limite vizavi de această incluziune. Nu trebuie să facem lucruri care să compromită loialitatea noastră faţă de Dumnezeu – 1 Cor. 9:19-23. Chiar dacă vrem să ajungem la ceilalţi oameni, chiar dacă vrem să fim deschişi adevărului, indiferent de unde ar veni, vine o vreme când singurul răspuns cinstit din partea unui creştin, este: „NU!” Ioan vrea să ne spună că compromisul trebuie evitat în astfel de timpuri, chiar dacă viaţa ar fi în primejdie. Potrivit cu Eclesiastul este un timp pentru a fi inclusivişti, dar şi unul când să spunem „NU!” şi Ioan în Apocalipsa, a spus tocmai acest lucru celor şapte biserici – era vremea ca ele să zică NU!

Să ne rugăm: „Doamne, în timp ce am cercetat Apocalipsa, am descoperit mesajul Tău pentru acel timp şi de asemenea un mesaj pentru noi, că este nevoie de un echilibru între un moment când să întindem oamenilor mâna şi când să spunem NU, pentru că incluziunea ar veni în conflict cu Tine. Dă-ne înţelepciune să deosebim aceste momente în lumea noastră de astăzi. Te-am rugat în Numele lui Isus, Amin!”

 

VII. Exegeza fundamentală a Cărţii Apocalipsa

 

Nu este dificil de priceput ce se întâmplă în Apocalipsa. Întrebarea este: „Ce semnificaţie are fiecare moment?”

Să ne rugăm: „Doamne Îţi mulţumim din nou pentru oportunitatea de a deschide Cuvântul Tău şi pentru că acum vom merge direct la Cuvântul revelaţiei. Te rugăm să fii cu noi şi să guvernezi ceea ce noi vom înţelege din text. Te-am rugat în Numele lui Isus, Amin!”

1 – Putem învăţa foarte mult despre Apocalipsa, chiar din primele patru versete. Să deschidem Biblia la Apoc. 1:1-4 – aceste patru versete ne spun foarte mult despre cartea Apocalipsei şi cum autorul însuşi doreşte să ne înveţe să facem exegeza. Aş vrea să vă reamintesc că exegeza implică câteva lucruri: (1) – să încercăm să înţelegem ceea ce autorul a vrut să transmită şi (2) – să fim deschişi la posibilitatea de a învăţa ceva nou din text – textul însuşi ne va direcţiona spre ceea ce să înţelegem din el. Ce ne spune acest pasaj cu privire la o exegază corectă a cărţii Apocalipsa?

Încă de la începutul ei, (v. 1), înţelegem că Apocalipsa este o carte creştină, o carte scrisă din perspectiva lui Isus, o descoperire a lui Isus pentru urmaşii Lui. Ca atare, nu va trebui să luăm în considerare nici o interpretare care este departe de creştinism şi nici material, sau informaţii care sunt străine creştinismului. Vă aduceţi aminte că am studiat despre principiile de bază ale unei exegeze corecte, am învăţat despre realitatea în baza căreia putem aborda un text biblic şi anume că textul biblic trebuie abordat din perspectiva largă a creştinismului.

Ca atare, în cartea Apocalipsei nu trebuie găsite interpretări bizare care să vină în contradicţie cu ceea ce este scris oriunde în altă parte a Bibliei. Cartea Apocalipsei trebuie să fie în armonie cu întreaga teologie a NT, chiar dacă limbajul este atât de diferit. De exemplu, în Apoc. 9:2-6 vom găsi o descriere ciudată a unor lăcuste şi scorpioni chinuind oamenii timp de cinci luni. Ce ar putea însemna acest pasaj? Dar dacă îl comparăm cu Luca 10 vom descoperi acelaşi mesaj – Dumnezeu care are grijă de cei care sunt ai Lui atunci când trebuie să se confrunte cu forţele demonice. Deci chiar dacă limbajul este total diferit, teologia este în armonie cu cea a NT. Este o descoperire a lui Isus şi nu o serie de detalii bizare ale istoriei.

2 – Al doilea lucru pe care îl putem învăţa din aceste versete 1-4, este că aceasta este o revelaţie divină. Când facem exegeza Apocalipsei, trebuie să ţinem cont că alături de intenţia umană, este impicată şi intenţia divină. Dumnezeu este Cel care dă viziunile, care oferă simbolurile. Ca atare, este mult mai mult decât intenţia unui autor uman; în spatele lui avem un autor divin, iar cuvintele sunt cuvintele lui Dumnezeu.

3 – Al treilea lucru: cartea este scrisă în Asia Mică şi evident faptul acesta nu surprinde pe nimeni, pentru că aşa cum am discutat, se are în vedere auditoriul din acel timp, pentru că v. 3 spune: …binecuvântaţi sunt cei ce aud…; este nevoie să scoatem în evidenţă un aspect important al Apocalipsei şi anume că mesajul era intenţionat să fie înţeles de către cei cărora le era adresat. Într-un fel, Apocalipsa este deosebită de Daniel, unde autorul uneori nu a înţeles mesajul, multe lucruri rămânând pecetluite, neînţelese atât pentru autor, cât şi pentru cei din vremea lui – Dan. 8:27; 12:4; acestea au rămas sigilate pentru alte timpuri. Dar nu acelaşi lucru se întâmplă cu Apocalipsa – aici e legată o binecuvântare de cel ce aude şi împlineşte. În greacă, verbul „a auzi”, are două aplicaţii: (a) – poţi să auzi şi să nu înţelegi şi (b) – poţi să auzi şi să înţelegi; este acelaşi cuvânt având cele două sensuri, depinzând de contextul în care se găseşte. Nu vreau să vă plictisesc cu amănunte filologice, dar din contextul cercetării am văzut că reiese clar că Apocalipsa a fost intenţionată să fie auzită şi înţeleasă. Nu este o carte sigilată pentru un timp din viitor; Dumnezeu l-a întâlnit pe Ioan acolo unde acesta era şi a folosit simboluri fireşti vremii lui.

Cartea este scrisă în Asia Mică şi are sens pentru cei de acolo chiar în primul secol. Aş vrea să vă dau nişte exemple de ceea ce înseamnă un „simbol viu.” La sfârşitul cap. 1 găsim o descriere a lui Isus. Este o imagine glorioasă a Lui. Este Cel care are cheile, este începutul şi sfârşitul, trimite îngeri care să-l ghideze pe Ioan, etc. Ceea ce este interesant este că o zeiţă din lumea antică, numită Hecata, avea unele din aceste caracteristici, era foarte populară în regiunea de sud-vest a Asiei Mici pe vremea când a fost scrisă Apocalipsa. Era cunoscută ca zeiţa Universului, având cheile raiului şi ale iadului. Universul era văzut ca o clădire cu trei etaje. Raiul era sus de tot, iadul pe palierul de jos, iar la mijloc era pământul cu locuitorii lui. Această zeiţă avea cheile celor trei compartimente şi putea călători liber prin aceste spaţii raportând pământenilor ce se întâmpla în cer şi celor din cer ce se întâmpla pe pământ. Ea era numită „Începutul şi Sfârşitul” şi se folosea de înger pentru a-i intermedia mesajele. Nu sunt evidente paralelele dintre Hecata şi Isus?

Prin urmare, Ioan, scriind sub inspiraţie, a folosit termeni care să fie înţeleşi. Este de asemenea adevărat că lumea antică era mult mai familiarizată cu profeţiile. Nu erau numai iudeii şi creştinii care aveau profeţi, erau multe tipuri de profeţi, poate vă amintiţi de oracolul din Delphi pe care oamenii îl puteau consulta în privinţa viitorului şi al lucrurilor care urmau să se întâmple în vieţile lor. Şi în Apoc. 1:17, când Isus îl deleagă pe Ioan să fie profet, El Îşi pune mâinile pe umerii lui şi îi spune: „Nu te teme, totul va fi bine!” Aceasta era cunoscută în lumea antică ca o asigurare dată de oracol. Era foarte populară delegarea de profeţi în vremea lui Ioan, atât în lumea păgână, cât şi în lumea iudeo-creştină; era un tipar în privinţa aceasta – Dumnezeu spunea: „Nu te teme” şi apoi dădea un motiv de ce profetului n-ar trebui să-i fie frică. Şi aici Apocalipsa spune: „Nu te teme Ioan, Sunt Cel pururea viu, care a fost mort şi a înviat, Sunt Cel care are cheile cerului şi iadului.” Aşadar, sunt tipare în această carte care reflectă ce se întâmpla în lumea reală a Asiei Mici din vremea lui Ioan.

Apocalipsa nu e izolată de lumea din jur, ci foloseşte limbajul acelui timp şi loc. Aţi putea să întrebaţi: „De ce scriitorii inspiraţi foloseau concepte păgâne?” Am putea oferi două motive pentru aceasta: (1) – în primul rând, conceptele păgâne erau folosite pentru a comunica. Dacă un autor vroia să comunice cu oamenii timpului său, trăind într-o cultură păgână, atunci trebuia să folosească termeni care să aibă sens pentru acei oameni. (2) – un al doilea motiv, ar fi lupta împotriva teologiei păgâne. Dacă se dorea o opoziţie la acea ideologie, trebuiau folosiţi termeni în care aceasta era formulată. Prin urmare, în cartea Apocalipsei, Ioan dialoghează cu lumea antică criticându-i religia în acelaşi timp cu transmiterea Cuvântului lui Dumnezeu care-i fusese dat spre a fi înţeles. Ca atare, el le-a scris celor şapte biserici din perspectiva timpului lor.

4 – Al patrulea punct ce trebuie luat în considerare din aceste prime versete este că Apocalipsa foloseşte o gramatică greacă deficitară, lucru deja menţionat în prelegerile anterioare. În v. 4 se spune că salutările vin de la Cineva care „a fost, este şi va fi.” Este o traducere frumoasă, dar nu reflectă cu adevărat gramatica textului original. Dacă ar fi să examinaţi textul în greacă, aţi descoperi că autorul spune ceva de genul acesta: Salutări de la Cel fiinţând, Cel fiind deja şi venind. Aceasta nu este o gramatică tocmai corectă şi cu siguranţă era o gramatică greacă greu de înţeles şi aceasta chiar de la începutul cărţii ceea ce ar fi făcut pe un cunoscător al acestei limbi să se oprească şi să spună: „Stai puţin, ce se întâmplă aici? E un autor needucat; traduce în greacă dintr-o altă limbă? De pildă din ebraică? E acesta un protest împotriva limbii greceşti şi a culturii ei, sau poate că acesta este limbajul cerului? Cine poate şti ce se întâmplă aici?”

Am analizat această situaţie în primele prelegeri şi vă amintiţi – cea mai bună explicaţie era aceea că probabil Ioan nu avea o formaţie culturală greacă. Fiind pe Patmos, el nu a avut ajutor editorial specializat pentru a-i retuşa greşelile. De multe ori, de-a lungul cărţii, greaca folosită de el apare ca una învăţată din tabele, aşa cum un copil învaţă la şcoală. Dumnezeu a folosit un om care nu era expert în limba timpului lui; El l-a folosit chiar dacă Ioan utiliza această limbă într-un mod foarte deosebit.

Continuând să examinăm Apocalipsa, dincolo de primele patru versete, vom observa şi alte lucruri care trebuie luate în considerare atunci când facem exegeza, încercând să aflăm care a fost intenţia originală a autorului. Dintr-un anumit motiv Ioan foloseşte un limbaj apocaliptic. Este un limbaj plin de simboluri, uneori foarte bizare – animale care nu seamănă cu nici unele văzute de noi în păduri sau în preerie; tot felul de simboluri şi concepte care sunt străine vieţuirii obişnuite; de exemplu fiara cu şapte capete şi zece coarne, cu tot felul de nume scrise pe ele, cu picioare ca de urs şi cu trupul de leopard; cu gura ca de leu, etc. Un astfel de animal nu există în lumea reală, dar în lumea Apocalipsei sunt o mulţime de concepte ca acesta. Din fericire, dacă studiem lumea antică, vom observa că acest gen nu este unic câtuşi de puţin doar cărţii Apocalipsa. Este de fapt, destul de comun în lumea antică.

De exemplu este o carte ebraică numită „Primul Enoh”, care avea şapte arhangheli închizându-i pe Gabriel şi pe Mihail. Arhangheli se află şi în Apocalipsa şi de obicei în număr de şapte. Sunt 12 porţi ale cerului – oraşul ceresc are 12 porţi, câte trei pe fiecare dintre cele patru părţi. Aceste imagini de asemenea se găsesc în Primul Enoh. Într-o altă carte, numită „Apocalipsa lui Ţefania”, o carte ebraică, cel mai probabil a primului secol, avem următoarea descriere (după citirea celei din Apocalipsa lui Ioan, veţi vedea cât de similare sunt scenele) – „Apoi m-am ridicat şi am văzut un înger măreţ stând în faţa mea, cu faţa strălucindu-i ca razele soarelui, cu pieptul încins cu brâu de aur; picioarele lui erau ca arama topită în foc şi când l-am văzut m-am bucurat. Am crezut că Domnul Cel Atotputernic a venit să mă viziteze. Am căzut cu faţa la pământ şi m-am închinat. Eş mi-a spus: „Să nu faci asta, nu mi te închina, nu sunt Domnul cel atotputernic, dar sunt marele înger, Ieremia, care domneşte peste Abis şi Hades, cel în care toate  sufletele sunt închise de la potop încoace.”

Vă sună familiar? Sunt câteva elemente pe care le găsim şi în Apocalipsa. Genul apocaliptic, era un gen literar bine cunoscut şi mult folosit în lumea antică. Era un mod de a comunica foarte clar oamenilor acelor zile. Deci chiar dacă limba folosită era bizară, deficitară, cititorul avea un context în care s-o interpreteze.

Un alt punct major care ne atrage atenţia atunci când studiem cartea Apocalipsei, este importanţa VT. Pentru a-l cita pe Miligane, un alt comentator al cărţii: „Apocalipsa este absolut legată de VT prin amintirile, incidentele, gândurile şi limbajele bisericii din trecut. Nici măcar printr-o singură trăsătură nu se depărtează de linia VT. Probabil circa 2000 de cuvinte, idei, concepte, au o referire – atingere clară la VT într-un mod sau altul. Şi acestea devin chei de decodare. Dacă nu ştii VT este puţin probabil să înţelegi Apocalipsa. Vă aduceţi aminte rapida trecere în revistă a Apoc. 13 din ultima prezentare? Acolo am observat cât de mult Apocalipsa este fondată pe VT. Dar este o problemă cu VT în cartea Apocalipsei şi anume: VT nu este niciodată citat în Apocalipsa, numai se face aluzie la el ici şi colo, un cuvânt aici, o expresie dincolo şi din cauza aceasta avem nevoie să examinăm foarte atent cum să căutăm VT în ea. Trebuie să găsim acele pasaje unde Ioan face referire la el şi nu să fabricăm noi aluziile, devenind asfel necesară o cercetare exegetică a Apocalipsei; de asemenea trebuie să dăm o atenţie serioasă modului în care hotărâm unde sunt aluziile la VT. Şi eu voi face aceasta în prezentările ulterioare.

Un alt lucru de remarcat este că Apocalipsa are o structură repetitivă: sunt şapte biserici, şapte sigilii, şapte trâmbiţe, şapte potire ale mâniei lui Dumnezeu (plăgi). Comparând trâmbiţele şi potirele vom găsi nişte paralele uimitoare între ele. Parte cu parte, trâmbiţele şi potirele vor apărea pentru părţi similare ale pământului. Dacă veţi privi la începutul şi la sfârşitul Apocalipsei, veţi vedea că sunt paralele deliberate între ele, în ceea ce priveşte începutul şi sfârşitul şi vom găsi şi mai multe pe măsură ce vom examina structural textul. Un alt lucru care ne impresionează într-adevăr este contextul închinării. Apocalipsa consideră în mod serios închinarea ca o parte majoră a ei. Observaţi Apoc. 5:8-14. Este aproape imposibil să citeşti cartea fără să observi cât de importantă este închinarea. Avem aici un pasaj extraordinar, glorios al închinării în cer. Apocalipsa este plină de aluzii, de imagini ale Sanctuarului, plină de scene ale închinării. Ce trebuie să înţelegem din aceste observaţii? Acestea ne ajută să înţelegem cum să facem exegeza cărţii. Să înţelegem care a fost intenţia exactă a autorului. Se poate face aceasta în mod practic? Aş vrea să vă sugerez că primul pas important în abordarea Apocalipsei este de a face o exegeză de bază a cărţii, o examinare de bază a textului pentru a înţelege cât mai mult posibil ce a intenţionat autorul scriind-o. Cum vom face aceasta? V-aş sugera o strategie:

1 – în primul rând examinând un pasaj din Apocalipsa, căutaţi cuvintele cheie din acel pasaj. Pe măsură ce înaintaţi întrebaţi-vă care sunt cuvintele cruciale care mă vor ajuta să înţeleg? Ce cuvinte sunt hotărâtoare în înţelegerea sensului acestui text? Dacă nu am o definiţie a acestui termen, voi înţelege cu siguranţă greşit textul. Ca atare, căutaţi cuvintele cheie, acesta este lucrul principal în orice exegeză. Puteţi să le căutaţi într-un dicţionar şi mulţi cercetători care nu cunosc greaca, folosesc lexiconul pentru greaca veche pentru a afla sensul pe care acestea le aveau în contextul original. De asemenea, de mare folos pot fi concordanţele pentru a afla cum este folosit un cuvânt cheie în alte contexte ale Bibliei. Probabil că trebuie să fie o utilizare frecventă a acelui termen, putând determina înţelesul lui în contextul în care a fost scris, aşa cum noi învăţăm cuvintele în contextul vieţii de zi cu zi.

Citind Biblia zi de zi, este o modalitate de a învăţa limbajul Biblic, de a înţelege cuvintele în context. Să vă dau un exemplu scris în primul verset al Apocalipsei: se face aici o afirmaţie interesantă; să citim împreună încă odată…; avem aici un cuvânt important care subliniază întregul text: Isus „a făcut cunoscut” – (signified – gr. a anunţa, a însemna, a avea importanţă), a dat o semnificaţie. Dacă îl căutăm în alte contexte din NT, observăm că are un înţeles foarte special – Fapte 11:28; Ioan 12:33; 18:32 şi 21:19; în toate aceste texte cuvântul pentru signified, în original, are un înţeles deosebit, înseamnă: un cuvânt, o acţiune criptică, ceva ascuns ce arată spre un eveniment din viitor. Ne spune astfel că Apocalipsa este o signified carte, o carte cu înţeles criptic, arătând spre viitor, o carte plină de expuneri criptice şi de acţiuni criptice, ascunse, dar arătând spre viitor faţă de zilele lui Ioan. Acest singur cuvânt, defineşte tot ceea ce Ioan vrea să transmită; ca atare, regula în Apocalipsa este să nu luăm conţinului ei literal; natura ei este figurativă. Dar în NIV, acest cuvânt are cu totul alt înţeles, de aceea este necesară folosirea a cât mai multor traduceri, sau revenirea la originalul grecesc pentru a afla exact ce se află în spatele textului (englez, românesc, etc.). Dacă nu se înţelege sensul exact, foarte mulţi oameni înţeleg literal ceea ce era menit să fie figurativ. Apocalipsa este o carte de înţeles, în cea mai mare parte, simbolic, figurativ şi nu literal. Ca atare, primul pas important este găsirea cuvântului, sau cuvintelor cheie şi găsirea sensului de bază, original, pentru că uneori, înţelesul trebuie căutat dincolo de suprafaţa textului scris.

2 – cel de al doilea pas este ceea ce cercetătorii ar numi sintaxa, adică în ce măsură cuvintele îşi afectează sensul unul altuia (desigur nu este vorba de prostituţie sau folosirea alcoolului). Dacă pui două cuvinte unul lângă altul, adesea se schimbă sensul amândurora. Să vă dau un exemplu: „Revelaţia lui Isus” – înseamnă aceasta că descoperirea vine de la Isus?, sau că descoperireea este despre Isus? Aceasta este o întrebare sintactică; este nevoie să ne punem astfel de întrebări de-a lungul Apocalipsei.  Ca atare, este o mărturie dată de Isus cuiva, sau a cuiva despre Isus. De multe ori când două cuvinte relaţionează unul cu celălalt, sunt puse împreună, sau trei sau patru cuvinte sunt alăturate pentru a forma o propoziţie, sau mai multe pentru a forma o frază, întrebarea este cum afectează această combinare a lor înţelesul frazei respective? Descoperirea vine de la Isus?, sau descoperirea este despre Isus? Poate nu ne gândim să ne punem astfel de întrebări şi totuşi adevărate comori de înţeles se află în spatele acestor simple întrebări.

Deci, odată identificate cuvintele cheie, trebuie văzută relaţia dintre ele şi semnificaţia acestora şi de cele mai multe ori, relaţia dintre cuvinte, semnificaţia ei, este foarte clară în context. Este astfel clar că mărturia vine de la Isus, şi nu este neapărat despre El. Dar sunt şi situaţii în care nu este clar deloc cum ar trebui să citim pasajul şi poate că autorul a lăsat înţelegerea deschisă ca cititorul să înţeleagă în mai multe direcţii.

3 – cel de al treilea pas în exegeză este gramatica – cum relaţionează între ele grupurile de cuvinte, în propoziţii, fraze şi paragrafe. Gramatica are de-a face cu micro-structura, încercând să găsească indicii subtile în text care să demonstreze că autorul urmăreşte o logică, urmăreşte dezvoltarea unor înţelesuri anume în interiorul paragrafului.

Gramatica poate fi dificilă pentru foarte mulţi oameni, dar toţi ar trebui să învăţăm să înţelegem gramatica. Dar cel mai greu de înţeles în Apocalipsa, în special pentru persoanele neantrenate, este fundalul epocii cărţii Apocalipsa – cadrul general şi viaţa oamenilor din Asia Mică a primului secol; simbolurile care aveau înţeles pentru oamenii din primul secol din Asia Mică, precum cultul lui Hecata, sau limbajul apocaliptic, etc. Folosiţi o Enciclopedie pentru a afla tot ce se poate despre imperiul roman din perioada aceea, despre antica Asie Mică, un Dicţionar biblic, Comentarii critice, etc. Nu trebuie să luaţi comentariile critice ca vocea lui Dumnezeu, dar vă vor ajuta în a înţelege contextul epocii, vă vor ajuta să faceţi judecăţi înţelepte în ceea ce priveşte textul. Procedura expusă este de fapt valabilă pentru abordarea oricărei alte cărţi a Bibliei. Dacă nu înţelegeţi ce vrea un autor să transmită, atunci folosim această procedură: privim la cuvinte, relaţia dintre ele, privim la structura lărgită a propoziţiilor sau paragrafelor pasajului, sau cărţii şi punându-ne întrebări cu privire la fundalul cărţii, cadrul timpului, pentru a înţelege cadrul textului biblic.

În general vorbind, dacă înţelegeţi de exemplu epistola către Romani, ce încearcă să spună Pavel, deja v-aţi făcut o imagine despre el. O exegeză produce un imens beneficiu într-o carte precum Romani. Dar în Apocalipsa este o problemă – aici nu e dificil să înţelegi ce a vrut autorul să spună, ci ce înseamnă ceea ce transmite el. De exemplu Apoc. 8:7 – prima trâmbiţă – este o imagine incredibil de bizară – primul înger sună din trâmbiţă şi deodată vine grindină, foc amestecat cu sânge şi au fost aruncate asupra pământului şi o treime din pământ, din copaci şi toată iarba verde au fost arse. Ce încearcă Ioan să spună aici? Imaginea e clară, dar ce vrea să transmită ea? Ca atare, pentru a înţelege Apocalipsa, avem nevoie de o înţelegere mai largă, de o abordare teologică a textului; nu putem folosi aceleaşi metode ca cele pentru Romani de pildă. Avem nevoie de o metodă care să fie potrivită cărţii Apocalipsei şi aceasta include trei paşi pe care-i vom descrie ulterior. Avem nevoie de mare atenţie în privinţa structurii cărţii, a fundalului relaţionat la VT. Trebuie să înţelegem cum evanghelia transformă toate imaginile VT în lumina pe care Isus a intenţionat-o.

Să încheiem acum cu o rugăciune: „Îţi mulţumim Doamne în Numele lui Isus pentru că ai început să ne descoperi din tainele Apocalipsei şi recunoaştem că avem disperată nevoie de Tine în continuare pentru a o înţelege. Îţi mulţumim pentru că ai venit nu pentru că noi am meritat, ci pentru că suntem acceptaţi în Numele lui Isus, Amin!”

 

VIII. Exegeza şi Structura Cărţii Apocalipsa – partea I

 

Sigur că ar fi interesant ca autorul Apocalipsei să ne explice clar ce a vrut să transmită prin imaginile acelor simboluri ciudate, dar dacă ar fi făcut-o, le-am fi recunoscut atunci când le-am fi întâlnit?

Să ne rugăm la început: „Doamne, a fost un drum lung în a examina principiile după care funcţionează şi se poate înţelege Cuvântul Tău. Acum ne vom axa mult mai direct şi mai specific pe cartea Apocalipsei. Avem nevoie de îndrumarea Ta în măsură îndoită, de spirite deschise spre a învăţa. Credem că vei fi cu noi, în Numele Domnului Isus, Amin!”

În majoritatea cărţilor NT structura este cursivă de la început şi până la sfârşit. Contextul primar al oricărui pasaj este materialul de dinainte şi cel imediat după el. Dar în Apocalipsa este altfel. Complexitatea structurii Apocalipsei, determină uneori contextul primar al unui pasaj să fie oarecum diferit de cel al cărţii. Alteori, contextul primar poate fi citit ca întreg al cărţii. Interpreţii pot să fie îndrumaţi de imagini, cuvinte paralele în alte paragrafe, sau structuri în interiorul cărţii. S-ar putea ca ceea ce este înaintea paragrafului în discuţie, sau după, să nu constituie contextul în care acesta să fie înţeles. S-ar putea ca răspunsul la un text să-l descoperim exact la finalul cărţii. Astfel, în studierea Apocalipsei, avem nevoie de câteva strategii noi pentru a da structurii cărţii o înţelegere mai clară. În această prezentare şi în următoarea vor fi analizate trăsăturile specifice ale structurii Apocalipsei. Ne vom ocupa acum de trei dintre ele:

1 – structurile repetitive, 2 – duo-direcţionalitatea şi 3 – structura chiastică, sau paralele chiastice. Prin folosirea lor, putem descoperi înţelesuri adânci ale Apocalipsei, înţelesuri pe care autorul a vrut să le transmită. După cum am menţionat în prezentările anterioare, existe multe structuri repetitive în Apocalipsa – de exemplu grupurile de şapte – biserici, sigilii, trâmbiţe, potire. Este important să se urmărească dacă există o paralelă, sau un contrast în desfăşurarea acestor pasaje sau în conţinutul lor teologic. Dacă comparând două structuri care par similare, vom descoperi că una este mai clară decât cealaltă şi mergem pe abordarea: clar şi mai puţin clar, această abordare ne va fi de mare ajutor când vom avea de-a face cu pasaje mai greu de înţeles. Dar să luăm un exemplu – trâmbiţele şi potirele – Apoc. 8:7 şi 16:2 – observăm că imaginile sunt paralele. Prima trâmbiţă sună şi sunt aruncate pe pământ grindină şi foc şi tot pe pământ este trimisă şi buba rea; cele două pasaje sunt paralele; cuvântul folosit în original este acelaşi „plagă.” În Apoc. 8:8-9 a doua trâmbiţă sună şi un munte în flăcări este aruncat în mare. Comparaţi cu Apoc. 16:3 – în ambele cazuri apa este transformată în sânge. Am putea continua comparaţia şi la nivelul celorlalte cinci.

A treia trâmbiţă şi plaga a treia cad peste izvoarele apelor; a patra cade peste ceruri; a cincea creează întuneric; a şasea afectează râul Eufrat, iar a şaptea anunţă finalul tuturor lucrurilor. Trâmbiţele şi potirele sunt prezentate în mod deliberat în paralel în aceiaşi termeni şi acelaşi conţinut şi aceasta ne poate fi de mare ajutor. Mulţi cercetători consideră că înţelegerea potirelor este oarecum mai uşoară decât cea a trâmbiţelor. În acest caz, înţelegerea din studierea potirelor, poate fi aplicată pasajului trâmbiţelor. Astfel, studiind pasaje despărţite între ele de şapte sau chiar opt capitole, descoperim informaţii într-unul care sunt valabile pentru ambele pasaje. Este o structură repetitivă al unui indiciu, unei soluţii, pentru o înţelegerea mai profundă a ceea ce autorul a transmis în carte.

2 – a doua structură – duo-direcţionalitatea – este un termen lung şi mai greu de întrezărit semnificaţia lui – aceasta înseamnă că sunt pasaje selectate în Apocalipsa care pot fi văzute în două direcţii: înainte şi înapoi. Acestea sunt pasaje care într-un anumit sens rezumă ce a fost înainte dar în acelaşi timp arată spre ceea ce urmează. Să vă explic altfel: în majoritatea cărţilor, citim un capitol şi tragem o concluzie. Apoi, la începutul altui capitol, scriem o introducere; este tipic pentru majoritatea cărţilor; dar în Apocalipsa este altfel; aici introducerea este de fapt inclusă în concluzia a ceea ce precede şi dacă se ignoră acest principiu, se pierde exact singura direcţie pe care autorul a intenţionat să o urmăm.

Să vă ilustrez cu câteva situaţii: să începem cu Apoc. 1:19 – este un rezumat a ceea ce i se spune lui Ioan să facă în cap. 1. Ceea ce Ioan a văzut, este cel mai bine rezumat în două lumi: ceea ce e acum şi ceea ce va avea loc mai târziu. Aşadar, Apocalipsa este alcătuită din două tipuri de conţinut – lucruri care sunt şi lucruri care se vor întâmpla după aceea. Să comparăm acum cu cap. 4:1 – în greaca originală, aceste două pasaje sunt clar paralele. În primul caz i s-a spus: „scrie despre lucruri care sunt şi care vor veni după ele” – cap. 1:19; apoi, în cap. 4:1 Ioan este invitat să vadă lucruri care se vor întâmpla „după aceste lucruri.” Care sunt lucrurile de acum? Foarte clar, soliile către cele şapte biserici din cap. 2 şi 3. Reiese că cele şapte biserici au o influenţă evidentă asupra timpului prezent din perspectiva lui Ioan. Când vom ajunge la cele şapte biserici, vom descoperi elemente importante în privinţa aceasta.

Apoc. 3:21 – un alt exemplu de duo-direcţionalitate. Dacă urmărim solia către fiecare biserică, vom vedea că fiecare are câte o făgăduinţă pentru biruitori, o promisiune că cel care va învinge va obţine o anumită recompensă. Aceasta este a şaptea dintre făgăduinţe, şi de fapt cu punctul culminant, concluzia făgăduinţelor făcute biruitorilor. Ca parte a celei de a şaptea biserică, ea vine ca o concluzie şi punct culminant al celor şapte biserici. Dar lucrul interesant vizavi de pasaj este că el concluzionează nu numai ceea ce a fost înainte, dar face şi o introducere la sigiliile care urmează chiar la înţelesul peceţilor. Gândiţi-vă încă odată la text. Unde este în Apocalipsa tronul Tatălui? În cap. 4. Unde, în Apocalipsa, Isus este pe acelaşi tron cu Tatăl? În cap. 5. Unde vor sta răscumpăraţii împreună cu Isus pe tron? În cap. 7. Găsim aici, în cap. 3:21 esenţa a ceea ce va urma în celelalte capitole: 4, 5 şi 7. Şi aţi putea întreba: „Unde este istoria mântuiţilor biruitori?” În cap. 6 – cei patru cai şi peceţile care se deschid una după alta.

Ce putem învăţa din peceţi? Care este esenţa peceţilor? Inima, sau esenţa peceţilor ne îndreaptă atenţia către oamenii lui Dumnezeu de aici de pe pământ şi procesul biruinţei lor aici pe pământ. Aşadar, înţelegând acest proces al duo-direcţionalităţii, putând privi materialul din secţiunea precedentă care ar putea avea impact asupra celei care urmează, putem înţelege mai clar aspectul peceţilor şi mesajul pe care ele vor să îl transmită. Ele vorbesc despre poporul lui Dumnezeu de pe pământ care se luptă să câştige biruinţa asupra forţelor celui rău.

Un alt exemplu: Apoc. 6: 9-10 – a cincea pecete – pe de o parte avem aici un rezumat al celor care s-au întâmplat până acum şi contextul apariţiei celor patru călăreţi, va veni un timp al unei mari persecuţii; vedem aici o culme a suferinţei oamenilor lui Dumnezeu, a celor patru cai prezentaţi anterior – Apoc. 6:9-10. Răspunsul la întrebarea lor poate fi găsit în Apoc 8:13. Avem aici o afirmaţie: „locuitorii pământului” – unde mai apare? În Apoc 6:10. Aparent formula „locuitorii pământului” este folosită pentru a-i desemna pe cei răi, care persecută şi distrug pe oamenii lui Dumnezeu. Strigătul din gura martirilor se aude: „Cât timp vei mai permite Doamne ca aceste persecuţii să continue…?” Răspunsul vine în cap. 8:13 – în timpul trâmbiţelor, Dumnezeu îi judecă pe cei care persecută pe sfinţii Săi. În sensul acesta găsim confirmări ulterioare: în Apoc. 8:3-4 e o introducere la trâmbiţa a şaptea. Vedem în Apoc. 6:9-10 rugăciunile sfinţilor ridicându-se de sub altar, strigând: „Cât va mai dura Doamne?” Rugăciunile acestea se ridică de pe pământ şi se regăsesc sub altar în cap. 8:3. Şi care este răspunsul? Este cel din v. 5 – Dumnezeu anunţă judecăţile care vor fi aduse peste pământ. Vedem astfel din acele paragrafe paralele cum prin principiul duo-direcţionalităţii se înţelege mult mai clar mesajul trâmbiţelor şi al peceţilor. Înţelegem că sigiliile au de-a face cu experienţa oamenilor lui Dumnezeu aici pe pământ, care suferă persecuţii şi dureri, pe când trâmbiţele sunt răspunsurile la rugăciunile creştinilor pentru a li se face dreptate. Ca atare, răspunsul lui Dumnezeu îl reprezintă judecăţile venite peste cei răi şi care sunt cele şapte trâmbiţe.

3 – al treilea principiu – paralele chiastice – Apocalipsa pare să fie structurată într-un chiasm. Cuvântul vine de la litera grecească X care este chi şi descrie un mod de gândire tipic pentru evrei, dar străin nouă astăzi. De exemplu: astăzi dacă facem un plan, noi avem ordinea aceasta: a, b, c – deci a este urmat de b, b este urmat de c – deci urmăm un plan. În planul chiastic, este diferit – de la a se merge la b şi din nou la a. Cu alte cuvinte, în loc de a merge înainte şi a trage o concluzie care poate fi total diferită de punctul de la început, se face un cerc şi o reîntoarcere la punctul de început. Este o logică diferită, o modalitate de gândire diferită – a-b-a. Şi „X” este un mod de a ilustra aceasta – există mişcarea dinspre a spre centru şi apoi înapoi spre punctul de început. Cum funcţionează aceasta în practică? Într-un chiasm, materialul de la început este paralel cu al doilea dinaintea ultimului. Al treilea de la început, cu al treilea din faţa ultimului, ş.a.m.d., până se ajunge la mijloc şi centrul devine punctul culminant.

În logica greacă, de A, B, C – punctul culminant vine la C, la sfârşit, deci în logica greacă punctul culminant, concluzia, este  la sfârşit. În logica ebraică A, B, A, punctul culminant devine B, în centru discursului, apoi reia ceea ce explicase la început. Într-un fel acesta este un ajutor foarte bun pentru memorie, pentru că autorul repetă ceea ce a vrut să transmită, apoi la centru trage concluzia. Acum, cum vom vedea cum se aplică aceasta Apocalipsei, cum funcţionaează chiasmul aici? Veţi observa că sunt multe texte paralele la începutul şi la sfârşitul cărţii. Aş vrea să ne uităm la trei dintre ele: mai întâi cuvintele din prolog şi epilog – Apoc. 1:1, 22:6 – aceleaşi cuvinte în ambele şi acest mod chiastic se repetă fecvent în Apocalipsa. Apoi, Apoc. 1:3 – 22:7 – aţi observat paralela?: binecuvântat cel ce păzeşte…! Uitaţi-vă şi la 22:10 – aceasta este o paralelă la cap. 1:3.

Aşadar materialul din cap. 1 este paralel cu materialul din cap. 22 – A-A’. De asemenea elementele celor şapte biserici îşi găsesc paralela la Noul Ierusalim, adică al doilea tablou de la sfârşitul cărţii Apocalipsei – imaginea celor şapte biserici este paralelă cu penultima – Noul Ierusalim – B-B’. A treia parte, sigiliile – cap. 4, 5 şi 6, au paralele în cap. 19 – C-C’.

Doctorul Keneth Strand profesor la Universitatea Andrews a fost primul care a observat aceste paralele chiastice în Apocalipsa şi de asemenea a observat că materialul din prima parte (jumătate) a Apocalipsei – partea A a chiasmului se referă la partea istorică a istoriei noastre – din vremea lui Ioan până la cea de a doua venire. A doua parte (jumătate) a Apocalipsei,  partea A, B, A, sau cum am numit-o: partea C din logica greacă, are de-a face cu timpul sfârşitului, evenimentele finale ale sfârşitului. Aşadar, chiastic vorbind, prima parte A, vede istoria ca un întreg, partea a doua, A’, se ocupă de istoria finală, iar la mijloc, B – Apoc. 12-14, este punctul culminant – bătălia dintre balaur, fiară şi profeţii falşi pe de o parte şi oamenii lui Dumnezeu şi cei trei îngeri pe de altă parte. Ca atare, cartea Apocalipsei arată ca un mare chiasm. Cartea este împărţită în şapte părţi majore, cu un epilog şi un prolog. Partea centrală o reprezintă cap. 12-14, unde se află mesajul celor trei îngeri şi alte aspecte legate de acesta.

Aş vrea să vă arăt acum funcţionalitatea chiasmului în interpretarea Apoocalipsei – aş vrea să comparăm împreună sigiliile din cap. 4-7, cu cele din cap. 19, contrapartea chiastică a sigiliilor. Veţi observa că cele din cap. 4, 5 şi cele din cap. 19 sunt destul de asemănătoare, ca scene ale închinării; de fapt singurul loc în Apocalipsa unde avem împreună bătrânii, cele patru făpturi vii, tronul şi scenele de laudă şi venerare sunt în aceste trei capitole: sigiliile şi cap. 19. Aş vrea să observaţi ceva interesant: de ce este Dumnezeu lăudat în cap. 4 şi 5? Citind cu atenţie, veţi vedea că în cap. 4 este preamărit ca fiind Creatorul, în cap. 5 este preamărit pentru jertfa lui Isus pe cruce. Ca atare, creaţia şi Crucea sunt motivele adorării în cap. 4 şi 5.

Dar care este motivul de laudă în cap. 19? Aici motivul este cucerirea Babilonului de la sfârşitul timpului. Ce ne spune această paralelă despre cap. 4 şi 5? Că ele nu celebrează sfârşitul timpului (aşa cum unii au încercat să sugereze), ci că este un pasaj care stabileşte tonul pentru întreaga carte a Apocalipsei, arătând că fundaţia teologică a creştinismului este aşezată pe cele două mari evenimente: creaţiunea şi crucea; este un pasaj care celebrează începutul erei creştine: moartea lui Isus pe cruce şi consecinţele acelei morţi. Cap. 19 glorifică terminarea evenimentelor finale şi completa distrugere a Babilonului.

Să luăm un alt exemplu – cap. 6:2 – un călăreţ pe cal alb, purtând coroană şi fiind pornit să cucerească. Observaţi acum cap. 19 – avem aici un text paralel – vv. 11 şi 12 – acelaşi călăreţ apare, de data aceasta cu mai multe coroane. Cuvântul grecesc pentru aceste coroane este altul decât în cap. 6, unde stephanos nu este o coroană regească, ci medalia de aur olimpică – ceea ce primea câştigătorul într-o competiţie atletică, sau pentru o victorie în luptă. În cap. 19 cuvântul este diadema – coroană regească. Deci, în cap. 6 călăreţul poartă o coroană de biruitor, celebrând o victorie; care? biruinţa din cap. 5 – cea de pe Cruce. Hristos este învingător prin Cruce, dar încă nu este rege al întregului pământ – are însă dreptul de a fi căci El a fost încoronat în ceruri, în cap. 5 ca rege al pământului – dar pământul nu-L recunoaşte încă. Recunoaşterea îşi are punctul culminant la concluzie, la finalul istoriei, când va fi încoronat cu coroana regească şi va domni cu poporul Său pe pământ, aşa cum vom vedea în cap. 21-22. Vom vedea cum materialul de la începutul chiasmului poate fi comparat cu materialul de la final, care scoate în evidenţă similarităţi extraordinare, dar şi diferenţe majore – Îl vom descoperi pe Isus mai întâi ca Luptător, iar apoi ca Învingător şi Rege încoronat.

Continuând să căutăm paralele între cap. 4-6 şi cap 19, vom observa că sunt mult mai multe de acest gen, dar vom vorbi mai mult despre ele când vom ajunge la cap. 6 şi 19. Vrem să rămânem cu înţelegerea că în Apocalipsa sunt nişte structuri specifice, care dacă sunt examinate cu atenţie, oferă nişte informaţii excepţionale vizavi de conţinutul cărţii. Noi am urmărit în această prezentare cele trei tipuri de abordare a textului: structura paralelelor repetitive, a duo-direcţionalităţii şi a paralelelor chiastice. În următoarea prezentare, vom continua cu acest subiect, dar vom accentua cum Sanctuarul, cel din VT, capătă noi înţelesuri în Apocalipsa.

Să ne rugăm: „Doamne Îţi mulţumim din nou că ai fost cu noi în acest studiu. Îţi mulţumim că Te descoperi din ce în ce mai mult minţii noastre, din ce în ce mai mult vedem că ne înfăţişezi aspectele deosebite ale ceea ce ai vrut să ne prezinţi prin textul Tău. Te rugăm să ne deschizi în continuare inima spre înţelegere. În Numele lui Isus, Amin!”

 

  1. Exegeza şi Structura Cărţii Apocalipsa – partea II

 

În Apocalipsa, Isus este Mielul înjunghiat. Cartea este plină de referinţe la Templu şi altar. De unde vine acest limbaj? În prima parte am studiat trei tipuri de abordare a textului: structura paralelelor repetitive, a duo-direcţionalităţii şi a paralelelor chiastice. În această parte vom arunca o privire asupra Sanctuarului VT: serviciile, sărbătorile şi mobilierul său.

„Îţi mulţumim Doamne pentru asistenţa pe care ne-o acorzi pe măsură ce studiem cartea Apocalipsei. Dorim ca şi în această prezentare să Îţi simţim prezenţa. Îţi mulţumim în Numele lui Isus, Amin!”

Cartea se împarte în şapte secţiuni principale şi la începutul fiecăreia este o introducere a sanctuarului – material introductiv care ne oferă informaţii cu privire la înţelegerea sanctuarului. Sunt patru serii de „şapte”: şapte biserici, şapte peceţi, şapte trâmbiţe, şapte potire şi fiecare este precedată de o imagine a sanctuarului. Apoc. 1: 12-20 – imaginea lui Isus printre sfeşnice – este introducerea la cele şapte biserici; cap. 4 şi 5 – imaginea sanctuarului ceresc, sau scene care au loc în sanctuarul ceresc, introducând cele şapte peceţi; scenele din cap. 8 cu îngerul din faţa altarului tămâierii, ca introducere la cele şapte trâmbiţe, etc.

Ca atare, cartea Apocalipsei însăşi, stabileşte un model în care fiecare din cele şapte diviziuni sunt precedate de un aspect din sanctuar. Cele şapte împărţiri importante sunt:

1 – bisericile

2 – peceţile

3 – trâmbiţele

4 – materialul din cap. 12-14 – marea criză

5 – potirele

6 – materialul asociat cu mileniul şi

7 – Noul Pământ (pe lângă prolog şi epilog)

 

Fiecare dintre aceste şapte mari secţiuni este precedată de o imagine a sanctuarului. Primele trei au fost deja prezentate la începutul prezentării. Cea de a patra secţiune este precedată de cap. 11:19 – viziunea chivotului în Templul (sanctuarul) ceresc; secţiunea a cincea este precedată de viziunea Templului gol, plin însă de slava lui Dumnezeu – nimeni nu mai poate intra acolo şi nici o lucrare nu mai are loc – cap. 15:8. În cap. 19:1-10 – o scenă de mare adorare care precede mileniul; în final, secţiunea despre Noul Pământ – cap. 21:1-8, este precedată de imaginea sanctuarului Noului Ierusalim. Părţile 1, 2, 3 şi 4 sunt reluate şi accentuate de 5, 6 şi 7 ilustrând structura chiastică a Apocalipsei.

Am descoperit şapte pasaje introductive cu privire la sanctuar. Să ne oprim puţin la fiecare dintre ele:

1 – Apoc. 1:12-20 – imaginea Domnului Isus printre sfeşnice aminteşte de templul lui Solomon în care erau 10 sfeşnice. Îmbrăcămintea Lui este tipică Marelui Preot. Este însă acesta sactuarul ceresc, sau cel de pe pământ? Cu siguranţă că acesta nu este cel ceresc, ci este o imagine a sanctuarului pământesc. Hristos nu este în ceruri, ci pe Patmos. Ioan ştie că a auzit o voce în spatele lui şi aceasta suna ca o trâmbiţă; întorcându-se, a văzut viziunea cu Isus. Este o viziune a pământului şi nu a cerului. Abia în cap. 4:1 Ioan este dus în viziuni cereşti. Sfeşnicele reprezintă bisericile pe pământ. Ca atare, prima imagine a sanctuarului nu este una a celui ceresc, ci doar una folosită după modelul celei pământeşti pentru a descrie ce face Isus pe pământ printre biserici.

Se ridică întrebarea: „Este imaginea sanctuarului ceresc potrivită pentru a descrie biserica de pe pământ?” M-aş referi la Mat. 18:20 – Isus spunea că: „unde sunt doi sau trei adunaţi în Numele Meu, Sunt şi Eu cu ei.” Oamenii nu înţeleseseră că Isus parafrazase ceea ce spuneau rabinii: „Unde sunt doi sau trei oameni, adunaţi să studieze Tora, slava Shechinei lui Dumnezeu este cu ei.” Dar Isus a adăugat o altă dimensiune – El era Shechina – acesta este mesajul primei imagini de sanctuar: „Eu Shechina Sunt printre Bisericile Mele.”

2 – În cap. 4 şi 5 – avem imaginea sanctuarului ceresc – Ioan a fost chemat printr-o uşă deschisă în camera cerească a tronului. O abundenţă de imagini ale sanctuarului apar aici – sunt cele mai multe imagini aici, mai multe chiar decât în toată Apocalipsa la un loc – cele trei pietre menţionate în descrierea tronului lui Dumnezeu, sunt cele pe care le găsim pe pieptarul Marelui Preot care oficia în sanctuarul pământesc. Cei 24 de bătrâni ne amintesc că erau 24 de schimburi de preoţi în sanctuarul VT; sfeşnicele ne amintesc de cap. 1; marea de cristal ar corespunde ligheanului în care preotul îşi spăla mâinile şi picioarele înainte de a intra în Templu; cele patru făpturi vii amintesc de Templul lui Solomon – erau doi îngeri pe chivot şi alţi doi acoperind chivotul, fiecare făptură având imaginea unui bou – amintirea sacrificiilor; avem mielul de jertfă. Sunt amintite apoi trâmbiţele, fumul care se ridică, etc. Este o imixtiune cu imaginile sanctuarului pământesc în cap. 4 şi 5. Acest fapt ridică o întrebare: „Ce aspect al serviciului de la sanctuarul din vechime este avut în vedere în aceste două capitole?” Avem imagini de peste tot din sanctuar.

Cu două ocazii, sanctuarul pământesc a fost implicat în întregime: prima dată la inaugurare – fiecare articol de mobilă şi fiecare detaliu al său a fost implicat într-un fel sau altul. Cealaltă ocazie era Ziua Ispăşirii, când fiecare parte a sanctuarului era implicată în ceremonie. Care dintre acestea este avută în vedere aici? Vedem aici inaugurarea sanctuarului ceresc, sau ceva amintind de Ziua Ispăşirii? Aş sugera că imaginea inaugurării este o alegere corectă, deoarece în a doua jumătate a Apocalipsei, imaginea ispăşirii este foarte clară, dar practic lipseşte aici. De exemplu: în Ziua Ispăşirii, animalul de sacrificat era ţapul – şi erau doi. Dar în cap. 5 nu este nici un ţap, însă este un miel şi mielul era potrivit inaugurării; ca atare este mult mai potrivit să vedem scena ca o inaugurare a sanctuarului ceresc. De asemenea, în acest pasaj, avem o imagine a crucii, căci odată cu crucea, sanctuarul a fost inaugurat – sacrificiul trebuia făcut înainte. De asemenea, pasajul nu este unul al judecăţii, cum ar fi fost pentru ziua ispăşirii, este mai degrabă o mijlocire – avem tămâia în sanctuarul ceresc – v. 8 – potrivită acestui scop.

3 – Apocalips 8:3-5 – cea de-a treia imagine a sanctuarului. Trei imagini ale sanctuarului sunt prezentate aici: cădelniţa de aur, tămâie şi îngerul; imaginea este una a mijlocirii –  avem tema mijlocirii: Dumnezeu mijloceşte pentru oamenii Lui.

4 – Apoc. 11:19 – a patra imagine a sanctuarului – dacă în introducrerea precedentă aveam imagini din Sfânta a Sanctuarului, aici avem o imagine din Sfânta Sfintelor în care era chivotul legământului. Termenul pentru acesta – templu – folosit în greacă, este naos – este clar că avem o focalizare pe Sfânta Sfintelor, pe chivot, iar în v. 18 avem o menţiune a judecăţii – naţiunile erau mâniate, timpul judecării celor morţi venise şi toţi: mari şi mici erau aduşi în faţa scaunului de judecată – cei drepţi pentru recompensă şi pentru distrugere pentru cei ce „distrugeau” pământul. Apoc. 11:18 – este pentru prima dată când apare în Apocalipsa imaginea judecăţii ca o realitate ce va avea loc. Iar în contextul judecăţii este prezentat chivotul în Sfânta Sfintelor. Aş concluziona că Apoc. 11:19 are tema judecăţii, aşa cum cap. 8 are tema mijlocirii.

5 – A cincea scenă de sanctuar – Apoc. 15: 5-8 – abandonarea sanctuarului – sunt din nou multe imagini de sanctuar: naosul, sau Sfânta Sfintelor din Templu, hainele brodate cu aur, purtate de îngeri, amintindu-ne de preoţi, este tabernacolul legământului; de asmenea sunt multe imagini ce amintesc de un eveniment inaugural din Exod 40 şi 1 Regi 8. Dar este şi o diferenţă – de data aceasta templul este golit pentru a nu mai fi folosit din nou niciodată – templul este abandonat – nu se mai face o mijlocire – acesta pare să fie mesajul central al pasajului din Apoc. 15:5-8.

6 – A şasea imagine de sanctuar – Apoc. 19:1-10 – este paralelă clară cu Apoc. 5 – menţionează tronul, pe cei care venerează pe Dumnezeu, Mielul, pe cei 24 de bătrâni, etc. Totuşi, ce este interesant, este că nu apare nici o imagine de sanctuar, toate lipsesc; mobilierul din sanctuar precum şi alte imagini, aşa cum au fost prezentate în cap. 4 şi 5 lipsesc. În Apoc. 19 sanctuarul este absent. Aceasta ne conduce la cea de a şaptea scenă introductivă a sanctuarului.

7 – A şaptea imagine de sanctuar – Apoc. 21:3 – cel mai interesant pasaj – în original – gr. – tabernacolul lui Dumnezeu, va locui cu oamenii; deci sanctuarul ceresc se va întoarce pe pământ; ca atare şi în imaginea de început şi în cea de final, avem un sanctuar pământesc. În scenele 2-6, scenele de la mijlocul cărţii, sanctuarul este în ceruri şi toate sunt în legătură cu sanctuarul ceresc. Dar în cap. 21 şi 22 sanctuarul este în Noul Ierusalim, care devine el însuşi sanctuar. Este în formă de cub, este aşezat pe fundaţii din aceleaşi pietre care se găseau pe pieptarul marelui preot. Noul Ierusalim devine în esenţă Sfânta Sfintelor. Dumnezeu şi Mielul devin Templul oraşului. În cap. 22:3 ni se spune despre serviciile sacrificiale. În gr. cuvântul a servi, a sluji, nu se referă la slujire ca aspect general, ci înseamnă a sluji la sanctuar; ei (cei mântuiţi), Îi vor sluji în oraş – Noul Ierusalim – în Templul escatologic. Este aşadar un arc complet – de la templul pământesc din cap. 1 până la cel pământesc din cap. 21-22. Tiparul este: pământ, cer, pământ.

În părţile 2-6 se pare că avem o istorie a sanctuarului ceresc. Începe cu o inaugurare, se continuă cu o mijlocire, apoi cu o judecată, apoi cu o abandonare, iar de aici o absenţă. În era creştină, sanctuarul este înfiinţat, trece prin mijlocire, judecată, se apropie de sfârşitul lucrării şi nu va mai fi nevoie de el în Noul Ierusalim. Descoperim astfel în introducerile despre Sanctuar o frumoasă imagine a rolului sanctuarului ceresc de-a lungul erei creştine, din istoria noastră.

Dar aceasta nu este singura imagine de sanctuar din Apocalipsa. Se pare că Apocalipsa se bazează şi pe un model zi-an. Prima parte a cărţii este bazată pe un serviciu zilnic în sanctuar; cea de a doua, pe un serviciu anual. Probabil că vă amintiţi că în fiecare zi se sacrifica un miel ca jertfă necurmată, dar în seviciul anual se făcea ispăşire pentru întregul sanctuar – era numită Ziua Ispăşirii. Un studiu făcut arată că într-adevăr prima parte a Apocalipsei a fost modelată după servciul zilnic la sanctuar şi chiar în templul din primul secol.

Să vedem împreună ce se întâmplă – în serviciu zilnic la Templul din Ierusalim (al acelui Templu în care şi Isus a intrat), de două ori pe zi aveau loc următoarele servicii: primul lucru pe care preotul îl făcea când intra în Sfântul Locaş, era să aprindă luminile: se apropia de sfeşnicul cu şapte braţe şi dacă unele din potire nu mai ardeau, le curăţa cu atenţie, le umplea din nou cu ulei şi le aprindea – avea grijă ca sfeşnicul să ardă la întreaga sa capacitate şi să ardă permanent. După aceea, preotul deschidea larg uşile templului. Cum era în Apocalipsa? Isus era printre sfeşnice – în cap. 1, apoi în cap. 4:1 uşile din cer se deschid. Următorul pas – jertfirea mielului – în Apoc. 5. Apoi, după jertfirea mielului se aduna sângele într-un vas şi se turna la baza altarului – în cap. 6 sunt sufletele de sub altar al căror sânge a fost sacrificat în timpul prsecuţiilor. Următorul pas era să fie pusă tămâie. De pe altarul din curte, se luau cărbuni aprinşi, se punea tămâie pe ei şi preotul ducea această mixtură de cărbuni aprinşi şi tămâie în Sfânta pe altarul tămâierii. Preotul era acela care o ardea pe altarul de aur. Apoi, în timp ce preotul slujea tămîia pe altarul de aur, mulţimea adunată afară făcea linişte completă pentru o scurtă perioadă de timp, probabil o jumătate de oră. La final, când preotul ieşea afară şi acest serviciu era încheiat, trâmbiţele începeau să sune, ca o concluzie a serviciului lui. Şapte preoţi cu şapte trâmbiţe sunau în Templu ca semn că serviciul religios s-a încheiat. Ca atare, secvenţele din Apocalipsa, păstrează aceeaşi ordine a serviciilor zilnice din vechiul Templu. Este o progresie a evenimentelor şi serviciilor din Sanctuar.

În a doua jumătate a Apocalipsei descoperim tot mai mult imagini ale Zilei Ispăşirii; imagini ale măsurării Templului, altarului şi a închinătorilor – cap. 11:1-2; imagini ale chivotului şi judecăţii – 11:18-19 şi mai departe accente pe judecată – cap. 12-20. Ca atare, Apocalipsa este dependentă de imaginile de la vechiul sanctuar – începe cu imaginea serviciilor zilnice şi continuă în a doua parte cu imagini ale serviciilor anuale de la Sanctuar. Mai mult, Sanctuarul şi serviciile lui ajută la structurarea cărţii Apocalipsa, având astfel posibilitatea prin analizarea lor să avem o înţelegere mai clară a Apocalipsei.

Mai există un domeniu în privinţa structurii la care vreau să fiţi atenţi – sărbătorile anuale în cartea Apocalipsei. Apocalipsa pare să fie structurată şi din perspectiva aceasta. În fiecare an, iudeii participau la o serie de sărbători care implicau întâlnirea la Templu pentru a-L venera pe Dumnezeu şi a împlini anumite atribuţiuni religioase. Sunt cinci asemenea sărbători stabilite chiar de Moise pe Sinai: 1 – Paştele (primăvara – în a 15-cea zi a lunii întâi a anului religios iudaic – respectiv lunile martie sau aprilie pentru noi); 2 – şapte săptămâni mai târziu, Cincizecimea  (ultima parte a lui mai, sau începutul lui iunie); 3 – sărbătoarea trâmbiţelor (în prima zi a lunii a şaptea – sept. sau oct.); 4 – apoi, Ziua Ispăşirii (a zecea zi a lunii a şaptea) şi 5 – Sărbătoarea corturilor (cinci zile mai târziu). Ce legătură este între aceste sărbători şi Apocalipsa?

Aş vrea să încep în primul rînd cu Paştele – pare să aibă o paralelă cu cele şapte biserici – nicăieri în Apocalipsa nu se mai pune atât de mult accent pe moartea şi învierea Domnului Isus, ca în Apoc. 1-3. Paştele a fost singura sărbătoare împlinită de Isus pe pământ. În Ioan 19:35-37, Isus îndeplinise serviciul de Paşte când a murit pe cruce, dar aceasta a fost singura dintre sărbători celebrată de Isus pe pământ. De aceea este portivit ca Isus cel pământesc din Apoc. 1 să fie pus în paralel cu sărbătoarea Paştelui. De Paşte, casele iudeilor erau pline de activităţi – oamenii căutau prin case să găsească aluat – pentru că Paştele era asociat cu pâinea nedospită, iar ei nu trebuia să mănânce decât astfel de pâine. Ei scotoceau casele ca să fie siguri că nu mai există pe undeva vreo rămăşiţă de aluat; casele trebuia să fie curate atunci când Paştele era serbat. O astfel de căutare se află şi în scrisorile către cele şapte biserici. Isus este Cel care examinează sfeşnicele – cele şapte biserici; El este Cel în măsură să spună dacă ele erau într-adevăr demne de a fi adevărate biserici.

Cincizecimea – se potriveşte cu cap. 4-7 – cele şapte peceţi – inaugurarea sanctuarului ceresc avusese loc în această zi: Cincizecimea. Dacă citim Exod 19, vom descoperi că poporul Israel a ajuns la muntele Sinai în prima zi a lunii a treia de la ieşirea lor din Egipt; aici Dumnezeu le-a dat porunca să se pregătească trei zile pentru un eveniment special. Apoi, în a 15-a zi a lunii a treia, Dumnezeu Însuşi a apărut pe muntele Sinai, ocazie cu care a dat poporului legea, a dat lui Moise cele 10 porunci. Inaugurarea sanctuarului ceresc s-a făcut la cincizecime, pentru că atunci Isus Şi-a trimis Duhul Sfânt peste pământ – paralelă între Cincizecime şi Apoc. 5. Deci aşa cum prima Cincizecime a fost darea Legii pe Sinai, marea Cincizecime a fost trimiterea, sau oferirea Spiritului care ne ajută să ţinem Legea. Inaugurarea lui Israel se găseşte în Exod 19 şi interesant este faptul că Exod 19 este unul dintre pasajele majore care se află în spatele textului din Apoc. 4 şi 5.

Alt pasaj important este Ezechiel 1 – în Sinagoga iudaică a primului secol, se făceau două citiri la fiecare serviciu religios – prima era din legea lui Moise, cea de a doua din Profeţi – cele două pasaje VT care marchează puternic cap. 4 şi 5 din Apocalipsa.  Ştiţi ce citeau ei la ziua Cincizecimii? Exod 19 din Lege şi Ezechiel 1 din profeţi. Avem o abundenţă de paralele între peceţi – cap. 4-7 şi Cincizecime.

Sărbătoarea trâmbiţelor are o legătură clară cu trâmbiţele din Apocalipsa, aşa că nu mai sunt prea multe de spus despre aceasta.

De asemenea, am văzut că Ziua Ispăşirii este cea la care se face aluzie în cap. 11, 12 şi următoarele – avem astfel o mişcare în Apocalipsa de la Paşte, la Cincizecime, apoi la trâmbiţe, la Ziua Ispăşirii, iar în final, când ajungem la Noul Ierusalim ajungem la imaginea sărbătorii corturilor. Cele două mari simboluri ale acestei sărbători, erau apa şi lumina. Ajungând în Noul Ierusalim, vedem că aici nu mai este nevoie de lumină, pentru că Dumnezeu şi Mielul sunt lumina şi de asemenea este un râu care izvorăşte din tronul Lui şi udă copacul vieţii şi toată vegetaţia din oraş. Ca atare, sărbătoarea corturilor este paralela Noului Ierusalim şi oamenii de acolo sunt descrişi ca participanţi la o astfel de sărbătoare. De fapt, atunci când în Apoc. 21:3 se spune că „Dumnezeu Îşi aşează cortul împreună cu oamenii”, cuvântul ebraic pentru „cort” este sucha – cuvânt care face referire directă la sărbătoarea corturilor – Sucot – cu această ocazie, iudeii trebuia să-şi părăsească casele şi să campeze pentru o săptămână în amintirea celor 40 de ani prin pustie când au locuit în corturi. Astfel iudeii rememorau acel timp întorcându-se anual la corturi. Adunau ramuri de palmier, cu care îşi acopereau colibele ridicate pe acoperişuri, în curtea din spate, sau în porticuri. Şi acolo ei celebrau această sărbătoare. Lucrul interesant este că se începe cu sărbătoarea de primăvară în partea istorică a Apocalipsei şi se continuă cu sărbătoarea de toamnă în a doua parte. Prin urmare, vedem din nou, că prima parte accentuiază în mod special perioada istorică a creştinismului, concentrându-se în special pe sărbătorile care au constituit evenimente în primul secol – Paştele şi Cincizecimea, iar cea de a doua jumătate a Apocalipsei accentuiază evenimentele finale ale istoriei noastre şi în mod special ziua ispăşirii şi sărbătoarea corturilor, sărbători care se pliază pe evenimentele sfârşitului.

Imaginile sanctuarului au foarte atent alese şi plasate de către autor, având un rol determinant în interpretarea cărţii. Ele nu sunt alese, sau puse la întâmplare în carte, ci prin plasarea lor atentă de către autor, ele joacă un rol important în interpretarea cărţii.

În următoarea prezentare, ne vom deplasa de la studiul structural al cărţii Apocalipsa spre fundalul din VT. La începutul acestei prezentări am amintit că sunt trei abordări majore ale cărţii Apocalipsa adiţionale unei exegeze de bază. 1 – este necesară abordarea structurală a cărţii, ceea ce am încercat să facem în tema de faţă şi cea anterioară; 2 – este necesar să analizăm fundalul, sau contextul VT, ceea ce vom face în prezentarea următoare, şi în final, 3 – vom încerca să descoperim cum Apocalipsa este o carte creştină, cum Hristos umple cartea cu prezenţa Sa şi cum scrierile NT sunt paralele cu cartea. În ultimele două prezentări vom descoperi Evanghelia în cartea Apocalipsei.

„Doamne, Îţi mulţumim că ai fost cu noi pe parcursul acestei prezentări. Îţi mulţumim pentru paralelele dintre Sanctuar şi viaţa, lucrarea şi moartea lui Isus. Îţi mulţumim că în cartea Apocalipsei Sanctuarul şi serviciile lui sunt prezentate în detaliu, aspecte care ne dau o clară înţelegere a lucrării Tale şi planurile pe care le ai cu noi astăzi. Îţi mulţumim în Numle lui Isus, Amin!”

 

  1. Aluziile Vechiului Testament şi Semnificaţia lor

 

Ştiaţi că Apocalipsa niciodată nu citează din VT? Şi cu toate acestea, înţelegerea VT este vitală pentru descifrarea codului în care cartea a fost scrisă. Atunci, cum s-ar putea face?

„Doamne, cu mii de ani în urmă Te-ai descoperit diferiţilor oameni pe care i-ai ales. Apoi, Te-ai descoperit lui Ioan, punându-i în inimă toatea aceste descoperiri anterioare. Şi pe măsură ce încercăm să înţelegem unele dintre ele, Te rugăm să fii alături de noi într-un mod special. Oferă-ne inimi deschise şi un spirit gata de a învăţa. Îţi mulţumim în Numele lui Isus, Amin!”

Am observat deja importanţa VT în înţelegerea Apocalipsei. Pentru William Milligan, deja citat la începutul prelegerilor şi care a trăit acum câteva sute de ani, nu se poate înţelege Apocalipsa fără o cunoaştere amănunţită a VT şi a semnificaţiei serviciilor de la Sanctuar. Fiecare cuvânt, idee, verset îşi găseşte sursa undeva în VT. Heinrich Kraft, un comentator contemporan german, care a scris un comentariu deosebit al Apocalipsei acum 25 de ani în urmă spunea: „Putem spune la modul general, că fără o cunoaştere amănunţită şi clară a surselor profeţiilor apocaliptice, nu putem interpreta corect nici un pasaj.” Devine deja foarte clar că dacă nu cunoaştem VT, nu vom putea înţelege nici Apocalipsa. Este extrem de important să examinăm procesul prin care pasaje din VT au de a face cu cartea Apocalipsei şi să căutăm să înţelegem semnificaţia acelor pasaje, ca parte în înţelegerea mesajului carţii. Aşa cum am mai spus, sunt aproximativ 2000 de referiri de un fel sau altul la VT. Poate fi un cuvânt, sau o expresie, uneori un nume de oraş, sau nume de persoană, etc. Le-aş numi, Cheile codului. Fără ele şi modul în care se face legătura dintre VT şi Apocalipsa, nu s-ar putea înţelege şi n-ar avea sens multe din imaginile Apocalipsei. Sunt sute de simboluri în cartea Apocalipsei şi după estimarea mea, aproximativ 80-85% din simbolurile din Apocalipsa se găsesc în VT. Dar cum poate fi folosit VT în scrierile NT? Sunt trei modalităţi importante de a folosi VT în înţelegerea NT:

1 – prima metodă – citatul. Aceasta se face când o persoană citează un fragment dintr-o scriere anterioară, citează suficient de mult şi apoi indică cu exactitate sursa – e un fel de scriere modernă cu note de subsol – citezi ceva şi apoi dai referinţele, ca toţi să ştie de unde este fragmentul. Citatul este cea mai uşoară metodă cu referire la scrieri anterioare, deoarece cititorul este trimis exact la autorul citat.

2 – a doua metodă – citarea – citarea este asemănătoare cu ciatatul în sensul că este amintit suficient material din sursa citată, chiar dacă nu se indică exact sursa citată; există suficiente cuvinte pentru a da o imagine de unde sunt luate de fapt cuvintele, chiar dacă autorul nu ne indică sursa – dar se face referire la ceva cunoscut. De exemplu – cântecelul: „Trei iezi cucuieţi…” – toată lumea ştie că acesta este un cântecel pentru copii. Dacă este citată o mică parte din el, oamenii vor şti imediat că este un fragment citat dintr-un cântec.

2 – a treia metodă – aluzia – este mult mai misterioasă – a face aluzie la…, nu înseamnă să citezi şi să dai referinţa şi nici să foloseşti câteva cuvinte dintr-un material foarte cunoscut şi oamenii să înţeleagă imediat despre ce este vorba; aluzia poate folosi doar un cuvânt sau o expresie, sau o idee, făcând referire la ceva ce deja persoana cunoştea anterior. E ca şi cum cineva ţi-ar conecta mintea la ceva ce ştiai, ce cunoşteai mai înainte. Aluziile sunt foarte problematice şi uneori poate fi foarte dificil pentru cititor să realizeze ceea ce a vrut autorul să transmită cu atât de mult timp în urmă. Cu siguranţă că cititorilor din vremea lui Ioan, le era mult mai uşor să înţeleagă aluziile din Apocalipsa care le aminteau de imagini familiare lor, dar după 1900 de ani, într-o societate în care VT este în mare parte necunoscut, aceste aluzii, pot trece foarte uşor neobservate şi neînţelese. În felul acesta, mesajul cărţii este distorsionat.

În Apocalipsa sunt două feluri de aluzii. Apocalipsa este unică în felul ei în NT; ea niciodată nu citează şi nici nu face referire la ceva cunoscut din VT; dacă ar fi făcut, atunci ar fi fost mai uşor de înţeles; ea face aluzii doar la VT, sugerări ici şi colo. Există un fragment în Apocalipsa care pare să fie un citat: Apoc. 15 – cântarea lui Moise. Se ştie că aceasta se găseşte în Exod 15, atunci când israeliţii au cântat eliberarea lor din Egipt şi trecerea prin Marea Roşie. Comprând însă cele două pasaje – Exod 15 şi Apoc. 15, descoperim că această cântare a lui Moise nu este citată în Apoc. 15 – oamenii din Apoc. 15 cântă cântarea lui Moise, practic ei nu o cântă pe aceea din Exod 15, ci ei cântă un colaj de idei adunate de-a lungul a  8 sau 9 pasaje diferite din VT, dar niciuna din Exod 15. Deci chiar şi acolo unde părea să fie vorba de o citare, de fapt nu este. Cartea Apocalipsei nu citează şi nici nu evidenţiază ceva clar din VT, ci doar face aluzie, o sugestie ici, o sugestie colo; motiv pentru care cititorul trebuie să-şi formeze un bagaj de cunoştinţe serioase despre VT dacă vrea să înţeleagă Apocalipsa.

Cartea Apocalipsei nu face aluzii doar într-un singur fel la VT. Sunt două modalităţi clare, separate, prin care aurorul face aluzie la VT:

1 – aluzii directe – când autorul în mod deliberat îndreaptă atenţia spre un pasaj sau o situaţie din VT. Este intenţia lui ca cititorul să recunoască legătura cu referinţa vechi testamentară. El doreşte ca să aducă în mintea sa fundalul VT şi să îl facă să înţeleagă mesajul. Aluzia directă este o referire conştientă la un anume pasaj din VT spre care autorul intenţionează să te îndrepte şi să te ajute să pricepi ce vrea el să spună.

2 – ecoul – nu este o intenţie conştientă din partea autorului. În ecou, poate fi folosit un limbaj bazat pe VT, dar nu folosit în mod conştient pentru a transmite legătura cu sursa de unde este preluat. Foarte uşor era de prins aluzia, ecoul, aceasta se făcea din zbor pentru cel crescut într-o societate iudaică, frecventând regulat sinagoga unde asculta mereu şi mereu citindu-se din Scripturile VT. Oamenii făceau la un moment dat glume folosind limbajul VT. Crescând şi fiind expus permanent la acest limbaj, devenea natural să se folosească expresii care veneau din VT, nici nu trebuia să se mai îngrijoreze dacă ele aparţin sau nu VT odată ce era aşa de familiarizat cu ele.

Să vă dau un exemplu în privinţa aceasta, sau cum funcţionează ecoul: ştiţi ce este o lămâie? Nu mă refer la fruct; ce este o lămâie astăzi în societate? Majoritatea ştiu că ne referim nu la fructul citric, ci la o maşină. Care maşină? O maşină care nu funcţionează prea bine; o maşină care poate fi chiar nouă, dar nu funcţionează – ca atare, o lămâie este o maşină proastă. Probabil că oamenii nu sunt conştienţi de unde vine termenul. Are o lungă istorie în lb. engleză. Ca atare, dacă o astfel de expresie ar fi inserată într-o carte americană, toţi ar şti despre ce este vorba, dar ce s-ar întâmpla dacă, să ne imaginăm, acea carte ar fi uitată, civilizaţia aceea trecută şi 2000 de ani înregistraţi peste? Şi cineva ar descoperi din nou cartea, poate undeva sub nişte ruine antice din Egipt. Ce ar putea crede ei citind în ea despre lămâie? Probabil că s-ar gândi că autorul vorbeşte despre fructele citrice numite aşa şi nu despre o maşină proastă. Ca să afle semnificaţia reală, ar trebui să caute foarte mult.

Pentru Ioan, era în firea lucrurilor să facă aluzie sau ecouri la scene şi idei din VT fără să-i treacă prin gând să citeze sursa. Dar sensul pe care el l-a folosit se găseşte încă în VT. Dar după 1900 de ani de la scrierea cărţii, noi trebuie să ne întoarcem la VT, noi trebuie să săpăm adânc în înţelesul lui pentru a înţelege cea ce Ioan a vrut să transmită.

În concluzie, sunt două moduri prin care Ioan face referire la VT: 1 – aluzii directe – Ioan în mod conştient transmite o idee şi-l direcţionează pe cititor spre un anumit pasaj VT; 2 – al doilea, este ecoul – Ioan nu se referă la un anume pasaj VT, ci foloseşte limbaj din VT, iar mesajul nu poate fi înţeles decât dacă se studiază intens VT.

Având aceste lucruri în minte să vedem acum care este procesul prin care o persoană care vrea să înţeleagă mesajul carţii Apocalipsa, trebuie să-l parcurgă pentru a-i înţelege fundalul VT. Să începem cu aluziile directe, iar apoi vom vorbi ceva mai mult şi despre ecou. Cum vom şti că Ioan a făcut o astfel de aluzie directă la VT? Cum vom şti că Ioan în mod conştient a vrut să-l trimită pe cititor la o imagine din VT pe care el intenţionat a adus-o în discuţie? Nu vom şti întotdeauna; ca să fim cinstiţi cu noi înşine de la început, procesul de a descoperi aluzii directe este un proces prin care descoperim probabilităţi. Singurul mod de a fi 100% siguri, ar fi fost să-l întrebăm direct pe Ioan – ce a avut el în minte când a scris. Dar neputând face asta, ne rămâne să strângem toate dovezile care sunt în text. Nemaiputând avea acces direct la mintea lui Ioan – el este mort de acum 1900 de ani – tot ce ne-a rămas, sunt scrierile lui.

Vă voi oferi acum o metodă, pe care v-aş ruga nu numai să o citiţi, ci şi să o experimentaţi cât mai des cu putinţă. Nu va avea nici un efect în înţelegerea d-tră a Apocalipsei, dacă nu o puneţi în practică ori de câte ori studiaţi această carte. Am lucrat astfel cu studenţii mei şi dacă doar ascultau ce spuneam nu avea nici un efect asupra lor; dar dacă le dădeam să facă o lucrare de cercetare, prin care erau obligaţi să sape adânc în pasajul biblic din Apocalipsa şi să-i determin să sesizeze ei unde erau aluzii verbale şi să examineze dovezile, după 20-30-40 de ore de căutări asidue, veneau plini de fericire şi îmi spuneau că într-adevăr metoda funcţionează. Doar prin practică şi studiu serios se poate ajunge la rezultate extraordinare.

Deci în ce constă metoda?

1 – paralele verbale – în primul rând, trebuie să căutaţi paralelele verbale – de exemplu, luaţi Apoc. 6 şi vi se pare că este bazat pe Daniel 6; ceea ce este de făcut este să fie luate cele două pasaje unul lângă altul, eventual xeroxaţi cele două fragmente pentru a le avea cât mai la îndemână. Însemnaţi de fiecare dată, cuvintele cheie descoperite în ambele pasaje – ar trebui să fie cel puţin două cuvinte cheie în comun pentru a avea o paralelă verbală. Să vă dau un exemplu: Gen. 19:28 – Avraam mijloceşte pentru Sodoma, fără succes însă pentru că a doua zi, trezindu-se, vede fumul ridicându-se ca dintr-un cuptor. Dacă mergem la Apoc. 9:2, vom găsi aici aceeaşi expresie – „ca fumul ridicându-se dintr-un cuptor aprins.” Înseamnă aceasta că Ioan făcea referire la Gen. 19:28? Nu neapărat. Trebuie să adunăm mai departe dovezi. Pe lângă paralelele verbale, care pot fi dovezi puternice în favoarea aluziilor directe, trebuie căutate în continuare cuvinte comune în pasajele luate spre comparare. De fapt, dacă sunt de la 15-20 de cuvinte comune în sus, deja este un citat, nu numai o aluzie. Desigur, că nu vor fi considerate comune cuvinte ca: şi, în, dar, a, etc.

2 – paralele tematice – al doilea lucru de căutat prin comparaţie sunt – paralelele tematice. Nu este nevoie ca să existe neapărat aici şi paralele verbale, pot să fie cuvinte diferite, dar tema celor două pasaje să fie comună. Adăugându-se şi paralela tematică, posibilitatea ca aluzia să fie una directă, este mult mai mare. Oricum paralelele tematice în ele însele sunt slabe, insuficiente, pentru că atunci când un autor în mod conştient are un anumit pasaj în minte, mesajul va deveni un ecou atât al limbajului, cât şi al temei. Dar există şi situaţii când o paralelă tematică în sine poate implica o aluzie directă. Oricum, dacă paralelelor tematice li se adaugă şi un limbaj similar, este cu atât mai mare posibilitatea ca cele două pasaje să fie paralele.

Să luăm un exemplu de paralelă tematică: Ezechiel 9:4 – apropiata distrugere a Ierusalimului – sunt şase persoane cu arme de distrugere în mâinile lor, iar a şaptea, care are o călimară la brâu, merge din loc în loc să pună un semn pe fruntea unora dintre locuitorii care vor fi astfel protejaţi de distrugerile pe care le vor aduce peste ceilalţi locuitori cei şase oameni cu armele lor. Astfel, în Ezechiel, tema este punerea semnului protector faţă de judecata care avea să cadă în mod iminent. Apoc. 9:4 – aceeaşi imagine – oamenii însemnaţi pe frunte, protejaţi de scorpionii aduşi de Dumnezeu ca judecată la trâmbiţa a cincea. Dar în Ezechiel 9 este un cuvânt diferit pentru „semn” faţă  de cel din Apoc. 9, unde se foloeşte cuvântul „pecete” – Ezechiel îl foloseşte pe cel de semn, o literă, care va fi scrisă pe fruntea celor protejaţi. Deci nu este neapărat o paralelă verbală. Singurul cuvânt în comun, este „frunţile.” Un singur cuvânt nu duce la o paralelă verbală. Ar fi nevoie de cel puţin două cuvinte în comun pentru a putea vorbi de o paralelă verbală. Dar aici avem o paralelă tematică şi încă una foarte puternică; idea sigilării celor care sunt copii ai lui Dumnezeu în faţa judecăţilor care aveau să vină este o puternică, semnificativă şi interesantă paralelă. Este foarte posibil ca Ioan să fi avut pasajul lui Ezechiel în minte, dar nu putem judeca acest pasaj doar după paralela tematică. Paralela tematică este parte a dovezilor că autorul a avut în minte o scriere anterioară atunci când şi-a scris cartea.

3 – paralelele structurale – avem o mulţime de paralele structurale la VT în cartea Apocalipsei – într-o paralelă structurală, avem o întreagă serie de idei în comun între cele două pasaje. Paralelele structurale pot acoperi secţiuni largi din Apocalipsa – de exemplu: trâmbiţa a cincea – Apoc. 9:1-11 – paralelă structurală cu Ioel 2:1-11 – sunet de trâmbiţă, întuneric, lăcuste, vegetaţie, cai, care, spaimă şi un conducător. Aceeaşi ordine se găseşte şi în Apoc. 9. Se pare că Ioan, atunci când scria Apocalipsa, a avut pe Ioel în minte imagine cu imagine, punct cu punct. Este un număr semnificativ de paralele structurale în Apocalipsa. De exemplu, Apoc. 4 şi 5 paralelă cu Ezechiel 1. În greacă, foarte multe cuvinte sunt paralele în aceste pasaje. Aproape o treime din cuvintele din Apocalipsa 4 au fost luate din Ezechiel 1 – este clar că avem o paralelă structurală între cele două pasaje. Alte exemple de paralelă structurală: Daniel 7 paralel cu Apoc. 13 şi 17; Ezechiel 26 şi 27 paralel cu Apoc. 18; Ezechiel 42-48 paralel cu Apoc. 21 şi 22 – Noul Ierualim şi Templul, etc.

Dar o structură paralelă nu se referă şi nici nu se limitează neapărat doar la un text din VT, ci poate să facă referire şi la o idee. De exemplu, trâmbiţele din Apocalipsa, par clar o referire la plăgile din Exod – în ambele cazuri, apa se transformă în sânge. Apar grindină şi foc căzând din cer. Apare întunericul, oameni şi animale murind, etc. Devine clar că trâmbiţele au la bază plăgile dinaintea exodului din Egipt şi nu doar o simplă referire la cartea Exodului – Exodul din Egipt este o temă larg dezbătută în VT, în mod special în Psalmi şi profeţi. Trâmbiţele, ca paralelă structurală se bazează pe tema Exodului, specific pe plăgile Exodului în VT. Astfel, oridecâteori se pare că avem o paralelă verbală la VT legată de Exod, dacă acel pasaj apare în trâmbiţe, posibilitatea ca să fie o aluzie directă la acel pasaj creşte.

Paralelele structurale sunt dovezi foarte puternice în favoarea unei aluzii directe, pentru că ele implică multiple aluzii verbale şi tematice. În general ele sunt cele mai sigure. Dar şi multiplele cuvinte comune, sunt extrem de semnificative. Dacă există o paralelă verbală de 6, 7, 8 cuvinte, toate fiind în comun cu un text anterior, este foarte posibil să fie o aluzie directă. V-aş sugera să ordonaţi presupusele aluzii găsite în VT în cinci categorii de probabilitate:

1 – sigure

2 – probabile

3 – posibile

4 – nesigure

5 – nici o aluzie.

De exemplu: Daniel 6 şi Apocalipsa 6 – nu avem paralelă verbală, nici tematică, nici structurală – rezultă că nu este nici o aluzie.

Apoc. 4 şi Ezech. 1 – găsim paralele verbale, paralele tematice şi paralele structurale – înseamnă că avem o aluzie sigură, sau cel puţin probabilă.

Aluziile sigure şi cele probabile, sunt cele care trebuie folosite foarte atent în interpretarea Apocalipsei. Dacă nu există decât o posibilitate ca Ioan să fi avut respectivul text din VT în minte, acesta nu poate fi folosit ca o dovadă principală, ci eventual colaterală alteia în a interpreta pasajul respectiv din Apocalipsa.

Trebuie să vorbim puţin şi despre cum pot fi găsite textele de comparat. În general începutul se face prin folosirea trimiterilor; de asemenea se pot folosi Comentarii vizavi de Apocalipsa – nu pentru a citi interpretările date, pentru că, pentru început, acestea ar putea perturba propria căutare şi interpretare; vor fi folosite doar pentru referinţele textuale din VT pe care respectivii comentatori le consideră relevante pentru înţelegerea Apocalipsei. Repet, nu citiţi comentariul în sine, pentru că vă veţi bloca propria căutare. Majoritatea celor care citesc comentariile, nu citesc Biblia pentru a o înţelege ei înşişi. De asemenea, puteţi folosi Concordanţele, sau puteţi folosi un computer pentru a face treaba aceasta. Luaţi perechi de cuvinte cheie şi căutaţi prin computer toate posibilele lor găsiri în VT.

Înainte de a trece la ecouri, aş vrea să mai luăm un exemplu de aluzie: Exod 20:11 şi Apoc. 14:7 – observaţi câteva paralele verbale între Apoc. 14 şi porunca a patra: în ambele, Dumnezeu este implicat în Creaţie: El a făcut cerurile, pământul şi marea – avem aici puternice paralele verbale – cinci cuvinte importante în comun; de asemenea avem o importantă paralelă tematică: „Dumnezeu a făcut…”; expresia nu apare exact în acelaşi fel în ambele pasaje, dar avem o paralelă tematică foarte clară: tema Creaţiei – sunt multe cuvinte care ne arată că Ioan a avut cele 10 porunci în minte atunci când a scris acest pasaj. Dar este cu adevărat aşa? Şi în Ps. 146:6 pare să se facă referire la ele; de ce n-ar fi făcut Ioan referire la acest psalm? Şi totuşi nu! Este o deosebire majoră între ele. Dacă ne uităm la contextul din Apoc. 14:7, de la cap. 12 până la 14, Ioan vorbeşte despre caracteristicile oamenilor ultimelor zile care ţin poruncile lui Dumnezeu. O paralelă structurală se află în spatele pasajului din Apoc. 12-14 şi anume: poruncile lui Dumnezeu. Sunt referinţe repetate la prima tablă a Legii. Datorită puternicelor paralele structurale, atunci când descoperi multiple paralele verbale şi tematice legate de cea de a patra poruncă în Apoc. 14:7, posibilitatea de a avea o aluzie directă este cu siguranţă clară. Vedeţi cum merge? Vă uitaţi după paralele verbale, notaţi paralele tematice şi apoi întrebaţi: „Vizavi de pasajul acesta, este cartea Apocalipsei bazată pe acest pasaj, sau idee din VT?” şi dacă toate aceste piese şi dovezi au legături puternice şi vizibile între ele, atunci aveţi o aluzie directă la VT. Ps. 146 îi lipseşte paralela structurală cu Apoc. 14:7. Astfel, o persoană antică, care cunoştea gândirea VT cu privire la Creaţie şi contextul poruncilor, citind Apoc. 14, recunoştea în v. 7 cea de a patra poruncă, Sabatul, din Exod 20.

În final, câteva cuvinte despre ecouri: unul dintre ele este conceptul de „vegetaţie”, ca simbol al oamenilor lui Dumnezeu. Se găseşte în mod repetat în Apocalipsa şi nu este în mod special definit. Mult folosit şi explicat a fost în VT şi Ioan îl ia de acolo şi îl foloseşte. De asemenea, conceptul de trâmbiţe sunând – este un ecou al ideilor din VT – de 144 de ori apar în VT trâmbiţele sunând. Ele erau folosite la serviciul de închinare, în bătălii, la încoronări şi în multe alte ocazii. Dar ca să înţelegem trâmbiţele din Apocalipsa, este necesar să înţelegem semnificaţia lor în VT şi rolul lor acolo.

Dar cheia cea mai importantă prin care trebuie înţeleasă Apocalipsa este Hristos. În prezentarea următoare, ne vom îndrepta spre această cea mai imporantă cheie dintre toate cele folosite în înţelegerea Apocalipsei. Am vorbit despre cunoaşterea fundalului VT ca fiind o cheie de descifrare a Apocalipsei, dar cunoaşterea fundalului VT în sine, încă nu va răspunde la întrebarea: „Cum este folosit materialul din VT în Apocalipsa însăşi?” Ioan este un scriitor creştin şi el interpretează VT avându-L pe Hristos în centru. El este centrul şi substanţa a toate. Evanghelia transformă imaginile VT într-o teologie creştină. Folosind fundalul VT, Evanghelia face o mare diferenţă în modul în care citeşti Apocalipsa, sau chiar NT ca întreg. Această Evanghelie, în cartea Apocalipsei va fi esenţa pe care o vom urmări şi asupra căreia ne vom concentra în următoarele două şi ultime prezentări din această serie.

„Mulţumim Doamne pentru toată înţelepciunea Ta şi înţelegerea pe care ne-o dai din Cuvânt. În Numele lui Isus, Amin!”

 

  1. Isus văzut în Vechiul Testament – partea I

 

Îţi aduci aminte cum Isus a umplut o barcă cu peşte? El pare că a acţionat în acea împrejurare exact ca Dumnezeu, nu-i aşa? Practic însă, nu a acţionat ca Dumnezeu. El a acţionat exact ca Adam. Cum pot face şi eu la fel?

„Doamne, am ajuns la partea cea mai preţioasă a cărţii Apocalipsa,  aceea de a-L vedea pe Isus, Fiul Tău în toată slava şi slpendoarea Sa. Te rugăm să ne oferi o imagine cât mai clară a Persoanei Sale. De asemenea Te rugăm să ne oferi o înţelegerea a semnificaţiei VT pentru noi astăzi. Te rugăm să ne deschizi inimile şi minţile de dragul lui Isus, Amin!”

În această prezentare, vom urmări cum simbolurile din VT au fost transformate în NT datorită a ceea ce a făcut Isus – datorită vieţii Lui pământeşti, a morţii şi învierii Lui, a lucrării Lui de Mare Preot în sanctuarul ceresc. Toate acestea sunt construite pe temele şi imaginile VT. Datorită a ceea ce a făcut Isus, aceste teme VT au fost schimbate, au fost dezvoltate, transformate într-un mod special şi revigorator pentru a crea înţelesul pe care îl au în Hristos. Deoarece Apocalipsa aparţine canonului NT, ea însăşi preia aceste teme VT cu privire la Isus. De la începutul ei, cartea Apocalipsei ni se recomandă  ca o carte creştină; ea nu este descoperirea lui Moise, Daniel, etc., ci a lui Isus Hristos.

Datorită acestui fapt, Apocalipsa, preia temele, limbajul şi teologia altor cărţi ale NT. În Apocalipsa, Isus Se găseşte aproape pretutindeni, fie explicit, fie arătat prin simboluri sau denumiri ca: Fiul Omului, Mielul, copilul femeii, etc. Se găsesc de asemenea referinţe la Biserică şi la cruce: cap. 1, 5, 11, 12, etc. Este evident că Apocalipsa este o carte creştină şi atunci devine clar că vrea să ne înveţe despre Isus, despre viaţa în biserică şi despre sensul crucii. Datorită acestui fapt trebuie să recunoaştem cât de straniu poate deveni uneori limbajul Apocalipsei, însă ea rămâne în armonie cu cuvintele, ideile, temele NT. Unii comentatori precum Milligan, Sweet, sau Halver, alcătuiresc liste întregi cu paralele între NT şi Apocalipsa. Mai mult, NT devine crucial în înţelegerea Apocalipsei.

Acest al patrulea pas în interpretarea Apocalipsei, este probabil cel mai important. Am început cu exegeza, am continuat cu structura cărţii, cu examinarea fundalului vechi-testamentar şi acum am ajuns la punctul culminant: „Cum Îl găsim pe Isus Hristos ca centrul şi esenţa cărţii?” „Cum poate transforma Isus Hristos simbolurile şi ideile pe care le luăm din VT?” Aceasta ne dă o înţelegere interioară a lucrurilor pe care trebuie să le păstrăm în minte. În NT Isus este văzut ca Unul care a îndeplinit toată experienţa oamenilor lui Dumnezeu din VT. În viaţa, moartea şi învierea lui Isus Hristos, avem împlinită întreaga experienţă a copiilor lui Dumnezeu din VT.

În alegerea limbajului, autorul Apocalipsei ne îndreaptă în mod constant atenţia spre Hristosul NT descris în limbajul VT. Isus a fost descris în limbajul VT, fiind văzut astfel ca împlinire a lui. Să vă dau un exemplu: Apoc. 3:14 – aş vrea să accentuăm denumirea: „începutul, sau domnitorul întregei creaţii a lui Dumnezeu.” Care este problema? De ce la punctul acesta nu toţi traducătorii au fost de acord? Deoarece cuvântul grecesc folosit este unul ambiguu, unul care poate împlini ambele sensuri: „arche” – Isus este „arche” al creaţiei lui Dumnezeu. Poate însemna începutul, primul; de exemplu cuvântul „arheologie” – arche-logos – ştiinţa lucrurilor de demult, de la începuturi de la origini; deci arche = începuturi, origini. Dar poate de asemenea însemna şi „conducător”; el este primul într-o împărăţie, sursa puterii şi autorităţii. De exemplu partiarh – condus de tatăl; monarhie – condus de o singură persoană.

Avem aşadar două cuvinte cruciale: arche = începuturi, sau conducător şi creaţie. Dacă luăm un VT în greacă şi deschidem la Geneza, descoperim că primul cuvânt în Biblie este „en arche” – la început; ca atare, Apoc. 3:14, este o aluzie la Gen. 1:1; este o aluzie la acest text. De ce avem această referinţă aici? De ce e numit Isus „Domnul, sau Începutul creaţiei lui Dumnezeu?” Este evident că Isus şi creaţia sunt o combinaţie foarte importantă pentru autorul Apocalipsei şi această combinaţie este foarte importantă de-a lungul întregului NT. De exemplu nu numai Gen. 1:1, dar şi Ioan 1:1 începe la fel: „en arche.” Dacă în Geneza ni se spune că „la început Dumnezeu a creat”, în Ioan se spune că „La început a fost Cuvântul”, iar acel Cuvânt care a fost la început, care a fost Dumnezeul creaţiei a fost Isus şi El S-a întrupat şi a locuit printre noi şi aceasta era o recunoaştere extraordinară – o fiinţă umană vedea pe Creatorul pământului într-o altă fiinţă, care pentru trei ani şi jumătate a făcut lucruri uimitoare. Acea Fiinţă care a murit şi a înviat este recunoscută ca fiind Cea care a format pământul la creaţiune; aceeaşi care a spus: „Să fie lumină!”; a fost cea care a creat viaţa, care l-a format pe Adam din ţărâna pământului.

În Luca 1:35, vom vedea că din nou apare tema: Isus – Creatorul. Citit în original, în greacă, cuvântul: „acoperită”, „umbrită”, este acelaşi ca în Gen. 1:2 – „Duhul acoperea apele.” Şi care a fost rezultatul „Duhului acoperind apele?” – creaţia iniţială. Duhul era agentul activ care îndeplinea poruncile lui Dumnezeu şi proiectele (planurile) lui Isus. Ce s-a întâmplat când Duhul a „acoperit-o” pe Maria? A avut loc o nouă creaţie – concepţia lui Isus. El a fost conceput în pântecul Mariei prin acţiunea Duhului Sfânt, apoi S-a dezvoltat, S-a născut ca o fiinţă umană şi este Cel despre care toate cele patru evanghelii amintesc.

Ca atare, Isus este văzut aici – Luca 1:35 – ca o nouă creaţie. Pământul era creaţia cea veche, iar Isus creaţia cea nouă. De aceea nu trebuie să ne surprindă că Isus a fost văzut ca „al doilea Adam” în NT – în Rom. 5 şi 1 Cor 15 Isus este noul Adam şi astfel poate fi numit „Chipul lui Dumnezeu.” De exemplu, în 2 Cor 4:4, Col 1:15, Evrei 1:3, Isus apare ca fiind chipul lui Dumnezeu. Cine era iniţial chipul, sau imaginea lui Dumnezeu pe pământ? Adam! Dar în noua creaţiune, Isus îl înlocuieşte pe Adam. El devine al doilea Adam. El a devenit ceea ce Adam era intenţionat să devină dacă ar fi fost ascultător.

Dar care este în definitiv imaginea lui Dumnezeu? Gen. 1:26-28 – în aceste trei texte avem esenţa a ceea ce înseamnă chipul lui Dumnezeu; el se găseşte în trei relaţii de bază: primul Adam avea trei relaţii de bază: (1) – una cu Dumnezeu, în care el era subordonat, creat după imagine, deci modelul era superior. Dumnezeu este învăţătorul, Creatorul, Adam este creatura. (2) – una cu Eva – relaţie şi cu ceilalţi oameni care urmau să apară, de data aceasta una de egalitate. Şi cum spune o scriitoare de-a mea preferată, Ellen White, dacă Dumnezeu ar fi vrut ca Adam să o domine pe Eva, ar fi făcut-o pe aceasta din talpa lui; dacă ar fi vrut ca Eva să îl domine pe Adam, ar fi făcut-o dintr-un os al capului lui, dar Dumnezeu a făcut-o dintr-un os din coastele lui, indicând astfel că ea urma să stea lângă el din perspectivă egală, ca un companion şi sprijin. (3) – relaţie cu pământul (mediul) – Adam urma să conducă pământul, vieţuitoarele şi natura de pe el. Aşa cum a fost el destinat, Adam trebuia să aibă stăpânire peste tot pământul şi peste vieţuitoarele care-l populau: pe pământ, în aer şi în apele mării.

Isus este al doilea Adam aşa cum fusese acesta intenţionat să fie; şi ceea ce a experimentat Isus este descris în termenii în care a experimentat Adam. Amintiţi-vă de principiul discutat la început – Dumnezeu îi întâlneşte pe oameni acolo unde sunt – pe profeţi în timpul, locul şi împrejurările vremurilor lor. Atunci când este descrisă apariţia lui Isus pe pământul nostru, viaţa Sa, este descrisă în limbajul Adamului original. Dar a avut Isus o relaţie cu Dumnezeu care a fost perfectă? Noi ştim că cea a lui Adam cu Dumnezeu a fost întreruptă la păcătuire şi aşa s-a întâmplat şi cu relaţia cu Eva şi cu mediul, cu animalele. Dacă relaţiile lui Adam au fost toate distorsionate după păcătuire, cele ale lui Isus au fost perfecte pentru că El a venit ca să le restaureze. Ioan 14:28 – Isus nu Îşi neagă divinitatea şi nici nu arată inferioritatea Sa în natura divină faţă de Tatăl, ci El Îşi acceptă inferioritatea în faţa Tatălui, aşa cum ar fi trebuit să facă Adam. El nu Şi-a negat prin aceasta natura Lui divină; Isus a spus de repetate ori: „Fac doar ceea ce Tatăl Îmi spune să fac”, pentru a arăta ce trebuia să facă primul Adam – Ioan 8:28-29. Isus Şi-a subordonat dorinţele şi voinţa faţă de Tatăl în toată viaţa şi activitatea Sa pământească. El a dezvoltat o relaţie cu Tatăl aşa cum ar fi ajuns să fie relaţia lui Adam cu Dumnezeu.

Dar a avut Isus o relaţie perfectă şi cu ceilalţi? Da! – Marcu 10:45 – „Am venit nu ca să Mi Se slujească, ci ca să slujesc.” În viaţa de slujire, El a demonstrat cum trebuie să fie relaţia între fiinţele umane – Fil. 2:5-7. În slujirea altor fiinţe, Isus a demonstrat o relaţie perfectă între fiinţele umane. Dacă fiecare ar dori să slujească celuilalt, n-ar mai fi controverse, conflicte, războaie, etc. Această relaţie este bine ilustrată prin serviciul spălării picioarelor, unde Isus, care ştia cine este, care ştia că vine din veşnicie, nu a ţinut seama de nimic şi S-a aplecat să-i spele pe ucenici, îndeplinind în felul acesta slujba unui sclav. De aceea Pavel spunea: „să aveţi în voi gândul acesta…” – gând de slujire, gând de smerenie, de umilinţă.

Dar El a avut o relaţie perfectă şi cu mediul. El a trăit cum ar fi trebuit să trăiască Adam. Practic, istorisirile NT legate de mediu, au relevanţă numai dacă le privim în contextul retrăirii de către Isus a experienţei lui Adam. De exemplu, Isus este cu ucenicii pe mare în aceeaşi barcă, pe Marea Galileii – Matei 8:23-27. Este o vreme frumoasă, dar dintr-o dată, începe o furtună. Ucenicii îngroziţi Îl trezesc cerându-I să-i scape. El Îşi ridică mâinile şi linişteşte apele; valurile şi vântul Îl ascultă. Aceasta înseamnă stăpânire peste creaţiune (mediu). Aşa a fost intenţionat să facă şi Adam la începuturi. Adam ar fi trebuit să supună pământul, vremea, etc. Adam ar fi trebuit să domnească şi peste peşti. Ioan 21 şi Luca 5 – ucenicii nu prind nimic după o noapte întreagă pe mare – de ce noaptea şi nu la lumina zilei? Sunt două tipuri de pescuit: unul cu plasa şi altul cu undiţa – momeală. În cel cu plasa, trebuie să surprinzi peştele şi aceasta nu se poate face decât noaptea, când peştele nu o poate vedea.

În pescuitul cu undiţa, este necesar să fie zi, ca peştele să fie atras de o momeală pe care să o vadă. Ucenicii pescuiau cu plasa, ca atare, trebuia să facă aceasta noaptea. Dar vine dimineaţa, soarele deja răsare şi vă gândiţi să mai faceţi o nouă încercare? Unde aţi arunca plasa? În partea însorită, sau în partea umbrită a bărcii? Evident că aţi alege-o pe cea umbrită. Peştele se retrage spre partea umbrită a bărcii şi nevăzând plasa, e prins. Şi ucenicii se pregătesc pentru o ultimă încercare. Pe ţărm, stătea Cel care predica foarte frumos, dar ce putea să ştie El despre pescuit? Şi deodată ucenicii Îl aud strigând să arunce plasa în cealaltă parte, în partea însorită a bărcii. Ucenicii probabil au gândit că e un gest puţin neînţelept, dar au făcut totuşi aşa şi ştiţi ce s-a întâmplat? Au intrat în plasă atâţia peşti, că aproape se rupea plasa. Isus nu avea nevoie să stăpânească meşteşugul pescuitului, el avea conducerea acelor peşti şi era suficient doar să-i cheme şi peştii să asculte. Isus era Adam care ar fi trebuit să fie.

Cu altă ocazie, Petru se întreba: „cum vor putea ei să plătească taxele?” – Matei 17:24-27 şi Isus i-a ordonat unui peşte nu numai să înghită o monedă, dar să se şi ducă spre cârligul undiţei lui Petru ca să fie prins. Isus avea stăpânirea asupra peştilor, ca de altfel asupra oricărei creaturi. Vă amintiţi intrarea în Ierusalim? – Matei 21 – Isus stătea pe un măgăruş, neîncălecat până atunci – nu v-aş sfătui să încercaţi şi d-tră aceasta, decât dacă sunteţi Isus = al doilea Adam. Când Isus S-a urcat pe acel măgăruş, acesta imediat a ascultat de El, L-a recunoscut de stăpân şi I s-a supus, fără să-L mai fi văzut pe Isus înainte. Motivul pentru care acel măgăruş neîncălecat până atunci L-a recunoscut pe Isus ca stăpân, a fost pentru că Isus era Adam aşa cum ar fi trebuit să fie Adam. Ca al doilea Adam, experienţa lui Isus a fost modelată pe experienţa primului Adam.

Exact ca şi primul Adam Isus a fost adormit. Şi o coastă a Sa a fost deschisă – iar pe acea deschizătură a ţâşnit esenţa: sânge şi apă – din care Dumnezeu a creat Biserica. Dacă citim 1 Cor. 11:2, 3, sau Efes. 5, descoperim că pentru acest al doilea Adam, biserica a devenit a doua Eva, Mireasa lui Isus. Şi aşa cum Adam şi Eva erau în grădină, tot la fel Isus devine soţul Bisericii Lui. Isus este noul Adam creat de Dumnezeu.

Dar Adam a fost ispitit nu-i aşa? Şi a căzut! A fost ispitit de pofta cărnii, a ochilor şi de mândrie. Şi Isus a fost ispitit cu aceleaşi lucruri. A experimentat ceea ce Adam a experimentat. El a umblat pe urmele lui Adam. A fost ispitit de pofta cărnii – să transforme pietrele în pâini; a fost ispitit de pofta ochilor – I-au fost arătate toate împărăţiile lumii, ca ochii Lui să găsească plăcere în ele; a fost ispitit de mândrie – să se arunce de pe Templu aşa încât toţi ochii să-L admire şi să spună că a apărut din cer, fiind mult aşteptatul Mesia. Spre deosebire de Adam, Isus a rezistat tuturor acestor ispite. Isus a spus NU lui Satan. Ca urmare, Isus a răscumpărat pământul. Acesta este unul dintre cele mai puternice mesaje ale salvării NT-ale.

Isus, ca al doilea Adam, a experimentat ceea ce noi toţi experimentăm; toţi avem o istorie ca a lui Adam, o istorie a eşecului, a dezastrului…; şi când privim asupra propriei istorii simţim ispita de a renunţa. Propria istorie tinde să ne definească – suntem ceea ce am devenit în timp. Am devenit ceea ce suntem şi simţim că niciodată nu ne putem desprinde de acest cerc vicios. Dar istoria Celui de al doilea Adam ne spune că Isus a trecut pe unde am fost şi noi şi a învins. Prin El putem deveni din ce în ce mai mult ca Cel al doilea Adam şi din ce în ce mai  puţin ca primul. Dar e mai mult decât atât, mai mult decât această tipologie – nu numai că Isus a mers pe unde a umblat Adam şi a reuşit acolo unde Adam a eşuat, dar Isus a anulat şi consecinţele căderii lui Adam. Dacă vă amintiţi în Gen. 3, după ce Adam a păcătuit, Dumnezeu a blestemat pământul să dea spini şi fruntea sudoare; de asemenea blestemul a dus la goliciune şi la moarte.

Experienţa lui Isus în Ghetsemani şi pe cruce ne aduce în faţă coroana de spini, sudoarea de sânge, chinul, durerea, goliciunea pe cruce. Vă miraţi că am spus: gol? (naked) Un alt scop al crucii era umilirea celui de pe ea, în faţa familiei şi prietenilor, nu numai durerea fizică. Era expus gol în faţa tuturor celor adunaţi pentru ca apăsarea psihologică să se adauge chinurilor fizice. Şi în final, Isus a suferit blestemul morţii. Spini, sudoare, goliciune, moarte – Isus le-a suferit, dar El a anulat consecinţele acelui blestem în primul Adam. În Isus noi putem umbla într-o viaţă nouă. Această temă a Celui de al doilea Adam, stă la baza Apoc. 3:14 – Isus, Cel care Se oferă pe Sine bisericii din Laodiceea, este Isus ca al doilea Adam. El este Cel care vrea să ne răscumpere din ameţeala Laodiceei.

În prezentarea următoare vom vedea cum şi VT se înţelege prin prisma lui Isus – viaţa oamenilor lui Dumnezeu, refăcută în viaţa lui Isus. Pe măsură ce vom învăţa să-L vedem pe Isus în VT, când vom învăţa să-L vedem chiar şi în sunetul trâmbiţelor, vom vedea şi înţelege cartea Apocalipsei cum nu am înţeles-o niciodată mai înainte şi poate va începe acea redeşteptare despre care vorbeşte Ellen White atunci când cartea Apocalipsei este studiată şi înţeleasă.

„Doamne, mulţumim cu bucurie pentru Cel de al doilea Adam; descoperim cum VT în sine poate fi transformat şi umplut cu o nouă viaţă şi o nouă însemnătate în Hristos. Te rugăm, pe măsură ce înţelegem tot mai mult cartea Apocalipsei, raze din aceste descoperiri să strălucească peste înţelegerea noastră limitată. Pe măsură ce Îl descoperim pe Isus din cartea Apocalipsei, atinge-ne Doamne cu capacitatea de a copia părţi din caracterul Său, până ce vom fi demni să moştenim împărăţia Ta la sfârşitul acestei istorii de păcat. În Numele lui Isus, Amin!”

 

XII. Isus văzut în Vechiul Testament – partea II

 

Mulţi oameni cred că Apocalipsa este o descriere a unor evenimente care au avut loc în Orientul Mijlociu. Să fie oare aşa? Acolo este locul unde Îl vom găsi pe Isus în zilele de final ale istoriei noastre?

În prezentarea anterioară am vorbit despre un concept foarte, foarte important în înţelegerea cărţii Apocalipsa. Conceptul este că în NT, Isus este văzut ca o împlinite a experienţei oamenilor lui Dumnezeu din VT. Când scriitorii, sau vorbitorii NT vorbesc despre evanghelie, ei vorbesc despre aceasta în limbajul oamenilor VT; în limbajul experienţei şi timpului lor istoric. Am văzut în ultima prezentare că atunci când Apocalipsa vorbeşte despre Isus ca începutul creaţiei lui Dumnezeu, aceasta este o puternică aluzie la întreaga succesiune de idei pe care cineva, studiind cu atenţie NT în contextul său original, observă apariţia ideii în mod constant de-a lungul NT: Isus Hristos este cel de al doilea Adam; El este noua creaţie a lui Dumnezeu, oferind astfel copiilor Săi toate posibilităţile să recupereze ceea ce primul Adam a pierdut prin neascultare.

„Doamne, odată cu scrierea NT descoperim cum Isus, Fiul Tău, poate întâmpina fiecare nevoie omenească; şi deoarece El devine atât de important pentru vieţile lor, ei încep să-L vadă în toate evenimentele. Ei Îl descoperă în istorie, în VT şi în experienţa vechiului Israel. Te rugăm Doamne, pe măsură ce studiem cartea Apocalipsei, să ne ajuţi să-L vedem pe Isus pe fiecare pagină a sa, în fiecare text şi pasaj. Îţi mulţumim în Numele lui Isus, Amin!”

Să mai luăm un exemplu de cum a împlinit Isus întreaga experienţă a VT: Apoc. 5:9-10 – un cor de aclamaţii când Mielul ia cartea să-i rupă peceţile – „Pentru că Tu i-ai făcut să fie o împărăţie şi peoţi şi ei vor domni peste pământ.” Acest comentariu este luat din VT – Exod 19:4-6. Avem aici un fel de document fondator pentru naţiunea lui Israel; caracterul esenţial al naţiunii trebuie să fie acela de „împărăţie de preoţi şi de naţiune sfântă.” Intenţia lui Dumnezeu era ca Israel, ca naţiune, să preoţească pentru El, pentru întreaga lume. Ca preoţi trebuia să fie mediatori între Dumnezeu şi celelalte naţiuni. Trebuia să ajute naţiunile să-L găsească pe Dumnezeu. Astfel, însărcinarea esenţială a poporului Israel ca naţiune, era să fie o împărăţie de preoţi.

În Apoc. 5.9-10 este reluat acelaşi limbaj, dar este cu referire la experienţa oamenilor lui Dumnezeu. Acest cântec din Apoc. 4 şi 5 este cântat de cei 24 de bătrâni. Numărul ne aminteşte de cele 24 de schimburi de preoţi din VT care slujeau la Templu. Un alt motiv ar fi că 24 reprezintă 12 + 12 – în Apoc. 21, Noul Ierusalim  aduce în discuţie cele 12 triburi ale lui Israel şi cei 12 apostoli ai Mielului. Un lucru este foarte clar şi anume că în cartea Apocalipsei şi în special în Apoc. 4, 5 şi 21 Israel este văzut ca o unitate completă: aceasta include atât Israelul naţional din VT, cât şi cel spiritual din NT; atât triburile cât şi apostolii îşi găsesc relaţionarea în Isus Hristos. În NT, conceptul unui nou Israel, care este Biserica, guvernează întregul text şi aceasta pentru că scriitorii NT au văzut în Isus împlinirea completă a experienţei lui Israel. Ca al doilea Adam, Isus a trăit experienţele primului Adam, a fost confruntat cu ispitele sale, a murit din cauza blestemului păcatului lui Adam, a biruit şi l-a răscumpărat pe primul Adam. De asemenea, Isus este văzut şi ca Noul Israel – El a experimentat ceea ce Israel a experimentat, El a triumfat acolo unde Israel a eşuat şi a anulat consecinţele păcatelor şi eşecurilor lui Israel.

Ca identificare cu Israel, Isus reuşeşte acolo unde acesta a eşuat, distrugând consecinţele căderii lui Israel. Deschideţi în Luca 9:30-31 – Moise şi Ilie I-au vorbit despre plecarea spre Ierusalim. Cuvântul grecesc pentru acesta este „exodus” – referirea este clară la experienţa crucii. Când Isus a murit pe cruce, a trăit experienţa prin care a trecut şi Israel – moartea lui Isus a însemnat exodul pentru noul Israel. Deut. 18:15 – comparat cu Fapte 3:22-24 – ce zile fuseseră profetizate? Ale vieţii, morţii şi învierii lui Isus. Întreaga experienţă a lui Isus a fost modelată pe ceea ce trăise deja vechiul Israel. Să vedem cum s-a realizat aceasta:

Când Isus a fost născut, regele Irod a vrut să-I ia viaţa şi în încercarea de a-L ucide, a ucis toţi copiii din Betleem de la doi ani în jos. Vă amintiţi de naşterea lui Moise? De asemenea fusese un rege (faraon) dornic să ia viaţa copiilor evrei de parte bărbătească şi a reuşit să facă aceasta cu excepţia lui Moise. Ca atare, experienţele lui Moise şi ale lui Isus sunt paralele. În felul acesta am putea spune că Isus nu este doar un nou Israel, ci şi un nou Moise. În Exod 33, Moise este singurul personaj din VT care a văzut faţa lui Dumnezeu şi aşa a fost şi cu Isus – Ioan 1 şi alte locuri. Moise a postit 40 de zile pe vârful muntelui şi apoi a adus Legea pentru popor în pustie. Isus a făcut la fel – a postit 40 de zile în pustie şi apoi a urcat pe munte unde a transmis oamenilor fericirile – Mat. 5-7. Moise a numit 70 de bătrâni să judece poporul, Isus a trimis 70 de ucenici în lucrare – Luca 10:1. Moise a fost glorificat pe munte, tot la fel Isus cu ocazia schimbării la faţă. Moise a hrănit mulţimea în pustie cu mană şi cu prepeliţe, Isus de asemenea, a hrănit mii din doar câteva pâini şi câţiva peştişori. Moise a adus apă din stâncă lovind-o, Isus Însuşi S-a numit pe Sine „apa vieţii” şi a spus că oricine însetează să vină la El şi să bea. Aşa cum Moise a înălţat un şarpe în pustie, aşa a fost înălţat şi Fiul omului pe cruce – Ioan 3. În Matei, învăţăturile lui Isus sunt grupate în cinci blocuri mari, aşa cum au fost cărţile lui Moise. În Evanghelia lui Ioan, cele şapte minuni ale lui Isus, dublează şapte din plăgile Egiptului – Moise transformase apa în sânge, Isus apa în vin, etc.

Isus este văzut de scriitorii NT ca un nou Moise, un nou dătător de Lege, un nou Învăţător pentru un nou Israel. De asemenea Isus este văzut ca un nou Israel în cartea lui Matei. Este primul născut al Mariei. Israel fusese numit primul născut al lui Dumnezeu – Exod 4:22-23. Isus este adus afară (înapoi) din Egipt ca să arate că Israel însuşi fusese scos de acolo. Trece prin apa botezului, aşa cum Israel a trecut prin Marea Roşie. A petrecut apoi 40 de zile în pustie, aşa cum şi Israel făcuse după trecerea Mării Roşii, petrecând 40 de ani, ş.a.m.d.; nu avem timp să vedem fiecare detaliu şi fiecare paralelă. Deci limbajul folosit în redarea experienţelor lui Isus este acelaşi din VT folosit la descrierea vieţii lui Moise şi a Israelului şi aceasta conform principiului de la început: când Dumnezeu vorbeşte oamenilor, foloseşte un limbaj cunoscut – limbajul trecutului lor. Dacă vrei să înţelegi ceea ce Dumnezeu îi transmite la un moment dat unui profet al Său, trebuie să înţelegi modul în care limbajul îl afectează pe profet în timpul său – este limbajul trecutului profetului respectiv. Limbajul NT este limbajul VT, limbajul vechiului Israel. Astfel, în descrierea vieţii şi lucrării Domnului Isus descoperim o relaţionare între El şi experienţa lui Israel din VT, Isus este noul Israel.

Interesant este faptul că Isus nu doar că retrăieşte experienţa vechiului Israel, nu doar că El triumfă şi ascultă ca slujitor al lui Dumnezeu acolo unde Israel a eşuat, a fost neascultător, dar El suferă şi consecinţele căderii şi eşecurilor lui Israel. El anulează blestemul care a însoţit ruperea legământului de către Israel – Deut. 28:15-20 – locul din VT unde sunt descrise consecinţele ruperii legământului – cu alte cuvinte, dacă Israel nu ascultă de Dumnezeu, există anumite consecinţe care au loc – blestemul pentru neascultare aduce sărăcie pe toate planurile şi în toate domeniile. Toate blestemele aruncate peste naţiune din cauza neascultării au căzut peste Isus şi El distruge consecinţele păcatului lui Israel – Mat. 8:20 – Isus a devenit sărac precum Israel a fost sărac din pricina neascultării. În Deut. 28:25, învingerea de către vrăşmaşi – o altă consecinţă a neascultării – Isus pe cruce a fost învins de duşmani. Deut. 28:29 – întunericul – Mat. 27:45 Isus a fost înconjurat de întuneric pe cruce. Deut. 28:37 – Israel însemnat pentru eşec – Isus a fost de asemenea însemnat pe cruce – Marcu 14:19-31. Deut. 28:48 – foame, sete, goliciune, alte consecinţe ale neascultării; pe cruce, Isus a eliberat Israelul de consecinţele neascultării. Lui Isus I-a fost foame – Mat. 4:2; a însetat – Ioan 19:28; goliciune – Mat. 27:35; pe cruce, Isus retrăieşte consecinţele eşecurilor şi neascultării lui Israel. Deut. 28:65 – inimă îngrozită – vezi experienţele din Ghetsemani.

Isus nu este văzut doar ca mergând pe urmele Israelului istoric, dar El este Cel care a anulat consecinţele căderilor, eşecurilor şi neîmplinirilor lui Israel. El este văzut ca un nou Moise şi un nou Israel. Scriitorii NT înţeleg că întreaga experienţă a vieţii lui Isus a fost o retrăire a experienţei lui Israel. El a retrăit acea istorie. El a plătit pedeapsa pentru călcarea legământului. Toată istoria şi experienţa VT este revăzută în viaţa, moartea, învierea şi lucrarea cerească a lui Isus Hristos. Isus este văzut în NT şi ca un nou Isaac, Moise, Iosua, David, Israel, Solomon, Ilie, etc., chiar şi ca un nou Cirus. El va retrăi experienţa regelui persan, aspect pe care îl vom sublinia în a doua parte a Apocalipsei. Acesta este felul de gândire al scriitorilor NT.

Este foarte important să înţelegem acest fel de gândire dacă vrem să le înţelegem scrierile şi mai ales dacă vrem să-l înţelegem pe Ioan din Apocalipsa. Aceasta deoarece cartea Apocalipsei este suficient de dificilă şi nu o vom putea pricepe fără această cheie impotantă. În Apoc. 5:9-10 – faptul că limbajul pentru Israel este aplicat şi Bisericii, este de înţeles pentru că Isus este noul Israel. Cine este vechiul Israel? Vechiul Israel a fost Iacov. El a primit un nume spiritual special atunci când a intrat în legământ cu Dumnezeu şi acel nume a fost Israel. Deci vechiul (originalul) Israel a fost Iacov şi el a avut 12 fii care au devenit căpeteniile celor 12 triburi ale lui Israel. Ca atare, Israelul cel vechi, a început cu o familie care avea 12 băieţi. Isus, ca noul Israel, de asemenea şi-a format o familie de 12 discipoli şi cred că a ales 12 ucenici tocmai pentru că reexperimenta începuturile Israelului şi modelul pentru ceea ce avea să fie şi să facă Isus era vechiul Israel. Aşadar, precum Isus a reexperimentat istoria vechiului Israel şi experienţa Bisericii este modelată după aceeaşi istorie. Prin astfel de transferuri de limbaj, când vorbim despre Biserică în limbajul lui Israel, putem să vorbim ca de cei 144.000, din cele 12 triburi ale lui Israel, deoarece Biserica în Apocalipsa, ca de altfel de-a lungul întregului NT este modelată pe experienţa vechiului Israel care vine spre noi prin Hristos.

Deci Biserica are două modele pentru comportamentul ei: (1) – este odată modelată pe experienţa vechiului Israel şi o vedem în Apocalipsa luptându-se cu Sodoma, Egipt şi Babilon, aşa cum Israelul VT a trebuit să se lupte cu acele naţiuni. Experienţa Bisericii este descrisă în limbajul VT, dar (2) – este şi în limbajul VT aşa cum este înţeles în Isus, pentru că Isus a trecut prin toate aceste experienţe ale vechiului Israel şi Biserica trece prin experienţe similare, pentru că Biserica este de asemenea modelată pe Isus Hristos – Ioan 12:26. Viaţa, activitatea, moartea şi învierea lui Isus devin astfel modele pentru viaţa, experienţa şi comportamentul Bisericii.

Vedem acest lucru fascinant în cartea Apocalipsei: Biserica este persecutată în pustie aşa cum fusese Isus; este dată la moarte aşa cum Isus fusese; este trădată de fraţi falşi, urâtă de toţi, suferă amărăciune, dar este alcătuită din preoţi şi regi. Este testată în privinţa Sabatului; slujeşte timp de 1260 de zile îmbrăcată în sac, aşa cum Isus a slujit 3 ani şi jumătate. Biserica face minuni în ceea ce priveşte harul şi judecata, este ucisă şi oamenii se bucură de moartea ei, dar prin cutremure Biserica este reînviată şi este ridicată la ceruri, iar oamenii experimentează teroarea acestor evenimente.

Dar dacă vorbim de Biserică ca noul Israel, în ce sens poate fi ea numită Israel? Este un Israel etnic? Vechiul Israel începuse prin relaţie de sânge – cele 12 triburi ale lui Israel, erau descendente din cei 12 fii ai lui Iacov; deci, dacă am vorbi în termeni de Israel etnic, am vorbi de o singură rasă, o singură naţionalitate; are Biserica un caracter etnic? este evident că nu din punctul acesta de vedere; ea este Biserica noului Israel – Apoc. 5:9-10 – oameni din fiecare seminţie, naţiune, luaţi să fie preoţi şi regi. Limbajul lui Israel în Apocalipsa, se aplică tuturor oamenilor de pe pământ care-L acceptă pe Isus Hristos. Oricine este în legătură cu Isus, este Israel, pentru că Isus este noul Iacov, El este noul Israel. Nu mai putem vorbi despre un Israel etnic, fizic. Deoarece acum Isus este noul Israel,  nu contează de unde eşti, sau ce naţionalitate ai, contează să ai legătură cu Isus. Aceasta înseamnă adopţie în familia noului Iacov, a noului Israel.

Dar din punct de vedere geografic? Israelul VT avea graniţe geografice clare; graniţele se mai schimbă din când în când, dar o naţiune este clar definită de aceste graniţe. Erau o ţară pe harta lumii, erau o naţiune între alte naţiuni. Oriunde se aflau israeliţi răspândiţi pe pământ, era dorinţa tuturor să revină, sau să revadă măcar locurile natale, să facă călătorii acasă, în special cu ocazia marilor sărbători naţionale când vizitau oraşul sfânt – Ierusalimul. Putem vorbi despre Israelul dintre graniţele de demult? Desigur că nici acest aspect nu este avut în vedere. Prin Duhul Sfânt, orice loc de pe pământ are acces egal la Dumnezeu. Când vorbim despre Biserică cu referire la un nou Israel, o facem pentru că Biserica este legată de Isus Hristos, iar această relaţie nu are la bază nici descendenţa etnică şi nici vreo locaţie geografică.

Datorită acestui concept teologic fundamental, chiar dacă în cartea Apocalipsei se face referire în mod constant la nişte duşmani ai vechiului Israel, din vechile graniţe, înţelesul lor nu mai este unul geografic şi nici etnic. Babilonl nu mai este o referire la poporul de peste râul Eufrat, Egiptul nu mai este poporul trăind de-a lungul Nilului; Israel şi Ierusalim nu mai sunt locuri geografice; acesta este limbajul Apocalipsei, dar înţelesul lor este unul spiritual şi global. Israel nu mai este localizat înt-un anumit loc geografic şi nu mai este alcătuit dintr-o anumită populaţie etnică, ci oricine are o relaţie cu Isus, oriunde s-ar afla pe acest pământ poate deveni parte a acestei noi entităţi: noul Israel, Biserica lui Hristos. Acest concept are o puternică implicaţie asupra interptretării Apocalipsei. Dacă interpreţii Apocalipsei nu ţin cont de acest lucru, toată interpretarea este un eşec.

Dar de unde ştim noi că Apocalipsa nu a fost scrisă pentru evrei, neavând nimic de a face cu Biserica? Chiar preia Apocalipsa lucrurile şi locaţiie din VT în mod literal pentru a le da apoi un înţeles spiritual şi global? Să vedem: Apoc. 16:12 – avem aici un loc geografic uşor de localizat – râul Eufrat. Ce înseamnă el? Dacă ar fi să luăm Apocalipsa literal, Eufratul ar trebui să fie luat ca râul aflat în Irakul de astăzi. Dar oare acesta este sensul real? Pentru a înţelege, avem două posibilităţi: (1) să primim o idee de la cineva pe care să o considerăm corectă fără a mai studia, sau (2) să cercetăm mai îndeaproape cartea Apocalipsei pentru a-i descoperi sensurile şi înţelesurile. Cu siguranţă că autorul este cel care ne poate spune cel mai sigur ce a intenţionat să ne transmită. Ce înseamnă deci râul Eufrat în cartea Apocalipsei? Apoc. 17:1 – unul din cele şapte potire îi este explicat lui Ioan aici – al şaselea potir avea de-a face cu apele Eufratului. Apoc. 17:5 – cine e femeia? Ce era Babilonul? Un oraş antic aşezat pe râul Eufrat. Aşa că atunci când vorbim despre o femeie stând pe multe ape şi numele femeii este Babilon, ştim că anticii înţelegeau că acele ape erau râul Eufrat. Deci, îngerul care vine la Ioan în cap. 17 este al şaselea înger al celui de al şaselea potir, venit să-i explice lui Ioan ceva despre râul Eufrat – în v. 15. Apele Eufratului sunt apele râului în sine? Apele sunt simbolul naţiunii irakiene? v. 15 dă răspunsul: oameni, naţiuni, limbi şi popoare. Atunci pentru ce este Eufratul un simbol? Pentru multe popoare, simbolul întregii puteri politice, economice şi seculare a acestei lumi. Eufratul în VT a fost un râu fizic şi localizat geografic, dar în Apocalipsa el este simbolul unui concept spiritual mondial, global. Fiecare fiinţă umană, care este cetăţean al vreuneia dintre aceste naţiuni, va fi implicat în conceptul de râul Eufrat. Astfel, vedem cum Apocalipsa ia aspecte fizice şi geografice din VT şi le aplică într-un sens global în NT.

Aş vrea să vă mai dau încă trei exemple: comparaţi Apoc. 1:7 cu Zaharia 12:10 – descrierea Ierusalimului din Zaharia este folosită în Apocalipsa într-un sens mult mai larg, global; ceea ce vor face israeliţii – locuitori ai Ierusalimului – în Zaharia, va face lumea întreagă în Apocalips. Comparaţi Apoc. 14:10-11 cu Isaia 34:8-10 – ceea ce se aplică lui Edom – o mică naţiune din timpurile VT, este aplicat în Apocalipsa lumii întregi. Şi Apoc. 14:14-20 cu Ioel 3:12-13 – valea lui Iosafat devenită simbol a lumii întregi în opoziţie cu Dumnezeu. Israel, lucruri legate de Israel şi vecinii lui Israel sunt luate şi aplicate într-un sens spiritual global în Apocalipsa.

Dar Babilonul? În Apocalipsa este de asemenea o putere spirituală mondială. Sunt toţi oamenii din lume care au o religie în opoziţie cu Dumnezeu la sfârşitul timpului. Dacă Israel are un înţeles spiritual, atunci şi Babilonul este înţeles în felul acesta. Dacă cineva caută în cartea Apocalipsei lucruri, denumiri literale, sau zone geografice din VT, va înţelege greşit tot scopul pe care cartea şi l-a propus şi va fi imposibil să-L descoperim pe Isus în carte aşa cum se anunţa prin titlul ei – „descoperirea lui Isus Hristos.” Dacă acest principiu al spiritualizării denumirilor în Apocalipsa nu este înţeles, orice interpretare este sortită eşecului. Nu uitaţi, Apocalipsa nu este o descoperire a Orientului Mijlociu, a unei crize a pertolului, a Israelului modern, ci o carte despre Isus şi despre oamenii care sunt în relaţie cu El. Şi dacă vreo metodă de interpretare nu-L aduce pe Isus în centrul ei, sau viaţa spirituală, înseamnă că nu e cea corectă. În Apocalipsa toate celelalte cărţi ale Bibliei se întâlnesc şi se termină. Veţi găsi aici VT, NT, evangheliile. În cartea Apocalipsei, lucrurile VT sunt luate, botezate în Isus Hristos şi apoi aplicate Bisericii care trăieşte ultimele zile ale istoriei păcatului. Apocalipsa face ca evenimentele VT să învieze pentru poporul lui Dumnezeu astăzi.

La finalul acestor prime prezentări despre cartea Apocalipsei, descoperim ce sarcină împortantă este interpretarea corectă a Apocalipsei, dar în acelaşi timp cât de bogat răsplătită este această cercetare.

„Doamne Îţi mulţumim pentru claritatea pe care ne-ai dat-o pentru a vedea ce fel de carte este Apocalipsa. Pe măsură ce ne vom apropia de ea, text cu text, fie prezenţa Ta cu noi de-a lungul acestei călătorii spirituale. În Numle lui Isus, Amin!”

 

 

  1. CELE ŞAPTE BISERICI ŞI O VIZIUNE CEREASCĂ

 

  1. Prologul Cărţii Apocalipsa

 

Ce face ca o persoană să fie profet? Autorul Apocalipsei este numit profet. Cum a devenit el profet?

În această serie, vom explora cap. 1-5 care includ scrisorile lui Isus către cele şapte biserici. Vom începe studiul verset cu verset şi capitol cu capitol.

În această prezentare vom studia prologul cărţii Apocalipsa – primele opt versete. Ceea ce este interesant vizavi de acest prolog, este că limbajul este destul de normal pentru Biblie. Este un limbaj pe care îl putem găsi oriunde în NT şi prin care ne pregătim să înţelegem pasajele dificile ale cărţii.

„Doamne, începem această fascinantă călătorie, o călătorie plină de necunoscut, o călătorie provocatoare, plină de emoţii, dar una fascinantă, o călătorie care ne va oferi o imagine clară a lui Isus. Te rugăm să fii cu noi în fiecare lucru pe care îl vom face şi dă-ne foame pentru adevăr. Să-l dorim şi să-l căutăm indiferent care ar fi preţul pe care trebuie să-l plătim. În Numele lui Isus, Amin!”

Aş vrea să începem studiul deschizând la cap. 1:1-3. Vedem cum chiar primele cuvinte încep cu descoperirea lui Isus Hristos. În original, este cuvântul Apocalipsis care tradus ar însemna: a da acoperământul la o parte, a lua vălul de pe ceva. În cazul nostru este revelarea lui Isus. Dar are Isus nevoie să fie descoperit? Da, are! Când a fost aici pe pământ, a fost o fiinţă umană în carne şi oase, a folosit un limbaj omenesc, S-a îmbrăcat ca oamenii din jurul Lui, a trăit în cultura specifică timpului. Ar fi uşor să ne uităm la Acel Isus şi să spunem: „Da, a fost un mare învăţător, un mare om, un mare profet, dar cu siguranţă că n-are cum să fie Împăratul Universului.” Dar ceea ce face Apocalipsa este să ia vălul de pe Isus din Nazaret. Isus nu mai este doar din Nazaret, ci este Cel care stă pe tron în sala tronului ceresc, este Cel care are domnia întregului Univers. Dacă n-am avea Apocalipsa, n-am putea aprecia corect cine este Isus. Sunt oferite aici imagini ale lui Isus pe care nu le găsim în altă parte atât de bine ilustrate.

Se spune mai departe în v. 1 că trebuie să se întâmple curând. De ce trebuie să se întâmple? De ce aceste lucruri prezentate în cartea Apocalipsei „trebuie” să aibă loc, să se întâmple? Răspunsul simplu este: ele (lucrurile) trebuie să se întâmple pentru că fac parte din planul lui Dumnezeu. De multe ori se aminteşte în evanghelii că Isus trebuia să sufere la cruce; faptul acesta nu era o chestiune de „ar fi bine să…”, ci era o cerinţă, o necesitate imperioasă, era planul lui Dumnezeu. Dacă Isus n-ar fi murit pe cruce, planul lui Dumnezeu nu s-ar fi realizat. Ca atare, lucrurile portretizate în Apocalipsa „trebuie”, este necesar să se întâmple, pentru că este singura modalitate ca planul lui Dumnezeu să fie adus la îndeplinire. Dumnezeu are în plan să adune întregul Univers împreună – Efeseni 1:3-14 – avem aici planul universal al lui Dumnezeu. Este acel plan care trebuie să se relizeze aici pe pământul nostru. Dar şi mai interesant este: de ce tebuie să se întâmple curând? Ce înseamnă curând? Cu siguranţă că 2000 de ani nu înseamnă „curând” pentru noi. Înţelegem atunci că acest „curând” este din perspectiva lui Dumnezeu şi nu din a noastră. În 2 Petru 3:8 se spune că o zi la Dumnezeu este ca 1000 de ani; desigur, revenirea lui Isus a fost întotdeauna un eveniment curând privit dintr-o perspectivă, în sensul că pentru Dumnezeu o astfel de perioadă reprezintă doar o picătură din timp. Dar şi din perspectiva noastră poate să fie la fel. Noi nu ştim când va veni Isus, dar cu siguranţă că acest moment vine pentru fiecare om odată cu încheierea vieţii. Noi ştim că în fiecare moment ni se cere să fim pregătiţi pentru venirea Lui; să fim pregătiţi „acum” şi nu în viitor. Deci revenirea lui Isus este un eveniment „curând”, pentru că oamenii au nevoie să audă acest mesaj în timpul vieţii lor. Este foarte important să înţelegem că venirea Lui este posibilă oricând pentru fiecare în parte. Chiar şi în zilele lui Ioan era considerată curând.

A făcut-o cunoscut – de fapt este i-a dat semnificaţie – deci nu doar Ioan a ales simbolurile, ci Isus Însuşi. Ioan doar a primit această viziune şi tot ceea ce a făcut el a fost să scrie ceea ce a văzut, tot ceea ce Dumnezeu i-a arătat, i-a descoprit.

  1. 2 – Ioan este cel care mărturiseşte – aţi observat că introducerea spune: descoperirea lui Isus Hristos – iar această descoperire a lui Isus este ceva ce Dumnezeu Tatăl I-a dat. Dar acum, acestei descoperi a lui Isus i se dă semnificaţie, însemnătate deosebită şi ce se întâmplă? Ea devine „mărturia” lui Isus Hristos. Lucrurile pe care Ioan le-a văzut şi le mărturiseşte, sunt Cuvântul lui Dumnezeu şi mărturia lui Isus. La început aveam descoperirea lui Isus, acum avem mărturia lui Isus. Este foarte important să înţelegem aceste cuvinte. Care este mărturia lui Isus?: v. 2 up. …şi a spus tot ce a văzut – sunt lucrurile pe care Ioan le-a văzut; el mărturiseşte despre tot ce a văzut, tot ce i s-a arătat şi anume: Cuvântul lui Dumnezeu şi mărturia lui Isus – aceste două „lucruri” sunt practic Apocalipsa în sine. El nu pretinde în nici un fel că ideile şi simbolurile din Apocalipsa i-ar aparţine în vreun fel, nici teologia cărţii nu-i aparţine. El primeşte acele lucruri în viziuni; le primeşte de la Isus Hristos. Astfel, autoritatea lui de profet este aceeaşi cu a oricărui profet din VT, iar Apocalipsa este egală cu orice profeţie care a fost dată în VT şi are aceeaşi autoritate. O observăm în v. 3: „ferice de cine citeşte şi de cei ce ascultă cuvintele acestei prorocii” – pentru Ioan, cartea nu este una obişnuită, nu este cartea lui, ci o carte care a aparut în urma viziunior pe care le-a primit de la Dumnezeu Însuşi.
  2. 3 – „ferice (binecuvântat) cel ce citeşte şi cei care aud” – de ce o singură persoană citeşte şi mai mulţi ascultă? Aceasta penru că iniţial Apocalipsa a fost intenţionată să fie citită în biserici. N-a fost gândită iniţial să fie studiată individual, ci citită în biserici în timpul serviciilor religioase, când o persoană stătea în picioare şi citea, iar ceilalţi erau aşezaţi şi ascultau. Unii interpreţi au considerat că cea mai bună cale de a înţelege apocalipsa era printr-o citire dramatică. Şi atunci când citirea se face dramatic, impactul este cu mult mai mare. Am avut această ecxperienţă cu câteva luni în urmă, când am mers în Turcia unde am vizitat cele şapte biserici. Am avut în grupul nostru o tânără care a pregătit câte un grup care să interpreteze fiecare din aceste biserici. Aveam câte o reprezentare de citire dramatică, exact pe locul unde fuseseră cele şapte biserici. A fost diferit faţă de o citire de suprafaţă şi fără transpunerea în situaţe.

Vă mai amintiţi că într-o prezentare anterioară, spuneam că pentru expresia „cei ce ascultă”, în greacă, verbul folosit înseamnă „a auzi şi a înţelege”, nu doar a trece pe la ureche şi atât. Apocalipsa nu a fost o carte sigilată ca Daniel; ea a fost scrisă ca să fie înţeleasă şi urmată de către cititorii iniţiali; ea a fost scrisă pentru un timp special. Vă mai aminti că pe vremea lui Isus timpul nu era „aproape”, dar când Apocalipsa a fost scrisă, timpul sosise, revenirea lui Isus era „aproape”, pentru că semnele iniţiale descrise de Isus ucenicilor Săi se împliniseră în timpul vieţii lor. Acum, Apocalipsa declara că timpul revenirii lui Isus era aproape, aspect care avea să fie valabil pentru fiecare generaţie de la Ioan încoace.

Deci principalul înţeles al primelor trei versete, este lanţul revelaţiei: a început de la Dumnezeu, apoi a trecut la Isus, apoi printr-un înger a ajuns la Ioan şi de la Ioan a ajuns la slujitorii Lui. Există trei părţi ale acestui proces de descoperire: 1 – Isus este Cel căruia Dumnezeu comunică descoperirea Sa. 2 – Mărturia lui Isus, este Isus care îl determină pe Ioan să înţeleagă descoperirea lui Dumnezeu prin solul ceresc. 3 – Ioan scrie Cuvântul lui Dumnezeu şi mărturia lui Isus către biserici, care o primesc ca pe cuvântul profeţiei. Avem aşadar trei paşi în această revelaţie: 1 – descoperirea lui Isus Hristos, 2 – mărturia lui Isus şi 3 – Cuvântul profeţiei Sale. Ce este descoperirea lui Isus Hristos? Ceea ce Dumnezeu a dat – v. 1. Ce este mărturia lui Isus? ceea ce Ioan a văzut – v. 2. Ce este cuvântul acestei profeţii? Ceea ce Ioan a scris – v. 3. Un extraordinar lanţ al revelaţiei. Mai întâi revelaţia se află în locurile cereşti şi pusă în paza lui Isus. În al doilea rând, revelaţia este pregătită sub formă de viziune şi oferită lui Ioan; în al treilea rând aceasta apare în formă scrisă pentru a fi oferită oamenilor.

Aş vrea să ne oprim puţin mai mult asupra conceptului de „marturia lui Isus Hristos.” Mulţi au sugerat că mărturia Lui este Apocalipsa însăşi, dar eu aş sugera că NU. Dacă urmărim acest lanţ al descoperirii, mărturia lui Isus nu este ceea ce Ioan a scris, ci ceea ce el a văzut. Mărturia lui Isus a fost darul profetic al lui Ioan. Şi acest lucru devine foarte interesant şi anume, conceptul: „mărturia lui Isus”, ne descoperă cu adevărat rolul profetului NT –  Efeseni 3:2-6 – au fost profeţi în timpul VT – aceştia au primit cuvintele lui Dumnezeu şi le-au administrat pentru vechiul Israel. Dar avem profeţi şi în timpurile NT, iar Efes. 3:2-6 este un pasaj foarte clar că aceşti profeţi NT erau agenţii descoperirii lui Dumnezeu; şi care era principala descoperire, revelaţie a lui Dumnezeu? Descoperirea lucrării lui Isus, care în Efeseni este numită: „taina lui Hristos.” Astfel, acest pasaj ne spune că în timpul NT Dumnezeu are de asemenea profeţi şi ei urmează să dezvăluie mistere şi taine despre Isus. Ei ajută la interpretarea semnificaţiei vieţii lui Isus, morţii şi învierii Sale, lucrării cereşti şi revenirii Sale pe norii cerurilor la sfârşitul timpului. Este lucrarea profeţilor NT de a aduce această mărturie despre Isus. Ioan pretinde în Apocalipsa că este unul dintre aceşti profeţi – ca şi profeţii VT, sau cei ai NT, Ioan a primit descoperiri speciale de la Dumnezeu. În Apoc. 19:10 descoperim noi înţelesuri cu privire la conceptul privitor la profeţia NT. Reiese foarte clar din acest text că mărturia lui Isus nu este cartea Apocalipsei, ci este spiritul profetic. Profeţii NT erau purtătorii revelaţiei lui Dumnezeu. Ioan nu a fost singurul profet al NT. Au fost mulţi. Pavel a fost de asemenea un purtător al descoperirii lui Dumnezeu.

Există un motiv pentru care ne ocupăm de această problemă şi anume pentru că în cartea Apocalipsei descoperim un mesaj extraordinar: Apoc. 12:17 – ni se spune că la sfârşitul istoriei pământului va fi o rămăşiţă de oameni ai lui Dumnezeu, oameni care vor avea două caracteristici: 1 – ţin poruncile lui Dumnezeu şi 2 – ţin mărturia lui Isus. Ce este mărturia lui Isus? – darul profeţiei, sau duhul prorociei. În original, nu se spune că ei „ţin” mărturia lui Isus – traducerea în original este de fapt: ei „au” mărturia lui Isus. O traducere incorectă poate anula tot ce am discutat până acum şi tot mesajul primelor trei versete ale Apocalipsei. Mărturia lui Isus nu este cartea Apocalipsei în sine, ci ceea ce Ioan a văzut în viziuni cereşti. Şi pentru că sunt mulţi care consideră că Apocalipsa este mărturia lui Isus, ei văd o rămăşiţă la sfârşit care va „ţine” cartea Apocalipsei; vor asculta de cartea Apocalipsei şi de lucrurile scrise în ea. Dar textul nu spune aşa, el spune că rămăşiţa va „avea” mărturia lui Isus, ei o vor avea în interiorul darului profetic. Darul profeţiei nu urma să moară odată cu primul secol, ci urma să se continue în Biserică până în ultimele zile ale istoriei pământului. El urma să se manifeste încă odată la sfârşitul timpului; Biserica avea să aibe din nou darul profetic aşa cum l-a avut Ioan. Rămăşiţa poporului lui Dumnezeu din timpul zilelor sfârşitului va avea darul profetic la fel ca şi Ioan. Este un lucru extraordinar că în clipele cele mai terifiante care vor urma, Dumnezeu nu ne va lăsa fără oameni care să aibă spiritul profeţiei. Ioan înţelesese că nu urma să fie ultimul profet al NT, ci la sfârşitul timpului, când rămăşiţa îşi va intra în rol, darul profetic pe care l-a avut Ioan se va manifesta din nou. Biserica va fi îndrumată prin darul spiritului propetic.

O să mergem mai departe: vv. 4-6 – este o continuare a introducerii cărţii Apocalipsa – felul în care se adresează Ioan, ne aminteşte de scrisorile lui Pavel: „Pavel către biserica din Galatia, Roma, etc.” Deci Apocalipsa nu este introdusă ca o „apocalipsă” (ceva teribil, înspăimântător), nici ca o profeţie, ci este introdusă de fapt ca o scrisoare; în definitiv, ce este? Mulţi cercetători nu sunt de acord cu aceasta. Unii spun: „este o apocalipsă.” Alţii spun: „este o profeţie.” Alţii o numesc „o scrisoare.” Ceea ce este interesant este că Apocalipsa nu se conformează unui anumit stil; este o mixtură de imagini apocaliptice, profeţie şi scrisoare. Este foarte clar că Apocalipsa, deşi este o apocalipsă, deşi este şi o profeţie, este în acelaşi timp şi o scrisoare. Fiind şi o scrisoare, ea este adresată unor oameni reali, din locuri reale, nu atât de departe de Ioan; Apocalipsa nu este o carte abstractă, ea este subordonată locului, timpului şi împrejurărilor din vremea lui Ioan, aşa cum fiecare profeţie a fost subordonată la rândul ei timpului în care a fost dată.

  1. Trinitate de persoane:

Ni se spune: „Har şi pace vouă”, o formă de salut pe care Pavel o foloseşte frecvent la începutul scrisorilor lui. Har, era de fapt un salut în greacă – când un grec se întâlnea cu altul pe stradă, spunea: „karos” – har. În Israel astăzi, forma de salut este Shalom – pace. Ioan a combinat cele două forme familiare de salut grec şi ebraic: „har şi pace.” Şi acest „har şi pace” vine de la Cel ce este, era şi va fi, adică Dumnezeu Tatăl, de la cele şapte duhuri care stau înaintea tronului Său – referire la Duhul sfânt şi de la Isus Hristos. Această salutare vine de la cele trei Persoane divine – trinitatea dumnezeiască. Vom descoperi că exista o mare aplecare spre cifra trei în Apocalipsa şi aceasta pentru că trei este numărul persoanelor divine – trinitatea. Cuvântul trinitate nu apare ca atare, dar poate fi subînţeles din multe pasaje ale NT care fac referire la Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt.

  1. Trinitate de calităţi:

Dar nu numai atât. Textul ne vorbeşte mai departe despre o trinitate de calităţi – Isus martorul credincios, Cel întâi născut dintre morţi şi Domnul împăraţilor pământului – v. 5. Aceste trei calităţi, sau caracteristici ale lui Isus, Îl fac să fie ceea ce este. El este martorul credincios – în gr. Cuvântul pentru martor este şi cel pentru martir, referinţă la cruce. De asemenea este primul născut din moarte – referire la învierea Sa. Şi este Domnul împăraţilor pământului – referire la domnia Sa cerească din momentul  ridicării la cer. Aceste trei calităţi se potrivesc lucrării unice pe care Isus o realizează în cartea Apocalipsei. De ce descrie Apocalipsa ceea ce a făcut Isus? pentru a vedea cine este El cu adevărat şi ce fel de calităţi are. Datorită acestor trei aspecte: cruce, înviere şi mijlocire, Isus este totul pentru noi; aceste calităţi sunt ascunse lumii. Puterea extraordinară a lui Isus nu este remarcată de prea mulţi în lumea aceasta, dar în Apocalipsa este descoperită în mod deschis şi public.

III. Trinitatea de acţiuni:

După trinitatea de persoane şi trinitatea de calităţi, urmează acum o a treia trinitate: trinitate de acţiuni – vv. 5-6 – trei acţiuni ale lui Isus, iar aceste acţiuni sunt îndreptate toate spre poporul Său; acestea sunt lucrurile pe care Isus le poate face pentru tine şi aceasta datorită calităţilor enumerate mai sus. 1 – Isus ne iubeşte – în gr. este prezent continuu, verbul exprimă continuitatea, nu un singur moment izolat. 2 – ne-a eliberat de păcate prin sângele Său – timpul se schimbă – verbul este la trecut; în gr. este un aorist, iar aoristul reprezintă un moment în timp, faţă de dragostea lui Isus care este prezentă şi continuă, eliberarea de păcat la care se face referire aici, este un timp anumit în trecut. Unde s-a întâmplat să ne iubească şi să ne spele de păcatele noastre cu sângele Său? La cruce. 3 – ne-a făcut o împărăţie de preoţi – din nou în gr. este un aorist – un moment bine definit în trecut. Acesta este statutul pe care îl au oamenii lui Dumnezeu prin Isus Hristos. Datorită dragostei continue pe care ne-o poartă, datorită eliberării noastre din păcat prin sângele crucii, noi avem acum un nou statut în faţa lui Dumnezeu: preoţi şi regi în Isus Hristos. Ce simţământ de încurajatoare şi încredere sugerează aceste imagini! Ştiu că sunt multe zile în care vă simţiţi ca un nimic, suntem descurajaţi, nimeni nu se mai uită la noi, toată lumea este împotriva noastră, viaţa nu mai merită trăită, etc.; dar nu uitaţi că Isus ne-a ridicat la un statut care este foarte real în El: regi şi preoţi. Ştim că regii în vechime aveau toată puterea şi statutul social cel mai înalt; în domeniul politic ei erau cei spre care tot poporul privea – erau oamenii cei mai puternici; preoţii aveau şi ei toată puterea şi funcţia cea mai înaltă în domeniul religiei – deci Isus ne-a oferit statutul cel mai înalt. Da, poate pe acest pământ nu ne simţim ca nişte prinţi, sau preoţi, dar pe măsură ce studiem cartea Apocalipsei şi începem să înţelegem ceea ce a făcut Isus pentru noi, înţelegând noul nostru statut în El, că noi suntem cu adevărat, potrivit NT, împreună cu El în locurile cereşti. Şi datorită acestor trei factori: 1 – dragostea împărtăşită în mod continuu cu noi, 2 – eliberarea de păcat şi 3 – noul statul în Hristos, putem să-l lăudăm cu toată fiinţa noastră. Aceasta înseamnă cu adevărat lauda – este un cântec la adresa calităţilor şi acţiunilor lui Isus. Aş vrea, ca studiind Apocalipsa, să realizaţi cu adevărat acest nou statut pe care-l avem acum prin El. Şi pentru toate acestea, tot ce putem face, este să-I oferim adorarea noastră. Aceasta este ceea ce rămăşiţa face: Apoc. 14:7 – „temeţi-vă de Dumnezeu şi daţi-I slavă.” A-L glorifica pe Dumnezeu, a-I aduce laude şi mulţumiri, iată raţiunea de a exista. Acest imn de laudă este întrerupt de trei recitaluri care amintesc ceea ce El a făcut, acţiuni care-L fac demn de laudă. Avem aici ceea ce se numeşte doxologie – nu sunt doar simple cuvinte, ci un imn de slavă la adresa divinităţii: 1 – a Lui, a Celui care ne iubeşte, 2 – care ne-a spălat de păcatele noastre şi 3 – ne-a făcut prinţi şi regi pentru Dumnezeu, să fie slava şi puterea în vecii vecilor. Era stilul de imn de laudă în timpurile antice. Şi acest imn se întrerupe: „A Lui să fie slava” – întrerupere care ne arată motivul pentru care trebuie ca El să primească lauda – ne iubeşte, ne-a spălat de păcatele noastre şi ne-a oferit un statut nesperat de înalt: ne-a făcut prinţi şi regi pentru Dumnezeu.

Ce început extraordinar de înălţător al Apocalipsei. Apocalipsa nu este doar o descoperire a cine este Isus Hristos, dar şi a ceea ce noi putem deveni când ne unim cu El. Noi suntem participanţi la statutul proslăvit al lui Isus, dacă alegem să ne unim vieţile cu El. Pe deasupra tuturor, Apocalipsa este o carte a unui mare apel al lui Dumnezeu către oameni să nu-şi mai concentreze atât de mult privirile către lucrurile acestui pământ, să nu mai rămână blocaţi de necazurile şi supărările pe care această lume de păcat le produce, ci să-şi ridice ochii şi să-L vadă pe Isus în locurile cereşti, să vadă unde suntem şi noi, înălţaţi împreună cu El – acolo este locuinţa noastră. Şi când vom înţelege ce statut avem noi în Hristos, atunci buzele noastre vor aduce prinosul laudei, mai presus de dificultăţile vieţii cu care ne confruntăm zi de zi şi vom fi atât de bucuroşi ca să-I slujim aici pe pământ.

  1. 7-8 – ceea ce avem în primele opt versete ale Apocalipsei, este o declaraţie clară cu privire la suma şi substanţa acestei cărţi. Cartea se învârteşte în jurul a două mari teme: 1 – prima mare temă este Isus Hristos – cine este şi ce face El. În special tema se concentrează asupra crucii; 2 – dar a doua mare temă a Apocalipsei este escatologie – lucruri care trebuie să se întâmple în curând – revenirea pe nori – Omega. Marele Alfa al lucrării lui Isus au fost întruparea, crucificarea, învierea, ridicarea la cer. Marele Omega al lucrării lui Isus sunt evenimentele finale ale istoriei pământului şi a doua venire. Cartea Apocalipsei se plasează între aceşti doi poli: polul numit Isus şi polul numit escatologia.

Astfel, prologul Apocalipsei ne oferă cadrul de bază pentru simbolismul acestei cărţi. Când vom ajunge să studiem simboluri, lucruri ciudate în Apocalipsa, să nu uităm de unde am plecat. Să nu uităm de-a lungul seriei noastre că Apocalipsa este în primul descoperirea despre Isus şi în al doilea rând despre evenimentele finale. Mai mult, este descoperirea lui Isus în timpul evenimentelor finale. Este escatologie combinată cu crucea. Apocalipsa este cartea despre Isus, despre mântuire, despre sfârşit. De ce a fost dată Apocalipsa? Ca noi să răspundem (vezi v. 3). Scopul pentru care a fost dată Apocalipsa este pentru noi. Profeţia nu a fost dată pentru a satisface curiozitatea în privinţa viitorului, ci a fost dată pentru a stimula la trăirea unei vieţi în concordanţă cu voinţa lui Dumnezeu.

„Îţi mulţumim Doamne că Apocalipsa nu este doar întunecime, tristeţe, osândă, judecată de apoi, sau imagini terifiante, apocaliptice, ci este descoperirea care aduce bucurie în suflet; descoperirea Celui care ne iubeşte, care ne curăţeşte de păcat şi care ne oferă un statut râvnit de orice fiinţă creată vreodată. Te rugăm să ne ajuţi să-L apreciem cum se cuvine pe Isus, Fiul Tău, mai mult decât oricând înainte. Îţi mulţumim în numele lui Isus, Amin!”

 

  1. Isus printre Sfeşnice

 

În cartea Apocalipsei Îl vedem pe Isus apropiindu-se de iudei, Neamuri şi mulţi alţii de-alungul istoriei. Este clar, că diversitatea este o parte din a fi ca Isus, însă există limite pentru diversitate?

Într-un anume fel, viziunea introductivă din cap. 1:9-20 se aplică la întreaga carte a Apocalipsei, la fel cum primele opt versete au făcut-o în prezentarea anterioară.

1 – Apocalipsa şi Daniel – Apocalips 1:9-20 – „Eu Ioan” – este o formă de exprimare unică pentru NT dar nu şi pentru VT, unde o găsim în cartea lui Daniel 7-12 – „Eu Daniel am văzut”; „Eu Daniel am avut o vedenie”, etc. Aceasta sugerează că ar putea fi o legătură specială între cartea lui Daniel şi Apocalipsa. Şi pe măsură ce vom aborda vv. 9-20 vom vedea mult mai clar această legătură. Viziunea lui Isus din Apoc. 1:12-17 este paralelă celei din Dan. 10; ultima viziune pe care a avut-o Daniel, este o ilustraţie a ceea ce noi observăm aici în Apoc. 1. Este foarte clar că viziunea lui Isus din Apoc. 1 este în relaţie cu cea a lui Daniel din cap. 10, în special, deşi într-o măsură mai mică cu Daniel 7.  Acolo unde se opreşte Daniel cu viziunile sale, începe Ioan în Apoclipsa. Într-un fel, Daniel şi Apocalipsa sunt ca două volume adiţionale. Figura lui Isus exact la începutul Apocalipsei, ne aminteşte de cea din cartea lui Daniel. Se vorbeşte despre Unul care vine pe nori; este numit Fiul Omului; părul Lui este ca zăpada. Imaginea lui Isus din introducerea Apocalipsei ne aminteşte de aceeaşi imagine prezentată în cartea lui Daniel. Şi pe măsură ce vom parcurge cartea Apocalipsei, să nu uităm această strânsă legătură cu cartea lui Daniel din VT.

2 – Isus şi Biserica – să mai notăm ceva din v. 9 – Ioan este părtaş suferinţelor, la împărăţie, la răbdare…; experienţa lui Ioan este similară experienţei lui Isus. Ioan împărtăşeşte cu Biserica: părtăşia în suferinţe, părtăşia la împărăţie şi părtăşia la răbdarea necazurilor. Nu a fost oare aceasta şi experienţa lui Isus? El a suferit imediat ce Şi-a proclamat împărăţia şi până la sfârşit când Şi-a dat viaţa; El a suferit totul cu o rezistenţă răbdătoare. Experienţa Bisericii este o extensie a experienţei lui Isus. Conţine aceasta o aplicaţie practică pentru mine şi pentru d-tră? V-aţi întrebat vreodată cum e mai bine să trăiţi? Care este lucrul cel mai bun de făcut? Ce ar fi făcut Isus dacă era în locul d-tră? Cel mai sigur curs al lucrurilor este când ne modelăm viaţa în raport cu Isus, când încercăm să facem ceea ce El a făcut şi să fim ceea ce El a fost. Viaţa lui Isus trebuie să fie ca o lege pentru creştin. Ceea ce El a fost trebuie să fie ceea ce noi trebuie să devenim. Experienţa Bisericii (a mea) trebuie să fie o extensie a experienţei lui Isus. Astfel, al doilea punct important pe care îl descoperim în studiul vv. 9-20 este că propria experienţă a Bisericii este modelată după experienţa lui Isus.

„Doamne, la acest punct simţim o provocare specială. Ne dăm seama cum adeseori, zi după zi am acţionat fără să luăm în calcul acest principiu – a Te întreba ce ai fi făcut dacă ai fi fost în locul nostru; cum ai fi întâmpinat tu provocările pe care noi le-am întâmpinat. Te rugăm ca viaţa pe care a trăit-o Isus să devină propriul model de viaţă pentru noi; să urmăm acest model şi să trăim acel mod de viaţă pe care Tu ne-ai pregătit-o. Îţi mulţumim pentru Isus modelul vieţii noastre. În Numele Său, Amin!”

  1. 10 – „ziua Domnului” – sunt luate în considerare patru posibilităţi: 1 – sâmbătă, a şaptea zi a săptămânii în calendarul ebraic. În Isaia 58, adesea sâmbătă este numită Ziua domnului. În Marcu 2:27,28 se spune despre Isus că este Domn al Sabatului. 2 – duminică – există cărţi scrise de creştini în cel de al doilea secol – 35-40 de ani de la scrierea Apocalipsei, unde expresia „Ziua Domnului” reprezintă o referire clară la duminică, iar motivul este pentru că Isus a înviat în această zi şi noi ar trebui să ne amintim de ea. 3 – Paştele (Easter şi nu Passover) – care era într-o zi de duminică şi uneori suprapus cu Paştele ebraic era sărbătorit odată pe an de către creştini. Conform dovezilor istorice din cel de al doilea secol, creştinii în Asia Mică, sărbătoresc anual Paştele în acelaşi timp cu cel iudaic. De fapt, a fost chiar o controversă între creştinii acelui timp: ar trebui Paştele să fie celebrat în ziua Paştelui iudaic, sau ar trebui celebrat într-un moment specific creştinismului, în afara Paştelui iudaic? Dar în Asia Mică creştinii sărbătoreau Paştele în ziua Paştelui iudaic. O posibilitate pentru Ziua Domnului, ziua când Isus a înviat ar fi trebuit să fie o zi anuală, în alte cuvinte ziua Paştelui (Easter), ziua în care Ioana a primit viziunea sa pe Patmos, trebuia să fie conştient că era exact timpul din an când Isus a murit şi a înviat dintre cei morţi – timpul anual al Paştelui – lunile martie-aprilie. 4 – ziua Domnului în sensul dat de VT ar fi sfârşitul istoriei noastre; ziua când Domnul va coborâ pe pământ să schimbe totul. Poate că Ioan s-a referit la o viziune escatologică „eram în Duhul Zilei Domnului” – poate că, privind la viziunile din faţa sa era conştient că sfârşitul tuturor lucrurilor era aproape.

Care dintre aceste patru interpretări este corectă? Este dificil de spus, dar cea mai puţin probabilă este că aceasta ar fi fost duminica, deoarece nu există o dovadă biblică cum că Ziua Domnului s-ar fi referit vreodată la o zi de duminică. Astfel că Ioan nu ar fi putut să se refere la ea în aceşti termeni. Există în schimb multe dovezi pentru sâmbătă ca zi a Domnului în Marcu 2 şi Isaia 58; dar şi a patra posibilitate ar fi reală – ziua escatologică, ziua judecăţii finale a istoriei acestui pământ. Aş vrea să las deschisă această întrebare, dar cel mai probabil este fie Sabatul – iar Ioan era un iudeu creştin care ţinea Sabatul ca zi de odihnă, sau ziua escatologică a Domnului.

Există şi o a cincea interpretare – oamenii timpului, numeau ziua venerării împăratului, „ziua domnului.” Probabil că Ioan, spunând astfel, vroia să contrasteze ziua lui Isus, cu cea a împăratului şi vroia să atragă atenţia că Isus era Acela care trebuia venerat şi nu împăratul. Putem specula mult în direcţia aceasta, însă ceea ce ştim cu siguranţă, este faptul că pentru Ioan, acea zi era o zi specială, era ziua în care el primea acea viziune extraordinară: viziunea lui Isus umblând printre sfeşnice – Apoc. 1:12-13.

3 – Dumnezeu şi legământul – în această viziune, Isus este văzut umblând printre sfeşnice. El este văzut ca Cel care slujeşte bisericile Apocalipsei. Cadrul, fundalul VT pentru acest pasaj este Lev. 26:12 – Isus împlineşte aici promisiunea legământului: „Eu voi fi Dumnezeul tău şi tu poporul Meu.” În VT Dumnezeu a făcut un legământ cu poporul Israel: „Eu voi fi Dumnezeul vostru şi voi veţi fi poporul Meu.” Pentru că ne vom întâlni cu acest termen pe măsură ce vom studia Apocalipsa, aş vrea să ne oprim puţin asupra lui; ce înseamnă un „legământ” – un contract între Dumnezeu şi Israel. Dumnezeu Se angaja să se comporte într-un anumit fel cu Israel, să îi trateze într-un anumit mod, iar ei, la rândul lor, trebuia să răspundă pe măsură. Acest concept-legământ, nu este atât de bine cunoscut printre cei mai mulţi creştini astăzi, dar fiind un concept biblic foarte important, este necesar să ne luăm timp să înţelegem lecţiile care derivă din cunoaşterea lui. În primul rând, faptul că Dumnezeu se angajează într-un legământ cu poporul Său înseamnă că El întotdeauna ne lămureşte foarte clar în privinţa a ceea ce aşteaptă de la noi. Nu suntem lăsaţi să bâjbâim, neştiind ce-o fi în mintea lui Dumnezeu; la ce ne mai putem aştepta de la El; ce trebuie să facem noi pentru a fi bine şi corect faţă de El; nu trebuie să ghicim, să presupunem ce ar fi bine şi ce nu. Dumnezeu clarifică în detalii aşteptările Sale. Descoperim însă ceva ce fascinează mintea vizavi de acest legământ şi anume Dumnezeu Însuşi se leagă în acest contract de noi, oferindu-ne astfel siguranţă că doar în relaţie strânsă cu El şi cu ajutorul Său vom putea împlini cerinţele legământului. Dumnezeu nu este unul arbitrar, aspect subliniat atât de des în VT; El nu era ca zeii păgâni care erau foarte capricioşi – Baal de pildă care putea să fie plecat în vacanţă; sau care puteau dormi atunci când te rugai şi nu te putea auzi. Ei erau cu adevărat înfricoşători; nu se putea avea încredere în ei, nu ştiai ce vor în următorul moment şi într-o astfel de vreme Dumnezeul evreilor vine şi spune: „Eu sunt Dumnezeul legământului.” Eu îţi voi spune exact cine şi cum sunt, cum mă comport şi cum răspund diferitelor situaţii şi împrejurări. De dragul oamenilor, Dumnezeu Însuşi S-a limitat pe Sine la înţelegerea oamenilor. Dumnezeu a spus: „Mă voi supune personal legii de care îţi spun ţie omule să asculţi şi să i te supui.” „Voi foarte clar în a explica cine sunt, ce fac şi cum mă raportez la diferite împrejurări de viaţă.” Dumnezeul lui Israel este atât de binevoitor să Se limiteze de dragul poporului Său. În definitiv Dumnezeu nu are nevoie să se limiteze. Dumnezeu este Dumnezeu, dar cu bunătate El este gata să Se coboare şi să se supună legii şi unor anumite circumstanţe, pentru ca Israel să ştie exact cum va acţiona Dumnezeu în diferite împrejurări. Rezultatul era că Israel urma să aibă siguranţă în relaţia sa cu Dumnezeu, spre deosebire de celelalte naţiuni păgâne ai căror zei erau capricioşi şi arbitrari. Acesta este mesajul pe care ni-l transmite imaginea Domnului Isus umblând printre sfeşnice. El este Dumnezeul legământului aşa cum a fost cu Israel, urmează să fie şi cu noul Său popor. Cât de încurajator e să ştii că acelaşi Dumnezeu care a fost ieri este şi azi la fel. În acest Dumnezeu al legământului descoperim siguranţă, încredere, confidenţialitate.

Uneori ne temem de ceea ce ţine de Lege – tribunal, avocaţi, etc., dar scopul acestui limbaj în Scriptură, pe vremea când Ioan a scris Apocalipsa, era acela de a oferi oamenilor siguranţa că Dumnezeu nu se schimbă. Mulţi creştini se simt în nesiguranţă neştiind dacă au făcut destul, dacă sunt în ordine cu Dumnezeu, nu au siguranţa mântuirii, nu au certitudinea dacă au primit Duhul Sfânt sau nu. Dar Isus a spus: „Sunt aici, printre voi – umblu printre sfeşnice.” Erau cele şapte biserici perfecte? Făceau ele tot ce trebuia, conform legământului? Cu siguranţă că nu. Este clar că fac greşeli, uneori par chiar că întorc spatele lui Isus, şi totuşi El continuă să rămână lângă ele. El este credincios legământului şi este acolo printre oameni pentru a-i mustra, avertiza, corecta şi ridica din nou.

Idea de Isus – Dumnezeul legământului ne conduce spre următoarea imagine din acest pasaj în studiu: Isus portretizat ca Dumnezeul VT – v. 17 – „Eu Sunt începutul şi sfârşitul” – expresie luată din VT – Isa. 44:6 şi 48:12-13 – cine este El? Potrivit v. 13 este Cel care „a întemeiat pământul”, este Creatorul, Domnul, Yahweh, Dumnezeul VT. În VT Yahweh vine cu această susţinere: „Eu sunt începutul şi sfârşitul.” Expresia accentuiază inexistenţa unui alt Dumnezeu asemănător. În Apoc. 1:17 Isus este Cel care face afirmaţie despre Sine Însuşi. Isus este Dumnezeul VT. Aceasta este o mărturie extraordinară, incredibilă, o luare la o parte a vălului, o descoperire a lui Isus Hristos. Aceasta este ceea ce dezvăluie Apocalipsa. Da, Isus a fost într-adevăr o fiinţă umană, a umblat şi a mâncat alături de noi, a fost obosit şi a dormit, da, a murit pe cruce, dar a şi înviat şi acum stă la dreapta maiestăţii lui Dumnezeu pe tronul Universului. Isus este identificat cu nimeni altcineva decât cu Dumnezeul VT în Apoc. 1:17. Acest aspect nu este unic cărţii Apocalipsa. Mereu şi mereu Isus este văzut în lumina lucrurilor şi evenimentelor legate de Yahweh al VT. Parcurgând NT descoperim afirmaţii referitoare la Isus care sunt rezervate doar Dumnezeului VT. Isus este văzut în NT ca Dumnezeul VT. Aceasta este foarte important pentru că sunt mulţi oameni care nu cred că Isus este cu adevărat egal cu Dumnezeu Tatăl. Există referinţe biblice pe care ei le iau în discuţie, precum: „Tatăl este mai mare decât Mine” – Ioan 14:28 – deşi e clar că textul se referă la Isus în statutul său uman, de al doilea Adam şi nu la cel de persoană divină. Este extraordinar faptul că scriitorilor NT nu le este ruşine să-L numească pe Isus – Dumnezeu şi să-I atribuie diferiţi termeni care nu erau atribuiţi decât lui Dumnezeu, Yahweh din VT – termeni precum: „Eu sunt Începutul şi sfârşitul.” Descoperim astfel în Apoc. 1 o specială înălţare, proslăvire a lui Isus Hristos. El este mai mult decât o fiinţă umană, mai mult decât un profet, este Însuşi Dumnezeu. În Isus, fiecare persoană a dumnezeirii S-a coborât spre fiinţa umană căzută în păcat.

4 – Isus şi Biserica – vv. 17-18 – am văzut deja într-o prezentare anterioară că ori de câte ori un profet întâlnea pe Dumneezeu într-o formă sau alta, sau chiar un înger, cădea la picioarele Lui îngrozit. Dar El Îşi punea mâinile Sale peste el, şi-l îndemna să nu se teamă. Îl vedem aici pe Isus slujindu-l pe Ioan, înţelegându-i temerile şi nevoile. Cine era Ioan? Singurul conducător al bisericilor rămas în viaţă. Şi totuşi el, conducătorul, cade cu faţa la pământ îngrozit şi are nevoie de asigurarea lui Isus. Şi Isus Îşi ia timp pentru el, îl atinge şi-i oferă asigurarea că cererile lui vor fi împlinite – Isus l-a întâlnit pe Ioan acolo unde era.

Astfel face şi cu bisericile. Fiecare este întâlnită acolo unde este. Apoc. 1:12-18 – se găsesc o serie de caracteristici ale lui Isus: Cel care umblă printre sfeşnice, Cel îmbrăcat în mantie lungă, cu părul alb ca lâna, cu picioarele ca arama arzătoare, Cel care a fost mort şi acum a înviat. Vom vedea că fiecare dintre scrisorile către cele şapte biserici, cuprinde câte o parte din ele, dar niciuna nu le cuprinde pe toate. Fiecare biserică primeşte o parte din aceste caracteristici. Aşa cum Isus s-a apropiat de Ioan şi i-a satisfăcut nevoile şi problemele cu care se confrunta el, va proceda cu fiecare biserică – fiecare trebuie abordată şi tratată diferit, motiv pentru care fiecare biserică se va confrunta cu faţete diferite ale lucrării lui Isus. Pentru biserici, Isus S-a prezentat sub forma diferitelor caracteristici. Pentru evrei, El este prezentat ca Yahweh al VT. Dar cum este pentru neamuri? Cum le este lor prezentat Isus? Vă aduceţi aminte că într-o altă prezentare vorbeam de Hekata, zeiţa greacă a Asiei Mici şi de paralelele între cum a fost prezentat Isus şi cum era văzută ea de către păgâni. Aşa cum apare Isus aici, este pentru neamuri – ce le transmite El? Că tot ceea ce căutaţi la Hekata veţi găsi în Mine. Căutaţi adevărul? Căutaţi Viaţa? Nu mai mergeţi le ea, ci veniţi la Mine. Isus era tot ceea ce păgânii aveau nevoie. Pentru iudei, apelul Lui este: tot ceea ce căutaţi în Sinagogile voastre, tot ce aţi căutat în VT, tot ce căutaţi la Yahweh, tot ce căutaţi în serviciile de la Sanctuar şi în jertfele de la Templu, veţi găsi în Isus. Întorcându-Se către biserici, apelul este acelaşi: tot ce căutaţi, răspunsuri la toate nevoile voastre veţi găsi în Isus. Este aici o lecţie şi pentru noi? Cum putem să-L urmăm pe acest Isus care se prezintă atât de încântător pentru orice gen de persoană? Păgânilor Se prezintă ca Hekata, evreilor ca fiind Yahweh, creştinilor în diferite caracteristici  prezentate lui Ioan în viziune. Dacă vrem să-L urmăm pe Isus în lucrarea noastră misionară, cum vom face? Trebuie să învăţăm să facem la fel când vrem să ne adresăm oamenilor, să-i întâlnim acolo unde sunt. Să vedem de unde vin în ceea ce priveşte crezul lor. În 1 Cor. 9 Pavel vorbeşte despre aceste lucruri: „…cu cel slab am devenit slab, cu iudeul m-am făcut iudeu…”; acesta este modelul lui Isus, acesta este felul în care Isus a venit la noi. Îţi aduci aminte de prima zi când L-ai întâlnit pe Isus? Îţi aminteşti unde erai şi în ce stare? Cum a fost? Poţi reflecta o clipă la acel moment? Isus este în măsură să se apropie de oameni indiferint unde s-ar afla, pentru că El vine acolo unde ei se află.

Îmi amintesc povestea unui tânăr din Arizona care nu ştia că de fapt Îl căuta pe Isus. Într-o zi, stătea pe o canapea, era drogat şi asculta Rolling-Stones. Era clar că nu Îl căuta pe Dumnezeu. Şi cum stătea acolo, ascultând muzica aceea, deodată, a auzit o voce care i-a spus că avea nevoie să-şi predea viaţa lui Isus. Povestirea nu lasă impresia că lui Isus îi plac drogurile şi muzica rock. Ceea ce e de înţeles din aceasta, este că Isus îi întâlneşte pe oameni acolo unde ei se află, şi El este în stare să se coboare până într-o cameră infestată de alcool, droguri, muzică satanică, prostituţie pentru a găsi pe cineva şi a-l aduce la Sine.  Şi noi trebuie să-L prezentăm pe Isus într-un fel care să aibă sens în lumea oamenilor cu care vorbim. Sunt totuşi limite în această diversitate? Desigur; după cum am văzut în partea a şasea din prima serie, Ioan recunoaşte că sunt limite în această diversitate. Sunt situaţii în care creştinul nu poate să facă compromisuri, sunt situaţii când un creştin trebuie să spună un NU hotărât. Isus a ilustrat de asemenea şi aceasta, mergând până la moarte, penttru că a refuzat compromisul. Dar Acelaşi Isus a intrat în legătură cu tot felul de oameni, din diferite clase sociale, şi naţiuni diferite întâlnindu-i unde se aflau. Care sunt limitele diversităţii? Care sunt limitele când trebuie să devii totul pentru toţi? Limitele, înseamnă să nu facem nimic care în mod clar vine în contradicţie cu Scriptura. Dacă Scriptura ne spune că acolo nu trebuie să mergem, trebuie să ascultăm fără şovăire (Balaam şi Balac – insistenţa). Şi totuşi sunt foarte multe lucruri care nu sunt interzise de Biblie. Mergând pe cursul lor, putem ajunge la oameni care pot să fie salvaţi pentru Dumnezeu. Primul capitol al Apocalipsei Îl prezintă pe Isus care prezintă soluţii diferite pentru oameni diferiţi.

5 – Biserica şi sfeşnicul – un ultim aspect vizavi de această viziune introductivă cu privire la cele şapte biserici. Biserica prezentată ca un sfeşnic este o imagine preluată din Templul VT. Sfeşnicul cu şapte braţe se găsea în interiorul Sanctuarului, în locul Sfânt şi era singura sursă de lumină din Sanctuar. Singura lumină pe care preotul o avea în momentul în care îşi făcea lucrarea în Sanctuar, era lumina care venea de la sfeşnicul cu şapte braţe. Tot aşa Biserica este lumina lumii. Biserica astăzi este lumina prin care lumea Îl poate vedea pe Isus. Lumea secularizată nu prea răspunde la argumente sau versete biblice şi nici când se argumentează puternic cu Scripturile; dar aceşti opameni se întorc la Dumnezeu văzându-L în alţi oameni. Ei devin interesaţi atunci când Îl văd pe Dumnezeu în mod real în viaţa altor oameni. Nu sunt interesaţi de Biserică până când nu văd în acea Biserică spiritul lucrător al lui Dumnezeu. Din nefericire sunt foarte multe biserici în care viaţa spirituală aproape a dispărut; în care au loc ceremonii săptămânale făcute din generaţie în generaţie; în care rezolvarea se caută prin schimbarea ceremonialului, dar nici o schimbare a omului nu se află dincolo de ele.

În general, oamenii postmoderni nu sunt interesaţi de aspecte ceremoniale; ei au lucruri mult mai importante de făcut decât să meargă şi să stea nemişcaţi timp de câteva ceasuri pe scaunul unei biserici. Dar când ei Îl descoperă pe Dumnezeu, viu şi real în viaţa altor oameni, când văd o biserică în care Dumnezeu este viu, oameni secularizaţi sunt atraşi de Dumnezeu. Sfeşnicul era singura lumină în Sanctuar, tot aşa cum în lumea secularizată a zilelor noastre, Biseica este singura sursă de lumină pe care oamenii trebuie să o descopere; Biserica este chiar Isus pe care oamenii caută să Îl întâlnească.

„Doamne, Îţi mulţumim pentru varietatea de metode pe care le ai la îndemână pentru a-i întâlni pe oameni acolo unde ei se află în călătoria vieţii lor. Îţi mulţumim că Tu te apropii de cele mai adânci nevoi ale fiinţei umane, aşa cum ai făcut cu Ioan. Ajută-ne să Te căutăm şi să Te găsim în studiul cărţii Apocalipsei. Îţi mulţumim în Numele lui Isus, Amin!”

 

III. Şapte Scrisori către Şapte Biserici

 

Iar şi iar, Isus spune bisericilor: „Ştiu faptele tale…” Dacă Isus ne cunoaşte atât de bine, de ce este atât de greu să ne mărturisim păcatele?

„Doamne, acum că suntem gata să studiem cap. 2 şi 3 invităm din nou prezenţa Ta cu noi. Îţi mulţumim pentru ajutorul pe care ni-l oferi în studiul Cuvântului Tău, nu pentru că merităm, ci pentru că în Hristos, Tu ne doreşti. Îţi mulţumim în Numele Său, Amin!”

În această prezentare voi vorbi la modul general despre scrisorile către cele şapte biserici – Apoc. 2-3. În primul rând, aş vrea să notăm câteva caracteristici ale acestor scrisori care ne vor fi de ajutor în interpretarea lor:

1 – mai întâi, scrisorile par să aibă o structură chiastică – prima şi ultima din serie sunt paralele, a doua cu a şasea, a treia cu a cincea şi a patra este punctul culminant. De exemplu, doar două dintre biserici nu sunt mustrate: Smirna şi Filadelfia (a 2-a şi a 6-a), ele sunt doar binecuvântate de Isus. Alte două biserici Pergam şi Sardes (a 3-a şi a 5-a), nu prea au nimic bun – sunt biserici cu multe eşecuri şi căderi şi care şi-au cam pierdut direcţia. Efes şi Laodiceea (1-a şi a 7-a) sunt de asemenea paralele. Tiatira, cea din mijloc (a 4-a), are două faze şi ceea ce se scrie despre aceasta este de două ori mai lung decât pentru orice altă biserică. Dacă ne uităm cu atenţie, avem imaginea unui sfeşnic cu şapte braţe. Efes şi Laodiceea sunt în părţile opuse ale sfeşnicului şi care se întâlnesc pe stâlpul central al lui la nivelul de jos; ele sunt paralele în afecţiune şi legalism. La nivelul următor avem Pergam şi Sardes paralele în declin spiritual, în decădere; ultimul nivel îl ocupă Smirna şi Filadelfia paralele în credincioşie, amândurora opunânduli-se aşa numiţii iudei în textul biblic.

Importanţa structurii chiastice este că ceea ce se descoperă la unul dintre elementele paralele, este valabil în înţelegerea celuilalt. Dacă vrem să înţelegem de exemplu mai bine biserica Laodiceea, trebuie să o privim şi prin prisma Efesului.

2 – al doilea aspect – bisericile sunt enumerate într-o anumită ordine geografică. Mişcarea de la una la alta este într-un fel de semicerc, sau ca un fel de coroană. Şi mai interesant, dacă ar trebui să suprapunem un sfeşnic cu şapte braţe peste Asia Mică, localizările acestor biserici ar veni în locurile în care ar cădea lumina lui. Poziţionarea ar fi ca o potcoavă. Unii au sugerat că aşezarea geografică ar corespunde modului în care s-ar deplasa un poştalion. Acesta merge în cerc, deplasându-se de la un oraş la altul, lasă corespondenţa destinată unui oraş şi duce mai departe pentru celălalt. Este foarte clar că există o relaţie geografică între aceste locaţii. Astăzi, distanţa dintre aceste oraşe se poate acoperi în trei zile mergând cu autocarul.

3 – toate au un format comun, cu excepţia celei de a 3-a şi a 4-a – (1) o adresare către Îngerul bisericii; (2) o descriere a lui Isus – prezentarea anumitor caracteristici ale lui Isus; (3) lauda şi încurajarea – „Ştiu faptele tale”; „Ştiu unde locuieşti”; (4) sancţiunile sau atenţionarea; (5) încurajarea ca biserica respectivă să-şi schimbe felul de a fi; (6) o pomisiune învingătorului; (7) un apel pentru receptarea mesajului, de a-L asculta pe Duhul Sfânt.

Aşa cum am spus, cu excepţia bisericilor 3 şi 4 – Sardes şi Tiatira – toate au acest format comun. Bisericile 2 şi 6 – Smirna şi Filadelfia – fără sancţiuni, fără ameninţări, nici măcar nu sunt chemate la pocăinţă – toate celelalte sunt chemate să se pocăiască. Aceste două biserrici au suferit foarte mult şi se pare că Isus are o afinitate specială pentru cei care au trecut prin suferinţe grele, tolerând unele lucruri pe care în alte circumstanţe nu le-ar tolera. Dacă aceste două biserici nu primesc nici o sancţiune, în schimb, cea de a 7-a – Laodiceea – nu primeşte nici o laudă – nu primeşte nici încurajare pentru ceva bun ce ar face; cel mai mare păcat al ei este falsitatea, neautenticitatea. Se pare că nu este păcat mai mare decât de a încerca să fii ceea ce de fapt nu eşti – ipocrizia.

Uneori, punctele 6 şi 7 sunt inversate – în primele trei scrisori mai întâi se face un apel la acceptarea Duhului, apoi vine promisiunea pentru învingător. În ultimele patru scrisori promisiunea pentru biruitor precede apelului la ascultare. În general, cele şapte scrisori sunt alcătuite după formatul amintit, cu mici modificări funcţie de mesaj de la o scrisoare la alta.

4 – Isus cunoaşte bine aceste biserici. Cuvintele Eu ştiu…, apar în fiecare scrisoare. Isus cunoaşte totul despre biserici. Atotcunoaşterea lui Isus este un concept important pe care de asemenea îl găsim şi în Evanghelia lui Ioan – aici, cunoaşterea lui Isus este descoperită doar la nivel individual: El ştia totul despre Natanael, despre Nicodim, despre Samariteancă, etc. Oamenii pot să se ascundă de Isus, ei pot fi ipocriţi, dar El ştie totul despre ei.

În Apocalipsa însă, descoperim că Isus cunoaşte totul despre biserică. Dacă biserica ar vrea să se schimbe, să îmbunătăţească ceva în viaţa ei spirituală, nu ar avea nevoie decât să asculte sfatul lui Isus, El este Cel care cunoaşte tot. Este aici şi o lecţie pentru noi? Ne sperie puţin gândul că cineva ştie absolut totul despre noi? Ne pare puţin faptul că El ştie totul despre noi? N-ar trebui! De fapt acesta este un mesaj de încurajare. Faptul că El ştie totul ne scuteşte pe noi să ne mai ascundem. Tendinţa de ascundere este o caracteristică a păcatului – “Adame, unde eşti? Adame, ştiu unde eşti, dar vreau ca tu să ştii că nu trebuie să te mai ascunzi de Mine!” – Gen 3:9. Aveţi tendinţa de a vă ascunde de ceilalţi? De a vă ascunde de cel care sunteţi cu adevărat? De ce uneori avem tendinţa de a ascunde omul care este cu adevărat în noi? Pentru că ne este teamă de a nu fi descoperiţi de ceilalţi în realitatea exactă în care ne aflăm. Ne este teamă că nu vom mai fi acceptaţi, iubiţi, respectaţi, doriţi…; dacă ar afla ceva dezgustător în viaţa noastră, ne e teamă că vom fi respinşi şi nu vor dori să mai aibă de a face cu noi. Dar toate acestea cad în faţa lui Isus; nu trebuie să ne fie teamă de Isus, să ascundem ceea ce El ştie deja. Şi tocmai aceasta este mărturisirea pe care o aşteaptă El, recunoaşterea a cine suntem noi cu adevărat. Nu are nici un sens să nu ne mărturisim păcatele înaintea Lui, pentru că oricum El deja le ştie. Mărturisirea nu este pentru El, pentru că oricum El ştie, ci pentru noi. Este deschiderea faţă de noi înşine, pentru ca să înţelegem cine suntem cu adevărat. În felul acesta, pe măsură ce devenim cinstiţi cu Isus, începem să devenim oneşti, cinstiţi şi cu semenii. Indiferent de ceea ce I-am mărturisi, nu-L poate dezgusta, nimic nu-L va îndepărta de lângă noi. El este Păstorul Cel bun care Îşi cunoaşte oile pe nume – Ioan 10:14.

5 – diferitele caracteristici ale lui Isus din prima viziune, se regăsesc în parte la fiecare dintre biserici:

  • în Apoc 2:1, Isus este Cel ce ţine cele 7 stele şi este printre cele 7 sfeşnice, de asemenea, ţine 7 stele în cap. 1:16, 20 şi este printre sfeşnice – 1:13. Biserica din Efes este păstorită de Isus, Cel care ţine cele şapte stele în mână şi umblă prin mijlocul sfeşnicului.
  • pentru biserica din Smirna, cap. 2:8, Isus este primul şi ultimul, Cel care a murit şi a înviat; această caracteristică se află în cap. 1:17-18.
  • pentru Pergam, cap. 2:12, Isus are o sabie cu două tăişuri ieşindu-I din gură – cap. 1:16.
  • pentru Tiatira, cap. 2:18, Isus este Fiul lui Dumnezeu – 1:6, cu ochii ca para focului – 1:14 şi picioarele ca arama încinsă – 1:15.
  • pentru Sardes, cap. 3:1, Isus este Cel care ţine cele şapte duhuri ale lui Dumnezeu – 1:4 şi cele şapte stele – 1:16,20.
  • pentru Filadelfia, cap 3:7, Isus este Cel Adevărat – singura caracteristică neregăsită în cap. 1; probabil că este o referire la cap. 6:10, unde rugăciunile sfinţilor se ridică către Cel Sfânt şi Adevărat – dar oricum este una dintre caracteristicile lui Isus pe care o regăsim în NT – şi Cel care ţine cheile – 1:18.
  • pentru Laodiceea, cap. 3:14, Isus este Martorul credincios şi Adevărat – 1:5, Domnitorul, primul născut al întregii creaţii a lui Dumnezeu, primul născut din morţi – 1:5.

După cum observăm, nici o biserică nu-L primeşte pe Isus în totalitatea caracteristicilor Sale, dar fiecare primeşte un Isus unic. Nu există două biserici care să primească exact acelaşi Isus. Dar nu sunt 4 evanghelii? patru imagini unice, diferite ale vieţii lui Isus pe pământ? De ce erau necesare patru, când de fapt este o singură Evanghelie? Pentru că sunt foarte multe tipuri de oameni şi Dumnezeu îi întâlneşte acolo unde sunt. Dumnezeu nu este limitat la o singură imagine a lui Isus. El poate fi creionat diferit pentru fiecare persoană în parte, aşa cum a fost şi pentru cele şapte biserici. Există atâţia oameni care consideră că este doar o singură modalitate de a gândi, de a acţiona, sau aborda o problemă sau o persoană. Există un singur fel în care o biserică se poate manifesta atunci când se adună în actul închinării. Acest pasaj însă dărâmă un astfel de mod îngust de a gândi şi oferă o încurajare: Isus nu este la fel cu fiecare biserică, dar fiecare biserică primeşte acea faţetă unică a caracteristicilor lui Isus, funcţie de situaţia, sa, de de nevoile ei şi problemele cu care se confruntă. În felul acesta fiecare biserică are ocazia să fie martoră pentru acea unică caracteristică a lui Isus; să ofere lumii acea parte din Isus pe care nimeni altcineva nu o poate face mai bine. Care este imaginea lui Isus redată de biserica ta? Care este caracteristica Lui pe care o ia cel mai mult în considerare şi pentru care poate fi martor unic? În biserica mea, familia este punctul forte. Biserica este o extensie a familiei mici. Oamenilor le place să petreacă mult timp împreună, să discute despre problemele şi bucuriile avute, despre creşterea copiilor – este o biserică prietenoasă, oamenii se simt ca acasă, simţindu-se parte a familiei. Dar gândiţi-vă că aceasta este doar o faţetă, doar un mod de a transmite valorile creştinismului şi nu trebuie ca două biserici să fie la fel. Fiecare biserică trebuie să-şi descopere nevoia şi caracteristica lui Isus care se pliază cel mai bine pe această nevoie.

Se pare că dacă o biserică nu lasă să strălucească adevărul, va face cât de curând mai atractive secularismul şi ateismul. Urmăriţi în lumea noastră actuală – de obicei, ateii, sunt cei care au întâlnit în viaţa lor creştini care nu şi-au trăit credinţa; care au susţinut idei ciudate şi nerelevante pentru lumea în care trăim astăzi.

Fiecare persoană este unică şi Isus i se descoperă funcţie de caracteristica ei.

a – fiecare biserică este unică şi Isus Se apropie de ea funcţie de nevoile şi problemele ei.

b – fiecare biserică aduce o mărturie aparte despre Isus; care este caracteristica Lui pe care o ia cel mai mult în considerare la mine, la familia mea, la biserica noastră?

Aceste scrisori demonstrează că Isus se apropie de fiecare biserică într-un mod unic şi funcţie de nevoile ei şi de caracteristica prin care ea Îl poate reprezenta mai bine pe El.

1 – Efes avea probleme cu doctrinele false ale nicolaiţilor, aceştia nu învăţau adevărul; Isus, Cel care umblă printre sfeşnice aici, vine ca adevărata lumină de care biserica avea nevoie împotriva ameninţării luminii false – avem tema luminii.

2 – Smirna trebuie să facă faţă persecuţiilor şi morţii – Isus îi apare ca Cel ce a murit şi înviat, El vine cu promisiunea învierii.

3 – Pergam, de asemenea este plină de doctrine false; Isus, este judecătorul cu sabia cu două tăişuri pentru a despărţi adevărul de minciună.

4 – Tiatira, are o regină falsă – Izabela – Isus vine ca adevăratul conducător.

5 – Sardes, este o biserică adormită, Isus vine cu spiritul revigorator al lui Dumnezeu.

6 – Filadelfia, are foarte puţină putere – lor, Isus le prezintă o uşă deschisă. El nici măcar nu le cere lor să se ridice şi să deschidă uşa oportunităţiilor, ci ea este deja deschisă; Isus ţine cont de slăbiciunea lor.

7 – Laodiceea este biserica călduţă, încropită, biserica despre care Isus nu are nimic bun de spus – Isus îi oferă un spirit de discernămînt şi puterea Lui creativă. Laodiceea este biserica cu nimic bun. Singura ei speranţă se află puterea creatoare a lui Isus – să creeze ceva din nimic; prin puterea Lui, Isus poate să facă ceva din nimicul pe care îl prezintă ea. Astfel, fiecare biserică primeşte acea caracteristică a lui Isus de care are ea nevoie. De aceea nu trebuie să ne surprindă diferenţele de la una la alta. Experienţa fiecărei biserici este diferită, de aceea şi întâlnirea cu Isus este diferită.

6 – o altă caracteristică a acestor scrisori, este că mişcarea de bază în aceste biserici este aceea de decădere, de degenerare. În primele trei biserici, rămăşiţa sunt oameni răi, eretici, caracteristica generală este credincioşia, dar sunt unii oameni care nu sunt cu Hristos. De la 4 la 6 rămăşiţa sunt cei care aparţin lui Dumnezeu şi sunt puţini, cei care sunt în dezacord cu Isus constituie majoritatea. Ajungând la Laodiceea, nu mai este nici un cuvânt bun de spus. Observăm un declin spiritual de la Efes la Laodiceea. Răul este crescător. Efes şi-a pierdut dragostea iniţială, dar este încă credincioasă lui Dumnezeu, deşi nu exact ceea ce Dumnezeu ar fi dorit; cât despre Laodiceea, acesteia nici măcar nu-i mai pasă câtuşi de puţin. A devenit cu totul apatică. Ca răspuns la acest rău crescând, este şi o severitate crescândă din partea lui Isus. La început spune: Voi veni şi voi lua sfeşnicul din locul lui…, pentru ca Laodiceei să-i spună: Am să te vărs din gură… Te voi respinge definitiv ca biserică.

Pe de altă parte, aspectul pozitiv este că promisiunile, grija şi interesul lui Dumnezeu pentru biserica Sa sunt şi ele crescânde. Pe măsură ce bisericile decad, făgăduinţele se îmbogăţesc – Rom 5:20.

1 – pentru Efes – 2:7, biruitorului i se promite (1) pomul vieţii;

2 – pentru Smirna – 2:10,11, sunt două promisiuni: (1) cununa vieţii şi (2) scăparea de a doua moarte;

3 – pentru Pergam – 2:17, se fac trei promisiuni: (1) mana ascunsă, (2) piatra albă şi (3) noul nume;

4 – pentru Tiatira – 2:26-28, sunt patru promisiuni: (1) autoritate peste neamuri, (2) le va guverna cu un toiag de fier, (3) le va zdrobi şi (4) va primi Luceafărul de dimineaţă;

5 – pentru Sardes – 3:4, 5, sunt cinci făgăduinţe: (1) vor umbla cu Isus, (2) vor fi îmbrăcaţi în alb, (3) nu le va fi şters numele din Cartea vieţii, (4) le va fi recunoscut numele în faţa Tatălui şi (5) vor fi recunoscuţi în faţa îngerilor;

6 – pentru Filadelfia – 3:12, sunt şase binecuvântări: (1) vor fi păziţi în ceasul încercării, (2) vor fi un stâlp în Templu, (3) nu-l vor părăsi niciodată, (4) numele lui Dumnezeu va fi scris pe ei, (5) numele oraşului lui Dumnezeu şi (6) propriul nume nou al lui Dumnezeu.

7 – probabil ne aşteptăm ca Laodiceea să primească şapte promisiuni. Laodiceea primeşte de fapt numai una singură – 3:21, dar care de fapt le include pe toate celelalte 21 de făgăduinţe pe care cele şase biserici dinainte le-au primit la un loc; promisiunea de (1) a sta cu Isus pe tronul Lui, nu înseamnă oare totul?

Ultimul punct înainte de finalul acestei prezentări este legat de răspunsul la o întrebare: Cum ar trebui înţelese aceste şapte biserici? Vă aduceţi aminte de şcolile de interpretare de la început? Prin urmare, Apocalipsa ar trebui înţeleasă din perspectivă preteristă, cum că Apocalipsa a fost scrisă doar pentru cele şapte biserici, sau poate ca o carte futuristă, care să descrie doar ultimele zile ale istoriei noastre? Sau e o carte istoricistă, oferindu-ne o linie istorică, începând cu vremea lui Isus şi până la vremea sfârşitului? Sau trebuie citită ca o carte idealistă, ca o colecţie de adevăruri atemporale care n-au nimic de-a face cu istoria? Prin urmare, ce perioadă abordează ele? Primul secol creştin, timpul sfârşitului, sau perioada istorică dintre aceastea două?

Cartea Apocalipsei statuează explicit că este un mesaj special către cele şapte biserici din Asia Mică şi mai întâi ele trebuie citite pentru a afla care a fost mesajul special transmis fiecăreia dintre cele şapte biserici locale din Asia Mică a secolului I. Dar în acelaşi timp putem găsi în ea şi adevăruri valabile pentru toate timpurile; se spune: Cine are urechi de auzit… – ca atare, scrisorile acestea trebuie citite în contextul istoric original, precum şi ca adevăruri adresate oricui, în orice timp, motiv pentru care în fiecare găsim ceva pentru zilele noastre. În Apoc. 1:19 se vorbeşte de lucruri care sunt şi care vor veni după ele…; se referă la linia istorică. De la cap. 4:1, ceea ce vede Ioan urma să se întâmple în viitor faţă de timpul lui. Ca atare, putem percepe Apocalipsa şi ca pe o carte istorică. Astfel, scopul primar al srierii Apocalipsei, nu a fost descrierea evenimentelor viitoare lui Ioan, nici istoria bisericii creştine prezentată în avans, ci în primul rând a fost un mesaj pentru biserici reale, locale, din timpul vieţii lui Ioan, masaj care se putea adresa apoi oricui avea să-l citească.

Întrebare: De ce au fost alese doar aceste 7 biserici? Mai erau biserici în Asia Mică – Colose, Troa…; de ce doar acestea?  În cartea Apocalipsei, numărul 7 este un număr plin de semnificaţie, este numărul perfecţiunii, completitudinii în Biblie. Cele şapte biserici reprezintă într-un fel toate bisericile din Asia Mică şi de-a lungul timpurilor.

Marele istoric bisericesc, Filip Shaff, împarte istoria creştină în şapte perioade de bază: 1 – perioada apostolică; 2 – perioada de persecuţie; 3 – perioada de unire cu statul, de compromis a multora dintre principiile bisericii; 4 – perioada medievală –  Evul Mediu întunecat; 5 – perioada Reformaţiunii; 6 – perioada ortodoxiei protestante, când doctrina a devenit mai importantă decât practica şi 7 – perioada de infidelitate şi misiune universală. Conform teoriei lui Shaff, în acest ultim segment al ei, Biserica, deşi are o activitate misionară mondială, se prăbuşeşte tot mai mult în infidelitate faţă de Dumnezeu. Trăim într-o societată tot mai secularizată, în care moralitatea scade vertiginos, legile nu mai sunt respectate, etc.

Un ultim gând – scrisorile sunt reprezentative pentru cursul istoriei bisericii. Apoc 3.17-18 – potrivit limbajului folosit pentru biserica din Laodiceea, ne dăm seama că trăim în ultimul segment al istoriei planetei acesteia; limbajul din 3:17-18, este paralel cu cel din 16:15 – capitol în care se vorbeşte despre criza finală, o imagine de conflict – Armaghedonul şi în acelaşi timp o chemare, un apel pe care Dumnezeu îl face poporului Său chiar în timpul cel mai primejdios al istoriei omenirii. Avertizarea dată generaţiei din urmă, poporul lui Dumnezeu, Biserica Sa din 16:15, foloseşte aceeaşi combinaţie de cuvinte, acelaşi limbaj ca pentru Laodiceea: haine, goliciune, ruşine ca în 3:17-18. Ioan foloseşte limbajul Laodiceei pentru a da ultima avertizare poporului lui Dumnezeu de la sfârşitul istoriei. Acest fapt sugerează că ultima perioadă a Bisericii este perioada numită Laodiceea. Sunt suficiente dovezi că noi trăim perioada Laodiceea – că suntem ultima generaţie, iar venirea lui Isus trebuie să fie foarte aproape.

„Doamne, Îţi mulţumim pentru prezenţa Ta în această prezentare. Mulţumim pentru că eşti un bun ascultător şi că te apropii de noi funcţiee de nevoile noastre specifice ca indivizi şi ca Biserică. Îţi mulţumim în Numele lui Isus, Amin!”

 

  1. Efes şi Smirna

 

            Efes

De ce te temi cel mai mult? Uneori, cel mai mult ne temem de acele lucruri pe care nu le cunoaştem. Cum putem învinge teama?

„Doamne, acum când începem studiul despre cele şapte scrisori adresate celor şapte biserici, mesaj de la Isus pentru oamenii pe care El îi iubea, pe măsură ce începem să înţelegem acest mesaj pentru zilele acelea, ajută-ne să înţelegem şi însemnătatea, aplicaţia lui pentru zilele noaste. În Numele lui Isus, Amin!”

Să începem cu bierica din Efes – Apoc. 2:1-7. La începutul scrisorii, observăm caracteristicile lui Isus: El ţine cele şapte stele – în gr. = „El are controlul asupra celor şapte stele” – definite ca cele şapte biserici în versetul anterior – 1:20; acest lucru sugerează controlul total pe care Îl deţine Dumnezeu; bisericile nu au de ce să se teamă, să se îngrijoreze, El vrea să le asigure de aceasta.

În analiza pe care o face Isus acestei prime biserici, sunt câteva lucruri demne de luat în seamă:

  • este o biserică energică – v. 2
  • este o biserică răbdătoare – v. 2
  • este o biserică bazată pe doctrine corecte – vv. 2, 6, o biserică foarte pozitivă; care caută adevărul şi are grijă să nu pătrundă învăţături false.

Dar este totuşi o problemă – şi-a pierdut dragostea dintâi – v. 4. Una dintre dificultăţile de a trăi o viaţă creştină este paradoxul care apare în ea. Pe de o parte există energie, corectitudine, răbdare, iar pe de alta o scădere a dragostei. Şi deseori ni se întâmplă să punem accentul pe doctrina corectă pe care trebuie să o aibă cineva, şi să uităm să iubim mai întâi. Dorinţa după a doctrină corectă şi acţiuni decisive, adesea duce la pierderea iubirii mutuale, sincere, care este semnul distinctiv al uceniciei. Isus spunea: Vă dau o poruncă nouă: să vă iubiţi unii pe alţiiprin aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii Mei… – Ioan 13:34, 35. Efes este o biserică foarte puternică din punct de vedere doctrinar şi a acţiunilor decisive, dar lipsită de afecţiune între membrii ei. Dacă cineva ar vrea să aleagă între cele două, ce ar alege? (deşi Scriptura nu încurajează alegerea), dar dacă ar fi să se poată alege, prioritatea ar fi dragostea – 1 Cor 13 – o foarte bună descriere pentru biserica din Efes – Pavel concluzionează că fără dragoste nimic nu valorează. Eşti mult mai în siguranţă să faci o greşeală în zona dragostei, a milei decât în cealaltă. Prin natura noastră, tindem să fim severi cu ceilalţi şi îngăduitori cu noi înşine. Isus ne cere viceversa.

Ceea ce vedem în biserica din Efes, este o retrăire a experienţei lui Israel  înainte de exil; era într-o condiţie asemănătoare cu a bisericii din Efes – Ier. 2:2, 13, 21. Osea 2 avea pasaje similare: Dumnezeu privea în urmă la începutul experienţei cu Israel, la devoţiunea de la început a israeliţilor în pustie; a fost un timp al devoţiunii şi credincioşiei, chiar dacă a fost relativă. În vv. 13, 21 este descrisă o situaţie similară bisericii din Efes. Este descrisă credincioşia iniţială, apoi pierderea legăturii de dragoste cu Dumnezeu şi automat şi între membrii ei. În ceea ce priveşte faptele, este o biserică concentrată asupra faptelor, dar fără un echilibru, pentru că lipseşte dragostea. Această situaţie îmi aminteşte de o ilustraţie pe care Martin Luther obişnuia să o spună: “Majoritatea creştinilor, pentru Luther, erau ca nişte oameni beţi urcaţi pe cal. Ce se întâmplă cu un om beat urcat în şaua unui cal? Se întâmplă două lucruri: unul pe care îl ştim, sau intuim şi unul pe care nu îl ştim şi anume: în primul rând ştim, sau intuim că acel om va cădea aproape sigur de pe cal, pentru că el nu poate să-şi ţină echilibrul, dar lucrul pe care nu îl ştim este că nu putem anticipa pe care parte va cădea: pe stânga calului, sau pe dreapta lui.”

Tot aşa este şi cu majoritatea creştinilor. Treaba noastră este să îi punem în şa şi acolo trebuie să-şi menţină echilibrul între dragoste şi lege – evanghelia, acceptarea prin har,  şi credincioşia, ascultarea, păzirea poruncilor. Luther avea simţământul că atunci când predică, parcă audienţa sa ar fi compusă din oameni beţi. Mulţi ajung să aparţină unei biserici unei confesiuni sau alteia, dar oriunde există un echilibrul precar între dragoste şi ascultare, între acceptare şi supunere, între credincioşie şi păzirea Legii. “Ştiu”, spunea mai departe Luther, “că oamenii vor cădea deoparte sau de alta, dar nu ştiu niciodată de care. Tendinţa este că dacă predică Evanghelia, să uite să o asculte (respecte), iar dacă predică ascultarea (de Lege), s-ar putea să uite evanghelia dragostei.

Sună familiar pentru zilele noastre – ne luptăm cu acelaşi tendinţe ale naturii umane pervertite de păcat: când subliniem dragostea, adică evanghelia, ascultarea parcă n-ar mai fi atât de importantă; când concentrarea cade pe ascultare, observăm cum ne pătrunde un simţământ de vinovăţie şi parcă pierdem legătura cu ceea ce a făcut Isus pentru noi pe cruce – acea acceptare totală prin har.

Poate că ar trebui să fie o încurajare pentru noi, să vedem că şi creştinii de la început au avut de luptat cu aceleaşi situaţii ca şi noi chiar dacă i-au avut pe apostoli cu ei, chiar dacă aveau amintirea umblării alături de Isus. Efesenii au făcut alegerea pentru doctrină, fapte deosebite – decizii de altfel bune – dar puse în detrimentul dragostei. Efes este o biserică activă, implicată în propovăduire şi cu standarde înalte, dar lucrarea pentru Dumnezeu nu este un substitut al dragostei. Pentru public, aceasta poate fi o biserică plină de succes, dar pentru Isus, este o biserică căzută – v.5. Ce o sfătuieşte Isus?

1 – în primul rând să-şi amintească – în gr. este un imperativ prezent, ceea ce înseamnă nu că au uitat; nu se spune: „Începeţi să vă amintiţi” – ei sunt conştienţi de problema lor, ar vrea să facă ceea ce este bine; ei nu dorm cu privire la scop, ci se spune: Priveşte spre ţintă, fixeaz-o şi păstreaz-o înaintea ochilor tăi; Reaminteşte-ţi de unde vii; reînnoieşte-ţi în minte lucrurile pe care deja le ştii, ar vrea să spună Isus şi împlineşte-le.

2 – al doilea sfat este să se pocăiască – dar aceasta, în gr., nu mai este un imperativ prezent, o acţiune continuă – să-şi amintească încontinuu – ci este un imperativ aorist, adică un moment început în trecut pe care trebuie să-l rezolve. Avem aici o poruncă de a începe ceva. Pocăinţa nu era ceva ce efesenii erau obişnuiţi să facă. Traducerea ar fi: “Începe să te pocăieşti; începe să-ţi aduci faptele în rând cu intenţiile.” Isus încearcă să-i şocheze pe efeseni, apoi le cere să facă ceea ce au făcut la început. El le spune: „Nu este timpul să dormiţi, ci să treceţi la hotărâri decisive. Pocăiţi-vă.” Şi avem din nou un aorist: „Fă din nou lucrurile pe care le făceai la început” – acele mici atenţii care au făcut ca dragostea să înflorească; pune dragoste în acţiunile tale pentru a păstra echilibrul atât de necesar supravieţuirii unei biserici.

3 – un alt sfat: Ascută Duhul. Toţi cei din biserica din Efes care au urechi să facă asta. Dacă ai invitat Duhul Sfânt în viaţa ta, atunci ascultă-L. Întoarce-ţi inima către El. Lasă-L pe Duhul Sfânt să-ţi vorbească şi apoi urmează-L. El este Cel care toarnă dragoste în inimile noastre – Rom. 5:5.

4 – ultimul sfat este acela de a-şi ţine ochii aţintiţi pe Paradis. Cei care vor învinge, vor putea privi pomul vieţii, vor fi în Edenul restaurat de Dumnezeu pentru omul salvat. Orice sacrificiu este demn de această provocare. Orice pocăinţă, orice jertfă vor fi recompensate. În Apoc 22 este împlinirea acestei promisiuni a lui Isus. Răscumpăraţii sunt în Noul Ierusalim, mâncând din pomul vieţii.

Ce putem învăţa pentru astăzi din mesajul către biserica din Efes? Aş sugera patru lucruri care ne-ar fi de folos:

1 – uită-te spre locul unde ai văzut pentru ultima dată lumina. Dacă simţi că aluneci din faţa lui Dumnezeu, dacă simţi că nu eşti acolo unde ar trebui să fii în viaţa ta de creştin, foarte important este să te întorci şi să faci lucrurile pe care le făceai la început – este ca şi cu un mariaj care scârţâie – psihologii spun că pentru revitalizarea unei astfel de legături, cei doi trebuie să facă acele lucruri, gesturi care au contribuit şi dus iniţial la acea relaţie: ochii se întâlnesc, mâinile se ating, caută timp pentru discuţii, pentru a fi împreună…; sunt paşi şi etape în procesul îndrăgostirii şi devenirii unui cuplu. La fel este şi în relaţia spirituală. Domnul sugerează reîntoarcerea la momentele care au marcat primii paşi spre El. Întoarce-te la timpul, locul(rile) şi momentele care-ţi dau simţământul că Dumnezeu a fost prezent atunci şi acolo. Vezi unde şi când inima a vibrat mai mult în relaţia ta cu Dumnezeu.

2 – nu contează neapărat ce şi cât facem, ci din ce motiv; dacă nu suntem motivaţi de dragoste, nu avem aprobarea lui Dumnezeu. Efesenii făceau o mulţime de lucruri dar nemotivate de dragostea lui Dumnezeu şi astfel ne având aprobarea lui Dumnezeu, pe care de altfel o doreau, o căutau. Uneori motivul este mai important decât rezultatul final. Acţiuni, greşeli în acţiuni care în mod sincer au fost motivate de dragoste dar s-au dovedit greşite, sunt mai de acceptat decât împliniri care nu au avut la bază iubirea (ex. Un soţ cumpără flori de 8 Martie, dar când intră în casă le scapă şi se rup…; sunt mai de apreciat câteva flori fără codiţe, decât să nu aducă nimic…).

3 – dacă nu sunteţi siguri de motivul pentru care cineva a făcut o greşeală, nu acuzaţi; nu acuzaţi, nu umiliţi pe cel pe care-l vedeţi că face răul, ci trataţi-l cu dragoste şi respect. Rugaţi-vă doar ca Duhul Sfânt să fie Cel care să-i mustre cugetul. Uneori suntem gata să demonstrăm atotştiinţa noastră în ceea ce priveşte motivele pentru care oamenii acţionează într-un fel sau altul; suntem gată să mustrăm şi să arătăm cu degetul cauza răului şi poate uneori chiar ştim cu adevărat, dar ceea ce contează cel mai mult este ca uneori să arătăm că ştim şi totuşi să nu confruntăm persoana în mod dur, să nu umilim, să n-o facem să se simtă rău, ci doar să tratăm cu dragoste şi respect. Apoi Duhul Sfânt va face lucrarea de convingere care este numai şi numai a Lui. Dacă ar trebui să facem o greşeală, atunci s-o facem de partea dragostei şi a milei.

4 – Evanghelia iubirii trebuie să primeze. Nimeni nu are capacitatea de a iubi dacă nu a fost mai întâi iubit. Noi Îl iubim pe Dumnezeu pentru că El ne-a iubit mai întâi – Ioan 3:16; 1 Ioan 4:10; Evanghelia este plină cu mesajul dragostei turnat peste o omenire căzută. Atunci când o biserică pierde centralitatea evangheliei dragostei, atunci acea biserică va începe să rănească oameni, chiar dacă este motivată de credincioşie; când doctrina este pe primul loc, acea biserică va începe să rănească pe oameni chiar dacă străluceşte în domeniul doctrinei.

Primul aspect pe care Dumnezeu îl sugerează bisericii sale, este echilibrul între dragoste şi doctrină.

Dacă am privi bisericile din perspectivă istorică, biserica Efes s-ar încadra în perioada apostolică, până la Ioan – 31-100 AD – prima generaţie de creştini. Biserica are un început glorios; dar către sfârşitul primului secol, după împlinirea atâtor semne, au început totuşi să apară problemele, necazurile şi dificultăţile. Efes  – o biserrică cu un început magnific, o reputaţie extraordinară, o biserică care acum este în încurcătură, pentru că a pierdut elementele care au dus la relaţia de dragoste iniţială cu Dumnezeu.

 

Smirna

 

Dacă Efes este biserica ce-şi pierde dragostea, Smirna este biserica în suferinţă.

În analiza pe care o face Isus acestei biserici, descoperim câteva caractristici:

1 – o biserică care suferă – Apoc. 2:8-10 – Isus începe prin a-i aminti că El Însuşi a suferit moartea, dar apoi a înviat.

2 – o biserică sub presiune – v. 9. Este o biserică aflată sub stres şi presiune – „Ştiu necazul tău…”; cuvântul necaz vine din gr. filipsis, o rădăcină a cuvântului presiune. Este ceva ce vine asupră-i din cauza împrejurărilor, circumstanţelor. Aşadar, această biserică suferă nu din cauza nefuncţionalităţii interioare, sau pentru că nu poate face faţă problemelor de zi cu zi, ci datorită presiunii care vine din exteriorul ei. Acest stres totuşi nu este de natură psihologică în lexiconul grecesc. Confruntarea cu presiunea care vine din exteriorul ei, determină în această biserică sentimente de teamă, de panică chiar. Credincioşia ei totuşi, este ceea ce-L va determina pe Domnul Isus să-i ofere acele sfaturi pe care le vedem aici.

3 – o biserică în mare sărăcie – biserica din Smirna nu se confruntă numai cu presiunea din afară ci şi cu sărăcia materială. Cuvântul „sărăcie”, nu înseamnă neapărat că oamenii fac parte din clasele de jos; cuv. gr. este pentru sărăcie cruntă, lipsuri materiale – o persoană în acest fel de sărăcie, înseamnă că nu ştie dacă la următoarea masă mai are ce mânca – biserica nu posedă nimic: 2 Cor. 8:9. O biserică care a experimentat ceea ce Isus experimentase, însă ei erau bogaţi dintr-un alt punct de vedere. Erau bogaţi în lucrurile pe care Isus venise să le aducă. În contrast cu Smirna, Laodiceea era bogată în lucruri materiale, dar în ochii lui Dumnezeu ea era extrem de săracă.

4 – o biserică persecutată – vorbită de rău pe nedrept – v. 9 pd. – cuvântul batjocoră – calomnie, defăimare – înseamnă în gr. a strica, a jigni, a răni reputaţia cuiva. Ei nu meritau descrierea care li se făcea şi cu toate acestea o primeau. Dar din nou se asemănau cu Isus – El nu meritase vorbirile de rău, cu toate acestea El suferise abuzurile din partea oamenilor.

  1. 10 – nu se aflau doar sub presiune, nici numai în sărăcie lucie, nu erau doar vorbiţi de rău, dar de asemenea trebuia să facă faţă ameninţării cu persecuţia – zilele care veneau aveau să fie şi mai rele decât cele prezente. Nu era o problemă dacă, ci când aveau să se întâmple acele lucruri. O biserică aflată sub presiune, care avea să sufere şi mai mult în viitor. Ea avea să sufere întemniţarea, iar durata avea să fie de „zece zile”, fapt care ne aminteşte de Daniel 1 – Daniel este primul volum al revelaţiei lui Dumnezeu – 10 zile de încercare – o perioadă scurtă, dar extrem de agresivă. Isus experimentase aceeasta; ei trebuia să facă faţă morţii.

Smirna este o biserică despre care se pot menţiona doar foarte puţine aspecte negative. În această privinţă am putea menţiona doar teama ei, îngrijorarea pentru prezent şi viitor.

Dacă ar trebui ca Isus să-i atenţioneze totuşi în privinţa a ceva, aceasta este pentru că sunt puţin cam îngrijoraţi şi temători faţă de ce va urma, dar oare noi, am fi altfel? Dacă am fi supuşi presiunii din exterior, dacă am fi săraci lipiţi, dacă am fi subiectul continuu al vorbirilor de rău, jignirilor şi calomniilor, dacă am fi întemniţaţi pe nedrept şi ameninţaţi cu şi mai mari pericole în viitor ne-am  îngijora vreun pic, sau am fi destinşi, lipsiţi de orice frământare? Aceasta era condiţia în care se găsea biserica din Smirna. Ce sfat îi dă Isus?

1 – să înceteze să se mai îngrijoreze. În gr. este un imperativ prezent: „Stop, opreşte-te să te mai îngrijorezi” – Eu ştiu că eşti stresat, ameninţat din afară, dar nu mai adăugă şi stresul din interior. Eu sunt încă în control. Şi Domnul a trecut pe acolo şi ştie ce înseamnă şi de aceeea, pot să aibă deplină încredere în El.

2 – să continuie să fie credincioasă chiar până la moarte. Această biserică este deja credincioasă, iar Isus îi spune: „Continuă ceea ce faci; fă şi mai mult.”

3 – să asculte de Duhul Sfânt – să-L lase să le calmeze inima şi să le îndepărteze teama.

4 – să-şi ţină ochii aţintiţi spre recompensă; care este recompensa? 1 – cununa vieţii – da, sunt puteri în lumea aceasta care îţi pot lua chiar viaţa aceasta pământească, dar nu pot lua viaţa veşnică. Este o cunună a vieţii oferită pentru fiecare credincios din Smirna.  2 – şi nu vor gusta moartea a doua. Pare că moartea era motivul principal al temerilor bisericii din Smirna; şi este de înţeles: moartea este într-adevăr un lucru înspăimântător. Orice om trăieşte cu teama morţii. Dar Duhul Sfânt poate atenua şi elimina această temere şi practic aceasta este ceea ce contează cel mai mult. Moartea aceasta pământească, potrivit Bibliei, este un somn; moartea a doua este cea de care într-adevăr ar trebui să ne temem şi despre această moarte le vorbea Isus. El le spunea să nu se teamă de moartea de care ei se temeau, pentru că nu aceasta este adevărata temere, ci moartea a doua.

Şi noi suntem adesea plini de teamă, chiar şi în momentele de cea mai mare credincioşie. Sunt atâtea lucruri şi oameni în viaţă pe care nu-i putem controla, sunt atâtea lucuri despre care nu ştim nimic şi care ar putea să ne rănească. Ne e teamă de ce ar putea crede ceilalţi, de ce ar putea spune, de posibila lor opoziţie, dar avem un mesaj în Scriptură pentru toate acestea: „Stop, nu te mai teme”, spune Domnul Isus celor din Smirna. Dar cum să facem asta? Răspunsul este în 1 Ioan 4:18-19 – iubirea alungă teama; aceia care se tem de Dumnezeu nu se mai tem de nimeni altcineva; şi-au pus viaţa sub controlul lui Dumnezeu; au învăţat să aibă încredere în El în orice împrejurare şi El n-ar permite nimic rău să-i atingă, ci doar ceea ce este spre binele lor – Rom 8:28. Nu va permite nimic pentru care nu ne-a dat şi puterea de izbândă, desigur, nu trebuie să ne comportăm prosteşte şi să mergem în locuri în care nu avem ce căuta.

Nu este o experienţă mai fericită, decât să-ţi laşi viaţa total controlată de Dumnezeu. El îndepărtează stresul, presiunea şi aduce bucuria trăirii fiecărui moment, aşa cum nu ţi-ai imaginat niciodată înainte. Dacă lucrurile merg prost, El m-ajută să le depăşesc; iar când timpul soseşte – timpul părăsirii pământului acestuia – fii credincios până la moarte şi vei primi cununa vieţii. Isus a trecut pe acolo – în grădina Ghetsemani El Şi-a pus toată încrederea în Tatăl – „…facă-se voia Ta!” Mesajul central către biserica din Smirna este că dragostea desăvârşită alungă teama. Când realizezi cât de mult te-a iubit Dumnezeu, că El a murit pentru tine, aceasta alungă teama.

Din punct de vedere istoric, Smirna se încadrează în perioada persecuţiei – 100-330 AD.

Punctul culminant a fost o perioadă de exact 10 ani pe vremea lui Diocleţian – 303-313 AD. Posibil ca biserica din Smirna să reprezinte biserica primară persecutată în primele secole ale erei creştine; o biserică în conflict cu imperiul roman, adesea pierzându-şi viaţa în arenele romane. Aceasta a fost conddiţia bisericii primare, dar acelei biseici i se trimite mesajul: „Opreşte-te, nu-ţi mai fie teamă – dragostea desăvârşită izgoneşte teama. Fii creddincios până la moarte şi-ţi voi da cununa vieţii.”

„Mulţumim Doamne pentru făgăduinţele Tale; nu ne-ai dat nimic ce n-am putea purta. Dacă cineva dintre ascultători simte că viaţa a devenit o povară şi n-o mai poate duce, Te rog să-i fii aproape în acest moment. Ne-ai asigurat că atunci când suntem încercaţi şi trecem prin astfel de momente vei fi cu noi. Îţi mulţumim în Numle lui Isus, Amin!”

 

  1. Pergam şi Tiatira

 

Pergam

De ce uneori oameni inteligenţi fac lucruri prosteşti? De unde ştim când ne comportăm prosteşte?

„Doamne, pe măsură ce pătrundem mesajul către aceste două biserici, Te rugăm să fii cu noi. În Numele lui Isus, Amin!”

Apoc. 2:12-17 – Isus se apropie de biserica din Pergam cu o sabie cu două tăişuri. Este o biserică care cochetează cu compromisul. Sabie – Evr. 4:12 – este Cuvântul lui Dumnezeu care stă împotriva compromisului. Pergam este opusă bisericii din Efes care rămâne credincioasă doctrinei, dar pierde dragostea. Pergam pare să se gândească mai mult la dragoste decât la curăţia doctrinei.

Sunt trei lucruri pe care le spune Isus despre Pergam:

1 – locuiesc într-un loc periculos – acolo unde este tronul Satanei, unde Satan însuşi trăieşte. Sunt expuşi influenţei satanice. Pergam era un centru important de închinare păgână. Era centrul spiritual al regiunii având o mulţime de temple magnifice. Religia lui era extrem de atractivă pentru oameni, dar pentru creştini, era un loc extrem de periculos şi Isus Însuşi recunoaşte acest lucru.

2 – Isus recunoaşte că totuşi nu sunt lipsiţi de curaj şi putere; cuvântul „locuieşti” în gr. = a fi stabilit; ei nu doar trăiau în Pergam, ei erau aşezaţi acolo, stabiliţi, legaţi de locurile acelea, având reşedinţă permanentă. Deşi erau înconjuraţi de rău pretutindeni, ei nu au încercat să evadeze. Sunt puternici, curajoşi şi au voinţă să întâmpine vicisitudinile vieţii. Au rămas credincioşi Numelui Lui. N-au renunţat la credinţă chiar dacă Antipa afusese ucis. Atunci când un frate de crednţă este ucis, nu este greu să iei decizia să pleci în altă parte pentru a scăpa, pentru a găsi un loc unde se poate trăi mai uşor. În loc să încerce să părăsească oraşul, creştinii au rămas şi s-au luptat să-şi păstreze credinţa.

3 – dar au şi puncte slabe: au devenit toleranţi cu învăţăturile false şi comportarea. Erau unii în biserică care ţineau învăţăturile lui Balaam, care a îndemnat poporul Israel să păcătuiască. Probabil că vă amintiţi istoria lui Balaam – Balaam a fost un profet al lui Dumnezeu, care locuia în Mesopotamia – Irakul de astăzi. Când împăratul Moabului, una din micile naţiuni de la graniţa Canaanului în care vroiau să intre israeliţii, i-a văzut venind, şi-a dat seama că sunt cu mult mai mulţi decât moabiţii, ca atare, nu putea lupta cu ei militar. Dar a avut o idee strălucită; s-a gândit: „dacă voi găsi un profet al zeului lor, care va veni şi îi va blestema, atuci probabil că zeul îi va părăsi şi poate aşa îi voi învinge.” Şi oamenii lui Dumnezeu erau deja cunoscuţi în zonă, aşa că cineva l-a îndreptat spre Balaam. S-a dus la el oferindu-i o sumă mare de bani şi Balaam a venit; dar în loc de blesteme, gura lui binecuvintează. O altă idee strălucită a fost aceea de a îndepărta pe popor de Dumnezeu – atunci ar fi posibil ca Balac să-i învingă în luptă – orgia cu femeile moabite – permisivitatea în domeniul sexual şi oferirea de mâncare idolilor, a îndepărtat pe israeliţi de Dumnezeu şi mulţi au plătit cu viaţa lor acel păcat. Se părea că în Pergam erau creştini asemănători lui Balaam, dând învăţături similare şi încercând să îndepărteze biserica de Dumnezeu.

Erau de asemenea şi nicolaiţii – Balaam şi nicolaiţii, par să fie termeni paraleli, doi termeni în limbi diferite, dar însemnând acelaşi lucru: Balaam – „cel care înghite (distruge) poporul.” Nicolaus este termenul grecesc însemnând „cel care cucereşte poporul.” Aşadar cei doi termeni: Balaam şi Nicolaus, înseamnă acelaşi lucru, sunt două moduri de a spune acelaşi lucru, unul în ebraică, celălalt în greacă. Aşadar cei doi termeni vorbesc despre aceeaşi situaţie, despre aceleaşi direcţii greşite în creştinismul timpuriu: mâncarea jertfită idolilor şi imoralitatea sexuală. Creştinii din Pergam erau toleranţi cu balaamiţii şi nicolaiţii pentru că priveau spre scrierile lui Pavel care spusese în 1 Cor. 8 că un idol nu înseamnă nimic. Am explicat într-o prezentare anrterioară, rolul prostituţiei sacre şi al închinării la idoli şi faptul că aceşti „creştini” considerau o obligaţie socială să ajuţi să fie ploaie, roade, fertilitate la femei, implicându-se câte puţin în acte sexuale sociale, şi ceva hrană oferită idolilor ce ofereau aceste „binecuvântări” (explicaţie detaliată în lecţia VI din prima serie). Astfel, aceşti oponenţi ai învăţăturilor stricte ale lui Ioan, au împins biserica în compromis, spunându-le că puţin compromis „ajută.”

Dar Isus respinge atitudinea lor şi le dă trei sfaturi majore:

1 – v. 16 – „pocăieşte-te” – aorist imerativ – ceva ce ei trebuia să înceapă imediat să facă – dar ei nu credeau că au nevoie de aceasta, însă El a insistat că era foarte important să se pocăiască de toleranţa lor contraproductivă; dacă ei nu vor lua o atitudine împotriva acestor oameni care distrug biserica, va veni El şi va rezolva problema cu sabia gurii Sale.

2 – „să asculte de vocea Duhului Sfânt” – acelaşi sfat pe care toate bisericile l-au primit.

3 – „să nu piardă din vedere recompensa” – (a) – mai întâi, învingătorul va primi hrană divină. Dumnezeu Însuşi îl va hrăni cu mană, simbolul restaurării relaţiei, prieteniei omului cu Dumnezeu.

Printre evreii primului secol, era o tradiţie care zicea că atunci când va veni Mesia, mana va fi din nou oferită. Mana în pustie le fusese oferită israeliţilor zilnic timp de 40 de ani, vinerea culegând o porţie dublă, care se menţinea proaspătă pentru ziua Sabatului. Dar, când au ajuns în Palestina, şi au început să culeagă recoltele, mana a încetat să mai cadă. A încetat în ajunul Paştelui. De aceea Isus a fost văzut ca posibil Mesia, după ce a hrănit mulţimile. Provocarea era: „Moise ne-a dat pîine din cer, dacă Tu eşti Mesia, de ce n-ai putea face acelaşi lucru” – Ioan 6. Aici, în Apoc. 2: 17 Isus promite bisericii din Pergam împlinirea acestei tradiţii iudaice, dar va fi o hrană spirituală, în contrast cu mâncarea oferită idolilor. Ei nu aveau nevoie de hrana jertfită idolilor, ci de acea hrană spirituală venind din cer. (b) în al doilea rând, biruitorul va primi favoarea divină – „îi voi da o piatră albă.” În sistemul judecătoresc al lumii antice, uneori judecătorul nu citea sentinţa unui condamnat, ci doar scotea o piatră albă sau una neagră şi apărarea ştia imediat verdictul. Piatra albă era cea a eliberării. Isus le spune celor din Pergam că în curţile de judecată cereşti, toţi cei care vor birui vor primi o piatră albă – semnul achitării. Poţi primi asigurarea acum că vei fi achitat atunci.

(c) – şi în final, le oferă „un nume nou.” Pentru evrei, numele însemna identitatea şi caracterul unei persoane. În VT, când o persoană intră în legătură cu Dumnezeu, El îi schimă numele. De exemplu: Avram – Avraam; Iacob – Israel. Dumnezeu oferă un nume nou celor care-şi dezvoltă un caracter nou şi o identitate nouă. Dacă cei din Pergam aveau să biruiască, ei aveau să primească un nume nou pe care nimeni nu avea să-l cunoască decât ei, fiecare personal. Necunoscând numele, înseamnă că nu ai putere asupra unei persoane, nu ai un control asupra ei, nu-i cunoşti caracterul. Acest nou nume, îi va elibera de toate ameninţările care ar putea să mai vină din locul periculos în care locuiesc.

Ce explicaţii am găsi pentru noi? Aş sugera patru:

1 – compromisul niciodată nu se întâmplă într-un timp foarte scurt – se alunecă în el încetul cu încetul. Biserica din Pergam pare că nici nu era conştientă de starea de compromis în care se găsea, ei au alunecat încetul cu încetul. În limbaj modern ar putea fi numit curentul secular – ceea ce înseamnă că oamenii nu se trezesc într-o dimineaţă şi se hotărăsc în mod subit să devină seculari, nereligioşi, hotărând întreruperea pe loc a relaţiei lor cu Dumnezeu. Mai degrabă, atunci când o persoană devine seculară, înseamnă că ea a alunecat în timp în acea poziţie. Începe probabil cu rărirea momentelor de rugăciune şi se continuă cu timp mai puţin alocat studiului. Următorul pas este de obicei rărirea mersului la biserică. Îndepărtarea are loc gradual, niciodată nu se întâmplă deodată.

2 – există întotdeauna o tendinţă de a coborâ standardele de la început. Bisericile nu alunecă în susul râului, ci în josul lui. În mod natural coborârea se face în jos – fermitatea şi seriozitatea în domeniul doctrinei scad, standardele morale coboară. Dacă oamenii nu se luptă să devină mai serioşi şi mai riguroşi în aplicarea învăţăturilor Scripturilor în vieţile lor, în mod inevitabil vor merge în jos, spre standarde mult mai scăzute.

3 – compromisul este popular, nu ofensează niciodată, îi face pe oameni fericiţi, dar întotdeauna compromisul Îl ofensează pe Dumnezeu. Este o diferenţă între consiliere şi compromis. Cuvântul compromis are implicaţii ale căror rezultate nu sunt sănătoase din punct de vedere spiritual.

Care este remediul pentru spiritul de compromis? Care este remediul pentru alunecarea seculară? În primul rând, o decizie fermă, o hotătâre decisivă. Isus spune: „Pocăieşte-te, fă o schimbare majoră în viaţa ta, apoi începe să reînnoieşti momentele de rugăciune, studiu şi mărturisire. Chiar dacă la început nu vei simţi nevoia să faci asta, fă-o.” Lucrurile spirituale nu sunt „naturale” în viaţă, de aceea trebuie luptă, hotărâre, fermitate.

Din perspectivă istorică, Pergam se potriveşte cu următoarele două trei secole după Constantin. După anul 313 AD creştinii nu au mai avut de ce să se teamă, pentru că imperiul a acceptat creştinismul oficial. Începe practic perioada compromisului. Atunci când presiunea din exterior scade, atunci începe relaxarea; este timpul primejdios când creştinii încep să lase „garda” în jos, standardele încep să scadă. Majoritatea erau încă credincioşi, dar era o stare de decădere pentru că nu mai exsita o presiune din afară. Biserica din Pergam reprezintă cea de a treia perioadă a istoriei creştine – 313 – 538 AD – perioada ispitei compromisului, odată cu încetarea presiunii exterioare.

 

Tiatira

Apoc. 2:18-29 – mesaj aproape de două ori mai lung decât pentru celelalte şase biserici. Tiatira este o biserică interesantă. Este împărţită, divizată, dar care creşte; faptele ei de pe urmă sunt mai bune decât primele. Isus vine la ei cu ochii ca para focului şi picioarele ca arama încinsă. El vine să judece cu seriozitate, asprime şi chiar duritate starea ei. Este o biserică supusă intens cercetării, dar în care se găsesc de asemenea şi lucruri bune, pozitive. La nivelul antic, Tiatira era cea mai mică şi cea mai puţin importantă din cele şapte, dar încă există şi astăzi. Tiatira este unul dintre locurile unde oraşul modern este exact pe locul celui vechi. Acelaşi lucru este valabil şi pentru Filadelfia. Celelalete oraşe au decăzut şi au mai rămas ruinele şi poate noi oraşe s-au construit în apropiere, cu excepţia Laodiceei.

Cum analizează Isus biserica din Tiatira? Are multe, atât de lăudat, cât şi de mustrat: v. 19 – …ştiu faptele tale… – o biserică foarte activă, plină de fapte ale iubirii, credincioşiei şi slujirii; este o biserică răbdătoare, fapt care aminteşte de răbdarea sfinţilor din Apoc. 14:12. Răbdarea sfinţilor este o caracteristică majoră a adevăraţilor oameni ai lui Dumenezu de la sfârşitul timpului. Este o biserică activă, răbdătoare şi este şi o biserică crescândă. Faptele ei de pe urmă sunt mai bune decât cele dintâi.

Dar este şi o problemă cu biserica din Tiatira; dacă în Pergam putem vorbi despre un început al compromisurilor, tolerând mai mult inconştient lucruri pe care Dumnezeu nu le tolera, în Tiatira avem un compromis tolerat în mod conştient, tolerat de către liderii, conducătorii bisericii – v. 20; un compromis care nu-i deranjează pe credincioşi. În gr. cuvântul „laşi”, sau „tolerezi” – eao (eh-ah’-o) =  a permite, a lăsa pe cineva să facă potrivit cu propriile sale dorinţe. Aici, tonul este negativ, a face ce doreşti în domeniul răului, contrar voinţei lui Dumneeu. Este un sens în care oameni credincioşi din biserică primesc mesajul: „Ceea ce faci e bine. Noi îţi permitem, nu contează, nu ne băgăm peste tine.” Nu erau ignoranţi în ceea ce făceau, erau pe deplin conştienţi în tolerarea unui astfel de comportament. Partea din biserică opusă învăţăturilor lui Ioan şi ale lui Isus date prin Ioan, este numită Izabela. În VT aceasta a fost o regină, care cu inteligenţă a înşelat poporul manipulându-l şi dominându-l. A fost conducătoarea religioasă care a dus poporul lui Dumnezeu în păcat; cea care a promovat în Israel venerarea lui Baal, dar în acest timp nu a interzis total venerarea lui Yahweh. Astfel, Izabela în VT a promovat ceea ce noi numim astăzi: sincretism – compromisul dintre credinţa adevărată şi cea falsă, de natură păgână. În Apocalipsa ea este numită profeteasă, ceea ce înseamnă că-şi pretinde autoritatea direct de la Dumnezeu. Descoperim o schimbare de direcţie în lucrurile spirituale. Nu doar că ei simţeau că au mărturia lui Pavel care spunea că trebuie să fii totul pentru toţi oamenii, dar ei aveau acum o profetesă între ei care îi învăţa lucruri contrare faţă de ceea ce Ioan le spunea. Ea pretindea călăuzirea directă de la Dumnezeu. Ea învaţă acum pe faţă ceea ce în Pergam se vorbea pe ascuns. Proclamă în mod deschis permisiunea de a păcătui. Textul ne spune că Dumnezeu i-a dat timp să se pocăiască, dar nu a vrut şi acum timpul acesta, al pocăinţei, a trecut. Dumnezeu urmează să o disciplineze – v. 22. Dar pocăinţa încă este o posibilitate pentru discipolii ei, nu pentru ea. Timpuri primejdioase şi învăţături primejdioase pentru biserică. Mai întâi vine judecata pentru conducător, pentru învăţător; discipolii, în acest caz, mai au încă posibilitatea pocăinţei. Ultimul pas al lui Isus în pedepsirea ei este uciderea copiilor ei – desigur într-un sens spiritual, dar o ameninţare destul de serioasă din partea lui Isus, care este total nemulţumit de acest compromis deschis, pe faţă al Izabelei. El vrea ca biserica să ştie că există anumite momente când dezaprobarea lui Dumneeu se manifestă pentru a judeca, disciplina şi corecta asemenea comportamente ale conducătorilor. El demonstrează judeata Lui pătrunzătoare. Executarea judecăţii asupra ei este o avertizare pentru toţi ceilalţi. Cât de interesantă este această biserică: pe de o parte este o biserică divizată, sunt mulţi oameni credincioşi în ea, dar de asemenea mulţi care o urmează pe Izabela. Este o biserică aflată într-o reală dificultate, chiar dacă se pot spune atât de multe lucruri bune despre ea.

Ce sfaturi dă Isus acestei biseirci?

1 – în primul rând îi numeşte pe cei rămaşi credincioşi „rămăşiţa” – v. 24. Expresia „tuturor celorlalţi”, în gr. loipoi = ce rămâne, restul, rămăşiţă. Acest cuvânt este unul special care defineşte poporul credincios lui Dumnezeu din toate timpurile. El îi numeşte pe cei credincioşi din Tiatira = rămăşiţă. Aici, este pentru prima oară când apare acest cuvânt în Apocalipsa.

Ce este cu „adâncimile Satanei?” – există anumite dezbateri pe marginea acestei expresii; se pare că se referă la un tip de serviciu religios, bazat pe exorcism – exercitat de Izabela şi ceilalţi de partea ei din biserică. Uneori oamenii deveneau atât de încrezători în Hristos (creduli), încât considerau că se pot juca cu Satan; pot controla păcatul, pot controla răul. Probabil învăţăturile Izabelei accentuau idea că ea cunoaşte acele adâncimi ale Satanei şi că ştie cum să-l controleze pe Satan şi să-l îndepărteze din viaţa credincioşilor şi să le arate astfel roadele biruinţei asupra lui. În felul acesta creştinii pot deveni biruitori asupra răului şi asupra lui Satan în Isus Hristos. În realitate, cine se implică în astfel de lucruri, chiar dacă la început mai puţin, pe măsură ce trece timpul se va adânci tot mai mult în lucruri care nu numai că nu vor îndepărta răul şi pe Satan din viaţă, dar ei înşişi vor deveni agenţi ai ocultismului.

2 – un al doilea sfat – în ciuda greşelilor lor, Dumnezeu îi va accepta. Nu va mai pune o altă povară peste ei – v. 25 – numai să păstreze ceea ce au până vine El. Nu este un mesaj minunat? Isus nu le cere să facă lucruri spectaculoase, ei sunt în dificultate, biserica este divizată, iar Isus le spune că nu le va mai pune alte poveri, ci doar să păstreze cu credincioşie ceea ce deja au şi cunosc.

3 – să-şi aţintească ochii spre recompensă – Apoc. 2:26-28. Se apropie ziua, zice Isus în care veţi primi autoritate asupra naţiunilor. Această făgăduinţă este împlinită în Apoc. 20-22. De asemenea ei vor primi o autoritate precum cea a lui Isus; le va fi dat Luceafărul de dimineaţă, dar acesta este Isus – Apoc. 22:16. Cei credincioşi din Tiatira vor primi o relaţie specială, personală cu Isus.

4 – ultimul sfat este de a asculta Duhul Sfânt.

Ce aplicaţii avem pentru noi?

1 – în primul rând că marile probleme pot apărea în locurile mici, în bisericile mici. Tiatira nu face excepţie – cel mai mic şi mai neînsemnat oraş dintre cele menţionate, biserica cea mai mică, dar cu cele mai mari probleme faţă de celalte.

2 – de asemenea că indivizi înzestraţi pot să fie greşiţi – Izabela a fost o astfel de persoană care vorbea cu o mare autoritate, recunoscută ca o profetesă şi avea mulţi discipoli. Cum vom şti când suntem greşiţi? Cum putem şti când un dar cu care Dumnezeu ne-a înzestrat este folosit greşit? Urmărind rezultatele; privind la ucenicii pe care-i formezi. Sunt mulţi oameni care-L urmează pe Dumnezeu cât de credincios ştiu ei şi totuşi învăţăturile lor îi pun în dificultate pe discipoli. Nu întotdeauna poţi pune degetul pe activitatea şi crezurile cuiva şi să spui că este greşit, dar privind la rezultatele activităţii sale poţi trage o concluzie onestă. Dacă eşti o persoană înzestrată cu un dar şi faci ceva pentru Dumnezeu şi vrei să afli cum eşti, priveşte la rezultate, priveşte la cei pe care-i formezi. Rezultatele învăţăturilor tale se văd mai târziu în comportamentul celor care te stimează datorită calităţilor tale. Sunt oamenii cărora le plac foarte mult învăţăturile tale şi apoi te vezi în mărturia pe care o dau fără intenţie în comportamentul lor. În Tiatira, erau mulţi învăţători erudiţi; unul dintre ei chiar era iubit şi stimat, dar învăţăturile ei conduceau pe credincioşi în adâncimile întunecimii lui Satan. Probabil că nici ea însăşi nu a realizat acest lucru de la început, dar Isus a venit la ea cu discernământul Său pătrunzător, arătându-i clar că învăţăturile ei conduceau pe oameni la distrugere.

Dacă am face o aplicare istorică, a fost vreo perioadă a bisericii când liderii ei promovau acţiuni păcătoase, doctrine false după care să urmeze o perioadă de îmbunătăţire, chiar dacă biserica era clar divizată? Pare să fie Evul Mediu, numit şi Evul Mediu întunecat. Eate un timp când ceea ce Biserica învaţă nu este adevărul; un timp în care Biserica chiar promovează lăcomia şi acţiuni păcătoase. Mulţi dintre sfinţii timpului au arătat spre biserică ca instituţie ca fiind antihrist penru actele ei extrem de păcătoase. Acesta nu este un atac împotriva altei biserici, ci pur şi simplu o recunoaştere a unei realităţi istorice. A fost un timp întunecat şi o perioadă foarte dificilă în istoria Bisericii, când mulţi dintre conducătorii spirituali ai Bisericii au condus în direcţii greşite, îndepărtând poporul de învăţăturile clare ale Scripturii, conducându-i direct la păcat. Acest timp a fost urmat însă de o peioadă de Renaştere, apoi de Reformaţiune când mulţi au acceptat că lucrurile nu stau cum trebuie şi că trebuie schimbate. Perioada ar fi sec. VI-XVI AD. Dumnezeu totuşi nu a lăsat poporul Său fără o mărturie. În tot acel timp întunecat au existat oameni care nu s-au lăsat seduşi de curent, nu au permis sistemului să-i îndepărteze de învăţăturile clare ale lui Dumnezeu. Spre finalul acelei perioade, s-au ridicat multe voci ale reformei, multe voci care cereau schimbare într-o biserică care rămânea în continuare divizată.

„Doamne a fost atât de interesantă călătoria în cunoaşterea acestor două biserici; am înţeles cât de uşor este ca oameni credincioşi să tolereze compromisul, uneori ei înşişi promovându-l, uneori până la adâncimile Satanei, nerealizând de fapt unde se îndreaptă. Mulţumim pentru cuvintele lui Isus care ne arată clar starea de lucruri la un moment dat în viaţă prin care ne provoacă să revenim la faptele dintâi. Mulţumim pentru sfatul de a ne îndepărta de compromis şi toleranţă şi a ne îndrepta spre adevărurile Scripturii. Te rugăm Doamne să ne dai înţelepciune în înţelegerea acestor sfaturi şi cum să procedăm în situaţii similare din viaţa noastră. În Numele lui Isus, Amin!”

 

  1. Sardes şi Filadelfia

 

Sardes

O biserică cu un nume măreţ, dar moartă. Pastori buni o pot reaprinde. Întrebarea este: Cum ar putea un pastor să aprindă credinţa când ea nu mai este?

„Doamne, ne vom opri acum la alte două biserici – Sardes şi Filadelfia. Te invităm alături de noi pe măsură ce înaintăm în studiu. În Numele Lui Isus, Amin!”

Sardes este descrisă ca o biserică pe moarte – Apoc. 3:1-6. Observăm imediat că tonul acestei scrisori este diferit. Nu este nici o laudă, decât o evaluare dură încă de la început pentru o biserică ce doarme somnul morţii, o biserică fără viaţă spirituală – v. 1 – Ai doar reputaţia că trăieşi, dar în realitate eşti mort. Urmărind analiza pe care Isus o face acestei biserici, mai întâi ea are o reputaţie bună total nejustificată. Doar îi merge numele că e în viaţă, practic ea este moartă. Este o biserică despre care se credea că…, dar ea nu este vrednică de acea reputaţie. Actele ei de ascultare sunt doar pe jumătate – v. 2; ea poate începe multe lucruri deodată, dar niciodată nu le poate termina, finaliza – fapte nedesăvârşite, incomplete. Dar şi aici se găseşte o rămăşiţă credincioasă – v. 4 – un mic grup, o rămăşiţă credincioasă care nu şi-a mânjit hainele, ci şi-au menţinut umblarea lor cu Dumnezeu; ei sunt vrednici să fie numiţi copii ai lui Dumnezeu. Ei au rămas în Sardes.

Care este sfatul lui Isus?

1 – în primul rând să se trezească – dacă dormi spiritual, cel mai bun sfat pe care ţi-l poate da cineva este să te trezeşti şi Isus aşa face. El îi cere să se trezească şi să întărească ceea ce a rămas. Este o diferenţă faţă de Tiatira, unde nu mai adăugase nimic la povara ei, ci doar să păstreze ceea ce avea. Aici trebuie întărit ceea ce a rămas. Starea bisericii din Sardes nu este adecvată înaintea lui Dumnezeu; este mult mai rea decât cea a Tiatirei; îmbunătăţirea, schimbarea, progresul, sunt necesare.

Isus continuă: „Adu-ţi aminte de ce ai primit şi auzit – v. 3.” Aceasta ne aminteşte şi de mesajul către biserica din Efes: „Priveşte spre locul unde ai văzut pentru ultima dată lumina” – una dintre modalităţile prin care credincioşii din Sardes îşi pot îmbunătăţi condiţia spirituală este să-şi aducă aminte de ceea ce au primit şi auzit – înseamnă că trebuie să se întoarcă la experienţa din trecut când erau mult mai preocupaţi şi mai concentraţi asupra lui Isus, apoi îmbunătăţirea spirituală va avea loc. Mai mult, nu era necesar ca doar să-şi amintească ceea ce au primit şi auzit, ci şi să asculte de ceea ce au auzit şi primit. În concluzie, reactualizarea în vieţile lor a cunoştinţelor dobândite şi punerea lor în practică, era ceea ce trebuia să facă cei din Sardes.

Din nou apare necesitatea pocăinţei de indiferenţa lor – aorist imperativ – de lipsa de a rămâne şi a fi o biserică puternică; este o biserică ce nu şi-a împlinit scopul, a început o lucrare, dar nu a terminat-o. Este nevoie de hotărâri decisive şi acţiuni hotărâte pentru a avea loc o întoarcere spre direcţia cea bună. Au ei vreun stimulent în privinţa aceasta? Da, stimulentul este apariţia în viaţa ei fără veste a lui Isus. Ni se reaminteşte în acest pasaj biblic tema slăbiciunii, adormirii în evenimentele apocaliptice sinoptice. Pe muntele măslinilor, Domnul Isus, vorbind despre vremurile din urmă – Matei 24, Marcu 13, Luca 21 a accentuat tema adormirii ca fiind specifică acestui timp – de exemplu pilda celor 10 fecioare. Ca atare, avem în această temă adormire-trezire, vizavi de biserica din Sardes, o referire la cea de a doua venire. Ei trebuia să-şi amintească că El urma să se întoarcă. Au ignorat învăţăturile Lui, au uitat că trebuie să-şi ţină mintea veghind, dar Isus le dă o a doua şansă şi-i sfătuieşte să-şi aţintească privirea spre recompensă, exact cum a făcut şi cu celelalte biserici. Preocuparea atentă şi serioasă asupra răsplătirii, asupra a ceea ce înseamnă răsplata veşnică, este ceea ce i-ar ajuta foarte mult să rămână puternici. Care este această recompensă?: „Vor umbla împreună cu El îmbrăcaţi în alb” – a nu avea hainele pătate, este o referire la îndreptăţirea lui Hristos pe care creştinii o îmbracă ca pe un veşmânt. Când un creştin Îl acceptă pe Isus, el primeşte deplina aceptare. Cei care nu-şi pătează hainele, sunt cei care rămân credincioşi legământului cu Isus, oameni care sunt acceptabili în faţa lui Dumnezeu în condiţiile prezente. Când Hristos le oferă aceste haine ale acceptării, El îi asigură şi de acceptarea Sa viitoare. Cei care nu-şi pătează hainele astăzi şi aici, este cel care le va purta în veşnicie. Purtarea hainelor albe în împărăţia cerească este realizată în Apoc. 7:9 şi 19:7-8 – copii lui Dumnezeu din vremea sfârşitului îmbrăcaţi în alb. Făgăduinţa de aici este aceea că cei care-şi menţin umblarea lor cu Dumnezeu astăzi, care-şi păstrează îndreptăţirea lor astăzi, vor rămâne îndreptăţiţi în faţa lui Dumnezeu în timpul sfârşitului. Ei au asigurarea aprobării lui Dumnezeu în acel timp.

2 – a doua parte a răsplatei – „Nu le va fi şters numele din cartea vieţii” – numele le va fi mărturisit în faţa Tatălui. Există un loc în împărăţia lui Dumnezeu pentru toţi cei din Sardes care vor rămâne credincioşi. De asemenea numele lor vor fi mărturisite înainte lui Dumneezu. Cu alte cuvinte, cei credincioşi din Sardes vor avea un avocat personal în locurile cereşti. Când numele lor vor fi aduse înaintea judecăţii lui Dumnezeu ei vor fi apăraţi. Îsus Însuşi va fi Apărătorul lor înaintea Tatălui. Ei vor avea un Asistent legal personal la bara judecăţii – Matei 10:32 – declaraţie paralelă în NT. Este acelaşi mesaj pe care îl găsim către biserica din Sardes. Cel care nu-şi pătează hainele acum, va fi apărat de Isus la judecată înaintea lui Dumnezeu Tatăl. Într-un fel am putea spune că sunt două faze ale judecăţii: (a) – prima, este viaţa curentă, când o persoană se confruntă cu pretenţiile lui Isus, confruntat cu evanghelia – cum răspunde!!! Într-un sens foarte real, este vremea judecăţii; pentru pastor acesta poate fi un lucru înfricoşător, care se încearcă a fi evitat şi totuşi atât de adevărat – oridecâte ori se predică evanghelia, are loc o judecată – odată prezentată evanghelia, unii oameni o acceptă, alţii o resping; unii se apropie şi mai mult de Dumnezeu, alţii se depărtează din ce în ce mai mult de Dumnezeu şi de principiile evangheliei. După cum răspundem la Cuvântul lui Dumnezu acum, aşa vom răspunde şi în ziua judecăţii finale. Cel care va recunoaşte pe Dumnezeu în viaţa lui acum, va fi recunoscut în ziua judecăţii.

3 – ultimul sfat ca la toate celelalte, este să asculte de Duhul Sfânt – numai astfel nu vei mai rămâne adormit. Doar ascultând de glasul Duhului Sfânt, învierea spirituală, redeşteptarea poate avea loc chiar dacă în vieţile noastre acum suntem morţi spiritual.

 

Aplicaţii spirituale:

1 – o biserică poate avea un nume mare şi totuşi să moară. Dumnezeu poate aproba o mişcare religioasă şi totuşi aceasta să-şi piardă între timp scopul şi orientarea. Faptul că o biserică a fost credincioasă cândva, în trecut, nu înseamnă că obligatoriu va rămâne aşa pentru totdeauna. De exemplu: mişcarea din vremea lui Ioan Botezătorul – majoritatea avem cunoştinţă despre această mişcare şi despre cine a fost Ioan Botezătorul datorită lucrurilor citite din cele patru evanghelii – a fost un profet extraordinar, un om foarte credincios care a făcut lucrarea lui Dumnezeu. A fost cel care a botezat oameni, care a pregătit calea lui Isus şi a arătat către El când Acesta a venit. Ne gândim la Ioan în termenii credincioşiei şi loialităţii. Dar mai este un element de adăugat aici. Cu siguranţă Ioan a avut acordul lui Dumnezeu şi misiunea lui a avut aprobarea Sa. Şi totuşi ce s-a întâmplat câţiva ani mai târziu? Au fost foarte mulţi oameni care nu L-au urmat niciodată pe Isus, dar au continuat să-l urmeze pe Ioan Botezătorul, continuând să creadă că el era Mesia. De fapt mişcarea aceasta a continuat chiar până în zilele noastre, în care încă există un grup de oameni numit „mendeeniţi”, care păstrează această credinţă – că Ioan este fondatorul mişcării lor religioase.

Ioan, în evanghelia sa, scoate continuu în evidenţă măreţia lui Isus şi aceasta pentru că în vremea lui continuau să fie mulţi care urmau învăţăturile lui Ioan Botezătorul, dar nu-L recunoşteau pe Isus. De aceea, Evanghelia lui Ioan este diferrită de lelelalte trei, pentru că îi provoacă pe aceştia să renunţe la această cale şi să-L urmeze pe Isus. Ioan introduce des declaraţii ale lui Ioan Botezătorul de genul: „El trebuie să crească, eu trebuie să mă micşorez. El este atât de minunat, încât nu sunt vrednic nici măcar să-I dezleg curelele de la încălţăminte.” De ce introduce Ioan astfel de declaraţii? Pentru că erau mulţi care îl urmau pe Botezătorul şi nu-L urmau pe Isus. Evanghelia lui Ioan îi provoacă pe aceştia să renunţe la ataşamentul lor faţă de Ioan Botezătorul şi să-L urmeze pe Isus din Nazaret, spre care chiar Ioan Botezătorul îndrepta atenţia oricui. Acea mişcare fusese aprobată de Dumnezeu, dar ea îşi împlinise scopul şi acum nu mai era de folos. A continua să-l urmezi pe Ioan Botezătorul, nu înseamnă de fapt să-l urmezi pe el, pentru că el de fapt arătase spre Isus. Din acel moment, religia aceasta, de urmare a botezătorului, nu mai avea acordul lui Dumnezeu. O situaţie asemănătoare găsim în Sardes. Ea are un nume mare şi totuşi este moartă. Şi-a început existenţa sub aprobarea lui Dumnezeu, în timp şi-a pierdut orientarea. Ceea ce i s-a întâmplat ei nu este numai o ameninţare constantă pentru orice biserică, dar şi pentru orice creştin. Este ceea ce am numi „mers în gol” – sunt mulţi creştini a căror inimă nu este unde trebuie, care doresc să facă ceva mai mult dar care nu acţionează conform acestor dorinţe. Nu vezi bucurie, încântare pe feţele lor şi totdeauna se plâng atunci când vine vorba da a-L sluji pe Dumnezeu într-un fel sau altul. Este ceva ca un întuneric care cuprinde interiorul fiinţei, iar lumina dispare. Ce faceţi când credinţa d-tră aproape a dispărut? Când Isus nu vă mai apare atractiv? Refaceţi paşii de la început:

1 – în primul rând trebuie să fie dorinţă de schimbare. Dacă în timp ce auzi acest mesaj nu ai nici o dorinţă de schimbare, am o veste bună: Isus spunea că cei care au probleme cu a dori să fie transformaţi, să vină la El şi să ceară această aplecare spre a deveni persoane noi. Cea mai mică licărire de dorinţă de schimbare este folosită de Dumnezeu. Mi s-a întâmplat ca uneori de exemplu 30% din mine să dorească să-L slujească pe Dumnezeu, în timp ce 70% să simtă o oboseală şi o amorţire soră cu moartea. Vestea bună este că Dumnezeu iubeşte acele 30% din tine şi dacă le aşezi pe altarul slujirii Sale, El le poate înmulţi: 40%, 50%, 60%, etc., spre locul unde pot fi luate decizii şi hotărâri ferme pentru viaţă. Astfel, primul pas în a revendica dreptul la viaţă, pentru a te trezi spiritual, este luarea unei decizii ferme pentru o schimbare radicală a vieţii. Dacă descoperi doar o mică parte din viaţa ta care mai doreşte această schimbare, oferă-i-o lui Dumnezeu şi spune-I: „Doamne, ajută-mă să mă apropii tot mai mult de Tine, provoacă-mi dorinţa de a dori cu adevărat.”

2 – în al doilea rând, pentru o înviere spirituală este nevoie de o decizie fermă, radicală în vederea unei relaţii cu Dumnezeu. Mereu şi mereu în mesajul Său către biserici Isus accentuiază: „Pocăieşte-te.” Este nevoie de o atitudine fermă, de o hotărâre decisivă; este nevoie de a renunţa la unle lucruri, de a face schimbări radicale în stilul de viaţă. ar trebui chiar să-ţi iei la revedere de la unele activităţi, pentru a fi pus în locul în care Dumnezeu doreşte ca tu să fii.

3 – în al treilea rând, pentru o înviere spirituală este nevoie de reamintirea momentelor de maxim din trecut; sunt o încurajare pentru prezent. Eu obişnuiesc să ţin un jurnal, numit Cartea Providenţelor, în care îmi notez experienţele, momentele când mâna lui Dumnezeu s-a făcut în mod special simţită în viaţa mea. Când mă simt descurajat, mă întorc la acest jurnal.

4 – în ultimul rând, pentru o înviere spirituală este nevoie de o contabilitate escatologică – Isus vine curând şi El va contabiliza întreaga noastră viaţă – conştientizarea valorii fiecărui gând, fiecărei acţiuni pentru ceea ce va fi în viaţa veşnică – poate fi o motivaţie pentru schimbare.

Lecţiile de învăţat din experienţa bisericii din Sardes, nu sunt numai pentru biserici, ci pentru toţi aceia care trec prin experienţa „mersului în gol”, când nimic nu mai merge, totul e mort.

Din punct de vedere istoric, Sardes se încadrează în perioada protestantismului scolastic după efervescenţa Reformei. În timpul Reformei, s-a manifestat o fervoare deosebită pentru ca Biserica să fie pusă în locul rânduit ei de Dumnezeu; a fost un timp palpitant, agitat, pentru a reforma, curăţi, împuternici şi reînvia tot ceea ce ar fi trebuit să fie Bicerica din punctul de vedere al lui Dumnezeu.

Dar după ce generaţia reformatorilor a trecut, a venit o perioadă – numită protestantismul scolastic – când oamenii au fost mai interesaţi în argumentări vizavi de doctrină, decât să trăiască credinţa. Simţământul unei prezenţe a lui Dumnezeu cu ei a fost pierdut adesea în biserici. Timpul era petrecut discutând idei şi doctrine intelectuale şi o gândire corectă doctrinar era mai importantă decât relaţia cu Dumnezeu. Un timp când rupturile, sciziunile teologice au devenit un substitut pentru o consacrare totală şi fără rezerve lui Dumnezu. Astfel, din cauza slăbiciunii Bisericii din acel timp, secularismul şi ateismul au început să se răspândească din ce în ce mai mult în societate – sec. XVI-XVIII AD. Reputaţia acestor biserici protestante-reformatoare era încă mare, însemnată, totuşi, viaţa care începuse pe vremea reformatorilor murea încetul cu încetul. O nouă lume post reformaţiune a apărut pe scena istoriei – oameni precum John Wesley, William Miler şi alţii, care s-au ridicat şi au spus că ceea ce s-a întâmplat în Biserică nu este suficient şi că este timpul unei noi reforme.

 

Filadelfia

 

Apoc. 3:7-13 – Isus Se prezintă acestei biserici ca Cel Sfânt. Acest termen în VT, era aplicat lui Yahweh – Isa. 40:25. De asemenea era o expresie comună în iudaism pentru Dumnezeu – Dumnezeu Se prezintă adesea poporului Israel ca Cel Sfânt, Cel Binecuvântat. Cel care avea cheia lui David, era cel care avea control complet asupra întregei împărăţii – Isa. 22:20-22 se  pare că este fundalul VT pe care Ioan îl avea în minte atunci când a scris pasajul din Apocalipsa. Cheia lui David era cheia de la depozitele regale. Este cheia către resursele împărăţiei care erau necesare poporului. În termeni moderni, păstrătorul cheii lui David este şeful statului major. El controlează accesul către preşedinte. Cel care avea cheia lui David era cel care avea controlul deplin şi controla accesul total către depozitele cu resurse ale împărăţiei timpului său. Isus este Cel care are controlul total asupra resurselor împărăţiei cereşti, asupra tuturor acelor lucruri pe care El le promite celor din Filadelfia. Dar ce înseamnă depozit ceresc, conform Apocalipsei? Sunt făgăduinţele făcut de Isus în cap. 2 şi 3 – „Celui care va birui, îi voi da…”; depozitul ceresc deţine toate acele făgăduinţe şi binecuvântări pe care Dumnezeu le-a promis copiilor Săi.

Ce fel de biserică este Filadelfia? După cum ştim numele ei înseamnă „iubire frăţească”, este o biserică în care este vizibilă dragostea între membrii ei. Când am văzut Filadelfia modernă, mi-a părut cum că oamenii de acolo aplicau înţelesul denumirii oraşului lor. Sunt toţi turci, care nu vorbesc greceşte. Desigur, numele acum este unul turcesc şi cu toate acestea, atmosfera continuă să pară una de dragoste frăţească. N-am mai fost în alt loc în care stăinii să fie primiţi cu atâta căldură. Erau oameni care vroiau să-ţi ofere daruri. Erau comercianţi care alergau după tine încercând să-ţi ofere din produsele lor: hrană, chiar şi jucării, zicând: „Hei, ia, ia, American, welcome!” şi nu cereau nimic în schimb, nu cereau bani, era pur şi simplu un gest atât de frumos de a spune bun venit străinilor. Filadelfia – frumos nume: dragoste frăţească. Ce fel de biserică este? Isus îi face o analiză.

1 – mai întâi, Filadelfia este o biserică a unei mari oportunităţi: are în faţă o uşă deschisă pe care nimeni nu o poate închide şi totuşi o biserică cu puţină putere; deşi are o mare oportunitate, ea nu este o biserică dinamică, plină de forţă pentru Dumnezeu, chiar dacă este credincioasă Cuvântului lui Dumnezeu şi lui Isus. Nu permite instalarea compromisului, sau apostaziei. Este credincioasă lui Isus care îi spune că nu a tăgăduit Numele Lui. De asemenea, este o biserică răbdătoare. Interesant, este o biserică pozitivă în care părţile slabe sunt mărturiile ei pentru Dumnezeu. Simplu spus, Sardes nu are forţă, nu este dinamică în vestirea evangheliei. Sunt patru sfaturi importante date de Isus:

a – v.11 – „ţine de ceea ce ai” – ce ai este valoros, nu pierde, asigură-te că păstrezi ceea ce ai.

b – „nu lăsa pe nimeni să îţi ia cununa” – aparent, membrii acestei biserici fuseseră deja asiguraţi de acceptarea escatologică. Se pare că ei ştiu deja unde se află în relaţia cu Dumnezeu pe schema timpului, totuşi ei sunt îndemnaţi să păstreze; ei au asigurarea mântuirii, însă Isus nu le spune că odată mântuit pentru totdeauna mântuit. Ei trebuie să păstreze cununa şi să nu lase pe nimeni să le-o ia cumva.

c – apoi Isus le spune să nu piardă din vedere recompensa – pot deveni stâlpi în Templul lui Dumnezeu, cei slabi vor deveni puternici şi nu vor părăsi niciodată Templul Lui. Îmi aminteşte de Apoc. 7:15 – unde răscumpăraţii din marea criză sunt acum în afara oricărui pericol – zi şi noapte stau în Templul lui Dumnezeu. Ei sunt în siguranţă şi condiţiile lor sunt stabile şi li se promite de asemenea că vor primi Numele lui Dumnezeu, numele oraşului lui Dumnezeu – Noul Ierusalim; şi vor primi numele lui Isus, adică o nouă şi magnifică identitate, dacă vor păstra coroana ferind-o de primejdia de a le fi luată.

d – îi sfătuieşte să asculte de Duhul Sfânt – dacă vor asculta glasul Duhului vor putea păstra cununa.

Apare pentru această biserică o informaţie nouă unică faţă de celelalte şase biserici. La celelalte şase biserici materialul se împarte în mod natural în două părţi: 1 – analiza lui Isus cu privire la biserici şi 2 – sfatul lui Isus adresat bisericii respective. La Filadelfia lucrurile ies puţin din tipar. Este vorba despre acţiunile din prezent ale lui Isus în favoarea ei; Isus nu promite doar lucruri măreţe în viitor, dar El promite să facă anumite lucruri pentru ei în prezent:

  1. Mai întâi, conform v. 8 – Isus nu permite nimănui să închidă uşa oportunităţii. La ce se referă această uşă a oportunităţii pe care Dumnezeu nu va permite nimănui să o închidă pentru Filadelfia? Au fost câteva sugestii de-a lungul anilor. Vă voi enumera o parte din ele:

a – Isus este uşa – Ioan 10:7-9. Uşa aceasta a fost deschisă pentru totdeauna la cruce – nimeni nu o mai poate închide.

b – o uşă a oportunităţii misionare – 1 Cor. 16.9; 2 Cor. 2:12; Col. 4:3 – toate scot în evidenţă conceptul oportunităţilor misionare, de vestire a evangheliei.

c – o uşă de acces către viaţa veşnică – Matei 23:13; Luca 11:52 – vorbesc despre o uşă a salvării, a mântuirii. Unii oameni încearcă uneori să închidă uşa aceasta – Apoc. 3:9 – dar Isus o păstrează deschisă.

d – o uşă spre cunoaştere cerească – Apoc. 4:1 – uşa deschisă spre cer prin care a intrat Ioan pentru a primi viziuni cereşti. Poate fi aceasta uşa deschisă pentru Filadelfia? Ar putea fi corectă una sau mai mult decât una, însă deoarece textul în sine este ambiguu, nu putem trage o concluzie.

  1. În al doilea rând, conform acestui mateial unic, Isus nu numai că ţine uşa oportunităţilor deschisă, dar face ca acea sinagogă a Satanei să se plece înaintea lor – v. 9. Va veni ziua când oponenţii Filadelfiei vor fi umiliţi. Ei sunt asiguraţi că starea lor prezentă de slăbiciune nu va continua la nesfârşit.

III. În al treilea rând, Isus îi păzeşte de ceasul escatologic al încercării – v. 10; cu alte cuvinte, ei vor fi protejaţi de ce se poate întâmpla cel mai rău în viitor. Înseamnă această protecţie de ceasul rău o eliberare de, sau o susţinere în? Dacă aici nu este atât de clar, în schimb, în Ioan 17:15 sunt folosiţi aceiaşi termeni greceşti, ceea ce ar însemna nu eliberare de lume, nu luare din lume, ci susţinere în lupta cu răul. Dumnezeu este credincios celor credincioşi. Ca şi israeliţii în Egipt, vor fi protejaţi la venirea plăgilor. Dacă Apoc. 16 este marele timp al strâmtorării, când plăgile sunt turnate peste tot pământul, este clar că oamenii lui Dumnezeu nu sunt afectaţi. Plăgile vor cădea numai peste cei care au refuzat să accepte sigiliul lui Dumnezeu pentru a primi în schimb semnul fiarei. Este foarte clar că Dumnezeu nu promite să-i ia pe cei din Filadelfia de pe pământ în timpul plăgilor, ci El va fi cu ei, va veghea asupra lor şi îi va proteja în timpul strâmtorării.

  1. În al patrulea rând, Isus spune că El vine curând. Penru Efes, Pergam şi Sardes, venirea Lui era o ameninţare, dar pentru Filadelfia este o binecuvântare – Apoc. 22:11-12.

Aplicaţii spirituale:

1 – oportunităţile providenţiale sunt pentru cei credincioşi chiar dacă sunt slabi. Biserica din Filadelfia era slabă, cu puţină putere, totuşi li s-a deschis acea uşă. Nici măcar nu li s-a cerut ca ei să împingă uşa, ci mai degrabă să meargă pe calea credinţei pas cu pas şi făgăduinţa lui Dumnezeu era că va fi cu ei.

2 – viaţa creştinilor nu este un pat de flori – chiar dacă avem cu noi oportunităţile providenţiale ale lui Dumnezeu, trebuie să ne gândim şi la spini, dar în mijlocul problemelor putem vedea mâna lui Dumnezeu lucrând la vieţile noastre.

3 – Isus controlează tot ce e în locurile cereşti – nu trebuie să ne temem; niciodată nu vom duce lipsă de ceva. Toate făgăduinţele lui Dumnezeu sunt sub controlul lui Isus şi pentru toţi cei care sunt în El acestea vor fi împlinite – 2 Cor. 1:20.

Ca perioadă istorică, Filadelfia se încadrează sec. al XIX-lea AD. Filadelfia este o biserică misionară şi unica oportunitate este să ducă evanghelia întregii lumi. Secolul XIX este secolul celor mai mari înaintări ale evangheliei din toată era creştină. Scrisoarea către biserica din Filadelfia, biserica dragostei frăţeşti.

„Doamne, Îţi mulţumim pentru încurajarea care vine din aceste două biserici, în mod special din cea către Filadelfia. Fie ca dragostea frăţească să crească şi în vieţile şi inimile noastre de asemenea. În Numlele lui Isus, Amin!”

 

VII. Laodiceea

 

Isus stă la uşa Laodiceei şi bate. Ce s-ar întâmpla dacă Laodiceea nu ar deschide niciodată uşa?

„Doamne, suntem gata să ne apropiem de ultima dintre cele şapte biserici şi care este biserica ale cărei învăţături sunt cele mai apropiate de condiţia Bisericii de astăzi. Pe măsură ce parcurgem textul, Te rugăm Doamne să ne dai inimi şi minţi deschise şi de asemenea un spirit de a învăţa, pentru a recunoaşte simtomele pe care Tu vrei să le menţionezi cu privie la vieţile noastre. Mulţumim pentru prezenţa Ta în Numele lui Isus, Amin!”

Laodiceea – Apoc 3:14-22 – în gr. înseamnă judecata poporului. Isus se apropie de ea ca fiind Cel credincios legământului; Isus vine ca cel de al doilea Adam şi admonestează această biserică ce se consideră credincioasă, dar nefiind de fapt. În multe privinţe mesajul seamănă cu cel către Sardes. Laodiceea nu este apostaziată, este fără erezii, nu are o “Izabelă” şi totuşi Isus nu găseşte nimic bun la ea. Aparent, încropeala spirituală, determină înclinare chiar şi spre învăţături false.

Să privim mai îndeaproape analiza făcută de Isus acestei biserici:

1 – mai întâi, biserica Laodicea este căldicică, încropită – vv. 15-16. Laodiceea este descrisă ca o băutură călduţă, încropită. Atât o băutură fierbinte, cât şi una rece pot fi reconfortante, dar una călduţă este inutilă, îţi vine să o scuipi. Ceva din istoricul acestui oraş antic: la 10 km de Laodiceea antică era oraşul Hierapolis (actualul oraş turcesc Pamuka Lay). Sunt acolo zone întinse cu gheizere şi izvoare minerale şi termale. Terasele din Hierapolis cu aceste izvoare puteau fi văzute foarte clar din Laodiceea, chiar pe o vreme ceţoasă. Apa în Hierapolis era foarte fierbinte – 60-65 grade C atunci când ieşea din pământ, dar aceasta se vărsa întru-un râu care curgea spre Laodiceea unde deja ajungea călduţă. Curgând mai departe, atingea oraşul Colose, unde apa era deja rece. Mulţi cercetători sunt de acord că Isus S-a folosit de această imagine geografică a localităţii, pentru a descrie situaţia bisericii. El ar fi preferat apa fierbinte, chiar şi pe cea rece de tot, dar în Laodiceea apa era între cele două, călduţă. Un fapt interesant: în Pamuka Lay (Hierapolis), există 12 piscine aşezate în terase chiar pe dealul din spatele hotelului Pam. Din vârful muntelui izvorăşte apă fierbinte care se varsă în primul bazin; după ce acesta s-a umplut, apa curge în al doilea şi tot aşa până la ultimul. Apa intră în primul bazin cu o temperatură de 56 grade C şi pe măsură ce coboară, fiecare bazin este mai rece decât cel anterior. În final, după ce apa a curs prin toate aceste terase, se formează o cascadă şi apa cade într-un bazin, dedesupt, unde este rece de tot; sunt şi stalactite şi stalacmite, desigur, artificiale deasupra acelui bazin, pentru a crea imaginea. Lângă acest bazin, era un alt bazin cu apă neîncălzită ca o piscină modernă. Apa din acest bazin avea temperatura aerului de afară. Lucrul interesant este acela că oamenii nu păreau să agreeze partea călduţă a bazinului, ci gravitau între cea fierbinte şi cea rece, acestea păreau mai reconfortante, în timp ce apa călduţă părea să nu atragă pe nimeni. Se pare că problema Laodiceei este că seamănă cu partea călduţă a bazinului, ea nu atrage pe nimeni la ea. Este nefolositoare. Căldicel, probabil că se referă la absorbirea Laodiceei în mediocritate. Creştinii acestei biserici sunt mulţumiţi cu mai puţin decât ceea ce consideră Dumnezeu că ar fi cel mai bine. Se observă o lipsă de consacrare. Răspunsul lui Isus este unul foarte grav; El spune: Când mă uit la tine, Îmi vine să te vărs, să te vomit din gură. O acuzaţie foarte gravă. După cum am văzut, pe măsură ce se trece prin istoria bisericii, se observă o degradare spirituală, un declin, iar când se ajunge la Laodiceea, situaţia este gravă de tot. Biserica are probleme serioase; Îl face pe Isus să n-o poată suporta.

Este o lipsă de interes, de activitate (în comparaţie cu activitatea febrilă a Efesului).

2 – a doua parte a analizei pe care o face Isus bisericii, este aceea că este neautentică – v.17 – ceea ce este şi ceea ce spune sunt două lucruri foarte diferite. Laodiceea spune: Sunt bogată, m-am îmbogăţit şi nu duc lipsa de nimic…; dar realitatea este una cu totul diferită, ea este: …ticăloasă, nenorocită, oarbă şi goală. Problema cu Laodiceea este că nu trăieşte în realitate – ceea ce este şi ceea ce spune sunt două lucruri foarte diferite. Este oarbă vizavi de situaţia ei adevărată. În multe privinţe este opusă Smirnei, care era bogată spiritual, dar săracă material; Laodiceea este bogată material, dar săracă spiritual. Comentatorii, deseori menţionează faptul că în jurul anului 60 AD, Laodiceea a fost distrusă de un cutremur. Dar era suficient de bogată, astfel că atunci când împăratul a vrut să-i ofere ajutor, a refuzat spunând că-şi poate purta singură de grijă. Laodiceea se află într-o situaţie mult mai rea decât Sardes. Nu este nimeni în această biserică care să umble în alb –  potrivit v. 18 toţi au nevoie de haine albe. Cel puţin în Sardes erau câţiva (o rămăşiţă) îmbrăcaţi în alb. Aparent este mult mai uşor să faci faţă ostilităţii şi morţii spirituale, decât indiferenţei şi mediocrităţii spirituale. Problema Laodiceei este una spirituală; ea crede că spiritual stă bine, însă realitatea este cu totul alta.

a – mai înâi Isus o avertizează, iar avertizarea este destul de serioasă: Sunt pe punctul să te vărs din gura Mea…; este vremea să devi serioasă, este vremea să faci ceva cu această neautenticitate, mediocritate.

b – în al doilea rând Isus o sfătuieşte să cumpere lucrurile de care ea crede că nu are nevoie – v. 18.

(a) – are Laodiceea nevoie de aur? NU!, ea se crede bogată; dar oferta lui Isus este: aur curăţit prin foc – evident bogăţie spirituală, pentru că ceea ce constată Isus este un foarte slab interes pentru spiritualitate. În altă parte a Apocalipsei, aurul este luat literal, de pildă la împodobirea prostituatei în Apoc. 17. Este unul dintre produsele Babilonului – Apoc. 18. Este unul din materialele din care este construit Noul Ierusalim – cap. 21. Aşa că niciunul din textele acestea nu ne ajută să înţelegem simbolismul aurului din scrisoarea către Laodiceea. Singurul text în NT unde aurul este folosit figurativ şi care ne poate ajuta cu adevărat să înţelegem mesajul Domnului Isus pe care vroia să-l transmită bisericii din Laodiceea atunci când îi oferea aur curăţit prin foc, este 1 Petru 1:7 – potrivit apostolului Petru, aurul curăţit prin foc este credinţa demnă de încredere, credinţa pe care se poate baza, pentru că a fost testată, verificată. Sunt multe feluri de credinţă în lume, dar credinţa care a fost testată poate fi de încredere de la început şi până la sfârşit – sfârşitul vieţii pe de o parte şi al lumii pe de alta. Cred că atunci cânt Isus vrea să ofere Laodiceei aur curăţit prin foc, El vrea să-i ofere practic credinţă.

(b) – de asemenea, vrea să ofere haine albe – semnificaţia acestora o găsim în Apoc 3:4, 5; hainele albe pe care Isus vrea să le ofere Laodicei pantru a-şi acoperi goliciunea, sunt atât o realitate prezentă cât şi una viitoare. În Apoc 16:15, hainele albe sunt oferite oamenilor credincioşi din ultima generaţie; aceste haine par să fie cele ale salvării, ale mântuirii, neprihănirea escatologică; a fi îmbrăcat astfel, înseamnă să fii găsit corect înaintea judecăţii lui Dumnezeu – Matei 22:11-14 – parabola hainei de nuntă. Este paraqbola care ilustrează care este „biletul de intrare” în împărăţia lui Dumnezeu – haina. Laodiceea e bogată, are o mulţime de haine, dar nu are singura haină care să-i permită intrerea în împărăţia lui Dumnezeu. Laodiceea este o biserică şi totuşi este în afara împărăţiei pe care Isus este pe punctul să o aducă.

(c) – Isus le oferă şi alifie, balsam pentru ochi – pentru a-şi vedea şi a-şi înţelege adevărata condiţie spirituală, pentru a deveni creştini autentici. Laodiceea are probleme serioase în domeniul autenticităţii, veridicităţii, iar soluţia lui Isus este balsamul pentru ochi pentru înţelegerea adevăratei situaţii. Aceasta se pare că este cea mai mare nevoie a Laodiceei: ea are nevoie de credinţă, fapte curate, dar mai mult decât orice, de o înţelegere, un discernământ al propriei condiţii.

Pentru că are atâtea probleme, Isus oferă multe sfaturi bisericii. În v. 19 El îi spune: Fii cinstită cu tine însăţi şi pocăieşte-te! Pentru că dragostea lui Isus este sursa mustrării şi disciplinării Laodiceei, El îi vorbeşte atât de direct. Dintre toate bisericile, singurele care primesc explicit dragoste, sunt Filadelfia şi Laodiceea – în mod special, Dumnezeu Se adresează cu dragoste celei mai credincioase şi celei mai puţin credincioase dintre biserici. Dar pentru Laodiceea, mesajul de dragoste al lui Isus, vine ca o mustrare şi o disciplinare. De asemenea, Isus vorbeşte Laodiceei; în v. 20 El vine la uşa Laodiceei, El bate la uşa ei, El o invită să Îl invite înlăuntru. Dacă uşa Filadelfiei era una deschisă, a salvării, aici este una închisă şi nu de Isus, ci de Laodiceea însăşi – o aluzie la Cântarea Cântărilor lui Solomon. Acest bătut la uşă de către Isus, are credeţi sau nu, conotaţii ale unei relaţii intime (sexuale). Isus, cere să fie invitat înlăuntru pentru o masă împreună venită din prietenie şi dragoste reciprocă – Cânt. Cânt. 5:2-6. Avem aici imaginea haremului lui Solomon. Nu este o imagine tocmai plăcută vizavi de mentalitatea zilelor nostre, când femeia este tratată cu mai multă onoare şi demnitate decât în zilele acelea. Pe vremea aceea, regele avea multe soţii în harem, fiecare având dormitorul cu uşa dând într-un hol, probabil că numele era scris pe fiecare uşă. Regele trecea şi probabil se gândea: „Cred că ar fi drăguţ să-mi petrec noapea cu aceasta.” Apoi se oprea şi bătea la uşă. Teoretic, această soţie ar fi trebuit să spere că va bate la uşa ei în acea seară; să spere că vor petrece un timp împreună şi să se bucure de venirea lui. Cine ştie, poate de săptămâni, sau luni nu îl mai văzuse şi nu mai fusese la ea. Poate l-a aşteptat, l-a aşteptat, dar în cele din urmă, obosită, s-a tras în pat şi a adormit. Şi iată că el a venit. Somnoroasă poate, după atâta aşteptat, posibil să nu fi realizat ce se întâmplă; ea nu sare repede din pat la uşă. Probabil că şi luna de miere trecuse de mult, aşa că-i răspunde: “NU!, Nu acum!” „Poate altădată”; dar apoi începe să se gândească; îşi aminteşte de ceea ce gândea de cu seară şi inima i se schimbă; decide să deschidă; aleargă la uşă, o deschide, dar din nefericire (tragedia tragediilor), el nu mai era acolo, plecase, probabil la o altă soţie. O imagine înfricoşătoare. Aluzia aceasta la Cântarea Cântărilor, nu este spre binele Laodiceei. Isus bate la uşă ca Solomon; El caută să intre, dar nu forţează intrarea; o lasă pe ea să facă alegerea. Dar în Cânt. Cânt., când ea se decide, el deja era plecat. Aceasta ne spune că nu e timp de pierdut. Dacă Laodiceea nu reacţionează mai curând, s-ar putea să fie apoi prea târziu. Starea şi condiţia ei sunt disperate.

Laodiceea, ca şi celelalte biserici este sfătuită să nu piardă din vedere recompensa – dacă va deschide uşa inimii, El va intra la ea şi vor petrece un timp împreună la o masă de prietenie, pe care El o va aşeza pentru ea în împărăţia cerurilor. Dacă Laodiceea va deschide uşa şi va învinge, ea va primi un loc pe tronul lui Isus, împreună cu El. Nu este extraordinar? Cea mai dezastruoasă biserică, cea mai puţin credincioasă, cea mai indiferentă primeşte recompensa cea mai mare. Nu este un lucru încurajator pentru tine şi pentru mine? Nu te-ai gândit vreodată că nu poţi fi vrednic de o asemenea ofertă de la Dumnezeu? N-ai descoperit că uneori te afli atât de departe de El şi totuşi să găseşti încurajare în făgăduinţa prin care te asigură că este lângă tine şi te îndeamnnă să faci paşi spre El?

De asemenea, Laodiceea este sfătuită să asculte de glasul Duhului Sfânt. Dacă ea ascultă de Duhul Sfânt, va fi eliberată de aceste atitudini de ofensă la adresa lui Dumnezeu; va înţelege adevărata ei stare spirituală; va deveni autentică şi reală.

 

Aplicaţii spirituale:

A – a – când lucrurile merg rău în viaţa noastră spirituală, când ne simţim ca Laodiceea, când ne simţim căldicei în viaţa noastră creştină şi despărţiţi de Dumnezeu, cea mai bună soluţie este să ne întoarcem la începuturi; iar această întoarcere are loc ascultând sfatul lui Isus din v. 18;

b – să ne întoarcem la credinţă. Dacă te simţi căldicel în viaţa de credinţă, dacă te-a cuprins toropeala aşteptării, sau chiar somnul, petrece-ţi timp cu oameni de credinţă, petrece timp încurajându-ţi propria credinţă.

c – adu-ţi aminte ce oferă Isus; ia-ţi în fiecare zi haina pe care o oferă Isus; prin jertfa de pe cruce El te acceptă aşa cum eşti; te ia şi e gata să facă din tine ceva minunat.

d – şi probabil, cel mai important, dacă te afli în condiţia Laodiceei, este o înţelegere clară a propriei condiţii spirituale; ne amintim de Ier. 17:9 – Inima este nespus de înşelătoare…; ceea ce avem nevoie cel mai mult este doctorie pentru ochi, ca să avem o imagine clară a situaţiei noastre spirituale interioare. Cum o putem obţine? Sunt câteva căi: (a) – prin rugăciune autentică: “Doamne, vreau să ştiu adevărul despre mine însumi/însămi, indiferent ce m-ar costa. Ajută-mă să cunosc adevărul despre mine însumi prin Duhul Tău. (b) – citind Biblia vom găsi personaje reale, nedescrise în condiţia lor ideală, ci aşa cum sunt, cu toate greşelile lor: Moise mânios pe oameni, David comiţând adulter, ucigaşi, etc. Aceasta va da încurajare în propriile situaţii de viaţă – Dumnezeu poate accepta pe oricine care se pocăieşte şi doreşte o nouă condiţie a vieţii lui. (c) – păstrarea unui jurnal zilnic – ia o coală de hârtie în fiecare dimineaţă şi vorbeşte cu Dumnezu despre cum au fost lucrurile cu o zi înainte, cum a fost relaţia cu El. A fost mulţumit de felul cum v-aţi comportat cu apropiaţii? Scrisul vă va revela mai mult despre interiorul d-tră. (d) – contabilizarea – discută cu un prieten vizavi de tine însuţi. “Sunt lucruri pe care le-aş putea face care m-ar putea schimba şi de care eu nu sunt conştient şi nu le fac? Spune-mi căci nu mă voi supăra.” Un cerc de prieteni care sunt cinstiţi cu tine şi care-ţi pot spune adevărul despre tine, poate fi un suport extraordinar, deşi implică şi un proces dureros. Adevărul este că nimeni nu poate face faţă adevărului despre el însuşi decât dacă cunoaşte evangelia şi pe Dumnezeu care promite acceptarea tuturor celor care doresc să-I deschidă uşa inimii. Astfel, primul pas în aplicarea corectă a sfatului către Laodiceea, este acela că atunci când simţim încropeala în viaţa de credinţă, când adormirea ia locul seriozităţii şi sincerităţii noastre cu Dumnezeu, soluţia este: înapoi la începuturi – înapoi la credinţă, neprihănire şi cunoaşterea propriei stări spirituale; o întoarcere la pocăinţă şi mărturisire sinceră.

B – al doilea pas în aplicarea corectă a sfatului către Laodiceea, este acela că cunoştinţele şi doctrina corectă nu pot substitui relaţia cu Dumnezeu. Pasajul este plin de dorinţa lui Isus care tânjeşte după o biserică cu care să intre într-o relaţie pasională; o biserică care să vrea să-L mulţumească pe El mai mult decât orice altceva. Descoperim o concentrare totală a lui Isus asupra acestei biserici. Însă cu toată această dragoste pasională a Lui, Isus nu forţează intrarea. Nu poţi fi altfel decât Isus spune şi totuşi să susţii că Îl iubeşti. Dar acest fel de iubire nu vine decât în urma conştientizării a ceea ce a făcut El pentru mine; cât de mult contez eu în ochii Lui. Cu cât vom conştientiza mai mult acestă iubire profundă a lui Isus, cu atât se va dezvolta în noi acea dorinţă de a ceda uşa inimii. Şi nu ar trebui să mai întârziem mult, pentru că, să nu uităm, Isus vine curând şi chiar dacă nu vine cum ne-am aştepta noi, viaţa e scurtă oricum. De fiecare dată când neglijăm să deschidem uşa, de fiecare dată când neglijăm să-L lăsăm pe Isus să intre, ne vom apropia tot mai mult de condiţia Laodiceei, chiar fără să realizăm că nu El reprezintă centrul vieţii noastre şi fără să realizăm cum încet dar sigur ne îndepărtăm tot mai mult de El. Un NU continuu lui Isus, ne aduce în situaţia de a nu mai percepe corect realitatea şi condiţia inteioară, chiar crezându-se că lucrurile sunt bune, când nu sunt bune de loc.

Ca referire istorică, Laodiceea este biserica dinaintea revenirii lui Isus, este cea în care trăim noi. În Apoc. 16:15, Ioan foloseşte imaginea Laodiceei pentru a arăta cum va fi biserica chiar înaintea revenirii Domnului Isus. Şi dacă suntem corecţi cu privire la semnificaţia bisericilor de dinainte, că fiecare reprezintă o anumită perioadă istorică a erei creştine, atunci este clar că biserica Laodiceea simbolizează timpul prezent, timpul pe care noi îl trăim astăzi. Este biserica care se luptă cu probleme autenticităţii. Se pare că este biserica ce se avântă în mari realizări, dar care are probleme serioase în relaţia cu Dumnezeu – aceasta uneori lipseşte cu desăvârşire. Este un gând serios pe care ar trebui să-l luăm în seamă. Se pare că cea de pe urmă biserică se află în cea mai primejdioasă situaţie. Dacă suntem partea a acelei biserici, atunci este timpul să privim cu seriozitate.

„Doamne, suntem îngrijoraţi şi privim cu seriozitate mesajul către Laodiceea. Ne dăm seama cât de uşor se poate pierde înţelegerea realităţii; să credem că lucrurile merg bine în viaţă şi totuşi adevărul să fie altul. Te rugăm Doamne să atingi inimile noastre cu simţământul realităţii, dar în acelaşi timp Te rugăm atinge inimile noastre cu dragostea Ta şi acceptarea în Isus Hristos. Prin această acceptare totală să avem curajul să acceptăm realitatea, curajul de a căuta drumul înapoi spre Tine, lăsând uşa inimii deschisă pentru a intra. În Numle lui Isus, Amin!”

 

VIII. O Privire Generală asupra celor Şapte Sigilii – partea I

 

Cartea Apocalipsei ne spune că Mielul este vrednic să ia şi să deschidă Cartea. Şi? Ce însemnătate poate avea acest lucru pentru mine şi pentru tine astăzi?

Cele şapte sigilii şi cele şapte trâmbiţe reprezintă partea care ridică cele mai mari dificultăţi comentatorilor decât oricare alta din Apocalipsa – cap. 4-11. Următoarele cinci prezentări, inclusiv cea prezentă, se va concentra asupra cap. 4-7, oferind în acelaşi timp detalii în interpretarea cap. 4 şi 5. Uneori, procesul de înţelegere pare greoi, dar bucuria vine atunci când pe măsură ce studiem imaginile încep să prindă formă în mintea noastră. Pentru a înţelege semnificaţia textelor şi pasajelor mai dificile, ne vom lua timp să privim în paralel detaliile şi iamginea în ansamblu. Ceea ce vom face în această prezentare este să facem o trecere în revistă a cap. 4-7. Vom vorbi apoi despre legăturile cu VT; modul în care pasajul se aşează în cartea Apocalipsei ca întreg; vom încerca să descoperim impactul evangheliei asupra acestui pasaj. Interpretarea nu trebuie să fie bazată pe sentimentele noastre, pe o raportare la evenimentele curente, ci pe ceea ce găsim în text, pe ceea ce textul însuşi ne comunică, pe ceea ce autorul a intenţionat să transmită atunci când a scris cartea. Coroborând metodele discutate în prima parte şi determinând şi intenţia autorului pe care a vrut să o transmită, putem de aici să clădim pe un teren mai sigur care sunt implicaţiile vizavi de timpul nostru, timpul istoric de-a lungul erei creştine şi de locul nostru în planul lui Dumnezeu.

„Doamne Îţi dorim din nou prezenţa şi Îţi mulţumim pentru ea. În Numele lui Isus, Amin!”

1 – Apocalips 4 – aş vrea să încep cu Apoc. 4 – primul capitol al pasajului celor şapte sigilii – pe care v-aş ruga să-l citiţi de mai multe ori. Acum aş vrea să vă întreb care a fost cuvântul cheie în acest capitol? Poate fi considerat aici un cuvânt ca fiind central? V-aş sugera că acest cuvânt crucial este „tron.” Apare de 14 ori în acest capitol – acest cuvânt nu doar că apare iar şi iar de-a lungul capitolului, dar pare că el devine centrul a tot ce se întâmplă în acest capitol. Lucrurile se întâmplă la tron, în împrejurimile lui, în afara lui, în faţa lui, de jur împrejurul tronului. În mod constant tronul este asociat cu diverse prepoziţii de direcţie şi localizare. În concluzie, totul în capitol se centrează pe tron. Dar ce este un tron? Ce reprezintă el? Reprezintă dreptul de a guverna. Cel care stă pe tron, are dreptul să conducă peste un anumit teritoriu, peste o colectivitate, o naţiune. Ca atare, aş sugera că problema principală în discuţie în acest capitol, este dreptul de a guverna şi cum este înţeles acesta în locurile cereşti.

Acum o altă întebare: „Care credeţi că este pasajul cheie din VT pe care se bazează Apoc. 4?” Aş sugera viziunea tronului din Ezechiel 1:4-10, 13, 18, 26. Aţi observat asemănările dintre cele două pasaje biblice? În gr. cele două texte, au 33% cuvinte identice. Ezechiel 1 este o paralelă structurală la Apoc. 4. Mai sunt alte patru texte importante din VT legate de Apoc. 4 şi anume: Dan. 7 – o viziune a sălii tronului ceresc; Isa. 6 – o scenă din Sanctuarul din ceruri, iar expresia „Sfânt, Sfânt, Sfânt” se găseşte în Apoc. 4; Exod. 19:6 – preoţi şi regi; şi 1 Regi 22 – o viziune a lui Mica în care i se înfăţişează tribunalul ceresc unde Dumnezeu vorbeşte diferiţilor îngeri care merg încoace şi-n colo, preocupaţi de guvernarea cerească. Ce au în comun aceste cinci pasaje biblice? Toate au central tronul lui Dumnezeu, patru se bazează pe imaginea tronului ceresc şi una pe cea a tronului pământesc – Exod 19 – în timp ce poporul Israel era adunat la muntele Sinai, Dumnezeu S-a aşezat pe munte ca pe un tron. Toate aceste pasaje sunt pasajele tronului din VT. În Apoc. 4 este prins laolaltă tot mesajul VT cu privire la tron. Ce scenă ni se permite să vedem în Apoc. 4? E un moment specific, sau este o descriere generală a sălii tronului din cer? Aş sugera că avem o descriere generală; de exemplu, Apoc. 4:2 nu e niciun semn că ceva nou urmează să se întâmple, este doar o imagine a tronului şi a cuiva stând pe el. Nu avem o aşezare a tronului şi înaintare a cuiva către el ca în Daniel 7:9; nu avem scene în care să vedem sala tronului pregătită, reconstruită, sau lucruri începând sau terminându-se. Pur şi simplu, Ioan intră în sala tronului şi tronul este acolo. Se pare că v. 9 clarifică acest aspect – expresia „când aceste făpturi vii…”, sau „ori de câte ori făpturile se pleacă”, sau bătrânii, etc, în gr. face referire la o descriere repetitivă, acţiuni care au loc normal, obişnuit. Deci imaginea în Apoc. 4 nu implică un moment special, nu reprezintă un moment specific în timp în istoria pământului sau cerului, ci o scenă generală de adorare, o scenă generală prin care facem cunoştinţă cu sala tronului ceresc şi cum arată ea. Nu se are în vedere nici un moment specific.

2 – Apocalips 5 – aş vrea să mergem acum la Apoc. 5. Procesul prin care vă voi conduce, este unul de observare. Aş vrea să ne experimentăm să fim mult mai atenţi în studiul Bibliei aşa încât, în timp ce o citim, totul să capete sens de oriunde am privi. Mi-aduc aminte de lecţiile de fotografie când profesorul ne-a cerut să fotografiem copaci. Trebuia să-i fotografiem în orice variaţii: câte unul, mai mulţi, o pădure, doar ramuri, numai rămurele, numai muguri, etc. Am făcut un film întreg numai cu copaci de diferite forme, mărimi, nuanţe, etc. A fost ceva fascinant pentru că am început să mă uit la ei aşa cum n-am făcut-o niciodată mai înainte. Scopul studiului a fost observarea mediului înconjurător, sau cel puţin în situaţia de faţă a unui element aşa cum nu se face şi nu se observă în mod obişnuit. Aş vrea să învăţaţi acelaşi lucru: să observaţi textul din toate unghiurile – cuvinte cheie, întrebări cu privire la mesajul timpului pentru care a fost scris şi apoi aplicaţii; dacă este vorba despre un moment specific în timp sau doar o descriere generală; vă invit deci să fim atenţi la Apoc. 5.

Acum, că l-aţi citit, este un anume timp implicat, sau e o descriere generală ca în Apoc. 4? Cred că vă ştiu răspunsul: aici este un anumit moment, este o scenă particulară, specifică, o scenă de criză; este o criză în sala tronului ceresc; toate acele scene, momente de laudă şi închinare şi adorare încetează brusc, toţi încetează să mai spună ceva şi îşi îndreaptă privirile în faţă să vadă ce se întâmplă. Este anticiparea a ceva ce trebuie să se întâmple, aşa că se face o linişte totală. O scenă total diferită de cea din cap. 4. Care-i problema? Existenţa unei cărţi pe care nimeni nu o poate deschide. În momentul acesta nu e clar de ce este aşa de importantă cartea, dar e clar că e important ca cineva să fie găsit ca să o deschidă. Soluţia pentru criză, este să fie găsită persoana vrednică, să poată face aceasta. Dacă aş întreba care sunt cuvintele cheie în acest pasaj, probabil că mi-aţi spune din nou „tronul”, sau sunt şi altele? Şi probabil că cel mai important ar fi „vrednic – care să merite”, expresie care apare de nenumărate ori – de 4 ori în acest capitol – căutarea persoanei merituoase şi adorarea atunci când este găsită. Alte cuvinte cheie mai sunt: „Cartea” şi „Mielul.” Avem un eveniment de criză. În joc se pare că este meritul de a rămâne pe tron. Astfel, cuvintele „Vrednic”, „Cartea” şi „Mielul”, sunt cuvintele cheie ale pasajului. Cuvântul vrednic pare să fie luat din cap. 4:11. Iarăşi, aici avem un moment specific în timp şi nu o descriere generală. O să ne intereseze la un moment dat când are loc acest eveminent pentru că este legat de istoria pământului nostru şi a fost unul decisiv, probabil „momentul unic” al tuturor timpurilor. Unde găsim referire în VT? Daniel 7 devine mai semnificativ acum decât Ezechiel 1. Daniel 7:9-14 – aţi observat paralelele? În ambele pasaje, avem pe Dumnezeu pe tron; avem o referire la cărţi; în ambele pasaje apare o a doua persoană divină după ce prima a fost prezentată; în ambele, împărăţia a fost dată celui de al doilea prezentat; în ambele sunt prezenţi sfinţii – în Apoc. 4 cei 24 de bătrâni sunt un tip al omenirii mântuite (se va discuta pe larg în ultima prezentare din această serie); în ambele sunt mii şi mii de îngeri; deci Daniel 7:9-14 este o paralelă structurală la Apoc. 5.

Ce-l face pe acest miel să capete valoare? Acesta pare să fie punctul central al pasajului. Cum a devenit şi cum dovedeşte el că merită? Apoc. 5:5 – „Leul din seminţia lui Iuda a reuşit să deschidă cartea.” Deci e clar că ceea ce-l face valoros, este faptul că a putut, a reuşit să rupă peceţile; în v. 6 descoperim şi alte aspecte care-L califică – mai întâi leul a devenit miel, iar mielul simbolizează umanitatea lui Isus. Dar nu numai atât, El nu numai că a devenit o fiinţă umană, El a şi murit ceea ce a căpătat o enormă semnificaţie – vv. 9 şi 12 – moartea Mielului L-a făcut valoros. În al treilea rând, Mielul este de asemenea divin – v. 13. A devenit Om, a murit şi a fost divin. Ca să fi fost deschisă cartea, această persoană trebuia să fie în acelaşi timp divină şi umană şi să moară. Aceasta fiind o combinaţie unică şi incredibilă. Unul singur în întreaga istorie a avut aceste trăsături. Aceasta Îl face pe Mielul din Apocalipsa atât de special.

Aţi putea întreba: de unde ştiu că mielul e divin? Lui I se cântă osanale la tron, alături de Tatăl; dar cum ştim că lucrul acesta este semnificativ? Privind din nou peste cap. 4 şi 5, descoperim o serie de imnuri în aceste pasaje. În mod constant, personaje din anturajul tronului cântă imnuri de laudă. Sunt cinci asemenea imnuri. Primul pasaj de osanale este în Apoc. 4:8 în care iese în evidenţă expresia: „Sfânt, Sfânt, Sfânt”, apoi în Apoc. 4:11 în care Dumnezeu este lăudat fiind Creatorul. A treia cântare este în Apoc. 5:9-10 – Mielul este lăudat aici pentru că a murit pe cruce. În Apoc. 5:12 este cea de a patra în care Mielul este din nou lăudat şi în care sunt folosiţi diferiţi termeni în aclamare. Al cincelea imn este în Apoc. 5:13 – Cel care stă pe tron împreună cu Mielul sunt onoraţi laolaltă. Astfel, din totalul de cinci imnuri, primele două sunt pentru Cel care stă pe tron, următoarele două pentru Miel şi ultimul este pentru amândoi. Acest ultim imn devine punctul culminant. Primele două imnuri sunt pentru Tatăl, următoarele două sunt pentru Isus şi ultimul, care devine punctul culminant, pentru amândoi deodată. Întregul pasaj din Apoc. 4 şi 5 merge crescând spre un punct maxim, unde Mielul stă alături de Tatăl pe tronul Universului. Există un indiciu care ne arată cât de important este acest v. 13. Am observat cum cele cinci imnuri merg toate într-un crescendo. Cine cântă primul imn? Cele patru făpturi vii – 4:8. Pe al doilea cei 24 de bătrâni – v. 11. Pe al treilea cele patru făpturi vii şi cei 24 de bătrâni – 5:9-10. Observaţi cum creşte numărul celor implicaţi? Pe al patrulea, toţi aceştia împreună cu mii de mii de îngeri – vv. 11, 12. În al cincelea imn orice făptură din cer şi de pe pământ, din întregul Univers se alătură. Ei aduc onoare Mielului care stă alături de Tatăl pe tron; astfel punctul culminant al cap. 4 şi 5 este de a înălţa pe Miel la un statut de egalitate cu Tatăl, statut pe care în mod clar, potrivit şi altor texte NT l-a avut de dinainte; am observat în Apoc. 1 că Isus pretinde că este Yahweh din VT, dar acum, după moartea Lui, este o nouă aclamaţie de glorie pentru El. Deci totul în cap. 5 se centrează pe cine este Mielul şi pe meritele Lui; totul caută să răspundă la întrebări de genul: „Cine este El?”, „Ce face?” şi „De ce este vrednic?”

3 – Apocalips 6 – ce se întâmplă în cap. 6? este clar că el se bazează pe cap. 5, unde este o criză majoră în sala tronului ceresc. Observăm o Carte în mâna Tatălui; este sigilată, închisă, nimeni nu o poate deschide, şi pare că de ea depind destinele întregului Univers. O persoană vrednică trebuie găsită pentru a desigila acea Carte, o persoană vrednică este găsită în persoana Mielului, care ia Cartea şi primeşte aclamaţie din partea tuturor participanţilor la scena respectivă. În cap. 6 vedem consecinţele faptului că Mielul a început să deschidă Cartea. Tot ce se întâmplă în cap. 6 se întâmplă ca răspuns la desigilarea Cărţii odată cu ruperea primului sigiliu. Dar se ridică o întrebare: „Sunt peceţile conţinutul Cărţii, sau nu?” Cu alte cuvinte, când Mielul rupe sigiliile, conţinutul Cărţii este revelat bucată cu bucată şi odată cu ruperea celui de al şaptelea sigiliu avem înfăţişat întreg conţinutul Cărţii, sau conţinutul urmează să fie revelat după ce toate cele şapte peceţi au fost rupte? Este o întrebare foarte importantă, crucială, pentru a şti cum trebuie interpretat acest pasaj. Există două moduri în care putem citi acest pasaj. În antichitate erau două feluri de cărţi: 1 – sulul – o bucată de hârtie lungă, rulată, care era citit prin desfăşurare descoperind ce scria acolo pe măsură ce sulul se derula. 2 – al doilea tip era Codexul – un set de foi legate împreună într-o parte, cusute sau lipite şi era citit dând paginile şi nu rulând ca la sul.

În zilelel lui Ioan, Codexul era o invenţie foarte nouă, nu şiim cu mare precizie când a fost inventat, dar e clar că puţin după scrierea Apocalipsei Codexurile au devenit obişnuite. Presupunând că ambele erau în circulaţie, pe care dintre cele două variante a avut-o Ioan în minte? Când Ioan vorbeşte despre o carte sigilată, vorbeşte el despre un sul rulat şi pecetluit pe dinafară?  Ceea ce înseamnă că dacă este un sul, nu-i poţi vedea conţinutul decât dacă mai întâi îi rupi toate sigiliile şi apoi desfăşori treptat sulul. Ca atare, dacă Ioan a avut în minte imaginea sulului, înseamnă că în Apoc. 6 noi nu vedem conţinutul lui, ci doar evenimente asociate cu procesul ruperii peceţilor. Dacă referirea a fost la un Codex (o carte probabil ca Biblia pe care o ai), atunci era posibil să fie sigilate porţiuni din Carte (poate 100-200 de pagini) şi astfel trebuie să rupi acele sigilii pentru a avea acces la conţinutul paginilor respective. Dacă acea carte este un codex, atunci ruperea sigiliilor va descoperi mai mult şi tot mai mult conţinutul Cărţii. Care dintre cele două poate fi? Din fericire, Ioan nu ne lasă în incertitudine. Răspunsul îl aflăm în cap. 6:14 – Cerul s-a strâns ca o carte de piele… – în gr., pentru acest sul este folosit biblos, sau biblon, ceea ce noi normal traducem cu carte, însă traducerea NIV este cu sul pentru că a recunoscut ceea ce avea Ioan în minte atunci când a scris. De unde ştim ce este un sul? – „…pe care o faci sul” – expresia aceasta (înfăşurându-se), este cea care ne arată ce înţelegea Ioan prin „carte.” Pentru el, Cartea era ceva ce se putea înfăşura sau desfăşura, ca atare este un sul. Astfel, evenimentele din cap. 6, nu sunt conţinutul cărţii, cartea nu poate fi citită până nu sunt rupte toate peceţile. O altă întrebare: evenimentele din cap. 6 au loc pe pământ, sau în ceruri? Este destul de clar că imaginea Mielului rupând peceţile, are loc în ceruri, dar evenimentele care vin ca o consecinţă a ruperii sigiliilor unde au loc? Nici de data aceasta Ioan nu ne lasă în necunoştinţă – vv. 4 şi 8 privesc pământul. De asemenea vv. 14-17 vorbesc despre evenimente care au loc pe pământ pe măsură ce peceţile se rup una după alta. În contrast cu cap. 4 şi 5, unde evenimentele au loc în ceruri, cap. 6 prezintă evenimente care au loc pe pământ.

Care este concluzia acestui capitol? Unde se termină evenimentele din cap. 6? Ruperea sigiliilor se încheie odată cu revenirea lui Isus Hristos şi a evenimentelor care-l marchează – vv. 14-17. În v. 17 se arată că acel timp este numit marea Zi a Domnului.

Dacă vrem să structurăm pasajul, am putea împărţi cap. 6 în trei părţi:

1 – vv. 1-8 – cei patru călăreţi.

2 – vv. 9-11 – scena altarului – ruperea peceţii a cincea.

3 – vv. 12-17 – Ziua Domnului – marile evenimentte care însoţesc finalul istoriei acestui pământ şi revenirea pe nori a Domnului Isus.

Să ne oprim puţin asupra fundalului VT. Textele din VT referitoare la cap. 6, au în vedere aceeaşi temă ca în cap. 4 şi 5? Fundalul de bază al VT pentru cap. 4 şi 5 se centrează asupra tronului. Sunt pasajele sălii tronului ceresc, ca bază de înţelegere a Apoc. 4 şi 5.  Care este baza, fundalul VT pentru Apoc. 6? Este unul total  diferit. El nu se mai axează pe tronul ceresc care acum apare doar odată în cap. 6, baza este pe blestemele în urma încălcării legământului, potrivit limbajului VT. Paralela structurală esenţială a acestui capitol merge înapoi la toate pasajele VT care au legătură cu blestemele călcării legământului. Cu alte cuvinte, în timpurile VT Dumnezeu a făcut un legământ cu poporul Său. El le-a spune: „Dacă veţi asculta…”, „Dacă veţi coopera cu Mine…”, „Dacă veţi dori să lucrăm împreună într-o relaţie de parteneriat, toate aceste lucruri bune ale legământului vi se vor întâmpla…”; „Dacă însă Mă veţi respinge, dacă vă veţi revolta împotriva Mea, toate aceste consecinţe care decurg din încălcarea legământului vi se vor întâmpla – aceste blesteme vor veni.” Binecuvântările şi blestemele sunt destul de dificil de înţeles. Îmi amintesc de o situaţie din oraşul în care locuiam – trebuia construit un pod şi companiei i s-a spus: „Dacă-l terminaţi mai devreme faţă de data stabilită, veţi primi un bonus; dacă terminaţi mai târziu, veţi primi o penalizare.” Evident că muncitorii s-au mobilizat şi au câştigat bonusul. Cam aşa este şi cu binecuvântările şi blestemele pentru cei care respectă sau nu legământul. Pentru cei care ascultă şi respectă legământul sunt binecuvântări, răsplătiri, în timp ce pentru cei care-l încalcă, care se răzvrătesc împotriva lui Dumnezeu, consecinţele sunt blestemele care decurg din el. Este la fel cu un contract din zilele noastre.

Ceea ce descoperim în Apoc. 6 este o întoarcere constantă către pasajele care vorbesc despre consecinţele încălcării legământului. Ne vom ocupa de patru pasaje VT care folosesc acelaşi limbaj ca în Apoc. 6:1-8. Practic, paralelele sunt atât de ajutătoare în înţelegerea simbolismului celor patru călăreţi şi fără această întoarcere către pasajele VT nu l-am înţelege.

„Doamne este minunat să deschizi Cuvântul Tău. Este minunat să-l studiezi şi să cauţi înţelegeri cât mai adânci în el. Te rugăm să ne ajuţi în acest proces al căutării şi înţelegerii Cuvântului. Să ne vorbeşti prin mesajul său şi să învăţăm în fiecare zi mai mult din Cuvântul Tău.  Îţi mulţumim în Numele lui Isus, Amin!”

 

  1. O Privire Generală asupra celor Şapte Sigilii – partea II

 

Ce vrea să spună Biblia atunci când menţionează faptul că Isus stă la dreapta Tatălui? Ce semnificaţie are acest lucru pentru noi astăzi?

„Doamne, ne apropiem din nou de Cuvântul Tău şi pentru aceasta dorim să ne oferi acel spirit de învăţare. Stăm în faţa unor pasaje destul de dificile, motiv pentru care Te rugăm să deschizi minţile noastre şi inimile noastre şi să le pregăteşti pentru o înţelegere clară şi corectă a Cuvântului. În Numele lui Isus, Amin!”

Înainte de a ne ocupa de aspectul central al studiului prezent şi anume: momentul în care Mielul a luat Cartea, care a fost momentul istoric când acest eveniment decisiv a avut loc, vom continua studiul cap. 6 şi 7.

1 – Apocalipsa 6 – să ne ocupăm mai întâi de cap. 6, pentru că doar atunci când vom avea o privire generală a cap. 4-7 şi o înţelegere generală a evenimentelor descrise în aceste capitole, abia atunci vom înţelege mai clar evenimentele în detaliu din cap. 5 – timpul istoric când Mielul a luat Cartea. În studiul trecut ne-am ocupat de blestemele care vin în urma călcării legământului şi am înţeles că în spatele celor patru cai din Apocalipsa, sunt blestemele legământului din VT. De asemenea am înţeles că există patru pasaje importante în VT care vorbesc despre acest lucru. Ne vom ocupa în continuare de abordarea lor:

1 – primul pasaj se găseşte în Lev. 26:21-26. Privindu-l, vom descopri paralele extraordinare cu Apoc. 6:1-8. Nu trebuie să ne chinuim prea mult în înţelegerea paralelismului. Ambele vorbesc despre plăgi înşeptite, despre sabie, foamete, ciumi şi fiare sălbatice. În ambele se spune că pâinea va fi cântărită cu cântarul din cauza groazei, spaimei, panicii. Lev. 26 este textul rădăcină pentru blestemele expuse mai pe larg după aceea. Aici sunt consecinţele preliminare. Cea din urmă consecinţă a neascultării de către israeliţi, va fi exilul.

2 – al doilea pasaj care vorbeşte despre consecinţele călcării legământului, este Deut. 32:23-25. Din nou avem sabie, foamete, ciumi ca fiind consecinţe ale călcării legământului. În ambele pasaje – Levitic şi Deuteronom – cei care vor suporta aceste consecinţe sunt israeliţii, cei care au intrat în legământ cu Domnul; ei sunt cei care au ascultat sau au eşuat în ascultarea lor faţă de legământ. Aceste texte nu au în vedere pe duşmanii poporului lui Dumnezeu, ceea ce ar însemna că cei patru cai din Apoc. 6 nu privesc pe cei care n-au de-a face cu Hristos, pe necreştini, oameni care sunt în afara legământului, ci cu creştini, cu cei care s-au legat prin legământ că-L vor asculta pe Dumnezeu. Dacă ne îndreptăm spre Deut. 32:41-43 observăm o diferenţă între primul pasaj şi acesta – aici accentul nu mai e pe poporul lui Dumnezeu, care nu-L ascultă pe Dumnezeu şi drept consecinţă primeşte blestemele legământului, ci pe duşmanii Lui, iar Dumnezeu îi atacă în favoarea poporului Său. El Se răzbună pe ei în folosul poporului Său. Deci consecinţele legământului călcat se manifestă diferit în două circumstanţe diferite. Ceea ce se întâmplă aici, nu este altceva decât ilustrarea unei teme foarte, foarte comune în VT. Dumnezeu face un legământ cu poporul Său. Le oferă unele făgăduinţe, menţionează anumite clauze contractuale şi dacă ei ascultă, primesc binecuvântări, împlinirea promisiunilor făcute ca răsplată, etc., iar dacă nu ascultă, consecinţele vor fi acele blesteme înscrise în legământ. Ceea ce este tipic VT, este faptul că atunci când poporul lui Dumnezeu devine neascultător, Dumnezeu S-a folosit atunci de duşmanii poporului Său, naţiuni precum egiptenii, babilonienii, ca împlinitori sau executori ai pedepselor Lui. Ei veneau şi loveau, chinuiau poporul aducând sabia cu ei – era ca un asediu asupra poporului. Dacă poporul nu se întorcea la ascultare şi continuau să fie răzvrătiţi, pedeapsa finală şi cea mai grea, consecinţa cea mai dureroasă, era ducerea în exil. Astfel, aceste naţiuni străine de poporul Israel, au fost folosite drept instrumente ale lui Dumnezeu care să îndeplinească planul Său în ceea ce priveşte legământul. Este un concept interesant – executorii legământului lui Dumnezeu sunt adesea vrăşmaşii lui Dumnezeu; ei vin şi aduc asupra poporului neascultător, acele consecinţe ale neascultării de legământ, acele blesteme. Privind şi altfel lucrurile, am putea spune că atunci când poporul nu mai asculta de Dumnezeu, ei pierdeau puterea Lui protectoare care ţinea la distanţă naţiunile vrăşmaşe. Astfel, Dumnezeu permitea acelor naţiuni să devină disciplinatorii şi judecătorii poporului Său.

Dar, ceea ce era tipic acestor naţiuni străine era faptul că ele cădeau în extrema plăcerii de a persecuta poporul lui Dumnezeu şi deseori Dumnezeu le-a spus: „Aţi mers prea departe. V-am invitat doar să-i atingeţi puţin, dar voi i-aţi sufocat de tot.” Şi ele însele cad sub judecata lui Dumnezeu pentru a-şi fi supraevaluat rolul.

Cu acest fundal în minte nu mai este atât de greu să înţelegem Deut. 32. Mai întâi Dumnezeu intră la judecată cu propriul Său popor din cauza neascultării de legământ, apoi, îşi îndreaptă judecata Sa împotriva acelora pe care i-a folosit ca instrumente disciplinatoare, dar care au mers prea departe, simţind plăcere în a distruge. Blestemele din Levitic 26 şi Deuteronom 32 au devenit atât de familiare israeliţilor, încât s-au transformat în stereotipuri (sistem de reflexe condiţionate care se formează datorită repetării în aceeaşi succesiune a condiţiilor din mediul înconjurător; fig. – care se repetă în aceleaşi condiţii, care este mereu la fel, neschimbat, obişnuit, banal). Oridecâte ori vorbeau de vremurile grele ce le stăteau înainte, foloseau cuvintele: război, foamete, ciumi. Găsim aceste imagini de nenumărate ori în Ezechiel, Ieremia, ca teribile consecinţe ale neascultării – cărţi care se concentrează pe consecinţele neascultării, în mod special pe cea finală – exilul babilonian – şi care repetă mereu şi mereu acest concept de: război, foamete şi ciumi.

3 – de exemplu: Ezech. 14:12-21 – observăm cum cuvinte precum: război, foamete şi ciumi devin imagini stereotip ale consecinţelor neascultării; imagini care se repetă iar şi iar, aproape în aceeaşi ordine pentru a descrie teribilele consecinţe ale ruperii legământului încheiat cu Dumnezeu.

4 – un alt pasaj care stă la baza înţelegerii Apoc. 6, este Zah. 1:8-17 – pasajul prezintă situaţia israeliţilor spre sfârşitul exilului babilonian. Această fascinantă imagine a celor patru cai, similară celor din Apoc. 6 prezintă idea că Dumnezeu ajunge la punctul când consideră că poporul Lui a fost pedepsit suficient şi că e timpul ca să fie restaurat, să se întoarcă în ţara lor; consecinţele neascultării şi-au făcut efectul. Dar acum, judecata lui Dumnezeu se întoarce împotriva Babilonului, care între timp a întrecut măsura împotriva poporului Său. Ceea ce observăm deci în figurile de stil, în imagistica din spatele celor patru călăreţi din Apoc. 6, este tema de bază a neascultării şi consecinţele ei. Blestemele încălcării legământului reprezintă fundalul VT pentru înţelegerea NT. Ceea ce este important să reţinem este faptul că  blestemele lui Dumnezeu au două faze: 1 – prima dată, cad asupra poporului lui Dumnezeu, dar 2 – după aceea cad asupra duşmanilor lor. Acest fel de manifestare, pare să se menţină şi în Apoc. 6:1-8 – consecinţele neascultării par să vină peste poporul lui Dumnezeu. Abia în cap. 7 avem o reînoire a acestor consecinţe şi unde blestemele cuprind lumea întreagă. Astfel aceast concept al dublei primejdii care vine ca o consecinţă a neascultării de legământ pare că se află în spatele înţelegerii cap. 6 şi 7 din Apocalipsa.

Are Apoc. 6 ceva în comun şi cu era creştină? Pentru a înţelege mai bine ar trebui comparat Apoc. 6 cu Apocalipsa sinoptică – predica lui Isus de pe Muntele Măslinilor – Mat. 24, Marcu 13 şi Luca 21 unde Isus vorbeşte despre sfârşitul lumii şi despre evenimentele care vor duce la aceasta. Interesant este faptul că nici o altă parte a Apocalipsei nu se potriveşte mai bine cu aceste texte ca Apoc. 6. În fiecare dintre ele este vorba despre predicarea evangheliei. În fiecare caz este război, foamete şi ciumi; persecuţii, semne cereşti, cutremure, foamete, etc. Este clar că pasajul NT din spatele Apoc. 6 este cel raportat în cele trei evanghelii sinoptice. Astfel trebuie să fim foarte atenţi şi la întregul fundal al VT şi NT atunci când ne apropiem de Apoc. 6, pentru că acest pasaj ne oferă baza înţelegerii evenimentelor din întreaga eră creştină; Apoc. 6 este exact ca şi apocalipsa sinoptică, care face acelaşi lucru. Aceste evenimente sunt văzute în Apocalipsa ca şi consecinţe ale deschiderii Cărţii de către Miel. Istoria erei creştine este istoria în care evemimentele se află sub controlul Lui, sub controlul Celui care este vrednic să deschidă Cartea.

B – Apocalipsa 7 – care este cadrul acestui capitol? cum se raportează acest capitol la ceea ce este înaintea lui? Se pare că el este răspunsul la întrebarea din Apoc. 6:17 – acest capitol oferă răspuns la întrebarea care se ridică chiar la sfârşitul cap. 6 – „…Cine va putea să suporte marea Zi a venirii Domnului?” Când ziua finală, numită Ziua revenirii Domnului va sosi, cine va fi în stare să stea? Aceasta este întrebarea cu care se încheie cap. 6. Răspunsul la această întrebare este dat în două feluri în Apoc. 7: (a) mai întâi cei 144.000 care au fost sigilaţi – vv. 1-8; (b) pe de altă parte o mare mulţime – vv. 9-17. Se pare că scopul Apoc. 7 este de a da răspuns la întrebarea: „Când Isus vine, în acel context istoric tulburător, cine va sta de partea cea corectă? Cine va fi găsit credincios?” Care credeţi că este pasajul cheie din VT pentru Apoc. 7? V-aş sugera Ezech. 9:1-7 – unul dintre cele mai tulburătoare şi serioase pasaje din întreaga Biblie. Să ne imaginăm că ne-am afla în acel cadru istoric privind şi aşteptând să vedem care sunt consecinţele primirii sau lipsei acelui semn pe frunte. Aici este o descriere într-o formă simbolică a evenimentelor ce urma să aibă loc la distrugerea Ierusalimului în 586 BC. Ierusalimul urma să fie invadat de babilonieni, poporul urma să fie dus în exil şi în acel proces, mulţi urma să fie ucişi. Dar Dumnezeu face distincţie între cei credincioşi, de partea Lui, care plângeau starea generală a naţiunii şi păcatele car au dus la acea stare de lucruri şi cei care urmau de fapt să fie măcelăriţi – mai întâi cei din Templu şi apoi cei din cetate. Se pare că în Apoc. 7 avem o privire asupra câtorva evenimente de la sfârşitul timpului, când acel exil babilonian va reveni în actualitate, va fi reluat şi retrăit. Din nou va fi o judecată, din nou vor fi semne pe frunte – ştim că aceste teme sunt atât de comune întregei cărţi a Apocalipsei – din nou lumea va fi chemată la judecată şi din nou Dumnezeu îi va salva pe cei credincioşi Lui.

Să revedem rapid ce am descoperit în cap. 4-7? În cap. 4 – o descriere generală a sălii tronului ceresc, nu s-a avut în vedere un moment special. Cap. 5 – un eveniment de început, decisiv – luarea sulului şi ruperea celor şapte peceţi; acest eveniment special este urmat de alte şapte evenimente – ruperea celor şapte peceţi – el se încheie cu punctul culminant al istoriei noastre odată sigiliul al şaselea şi al şaptelea şi evenimentele intercalate ale cap. 7 – evenimentele finale de la sfârşitul lumii. Astfel, ceea ce avem în cap. 4-7 este un moment decisiv în ceruri, urmat de o serie de evenimente pe pământ, cu punctul culminant – revenirea lui Isus.

Dar pentru a înţelege acest pasaj, mai trebuie să surprindem un amănunt şi anume: când este punctul de început al tuturor acestor evenimente? Avem o serie de evenimente care ne conduc sigur către finalul istoriei noastre, dar când încep ele? Care este momentul istoric pe care îl putem socoti ca declanşator al acestor evenimente? Este clar că Apoc. 5 vorbeşte despre un moment specific, decisiv, în istoria întregului Univers, nu numai al pământului nostru şi care a afectat această istorie. Un eveniment atât de semnificativ încât nici chiar Însuşi Dumnezeu nu-l poate rezolva. Singurul care-l poate rezolva, este o persoană unică şi specială. Când acea Persoană a luat cartea şi i-a rupt peceţile, a declanşat o serie de evenimente în cer şi pe pământ care merg spre punctul culminant al istoriei pământului. Dar când ia Mielul Cartea şi când începe să-i rupă peceţile? Putem şti? Eu cred că da!

Vom începe această temă, care are menirea de a răspunde la această întrebare acum şi vom continua în următoarea prezentare. Vom urmări cinci dovezi în sensul acesta:

I – Apoc. 3:21 – aş vrea să încep cu Apoc. 3:21 – vă amintiţi de principiul duo-direcţionalităţii? Acest principiu sugerează faptul că un anumit eveniment în Apocalipsa, poate îndrepta atenţia atât la trecut cât şi la viitor. Un anume eveniment devine punctul culminant al mai multor evenimente întâmplate anterior şi totodată reprezintă introducerea la o altă serie de evenimente care se vor întâmpla după el. Un astfel de text, este Apoc. 3:21 şi când vom descoperi legătura lui cu Apoc. 4-7, vom începe să înţelegem „Când” Mielul a luat cartea în mâinile Sale.

Apoc. 3:21 – sunt descrise patru evenimente importante, decisive şi o paralelă între ele. Primele două sunt paralele cu ultimele două. Primele două în comparaţie cu ultimele două. Biruinţa şi şederea întreună cu Isus pe tron, au amândouă de a face cu oamenii lui Dumnezeu, iar în cea de a doua secţiune, biruinţa şi şederea cu Dumnezeu pe tron, reprezintă experienţa lui Isus.

Aş vrea să abordăm acum problematica timpurilor în aceste evenimente decisive: 1 – Celui care biruieşte… – în gr. este timp prezent continuu – cu alte cuvinte, această biruinţă este un eveniment care nu se opreşte niciodată de-a lungul erei creştine. Oriunde există creştini, în orice timp istoric, trebuie să fie şi biruinţă. Este ceea ce trebuie să facă orice creştin în orice timp şi în orice loc şi anume de a învinge, de a fi biruitor. Dar cum va învinge un creştin? Cum va obţine el biruinţa? – Apoc. 12:11 – imagine care completează pe cea din Apoc. 3:21. Oiunde se află creştini, raţiunea lor de a exista, este aceea de a birui. 2 – şi când vor sta mântuiţii cu Isus pe tron? Timpul folosit în gr. este viitor. – …îi voi da să şadă… Avem descrise două realităţi: una prezentă continuu şi una viitoare. Pentru că poporul lui Dumnezeu biruie în prezent, vor primi în viitor o răsplată; dar interesant este faptul că în comparaţie cu Isus, evenimentele sunt un aorist. Biruinţa lui Isus şi şederea Sa pe tron alături de Tatăl, sunt evenimente la timpul aorist trecut. Ele au avut loc în trecut. Ele sunt evenimente trecute din perspectiva lui Ioan; Întrebarea este: „Când a biruit Isus?” „Când a luat loc pe tron.” Creştinii secolului I aveau doar un singur răspuns posibil la această întrebare: El a biruit la cruce şi a stat cu Tatăl pe tron după ridicarea la cer. Din nou şi din nou, de-a lungul NT aceste două evenimente devin semnificative şi decisive. Pe de o parte, crucea devine punctul central al întregei credinţei creştine şi de cealaltă parte, această subliniere a şederii lui Isus alături de Dumnezeu Tatăl pe tron. Datorită acestui al doilea aspect, creştinismul poate exista şi poate să-şi îndeplinească rolul astăzi. Este mesajul major al NT. Când a biruit Isus? – Apoc. 5:5-6.  – „a biruit” – El a triumfat. Avem acelaşi cuvânt ca în Apoc. 3:21 – „am biruit.” Poate nu ai parte de cele mai bune traduceri, dar realitatea este că cele două cuvinte sunt identice, chiar şi în ceea ce priveşte timpul gramatical. Isus spune: „Cum Eu am biruit şi am şezut cu Tatăl pe tron”, în Apoc. 5:5 – „leul din tribul lui Iuda a biruit” – aorist indicativ – exact acelaşi cuvânt, exact acelaşi timp. Biruinţa lui Isus din Apoc. 3:21 şi biruinţa Lui din Apoc. 5:5 sunt exact la fel, identice. Cum a biruit Isus? Când a biruit Isus? – cap. 5:6 – Isus a biruit la cruce, a fost Mielul înjunghiat care a biruit, iar acum Se află în mijlocul tronului gată să ia Cartea – v.7.

Apoc. 3:21 reprezintă punctul culminant al celor şapte biserici. Este de asemenea punctul culminant al unei serii de promisiuni făcute biruitorilor de Dumnezeu aşa cum am văzut într-o prezentare anterioară. Dar Apoc. 3:21 nu reprezintă numai punctul culminant a ceea ce s-a întâmplat înainte de el, punctul culminant al făgăduinţelor făcute către cele şapte biserici, ci el conţine în rezumat, în avans, esenţa evenimentelor din Apoc. 4-7. Tronul Tatălui este punctul central al cap. 4; biruinţa lui Isus este menţionată în Apoc. 5; şederea pe tron alături de Tatăl este ceea ce se descrie în Apoc. 5:13 – Tatăl şi Mielul stând pe tron împreună sunt proslăviţi. Observăm deci cum dubla analogie a lui Isus din Apoc. 3:21, este împlinită în Apoc. 4 şi 5 – Isus biruieşte şi stă alături de Tatăl pe tron.

Să ne oprim puţin asupra analogiei care se face poporului lui Dumnezeu în Apoc. 3:21. Când vor fi aşezaţi mântuiţii alături de Isus pe tron? – Apoc. 7:9-17 în mod special ultimele trei versete – zi şi noapte ei sunt înaintea tronului, zi şi noapte stau în Templul ceresc împreună cu Isus. Ei sunt suita, alaiul care-L urmează oriunde merge El. Astfel, poporul lui Dumnezeu, cei mântuiţi, sunt văzuţi bucurându-se alături de Isus pe tron în cap. 7 şi întrebarea este „Când a avut loc biruinţa lor?” este clar că aceasta a avut loc în Apoc. 6. Iarăşi principiul duo-direcţionalităţii ne ajută să înţelegem unul dintre cele mai dificile pasaje din cartea Apocalipsei. Care este tema centrală a Apoc. 4-7? Biruinţa lui Isus (Mielului) şi şedera Lui pe tron alături de Tatăl pe de o parte – Apoc. 4 şi 5 şi de cealaltă parte poporul lui Dumnezeu ducând lupta credinţei aici pe pământ – Apoc. 6 şi răsplata finală – mântuiţii lui Dumnezeu stând pe tron alături de Isus – Apoc. 7. Apoc. 3:21 ne oferă în rezumat esenţa şi substanţa a ceea ce înseamnă cele şapte peceţi. Apoc. 6 este unul dintre cele mai dificile pasaje din Biblie, dar acum ştim că el descrie poporul lui Dumnezeu, experienţa lui în lume – luptele, zbaterile, eforturile făcute pentru a birui. Având clarificate aceste aspecte în minte, putem să ne apropiem de înţelegerea detaliată a lui.

În Apoc. 5:9-13 este voba despre anul 31 AD când Domnul a murit pe cruce şi a fost apoi înalţat la ceruri. Apoc. 5 este înscăunarea Lui în sala tronului Universului, în Sanctuarul ceresc. Moartea lui Isus a devenit cauza, motivul în baza căruia s-a trecut la desigilarea Cărţii. A trebuit să moară pentru a deveni vrednic. A murit pentru a birui. A biruit şi acum poate, este vrednic să deschidă Cartea. Este clar vizavi de Apoc 3:21 că Isus nu va sta cu Tatăl pe tron undeva în viitor, Isus nu va învinge undeva în viitor, ci undeva, în trecut faţă de vremea lui Ioan, aceste evenimente avuseseră deja loc.

În concluzie, o citire naturală a Apoc. 5 ne duce la evenimentele din 31 AD, întronarea lui Isus la dreapta Tatălui. Vă mai aduceţi aminte ce am spus despre Apocalipsa? Că ea este descoperirea lui Isus? Este o carte a NT şi ca atare, teologia ei nu este diferită de teologia oricărei cărţi a NT. Este exact ceea ce ne-a demonstrat aici.

Mai abordăm un singur pasaj pentru a înţelege legătura atât de apropiată a Apoc. 5 cu restul NT – Evrei 8:1-2 – aici, Isus este Mare Preot şezând la dreapta Tatălui. Din nou acelaşi cuvânt ca în Apoc. 3:21 – acelaşi cuvânt, acelaşi timp gramatical, referire la exact acelaşi eveniment: biruinţa Lui de pe cruce care a făcut posibilă mijlocirea de acum. Isus a murit pe cruce, a înviat şi a fost înălţat la cer, S-a aşezat alături pe Tatăl pe tron asumându-şi responsabilitatea şi autoritatea de rege. Odată ce a împlinit aceste lucruri, odată ce Şi-a asumat autoritatea de rege, El slujeşte în timpul prezent în Sanctuarul ceresc. Ceea ce vedem în Apoc. 5 este întronarea lui Isus în Sanctuarul ceresc; este evenimentul decisiv care a avut loc în trecut şi care acum face totul posibil – face posibilă mijlocirea în Sanctuar, face posibilă marea judecată care va avea loc în Apocalipsa, face posibilă toată această slujire în Sanctuar în favoarea poporului Său. Apoc. 5 se repetă ca evenimente în NT – la ziua Cincizecimii, Isus S-a înălţat la cer, S-a aşezat pe tron şi a început să domnească ca rege şi Mare Preot pentru poporul Său de-a lungul erei creştine.

Vom continua în următoarea prezentare cu detalii referitoare la acest moment decisiv în istoria noastră şi a întregului Univers.

„Îţi mulţumim Doamne penru toată bunătatea, mila şi credincioşia pe care le-ai arătat pentru noi. Mulţumim pentru înţelegerea tot mai clară a Apoc. 4-7 şi în mod special mesajul Apoc. 5. Te rugăm să ne atingi inima şi mintea cu slava acestor scene măreţe, uluitoare. Îţi mulţumim în Numele lui Isus, Amin!”

 

  1. Când Mielul ia Cartea

 

De unde ştim că Apocalipsa vorbeşte despre zilele lui Ioan? De unde ştim că ea vorbeşte despre zilele noastre?

„Doamne, din nou ne oprim asupra evenimentului şi timpului când Mielul a luat Cartea; am înţeles că este evenimentul decisiv în înţelegerea peceţilor. Te rugăm pentru o măsură dublă de înţelepciune pe măsură ce căutăm răspunsul. Îţi mulţumim în Numele lui Isus, Amin!”

În ultima parte a prezentării anterioare, începusem să căutăm dovezi care să ne ajute să înţelegem când, în timp, Mielul a luat Cartea; când a fost acel moment decisiv, acel moment de criză în Sanctuarul ceresc. Am înţeles că Apoc. 3:21 deschide uşa unei înţelegeri clare a acestei probleme. El ne-a arătat că biruinţa lui Isus este crucea, şi astfel crucea devine evenimentul decisiv care-L face pe Isus capabil să ia Cartea şi să-i rupă sigiliile. Momentul când Isus a luat Cartea, acel moment crucial pentru Univers şi pământ deopotrivă, a fost crucificarea lui Isus, urmată de înviere şi urcare la cer. Şi mai specific, ziua Cincizecimii, ziua când Duhul Sfânt a fost trimis pe pământ ca o consecinţă a faptului că Isus Şi-a luat autoritatea de rege pe tronul Universului alături de Dumnezeu Tatăl. Totuşi nu vrem să ne limităm doar la un singur fel de dovezi, ci să descoperim dacă această presupunere că evenimentele din jurul tronului reprezintă timpul când Isus S-a înălţat la cer şi a inaugurat Sanctuarul ceresc. Vreau să continuăm căutarea dovezilor că ceea ce s-a întâmplat în sala tronului ceresc, face referire la crucificarea Domnului.

II – Chiasmul – mai întâi, aş vrea să vă reamintiţi că Apocalipsa este structurată chiastic – materialul din prima parte a cărţii merge în paralel cu cel din a doua parte, ca un fel de scară care urcă spre vârf – punctul culminant al pasajului în discuţie. Ca rezultat al acestei înţelegeri, Dr. Kenetth Strength a dezvoltat această înţelegere chiastică a Apocalipsei – materialul din prima jumătate a cărţii este paralel cu cel din a doua jumătate. El a spus că prima parte a Apocalipsei se bazează pe realitatea întregii perioade creştine, pe când cea de a doua se bazează, se concentrează pe evenimente din preajma sfârşitului.

Cele şapte peceţi – cap. 4-7 se găsesc în prima parte a cărţii, de aceea ar trebui să se refere la întreaga perioadă creştină. După cum am observat în studiul anterior, peceţile se sfârşesc aproximativ odată cu revenirea Domnului Isus – potrivit limbajului folosit în cap. 6 acest eveniment este numit Ziua Domnului. Momentul de început însă este cel care creează probleme în înţelegere, însă am înţeles că momentul de început al sigiliilor este anul 31 AD, când Mielul ia Cartea odată cu întronarea Lui. De aici înainte, pe toată perioada desfăşurării lor, avem de-a face cu era creştină, aşa cum ne-am aştepta potrivit structurii chiastice. Aş vrea să notăm câteva detalii care vin în sprijinul acesteia. Mai întâi, dacă comparăm scenele de închinare din Apoc. 4 şi 5 cu cea din cap. 19 – contrapartea chiastică de la sfârşitul cărţii – vom observa că ambele pasaje sunt foarte asemănătoare. Ambele conţin pe bătrâni, pe cele patru făpturi vii, tronul, laudele şi adorarea. Totuşi Apoc. 19 este fără îndoială un pasaj aparţinând sfârşitului. Dumnezeu este lăudat pentru distrugerea Babilonului. Pe de altă parte, în Apoc. 4 şi 5 Dumnezeu este lăudat mai întâi pentru creaţiune – 4:11 şi în al doilea rând pentru răscumpărare – 5:9-13. Apocalipsa 4 şi 5 în mod clar se concentrează asupra evenimentelor de la începutul erei creştine, în timp ce Apoc. 19 reflectă idei de la sfârşitul erei creştine, sfârşitul timpului.

Dar să ne oprim puţin asupra Apoc. 7 – se sfârşeşte cu eliberarea poporului lui Dumnezeu din necazul cel mare – de asemenea Dumnezeu este lăudat de ei pentru că i-a eliberat. Avem aici o imagine de la sfârşitul timpului? Da! Descoperim că pe măsură ce ne deplasăm de la Apoc. 4 şi 5 pe de o parte, prin Apoc. 6 la Apoc. 7, ajungem la evenimenele timpului sfârşitului; ajungem la acelaşi punct în istorie ca şi Apoc. 19. Diferenţa dintre prima parte a Apocalipsei şi cea de a doua parte a Apocalipsei, este că cea de a doua se concentrează în mod special pe evenimentele care au loc la sfârşitul timpului, aproape de sfârşit, chiar în preajma lui, în timp ce prima parte se concentrează asupra întregei ere creştine, începând cu evenimentele din primul secol şi până la sfârşit. Aşadar, structura chiastică a Apocalipsei susţine idea că evenimentele din cap. 5 reprezintă începutul erei creştine şi nu mijlocul sau undeva spre sfârşit.

Am văzut în prezentările anterioare cum calul alb din cap. 6 este paralel cu cel din cap. 19. În ambele cazuri, călăreţul poartă coroană – dar cea din cap. 6 este una de victorie, în arenele olimpice, pe când cea din cap. 19 este una a unui rege. Isus, în mod repetat spune că El a biruit, a biruit ca un atlet olimpic şi este Cel care a primit cununa biruinţei. Dar când ajungem la cap. 19, Îl vedem pe Isus punând capăt întregei opoziţii de pe pământ purtând acum coroana regească.

Aş vrea să mai urmărim un verset din Apoc. 6 în comparaţie cu Apoc. 19 pentru a vedea cât de puternic funcţionează acest chiasm – Apoc 6:10 – judecă Dumnezeu pe locuitorii pământului? Răzbună El sângele sfinţilor martiri în acest moment al istoriei? Nu! Întrebarea este: „Cât va fi până atunci?” În original este: „Cât trebuie să mai treacă fără să răzbuni şi fără să judeci?” În momentul istoric al peceţii a cincea, judecata finală şi răzbunarea finală a sfinţilor încă nu începuseră. Comparăm acest text cu contrapartea chiastică – Apoc. 19:1-2 – la ce punct din istorie suntem acum? Judecata şi răzbunarea au avut loc. Apoc. 6 vorbeşte despre un timp când judecata şi răzbunarea nu au început încă, în timp ce Apoc. 19 vorbeşte despre ele la timpul trecut, s-au întâmplat deja. Apoc. 19 face parte dintre capitolele timpului sfârşitului. Apoc. 6, la pecetea a cincea, ne aflăm înainte de sfârşit, dar odată ajunşi la a cincea pecete, ne deplasăm de-a lungul istoriei. De la Apoc. 5, trecând prin imaginile şi simbolistica celor patru călăreţi, aspect care pare să reflecte judecata lui Dumnezeu chiar de la începutul erei creştine şi mai departe şi odată ajunşi la cea de a cincea pecete, descoperim că am făcut ceva paşi în istorie – sunt evenimente rămase în urmă, câteva sigilii au fost desfăcute: Mielul luând Cartea, este acum în urma noastră; când ajungem la cea de a cincea pecete, nu suntem încă la sfârşit – mai sunt încă evenimente care trebuie să aibă loc; nu a venit încă vremea judecăţii finale. Să privim puţin la Apoc. 6:15-17 – aici este o imagine a sfârşitului în cadrul peceţilor – este punctul culminant al erei creştine, încheierea istoriei noastre. Observăm paralela cu Apoc. 19:17-18 – ambele fac referire la acelaşi eveniment. Apoc. 19, aşa cum am văzut, se află permanent în sfera evenimentelor sfârşitului. Apoc 6:15-17 este pe de altă parte continuarea unei serii de evenimente de-a lungul erei creştine ducându-le spre timpul sfârşitului şi odată cu ruperea celei de a şasea peceţi ajungem la contextul evenimentelor care marchează timpul sfârşitului.

Revenind, începutul, momentul istoric al începutului peceţilor, este momentul în care Mielul ia Cartea în mâna Lui şi aceasta s-a întâmplat la începutul erei creştine. Este clar, potrivit structurii chiastice, că prima parte a cărţii Apocalipsa şi sigiliile acoperă întreaga eră creştină, mişcându-se de la începutul ei către evenimentele care au marcat-o şi sfârşind prin prezentarea evenimentelor finale ale istoriei pământului, numite evenimentele sfârşitului. De cealaltă parte, partea finală a Apocalipsei se concentrează asupra zilelor sfârşitului şi evenimentelor care le marchează. Aceasta a fost a doua serie de dovezi care arată că evenimentele din Apoc. 5 au avut loc la începutul ereii creştine.

III – Sanctuarul – a treia serie de dovezi o constituie elementele de la Sanctuarul din VT. Le-am analizat amplu în prezentările anterioare. Voi reaminti doar câteva puncte:

1 – am văzut că prima parte a Apocalipsei a fost construit pe serviciul zilnic de la Templul israelit, sau tamid – erau candele, uşi, jertfa mielului, luarea sângelui şi stropirea lui înaintea altarului; arderea tămâiei, linişte în cer, sunarea din trâmbiţe – toate aceste evenimente sunt asociate cu serviciul tamid şi acest serviciu zilnic este asociat cu mijlocirea. Este ceea ce se întâmplă atunci când Dumnezeu intervine pentru poporul Său. Aşa cum tămâia mirosea peste tabăra lui Israel în pustie, aşa Dumnezeu aplică neprihănirea lui Isus poporului Său. Prima parte a Apocalipsei, fiind bazată pe serviciul tamid, acoperă întreaga eră creştină. Mijlocirea lui Isus nu se sfârşeşte undeva în timpul istoriei creştinismului, ci are loc nemijlocit până la închiderea timpului de probă. Astfel, dacă prima parte a Apocalipsei sa bazează pe serviciul zilnic de la Sanctuar, susţine idea plasării Apoc. 5 la începutul erei creştine şi nu la sfârşitul ei.

2 – a doua parte a Apocalipsei este bazată pe sărbătorile anuale, sărbătorile liturgice ale anului religios iudaic. Am înţeles că sărbătorile de primăvară sunt asociate cu prima parte a Apcoalipsei. Şi ele, sărbătorile de primăvară îşi găsesc împlinirea în primul secol creştin. Paştele a fost împlinit odată cu crucificarea Domnului, iar Cincizecimea a fost împlinită odată cu încoronarea lui Isus în Sanctuarul ceresc. Deja am menţionat acest aspect şi anume că sărbătoarea anuală care se potriveşte exact, precis materialului din cap. 4 şi 5 este sărbătoarea Cincizecimii. Devine clar că ziua exactă în care Isus a fost întronat în Sanctuarul ceresc, a fost ziua Cincizecimii. Să citim Apoc. 5:6 – text care susţine acest concept. Ce s-a întâmplat în clipa în care Isus S-a unit cu Tatăl pe tron? Spiritul Sfânt a fost trimis pe pământ, iar noi numim ziua aceea ziua Cincizecimii. Aşadar, sărbătoarea iudaică a Cincizecimii se potriveşte foarte bine cap. 4 şi 5, susţinând că momentul istoric când Isus-Mielul a luat Cartea a fost anul 31 AD, ziua Cincizecimii. Aş vrea să menţionez cele mai bune dovezi care indică că în Apoc. 5 avem inaugurarea Sanctuarului ceresc. Dacă aceasta este inaugurarea Sanctuarului ceresc, atunci când ar fi trebuit să aibă loc acest eveniment? Referindu-ne la epistola către Evrei, este clar că pe vremea când Pavel o scria, Sanctuarul ceresc deja funcţiona. Şi atunci, când începuse? Autorul epistolei este foarte clar şi nu lasă nici un dubiu asupra problemei. Ca rezultat al jertfei Sale, Isus a înviat, S-a înălţat la cer şi a intrat dincolo de perdea, S-a aşezat alături de Tatăl pe tron, devenind slujitor în Sanctuarul ceresc în momentul înălţării Sale. Cartea către Evrei indică drept zi a inaugurării Sanctuarului ceresc, ziua Cincizecimii, în 31 AD. Care este evenimentul cap. 4 şi 5? Am înţeles din prezentarea anterioară că aproape fiecare articol din Sancturul pământesc este prezent în Apoc. 4 şi 5. Oridecâte ori se face referire la un eveniment legat de Sanctuar în cele două capitole, sunt prezentate în detaliu toate aspectele acelui Sanctuar – sunt candelele din Sanctuar, ligheanul, miel, tămâie, coarne, viţel, heruvimi, pieptarul marelui preot, etc. Aproape fiecare element al Sanctuarului mărturiseşte despre ceva în Apoc. 4 şi 5.

Mai ştim că doar la două evenimente participă întregul Sanctuar – unul este ianugurarea Sanctuarului şi al doilea, este Ziua Ispăşirii. Dar pare clar că nu despre Ziua Ispăşirii este vorba aici. Nu se vede chivotul. Ştia Ioan despre el? Desigur, îl menţionează în Apoc. 11:19, dar nu aici. Chivotul devine elementul central, cea mai importantă piesă de mobilier din sanctuar în Ziua Ispăşirii. Această zi este de asemenea asociată cu judecata în iudaism şi în VT. Ştia Ioan despre judecată? Foloseşte el limbajul judecăţii? Desigur, de nenumărate ori în cartea Apocalipsei. Cuvinte gr. ca krima, krisis, krino sunt folosite mai mult de 12 ori în cartea Apocalipsei. Dar Ioan nu foloseşte nici un cuvânt în privinţa aceasta aici, în Apoc. 4 şi 5.  Nu avem un limbaj al judecăţii în acest pasaj. Ioan rezervă limbajul pe care-l va folosi pentru judecată pentru cadrul evenimentelor timpului sfârşitului. De fapt singura referire la judecată în prima parte a Apocalipsei, este Apoc. 6:10. Dar întrebarea este: „Cât timp va mai trece fără să faci judecata?” Singurul loc în care se foloseşte limbajul judecăţii în prima parte a Apocalipsei, este doar pentru a arăta clar că judecata nu are încă loc. Limbajul judecăţii este cu totul absent în Apoc. 4 şi 5 şi devine clar că timpul celei de a cincea peceţi este cu mult după evenimentele din cap. 4 şi 5; judecata încă nu începuse. Astfel, dacă ar fi aici o referire la Ziua judecăţii, nu s-ar potrivi în context. Este mai degrabă o scenă a ispăşirii – vedem bătrânii cu potire în mâini care erau pline cu tămâie şi care reprezintă rugăciunile sfinţilor.

Dacă Apoc 4 şi 5 s-ar referi la Ziua Ispăşirii, ar trebui să avem un limbaj cu referire la Sfânta Sfintelor, în mod special cuvântul gr. naos, care este un cuvânt folosit pentru locul special unde chivotul era păstrat. Foloseşte Ioan acest termen? Da, şi destul de des şi totdeaună cu referire la Templu şi în special pentru acea parte interioară a lui, Apoc. 11:19 fiind un bun exemplu în acest sens. Acest limbaj este cu totul absent şi el în Apoc. 4 şi 5, dar apare în a doua parte a Apocalipsei. În cele din urmă, dacă ar fi Ziua Ispăşirii, animalul de sacrificat ar trebui să fie nu un miel, ci un ţap. Mielul este potrivit pentru ispăşire, iar aici avem un Miel, foarte potrivit pentru serviciul zilnic, şi de asemenea potrivit pentru inaugurarea Sanctuarului ceresc. Este clar că în Apoc. 4 şi 5 avem scena inaugurării Sanctuarului ceresc, care a avut loc şi a marcat începutul erei creştine.

IV – Cadrul contemporan – să ne oprim puţin asupra cadrului contemporan, pentru întărirea dovezilor în susţinerea celor menţionate până acum cu privire la Apoc. 5. Cum ar fi abordat cineva, contemporan cu Ioan, cap. 5 din Apocalipsa? Exista o singură modalitate de abordare a acestui pasaj şi anume, ca pe o realitate ce era deja prezentă în primul secol. Nu ne putem gândi că ei credeu că este vorba despre evenimente ale sfârşitului, în Apoc. 5. Pe măsură ce parcurgem Apocalipsa, descoperim că de multe ori apar scene ale evenimentelor care vor marca timpul sfârşitului şi când Ioan vrea să marcheze această diferenţă, lui nu-i este greu să o facă. A susţine că Dumnezeu îi întâlneşte pe oameni acolo unde se află şi că se adresează lor funcţie de timpul şi împrejurările specifice în care se află, asta nu înseamnă că Apocalipsa nu poate aborda şi evenimente care vor marca timpul sfârşitului; desigur, creştinii din primul secol se gândeau la sfârşit, dar când Ioan vorbeşte despre aceasta, este foarte explicit în ceea ce priveşte limbajul şi nu există confuzie în mintea lor. Limbajul din Apoc. 5 nu ne trimite către scenele de final ale istoriei, conceptul teologic cheie în Apoc. 5, poate fi găsit oriunde în NT şi este aplicat primului secol şi timpurilor de mai târziu. De exemplu, crucea lui Hristos este o realitate în NT; este găsită aproape în fiecare carte a lui. Crucea devine aceeaşi realitate şi pentru Apoc. 5 care indică spre sec. I. Încoronarea lui Isus era un eveniment deja făptuit pentru NT.

Întronarea lui Isus este tema cheie în Apoc. 5. Inaugurarea noastră ca preoţi şi regi, avesese loc deja pe vremea când Ioan scria Apocalipsa. De aceea, regalitatea celor credincioşi şi preoţia lor putea fi descrisă ca o realitate deja existentă în primul secol – 1 Petru 2:9-10 este un bun exemplu în acest sens. Tema centrală a Apoc. 5 este regalitatea şi preoţia celor credincioşi, ca o realitate a primului secol şi nu ca evenimente finale ale istoriei. În cap. 5 tămâia, ca rugăciuni ale sfinţilor, este o imagine foarte potrivită pentru primul secol. Creştinii se rugau, rugăciunile se urcau la cer şi acolo se făcea mijlocire pentru ei începând cu 31 AD. Abordând problema din punct de vedere contemporan, nimic în Apoc. 5 nu este nepotrivit pentru primul secol. Nimic nu ar conduce la concluzia că luarea Cărţii de către Miel ar fi un eveniment ce ar urma să se întâmple undeva mai târziu, în istorie, dincolo de secolul I.

Acolo unde Ioan a vrut să transmită idea sfârşitului, limbajul este foarte clar, adecvat pentru aceasta – Apoc. 6:12-17 – limbaj precum Ziua Domnului, evenimente cosmice, căderi de stele, etc.; Apoc. 7 – poporul lui Dumnezeu venind din necazul cel mare; Apoc. 11:15-18 şi Apoc. 21 şi 22 – sunt locuri în care în mod explicit Ioan vorbeşte despre evenimente finale. Apoc. 5 nu face parte dintre ele.

V – Paralele sinoptice – la final, un alt element paralel: apocalipsa sinoptică – Matei 24, Marcu 13 şi Luca 21. Am menţionat deja că există multe paralele literare între Apoc. 6 şi aceste pasaje din evanghelii.

Conform pasajelor de mai sus, Isus împarte istoria în trei mari perioade: 1 – realităţi generale ale întregei perioade creştine. El vorbeşte despre predicarea evangheliei, războaie, veşti de războaie, rebeliuni, foamete, ciumi, cutremure. Sunt evenimente tipice întregei ere creştine. În Mat. 24:6-8 Isus chiar spune explicit că aceste nu sunt semne ale sfârşitului, ci ele vor continua până la sfârşit. Deci războaie, foamete, boli nu sunt semne ale sfârşitului, ci semne ale întregei ere creştine. 2 – Isus vorbeşte de un timp special de strâmtorare, când poporul lui Dumnezeu urmează să sufere foarte mult. În mod special în Luca este descris asediul neamurilor asupra Ierusalimului. Astfel, între, avem un timp de strâmtorare. 3 – apoi, Isus Se îndreaptă spre timpul efectiv al sfârşitului – vorbeşte de semne cereşti şi evenimente asociate cu semne ale celei de a doua veniri, sau Ziua Domnului. Acest model este aplicat exact şi în Apoc. 6.

Dacă împărţim cap. 6 vom avea o paralelă cu predica lui Isus. 1 – primele patru peceţi – realitatea generală a erei creştine – predicarea evangheliei, războaie, foamete, ciumi, fiare sălbatice, etc. 2 – apoi concentrarea este pe persecuţie – a cincea pecete – sufletele de sub altar strigă: „Cât va mai dura…”; 3 – apoi, cea de a şasea pecete – aduce în prim plan semnele cereşti asociate direct cu evenimentele sfârşitului. Limbajul este acelaşi cu paralela sinoptică, diviziunile din cap. 6 şi 7 sunt similare. Conform acestei concluzii, evenimentele din Apoc. 5 preced evenimentele din perioada generală a erei creştine, ele au loc la început, practic sunt cele care inaugurează era creştină.

Ceea ce am vrut să demonstrez până aici, este că acest eveniment fundamental – deschiderea Cărţii – eveniment de la care putem pleca într-o interpretare corectă a peceţilor, a avut loc în sec. I, în acelaşi an în care Isus a murit şi a înviat. A avut loc odată cu înălţarea lui Isus la cer, aşezara Lui pe tron în Sanctuarul ceresc şi începerea misiunii de slujire în favoarea poporului Său de pe pământ.

Aceste cinci direcţii de dovezi începând cu ultima prezentare, arată legătura dintre evenimentele acestor prime capitole din Apocalipsa:

1 – Apoc 3:21 reprezintă fundalul interpretării a ceea ce urmează.

2 – conform chiasmului, Apoc. 5 se îmbină perfect în marea structură chiastică a Apocalipsei

3 – fundalul oferit de Sanctuar – am decoperit că primele capitole vorbesc despre începutul erei creştine, despre inaugurarea Sanctuarului ceresc, mai degrabă decât de evenimente care au avut loc în alt timp istoric.

4 – cadrul contemporan scrierii Apocalipsei – tot ce este descris în Apoc. 5 se potriveşte primului secol creştin în acord şi cu NT.

5 – fundalul NT – apocalipsa sinoptică a lui Isus – paralelă clară cu Apoc. 6 şi 7.

Biblia spune că doi sau trei martori vor stabili că ceva este adevărat. Ceea ce noi am avut în aceste două prezentări au fost cinci martori. Şi toţi aceştia, fără nici un dubiu spun că momentul în care Mielul a luat Cartea, a fost momentul în care El a fost întronat în Sanctuarul din ceruri odată cu înălţarea Sa. Era ziua Cincizecimii în 31 AD. Evenimentele din cap. 6, evenimentele asociate cu ruperea peceţilor, reprezintă biruinţa poporului lui Dumnezeu pe acest pământ, din momentul morţii, învierii, încoronării şi începerii lucrării de slujire a lui Isus în Sanctuar şi până la cea de a doua venire a Sa pentru poporul Său. Peceţile sunt printre cele mai grele, dificile pasaje din toată Biblia. Dar printr-un studiu atent, prin comparaţii cu VT şi NT, lăsând textul să vorbească, este uimitor să-i descoperi înţelesurile.

„Doamne, am parcurs un material destul de dificil. Am încercat să pătrundem mai adânc în Cuvânt; acum, pe măsură ce se vede luminiţa de la capătul tunelului, pe măsură ce lucruri până acum disparate şi neînţelese devin tot mai clare, oferă-ne Te rugăm un simţământ de bucurie, de împlinire a unui lucru făcut. Da, Scripturile pot fi înţelese, atunci când pui text cu text în context şi pe măsură ce înţelegem tot mai bine oferă-ne acea bucurie constantă şi plăcerea de a studia mai departe. Ajută-ne apoi să purtăm cu noi această bucurie în viaţa noastră de toate zilele, ca pe o mărturie pentru cei cu care venim în contact. În Numle lui Isus, Amin!”

 

  1. Leul, Mielul şi Cartea

 

De ce plânge Ioan că nimeni nu poate deschide Cartea? De ce este atât de importantă?

O privire generală a cap. 4-7 ne-au pregătit pentru o abordare detaliată a desigilării sulului din Apoc. 6. Însă înainte de aceasta, mai sunt câteva lucruri de soluţionat din cap. 4 şi 5, aspecte care au dat naştere la multe speculaţii de-a lungul secolelor şi continuă să o facă şi astăzi.

1 – mă refer în primul rând la cei 24 de bătrâni. Cine sunt ei? De unde vin? Care este rolul lor în sala tronului ceresc?

2 – în al doilea rând mă refer la identitatea sulului, sau Cărţii. Am văzut momentul când a intrat în mâinile Domnului şi a început să-l desfacă, dar care este conţinutul sulului? Ce rol joacă el în toate evenimentele cărţii Apocalipsei? Din nefericire Ioan nu ne spune niciodată explicit care este conţinutul lui.

„Doamne, eşti atât de bun cu noi şi Îţi mulţumim pentru această bunătate a Ta. Îţi mulţumim pentru că în cartea Apocalipsei descoperim lucruri minunate care au relevanţă în vieţile noastre. Îţi mulţumim căci chiar acele lucruri care par de neînţeles, Tu eşti la cârmă şi controlezi totul. Îţi mulţumim în Numele lui Isus, Amin!”

1 – cei 24 de bătrâni – cine sunt ei? Ei se află în jurul tronului lui Dumnezeu, de fapt fiecare dintre ei stă pe un tron; este clar că într-un fel sau altul, cei 24 de bătrâni sunt fiinţe cereşti, dar Apocalipsa nu ne spune niciodată cu certitudine cine sunt ei. Să încercăm să luăm în calcul anumite dovezi spre a putea înţelege cine sunt ei. În primul rând, rădăcina numărului este 12. Apocalipsa are câteva numere cruciale: 3, 4, 7, 12 şi toate au un sens anume. Numărul 12, este deci printre numerele cruciale în Apocalipsa – 24 = 12+12. Este posibil ca cei 24 de bătrâni să fie de fapt două grupe de câte 12. Ar putea fi aceasta legată de 144.000? (12 x 12?). Poate este legat de numărul Ierusalimului – construit pe 12 fundaţii şi având 12 porţi. De asemenea, ştim că erau 24 de schimburi de preoţi în VT şi are de a face cu slujirea în Templu. Toate aceste implicaţii numerice, ne vor interesa pe mai departe. Mai ştim despre aceşti bătrâni că în afară de implicaţiile numărului 12, că ei stau împrejurul lui Dumnezeu pe tronurile lor – Apoc. 4:4, care ne aminteşte de Apoc. 3:21 – se pare că ar fi beneficiarii acestei făgăduinţe. Unele manuscrise ale Bibliei ar sugera că cei 24 de bătrâni, ar fi regii şi preoţii din Apoc. 5:9-10. Aici, oamenii sunt văzuţi ca o împărăţie, slujind lui Dumnezeu, iar cei 24 de bătrâni cântă cântarea împreună cu ceilalţi. Multe manuscrise, traduc Pentru că ne-ai făcut o împărăţie de preoţi şi regi şi noi vom domni peste pământ. Dacă cumva această traducere ar fi exactă, atunci, cei 24 de bătrâni se identifică pe ei înşişi cu cei mântuiţi. Ei sunt parte a regilor şi preoţilor care vor domni pe pământ. Dar e o problemă cu această traducere care se găseşte de exemplu în versiunea King James. Problema este că nu numai cei 24 de bătrâni cântă cântarea respectivă, ci şi cele patru făpturi vii. Sunt aceste patru făpturi vii răscumpărate de pe pământ, care vor domni ca regi şi preoţi pe pământ, sau sunt mai degrabă arhangheli cereşti, având fiecare câte un rol diferit? Acest din urmă caz, cred că este înţelesul corect. Personal n-aş lua Apoc. 5:9-10 ca referinţă pentru cei 24 de bătrâni. Deci, cei 24 de bătrâni se bazează pe un sistem numeric, numărul de bază este 12, stau pe tron alături de tronul lui Dumnezeu şi poartă haine albe, care erau oferite în Apocalipsa credincioşilor din Sardes, Laodiceea, sufletelor de sub altar şi sunt de asemenea purtate de marea gloată. Acestea sunt în mod evident legate de poporul lui Dumnezeu de pe pământ, fie de-a lungul întregei ere creştine, fie de la sfârşitul ei în locurile cereşti.

De asemenea, cei 24 de bătrâni, poartă cununi. În gr. cuvântul stephanos, înseamnă cununi de victorioşi şi nu cununi regale. La acest moment, cei 24 de bătrâni nu par să stăpânească vreun teritoriu, ci sunt cei care într-un sens sau altul se bucură de victorie, de biruinţă. De asemenea, cununile erau oferite poporului din Smirna – Apoc. 2:10 şi celor din Filadelfia – Apoc. 3:11 – ele sunt răsplata pentru biruitori. Femeia din Apoc. 12:1 poartă aceeaşi cunună de învingător. Cuvântul este de asemenea folosit pentru coroana de spini pe care Isus a purtat-o pe cruce – Matei 27:29; Marcu 15:17; Ioan 19:2-5 – pare destul de consecvent în NT faptul că stephanos, era o recompensă pentru victorie, pentru biruinţa celui neprihănit şi este asociată cu propria biruinţă a Domnului Hristos pe cruce. Cel mai ilustrativ text ar fi – 2 Tim. 4:8 – acea cunună de biruitor este cununa stephanos, pe care Pavel avea să o primească la revenirea lui Isus – ea reprezinţă răsplata biruinţei celui neprrihănit şi totodată viaţa veşnică. Cine sunt deci cei 24 de bătrâni? Dovezile de mai sus indică spre umanitatea răscumpărată. Simbolismul este consecvent peste tot – numărul 24, faptul că stau pe tronuri, sau cel puţin că sunt în relaţie apropiată cu tronul lui Dumnezeu, sunt îmbrăcaţi în haine albe şi au cununi stephanos pe capetele lor. Dacă luăm în calcul toate aceste indicii, este clar că avem de-a face cu un segment din ceea ce am numi umanitatea răscumpărată. Dacă e aşa, ce fac ei acolo în sala tronului ceresc înainte de a doua venire? De ce sunt în ceruri şi nu sunt pe pământ până la a doua venire? Din acest motiv, unii cercetători oferă o a doua explicaţie: ei spun că cei 24 de bătrâni nu reprezintă umanitatea răscumpărată, ci sunt îngeri, dar imaginea aceasta, pare şi mai greu de aceptat. Nicăieri în Biblie, sau în iudaismul timpuriu nu sunt îngeri descrişi ca stând pe tron şi nici numiţi „bătrâni”, sau purtând coroane de victorioşi. Toate aceste descrieri sunt legate şi limitate la poporul lui Dumnezeu. Pentru mine este evidentă prima variantă – cei 24 de bătrâni reprezintă umanitatea răscumpărată. Probabil că ar putea fi interpretaţi şi drept conducători din VT şi NT (12 + 12). Poate reprezenta cele 12 triburi şi pe cei 12 apostoli – vezi Noul Ierusalim – cele 12 pietre de fundaţie sunt cei 12 apostoli şi cele 12 porţi sunt cele 12 triburi ale lui Israel. Cineva poate să observe de asemenea Apoc. 15:3 – răscumpăraţii cântă cântarea lui Moise şi a Mielului – răscumpăraţii sunt atât din VT cât şi din NT. Probabil că cei 24 de bătrâni sunt un grup simbolic, care reprezintă pe toţi credincioşii lui Dumnezeu de-a lungul istoriei umane.

Termenul de „bătrân”, se aplică domeniului slujirii, atât în VT cât şi în NT – el sugerează aspectul preoţiei, iarăşi un fapt compatibil cu ceea ce am spus până aici. N-aş sugera că ei sunt cei 12 fii ai lui Iacob şi cei 12 apostoli ai lui Isus. Mai degrabă ei sunt figuri reprezentative, simbolice. Ca să spunem aşa, umanitatea ca rasă, este reprezentată de către ei înaintea lui Dumnezeu. Probabil că Dumnezeu îi foloseşte pe cei 24 de bătrâni ca asistenţi ai Săi în procesul de judecare a poporului Său de pe pământ în timpul din urmă.

Când au ajuns în locurile cereşti? Cea mai bună sugestie pe care aş putea-o face, este în jurul timpului crucificării – Matei 27:51-53. Un detaliu foarte interesant pe care unii l-au neglijat în citirea NT şi anume faptul că au fost oameni înviaţi odată cu moartea lui Isus pe cruce. Existenţa lor a fost notată – ei au umblat pe străzile Ierusalimului. Oamenii i-au întâlnit, au vorbit cu ei, au conştientizat prezenţa lor. Ce s-a întâmplat cu aceşti oameni? Au murit din nou? Au dispărut? Au mai trăit un timp pe pământ? Cel mai probabil, aceşti oameni, au fost luaţi la cer. Avem o indicaţie în privinţa aceasta – Efes. 4:8. Se spune aici că atunci când Isus S-a înălţat la cer, El a luat „captivi” odată cu El. Fără nici o îndoială, aceşti oameni care au înviat din morţi la crucificarea lui Isus, pentru a reprezenta umanitatea, L-au însoţit în înălţarea la cer. Am putea spune: Dar nu ar părea că cei 24 de bătrâni erau în sala tronului înaintea lui Isus? oricum aceasta nu este chiar o problemă. Pentru a oferi măreţie momentului, pentru a-I face lui Isus o primire cuvenită, alături de celelalte ceremonii cereşti, inclusiv ceremonia întronării Sale, reprezentanţii umanităţii răscumpărate puteau fi luaţi înainte, ca atunci când El a venit ei să-L poată primi în adorare alături de toate celelalte fiinţe din Univers – probabil că acolo se aflau reprezentanţi din toate locurile creaţiunii lui Dumnezeu. Nu am pretenţia că aceasta ar fi singura posibilitate de înţelegere a celor 24 de bătrâni – Ioan a lăsat acest subiect deschis şi ambiguu, dar această înţelegere, a unei reprezentări a umanităţii răscumpărate înaintea lui Dumnezeu, îmi pare că este cea mai aproape de sens.

2 – identitatea şi semnificaţia Cărţii (Sulului). Din nou Ioan nu a fost specific cu privire la cele două aspecte, sau ce se întâmplă atunci când Isus desface peceţile. Ce fel de Carte este? Ce se află înlăuntru? Să încercăm să abordăm dovezile – Apoc. 5:1-5. Chiar dacă nu ştim conţinutul ei, este clar că este foarte importantă: se plânge pentru ea, este confuzie în jur, nimeni nu poate să se uite în ea, nimeni nu ştie ce conţine. Este un adevărat mister în jurul acestei Cărţi. Reamintesc că este cu siguranţă un sul şi nu un Codex – Apoc. 6:14. Aceasta înseamnă că peceţile din cap. 6 nu dezvăluie conţinutul lui. Nu putem privi în interiorul lui pentru a-i înţelege semnificaţiile. Cartea nu este deschisă până la ruperea tuturor celor şapte peceţi. Abia apoi poate fi citită pe de-a-ntregul. Sulul este pecetluit cu şapte peceţi. Ce este cu aceste peceţi? În NT oamenii pot fi sigilaţi – Apoc. 7:2; 9:4 – pare că aceasta înseamnă protecţie, dar sigilarea mai poate însemna şi semn de proprietate – Apoc. 14:1; Efes. 1:13 – şi alte locuri unde sigilarea oamenilor este semnul proprietăţii – oamenii aparţin lui Dumnezeu atunci când devin creştini. Similar cu aceasta, în iudaism, pecetluirea era asociată cu circumcizia, iar în creştinism, cu botezul, dar nu avem o persoană aici, ci o Carte. Ce înseamnă să sigilezi o Carte? Erau două concepte în lumea antică vizavi de lucrul acesta: 1 – înseamnă ascunderea conţinutului pe de o parte – cu alte cuvinte, dacă conţinutul Cărţii este sigilat, nimeni nu poate vedea ce este înlăuntru, conţinutul este necunoscut. Avem Cartea, dar nu şi cunoaşterea conţinutului. 2 – pe de altă parte, pentru a valida conţinutul, o autoritate putea oricând demonstra că acea carte este cu totul autentică, cu alte cuvinte, conţinutul ei este cu totul reprezentativ pentru autoritatea respectivă. De exemplu, organizaţiile religioase astăzi, oferă o notă la începutul unei cărţi, prin care spun că ceea ce conţine este în armonie cu crezul religiei respective. În antichitate sigiliul era în general purtat de regi şi oameni oficiali, care-l foloseau pentru a confirma documente, etc. Din nou, aici, nu este vorba de sigilarea unei persoane, ci a unei cărţi. În context, aici, în Apocalipsa, nu pare a fi vorba neapărat de o validare, motiv pentru care Cartea a fost sigilată şi apoi desigilată pentru confirmare, pentru că este deja validată, aflându-se în posesia lui Dumnezeu, ci este vorba mai degrabă de o ascundere şi nu este posibil ca să-i fie citit conţinutul până ce sigiliile nu sunt rupte. În Apoc. 5 ni se spune că sulul era scris pe ambele părţi – scris pe dinlăuntru şi pe spate. Este un limbaj potrivit pentru un sul, când o bucată mare de pergament era desfăşurată şi se putea citi atât pe partea din faţă, cât şi pe cea din spate. Acest aspect nu se potriveşte pentru un Codex. Cercetătorii ar înţelege expresia „Pe ambele părţi”, ca fiind un document dublu. În lumea antică, exista de exemplu, un document legal care avea un scop bine definit. Era un sul deschis pe care oricine îl putea consulta când vroia, el conţinea anumite elemente, dar exista şi o porţiune sigilată a lui – acesta poate fi numit document dublu. Partea sigilată era identică cu partea vizibilă şi motivul era că oamenii puteau consulta documentul, puteau citi conţinutul lui, puteau citi ce fel de legi au mai fost date dacă documentul era unul care vorbea despre legi. Dacă însă se isca o eventuală dispută asupra legalităţii acelui document, partea sigilată se deschidea şi valida partea deschisă, cele două fiind comparate. Sulul scris aici pe ambele părţi, arată legalitatea lui – demonstrează faptul că nimeni nu a modificat ceva ce autoritatea a oferit spre citire şi documentare pe partea deschisă. Astfel, menţiunea că sulul era scris pe ambele părţi ne poate duce cu gândul la idea că era un document legal. De asemenea se spune despre el că era în mâna dreaptă a Celui ce şedea pe scaunul de domnie. Cuvântul grec pentru expresia „în mâna dreaptă”, este epi tendexion. Un cercetător bosniac de origine, pe care îl cheamă Ranko Stephanovic, a ajuns la concluzia că expresia din gr. epi  tendexion, nu înseamnă neapărat în mâna dreaptă, ci „la o parte”; cei mai mulţi traducători sunt de acord cu traducerea: „în partea dreaptă”, ceea ce înseamnă că Cel care stă pe tron ţine sulul în mâna Sa dreaptă. Potrivit lui Ranko, o traducere mult mai exactă ar fi: „În partea dreaptă” a Celui ce stă pe tron. „Sulul era pe scaunul de domnie al lui Dumnezeu în partea dreaptă.” Probabil că traducerea ţine şi de ceea ce se crede despre tron.

Am văzut multe tronuri antice şi erau destul de mari, putând sta pe ele 2, 3 chiar şi 4 oameni. Probabil că şi scaunul de domnie văzut de Ioan era în felul acesta. În lumea antică, se considera că „de partea dreaptă a împăratului” era locul celui mai important om din împărăţie după el. Dacă aveai onoarea să stai la dreapta împăratului, atunci ai ajuns la o înălţime inimaginabilă. În Ps. 80:17; 110:1 împăratul lui Israel este văzut ca şezând la dreapta lui Dumnezeu; el este co-domnitorul lui Dumnezeu. Regele lui Israel şi Dumnezeu sunt împreună domnitorii lui Israel. Atunci, dacă epi tendexion nu înseamnă în mâna dreaptă, ci la dreapta Tatălui, a lua Cartea, înseamnă a sta pe tron. Înseamnă că atunci când Isus a luat Cartea, El S-a aşezat lângă Tatăl pe scaunul de domnie. Cu alte cuvinte el preia regalitatea davidică. Imaginea lui Isus din Apoc. 5 este modelată după regalitatea davidică. Regele era văzut ca luând loc la dreapta lui Dumnezeu pentru a domni peste Israel. În Apoc. 5:5 sunt practic două aluzii, sugestii la regalitatea davidică – (a) „Leul din Iuda” – acesta este termenul pentru regalitatea israelită; de asemenea (b) „rădăcina lui David” – El este cel care a creat cadrul pentru regalitatea davidică. Mereu şi mereu, NT Îl descrie pe Isus stând la dreapta Tatălui pe scaunul de domnie din cer – Matei 26:62; Evrei 8:1 şi altele. Pare clar că cea mai bună traducere nu este „în mâna dreaptă”, ci „la dreapta lui Dumnezeu” – ceea ce înseamnă că Isus S-a aşezat pe tron alături de Dumnezeu; avem întronarea lui Isus în Sanctuarul ceresc.

Dar nu am lămurit încă problema conţinutului sulului. Cercetătorii au diverse opinii bazate pe VT sau alte texte vizavi de această temă.

1 – prima opinie, foarte populară de altfel, este că sulul este un fel de testament roman, o moştenire pe care ar lăsa-o legal la diverşi oameni. Şapte martori urmau apoi să sigileze acest testament, mărturisind faptul că documentul este legal şi că a fost alcătuit în mod corect. În VT exista legea goel – adică, dacă o persoană murea şi nu lăsa moştenitori direcţi, sau dacă cineva îşi pierdea moştenirea, atunci legea goel prevedea că puteau veni oricare rude mai apropiate, sau depărtate să revendice moştenirea şi să ridice din nou moştenirea aceea în Israel. Ier. 32 – sulul garantează moştenirea pentru viitor. Dacă aceasta este ceea ce se întâmplă în Apoc. 5, înseamnă că Isus Îşi ia actul de proprietate asupra lumii. Atunci când ia Cartea în mâna Sa, El ia moştenirea, care este lumea noastră. Am putea spune că Adam primise ca moştenire pământul, dar el a pierdut moştenirea prin păcătuire şi Isus a venit ca Cel de al doilea Adam, revendicând această moştenire la cruce. Dar este o problemă şi cu această interpretare. Mai întâi, forma legală a unui document oficial în lumea antică era exact cum apare un sul. Nu numai un testament arată aşa în antichitate, ci şi unele scrisori de acreditare. Sulul acesta este cu adevărat un document legal, dar nu este clar care este conţinutul lui, conform legalităţii unui document oficial. Apoi idea moştenirii nu reiese foarte clar în Apocalipsa aşa cum ne-am aştepta dacă sulul ar conţine ceva cu privire la o moştenire.

2 – o a doua interpretarea ar fi că sulul din Apoc. 5 ar fi acelaşi cu cel din Ezechiel 2:9 – 3:3 – cărticica, sau sulul mâncat de profet, care este dulce în gură şi amar în pântece. Să fie oare această imagine, cea pe care este construit Apoc. 5? Este foarte posibil. Apoc. 10 este clar construit pe acest incident din Ezechiel. Apoc. 5 are de asemenea legătură cu Ezechiel 1 ca punct de plecare. Ca atare ar putea fi o paralelă structurală între Apoc. 5 şi pasajul din Ezechiel 2 şi 3. Pe de altă parte, sulul din Ezechiel este deja deschis, cel din Apoc 5 este sigilat. De asemenea, conţinutul din Ezechiel sunt lamentaţii, jale, durere şi vaiuri. Dacă asta ar urma să se întâmple prin ruperea peceţilor, de ce ar mai plânge Ioan? Cine ar mai vrea să deschidă sulul dacă era un conţinut plin de groază? Ca atare, probabil că nici acesta nu este răspunsul.

3 – a treia interpretare – sulul ar putea conţine o profeţie ascunsă – Isa. 29:11, 18. Pentru Isaia, mesajul lui Dumnezeu era ca un sul sigilat la vremea aceea, dar de-a lungul istoriei urma să fie deschis şi oricine putea să-i citească conţinutul – Isa. 30:8. În Isaia, profeţia ascunsă este propria lui carte, ascunsă pentru moment, dar într-o zi aceasta va fi deschisă înţelegerii. Prin extensie, mergând la cartea Apocalipsei, probabil conţinutul sulului ar fi însăşi cartea Apocalipsei, dacă pentru Ioan Isa. 29:11 a fost ca punct de plecare. Din nefericire însă, nu sunt prea multe paralele structurale între Apoc. 5 şi Isa. 29 şi 30. Aşa că nici aceasta nu pare calea cea mai bună de înţelegere.

4 – a parta interpretare – „Cartea vieţii Mielului” – este singura „Carte” în Apocalipsa despre care se spune că aparţine Mielului. Dar pe de altă parte, punctul de vedere al acestei cărţi, „Cartea vieţii Mielului” este puţin cam prea restrâns faţă de ce se are în vedere în Apoc. 5, unde nu pare a fi în joc doar răscumpărarea câtorva fiinţe umane, ci o criză care afectează întregul Univers.

5 – a cincea interpretarea – Sulul poate fi sulul încoronării. Când un rege israelit venea la domnie, i se înmâna sulul cărţii legământului – Deut. 17:18-20. Aşadar, odată cu încoronarea sa, regele primea o copie a acestui sul care conţinea legământul încoronării. Aceasta s-a întâmplat de cel puţin două ori în VT – 2 Regi 11 – Ioas; 2 Regi 23 – Iosia. În acest pasaj avem o combinaţie între sul şi tron şi de asemenea regalitatea davidică. Este foarte probabil ca Ioan să fi avut în minte Deut. 17 pentru Apoc. 5. Atunci, abilitatea de a deschide sulul, însemna dreptul de a conduce. Problema este că nu avem aluzii explicite în direcţia aceasta. Deuteronomul nu este una dintre cărţile majore care să ofere paralele structurale apocaliptice.

Aş concluziona că fiecare dintre aceste texte din VT, par să aibă unele legături cu Apoc. 5 – conceptul de moştenire şi destinul umanităţii, conceptul judecăţii în Ezechiel, ascunderea, sau tăinuirea planului lui Dumnezeu, răscumpărarea poporului lui Dumnezeu, întronarea regelui israelit – toate acestea par să aibă legătură cu Apoc. 5, dar totuşi am putea merge şi mai aproape. Aş sugera că sulul este legat de conceptul tainei lui Dumnezeu. În Apoc. 10:7 avem o altă scenă – aici sulul este deschis în mâna îngerului atotputernic. De data aceasta, sulul este dezlegarea tainei lui Dumnezeu. Care este această taină? Este marele plan escatologic al lui Dumnezeu de a răscumpăra întregul Univers prin acţiunile lui Isus. Taina lui Dumnezeu în NT a fost dezvăluită ucenicilor lui Isus, dar necunoscută celor ce nu cunoşteau despre El. Taina lui Dumnezeu este ceva de genul „acum şi totuşi nu încă.” Poporul lui Dumneeu ştia taina Lui, dar cei din afara lui nu. Deschiderea sulului înseamnă consumarea tainei lui Dumnezeu. Astfel sulul reprezintă ceea ce creştinii ar vrea să înţeleagă, dar ceea ce va fi deschis lumii doar la sfârşit. Aş sugera că sulul acesta din Apoc. 5 este descoperirea lui Isus menţionat în Apoc. 1:1. Vă mai aduceţi aminte de acel întreit lanţ de descoperiri de la Dumneezu către Isus, apoi către Ioan şi apoi către oameni? În Apoc. 5 descoperim împlinirea acestui lanţ: aici Dumnezeu Îi înmânează ceva lui Isus. Apoi, în Apoc. 10, Isus, printr-un înger, înmânează Cartea lui Ioan. Probabil că în Apoc. 5 şi 10 vedem două din fazele acestui lanţ de descoperiri – ceea ce primeşte Isus de la Dumnezeu nu este cartea Apocalipsei în sine, sulul nu este cartea Apocalipsei, ci mai degrabă scopul lui Dumnezeu pentru întreaga umanitate şi pentru întregul Univers. Aceasta ar explica criza din Apoc. 5, atât de mare, încât Dumnezeu Însuşi n-o putea rezolva. Dacă Sulul care conţine întregul plan al lui Dumnezeu, care nu poate fi activat până când sulul nu este deschis, înseamnă că Universul era pierdut dacă sulul nu era desfăcut. Cum putea fi desfăcut? Era nevoie de cruce. Crucea era ceea ce avea să-L facă pe Miel vrednic. Crucea avea să aducă întregul Univers în faţa unei judecăţi. Destinul universal al rasei umane şi Universul ca întreg, nu aveau nici o siguranţă până la cruce. Ce masaj extraordinar! Aceasta înseamnă Apoc. 5: crucea avea să-L facă pe Dumnezeu capabil să deschidă în faţa Universului planul Său etern de restaurare a tuturor lucrurilor şi să le îndeplinească şi faptic prin Fiul Său. De asemenea deschiderea lui înseamnă întronarea lui Isus, iar odată întronat, Isus este abilitat să îndepinească punct cu punct detaliile acestui plan. Deşi este tăinuit faţă de privirile publice, el va fi descoperit deplin la sfârşit. Poporul lui Dumnezeu poate să aibă o privire asupra acestui plan; unde? în cartea Apocalipsei. Într-un sens real, Sulul este cartea Apocalipsei şi mult mai mult decât atât. Este întregul plan al lui Dumnezeu pentru întregul Univers ca să fie salvat, este descoperirea lui Isus Hristos îndeplinind aces plan; unde Îl vedem ce face? În cartea Apocalipsei. Aş spune că sulul din Apoc. 5 conţine suma şi substanţa planului şi scopului lui Dumnezeu pentru Univers. Prin jertfa şi întronarea lui Isus totul este asigurat: omenirea are speranţa salvării, mântuirii, iar Universul speranţa restaurării finale după rana pricinuită de apariţia păcatului. Astfel umanitatea şi Universul vor fi reunite în urma consumării evenimentelor finale ale istoriei acestui pământ, evenimente relatate în detaliu în cartea Apocalipsei. Fundalul decisiv pentru această împlinire şi activarea planului care duce la evenimentele finale, a fost întronarea lui Isus din Apoc. 5, în legătiură cu conceptul de a sta de partea dreaptă a regelui; cu aluzia la regalitatea davidică – în Apoc. 3:21 Isus spune: „Stau la dreapta Tatălui pe tron”; cu conceptul celui care devine vrednic să facă acel lucru; cu conceptul Unuia care este capabil să deschidă Cartea – o expresie a regalităţii. Fundalul crucial şi decisiv pentru Apoc. 5 este întronarea regelui davidic – Deut 17:18-20. Acest pasaj şi altele similare din VT se portivesc atât de bine cu temele majore ale NT, teme precum: şederea lui Isus pe tron la dreapta Tatălui; tema lui „acum dar nu încă”; crucea ca eveniment decisiv în istoria Universului şi a pământului; tema ascunderii, tăinuirii evangheliei pentru cei care sunt în afara ei şi descoperirii ei celor care o acceptă.

Ellen White, în cartea Parabolele Domnului Hristos, la pg. 294 spune: „Când iudeii au spus că sângele LUI să cadă asupra lor…” – Apoc. 5 reprezintă, sau prezintă faptul că destinul tuturor oamnenilor este asigurat prin Isus şi prin cruce. Dar mai sunt multe lucruri de împlinit până când drepţii îşi vor primi răsplata. Apocalipsa, se mută de la timpul când Isus a împlinit planul lui Dumnezeu, la timpul sfârşitului tuturor lucrurilor.

„Doamne, Îţi mulţumim pentru descoperirea acestui plan uimitor; Îţi mulţumim pentru Domnul Isus care S-a întronat la dreapta Ta în Sanctuarul din ceruri. Îţi mulţumim că acum cartea Apocalipsei este deschisă spre înţelegere, că planul Tău a fost activat în folosul nostru şi într-o zi fiecare întrebare va căpăta un răspuns. Mulţumim pentru cartea Apocalipsei care ne oferă o licărire din frumuseţea acelei zile şi pe măsură ce o studiem tot mai mult oferă-ne o înţelegere tot mai clară şi mai profundă a ei. În Numele lui Isus, Amin!”

 

XII. Cele Şapte Sigilii şi Experienţa Bisericii

 

Apocalipsa este o puternică chemare la trăirea unei vieţi creştine serioase şi autentice. În ce domeniu al vieţii tale ar trebui să auzi ceastă chemare?

„Tată din ceruri, Îţi mulţumim pentru privilegiul de a fi avut posibilitatea de a studia cuvântul Tău. A fost o călătorie lungă până acum, de la primul verset al Apocalipsei, la imaginea minunată a lui Isus din cap. 1, apoi am studiat cele şapte scrisori către cele şapte biserici, am încercat apoi să pătrundem însemnătatea sigiliilor şi mesajelor din cap. 4-7, în mod special cele din cap. 5. Acum, în timp ce stăm în faţa cap. 6, Te invităm să fii prezent şi Îţi mulţumim în Numele lui Isus, Amin!”

Aş vrea să aruncăm o privire la începutul acestei prezentări la cap. 6, dar nu verset cu verset, ci în ansamblu. Sunt câteva lucruri de discutat înainte de a aborda detaliile şi conţinutul acestui capitol. Mai întâi, să nu uităm că scenele din cap. 5 reprezintă baza a ceea ce se întâmplă în cap. 6. În cap 5 am ajuns la concluzia că este întronarea lui Isus în Sanctuarul ceresc, unde Îşi începe slujba de Mare Preot la dreapta lui Dumnezeu. Aceaastă scenă precede deschiderea peceţilor şi tot ceea ce se va întâmpla în cap. 6 reprezintă efectele evenimentelor care au avut loc în cap 5. Ruperea peceţilor este rezultatul faptului că Mielul a luat Sulul în cap. 5. Aş vrea să vă reamintesc că ruperea peceţilor nu înseamnă o deschidere parţială a sulului. Toate trebuiau desfăcute înainte ca întregul mesaj, întregul conţinut să poată fi dezvăluit. Toate evenimentele din cap. 6 au loc pe pământ, ca urmare a ceea ce se întâmpla în ceruri: unul după altul, sigiliile erau rupte de către Miel. Într-un fel, cerul şi pământul sunt legate în mod foarte strâns şi nimic nu se întâmplă pe pământ, dacă nu a fost înainte ordonat în cer. De asemenea vom observa că toate concluziile cap. 6 ne vor duce la evenimentele de la sfârşitul pământului dinaintea revenirii lui Isus.

Dar unde începe cap. 6? Acolo unde se sfârşeşte cap. 5 – el începe cu inaugurarea întronării lui Isus în Sanctuarul ceresc şi a consecinţelor care decurg de aici. Cum am ajuns la acesastă concluzie?

1 – vă mai amintiţi Apoc. 3:21? Aici este ceea ce dă tonul pentru cap. 5 – unirea lui Isus în conducere alături de Tatăl şi aceasta pentru că a biruit prin moartea pe cruce.

2 – un alt motiv pentru care considerăm că anul 31 AD a fost timpul când Mielul a luat Cartea, este faptul că în cap. 5 descoperim o simbolistică anume: sunt aici imagini care punctează inaugurarea Sanctuarului ceresc în 31 AD – imagini luate din simbolistica Sanctuarului din VT. Inaugurarea Sanctuarului ceresc reprezintă de asemenea momentul inaugurării erei creştine. De asemenea am observat că serviciile zilnice de la Sanctuar şi Cincizecimea se leagă atât de bine în Apoc. 5. Ambele evenimente sunt punctate ca fiind momentul începutului erei creştine. De asemenea regalitatea davidică, pe baza textelor din Deut. 17, arată spre întronarea în cer a lui Isus la începutul erei creştine. Structura chiastică, de asemenea ne duce la concluzia că materialul din prima parte a cărţii Apocalipsa se referă la întreaga eră creştină, mai mult decât la evenimente ce privesc timpul sfârşitului. Ele marchează momentul de început al sigiliilor, la înălţarea lui Isus la cer şi întronarea Lui în ziua Cincizecimii.

Vom concluziona atunci că evenimentele din cap. 6 ne vor conduce de la cruce şi întronarea lui Isus în ceruri, până la a doua venire a lui Isus. Cu alte cuvinte, indiferent cum vom interpreta materialul din cap. 6, el va trebui să acopere într-un fel sau altul, întreaga eră creştină. Nu se focalizează în mod special pe începutul sau sfârşitul ei, ci pe toată durata.

Mai amintim că textele din VT care stau la baza cap. 6, sunt blestemele călcării legământului – Lev. 26 şi Deut. 32 oferă limbajul pentru temele care străbat întreg VT şi reluate aici în Apoc. 6. Am văzut că acestea – blestemele călcării legământului – funcţionează în două direcţii: odată vizavi de poporul lui Dumnezeu neascultător, apoi, acelaşi limbaj este folosit pentru duşmanii poporului lui Dumnezeu, dacă fac din pedeapsa pe care Dumnezeu le-a dat-o să o administreze, o plăcere. În cele din urmă, cap. 6 merge foarte clar în paralelă cu apocalipsa sinoptică – predica escatologică a lui Isus pe muntele Măslinilor. Potrivit acesteia, sunt trei faze ale erei creştine: 1 – realitatea generală a erei creştine, marcată de cei patru călăreţi; 2 – a cincea pecete relevă marea strâmtorare prezisă de Isus; 3 – semnele cereşti şi sfârşitul tuturor lucrurilor.

Având aceste reamintiri în minte, voi propune câteva întrebări noi vizavi de acest Apoc. 6: Care este natura peceţilor? Sunt ele pedepse aduse asupra celor răi, sau se focalizează în special pe Hristos şi pe poporul Lui în lume? Mai întâi, Lev. 26 şi Deut 32 ar sugera că în primul rând este avut în vedere poporul lui Dumnezeu, cel puţin în secvenţa celor patru călăreţi unde vorbim despre război, foamete, ciumi – o expresie apocaliptică folosită destul de des de-a lungul VT, sugerând judecata lui Dumnezeu asupra poporului Său; de asemenea, potrivit şi altor texte din cap. 6, putem să înţelegem că şi alţii, din afara legământului sunt avuţi în vedere. Poate, ca o concluzie preliminară, natura peceţilor reprezintă experienţa poporului lui Dumnezeu în lume, experienţa bisericilor în lume.

Să privim şi spre alte dovezi. Persecuţia pare de asemenea a fi o temă importantă – în pecetea a cincea, sufletele de sub altar trebuie înţelese ca fiind poporul lui Dumnezeu şi nu cei răi. Tema persecuţiei este prezentă de asemenea în cea de a doua pecete. Aceste concepte probabil că atrag atenţia mai mult asupra experienţei bisericii, decât a lumii în general.

Paralela la Apoc. 19 – călăreţul pe calul alb – sugerează lupta continuă dintre poporul lui Dumnezeu condus de Isus pe de o parte şi duşmanii lor pe de alta, ar putea fi de asemennea o focalizaree a cap. 6. Evenimentele cap. 6 acoperă întreaga eră creştină, în schimb, evenimentele din Apoc. 19 punctează vremea sfârşitului, caracterul general fiind acelaşi. Am putea sugera că aşa cum Apoc. 19 se concentrează în special asupra lui Isus şi  asupra poporului Său, acelaşi adevăr poate fi subliniat şi cu privire la Apoc. 6. Ceva mai devreme am văzut că Apoc. 3:21 indică faptul că Apoc. 6 se preocupă de procesul biruinţei poporului lui Dumnezeu aici pe pământ. Apoc. 6 se ocupă de făgăduinţele făcute biruitorilor din cele şapte biserici: „Celui care va birui îi voi da să şadă cu Mine pe scaunul Meu de domnie, după cum şi Eu am biruit şi stau cu Tatăl pe scaunul Lui de domnie” – această declaraţie acoperă cap. 4-7, iar cap. 6 în mod special se ocupă de acest proces de biruinţă pe care poporul lui Dumnezeu îl caută în experienţa lor pământească. Probabil că nu ar trebui să omitem că rugăciunile sfinţilor sunt de asemenea centrale în acest pasaj. În cap. 6:9-11 sunt „sufletele de sub altar” care strigă către Dumnezeu pentru dreptate şi răzbunare. De asemenea avem rugăciuni ale sfinţilor în Apoc. 5:8, care erau ţinute în potirele din mâinile celor 24 de bătrâni.

Sunt suficiente dovezi să înţelegem că peceţile au în vedere poporul lui Dumnezeu. Un alt detaliu interesant este că peceţile cad peste a patra parte a pământului – Apoc. 6:8. Călăreţului şi companionilor săi li se dă putere şi autoritate peste a patra parte a pământului. Aceasta mă face să cred că fiecare dintre călăreţi avea control asupra unei a patra părţi a pământului. Acest lucru nu este explicit în text, doar v-aş invita să urmăriţi Apoc. 7:1. La acest punct, nu avem timp să examinăm relaţia dintre Apoc. 7:1 şi cei patru călăreţi, dar este foarte clar că în Apoc. 6:1-8 – fiecare cal este prezentat de către una dintre cele patru făpturi vii. Prima făptură vie a spus: „vino şi vezi” şi primul cal a apărut – cap. 6:1-2; a doua făptură a procedat la fel şi aşa mai departe până la a patra. Fiecare dintre cei patru călăreţi se află sub controlul uneia dintre cele patru făpturi vii. Având aceste lucruri în minte, putem merge la Apoc. 7:1 unde avem patru îngeri, care pare că sunt paralela celor patru făpturi vii. Fiecare dintre cei patru îngeri, ţine unul dintre cele patru vânturi – iar vânturile sunt paralela celor patru cai – în VT imaginile sunt paralele. Fiecare dintre cei patru îngeri controlează de asemenea a patra parte a pământului şi folosesc aceşti călăreţi ca mijloace de control. Se sugerează idea că fiecare dintre cei patru cai ocupă câte un sfert din pământ. Cele patru vânturi – paralelă la cei patru călăreţi.

În acest context, interesant este faptul că trâmbiţele cad peste a treia parte a pământului; potirele, de cealaltă parte cad peste tot pământul – din cap. 16. Este o mişcare foarte interesantă: de la sferturi ale pământului, la treimi şi apoi la întregul pământ – plăgile din Apocalipsa. Câte părţi are împărăţia Satanei? Potrivit cu Apoc. 16:19 aceasta are trei părţi. Aceasta îmi sugerează că trâmbiţele cad pe porţiunea împărăţiei Satanei – pe o treime din pământ. Dar peceţile cad peste a patra parte, ceea ce îmi sugerează că obiectivul concentrării peceţilor este poporul lui Dumnezeu, precum şi alte părţi din împărăţia Satanei. Acest concept al pătrimii pământului este o dovadă în plus că peceţile au de-a face cu poporul lui Dumnezeu şi experienţa lor în interelaţia cu lumea în care trăiesc.

Ultimul aspect privind natura peceţilor – apocalipsa sinoptică se concentrează de asemenea asupra sigiliilor după cum am văzut anterior. Care este punctul central al pasajului din Matei 24, Marcu 13 şi Luca 21? Sunt plăgi care privesc pe poporul lui Dumnezeu, sau pe cei răi? Realitatea este că îi privesc pe toţi cu precădere pe poporul lui Dumnezeu. Apocalipsa sinoptică se preocupă cu soarta poporului lui Dumnezeu în lume – o descriere generală, amplă, a experienţei poporului lui Dumnezeu în lume între cruce şi a doua venire. Atunci ce se întâmplă în pasajul cu peceţile? Se pare că Apoc. 6 este portretizarea, lărgirea progresivă a împărăţiei lui Hristos de-a lungul erei creştine. Isus cucereşte împărăţia Sa nu printr-o implicare personală, aşa cum a făcut atunci când a fost pe pământ, ci prin Duhul Sfânt şi prin Biserică. În Apoc. 6 este evidenţiată Biserica lui Hristos şi experienţa ei în lume, sau interacţiunea ei cu lumea de-a lungul erei creştine. Predicarea evengheliei este de fapt o lucrare sigilată.

Să punem altfel problema: în cap. 5 Isus a fost întronat şi recunoscut ca împărat al întregului Univers, dar este o parte a acestui Univers care nu este supusă domniei Lui şi aceasta este pământul. Sunt mulţi oameni pe pământ care se opun domniei Lui, alţii care nici măcar nu ştiu ce spune Biblia; astfel împărăţia lui Hristos în prezent este limitată la cei care au acceptat-o; totuşi peceţile descriu procesul prin care biserica amplifică, lărgeşte, împărăţia Lui printre oameni. Astfel, a deveni creştin, înseamnă a fi adoptat (aclimatizat) în împărăţia lui Hristos. La sfârşitul timpului, fiecare va trebui să aleagă cărei împărăţii vrea să aparţină – sigiliile par în mod clar să se preocupe de procesul răspândirii evangheliei şi a reacţiilor celor la care aceasta ajunge. Cei care acceptă evanghelia sunt sigilaţi, cei care o resping, se împietresc progresiv până când vor acepta semnul fiarei spre moarte veşnică. Rezultatul final al lucrării de sigilare sunt cele două feluri de recolte de la sfârşit: Apoc. 14 – recolta de grâu şi de struguri. Care este deci răspunsul la întrebarea cu privire la natura sigililor? Ca atare, peceţile au de-a face în mod special cu soarta evengheliei şi a bisericilor în lume, dar privesc de asemenea şi pe cei care resping evenghelia şi trebuie să suporte consecinţele în vieţile lor. Aşadar, peceţile se concentrează asupra întregei experienţe a oamenilor de pe pământ de-a lungul erei creştine.

O altă întrebare: peceţile, trebuie luate simbolic, ori literal? Cercetătorii au mers pe ambele variante, eu prefer să le văd ca viziuni simbolice. De ce? Mai întâi, pentru că în Apoc. 1:1 se spune în original că viziunea lui Ioan a fost însemnată de Isus ca ceva ascuns. Apocalipsa se bazează pe o viziune ascunsă, criptică, care intenţionează să reveleze, să descopere viitorul. Înseamnă că Apocalipsa este o carte simbolică. De multe ori în Biblie, ceea ce este scris trebuie luat literal, cu excepţia faptului că uneori, anumite pasaje trebuie interpretate alegoric, simbolic, sau figurativ, dar în Apocalipsa lucrurile sunt diferite – aici lucrurile trebuie luate şi înţelese simbolic, cu excepţia cazurilor când în mod explicit se înţelege literal. Dacă a interpreta un pasaj simbolic nu prea are sens, atunci trebuie să te întrebi dacă nu cumva trebuie luat literal. În general vorbind însă, cartea Apocalipsei este o carte simbolică, sau figurativă – Apoc. 1:1.

Un al doilea motiv pentru a citi Apoc. 6 simbolic, este că n-am găsit nici un comentator care să înţeleagă scena călăreţilor literal. Fiecare dintre ei a înţeles că cei patru călăreţi reprezintă oarecum altceva: ei reprezintă biserici, condiţii, etc. Oricum, caii nu trebuie înţeleşi literal, ci alte părţi ale viziunii pot fi luate literal.

Al treilea motiv pentru care considerăm cap. 6 simbolic, este că Apoc. 4 şi 5 sunt în mare parte simbolice. Nimeni nu s-ar gândi să ia Leul sau Mielul ca imagine literală a felului cum arată Isus. Leul şi Mielul sunt figuri de stil prin care cititorul este ajutat să aibă o înţelegere mult mai profundă cu privire la cine este Isus; este clar că nu este o descriere literală a Lui.

Al patrulea motiv pentru care considerăm cap. 6 simbolic este că acest capitol în sine are coerenţă. Când cei patru călăreţi sunt văzuţi simbolic, ei reprezintă o frumoasă descriere a realităţii erei creştine după cum vom vedea.

Şi am şi al cincelea motiv în favoarea simbolismului cap. 6  şi anume – Apoc. 6:9-11 – mulţi cred că în cer sunt suflete descărnate care strigă către Dumnezeu pentru a fi răzbunate – nu este o imagine corectă pentru a fi luată literal. Trăia sângele lui Abel şi striga el din pământ? Nu! Dumnezeu vroia să spună că era extrem de interesat faţă de ceea ce i se întâmplase lui Abel şi că era conştient de aceasta şi că o lua foarte în serios; sângele curs al lui Abel, ca o jertfă de ascultare faţă de cerinţele lui Dumnezeu, striga acum pentru dreptate. Dumnezeu nu ignoră suferinţele poporului Său, actele de abuz, crimă, sau alte fapte de nedreptate.

Imaginea sufletelor de sub altar trebuie deci interpretată în acelaşi fel – aceeaşi conştienţă a lui Dumnezeu vizavi de suferinţele poporului Său şi intenţia Sa de a face ceva în privinţa aceasta. În concluzie, Apoc. 6 trebuie înţeles simbolic, cu excepţia faptului că vreun text anume spune că trebuie înţeles literal. De fapt este un singur text care indică o interpretare literală. Vom vorbi despre acesta într-o prezentarea ulterioară.

O ultimă întrebare: ar trebui să vedem peceţile consecutiv din punct de vedere istoric? O pecete urmată de altă pecete, ca o succesiune istorică? Mulţi comentatori văd cele şapte biserici aşa. Sau cele şapte peceţi sunt un fel de descriere generală a erei creştine fără nici o ordine anumită în minte? Într-un fel am putea să mergem pe ambele variante. Mai întâi, avem un tipar general: descrierea generală începe cu crucea, se centrează pe răspândirea (cucerirea) evengheliei şi pe reacţiile oamenilor la ea; cu a cincea pecete începe chemarea la judecată şi în final executarea judecăţii – cea de a şasea pecete. Este o mişcare de la început spre sfârşit de-a lungul erei creştine. O mişcare progresivă de la realităţile generale ale erei creştine la persecuţie şi apoi la semnele timpului sfârşitului. Dar este aceasta o secvenţialitate istorică rigidă, sau e mai degrabă o progresie a gândirii? Războiul, foametea şi ciuma nu au urmat rigid una după alta în VT; dacă Ioan ar fi intenţionat să pună totul în secvenţe istorice stricte, el trebuia să aleagă diferite fundaluri, nu numai pe acesta. Practic, în VT, războiul, foametea şi ciuma erau atât de stereotipe, că puteau fi folosite în orice ordine. Peceţile nu au în vedere secvenţe stricte de timp, practic ele nu au menţionări în date specifice: zile, luni sau ani. Prin comparaţie, trâmbiţele au multe referinţe de timp: 5 luni, 42 de luni, 3 zile şi jumătate…; peceţile trebuie luate secvenţial; ca perioade stricte de timp care urmează unele după altele. Astfel de menţionări nu se fac în dreptul peceţilor; nu avem referinţe stricte de timp.

O altă dovadă că peceţile trebuie luate ca o realitate istorică generală şi lipsită de o secvenţialitate rigidă, strictă, este cap. 6:2 – misiunea lui nu e limitată la o perioadă specifică de timp. În gramatica gr., expresia „biruitor ca să biruiască”, este o acţiune continuă, neîntreruptă: călăreţul va cuceri până când nu va mai rămâne nimic de cucerit, iar calul alb pare să acopere întreaga perioadă. Calul alb alearg de-a lungul întregei ere creştine, cucerind totul, până când nu mai rămâne nimic din ceea ce ar putea fi cucerit. Dacă aşa stau lucrurile cu acest cal, probabil că şi ceilalţi cai sunt generalizaţi astfel, iar acţiunile lor sunt continue şi neîntrerupte. Astfel, cel puţin calul alb nu este limitat la o anumită perioadă de timp, iar sigiliile nu trebuie luate ca secvenţe stricte şi precise de timp, ci mai degrabă ca o descriere generală a erei creştine şi a caracteristicilor ei.

Privind la cei patru călăreţi, pare că aceştia se potrivesc foarte bine cu perioada de început a istoriei erei creştine: 1 – prima perioadă a fost caracterizată de o rapidă răspândire a evengheliei – calul alb;  2 – perioada de persecuţie, despărţire şi compromis; 3 – o vreme de pierdere a clarităţii evangheliei, o perioadă de înţelegere abuzivă a ei şi 4 – perioada întunecată a Evului Mediu – decădere spirituală. Astfel, cei patru călăreţi urmează tiparul încadrării în realităţile generale ale erei creştine, iar când ajungem la cel de al cincelea şi apoi la cel de al şaselea sigiliu, ne concentrăm atenţia pe evenimentele care marchează sfârşitul istoriei pământului. După un timp de îndelungată persecuţie, urmează un timp de chemare la judecată, de început a aplicării acelei judecăţi, apoi semnele cereşti care anunţă sfârşitul istoriei şi în final, în cel de al şaptelea sigiliu împlinirea, încheierea tuturor lucruilor. Acum, la final, putem conchide fără dubii că sigiliile nu reprezintă evenimente istorice specifice în timp, strict delimitate cronologic, aşa cum este cazul trâmbiţelor, ci trebuie înţelese ca o progresie generală a evenimentelor de-a lungul erei creştine.

În concluzie, Apocalipsa este de o importanţă vitală pentru biserici. Apocalipsa are foarte multe de spus cu privire la experienţa bisericii de-a lungul erei creştine, cu privire la experienţa Bisericii lucrând, propovăduind evanghelia de-a lungul secolelor. Este o viziune a întregei istorii creştine. De asemenea, Apocalipsa este foarte personală: „oricine are urechi, este chemat să asculte ce spune Duhul bisericilor…”; este o chemare la autenticitate, de a fi reali în relaţia noastră cu Dumnezeu; de a nu face compromis cu păcatul, de a rămâne credincişi şi drepţi în relaţie cu Dumnezeu şi cu alţi creştini. Apocalipsa este o chemare la pocăinţă şi la o atitudine schimbată, la a numi păcatul păcat; este o chemare de a găsi credinţa adevărată şi viaţa adevărată în Isus.

Te-ai regăsit până acum pe undeva în Apocalipsa? Este vreun domeniu în care ai găsit încurajare, sau care ţi-a descoperit unde trebuie să faci vreo schimbare?

„Doamne, tu ştii viaţa şi inima fiecăruia dintre noi. Tu ştii care sunt nevoile cele mai intime. Te rugăm să ne inspiri cu capacitatea de a înţelege tot ce ne-ai spus în fiecare prezentare. Ştiu că Tu vrei să Te apropii tot mai mult de fiecare persoană. Ştiu că Tu vrei să atingi inima exact cu acea parte a descoperirii apocaliptice de care fiecare are novoie. Fie ca acea putere a Ta să ne atingă şi acel spirit de întoarcere să ne cuprindă acum; acea dorinţă de a dori să facem voia Ta; acea dorinţă de a plăti orice preţ pentru a cunoaşte adevărul. Şi atunci când împărăţia Ta va veni, toţi cei care au luat o astfel de hotărâre, să fie binecuvântaţi cu o intrare triumfală în acel loc minunat pregătit de Isus. Te-am rugat în Numle lui Isus, Amin!”

 

  1. PECEŢILE ŞI TRÂMBIŢELE

 

  1. Fundalul VT şi NT pentru Apocalipsa 6

 

Când ajungi la Apoc. 6 lucrurile devin atât de ciudate în cartea Apocalipsei. Cum putem naviga printre astfel de pasaje fără să ne scufundăm în ceea ce priveşte interpretarea?

Cap. 6-9 se ocupă de porţiunea cu sigiliile şi trâmbiţele în Apocalipsa. Avem de-a face cu cea mai dificilă, frustrantă şi exasperantă parte din Apocalipsa.

„Doamne, Tu ai pus prin inspiraţie acest material în cartea Apocalipsei. Te rugăm, dă-ne o înţelegere clară a lui pe măsură ce îl studiem. Cuvântul Tău este proiectat să fie universal, să răspundă nevoilor universale ale omenirii în fiecare perioadă a istoriei noastre. Materialul care stă înaintea noastră a pus în uimire şi nedumerire atâţia comentatori de-a lungul secolelor. Uneori ne întrebăm de ce materiale ca acesta a trebuit să fie scris în Biblie. Aşa că Doamne, acum, când suntem gata să cercetăm acest pasaj mai dificil, fii cu noi, luminează-ne minţile şi dă-ne o înţelegerea mai profundă a Cuvântului Tău; dă-ne o ascuţime a minţii în faţa acestor texte provocatoare, iar noi Îţi oferim apreciarea pentru ceea ce faci Tu în vieţile noastre. Îţi mulţumim în Numele lui Isus, Amin!”

În această primă prezentare din Apoc. 6, mă voi axa pe textele din VT şi NT care stau la baza peceţilor şi trâmbiţelor. Nu doar pentru pasajul acesta, ci pentru orice pasaj mai dificil din Biblie, în încercarea de a-l interpreta şi înţelege corect, este nevoie să căutăm, contextul mai larg pentru a ne da seama ce avea autorul în minte atunci când a scris un text sau altul. Dacă nu vom face aşa, vom crede doar că înţelegem pasajul, dar e foarte posibil să fim departe de ţintă. Am avut această experienţă eu însumi. La un prim contact cu textul, se formează o primă impresie, sau o impresie iniţială, care se poate schimba radical atunci când te aşezi şi-i cauţi adâncimile, profunzimile.

Pentru început să recapitulăm puţin evenimentele cap. 4 şi 5. Avem mai întâi viziunea tronului, cu Cel ce stă pe el, căruia I se aduc laude, adorare, ca şi Creator, apoi avem viziunea Cărţii sigilate şi faptul că nimeni din cer sau din afara lui nu este capabil să o deschidă. În cele din urmă apare Unul, un Miel despre care se spune că este vrednic să ia Cartea şi să o desigileze pentru că a fost înjungiat. Astfel, evenimentele din cap. 6 au drept fundal pe cele din cap. 4 şi 5 şi ele încep să aibă loc odată cu ruperea peceţilor de către Miel şi pregătirea Lui de a deschide sulul. De asemenea, cap. 4 şi 5 din Apocalipsa au un fundal VT cu privire la tron şi ele sunt construite pe limbajul şi ideile acestor viziuni. Când ajungem al Apoc. 6 nu mai abordăm tema tronului, ci ne mutăm la un alt fundal şi acesta este aspectul pe care vreau să-l abordăm în această prezentare.

Să începem astfel cu Lev. 26:21-26 – am studiat Apoc. 6 mulţi ani înainte de a descoperi cât de important era pentru acest pasaj Lev. 26:21-26. V-aş invita să citiţi în paralel acest pasaj cu Apoc. 6 – observăm paralelismul? „Îţi voi înmulţi nenorocirile de şapte ori” – în Apocalips avem şapte peceţi; apoi, animalele sălbatice, sabia, ciuma, foametea, tânjirea după pâine. Pâinea era aşa de puţină, încât trebuia să fie foarte atenţi cum o împărţeau ca să ajungă fiecăruia. Care este conceptul din spatele Lev. 26:21-26 care ne poate ajuta în înţelegerea Apoc. 6? Lev. 26 face parte dintr-o secţiune a VT pe care cercetătorii au numit-o „codul sfinţeniei”; cu alte cuvinte o secţiune în care Dumnezeu oferă poporului o serie de legi şi reguli pe care poporul trebuia să le respecte. La sfârşitul acestei secţiuni – Lev. 26, Dumnezeu a dat binecuvântări – recompense şi blesteme – penalizări. Suntem obişnuiţi cu conceptul de contracte, sau legăminte. Într-un astfel de contract angajatul se obligă să termine obiectivul propus la o dată anumită, iar angajatorul să plătească suma stabilită prin contract. Dacă lucrarea e termină mai repede, pot fi acordate recompense băneşti, iar dacă se întârzie se aplică penalizări. În Biblie, aceste recompense şi penalizări, poartă numele de binecuvântări şi blesteme. Dacă Israel ascultă de Dumnezeu, consecinţele vor fi pozitive, dacă nu-L ascultă, consecinţele vor fi negative.

În Lev. 26, Dumnezeu avertizează poporul că dacă vor călca legământul cu El, vor suporta consecinţele încălcării acelui legământ. Printre lucrurile rele care aveau să li se întâmple, erau: animale sălbatice, sabie – cuceriri de către vrăşmaşi, ciumi, molime, boli şi foamete. În Lev. 26, aceste diferite tipuri de blesteme sunt acte preliminare ale judecăţii lui Dumnezeu; cu alte cuvinte, ele sunt destinate pentru a trezi pe oameni din autoliniştirea că stau bine şi pentru a se întoarce pe direcţia bună, la relaţia corectă cu El. De cealaltă parte, dacă nu se pocăiesc, lucruri mult mai rele urmează să se întâmple – Lev. 26: 27-28 şi 31-33. Dacă luăm Lev. 26 ca fundal, avem aici o serie de consecinţe enumerate; la o citire mai atentă, observăm că ele sunt progresive. Există o progresie în pedepse – cu alte cuvinte, dacă poporul continua să fie neascultător pe măsură ce consecinţele veneau una după alta, dacă spiritul pocăinţei nu-şi făcea loc în viaţa naţiunii, atunci Dumnezeu considera că ei trebuia să fie trimişi în altă parte şi ţara să rămână pustie. Consecinţa finală a neascultării era exilul, adică îndepărtarea de la faţa lui Dumnezeu. În Apoc. 6 avem acelaşi limbaj al blestemelor călcării legământului, acest limbaj al neascultării de un legământ încheiat cu Dumnezeu. Apocalipsa este o carte a NT şi ca o carte a NT ea se diferenţiază oarecum în relaţie cu ideile VT. Isus Hristos devine acum centrul legământului. Sulul pe care Mielul îl ia în cap. 5 este un sul al legământului, el reprezintă relaţia dintre El şi poporul Lui. În Apoc. 6 sunt ilustrate consecinţele pentru cei care încalcă legământul cu El, care lasă ca relaţia cu El să se deterioreze. Există acum consecinţe spirituale vizavi de lucruile acestea şi despre acestea vorbeşte Apoc. 6. Peceţile culeg acest limbaj VT vizavi de conceptul legământului şi prezintă consecinţele NT ale încălcării legământului. Să luăm un alt pasaj:

Isaia 24:5-6 – chiar şi dezastrul ecologic, chiar şi prăbuşirea stabilităţii naturii sunt urmări ale deteriorării relaţiilor cu Dumnezeu – sabia, foametea, ciuma, fiarele sălbatice pe care le vedem şi în Apoc. 6 sunt construite pe acest concept VT – Dumnezeu face un legământ cu poporul Lui şi atunci când acesta este ignorat, dispreţuit, au loc inevitabilele consecinţe.

Deut. 32:23-25 şi 41-43 – vă aduceţi aminte de pecetea a cincea? Nu numai limbajul care corespunde încălcării legământului este subliniat în Deuteronom – sabie, foamete, ciumi, etc., ci şi un limbaj de răzbunare – sângele poporului Său va fi răzbunat. Până la a cincea pecete, limbajul a fost paralel cu cei patru cai, odată cu pecetea a cincea apare idea răzbunării sângelui poporului lui Dumnezeu. Pasajul din Deuteronom 32 merge ceva mai departe de Levitic 26. Ca şi Lev. 26 şi Deut. 32 este parte a „codului sfinţeniei”, care aici apare în partea finală a cărţii; aici, Dumnezeu oferă lui Israel o serie de legi, reguli şi instrucţiuni în cadrul legământului, apoi le pune înainte binecuvântările şi blestemele începând cu cap. 28, iar în cap. 32 El îi avertizează – dacă nu ascultă, dacă nu trăiesc conform angajamentului luat, atunci consecinţele – sabie, foamete, boli, vor avea loc, iar în cele din urmă exilul. Dar mai este adăugată o dimensiune aici: deoarece naţiunile duşmane precum Babilon, Asiria vor îndeplini pedepsele – ducând poporul Israel în exil, dar pentru că-şi vor depăşi rolul de judecători, ei înşişi vor cădea sub blestemele lui Dumnezeu – vv. 41-43 au rolul de a inversa rolurile: acum, foametea, sabia şi bolile vor cădea asupra asupritorilor poporului. Răzbunarea sângelui nu este altceva decât eliberarea poporului din diferitele robii şi exiluri.

Aşadar, ca fundal al celor şapte sigilii, peceţi, există două aspecte ale conceptului călcării legământului: mai întâi consecinţe pentru propriul popor al lui Dumnezeu care nu mai ascultă de legământ, apoi, consecinţele sunt şi pentru lumea care nu-L cunoaşte pe Dumnezeu. Ambele categorii se află sub un legământ, fie că ştiu, fie că nu le pasă. Ascultarea de Dumnezeu are consecinţe pozitive, chiar dacă persoana respectivă nu cunoaşte Scriptura şi nici pe Dumnezeu. Pe de altă parte, a te comporta altfel decât Scriptura recomandă (porunceşte), aduce consecinţe. Ceea ce se întâmplă în VT, este că Leviticul 26 şi Deuteronom 32 au devenit atât de stereotipe şi de toţi înţelese, că doar trei cuvinte erau suficiente să aducă în mintea oamenilor toată seria care amintea de încălcarea legământului: război, foamete, ciumi. Doar dacă aminteai aceste trei cuvinte, toată lumea ştia că vorbeşti despre Lev. 26, Deut. 32; aceste cuvinte le arătau care era stadiul relaţiei lor cu Dumnezeu. Când ajungem la cărţi precum Ieremia, sau Ezechiel, cărţi scrise cu aproximatic 1000 de ani mai târziu,  cuvintele aceste erau şi aici prezente şi aveau acelaşi impact puternic asupra ascultătorului. De Exemplu Ezechiel 14:12-21. Sunt o mulţime de alte texte ca acestea în Ieremia şi Ezechiel – consecinţele neascultării: sabie, foamete, ciumă, animale sălbatice – paralelă clară cu Lev. 26 şi Deut. 32.

Zaharia 1:8-17 – această carte este similară Apocalipsei în ceea ce priveşte această simbolistică a imagisticii apocaliptice. Observăm şi aici cele două componente ale legământului: mai întâi sunt repetate consecinţele pe care le va suferi poporul lui Dumnezeu ca rezultat al încălcării legământului, iar Dumnezeu îi cheamă înapoi la El şi de asemenea observăm cum vrăşmaşii lui Dumnezeu şi ai poporului Său, pe care Dumnezeu îi folosise pentru a disciplina poporul, au trecut limita şi i-au asuprit peste măsură, sunt la rândul lor disciplinaţi.

Ne referim acum şi la cei patru cai de diferite culori şi care sunt trimişi să îndeplinească consecinţele neascultării asupra poporului – fundal clar pentru Apoc. 6 – expresia „până când Doamne?”, o regăsim în a cincea pecete. Scopul acestui legământ plin de vaiuri este acela de a restaura poporul lui Dumnezeu şi a pedepsi pe vrăşmaşii lor. Semnificaţia celor patru cai este că Dumnezeu este pe punctul de a acţiona. Când vedem acei patru cai de diferite culori în Zaharia, înţelegem clar că Dumnezeu este gata să aplice consecinţele legământului. Pentru că poporul lui Dumnezeu a devenit neascultător, El este gata să acţioneze potrivit cu stipulaţiile din legământ. Astfel, cei patru cai din Apoc. 6 reprezintă acţiunile lui Dumnezeu. Nu sunt doar simple evenimente care au loc pe pământ, ci acţiuni conştiente, de judecare din partea lui Dumnezeu, acţiuni rezultate din călcarea legământului.

Un alt pasaj din Zaharia 6:1-8 – unde tema celor patru cai (judecători) apare din nou. Pe vremea când a scris Zaharia, opresorul poporului lui Dumnezeu era ţinutul de Nord – Babilonul. El a fost cucerit de Cir, împăratul perşilor în jurul anului când a fost scrisă cartea lui Zaharia; şi aceasta îi apare profetului ca o consecinţă a încălcării legământului. În acest peisaj imagistic observăm conflicte, războaie şi tot felul de stări conflictuale între naţiuni. La prima vedere ar părea că este o normalitate de evenimente, cel mai tare biruieşte pe cel mai slab, dar la o privire mai atentă descoperim că toate conflictele dintre naţiuni, sunt sub ordinea şi controlul lui Dumnezeu. El este Cel care Se implică în desfăşurarea evenimentelor acestei lumi.

  1. 5 – caii sunt cele patru duhuri ale cerului – în original, caii sunt cele patru vânturi ale cerului – sunt două simboluri diferite pentru acelaşi lucru. Haideţi să mergem la Apoc. 7:1 – sugerez că aceste vânturi sunt un simbol diferit pentru acelaşi lucru: caii din Apoc. 6. În ambele cazuri îngerii sunt cei care deţin controlul. Avem cele patru făpturi vii, fiecare controlând unul dintre cei patru cai şi avem patru vânturi, fiecare fiind controlat de către un înger, ţinut sub control de către un înger. Să reţinem faptul că oridecâte ori discutăm de unul dintre cei patru călăreţi din Apoc. 6:1-8, evenimentele din cap. 7 urmează în aceeaşi imagistică: caii sunt vânturile.

Aş vrea să rezum:

1 – cei patru cai, sau călăreţi din Apocalipsa şi toate pasajele paralele, fac referire la neascultare şi consecinţele ei – în cazul acesta neascultarea de evanghelia NT, de evanghelia lui Isus Hristos. Atunci când evanghelia este predicată în această lume şi este respinsă, apar consecinţele; acestea s-ar putea să nu fie imediat vizibile pentru o lume secularizată, dar ele sunt tot atât de reale, spirituale şi Dumnezeu urmăreşte împlinirea lor, controlând evenimentele şi mersul acestei lumi.

2 – potrivit fundalului şi înţelegerii pe care am căpătat-o din VT, aceste consecinţe vor cădea în primul rând asupra poporului lui Dumnezeu care a nesocotit şi încălcat legământul;  în al doilea rând, va veni o zi, când cei ce se opun evangheliei şi poporului lui Dumnezeu, vor suporta consecinţele călcării legământului, iar o rămăşiţă  va fi salvată, devenind poporul lui Dumnezeu care va moşteni Noul Ierusalim, aşa cum ne descrie ultima parte a Apocalipsei.

3 – în Apoc. 6 avem conceptul despre judecată – judecata lui Dumnezeu are două părţi: (a) – una continuă, progresivă şi (b) una finală. Pe cea progresivă, continuă, am putea-o numi judecată investigativă, a pune sub acuzare. De exemplu, în prezentarea cailor de al începutul Apoc. 6 – observăm că pe măsură ce avansăm în istorie, nu toţi caii pornesc într-o misiune, pentru a cauza dezastre – practic cei mai dăunători cai – cel negru şi cel galben nu sunt eliberaţi, ci doar arătaţi în cap. 6. Abia în cap. 7 ei sunt eliberaţi şi consecinţele apar şi aceasta după sigilarea poporului lui Dumnezeu. Astfel, prima apariţie a cailor reprezintă judecata de investigaţie, de punere sub acuzare – Dumnezeu examinează ceea ce se întâmplă pe pământ şi face o judecată preliminară, ocazie cu care El îi ajută pe oameni să vadă unde se află ei în relaţie cu El, în relaţie cu evanghelia mântuirii. Apoi urmează o executare a judecăţii, ocazie cu care consecinţele care decurg din respingerea apelului lui Dumnezeu prin evanghelie sunt suportate de cei care au ales această variantă. Această judecată o descoperim şi o vom analiza mai profund în cadrul trâmbiţelor.

Astfel, cei patru cai şi cei patru călăreţi,  reprezintă judecata preliminară, sau judecata de punere sub acuzaţie – judecata în timpul căreia Dumnezeu identifică problemele, starea generală a omenirii (Ioan 16:8) şi paşii care trebuie făcuţi pentru a se evita consecinţele ce decurg din respingerea chemării Sale. Cea finală, se referă la scopul lui Dumnezeu care a fost întotdeauna să-i atragă pe oameni la Sine. Această judecată nu este cea finală. De-a lungul istoriei Dumnezeu face această judecată, iar oamenii iau poziţii diferite: unii acceptă, alţii resping oferta. Dar va veni o zi, ziua finală, ziua Domnului, când judecăţile-consecinţe ale lui Dumnezeu vor cădea peste toţi cei care au respins harul – peste cei care nu s-au ataşat niciodată poporului Său, ca şi peste cei care au aparţinut cândva poporului lui Dumneezu, dar care au abandonat la un moment dat al vieţii lor.

Un principiu biblic ilustrat în Apoc. 6 este cel al judecăţii „începând cu poporul – casa, lui Dumnezeu” – 1 Petru 4:17. Dumnezeu judecă mai întâi pe poporul Său, iar în zilele sfârşitului va fi o judecată preadventă, timp în care Dumnezeu Se va ocupa în mod special de poporul Său înainte de a Se ocupa de întreaga lume pentru a finaliza această istorie plină de nelegiuire şi păcat. Rezultatul acestei duble focalizări a atenţiei lui Dumnezeu reliefat în cartea Apocalipsei este formarea a două grupuri: 1 – un grup numit cei 144.000, sau rămăşiţa şi 2 – cei care la finalul cap. 6 strigă la munţi şi la stânci să-i acopere. Ceea ce este important de notat este faptul că întotdeauna Dumnezeu caută oameni care să devină poporul Lui şi El nu limitează niciodată numărul, ci în orice timp El a chemat la pocăinţă pe toţi oamenii. Trebuie să recunoaştem că noi oamenii suntem perverşi – nesinceri şi va veni o zi când neascultarea făţişă, sau ascunsă de evanghelie va trebui să sufere consecinţele acestui comportament. Protecţia lui Dumnezeu nu va mai fi cu nimeni.

Un pasaj VT care demonstrează într-un mod foarte grafic acest concept este Ezechiel 9:1-7. Pasajul reprezintă una dintre scenele cele mai teribile în ceea ce priveşte consecinţele neascultării în Biblie – începerea judecăţii cu poporul lui Dumnezeu şi apoi extinderea către în afara sa. Scena are loc în Ierusalim. Fiinţele terorii vin din partea de nord, merg direct spre Templu şi se opresc în faţa altarului de bronz pe care se aduceau jertfele. Să privim scena care taie răsuflarea: v. 3 – slava lui Dumnezu iese din Templu, din ceea ce se numeşte Sfânta Sfintelor, în timp ce aceste personaje intră şi se aşează afară, la uşa Templului. Slava Lui Dumnezeu pleacă pentru că poporul Lui L-a respins şi ea este înlocuită cu aceşti executori ai judecăţii lui Dumnezeu. Poporul a respins legământul şi acum consecinţele neascultării cad asupra lor. Ce concept înfricoşător: Dumnezeu pleacă şi alţii vin; dar cei care vin nu mai sunt aşa de binevoitori şi îngăduitori. Vă imaginaţi scena? Poporul adunat acolo în Ierusalim, la Templu; un personaj vine şi pe fruntea unora pune un semn în timp ce pe a altora nu; apoi şase fiinţe vin după prima cu o singură intenţie: de a pierde pe cei care nu au semnul pe frunte; şi pe măsură ce ei înaintează spre ţinta lor, Dumnezeu Se retrage din scenă.

La fel ca în Ezech. 9 şi în Apoc. 7 de asemenea sunt oameni care vor fi însemnaţi, sigilaţi. Abia după ce această lucrare de sigilare este încheiată, îngerul judecăţii va fi eliberat. Privind contextul lui Apoc. 6 în NT, acest blestem al călcării legământului, este înţeles cu privire la toţi aceia care-L resping pe Isus şi evanghelia. Isus este atât Mielul, cât şi Leul în cartea Apocalipsei. Isus este văzut atât ca salvator – Mielul, cât şi ca răzbunător – Leul. V-aş invita să citiţi acum Mat. 24, Marcu 13 şi Luca 21 pentru a continua următoarea parte a acestei prezentări. Vorbesc aceste  pasaje despre evenghelie, despre război, foamete, ciumă, persecuţii, semne cereşti? Vorbesc ele despre neamuri mânioase, despre Fiul Omului care vine, îngeri care sunt trimişi să adune pe cei mântuiţi din cele patru vânturi ale pământului, tulburări, răzbunări, etc.? Limbajul din apocalipsa sinoptică este paralel cu cel din Apoc. 6 – ambele sunt mesaje de la Isus; în ambele materiale, Isus descrie cum va arăta lumea între prima Sa venire şi cea de a doua venire. El este îngrijorat cu privire la consecinţele respingerii evangheliei care va fi predicată întregii lumi de-a lungul secolelor. Limbajul VT este folosit pentru a descrie experienţa NT a celor care vor sta faţă în faţă cu evanghelia mântuirii. Cei patru călăreţi din Apoc. 6 descriu caracteristicile generale ale erei creştine, la fel cum apocalipsa sinoptică o face: război, foamete, ciumi, predicarea evangheliei…; aşa va arăta întreaga eră creştină. Apoi însă, a cincea pecete vorbeşte despre o vreme de tulburări serioase, despre persecuţie, între timpul când Isus a vorbit prima dată şi sfârşit. A şasea pecete, descrie vremea sfârşitului, timpul înşelăciunilor şi semne cereşti care conduc către evenimentul final – revenirea pe nori a Domnului Hristos.

În Apoc. 6 şi 7 nu se vorbeşte despre înşelăciuni, ele apar de abia în Apoc. 13-17 unde sunt prezentate în detaliu. Aşadar, a şasea pecete este paralelă cu Apoc. 13-17. Apoc. 6 şi 7 este paralelă cu predicarea lui Isus din apocalipsa sinoptică. Sigiliile trebuie înţelese ca fiind experienţa NT a poporului lui Dumnezeu în lume între cruce şi a doua venire. Astfel, cele şapte peceţi care încep în Apoc. 6, ca timp încep odată cu întronarea lui Isus şi inaugurarea Sanctuarului ceresc la ziua Cincizecimii aşa cum am văzut din cap. 5 şi merg până la revenirea lui Isus, aşa cum este descris în finalul cap. 6, capitol care se ocupă de prezentarea evenimentelor care au loc pe pământ între cruce şi revenirea Domnului.

Ne aducem aminte de Apoc. 3:21, acea frumoasă făgăduinţă pe care Isus o face celor biruitori – imaginile cu acel tron al Tatălui şi Isus stând alături de El, au fost prezentate în cap. 4 şi 5. Sfinţii stând alături de Isus pe tron sunt prezentaţi la finalul cap. 7. Atunci cu ce se ocupă cap. 6? Cu experienţa copiilor lui Dumnezeu puşi în faţa provocărilor vieţii, de a trece peste obstacole, a face faţă greutăţilor şi a ieşi biruitori aici şi acum, pe acest pământ între cruce şi a doua venire. Apoc. 6 reprezintă experienţa noastră acum şi aici pe pământ; experienţa noastră cu încercări felurite, cu dificultăţi; cu aşa numitele: război, foamete, ciumi care ne confruntă zilnic; cu chemarea de a avea curaj în lupta cu viaţa şi dificultăţile ei şi a ieşi biruitori pentru a sta cu El pe tron în ziua când va veni.

Lecţii spirituale din Apoc. 6 şi fundalul acestuia:

1 – mai întâi, Biblia ne oferă legământul lui Dumnezeu. Noi creştinii, îl înţelegem mai bine din NT care este bazat pe VT şi este în armonie cu el. Biblia este manualul nostru de software. Dacă noi ca fiinţe umane am fost creaţi de Dumnezeu într-un anumit fel, Biblia este manualul care ne spune de unde venim, din ce suntem făcuţi şi cum ar trebui să trăim cel mai bine. Un software este cel mai bine scris de cel care-l proiectează. Biblia a fost scrisă de Dumnezeu care ne-a creat. El a inspiart fiinţe umane să scrie cum funcţionăm şi cum să trăim pentru a fi în armonie cu modul în care am fost proiectaţi. Păcatul este ca un virus în software. Ce facem în cazul acesta? Căutăm specialistul. Căutăm pe cel care cunoaşte tainele, interiorul. Scriptura ne oferă posibilitatea de a comunica direct cu Specialistul vieţilor noastre prin rugăciune. Peceţile din Apoc. 6 ne avertizează într-un mod foarte practic de consecinţele ignorării manualului software. Scopul lor, scopul judecăţilor nu este să  ne arate un Dumnezeu răzbunător căruia îi place să ne chinuie, ci ca să ne trezească să căutăm din nou MANUALUL. Scopul lor este să ne întoarcem spre Cel care ne-a proiectat iniţial şi să ne lăsăm „reparaţi” după modelul iniţial.

2 – decizia de a relaţiona cu Isus, de a relaţiona cu Manualul, este o decizie foarte importantă în viaţă. Ştiind că stăm faţă în faţă cu dezastrul vieţii, sau al omenirii din pricina virusului păcatului, înţelegând că sfârşitul nu este generat de Dumnezeu, ci de consecinţele îndepărtării de Manual, înţelegând că misiunea lui Dumnezeu prin judecăţi nu este alta decât de a atrage atenţia asupra pericolului de a continua un mod de viaţă distructiv, putem afirma clar că cea mai bună decizie a omului în timpul vieţii sale este să răspundă acestei chemări la mântuire.

„Îţi mulţumim Doamne penrtru studiul acesta. Am înţeles unde am ajuns din cauză că am pierdut scopul pentru care am fost creaţi, proiectaţi. Îţi mulţumim pentru chemarea, Ta, pentru interesul pe care îl ai de a ne întoarce la Manualul care ne învaţă adevărul despre noi şi despre Tine. Îţi mulţumim şi pentru puterea pe care ne-o dai pentru a face pasul întoarcerii de la dezastru la viaţă. În Numele lui Isus, Amin!”

 

  1. Prima şi a Doua Pecete

 

Cum poţi împăca pacea şi liniştea evangheliei, cu violenţa evangheliei portretizată, descrisă de Apocalipsa?

„Doamne, din nou Îţi invităm prezenţa, din nou cerem înţelepciune acum, când ne apropiem de Cuvântul Tău. Îţi mulţumim în Numele lui Isus, Amin!”

Apoc. 6:1-8 – mai întâi, cei patru călăreţi ne amintesc de conceptul consecinţelor călcării legământului. De asemenea, potrivit cap. 5, avem imaginea Mielului care a luat sulul sigilat cu şapte sigilii şi a început să rupă sigiliile pentru a deschide sulul. Perspectiva deschiderii sulului a creat o bucurie imensă în tot Universul. În timp ce El rupe sigiliu după sigiliu, pe pământ au loc diferite evenimente.

1 – Prima Pecete – să privim asupra primului sigiliu: prima pecete descrie un cal alb şi un călăreţ. În primul rând făptura vie care are putere, control asupra acestui cal are o voce ca de tunet. Din prezentările anterioare am înţeles că fiecare dintre cele patru făpturi are o faţă diferită: leu, viţel, om, vultur – cap. 4:7. Căreia dintre cele patru făpturi i s-ar potrivi vocea de tunet. E foarte clar că primeia, cu faţa ca de leu. Răgetul leului poate fi asemănat cu un tunet. Astfel, prima făptură vie scoate în scenă calul alb, iar călăreţul de pe el poartă un arc cu săgeată – el este într-o misiune, are o coroană pe cap şi merge ca un învingător. Care este scopul acestei scene? Un călăreţ înarmat, gata de luptă şi care a pornit în cuceririle sale? De felul cum înţelegem această primă pecete, depinde întreaga înţelegere a tuturor celor patru cai şi călăreţi.

O să vorbesc puţin despre diferitele moduri cum a fost interpretat acest călăreţ de-a lungul istoriei:

1 – în primul rând este o imagine considerată preteristă, în special din perspectiva oamenilor care nu văd Apocalipsa ca o profeţie autentică – nevenind de la Dumnezeu pentru a ne da informaţii exacte despre viitor, ci oferind doar speculaţii ale cuiva care este probabil credincios lui Dumnezeu, dar nu are o înţelegere, o revelaţie a lucrurilor aşa cum se vor întâmpla. De obicei aceşti oameni iau această scenă literal şi o gândesc ca fiind o curerire militară în primul secol, probabil o ameninţare, împotriva imperiului roman şi care va veni probabil din est. Parţii, care trăiau în Persia, actualul Iran, călăreau cai albi, ei devenind astfel potenţiala ameninţare estică a imperiului roman. Deja am prezentat anterior motivul pentru care aceste peceţi ar trebui înţelese simbolic. Sigiliile acoperă întreaga eră creştină şi nu doar evenimente din sec.I.

2 – un al doilea punct de vedere – călăreţul este Hristos şi El reprezintă răspândirea evengheliei.

3 – călăreţul este antihristul, iar calul alb reprezintă pe oponenţii evangheliei. Această falsă interpretare, falsă imagine, vine din faptul că dacă ceilalţi trei cai reprezintă, sau aduc plăgi, atunci şi acesta trebuie să aducă o plagă, aceasta ar putea fi o cucerire militară, război şi toate necazurile cauzate de un conflict militar. Comentatorii care susţin acest punct de vedere, atrag atenţia că în VT arcul cu săgeţi era folosit ca simbol pentru luptători, ca Gog, Babilon. În Apoc. 13 şi Apoc 11 sunt prezentate fiare care cuceresc poporul lui Dumnezeu, fiind folosit acelaşi limbaj ca aici în Apoc. 6. mai mult, contrafacerea, este o temă dominantă în Apocalipsa.

De asemenea, se menţionează că în Apoc. 19 călăreţul este într-adevăr Isus, care este diferit de cel din cap. 6 şi atunci, probabil că cel din cap. 6 este o contrafacere a Lui, antihristul. Eu personal nu împărtăşesc această opinie – imaginea contrafacerii. De ce? (a) – în primul rând culoarea albă – în Apocalips, fără excepţie, această culoare se referă la ceea ce este ceresc, la Isus, sau la poporul Lui. În toată cartea Apocalipsei, nici măcar odată culoarea albă nu este asociată cu un lucru care e categoric rău. Dacă aici ar fi vorba de antihrist, atunci ar fi o situaţie unică. Ar fi singurul loc din Apocalipsa în care culoarea albă ar fi asociată cu orice altceva decât cu Isus, poporul Său, sau cu elemente cereşti. (b) – arcul – înţelesul lui este ambivalent în Apocalipsa. Pe deoparte, într-adevăr poate fi un simbol al puterii babiloniene, sau al lui Gog, dar şi al lui Dumnezeu în VT; şi chiar dacă duşmanii au un arc, de obicei el este zdrobit de puterea lui Dumnezeu atunci când El ia apărarea poporului Său. Astfel, conceptul arcului din mâna călăreţului nu este decisiv pentru a accepta idea contrafacerii şi antihristului. (c) – coroana pe care o poartă călăreţul aici este în gr. stephanos, biruinţă, cuvânt folosit de fapt pentru medaliile olimpice de aur în lumea antică, sau pentru medaliile obţinute pe câmpul de luptă. Coroana din Apoc. 19 este una regală, diadema. Expresia stephanos, se găseşte frecvent în Apocalipsa şi cu o singură excepţie, întodeauna are de-a face cu Hristos, sau cu poporul Lui; aceeaşi interpretare o găsim de-a lungul întregului NT. Stephanos reflectă biruinţa lui Isus Însuşi, sau experienţa poporului Său. Singura excepţie apare în Apoc. 9.

(d) – cucerirea, nu sună cumva a bătălie pe un câmp de luptă? Realitatea este că idea de biruinţă în Apocalipsa, de asemenea s-a referit de fiecare dată, la Hristos şi la poporul Lui. Textul crucial este cel din cap. 5:5, unde Mielul a ieşit învingător; El a triumfat. În Apoc. 3:21, acelaşi cuvânt. Apoc. 6:2 vorbeşte despre cucerire. Toate trei pasajele au în comun acelaşi cuvând în greacă. Cucerirea de aici, nu are de-a face cu o cucerire militară, ci este un termen spiritual: Isus a biruit pe cruce, iar urmaşii Săi au biruit prin sângele Său şi prin cuvântul mărturisirii lor – Apoc. 12:11. Cucerirea şi biruinţa au de-a face cu aspecte spirituale. În Matei 24 se vorbeşte despre o serie de evenimente care vor avea loc între cruce şi a doua venire. Sunt evenimente precum răspândirea evangheliei, război, foamete şi ciumi. Dar evanghelia ar fi absentă în peceţi dacă nu s-ar găsi aici în prima, în imaginea călăreţului pe calul alb. Dacă acest prim cal ar avea o conotaţie negativă, dacă ar fi doar o vărsare de sânge pe un câmp de luptă, atunci atât primul cal cât şi al doilea ar fi un fel de pleonasm, de superfluu, pentru că şi al doilea vorbeşte tot despre război şi vărsare de sânge. Îmi este clar că acest prim călăreţ Îl priveşte pe Hristos şi prolamarea evengheliei Sale în lume după înălţarea Sa pe tronul ceresc; mai mult acest prim cal nu aduce nici o nenorocire asupra pământului. Ceilalţi trei care urmează provoacă necazuri, chinuri – al doilea cal ia pacea de pe pământ, provoacă pe oameni să se junghie unii pe alţii; al treilea cal provoacă foamete şi suferinţe; al patrulea cal provoacă boli şi moarte. Primul cal nu aduce nici una dintre nenorocirile de mai sus.

Desigur, contrafacerea este una dintre temele majore ale Apocalipsei; şi oridecâte ori apar, ele sunt foarte clar demascate cititorului. De fapt chiar acesta este obiectivul Apocalipsei: de a face clar felul contrafacerii, natura înşelăciunilor cu care poporul lui Dumnezeu se va confrunta pe măsură ce se apropie de sfârşit. În acest pasaj nu este nici o aluzie la rău. Nu este nici un indiciu în text că acel călăreţ ar fi simbolul a ceva rău în vreun fel. Cei doi călăreţi din Apoc. 6 şi 19 sunt unul şi acelaşi, dar la perioade diferite ale conflictului. În Apoc. 6 Isus cucereşte, El poartă coroana de cuceritor pe care a câştigat-o la cruce, dar deocamdată El nu este singurul conducător la acestei lumi. Sunt atât de mulţi oameni care nu-L acceptă, care nu cred în El, care nu acceptă domnia Lui în vieţile lor. Doar la cea de a doua venire El va purta coroana diadema, coroana de rege şi autoritate absolută peste tot Universul. În cap. 6 Isus cucereşte, dar tot mai are de cucerit. Pare destul de clar că prima pecete se concentrează, sau primul călăreţ îşi concentrează atenţia asupra cuceririi care vine prin evanghelie. Biruinţa lui Hristos pe cruce a devenit reală în viaţa de zi cu zi a oamenilor. Primul sigiliu deci se concentrează asupra lui Isus şi a evangheliei.

Textele din VT ca bază, sunt Habacuc 3:8-9. Avem aici multe paralele verbale la prima pecete – cai, victorie, arc. Cine este călăreţul? Yahweh, Dumnezeul VT. Înseamnă că şi călăreţul din Apoc. 6:1 este de la Dumnezeu – el nu este vreo fiinţă umană sau antihristul, ci pare a fi Isus Însuşi. Psalmi 45:3-5 – una dintre cele mai clare paralele verbale la Apoc. 6 – el ilustrează o nuntă regală; noul rege îşi ia tronul în primire şi în acelaşi timp are loc şi nunta. Avem aici imaginea unui rege israelit, probabil Solomon, care călăreşte ca un viteaz, cu sabia încinsă, având un arc şi săgeţi şi este trimis ca biruitor să cucerească. Dar să fim atenţi: este o victorie a umilinţei, adevărului, dreptăţii – o biruinţă spirituală şi lucrul acesta este foarte important pentru peceţi. Dacă evanghelia este avută în vedere în prima pecete, atunci biruinţa călăreţului este una spirituală; o biruinţă în domeniul smereniei, adevărului, dreptăţii, etc. În Ps. 45 este şi o nuntă, iar împăratul trebuie să cucerească, să aibă o victorie şi asupra inimii miresei. Cine este mireasa în NT? Mireasa este Biserica. Sugestia în prima pecete este aceea că Isus cucereşte „teritoriu” pentru a-Şi stabili propria împărăţie. El Îşi adună „mireasa” în această împărăţie. Atunci când ajungem la finalul cărţii Apocalipsa, la cap. 19, avem inaginea unei mari nunţi – nunta Mielului. Apocalipsa ne conduce pas cu pas către acel măreţ eveniment: nunta lui Isus Hristos cu poporul Său. În Apoc. 6, Isus Îşi adună laolaltă credincioşii pentru a-i lua acasă. În Apocalipsa, nunta este un eveniment viitor. În cap. 6. cucerirea abia a început. Cât va dura această cucerire? Este preconizată, limitată doar la primul secol? Să privim puţin cuvintele de la sfârşitul primei peceţi: A pornit biruitor ca să biruiască – avem aici o construcţie gramaticală în care se subliniază în mod accentuat continuitatea unei acţiuni – în gr. de exemplu, dacă vrei să vorbeşti despre o acţiune continuă, neîntreruptă, se foloseşte prezentul continuu – aici însă avem un participiu continuu, ceea ce înseamnă o subliniere în plus a continuităţii – timpul este la forma continuă, este o lucrare continuă a călăreţului; va cuceri până când nu va mai rămâne nimic de cucerit. Cu alte cuvinte, călăreţul nu se va opri din cucerire, până când totul este complet, finalizat, nimic nu s-ar mai putea face. Calul alb nu se termină cu primul secol, ci se întinde de-a lungul întregei ere creştine până la sfârşit. Călăreţul pe calul alb reprezintă evanghelia cucerind, începând cu întronarea lui Isus în Apoc. 5, continuând pe pământ până la sfârşitul timpului. Calul alb, reprezintă una dintre cele mai extraordinare experienţe ale poporului lui Dumnezeu: împărtăşirea evangheliei cu alţii, pentru ca împărăţia lui Dumnezeu să crească, iar mireasa lui Hristos să fie pregătită pentru a-şi întâmpina Mirele ceresc.

2 – A doua Pecete – Apoc. 6:3-4 – mai întâi, a doua făptură vie, era viţelul, sau taurul, simbol al sacrificiului. La fel ca şi primul cal şi acesta este chemat şi va face o lucrare mondială – el va afecta tot pământul prin acţiunile sale. Calul este roşu, nu un roşu oarecare, ci roşu ca focul şi vine ca să ia pacea de pe pământ. În Apocalipsa, cuvântul acesta este asociat cu pacea spirituală. Pavel, în scrisorile sale, de cele mai multe ori, se adresează cu „Har şi pace vouă în Isus Hristos…”; şi în Apoc. 1:4 se vorbeşte despre pacea oferită de Isus. Ca atare, acest cal ia de pe pământ, sau înlătură nu neapărat pacea militară, cât pacea evengheliei. Calul roşu descrie experienţa oamenilor care au respins evanghelia şi odată cu pierderea ei, pierd şi sensul adevăratei păci. Rezultatul pierderii păcii evangheliei, este faptul că oamenii încep să se ucidă unii pe alţii. Cuvântul „junghie” în gr. nu este neapărat crimă, când dintr-un motiv sau altul un om ucide pe un semen al său, nu este nici măcar sensul de ucidere militară, pe un câmp de bătălie, ci este un cuvânt care înseamnă ucidere sacrificială, junghiere sacrificială – este un cuvânt comun folosit în Apocalipsa cu referire la moartea lui Isus, sau a sfinţilor. Instrumentul acestei jertfiri este Sabia; în gr., pot fi mai multe cuvinte pentru a face referire la această unealtă – aici, cuvântul pentru sabie, este cuvântul care se folosea pentru a face referire la unealta cu care se sacrificau animalele în Sanctuarul VT. Astfel avem două imagini împletite laolaltă: (a) mai întâi avem un limbaj al războiului, al cuceririlor, (b) în al doilea rând avem un limbaj al sacrificiului, al jertfei. Cum putem înţelege acest sigiliu?

Pare că sunt două feluri de a citi simbolismul acestor versete – (a) mai întâi se înţelege aspectul de divizare, oamenii sunt divizaţi de aceşti călăreţi; ei se junghie unii pe alţii; devin vrăşmaşi unii altora; pacea este luată şi înlocuită cu ura; predicarea evangheliei divide: unii o primesc şi devin membrii ai împărăţiei lui Dumnezeu, alţii o resping şi apare astfel divizarea, ridicarea unora împortiva altora ca urmare a predicării evengheliei, sau (b) al doilea fel de a citi simbolismul este în limbajul persecuţiei. Martirii din pecetea a cincea sugerează idea că persecuţia este o temă majoră a sigiliilor. Cuvântul pentru junghiere din v. 4, este acelaşi cuvânt pentru uciderea sfinţilor din vv. 9 şi 10. Pare că limbajul de aici, junghierea unora de către alţii, nu sugerează atât de mult diviziunea, separarea dintre oameni, ci mai degrabă persecuţia, martiriul unora dintre sfinţi, junghiaţi de către cei care au respins evanghelia. În Ioan 16:2, conceptul sacrificării este legat mai de grabă de idea martiriului; avem acelaşi limbaj. În gr. expresia „a aduce o jertfă lui Dumnezeu”, face parte din limbajul sacrificiului preoţesc. Va veni ziua, spune Mântuitorul, când oamenii ucigându-vă, cred că aduc jertfe sacrificiale lui Dumnezeu, cred că fac ceva plăcut înaintea lui Dumnezeu. Martiriul este astfel o consecinţă a divizării oamenilor pe pământ ca urmare a predicării evangheliei.

Războiul calului roşu, simbolismul războiului, vine ca urmare a încăpăţânării în faţa Prinţului păcii care cucereşte cu evanghelia Sa în prima pecete. Evanghelia produce o divizare a întregei omeniri în: cei care o acceptă şi cei care o resping. Dacă ne amintim de Ps. 45, acelaşi rege care a pornit să-şi cucerească mireasa, a pornit de asemenea în cucerirea vrăşmaşilor săi. El poartă cu el o sabie mare. Deci călăreţul pe calul alb, simbol a lui Hristos şi al evangheliei, aduce binecuvântări tuturor acelora care ascultă de evanghelie, dar pentru cei care o resping urmează separarea, divizarea, ura şi persecuţia pe care o aplică celorlaţi.

Texte de referinţă din VT pentru a doua pecete: Isa. 26:3 – dacă luăm pecetea simbolic, ceea ce am sugerat cu o ocazie, atunci, pacea care este luată de pe pământ, este cea adusă prin acceptarea evengheliei; este pacea care vine din încrederea în Dumnezeu şi în Mielul care a fost junghiat. Isa. 57:20-21 – observăm contrastul dintre cele două pasaje din Isaia? O pace perfectă pentru cei care cred în Dumnezeu şi acceptă evanghelia Sa, dar nu este nici un fel de pace pentru cei răi. În termenii NT, pacea este obţinută numai în relaţie cu Isus Hristos; fără această relaţie puternică, nu există pacea minţii şi nici a sufletului. Este crucial a înţelege fundalul din spatele textului. Primul sigiliu aşează în faţă misiunea calului şi a călăreţului: aceea de a răspândi evanghelia, iar sigiliul al doilea arată împotrivirea faţă de evanghelie, cu rezultatul pierderii acelei păci pe care doar evanghelia o poate aduce. Jud 7:22 – madianiţii s-au ucis unul pe altul nefiind nevoie ca Ghedeon să intervină. Exod 32:27 – în tabără era păcat, iar leviţii au fost chemaţi să-şi lovească (ucidă) fraţii, prietenii, vecinii păcătoşi – o experienţă cutremurătoare. Isa. 19:2 – egiptenii luptându-se împotriva lor înşile. Zaharia 14:13 – în panica creată, duşmanii poporului lui Dumnezeu se atacă unul pe altul. Ce vor să spună toate aceste referinţe VT care se constituie într-un fundal pentru cea de a doua pecete?

Calul cel roşu este cel care aduce conflictele şi confuzia printre cei care refuză evanghelia. Este posibil să se refere la judecăţile lui Dumnezeu din Exod 32:27, mai mult însă el reprezintă rezultatul natural din acea atitudine de respingere, de rezistenţă încăpăţânată în faţa evangheliei. O clarificare şi mai mare vine atunci când abordăm fundalul, referinţele NT cu privire la calul roşu, pentru că în NT se specifică faptul că evanghelia va constitui marele element de diviziune între oameni: 2 Cor. 2:14-16 – evanghelia va sluji atât pentru viaţă, cât şi pentru moarte. Ioan 3:18-21 – aici suntem judecaţi prin evanghelie după felul în care răspundem la ea. Matei 10:34-36 – Isus a venit nu să aducă pacea, ci sabia; El a venit să aducă diviziune între oameni, nu pentru că divizarea este ceva de dorit, ci pentru că acesta este rezultatul natural al respingerii evangheliei. Şi sincer vorbind, când cineva vrea să accepte evenghelia îi vin în minte întrebările: ce vor zice vecinii, rudele, familia, etc. Trebuie să fim foarte clari: când evanghelia este luată în serios, ea aduce separare între semeni, unde aceasta nu a existat înainte, deoarece este o hotărâre decisivă în viaţă. Luca 12:51-53 – nu este un pasaj prea plăcut, dar el este parte din Scriptură; este parte din Manualul software, care spune că atunci când vrei să iei în serios evanghelia, vor fi oameni care nu vor înţelege şi vor spune: „Credeam că suntem prieteni, dar acum nu mai cred asta.” Una din consecinţele evangheliei este separarea, divizarea.

Aş vrea să vă împărtăşesc câteva concluzii spirituale în urma studiului celor două peceţi:

1 – violenţa este rezultatul respingerii evangheliei. Ce este evanghelia? Este acceptarea necondiţionată a oamenilor de către Dumnezeu prin acţiunile lui Hristos. Violenţa este exact opusul, este atunci când nu acceptăm pe aceşti oameni, când nu-i lăsăm pe ceilalţi să fie cine sunt; voinţa finală a lui Dumnezeu este de a nu exista violenţă, dar când oamenii resping evanghelia, ei pun condiţii celorlaţi şi le cer să se comporte  după un anumit tipar – de aici violenţa, care nu este altceva decât căutarea de a controla ceea ce trebuie să creadă sau să nu creadă alţii, modelul fiind omul. Potrivit Apocalipsei, în timpul sfârşitului, se pare că violenţa este singura metodă de a proteja pe cei slabi şi a salva pe cei oprimaţi. Dacă Evanghelia reprezintă acceptarea necondiţionată a lui Dumnezeu în Hristos, a o respinge, înseamnă a te plasa pe poziţia de a fi judecat de Dumnezeu din cauza modului cum vom trata pe cei care o acceptă. Astfel violenţa, nu este altceva decât rezultatul respingerii evangheliei; este oponenţa faţă de Dumnezeu şi poporul Său şi în cele din urmă ea este necesară pentru salvarea celor slabi şi oprimaţi.

2 – potrivit Apocalipsei, biruinţa decisivă deja a fost câştigată prin Isus la cruce, iar ceea ce se întâmplă pe pământ nu reprezintă altceva decât rezultatul acelei biruinţe, ceea ce înseamnă că întrebarea crucială a tuturor timpurilor şi pentru noi astăzi este:

3 – vom fi noi de partea biruitoare? Dacă biruinţa a fost deja asigurată, deja câştigată, cum vom răspunde în faţa Celui care a câştigat-o? Este o întrebare crucială, iar Apocalipsa ne deschide perspective exraordinare pentru a înţelege ce înseamnă a răspunde cu Da, sau Nu acestei întrebări.

4 – calul roşu ne arată că învingătorii, rareori vor arăta ca învingători. Vor fi adesea persecutaţi şi dispreţuiţi; vor fi obiectul divizării.

5 – trebuie să fim pregătiţi pentru tragica posibilitate de a ne pierde familia, sau prietenii dacă ne hotărâm pentru Hristos. Şi dacă totuşi se întâmplă, asigurarea este că nu vom rămâne singuri, ai nimănui. Una din lecţiile cap. 6 este că indiferent cât de minunată ar fi evanghelia, ea nu împiedică separarea, divizarea atunci când este predicată. Unii o vor respinge cu siguranţă, o vor considera neimportantă, iar rezutatul automat va fi divizarea în familie, vecini, prieteni, etc. Uneori poate vom simţi îndemnul lăuntric să reparăm acele separări, dar s-ar putea ca unele să nu mai poată fi niciodată rezolvate, deoarece evanghelia vine întotdeauna în opoziţie faţă de păcat şi de aici conflictul.

6 – atunci când suferim pierderi, Scriptura ne încurajează să nu cedăm în umblarea noastră cu Dumnezeu; să fim siguri de moştenirea noastră, pentru că viaţa cea plină de valoare nu se găseşte în lumea aceasta, ci doar în cea care va să vină.

„Doamne, ne-ai pus în faţa unor decizii serioase şi hotărâtoare. Înţelegem că uneori vor fi consecinţe devastatoare pentru viaţa noastră pământească ca urmare a luării unor decizii corecte. Sau poate deja cineva încă simte trauma produsă de ele. Te rugăm să ne ajuţi să cunoaştem bine Cuvântul Tău şi pe baza lui să luăm hotărâri corecte oridecâte ori vom fi puşi în faţa acestui fapt. Te rugăm Doamne să ne ajuţi să-Ţi rămânem credincioşi şi să ne luptăm pentru familiile noastre ca să aparţină împărăţiei Tale. Şi dacă vor fi şi separări, ajută-ne să fim tari în Isus Hristos, Amin!”

 

III. A Treia şi a Patra Pecete

 

De la calul negru, la cel gălbui. Cât de rău poate fi şi totuşi să mai vorbim despre descoperirea lui Isus Hristos?

„Doamne, suntem gata să ne apropiem de unul dintre cele mai cutremurătoare pasaje din cartea Apocalipsei – scene de suferinţă, de groază, evenimente pline de violenţă şi consecinţele acestora…; Te rugăm să fii alături de noi şi să le plasăm şi să le înţelegem în contextul general al cărţii şi al plannului pe care Tu îl ai pentru această lume. Fii cu noi prin Duhul Sfânt. Îţi mulţumim în Numele lui Isus, Amin!”

3 – A Treia Pecete – Apoc. 6:5-6 – a treia făptură vie are faţa unui om. Călăreţul care urmează vine pe un cal negru. Înseamnă acesta opusul calului alb? În mod normal am fi tentaţi să credem aşa, având în vedere cuvintele: alb-negru. Realitatea este că nicăieri în NT nu mai găsim acest temen. Termenul „negru”, aici nu face neapărat referire la culoare, cât mai degrabă la cuvântul antic folosit pentru „cerneală.” Termenul nu este neapărat folosit ca un opus al culorii albe, ci pentru a descrie culoarea pielii, sau a părului, etc. În NT adesea găsim un contrast puternic între lumină şi întuneric, dar acestea au de regulă conotaţii spirituale puternice. Cu alte cuvinte, acea lumină este bună, lumina este evanghelia, pe când întunericul este rău, este opusul evangheliei. Acest cal însă, nu pare să aibă ca intenţie primară acea imagine a unei opoziţii totale faţă de primul cal, calul alb, dacă ar putea fi ceva în sensul acesta, ar putea fi vorba de lipsa evangheliei în acest context.

Citind pasajul descoperim că acest cal nu iese aşa cum făcuseră cei doi de dinainte pentru a-şi răspândi consecinţele pe pământ. Este menţionată cumpăna. Care este rostul ei? Poate fi cumpăna judecăţii? – Dan. 5:27 – împăratul Belşaţar este cântărit în cumpăna cerului şi găsit fără valoare. În alte părţi ale NT cuvântul folosit aici pentru „balanţă”, este folosit şi pentru „jug”, instrumentul pus pe gâtul animalelor de povară; sau chiar o „povară” pe care cineva o poartă în spate. Rădăcina cuvântului sugerează în mod clar imaginea balanţei cu bară verticală, de care atârnă de o parte şi de alta două talere. Contextul este clar în favoarea unei balanţe de cântărit şi nu a uneia de judecat, ceea ce demonstrează o situaţie de foamete. Descrierea calului negru este descrierea unei condiţii de foamete şi ne aducem aminte de conceptul călcării legământului care includea pe lângă război, ciumi şi alte consecinţe nefaste ale neascultării şi foametea. Se vorbeşte apoi de o voce în mijlocul făpturilor vii. Aceasta pare clar să fie a Mielului, a lui Hristos şezând pe tron; El vorbeşte despre plata unei zile – în gr. este un dinar – moneda obişnuită a timpului, amintită destul de des în NT şi care reprezenta plata unui muncitor cu ziua. Astfel, aici avem o situaţie de criză, de foamete, descrisă în termenii: „o măsură de grâu pentru un dinar” şi „trei măsuri de orz pentru un dinar” – plata unei zile de muncă. O măsură de grâu pentru un dinar este cantitatea de mâncare pe care o persoană obişnuită o mânca într-o zi. Este clar o situaţie grea: dacă o persoană îşi cheltuie toi banii pe grâu, cu ce bani îşi mai hrăneşte familia? – este clar că are o condiţie de supravieţuire foarte grea. Dacă vrea să cumpere ceva mai ieftin, va trebui să renunţe la grâu şi să cumpere orz – dacă schimbi grâul cu orzul, poţi avea trei măsuri – trei oameni putând să fie hrăniţi pe o zi.

Această ilustraţie cu măsurile de grâu şi orz, este una a foametei, a unei crize severe de hrană. În Palestina, uleiul, grâul şi vinul sunt cele trei recolte majore. Aceasta este menţionată repetat în VT. De exemplu: Deut. 7:13 – sunt menţionate cele trei recolte: grâul, uleiul şi vinul; uleiul era de măsline; Deut 11:14; 28:51; Osea 2:8, 22 – dacă ne referim la domeniul agrar din Palestina antică, atunci limbajul pentru a-l defini era: grâu, must şi undelemn. Grâul şi alte păioase sunt plante anuale, ele trebuie semănate în fiecare an; via şi măslinul – plante perene, cu rădăcini mult mai adânci decât grâul, rezistând zeci şi sute de ani. Când am vizitat recent Palestina, am văzut măslini de aproape 1000 de ani. În locul în care se crede că a fost grădina Ghetsemani se estimează că unul dintre măslini are în jur de 1700 de ani. În VT ori de câte ori pâinea este măsurată, înseamnă foamete teribilă – Lev. 26:26 – textul cheie pentru Apoc. 6; 2 Regi 7:1 – istoria lui Elisei şi a celor patru leproşi de la poarta Samariei; Ezech. 4:16-17 – în concluzie, măsurarea grâului înseamnă foamete teribilă şi foametea este tema majoră a acestor pasaje. Dar vocea care vine din mijlocul celor patru făpturi vii, vocea care vine direct de la tronul lui Dumnezeu îmblânzeşte, domoleşte cumva judecata. Se spune: „Chiar dacă este foamete, lipsă de hrană, totuşi, să nu fie distruse uleiul şi vinul”; cu alte cuvinte, chiar dacă elementul principal al subzistenţei, materia primă necesară pentru hrană, pâinea, care este principalul nutrient, aşa cum apare şi din limbajul agrar al Palestinei antice, lipseşte, mai rămân mustul şi undelemmnul care potrivit vocii nu trebuiau vătămate; dar aceste două ingrediente erau ceva de lux. Uleiul nu se foloseşte în cantităţi mari: puţin ulei la o salată şi gata, el este ca o garnisire a hranei. Mustul, sau produsele naturale din care se face mustul, fructele, erau folosite ca desert în lumea antică. Tot din ele se preparau gemurile, compoturile, etc. Aşadar foametea din Apoc. 6 este una foarte interesantă şi anume: produsele de bază în alimentaţie lipsesc, în schimb articolele de garnisire, de desert încă există. Şi aşa cum am menţionat anterior, grâul trebuie semănat anual, are rădăcini mult mai scurte şi ca atare mult mai ameninţat cu dispariţia din cauza unor condiţii neprielnice: secetă, boli, etc. Contextul ne duce cu gândul la o situaţie de secetă – o secetă prelungită usucă rădăcinile de suprafaţă ale grâului, dar nu şi pe cele mai adânci ale viţei-de-vie sau ale măslinului. Lipsa grâului arată existenţa secetei, în timp ce existenţa măslinului şi viţei-de-vie cu rădăcinile lor mai lungi, denotă supravieţuirea pe o perioadă mai îndelungată. Cum să interpretăm acest pasaj în care apar cele două elemente: seceta drept cauză şi foametea ca efect? Din nou cred că este necesară o intepretare simbolică, spirituală. De exemplu, cuvântul gr. „nu vătăma”, este un cuvânt des folosit în Apocalipsa pentru a sublinia aspectul de judecată pentru făcătorii de rele – Apoc. 7:2-3; 9:4, 10, 19; sau, cuvântul mai este folosit pentru a ilustra persecutarea şi suferinţa oamenilor lui Dumnezeu ca urmare a persecuţiei – Apoc. 11:5; 22:11. Cuvântul are implicare spirituală, tonul pasajului este de natură spirituală; dacă negrul este folosit pentru a descrie opusul calului alb, atunci aici este vorba despre o foame spirituală; o foamete după Cuvântul lui Dumnezeu care este pâinea vieţii. Grâul este simbol al pâinii lui Dumnezeu, Cuvântului Său. Este scoasă în evidenţă o lipsă acută, o penurie a Cuvântului Scripturii.

De cealaltă parte, vinul şi uleiul, sunt simboluri ale harului divin. Vinul – simbolul sângelui Domnului Isus, simbolul serviciului comuniunii – Cina sfântă; şi uleiul – simbolul Duhului Sfânt, flacăra vie a vieţii spirituale. Avem descrisă aici o foamete după Cuvântul lui Dumnezeu, dar nu este o experienţă spirituală fatală; este una gravă, dar nu fatală, în sensul că acest Cuvânt este încă disponibil oamenilor. Un pasaj VT care descrie o asemenea foamete, este Amos 8:11-12 – limbajul biblic, sugerează că foametea poate fi aplicată şi lipsei Cuvântului lui Dumnezeu. Cuvântul lui Dumnezeu este absent. Poate fi această situaţie aplicabilă şi astăzi? Desigur, nu într-un sens fizic, literal. Trăim într-o lume în care niciodată mai înainte Cuvântul lui Dumnezeu nu a fost mai disponibil pentru oameni, dar în care cunoaşterea Lui este din ce în ce mai redusă. Cu cât accesul la Biblie este mai mare, cu atât cunoaşterea lui Dumnezeu şi a planurilor Sale este mai redusă. Ignoranţa cu privire la Biblie este tot mai accentuată, viaţa devine din ce în ce mai complexă, extrem de plină de preocupări multiple, ocupată, oamenii au din ce în ce mai puţin timp pe care să-l dedice studierii Scripturii. Consecinţa este, că tot mai puţini sunt oamenii care primesc o binecuvântare ca rezultat al studierii Scripturii – Apoc. 1:3.

A treia pecete, indiferent când are loc, descrie un timp când Cuvântul lui Dumnezeu este greu de abordat, deşi evanghelia este încă disponibilă; mijloacele harului sunt încă la dispoziţia omenirii; influenţa lui Dumnezeu este tot mai restrânsă pe pământ, deşi ea există încă. Evenghelia este atât de neclară, de întunecată şi neînţeleasă pentru mintea oamenilor, dar timpul de probă încă nu s-a închis, oamenii au încă posibilitatea să se întoarcă la Dumnezeu.

4 – A Patra Pecete – Apoc. 6:7-8 – cea de a patra făptură avea faţa unui vultur. Ştim că şi în societatea nostră vulturii sunt un simbol al morţii şi al descompunerii. Vulturii sunt păsări care se hrănesc cu cadavre de animale decedate în urma unor calamităţi: secetă, inundaţii, etc. Gălbui, sau mai bine zis palid, este o încercare de traducere a rădăcinii cuvântului care în gr. este cloros, care înseamnă – galben-verzui. De aici provine cuvântul clor şi verbul a clorina. (Clorul este un element chimic gazos de culoare galbenă-verzuie, cu miros înţepător, sufocant, toxic, cu proprietăţi decolorante şi dezinfectante). Dacă stai faţă în faţă cu o persoană a cărei faţă este precum clorul, consideri că este bolnavă. De aceea această culoare este foarte portivită pentru cel de al patrulea cal, calul gălbui, pentru că el descrie o plagă – ciuma; el descrie o boală contagioasă, inflamatorie care decimează mulţimi de oameni – o ameninţare destul de teribilă. În vremurile antice, acest cuvât era folosit pentru a descrie înfăţişarea unei persoane care era foarte bolnavă, nu neapărat de ciumă – probabil că acesta este înţelesul corect intenţionat aici. Interesant este faptul că nici acest cal nu este eliberat să meargă pe tot pământul. Este mai degrabă imaginea unei judecăţi preliminarii, investigative a lui Dumnezeu, pentru că până la cea finală mai sunt evenimente de adăugat.

Se spune mai departe că acest al patrulea cal este acompaniat de „moarte şi de locuinţa morţilor.” În gr. este idea de acompaniere, de însoţire, mai degrabă decât de a fi urmat de…; cu alte cuvinte, împreună cu calul gălbui veneau moartea şi locuinţa morţilor. Moartea şi locuinţa morţilor sunt folosite împreună de multe ori în Apocalipsa: Apoc. 1:18 – Isus este Cel care ţine cheile morţii şi locuinţei morţii – moartea şi locuinţa morţilor reprezintă în Biblie opusul vieţii, reprezintă distrugere, nimicire, lucrurile de care omul se teme cel mai mult. Apoc. 1 oferă această imagine a speranţei: Isus este Cel care ţine cheile morţii, El este Stăpânul acestor domenii înfricoşătoare, El controlează chiar şi aceste locuri. Acelaşi mesaj este dat în Apoc. 6. Cine este Cel care deschide peceţile, care descoperă aceste două elemente care crează temeri? Nu este altul decât Mielul, Isus Hristos. Astfel, moartea şi locuinţa morţilor, indiferent cât de înspăimântătoare ar fi, sunt ilustrate în Apocalipsa ca fiind sub controlul lui Isus Hristos.

Apoc. 20:14 – ce concept: va veni un moment când moartea însăşi va „muri”, aruncată în iazul de foc. Moartea şi locuinţa morţilor sunt imagini şocante. Călăreţul pe calul gălbui este la rându-i o imagine teribilă. În mijlocul acestor imagini teribile, ni se aminteşte să nu uităm două lucruri: 1 – moartea şi locuinţa morţilor sunt sub controlul lui Isus – jertfa Lui ne ajută să nu ne mai temem de moarte; şi 2 – moartea şi locuinţa morţilor vor dispărea. Moartea nu mai fi ultimul cuvânt pe acest pământ. Ea devine înfricoşătoare doar atunci când are ultimul cuvânt. Apocalipsa ne învaţă că putem trăi viaţa într-un altfel de mod ştiind că moartea nu va mai avea ultimul cuvânt. Isus ne dă speranţă în această realitate care este viaţa urmată de moarte, că va veni o zi când aceasta (moartea) va fi nimicită.

Indiferent cât de înfricoşătoare ar părea imaginile celor patru călăreţi, a  sigiliilor, sau trâmbiţelor, să nu uităm niciodată că toate acestea sunt sub controlul lui Dumnezeu şi sunt temporare. Suferinţa, violenţa, persecuţiile, martiriul, dificultăţile şi privaţiunile vieţii sunt cât se poate de reale; Apocalipsa nu se ascunde în spatele realităţilor vieţii de zi cu zi, ci descrie viaţa aşa cum este, însă menirea ei principală este să ofere speranţă în faţa acestor realităţi. Va veni o zi când violenţa va dispărea, când moartea nu va mai fi, când cei credincioşi vor descoperi realităţile unei lumi total diferite şi mult mai bune decât lumea în care noi trăim astăzi.

Va veni timpul să ne ocupăm de acea lume spre sfârşitul studiilor noastre, acum trebuie să ne întoarcem la problemele noastre, la realitatea morţii şi a locuinţei ei, cu ameninţarea pieirii, a nimicirii.

Mergând mai departe, descoperim că celui de al patrulea călăreţ i s-a dat putere şi autoritate peste a patra parte a pământului. Aceasta îmi sugerează că probabil fiecare dintre clăreţi are putere peste a patra parte. Ne aducem aminte de Apoc. 7:1 – sunt patru vânturi ale pământului, care sunt paralelele celor patru cai – două imagini diferite pentru acelaşi lucru. Fiecare dintre cele patru vânturi au autoritate peste o pătrime din pământ. De aici şi sugestia că cei patru cai au fiecare autoritate peste o pătrime din pământ. Acest aspect devine semnificativ atunci când vom studia trâmbiţele şi când vom descoperi că ele au putere peste a treia parte a pământului. Sabia, foametea, ciuma, fiarele sălbatice, toate reprezintă o intensificare a activităţilor celui de al doilea şi al treilea cal. Odată cu al patrulea cal, răul este intensificat la maximum; tot ceea ce a fost rău la al doilea şi al treilea cal, este acum intensificat la maximum. Ne aducem aminte că avertizările lui Dumnezeu din Levitic 26 şi Deuteronom 32 urmau să fie din ce în ce mai puternice; judecăţile lui Dumnezeu în VT erau progresive – pe măsură ce chemările lui Dumnezeu se loveau de neascultare, cu atât mai mult se intensificau judecăţile şi cu atât mai aspre erau consecinţele pe care le sufereau. Astfel, sabia şi foametea pe care le descoperim în cel de al doilea şi al treilea cal, se intensifică, adăugându-se la al patrulea cal ciumi, boli de tot felul şi fiarele sălbatice. Sunt aceste fiare sălbatice un ecou al cap. 13 din Apocalipsa, unde avem o fiară, un balaur şi un proroc mincinos pe cale să apară pe scenă istoriei? Poate. Dar ceea ce înţelegem acum în al patrulea cal, este o intensificare, mai mult chiar o progresie a consecinţelor neascultării de legământ. Cea de a patra pecete este ameninţarea cea mai serioasă, ameninţarea de excludere permanentă de la mila divină. Este cea mai gravă condiţie spirituală până la cap. 18. Este clar că al treilea şi al patrulea cal reprezintă cea mai teribilă ameninţare, un timp al celor mai groaznice consecinţe ce decurg din starea de neascultare a oamenilor de pe pământ; în special al patrulea cal, vorbeşte despre excludere din prezenţa lui Dumnezeu, excludere de la mila divină. Este ameninţarea unei molime spirituale, o boală a sufletului.

De asemenea, aţi observat că a fost o progresie vizavi de aceşti cai? Prima dată am văzut separare, divizare din cauza evangheliei. Apoi, o pierdere din vedere a Bibliei, dezinteres faţă de ea – manualul de software unde omul află calea fericirii. Şi în final, decădere, declin şi moarte. Consecinţele spirituale sunt din ce în ce mai rele. Dacă Lev. 26 şi Deut. 32 sunt încă în mintea noastră aici şi dacă lucruri şi mai teribile vor veni odată cu desfăşurarea evenimentelor expuse în peceţile a cincea, a şasea şi a şaptea, atunci, aceast plagă este intenţionată să cheme la pocăinţă. Indifernt cât de serioasă ar fi, cât de ameninţătoare ar părea, ea nu este ultimul sfârşit. Nu este încă ultimul timp de probă, dar este ca un fel de arvună, de degustare a realităţilor finale. Cât ar părea de înspăimântătoare, imaginea celui de-al patrulea călăreţ nu este ultimul sfârşit; ea are rolul de a arăta seriozitatea cu care trebuie să tratăm problemele spirituale ale vieţii, pentru că prin prisma ei, putem vedea cu înfrigurare ce va însemna timpul când nimic şi nimeni nu va mai face ceva pentru salvarea noastră. Moartea spirituală este o stare când nu va mai fi posibil nici un act de  pocăinţă.

Aş vrea să privim acum cei patru cai în ansamblu, iar întrebarea este: „Cum am putea să citim şi să înţelegem corect astăzi aceste imagini”? Care este lecţia care trebuie învăţată? Care este tiparul de la care putem pleca într-o interpretare corectă a textului?

1 – am văzut că primul cal, cel alb, înfăţişează evanghelia învingătoare, iar prin extensie, biserica credincioasă care urmează să răspândească mesajul evangheliei.

2 – al doilea cal, cel roşu, ilustrează opoziţia faţă de evanghelie şi faţă de Isus; iar rezultatul acestei opuneri, consecinţele ce decurg din opoziţia faţă de mesajul evangheliei sunt disensiuni, divizări, separări, lupte şi persecuţii.

3 – al treilea cal, cel negru, simbolizează foametea spirituală; foamete după Cuvântul lui Dumnezeu.

4 – al patrulea cal, cel gălbui este simbolul unei plăgi de natură spirituală, un simbol al morţii spirituale.

Despre ce este vorba aici?

Aş vrea în primul rând să punctez că aceste imagini, care au un fundal clar VT, care sunt aduse în Apocalipsa din istoria Israelului VT, nu sunt aşezate în mod necesar cronologic. Cu alte cuvinte, război, foamete, ciumi, nu este necesar să fie aşezate întotdeauna în aceeaşi ordine; ele pot să fie interschimbabile – adesea VT vorbeşte despre ciumi, foamete şi războaie, sau războaie, ciumi şi foamete, sau foamete, războaie şi ciumi, etc. Conceptul din spatele acestei imagini este unul al unităţii, dar nu neapărat şi al unei succesiuni de neschimbat, al unei cronologii de nealterat. În apocalipsa sinoptică, Domnul Isus Însuşi a folosit aceste elemente, dar nu într-o ordine exactă, uneori omiţând unele, etc. Aşa cum am văzut, primul cal este un simbol al predicării continue, neîntrerupte a evangheliei. De aceea, o modalitate de a citi corect primele patru peceţi, cei patru cai, este într-un sens spiritual şi individual –  de-a lungul istoriei, ori de câte ori a fost predicată evanghelia, au fost unii care au acceptat-o şi au fost şi cei care s-au împotrivit, au respins-o; ca urmare, imediat au apărut divizările, separările, violenţa, iar printre cei care au respins evanghelia a urmat apoi o foame după Cuvântul lui Dumnezeu, boli spirituale şi în cele din urmă moartea spirituală.

Astfel, Apoc. 6 – dintr-un anume punct de vedere descrie procesul prin care oricare dintre noi poate să treacă, poate să-l experimenteze. În momentul în care venim în contact cu evanghelia, în momentul în care conştientizăm care sunt beneficiile ascultării pe de o parte şi consecinţele neascultării, eşecului spiritual pe de altă parte, vom cântări, vom alege şi vom „culege”: beneficii, sau binecuvântări pe de o parte, sau blestemele neascultării, distrugere spirituală de cealaltă parte.

Aşadar, ca o primă aplicaţie, sigiliile ilustrează realitatea generală a erei creştine, experienţa personală a celui care aude evanghelia şi fie că este cucerit de ea, se apropie tot mai mult de Isus Hristos şi are parte de binecuvântări în domeniul vieţii spirituale, sau porneşte pe panta declinului spiritual, ca urmare a respingerii evangheliei.

Totuşi, primele patru sigilii pot fi citite şi dintr-o perspectivă cronologică. Pentru un anume motiv, peceţile sunt desfăcute una după alta şi nu toate deodată, ceea ce înseamnă că putem să le privim aproape încadrate în evenimente istorice succesive. Privind la cele patru făpturi vii care stau în jurul tronului şi care au autoritate asupra celor patru cai, descoperim că nicăieri în Apocalipsa ele nu sunt separate. De asemenea a cincea şi a şasea pecete ne conduc către evenimentele finale ale istoriei. Şi dacă cele şapte peceţi sunt văzute ca fiind perioada dintre cruce şi cea de a doua venire, putem înţelege că cei patru cai se referă la experienţa din partea de început a erei creştine; un fel de trend, de tendinţă a istoriei, când evenimentele studiate se încadrează la un moment dat foarte bine într-un moment istoric anume – foarte timpuriu în istoria NT a creştinismului, putem vorbi despre o credincioşie generală, credincioşia de pe vremea apostolilor; o perioadă de avansare rapidă a evangheliei predicată de apostoli şi de primii creştini – Pavel, Petru, alţi ucenici; evanghelia a mers peste tot în lumea antică de atunci a primului secol. A urmat apoi un timp de stagnare, de declin progresiv, foarte bine documentat istoric, iar când ajungem la perioada medievală, descoperim că foarte puţini oameni cunoşteau Scriptura; foarte puţini oameni cunoşteau ce înseamnă a umbla cu Dumnezeu aşa cum este descris acest proces în NT. Credinţa creştină se schimbă în creştinism politic, care are în vedere cuceriri militare, bunăstare materială şi prosperitate pământească.

Trendul istoriei se încadrează foarte bine în trendul acestor patru cai: mai întâi predicarea evangheliei, apoi rezistenţă, împotrivire faţă de evanghelie, uitarea evangheliei şi pierderea din vedere a Cuvântului lui Dumnezeu. Urmează apoi consecinţele: boli şi pierderi spirituale, iar în final moarte spirituală. Că aceste judecăţi, ale celor patru cai sunt parţiale şi preliminare, se poate vedea şi din faptul că primii doi cai merg pe tot pământul, sunt eliberaţi, în timp ce ultimii doi sunt reţinuţi pe loc, nu li se dă drumul să meargă pe tot pământul. Cu alte cuvinte, cea mai mare ameninţare este în viitor: este în Apoc. 7:1 – va fi o explozie a evenimentelor menţionate în primele patru peceţi; va fi o proclamare finală şi mondială a evangheliei – proclamare pe care o vom vedea din nou în Apoc. 11, 14 şi 18. Evanghelia va fi dusă încă odată în lume în toată puterea unei proclamări finale şi globale a ei. Sugerarea acestor scene este făcută în Apoc. 7:1-3. Apoi, când lucrarea evangheliei este încheiată, finalizată, când toţi copiii lui Dumnezeu sunt sigilaţi potrivit intenţiei divine, va urma o eliberare finală, o dezlănţuire finală mai degrabă a celor patru cai, care-şi vor face treaba în mod complet, o lucrare pe tot pământul, o lucrare globală, mondială. Aceste imagini din Apoc. 6, sunt şocante, pătrunzătoare şi unice în Apocalipsa.

Care sunt lecţiile spirituale?

1 – mai întâi, caii sugerează că sănătatea noastră spirituală depinde de cât de mult ne hrănim cu Cuvântul lui Dumnezeu. Este un timp al foamei după Cuvântul lui Dumnezeu. Lipsa Cuvântului aduce deteriorarea vieţii spirituale, boli spirituale. Atunci când ne hrănim cu Cuvântul lui Dumnezeu, atunci când facem din el centrul vieţii noastre, atunci vom fi sănătoşi şi puternici, pentru că cunoaştem evanghelia.

2 – în al doilea rând, nu este suficient doar să ştim Evanghelia, ci s-o trăim în vieţile noatre, acceptând implicaţiile ce decurg de aici. Cea mai primejdioasă consecinţă a respingerii implicaţiilor evangheliei în trăirea vieţii de zi cu zi, este fenomenul numit de psihologi: „pierderea stimei personale.” Este atunci când oamenii simt că nu mai au valoare, că nu mai au preţ, că sunt confundaţi cu mărfuri de schimb (Apoc. 18:13 up. – trupurile şi sufletele oamenilor comercializate în pieţele lumii moderne). Evanghelia este cea care ne spune cât de mult valorăm. Ea ne spune că cea mai valoroasă Persoană din Univers nu doar că ne iubeşte, dar a murit pentru noi, ceea ce înseamnă că noi, oamenii suntem pe deplin acceptaţi de Dumnezeu ca urmare a jertfei lui Hristos. Când noi oamenii vom realiza că suntem iubiţi necondiţionat de Dumnezeu, că El ştie totul despre noi, şi că L-a oferit pe Isus pentru noi, acest fapt va oferi un sens extraordinar vieţii, un sens al valorii personale, al faptului că nu suntem nici singuri şi nici uitaţi în această lume a necazurilor, suferinţelor şi confruntărilor de tot felul.

3 – de cealaltă parte însă, ca lecţie spirituală, consecinţele ignorării Cuvântului lui Dumnezeu şi respingerii evangheliei sunt copleşitoare. Va fi declin, boli spirituale, foamete. Acestea sunt rezultatele concrete în viaţa de zi cu zi cu implicaţii spirituale clare. Când vom înfometa din lipsa Cuvântului lui Dumnezeu, când vom fi bolnavi, cu sănătatea spirituală într-o stare precară, o stare de copleşire va fi resimţită în toată fiinţa. Vom trăi acel sentiment de inutilitate, de pierdere a valorii de sine, iar viaţa nu mai merită trăită, ci doar eventual parcursă. Ceea ce ne spune cel de al patrulea cal, este că oprotunitatea de a primi evanghelia nu va dura veşnic. Ceea ce urmează respingerii, sau chiar amânării evangheliei, este moartea şi locuinţa ei care acompaniază calul gălbui. Va veni o zi când mila şi harul lui Dumnezeu nu vor mai fi disponibile. Va veni o zi când evanghelia nu va mai fi oferită nimănui. Ce a fost de cucerit a fost definitiv cucerit (Apoc. 22:10-11). Acum este timpul schimbării ne spun cei patru cai. Dacă avem încă la dispoziţie grâul Cuvântului, dacă mustul şi undelemnul, meritele jertfei şi harul divin încă mai sunt la locul lor, atunci acum este timpul, acum este vremea mântuirii.

Un student a mers la un Rabin şi l-a întrebat: „Rabi, ce să fac pentru a fi într-o relaţie corectă, bună cu Dumnezeu?” Rabinul a făcut un comentariu interesant spunând: „Trebuie să fii într-o relaţie bună cu Dumnezeu chiar în ziua de dinaintea morţii tale.” Studentul a pus o altă întrebare: „Şi când va fi ziua când voi muri?” Înţeleptul Rabin a răspuns: „Nimeni nu ştie!” De aceea Scriptura Spune: „Astăzi dacă auziţi glasul, nu vă împietriţi inimile” (Evrei 4:1).

Nimeni nu ştie cât timp posibilitatea pocăinţei este la îndemâna lui. De aceea chemarea lui Dumnezeu se face pentru fiecare ASTĂZI! Astăzi este timpul pentru a primi evanghelia, pentru a primi Cuvântul Său.

„Doamne, încă odată Ţi-am auzit chemarea. Imaginile prezentate sunt grăitoare şi clare; ele sunt în măsură să înfricoşeze, să pună pe gânduri; sunt atât de neplăcute, încât ne gândim cum au ajuns inserate în Cuvântul Tău; dar sunt înfricoşătoare şi neplăcute pentru firea neschimbată a omului care nu Te cunoaşte. Şi ele sunt acolo şi sunt acolo pentru un scop şi vrem să Te rugăm Doamne ca ele să-şi atingă scopul în vieţile noastre. Să privim foarte serios viaţa, să privim cu foarte mare seriozitate chemarea Ta la pocăinţă. Să fim găsiţi pregătiţi pentru viitor primindu-Te în vieţile noastre astăzi. Îţi mulţumim în Numele lui Isus, Amin!”

 

  1. A Cincea, a Şasea şi a Şaptea Pecete

 

Cine sunt aceste suflete de sub altar? Unde se află ele? Este cumva locul în care mergem atunci când murim?

„Doamne, pe măsură ce avansăm în studiu şi aruncăm o privire asupra evenimentelor zilelor noastre, Te rugăm ca aceste ilustraţii să fie clare şi elocvente pentru înţelegerea nostră şi să aibă impactul pe care Tu l-ai intenţionat. Îţi mulţumim pentru fiecare cuvânt pe care ni-l vei da. În Numele lui Isus, Amin!”

5 – A Cincea Pecete – Apoc 6:9-11 – interesant pasaj şi în mod clar o imagistică simbolică. Mai întâi se vorbeşte de suflete sub altar. Când Mielul a rupt pecetea a cincea, au fost văzute suflete sub altar. Ce altar? În Sanctuar erau două altare. Unul se afla în curtea exterioară, în afara Templului şi era folosit pentru arderile de tot – aici, în curte, animalele erau sacrificate, iar părţi din carnea lor era arsă pe altar ca parte a jertfei. Fumul se ridica din acea jertfă şi plana, plutea deasupra taberei, sau mai târziu a oraşului. Al doilea altar era altarul tămâierii care se afla înlăuntrul Templului, în prima încăpere, numită Sfânta; pe acest altar nu se aducea nici o jertfă de animal, ci preotul lua cărbuni aprinşi de pe altarul de afară şi punea pe ei tămâie frumos mirositoare, o punea pe altarul din Sfânta ca simbol al rugăciunii poporului.

Care dintre cele două altare este avut în vedere în pecetea a cincea? Altarul de afară al jertfelor animale, sau altarul din lăuntru al arderii tămâiei? Interesant de notat locaţia unde se aflau sufletele respective, deoarece altarul tămâierii, aflându-se în interiorul Templului, simboliza partea cerească a Sanctuarului. Templul, sau clădirea tabernacolului era o imagine al celui ce se afla în ceruri, era modelat, construit după modelul Sanctuarului ceresc. Activitatea din curtea exteioară însă, reprezenta activitatea de pe pământ, ceea ce era propriu doar pământului şi vom vedea mai clar lucrul acesta când vom studia Apoc. 11. Care dintre aceste două este avută în vedere aici? Este important de ştiut dacă sufletele de sub altar sunt în cer, sau sunt pe pământ. Comentatorii nu sunt cu toţii de acord în interpretarea pasajului, având puncte de vedere diferite.

Să privim puţin mai atent scena – mai întâi, aceste suflete sunt sub altar şi doar altarul de jertfe avea ceva semnificativ la baza lui, se întâmpla ceva anume la baza acestui altar din curte. Sângele animalelor sacrificate în curte, era strâns de către preoţi într-un lighean şi turnat la baza altarului – Apoc. 16:6 foloseşte acelaşi cuvânt în gr. pentru „a vărsa”, ca pentru sângele vărsat, sau turnat de la animalele sacrificate la baza altarului de jertfe. Cei peste care cade plaga a treia se fac vinovaţi de vărsarea sângelui sfinţilor şi al prorocilor. Acest concept al vărsării sângelui, nu ca o crimă oarecare, ci în contextul jertfelor de la Sanctuar, este folosit ca o ilustraţie a martiriului şi persecuţiilor care au avut loc în timp, iar motivul a fost ura versus credincioşia celor care L-au primit şi acceptat în viaţă pe Isus Hristos. Sau, vizavi de studiul trecut, cei care au acceptat evanghelia, au declanşat în cei care au respins-o violenţa, care a dus la vărsare de sânge. Sângele unui animal, sau sângele unui om reprezintă sursa vieţii, iar când sângele animalului sau omului este vărsat, fiinţa aceea moare. În Gen. 4 – sângele lui Abel este descris ca strigând la Dumnezeu din pământ.

Astfel, imaginea sufletelor de sub altar, este o referire clară la martiraj. De ce martirajul este pus oare în legătură cu sacrificiul de la Sanctuar? Am amintit în prelegerile anterioare – Ioan 16:2 – vor veni zile când oamenii vor ucide pe semenii lor, crezând că aduc jertfe sacrificiale lui Dumnezeu. Limbajul Sanctuarului folosit aici, este de fapt un limbaj al persecuţiei, un limbaj al martirajului. Dar nu se spune nimic despre starea celor care au murit. În primul rând este foarte clar că aceste suflete nu sunt în cer. Există şi crezul că atunci când oamenii lui Dumnezeu mor, sufletele lor merg imediat şi direct la cer, idee pe care însă Scriptura nu o susţine câtuşi de puţin. Apoc. 6:9 este adesea folosit pentru a susţine credinţa în sufletul nemuritor – dacă aceşti credincioşi au murit, iar sufletele lor sunt sub altar, iar altarul este în Sanctuarul din ceruri, urmarea logică ar fi că cei credincioşi, după moarte merg în ceruri. În realitate însă, este vorba de altarul de sacrificii care se găsea doar în schiţa Templului pământesc şi simbolizează evenimente care aveau loc doar pe pământ şi nu în ceruri. Aceste suflete nu sunt în ceruri, ci sunt descrise simbolic strigând de pe pământ către Dumnezeu aşa cum sângele lui Abel o făcuse.

În al doilea rând, în Apoc. 20:4 – avem o imagine a celor care au fost martirizaţi din cauza credincioşiei lor faţă de Dumnezeu şi a mărturiei pe care a dat-o în favoarea lui Isus Hristos. Este folosit acelaşi cuvânt pentru vărsarea sângelui lor ca în Apoc. 6:9-10. Când sunt înviaţi martirii? La începutul celor 1000 de ani, timp care este încă în viitor. Toţi cei care au fost martirizaţi, toţi cei care au murit pentru credinţa lor, nu merg imediat la ceruri, ci rămân în morminte inconştienţi de ce se întâmplă în jurul lor, până la revenirea lui Isus care-i va trezi din somnul morţii. Abia atunci, la începutul celor 1000 de ani vor putea să domnească şi să judece împreună cu El în locurile cereşti. În tot acest timp, între moartea lor şi înviere, ei rămân în grija lui Dumnezeu, dar aşa cum am spus, rămân în morminte inconştienţi de ce se întâmplă în jurul lor, până la revenirea lui Isus pe norii cerurilor. Ceea ce avem în Apoc. 6:9-11 este o descrierre simbolică, la fel cum simbolic este strigătul sângelui lui Abel către Dumnezeu pentru dreptate. Martirii strigă către Dumnezeu pentru că nu este corect, nu este drept ca oameni care sunt credincioşi să fie persecutaţi, nu este drept ca oameni care au făcut ceea ce este bine să fie judecaţi ca nişte făcători de rele. Ei sunt martirizaţi în urma primirii evangheliei şi Dumnezeu notează felul morţii lor. El notează strigătul injustiţiei de pe pământ care strigă după satisfacerea dreptăţii şi pentru răzbunare faţă de acea nedreptate. Expresiile: „Cuvântul lui Dumnezeu şi mărturia lui Isus Hristos”, ne duc din nou cu gândul la Apoc. 6:9-10, indicând că aceste suflete de sub altar au murit datorită credincioşiei lor faţă de proclamarea evangheliei; iar mesajul pe care Dumnezeu îl primeşte, vine ca un rezultat al morţii lor: v. 10 – „Până când…” –  martirajul strigă pentru a şti cât timp va trece până când se va face dreptate. Cât timp va permite Dumnezeu ca lipsa temerii de El, care duce la astfel de manifestări atroce printre oameni va mai sta aruncată în praf. Aceste cuvinte spuse de ei: „Cât timp….”, au o istorie lungă în VT. Au fost folosite repetat în preajma distrugerii Ierusalimului – Ps. 79:5-6, 10 – observăm aici semnificaţia acestor cuvinte în cea de a cincea pecete? Strigătul pentru a şti cât va mai dura până să se facă dreptate, să fie răzbunate faptele de vărsare de sânge nevinovat? Aici este vorba despre distrugerea Ierusalimului, dar găsim aceleaşi sentimente în Hab. 1:2; expresia „Cât va mai fi?” o găsim de asemenea în profeţia apocaliptică din Dan 8:13 şi 12:6-7 – avem deja o profeţie în Daniel care vorbeşte despre timpul sfârşitului unde apare strigătul de protest împotriva persecuţiei. Sfinţii aşteaptă de mult ca în curţile cereşti să se facă dreptate. Descoperim adesea cum în tribunalele omeneşti sunt achitaţi criminali notorii, iar aceşti sfinţi care şi-au pierdut viaţa datorită credincioşiei lor faţă de Dumnezeu şi evanghelie, sunt încă neîndreptăţiţi şi apelul lor aparent neluat în seamă. De aceea apare strigătul: „Până când…?” Devine clar astfel, că această îndreptăţire a martirilor va avea loc mai târziu în istorie faţă de momentul strigătului lor. Un timp mai târziu faţă de cel în care apar cei patru cai şi cei patru călăreţi, deoarece aceasta presupune o istorie lungă de suferinţe şi tristeţi, de persecuţie şi nedreptăţi. Sunt atât de mulţi martiri care strigă către Dumnezeu. De asemenea, acest timp al strigătului este înainte de încheierea istoriei noastre. Este un timp în care Dumnezeu încă nu judecă, încă nu răzbună, cu alte cuvinte, la acest timp, judecata preadventă n-a început încă. Astfel, timpul acestui strigăt este mult mai târziu în istorie, un timp înainte de sfârşit.

Să privim puţin la ultima parte a v. 10: „Până când nu judeci… pe locuitorii pământului” – aceasta este o expresie foarte folosită în Apocalipsa. Este de fapt un termen tehnic pentru „cei răi”, pentru aceia care au respins evanghelia şi au persecutat pe poporul lui Dumnezeu – Apoc. 8:13. Legătura dintre aceste două pasaje este una foarte importantă pentu momentul în care vom studia trâmbiţele. Aşadar, sfinţii cer ca să fie judecaţi locuitorii pământului, sau cei răi, cei care au persecutat poporul lui Dumnezeu.

Şi v. 11 este semnificativ – se spune că „fiecare dintre ei…”; despre cine este vorba? Tuturor sufletelor de sub altar li s-a dat câte o haină albă. Este clar o imagine simbolică – ce înseamnă şi la ce se referă haina albă? – Apoc. 3:4-5 – hainele celor mântuiţi sunt o asigurare că ei sunt salvaţi – Apoc. 7:9, 13 – oamenii din acea mare mulţime care vin din necazul cel mare sunt îmbrăcaţi în haine albe. Avem aici o paralelă la cea de a cincea pecete – hainele albe sunt răsplata celor care au fost martirizaţi pentru credincioşia lor. Dar se ridică aici o interesantă întrebare: „Cum este posibil ca oameni morţi să primească îmbrăcămintea celor salvaţi, mântuiţi?” Este foarte clar că ceea ce se întâmplă aici, este o asigurare că cei morţi pentru credinţa lor sunt mântuiţi în ochii lui Dumnezeu. Oferirea acestor haine este asigurarea în mod simbolic că ei vor primi viaţa veşnică. Dar, dacă morţii chiar nu ştiu nimic, cum pare că Scriptura ar vrea să ne înveţe, atunci care este scopul oferirii hainelor acestor morţi? Nu este altceva, decât o referire la judecata preadventă. Înainte de sfârşit, Dumnezeu va judeca fiecare caz al celor care au trăit vreodată pe acest pământ, de aceea cei drepţi nu merg direct în rai, iar cei răi direct în iad la moartea lor, pentru că judecata încă nu are loc decât într-un anumit timp istoric. Şi la judecata finală, care va avea loc chiar înainte de sfârşit, cazul tuturor oamenilor care au trăit vreodată va fi examinat cu atenţie, ocazie cu care se va decide ce fel de răsplată va primi fiecare în parte. Oferirea de haine albe în Apoc. 6:11 ilustrează mai degrabă verdictul care vine în urma judecăţii preadvente, decât oferirea de haine albe unor morţi.

Va fi o judecată şi a celor vii, desigur, atunci când înainte de sfârşit fiecare locuitor al pământului va trebui să decidă dacă este pentru evanghelie, sau împotriva ei (partea a doua a Apocalipsei se ocupă în mod special cu acest aspect). Dar Apoc. 6:9-11 este un eveniment care are loc cu puţin înaintea sfârşitului, când celor care au fost martirizaţi pentru credinţă, au fost îndreptăţiţi cu ocazia judecăţii preadvente şi li se promite mântuirea şi viaţa veşnică – hainele fiind un simbol al acestei răsplătiri. Dar li se mai spune să mai aştepte puţin; în gr. este „să se mai odihnească încă puţin” – Isa. 57:1-2 – un concept similar al expresiei din Apocalipsa. Odihna de aici este odihna morţii – să mai aştepte puţin, să se mai odihnească puţin în starea de moarte. Să mai aştepte ce? Şi aceasta este una dintre cele mai dificile exegeze din toată cartea Apocalipsei –  Apoc. 6:11 – „…până ce avea să se împlinească numărul tovarăşilor lor de slujbă şi al fraţilor lor care aveau să fie omorâţi ca şi ei.” Pare că este sugerat că cei care au murit deja, trebuie să mai aştepte puţin până la înviere, deoarece trebuie completat numărul de martiri, până când va fi un număr complet de martiri. Cu alte cuvinte, este programat un anumit număr de ucideri care vor avea loc de-a lungul istoriei umane şi până nu va fi împlinit acel număr, nu va veni sfârşitul.

Dar oare chiar aceasta vrea să spună textul? În primul rând, cuvântul „număr” nu apare în textul gr. Motivul pentru care traducătorii au adăugat cuvântul „număr”, a fost pentru că au subînţeles că Ioan s-a referit la un număr fix de crime. De unde a venit lucrul acesta? Din apocalipsa iudaică – aceasta este o serie de scrieri portretizând anumite imagini, evenimente, ca şi Apocalipsa lui Ioan. De fapt, Apocalipsa lui Ioan ia numele acestui gen literar. În apocalipsa iudaică, era idea că va fi un număr fix de ucideri şi sfârşitul va veni când se va împlini acest număr. De aceea, unii învăţaţi şi traducători au presupus că despre aceasta este vorba şi în Apoc. 6:11. În favoarea acestui punct de vedere ar fi paralela din Apoc. 7 unde apare o mulţime nenumărată care vine din necazul cel mare şi care poartă haine albe – ei sunt de nenumărat, nimeni nu poate număra acel grup. Traducerea literală din greacă ar fi: „până când tovarăşii lor de slujbă şi fraţii lor, care urmau să fie omorâţi aşa cum fuseseră şi ei, să poată să se împlinească.” Forma aceste propoziţii în gr. nu este altceva decât răspunsul la întrebarea: „Până când…?” „Cât timp trebuie să mai aştepte? Cât timp trebuie să se mai odihnească în mormânt?” Răspuns: „Până cână tovarăşii lor sunt împliniţi.” Acest concept al împlinirii, completării, are la bază rădăcina gr. pentru a umple – pleroo – care tradus, înseamnă a fi plin până sus, a umple până la refuz, a fi complet. Este un cuvânt des folosit în NT – oamenii pot fi umpluţi cu putere, cu calităţi, umpluţi cu Spirit, ceea ce înseamnă ca au anumite calităţi; timpul poate fi umplut – odată cu umplerea timpului vine sfârşitul; o sarcină, o misiune poate fi „umplută”, îndeplinită – 2 Tim. 4:6-8 – Pavel spune: „Mi-am sfârşit (umplut, completat, finalizat) alergarea…”; referindu-ne la Apoc. 6:11, putem vorbi despre finalizarea unei misiuni, a unei alergări în credincioşie a altor credincioşi, sau a unor calităţi ale caracterului lor care trebuie umplute, completate. Să privim la Apoc. 19:7-8 – cei avuţi în vedere aici sunt copiii lui Dumnezeu care sunt văzuţi îmbrăcaţi în in subţire, care reprezintă faptele de neprihănire. Ar putea însemna aceasta că sfinţii din Apoc. 6:11 care au fost deja martirizaţi, trebuie să mai aşepte până când şi fraţii lor au ajuns la nivelul cerut de ascultare şi supunere, de cedincioşie faţă de Dumnezeu? Sau la acel nivel al dezvoltării complete, desăvârşite al unor calităţi ale caracterului pentru a primi şi ei hainele albe ale mântuirii? Putem adăuga aici paragraful din P.D.H. pg. 45 – „Domnul Hristos aşteaptă cu o dorinţă nerăbdătoare manifestarea caracterului şi a vieţii Sale în biserica Sa. Când caracterul lui Hristos vi fi reprodus în mod desăvârşit în cei ce fac parte din poporul Său, El va veni pentru a-i revendica drept copiii Săi.” Este dificil de a ne pronunţa cu privire la ceea ce în mod clar textul vrea să spună. Totuşi, în context, pare că experienţa fraţilor de slujbă şi de credinţă ai celor morţi, este paralelă cu cea a celor deja martirizaţi pentru credinţă şi ale căror suflete, în mod simbolic, sunt văzute ca fiind sub altar. Se pare că ceea ce este nevoie să fie completat, împlinit, nu sunt anumite calităţi ale vieţii, ci mai degrabă moartea lor. Observăm astfel că chiar dacă traducătorii n-ar fi adăugat cuvântul „număr”, traducerea ar fi corectă, deoarece acest pasaj ilustrează idea că atunci când un anumit număr de martirizări au fost făcute, putem vorbi despre timpul sfârşitului. Nu că martirii înşişi ar precipita sfârşitul, ci se accentuiază idea că Dumnezeu are controlul deplin asupra evenimentelor şi atunci când anumite evenimente au loc, atunci sfârşitul vine. Astfel, strigătul se aude: „Cât timp va mai dura Doamne până vei face judecată, până vei răzbuna nedreptatea…?”

Iar strigătul se aude în ceruri – Apoc. 8:3-4 – fumul tămâiei, rugăciunile sfinţilor, acest strigăt: „Cât va mai fi?”, toate vin în faţa tronului lui Dumnezeu. Trâmbiţele, pe care le vom studia ceva mai târziu, vor avea mult în comun cu cea de a cincea pecete. Într-un fel sau altul, trâmbiţele au de-a face cu rugăciunile sfinţilor, cu trimiterea lor către Dumnezeu şi cu răspunsul pe care Dumnezeu îl dă acestor rugăciuni. Deci vedem două grupe de oameni pe pământ: 1 – cei care persecută şi 2 – cei care sunt persecutaţi. Sunt ca două recolte paralele care se coc. În primele patru peceţi, descoperim adunarea laolaltă a tot mai mulţi oameni care se împotrivesc, se opun şi resping evanghelia, pe când în cea de a cincea pecete observăm strângerea laolaltă a fraţilor în credinţă ai martirilor, al căror număr când va fi împlinit, complet, atunci sfârşitul va veni.

Din punct de vedere istoric, sunt două etape avute în vedere pentru pecetea a cincea: 1 – prima parte a peceţii este după timpul celor patru cai, dar înainte de vremea judecăţii finale. Undeva între ciuma celui de al patrulea cal şi timpul începerii judecăţii. Dar 2 – oferirea hainelor albe, pe care de asemenea le descopeim în cadrul sigiliului, pare că ne sugerează idea începerii judecăţii preadvente. Dar înainte de a începe judecata celor vii, aspect subliniat foarte clar în Apoc. 18 şi pasajele din contextul lui şi dacă gândim în termenii istoriei creştine, atunci cea de a cincea pecete s-ar încadra undeva în perioada dintre Evul Mediu şi judecata preadventă, puţin înainte de sfârşitul pământului; istoric vorbind deci, cea de a cincea pecete se încadrează între perioada Evului Mediu întunecat şi marele timp de strâmtorare care va avea loc chiar înainte de momentul de final al istoriei acestui pământ. Odată cu cea de a cincea pecete avansăm în timp spre finalul, spre evenimentele care marchează sfârşitul acestei istorii. Iar aceste evenimente ne aduc în faţă cea de a şasea pecete.

6 – A Şasea Pecete – Apoc. 6:12-17 – a şasea pecete începe cu o serie de imagini bazate pe pasaje din VT. În VT sunt multe pasaje asociate cu conceptul numit: „Ziua Domnului” – marea judecată finală a istoriei pământului: Ezech. 32 în relaţie cu Exodul; Amos 8:8-10 – asociat cu căderea Israelului; Ier. 4:23-27 – căderea lui Iuda; Isa. 34:4; 13:10-13; Naum. 3:12; Ezech. 38:19-20 – pasaje asociate cu distrugerea vrăşmaşilor poporului lui Dumnezeu. Aceste pasaje conţin ilustraţii folosite în Apoc. 6:12-17. Din nou descoperim în acest pasaj conceptul blestemului călcării legământului. Ultima consecinţă a depărtării contiune de Dumnezeu este aplicarea pedepsei finale, sau judecăţii executorii de către El. Este foarte interesant că acest concept al Zilei Domnului este de asemenea descris şi în NT – acest limbaj este folosit în legătură cu crucea Domnului Isus, este folosit în legătură cu ziua Cincizecimii în Fapte 2. Când Duhul Sfânt a venit în toată puterea Sa, Petru predică cu această ocazie din Ioel 2 care este un pasaj referitor la ziua Domnului. În cele din urmă, în NT ziua Domnului este descrisă în legătură cu cea de a doua venire a lui Isus, aşa cum găsim şi în Apoc. 6. De asemenea Mat. 24:29 este paralel cu Apoc. 6 – acesta este limbajul din Isa. 13; 34, Ezech. 32 şi Ioel 2 precum şi alte pasaje referitoare la conceptul numit ziua Domnului în VT. În concluzie, în NT conceptul numit ziua Domnului se aplică crucii, zilei Cincizecimii şi evenimentelor care acompaniază sfârşitul istoriei pământului. În Apoc. 6 vedem clar aceste evenimente finale, spuse, sau relatate în limbajul VT cu privire la conceptul Zilei Domnului.

Apoc. 6 – se împate în două părţi: Apoc. 6:12-14 şi 6:15-17.

  1. Apoc. 6:12-14 – descoperim un limbaj foarte interesant aici. În primul rând este un mare cutremur de pământ; urmează o serie de alte cinci evenimente. Sunt două cutremure, unul mare la început, apoi la sfârşit munţii şi insulele sunt mutate din locurile lor. În descrierea făcută, cele două cutremure sunt separate de patru semne cereşti. Soarele devine negru, luna devine roşie ca sângele, stelele cad ca smochinele coapte şi cerul însuşi se înfăşoară ca un sul. Cum trebuie să luăm aceste imagini? Literar, sau spiritual? În VT aceste imagini ale zilei Domnului fuseseră folosite pentru a descrie evenimentele ce urmau să aibă loc ca rezultat al necredincioşiei oamenilor şi aplicării judecăţii lui Dumnezeu. Aş sugera că aceste semne pot fi înţelese literal aici, deşi parcă nu prea sună a fi luate literal. Dar interesant este faptul că în gr. este folosit frecvent cuvântul hos, în româneşte „ca”, „cum” sau „precum” – „Soarele… ca un sac de păr”; luna devine ca sângele; stelele cad precum cad smochinele; cerul se înfăşoară ca un sul. În gr., acest termen de obicei introduce o metaforă, sau o comparaţie, prin care ceva literal este comparat cu ceva figurativ sau spiritual. Aceasta sugerează că toată această serie: soarele, luna, stelele şi cerul, a fost intenţionată să fie înţeleasă literal; dar s-au întâmplat anumite lucruri cu ele, care sunt descrise în limbaj figurativ şi au fost folosiţi termeni de comparaţie figurativi, pentru că probabil limbajul nu era suficient să descrie ceea ce de fapt avea să se întâmple: soarele – sursa luminii şi vieţii pe pământ avea să se întunece ca un sac confecţionat din păr negru; luna – nu avea să devină sânge, ci sângerie, roşie ca sângele; stelele – probabil referire la un spectacol ceresc – căderere precum smochinele coapte care cad din pom; cerul – imaginea unei separări, aşa cum un sul se rulează – o imagine terifiantă oricum. Intenţia aici pare să fie descrierea unor evenimente literale, mişcări în evoluţia corpurilor cereşti. Ce se descrie exact aici? Interesant de observat că este o mică diferenţă între v. 13 şi 14 – pe măsură ce avansăm în mersul evenimentelor, lucrurile devin din ce în ce mai înfricoşătoare; mai întâi: soarele negru, luna roşie, apoi stelele căzând…; dar aceste fenomene nu sunt chiar atât de neobişniute. Ele se puteau repeta de-a lungul istoriei. De fapt între sec. XVIII şi sec. XIX au fost o serie de evenimente uimitoare pe care mulţi oamnei le-au luat ca o împlinire a acestor profeţii din Apoc. 6:12-13. În 1780 a fost o zi extrem de întunecată în special în America de Nord; întreaga zi a fost atât de întuneric, că animalele se întorceau la staule crezând că ziua s-a încheiat, cocoşii cântau ca pentru noapte, etc., iar în acea noapte, luna a fost foarte roşie. În 1833 a fost de asemenea o ploaie meteorică atât de spectaculoasă, că toate ziarele şi-au pus după aceea problema dacă nu erau chiar în pragul sfârşitului. Ceea ce trebuie subliniat este faptul că Dumnezeu a folosit aceste evenimente pentru a stimula interesul oamenilor în studierea profeţiilor; dar în v. 14 se întâmplă ceva cu mult mai extraordinar: cerul se strânge, se rulează precum un pergament – acest lucru, cu siguranţă că nu s-a întâmplat până la ora actuală, ceea ce înseamnă că unele dintre evenimente, unele dintre semnele cereşti care au fost doar marcate, date ca mostră în trecut, se vor amplifica în imeninenţa revenirii lui Isus. Ceea ce s-a întâmplat în 1780, în 1833 a fost pentru a stimula studierea profeţiilor, pentru a stimula pe oameni în a fi interesaţi de evenimentele premergătoare timpului sfârşitului, pentru a creşte interesul faţă de Biblie. Finalul peceţii a şasea descoperă care vor fi acele evenimente care vor marca timpul revenirii lui Isus.

Există vreun mesaj spiritual în aceasta, sau este doar un indicator al istoriei? Aş vrea să citesc câteva texte din VT care cred că au legătură cu subiectul nostru – Isa. 54:10 – când o astfel de zi va veni peste noi, nu trebuie să ne temem, pentru că mila Domnului este cu poporul Lui. Naum 1:5-8 – din nou avem asigurarea că Dumnezeu nu-i va uita pe copiii Lui în timpul evenimentelor zilei Domnului.

  1. În Apoc. 6:15-17, sunt descrise evenimentele celei de a doua veniri. Când cei răi Îl vor vedea pe Domnul venind pe norii cerurilor, disperaţi vor striga la munţi şi la stânci. Avem limbajul specific revenirii Domnului Isus, iar apoi este pusă întrebarea finală a v. 17: „Şi cine va putea rămâne în picioare?”; această întrebare introduce cap. 7 şi îşi găseşte răspunsul în el. Totodată, se ridică o întrebare pentru fiecare personal: „Vom putea noi sta în picioare în acea mare zi?” Când Isus va reveni, vom fi gata să-L întâmpinăm?

7 – A şaptea pecete – aş vrea să discutăm şi pecetea a şaptea, care conţine doar un singur verset – Apoc. 8:1 – este foarte schiţat; despre ce este vorba aici? textul vine ca liniştea după furtună. Distrugerea s-a terminat, călăreţii înfricoşaţi aparţin trecutului, încercările teribile pentru cei drepţi s-au sfârşit, vânturile au încetat să mai bată, a rămas doar pacea. Sunt patru interpretări ale acestui text pe care aş vrea să vi le împărtăşesc pe scurt:

1 – ar putea să fie tăcerea lui Dumnezeu pentru că dreptatea a fost în sfârşit făcută – Isa. 62:1-2 este ales de către unii comnentatori pentru susţinerea acestei interpretări.

2 – este tăcerea începutului. În Gen. 1, înainte de creaţie, pământul era întunecat şi era linişte. Probabil este liniştea unei noi creaţii. În apocalipsa iudaică, idea aceasta este una foarte obişnuită, că Dumnezeu va întoarce lumea la liniştea dintâi şi va începe apoi o nouă creaţie.

3 – poate că este liniştea venită de la un Univers uimit, şocat, privind la distrugerea celor răi; oricum, această linişte este în contrasct cu zgomotul din Apoc. 5, cu extraordinarele laude aduse Mielului atunci când El a luat Cartea.

4 – sau poate este liniştea din sala de judecată când cartea este deschisă; nu există linişte mai mare, ca atunci când unei familii i se aduce la cunoştinţă un testament; toată lumea tace şi este cu sufletul la gură în aşteptare, să vadă fiecare ce va primi.

Nu aş putea să dau o măsură exactă de cum ar trebui citită cea de a şaptea pecete, dar oricum, îmi sugerează că este după cea de a doua venire şi ar putea fi chiar şi liniştea mileniului, sau liniştea păcii universale de la sfârşitul mileniului, ilustrând timpul când tot Universul este în pace.

Există şi vreo lecţie spirituală aici?

  1. În primul rând, martirii au urmat exemplul lui Isus. Aşa cum Isus a fost ucis pe cruce, aşa şi martirii din pecetea a cincea, au propria lor cruce. Sper ca acelaşi lucru să ţi se întâmple şi ţie. Şi aşa cum Isus a murit, dar a înviat, tot aşa cei care acceptă sacrificiul lui Isus, chiar dacă-şi vor pierde viaţa ca urmare a primirii evangheliei, vor fi înviaţi în ziua revenirii Lui. Cei care resping modelul Lui, vor avea partea ucigaşilor Lui. Cine nu acceptă o moarte asemănătoare cu a Lui, nu poate avea parte de învierea Lui. Sfârşitul va veni cu răzbunarea celor drepţi şi cu pieirea celor păcătoşi.

„Mulţumim Doamne pentru mesajul acestor peceţi. Te rugăm să ne păstrezi credincioşi până la sfârşit în Numele lui Isus, Amin!”

 

  1. Cei 144. 000 şi Marea Gloată

 

Cine sunt cei 144.000? Când apar ei în istorie? Eşti unul dintre ei?

Să începem studiul cu o rugăciune biblică, rugăciune care se găseşte în Ps. 46: Dumnezeu este adăpostul şi sprijinul nostru

Acest Psalm, este răspunsul la scenele care ne-au captivat atenţia spre sfârşitul peceţii a şasea, pecete care se încheie cu ridicarea întrebării: …şi cine poate sta în picioare?; Ziua Domnului a venit, dar cine poate fi în măsură să treacă prin teribilele încercări ale sfârşitului în spiritul Ps. 46? Aceasta este întrebarea cu care se termină cap. 6 din Apoc, iar răspunsul se dă în cap. 7. Cine este în stare să stea? Cei 144.000 şi o mare gloată. Apoc. 7, practic, oferă două răspunsuri la o întrebare: Cine va sta în ziua mâniei Mielului? Potrivit acestui capitol vor fi două grupuri: 1 – pe de o parte cei 144.000 din triburile lui Israel şi 2 – o mare gloată alcătuită din toate naţiunile pământului de cealaltă parte.

Cap. 7 este împărţit în două: (1) – vv. 1-8 – care se ocupă de misteriosul număr 144.000, unul dintre cele mai controversate pasaje din Apocalipsa şi (2) vv. 9-17 – marea gloată pe care nu putea să o numere nimeni.

1 – Conceptul Sigilării – v. 1 – creează cadrul pentru toată scena care urmează în capitol – observăm aici ducerea la bun sfârşit a misiunii celor patru cai din Apoc. 6. Cei patru îngeri de aici, ţinând cele patru vânturi ale cerului aşezaţi în cele patru colţuri ale pământului. Aceasta ne reaminteşte de cei patru îngeri care ţineau cei patru cai din cap. 6. Cele patru colţuri ale pământului ne amintesc de cele patru părţi peste care era stăpân câte un cal. Iar porunca este ca aceste vânturi să nu fie eliberate până când nu se vor întâmpla anumite lucruri, anumite evenimente pe pământ. Deocamdată nu ni se spune ce fel de lucruri sau evenimente sunt pe cale să se întâmple, ci numai că vânturile nu trebuie să sufle peste pământ, peste mare şi peste copaci.

În Apoc.13, marea şi pământul sunt cele două surse care dau cele două fiare şi ele apar ca simboluri negative; copacii însă, reprezintă poporul lui Dumnezeu – Apoc. 9:4. Deci toată umanitatea pare să fie avută în vedere aici, atât cei drepţi, cât şi cei nedrepţi. Dumnezeu nu va permite să se întâmple nimic din  dezastrele finale, sau evenimentele descrise în Ps 46. Nimănui nu i se va întâmpla ceva în sensul magnitudinii acestor catastrofe iminente până nu se va întâmpla ceva anume, iar acel ceva anume se găseşte în v. 2 şi 3 – dezastrele finale şi catastrofele descrise în ultima parte a peceţii a şasea nu vor începe, până când toţi oamenii lui Dumnezeu nu vor fi sigilaţi.

Cine este acest înger care vine din est, sau de la soare-răsare? Este clar că este comandantul celor patru îngeri, cel care deţine ultimul cuvânt, care deţine controlul asupra lor. Dacă cei patru îngeri reprezintă cele patru făpturi din Apoc. 4 şi 5, atunci este clar că acest înger este însuşi Hristos, care are responsabilitate peste cele patru făpturi vii. Este cu siguranţă Hristos, deoarece conceptul de soare răsărind este întotdeauna asociat cu Hristos de-a lungul Noului Testament: Mat 2:2, 9; 24:27; Luca 1:78; Apoc 16:12. Aşa că aici avem un simbol al lui Isus cu o misiune clară: aceea de a ţine totul sub control; nici un eveniment nu trebuie să se întâmple mai înainte sau mai târziu decât este programat în orarul cerului, timp în care poporul Său este sigilat. Dealtfel, conceptul de „sigilare”, este unul cheie în Apocalipsa. Avem o sigilare a Cărţii în Apoc. 5, Carte care este desigilată în cap. 6, 7 şi 8 şi o sigilare a oamenilor în cap. 7:2-3.

Un alt lucru interesant în v. 2 – celor patru îngeri li s-a dat puterea să distrugă pământul şi marea. De unde trebuia să reţină ei vânturile ca să nu bată potrivit v. 1? De la pământ, mare şi orice copac. Acum vedem că acestora li s-a dat puterea să distrugă pământul şi marea, dar dintr-o dată vine porunca să nu vatăme iarăşi pământul, marea, sau copacii până ce poporul lui Dumnezeu nu va fi sigilat. Apare aici un lucru foarte interesant de notat: aparent, nu a fost niciodată intenţia lui Dumnezeu de a permite ca poporul Său să sufere, iar îngerilor nu li se dă permisiunea să vatăme copacii. Dar pământul şi marea, deşi sunt sortite distrugerii, sunt şi ele protejate alături de copaci, până când copiii lui Dumnezeu sunt sigilaţi. Deci cei răi sunt aparent sub protecţia celor drepţi, chiar dacă ei le fac rău şi îi persecută. Copiii lui Dumnezeu sunt în realitate cei protejaţi de Dumnezeu, dar de această protecţie beneficiază şi cei răi. Dar vine o zi când slujitorii lui Dumnezeu sunt cu toţii sigilaţi, identificaţi ca fiind cei drepţi şi atunci tot ce a fost reţinut este lăsat să cadă peste cei răi şi ei primesc toată puterea judecăţii arătată în cei patru călăreţi. Ca atare, motivul pentru care nu vin toate judecăţile peste pământ, este că nu toţi slujitorii lui Dumnezeu au fost încă sigilaţi, sau această lucrare de sigilare nu s-a încheiat încă. În Ezechiel 9, semnul pe frunte este semnul protecţiei. Plăgile şi vânturile sunt pentru cei răi, nu pentru cei drepţi şi ele nu vor fi lăsate libere până când nu se va lămuri clar cine sunt cei drepţi. Deci Ezechiel 9 este un important fundal – când semnul protecţiei a fost pus pe cei drepţi, atunci a sosit timpul pentru distrugerea celor care nu sunt.

Dar despre ce este vorba în acest concept al sigilării? Ce înseamnă să sigilezi oameni? Dacă mergem la NT, folosirea comună a termenului ne îndreaptă atenţia către actul botezului şi al primirii Duhului Sfânt în viaţa personală. Să privim la câteva texte reprezentative: Efes. 1:13 – în acest text, Duhul Sfânt este semnul cu care Hristos marchează, sigilează pe cei care cred în El; este garanţia câştigării cerului, este asigurarea şi siguranţa mântuirii; în zilele apostolului Pavel, acel eveniment era unul la timpul trecut. Sigilarea pentru el, nu era ceva limitat doar la sfârşitul timpului. Un alt text: Efes. 4:30 – aceeaşi idee: o persoană este sigilată, atunci când Îl primeşte prin credinţă pe Isus Hristos şi este botezată cu apă şi Duh Sfânt. Acest concept al sigilării poate fi înţeles şi mai clar din 2 Tim. 2:19 – aici vedem sigiliul lui Dumnezeu sumarizat, concentrat în cuvintele: „Domnul cunoaşte pe cei ce sunt ai Lui.” Acesta este semnul unui creştin autentic. A fi un creştin autentic nu înseamnă să profesezi viaţa de credinţă, nu înseamnă să iei asupră-ţi Numele lui Hristos la botez şi atât; a fi creştin autentic, înseamnă că Dumnezeu a identificat acea persoană ca fiind autentică şi El Însuşi face această declaraţie, nu oamenii. Un creştin autentic este persoana pe care Dumnezeu o cunoaşte ca aparţinându-I. Era clar o realitate prezentă în zilele lui Timotei. Dar când ajungem la conceptul de sigilare din Apoc. 7, este clar că am parcurs deja era creştină şi am ajuns la punctul ei culminant, timpul sfârşitului, timpul dinaintea revenirii lui Isus. Se ridică întrebarea: ar putea fi cumva extins înţelesul conceptului NT al sigilării în Apoc. 7? Cu alte cuvinte: ar putea fi ceva mai mult decât a fi botezat?; mai mult decât a primi Duhul Sfânt?; mai mult decât a fi cunoscut personal de Dumnezeu?; mai mult decât a fi un creştin autentic? Privind la textul gr. din Apoc. 7 constatăm că el nu prea ne ajută, el nu foloseşte vreun alt limbaj şi nu arată că ar mai fi şi un alt înţeles. Atunci, ceea ce putem înţelege de aici, este faptul că Dumnezeu Îşi pune pecetea aprobării Sale asupra unei persoane care a ales să fie de partea Lui aşa după cum am văzut în Efeseni, când o persoană primea sigiliul aprobării lui Dumnezeu în urma răspunsului pozitiv în faţa evangheliei. Ceea ce s-ar înţelege în Apoc. 7, ar fi că odată cu procalmarea finală a evangheliei, cei care o primesc şi trec de partea lui Dumnezeu, vor fi sigilaţi, la fel cum primii creştini au fost sigilaţi şi cum au fost sigilaţi toţi creştinii de-a lungul erei creştine până la timpul sfârşitului.

Dar ce putem spune despre o extindere a înţelesului conceptului sigilării? Ar putea fi vorba despre o sigilare adiţională celei originale? Atunci când se spune: „Vom pune sigiliul pe fruntea slujitorilor lui Dumnezeu…”, este cumva vorba despre cei care sunt deja sigilaţi, ei fiind deja slujitorii lui Dumnezeu? Textul gr. nu este întru totul clar. Când se spune că sunt sigilaţi slujitorii lui Dumnezeu, se înţelege fie că ei au devenit slujitori al lui Dumnezeu după actul sigilării, fie că erau deja slujitori ai lui Dumnezeu înainte de această sigilare, ceea ce ar însemna o binecuvântare adiţională, sau ceva în plus faţă de ceea ce au primit la începutul vieţii de credinţă. Este clar, textul nu ne ajută, nu este suficient de clar în direcţia aceasta. Nimeni nu poate clarifica răspunsul din textul original. Dacă este să apelăm la Ellen White, descoperim că d-ei face referire la ambele sensuri în scrierile sale. Putem astfel înţelege pasajul ca o scriere cu două înţelesuri, aspect de altfel foarte comun evangheliei lui Ioan, unde el foloseşte adesea o terminologie care poate fi înţeleasă în mod diferit, uneori un înţeles putând fi chiar în opoziţie faţă de celălalt, dar ceea ce este clar, este faptul că ambele înţelesuri au fost intenţionate. Revenind la Apocalipsa, cu siguranţă, cadrul cap. 7 este sfâşitul timpului şi spre deosebire de punctul de vedere general al NT, sigilarea de aici, pare să funcţioneze mai degrabă ca un factor de protecţie. Fundalul acestui pasaj pare să fie mai degrabă Ezechiel 9, decât Efes. 1 sau 2 Tim. 2. Aceşti oameni au trecut prin marea strâmtorare, au proclamat ultimul mesaj al dragostei lui Dumnezeu şi ei au nevoie de protecţia specială a Duhului Sfânt pe măsură ce intră şi avansează în aceste evenimente tulburătoare. Aş vrea să sugerez că nu trebuie să uităm intenţia şi înţelesul original al conceptului de sigilare, acela de a distinge adevăraţii creştini de restul oamenilor de pe pământ, dar în evenimentele finale ale istoriei acestui pământ, sigilarea pare să capete o importanţă adiţională, suplimentară, ca fiind şi un semn al protecţiei – Spiritul Sfânt va fi ca o armură protectoare în jurul creştinului pentru ca el să poată face faţă teribilelor ceasuri şi evenimente finale. Şi acum am ajuns la numărul tainic, magic – cei 144.000.

2 – Cei 144.000 – Apoc. 7:4 – avem cele 12 triburi ale lui Israel şi din fiecare câte 12.000 de oameni, însumând 144.000 de oameni. Am reţinut expresia: „Apoi am auzit numărul celor ce fuseseră pecetluiţi…”; în cap 9:16 – „…şi le-am auzit numărul”. Doar de două ori apare această expresie în cartea Apocalipsei. Dacă comparăm cu atenţie aceste două pasaje în contextul lor, vom descoperi că sunt menţionate două grupuri diferite: (1) în cap 7:4 este vorba de slujitorii lui Dumnezeu în contextul evenimentelor finale ale istoriei, iar (2) în cap 9:16 este vorba de oponenţii lui Dumnezeu în acelaşi context istoric. Avem deci 144.000 şi 200.000.000. O paralelă între oamenii lui Dumnezeu şi cei care aparţin celui rău. Nu sugerez în nici un fel că aceste numere trebuie luate în sens literal, adică Dumnezeu are 144.000 de slujitori la timpul sfârşitului, iar oastea celui rău este alcătuită din 200 de milioane de oameni. Sunt numere simbolice pentru cele două forţe aflate în luptă. Cele două sunt paralele, însemnând că lumea va fi adunată şi împărţită la sfârşitul timpului în două mari grupuri distincte.

Care este semnificaţia numărului 144.000?; el pare să fie format din 12 x 12 x 1.000 = 144.000. Deci avem 12 triburi ale lui Israel şi din fiecare sunt luaţi câte 12.000 de oameni. Numărul 1000 poate avea o mulţime de alte înţelesuri în ebraica VT şi este bine să privim puţin peste ele înainte de a merge mai departe în interpretarea cap. 7.

  1. Mai întâi, în VT numărul 1.000 poate să însemne un număr literal, adică exact aşa cum sună el.
  2. De asemenea, el poate însemna o unitate militară, o brigadă, un batalion cu aproape 1.000 de soldaţi. În armatele romane, o cohortă avea 960 de soldaţi plus ofiţerii cca. 1.000 de oameni. Deci numărul 1000 poate reprezenta o unitate militară. În acest caz, 144.000 ar fi 144 de unităţi militare, de batalioane.
  3. Mai mult, numărul 1000 poate însemna un district, o regiune, o unitate geografică. Israel era împărţit în 12 zone, ocupate de către un trib, dar şi triburile erau împărţite în zone mai mici. În VT erau supraveghetori peste 10.000, 1.000, 100, 10. Deci 1.000 reprezintă nivelul districtual, sau un judeţ. Este ca şi cum Israel, compus din 12 triburi avea fiecare trib compus din 12 subdiviziuni de câte 1.000 de locuitori, fiecare mie reprezentând o casă părintească. Este ca şi cum ţara noastră ar fi împărţită în 12 judeţe, iar un judeţ ar fi compus din câte 12 subdiviziuni de câte 1.000 de locuitori. Din moment ce întregul Israel descindea dintr-o singură familie, descoperim că aici este reprezentată familia întreagă sub forma unui arbore genealogic. Fiecare trib era împărţit în grupuri mai mici şi fiecare grup cuprindea la rândul său clanuri şi fiecare clan avea case părinteşti. Israel era un arbore de familie foarte complicat.

Deci ce poate însemna 144.000? Poate însemna un număr literal; poate reprezenta un număr de 144 de unităţi militare alcătuite din câte 1000 de soldaţi fiecare; poate reprezenta 144 de unităţi geografice, de districte în Palestina; poate reprezenta 144 de capi de familie într-un arbore genealogic imens, poporul Israel! 144.000 este un simbol foarte obişnuit pentru a exprima totalitatea poporului Israel. Aşa că oricare din menţionările anterioare am avea-o în vedere, fie că o vedem ca o unitate militară, ca subdiviziuni ale celor 12 triburi, sau clanuri de câte 1.000 de familii, avem aici totalitatea lui Israel – 12 triburi x 12 subdiviziuni ale fiecărui trib reprezintă acelaşi lucru: totalitatea lui Israel.

În NT 12 x 12 ne aminteşte de Noul Ierusalim. În Apoc 21 ni se spune că Noul Ierusalim are 12 porţi, fiecare reprezentând pe unul din cele 12 triburi ale lui Israel. Şi 12 temelii fiecare amintind de unul din cei 12 apostoli. Deci 12 x 12 ne reaminteşte de totalitatea lui Israel atât din VT cât şi din NT, triburile cât şi apostolii. Într-un sens, în NT biserica a devenit noul Israel. Iacob, apostolul şi frate al lui Isus, descrie biserica Nou Testamentală ca 12 triburi împrăştiate printre naţiunile pământului – Iacob 1:1. În evanghelia lui Matei, cei 12 apostoli înlocuiesc pe cei 12 reprezentanţi, sau capi de familii tribale ai anticului Israel, iar biserica devine Noul Israel – Mat. 19:28.

Aşadar, ce reprezintă 144.000? Un simbol de bază amintind de totalitatea Israelului VT şi NT; ei reprezintă totalitatea poporului lui Dumnezeu în fiecare veac al istoriei acestui pământ.

Am putea întreba: de ce nu un număr literar? De ce nu evrei luaţi literar? Nu s-ar găsi în ultimele zile ale istoriei noastre descendenţi din toate cele 12 triburi ale Israelului antic care să Îl urmeze pe Hristos şi să fie astfel misionari pentru El? Intervin trei probleme într-o astfel de abordare: (1) cele 12 triburi nu mai există literal în nici un fel. Sunt evrei astăzi care-şi mai ştiu descendenţa din triburile lui Iuda, Beniamin şi Levi. Poate mai sunt ici şi colo persoane care nu fac parte din cele trei triburi menţionate, dar în general, doar acestea trei pot fi verificate în ceea ce priveşte descendenţa. Dar nimic nu se mai ştie de cele 10 triburi care au constituit Israelul de Nord şi care au fost capturate de asirieni acum 2.700 de ani în urmă. Acestea au dispărut practic din istorie. Au fost asimilate de popoarele în mijlocul cărora au ajuns, probabil în Orientul Mijlociu, sau mai departe. Deci nu este posibil ca să ne gândim la aspectul literal al problemei. Astfel, ca textul să fie luat literal, privit prin prisma aceasta nu este posibil. Apoi trebuie să amintim faptul că lista din Apoc este diferită de oricare altă listă cunoscută a vechiului Israel. Sunt triburi care lipsesc din listă şi sunt triburi adăugate în listă. Este practic un grup special. De exemplu, în v. 6 avem tribul lui Manase, apoi în v. 8 este adăugat tribul lui Iosif. Dar nu a existat un trib al lui Iosif. Iosif a devenit un cap de familie, în sensul că fiind fiul favorit al lui Iacob, el a primit o moştenire dublă, precum întâiul născut, ceea ce înseamnă că două triburi puetau fi descendente din Iosif: Manase şi Efraim. Şi aşa a fost, ambii au devenit capi de familie şi de triburi în Israel. Astfel, deşi Iacob avea 12 fii, Israel avea practic 13 triburi. Dar avem totuşi în nominalizarea tribală numai 12 triburi şi aceasta deoarece unul dintre acestea nu a fost inclus pe lista moştenirilor – Levi – ei au devenit un trib de preoţi care aveau misiunea de a avea grijă de lucrurile Domnului, în timp ce celelalte 12 triburi moşteneau pământuri, case şi bunuri şi se preocupau cu procurarea şi întreţinerea acestora.

În lista din Apoc. 7 avem adăugată casa lui Iosif, dar lipsesc triburile lui Dan şi Efraim. Nicăieri nu mai apare o astfel de listă în Biblie. Aşa că nici din punctul acesta de vedere nu poate fi vorba de o intenţie a scriitorului în sens literal aici – cele 12 triburi istorice ale Israelului antic. Şi chiar dacă cineva ar încerca să se întoarcă la cele 12-13 triburi literale, nu poate armoniza cele două liste nicidecum. Înţelegem clar că cele 12 triburi ale lui Israel nu mai există. De unde provin majoritatea evreilor astăzi? Cei mai mulţi dintre ei sunt descendenţi din creştinii convertiţi la iudaism în timpul Evului Mediu, aşa numiţii Evrei Aşchenazi, o ramură a iudaismului european, probabil majoritatea fiind acum în SUA; alţii s-au răspândit în imperiul rus unde pentru un timp chiar au impus iudaismul ca religie de stat. Devine clar că cele 12 triburi ale lui Israel în sens literal nu mai există. (2) Al doilea motiv pentru care 144.000 nu poate fi luat literal este că în NT Israel este înţeles ca fiind biserica creştină şi Ioan chiar se raporta astfel la biserică atunci când a scris, dorind ca 144.000 să fie înţeles ca reprezentând biserica şi diferitele grupuri sociale sau naţionale din care ea era alcătuită la acea dată, o biserică moştenită de la Hristos şi o urmaşă directă a vechiului Israel literal. (3) Apoi, în general cartea Apocalipsa este o carte cu caracter simbolic. Nu neapărat fiecare detaliu trebuie interpretat în mod simbolic dar înţelesul amplu, general, este simbolic. În Apocalipsa, doar acolo unde textul spune, sau cere clar o interpretare literală trebuie înţeles ca atare, în rest caracterul general al cărţii este unul simbolic. Dacă ne întoarcem la Apoc. 6, ne vom aduce aminte de câteva aspecte care cereau să fie înţelese literal, restul erau simboluri. Ca atare, chiar dacă cineva va fi dezamăgit, nu văd nici o dovadă în text că numărul 144.000 trebuie luat în sens literal, sau că se referă la evrei în general, sau la un anumit număr de evrei. Aceasta nu înseamnă că evreii, ca persoane, nu au dreptul la mântuire, dar textul are altceva în vedere.

3 – Marea Gloată – la începutul celei de a doua părţi a cap. 7 să ne reamintim întrebarea: „Cine este în stare să stea când Isus revine?” Primul răspuns: cei 144.000, care aşa cum am văzut reprezintă un simbol al totalităţii lui Israel atât din VT cât şi din NT. Acum vine un al doilea grup în v 9…; avem aici o mulţime nenumărată, nimeni nu poate să socotească numărul ei. Oameni din toate naţiunile pământului, limbi diferite, zone geografice diferite, culturi diferite, rase diferite, stând înaintea tronului lui Dumnezeu şi înaintea Mielului. Această imagine ne aminteşte de Apoc 4 şi 5 unde avem o imagine a adunării înaintea tronului lui Dumnezeu. O mulţime nenumărată, alcătuită din toate naţiunile pământului, îmbrăcată în haine albe şi având ramuri de finic (palmier) în mâini. Acest grup, la suprafaţă, este ca număr total opus celui de dinainte – 144.000 – acest număr este exact, numărat, face parte din cele 12 triburi ale lui Israel, nu există robe, nici o locaţie geografică anume, ei sunt aparent pe pământ, pe când celălalt grup este clar arătat ca fiind în cer. Se pune întrebarea? Cei 144.000 şi marea gloată sunt două grupuri total diferite unul de altul? Să nu ne grăbim. Aş vrea să vă sugerez că autorul cărţii Apocalipsei are o tehnică literară foarte specială, care se poate vedea şi în acest context. Să vedem ce se spune în Apoc 5:5-6…; să urmărim cu atenţie:chiar L-a văzut Ioan vreodată pe leul lui Iuda? Să privim textul. El nu îl vede, doar i se spune că leul a biruit. Apoi Ioan vede, dar nu un leu ci un miel, arătând ca fiind înjunghiat. Idea este că Ioan aude despre un leu, dar când se uită, vede un miel. Şi acum întrebarea: „Sunt leul şi mielul două lucruri diferite, sau acelaşi lucru?” În realitate sunt două lucruri cu totul diferite, dar în context ele reprezintă un singur personaj: Isus Hristos. Avem aici ilustrată această tehnică literară: a auzi despre ceva şi a vedea cu totul altceva cu intenţia de a înfăţişa acelaşi lucru în termeni şi imagini diferite, opuse chiar.

Un alt exemplu: Apoc. 17:1 – Ioan aude despre o desfrânată care stă pe ape mari; apoi, în – v. 3 el vede o femeie stând pe o fiară; el aude despre o femeie uşuratică, o prostituată stând pe ape, apoi el vede o femeie stând pe o fiară. Ceea ce aude şi ceea ce vede sunt lucruri total diferite ca imagini, dar ele reprezintă acelaşi lucru; apele şi fiara, sunt două imagini cu totul diferite, dar ele reprezintă şi sunt simboluri ale aceluiaşi lucru în acest capitol.

Alt exemplu – în Apoc 1:10 Ioan aude înapoia lui „…un glas puternic ca sunetul unei trâmbiţe”, iar când s-a întors să vadă, nu era nici o trâmbiţă, glasul era Isus Însuşi stând înaintea ochilor uimiţi ai lui Ioan. Iată că în Cartea Apocalipsei este o tehnică literară constantă, prin care Ioan, încercând să vorbească despre acelaşi lucru foloseşte termeni şi imagini opuse, iar semnalul care precede această tehnică, este că el aude ceva şi apoi vede cu totul altceva.

Întrebarea este acum: Chiar i-a văzut Ioan pe cei 144.000? Se pare că nu. El aude numărul; pentru ca mai târziu, în v. 9, se spune că el vede o mulţime nenumărată; nimeni nu putea să o numere. Ceea ce Ioan aude şi ceea ce el vede este foarte diferit, dar pare clar că ambele imagini reprezintă acelaşi lucru, dar probabil în roluri diferite. Împreună, aceste două grupuri, cei 144.000 şi marea gloată sunt răspunsul la Apoc. 6:17. Probabil că cei 144.000 reprezintă poporul lui Dumnezeu care trăieşte evenimentele sfârşitului, chiar înainte de revenirea Domnului Isus, în timp ce marea gloată îl reprezintă pe acelaşi popor înaintea tronului lui Dumnezeu după ce au fost răscumpăraţi, după cea de a doua venire. Dar este clar că ei reprezintă acelaşi grup, doar că în roluri şi în circumstanţe diferite.

Ramurile de palmier din v. 9 mai apar de două ori în NT – prima dată cu ocazia intrării triumfale a lui Isus în Ierusalim, ocazie cu care a fost aclamat; aici, din nou Isus este aclamat de mulţimea mântuiţilor aflaţi în faţa tronului. O altă legătură este cu cu sărbătoarea Corturilor în contextul VT – Lev. 23:40; Neemia 8:14-15 – ramurile de palmier asociate cu această sărbătoare. Însă cea mai solidă conexiune în contextul cap. 7, este că aşa cum a fost aclamat la intrarea Sa triumfală în Ierusalim, tot aşa Isus este din nou aclamat de mulţimea mântuiţilor, de data aceasta însă pentru biruinţa Lui finală, intrarea Lui triumfală ca rege recunoscut al întregului Univers.

În vv. 10-12 avem o reluare a imnului din Apoc. 5. Motivul pentru care este introdus acest pasaj în contextul cap. 7, este să ne arate anunţarea împlinirii făgăduinţei din Apoc. 3:21 – toţi cei care au biruit vor sta cu Isus pe tronul Său, aşa cum şi El a biruit şi are dreptul să stea pe tron cu Tatăl.

Acum am ajuns la vv. 13 şi 14 – cine sunt aceştia îmbrăcaţi în haine albe? Sunt cei care compun marea gloată. Cei 144.000 nu sunt niciodată descrişi îmbrăcaţi în haine albe. Conceptul de „necazul cel mare” este legat de sigiliul al cincelea. Numărul 144.000 ne aminteşte de numărul martirilor care pare că trebuie împlinit – Apoc 6:9-11. Aceste două grupuri reprezintă acelaşi popor al lui Dumnezeu, iar experienţele lor au fost câştigate de martirii care au fost înaintea lor. Aşa că Apoc 7 reprezintă apogeul împlinirii unor evenimente pe care le-am văzut dezvoltându-se de-a lungul cap. 6.

Am ajuns la finalul cap. 7 – vv. 15-17 – încă de la primele scene ale Apocalipsei am făcut cunoştinţă cu binecuvântările vieţii veşnice. Aici, ochii noştri pot prinde primele licăriri ale extraordinarelor răsplătiri oferite celor mântuiţi, răsplătiri şi binecuvântări pe care le vom vedea mai clar în ultimele două capitole ale Apocalipsei. Se spune că cei răscumpăraţi Îi vor sluji lui Dumnezeu în Templu. Acest limbaj al slujirii, este limbajul preoţiei. Într-un sens, cei mântuiţi Îi vor sluji lui Dumnezeu ca preoţi în împărăţia cerurilor. Dar cine are nevoie de preoţi în veşnicie? (Răspunsul, într-o prezentare ulterioară, când vom studia rolul poporului lui Dumnezeu aici pe pământ în paralel cu rolul lui în împărăţia lui Dumnezeu). Totuşi se spune că Îi vom sluji în Templu – acest pasaj este contrapartea cap. 3:21 unde avem făgăduinţa locuirii pe tron alături de Isus. Templul ceresc, reprezintă centrul guvernării Universului. A sluji în Templul ceresc are conotaţii regale, nu servitori în înţelesul omenesc, ci a avea în grijă treburile guvernamentale. Deşi poate părea prea mult şi prea pompos spus, totuşi sugestia este că mântuiţii vor fi membrii ai cabinetul regal. Ne aducem aminte de o daclaraţie din Apoc. 5:10 – „Ai făcut din ei preoţi şi regi…”

Capitolul se încheie cu descrierea unora dintre beneficiile şi frumuseţile acelei vieţi. El Îşi va întinde cortul peste ei. Cât de mult face o umbră într-o zi fierbinte de vară şi o băutură răcoroasă. Idea este că ceea ce Dumnezeu pregăteşte pentru cei mântuiţi, este aşa de minunat şi crează simţăminte atât de mulţumitoare, în comparaţie cu ceea ce am trăit aici pe pământ. Dumnezeu va fi ocrotitorul tuturor fiinţelor din Univers, va fi un nou ACASĂ.

Lecţii spirituale:

1 – cele mai bune şi minunate lucruri de pe pământ, ar fi fost surse de primejdie şi distrugere, dacă Dumnezeu nu ar controla şi nu ar restrânge efectele răului. Am văzut în primele trei versete cum chiar şi atunci când cineva nu-L cunoaşte pe Dumnezeu găseşte protecţie în faptul că Dumnezeu protejează pe copiii Săi. Aşa că oricât de bune ar fi unele lucruri, ele nu ar fi aşa dacă forţele răului nu ar fi ţinute în frâu de lucrarea Spiritului Sfânt al lui Dumnezeu.

2 – Dumnezeu are o grijă specială ca nimic să nu fie vătămat nimic din ceea ce-I aparţine. Uneori, sau chiar prea adesea uităm acest lucru. Adesea Îl învinovăţim pe Dumnezeu pentru unele dificultăţi prin care trecem în viaţă. Apoc. 7 ne spune clar că nu Dumnezeu este Cel care produce nefericire şi suferinţe poporului Său, ci Satan este cel care face acest lucru. Există momente când Dumnezeu alege să nu intervină, aşa cum nu a intervenit pentru Fiul Său pe cruce. Tot ce trebuie să facem este să ne încredem în El, cu toată inima; El, care ne iubeşte atât de mult, ştie ce este cel mai bine pentru noi. Scriptura este clară: Dumnezeu are grijă ca nimic din ceea ce-I aparţine să nu fie vătămat.

3 – ce viitor strălucit pregăteşte dincolo de istoria plină de păcat în care ne-am născut. Acest capitol ne oferă o licărire din frumuseţile de care vor avea parte cei mântuiţi şi mult mai mult în capitolele finale.

„Doamne, Te rugăm să păstrezi aceste imagini permanent în mintea nostră. Să nu ne temem niciodată, având în mod constant adevărul că Tu păzeşti ce-Ţi aparţine. Ajută-ne să-Ţi mulţumim pentru Spiritul Tău care ţine în frâu multele primejdii şi rele care se năpustesc zilnic asupra noastră. Şi ajută-ne Doamne să păstrăm în minte incredibilele frumuseţi pe care Tu le pregăteşti pentru copiii Tăi mântuiţi. Să ne trăim vieţile în lumina acelui viitor glorios: noi suntem regi şi preoţi, fii şi fiice ale marelui Dumnezeu şi să trăim o viaţă demnă de preoţi, regi şi copii ai Tăi. Îţi mulţumim în Numele lui Isus, Amin!”

 

  1. Rolul Trâmbiţelor în Scriptură

 

Având în vedere interpretarea, trâmbiţele se încadrează în pasajele cele mai dificile din cartea Apocalipsei, probabil cele mai dificile din toată Biblia. Există anumite chei pentru a le descifra înţelesul?

„Doamne, stând în faţa acestor pasaje biblice atât de dificil de interpretat, avem nevoie de prezenţa Ta, de înţelepciunea şi de călăuzirea Ta. Îţi mulţumim în Numele lui Isus, Amin!”

Ce rol joacă trâmbiţele în cartea Apocalipsei? De departe, trâmbiţele joacă unul dintre cele mai copleşitoare şi uluitoare roluri din întreaga litratură biblică. Însă rolul trâmbiţelor în Apocalipsa, este făcut clar, mai clar decât mulţi îşi pot imagina.

Aş vrea să ne întoarcem puţin la a cincea pecete – Apoc. 6:9-10 – avem aici strigătul: „Până când Doamne nu vei face dreptate şi nu vei răzbuna sângele nostru asupra locuitorilor pământului?” Să mergem acum la 8:13 – acest text sumarizează ceea ce se va întâmpla în cele şapte trâmbiţe. Care este deci conţinutul trâmbiţelor? Ele sunt judecăţi venite asupra acelora care locuiesc pe pământ. Observăm legătura? Ce strigăt venea în Apoc. 6:10? „Până când…?” Trâmbiţele par să fie un răspuns la strigătul sufletelor de sub altar – un răspuns pentru dreptate. În Apoc. 8:3-5 observăm şi mai clar legătura dintre aceste două pasaje. Acest pasaj este viziunea introductivă la cele şapte trâmbiţe. Trâmbiţele sunt răspunsul la persecuţia poporului lui Dumnezeu. În timp ce în simbol, aceşti martiri-sfinţi strigă la Dumnezeu, pentru a li se face dreptate şi pentru a fi răzbunaţi, acest strigăt ajunge la cer, se amestecă cu tămâia de pe altar şi ca urmare, judecăţile sunt aruncate asupra pământului.

Există un mesaj teologic aici. Apocalipsa pare să spună că cei care persecută pe poporul lui Dumnezeu nu vor rămâne cu nici un chip nepedepsiţi. Trâmbiţele ne arată clar că de-a lungul istoriei, Dumnezeu s-a ocupat de grupuri, sisteme, sau instituţii care au persecutat pe poporul Său. Trâmbiţele devin astfel un răspuns al lui Dumnezeu la rugăciunile sfinţilor. De asemenea, trâmbiţele par să acopere întregul curs al istoriei, dar cele şapte potire care apar în cap. 16, apar doar la sfârşitul istoriei. Şi într-un fel, ele sunt un al doilea răspuns la cererile şi rugăciunile sfinţilor.

Când se termină trâmbiţele? Este clar că punctul culminant va fi la sfârşitul timpului – Apoc. 10:7; când cel de al şaptelea înger este pe punctul să sune din a şaptea trâmbiţă, taina lui Dumnezeu va fi lămurită. Ne vom întoarece la acest pasaj, dar pe scurt, taina lui Dumnezeu este un mod al NT de a vorbi despre evanghelie: Rom. 16:25-27; Efes. 3:3-7. Aceasta ne spune că chiar înainte de ultima trâmbiţă, proclamarea evangheliei va fi terminată. Deci, proclamarea evangheliei se sfârşeşte în contextul celei de a şaptea trâmbiţe, trâmbiţă care este deja asociată cu evenimentele de la sfârşitul istoriei şi cu cea de a doua venire  a lui Isus: Apoc. 11:18 – text care face parte din cea de a şaptea trâmbiţă. În v. 17 Dumnezeu este prezentat ca Unul care este şi a fost. Din textele de început ale Apocalipsei L-am cunoscut pe Dumnezeu ca Unul care era, este şi care va veni – cap. 1:4, 8. Dar aici se spune doar că este Cel care este şi care era. Nu se mai spune care va fi, sau care va veni, pentru El că deja a venit. Ca şi sigiliile, trâmbiţele merg înainte până la finalul timpului.

Care sunt textele din VT care stau la baza trâmbiţelor din Apocalipsa? În VT sunt şase cuvinte ebraice şi două în greacă care se traduc cu trâmbiţă, sau sunetul trâmbiţei. Atunci când se vorbeşte în Apocalipsa despre cele şapte trâmbiţe, ce se are în vedere, la ce se face referinţă? Mai mult decât oricare alt concept în VT trâmbiţele sunt folosite în contextul venerării, închinării. Acest fapt este surprinzător, deoarece, de regulă ele ar trebui asociate mai degrabă cu semnale de avertizare, sau semnale militare, dar domeniul cel mai folosit al trâmbiţelor în VT era în serviciul închinării. Din cele 134 de apariţii ale cuvântului gr, pentru trâmbiţă sau a sufla din trâmbiţă, 53 dintre ele sunt asociate cu închinarea. În alte 22 de situaţii, trâmbiţele sunt folosite în lupte, dar folosite într-un mod special de către preoţi, ceea ce însemna că şi închinarea era implicată. Nu erau folosite doar pentru a fi date anumite semnale militare pe câmpul de luptă, ci chiar şi în timpul bătăliilor avem de-a face cu conotaţii religioase. În alte 33 de situaţii în VT sunt folosite ca ordine de marş; de 10 ori sunt folosite pentru a avertiza – Ezech. 33 – sunetele de trâmbiţă erau folosite pentru a avertiza popoul de apropierea vrăşmaşilor; de 9 ori sunt folosite în contextul încoronării – atunci când un rege era încoronat, sunetul de trâmbiţă era o modalitae semnificativă de a celebra acel eveniment; în final, de 4 ori sunt folosite în legătură cu teofaniile, când Dumnezeu S-a arătat în persoană. Au fost câteva ocazii, când Dumnezeu S-a manifestat în Persoană, poporul s-a întâlnit cu El, iar momentul a fost imortalizat prin suntetul trâmbiţelor. Astfel, devine surprinzător faptul că în VT trâmbiţele sunt folosite în contextul închinării, fiind folosite de către preoţi.

Să concluzionăm, citind pasajul din Numeri 10:8-10 – este pasajul care devine central în VT în ceea ce priveşte semnificaţia trâmbiţelor – cei care trebuia să folosească acest instrument, erau preoţii. Trâmbiţa este instrumentul sacru pentru evrei. Fie că era folosită în cadrul închinării, sau pe câmpul de luptă, ea era un instrument teologic, instrumentul care revela voinţa lui Dumnezeu pe pământ, iar cei care trebuia să o folosească erau preoţii. De ce doar ei?: v. 9 – pe câmpul de luptă nu sergenţii, nu locotenenţii, nu generalii sunau din trâmbiţe, ci preoţii. Preoţii erau păstrătorii acestor instrumente. De ce trebuia să fie aşa? Ce se ascunde în spatele acestui concept de trâmbiţare şi de ce trebuia să fie folosite în felul acesta? Acolo, pe câmpul de luptă, trâmbiţele sunt cele care-I amintesc lui Dumnezueu de legământul făcut cu poporul Său. El le-a promis că dacă-I vor fi credincioşi şi vor fi atacaţi de vrăşmaşi, El îi va proteja şi le va da biruinţă. Sunetul trâmbiţei avea să fie semnul prin care Dumnezeu avea să fie înştiinţat de nevoia lor. Ce simbolizează de fapt sunetul trâmbiţei?: v. 10 – fie că se aflau în Sanctuar, sau la război, preoţii trebuia să sune din trâmbiţe ca o aducere aminte în faţa lui Dumnezeu. Dacă israeliţii mergeau la luptă, ei sunau din trâmbiţe, Dumnezeu Îşi amintea de legământul făcut şi elibera poporul. Atunci când mergeau la Sanctuar, la Templu căutând iertare pentru păcatele lor, sunau din trâmbiţe şi Dumnezeu Îşi aducea aminte de ei. Care era deci semnificaţia ce decurgea din trâmbiţare în ceremoniile israelite?: sunetul trâmbiţei este simbolul rugăciunii şi nu numai atât, ci un simbol al rugăciunii legământului. Este rugăciunea poporului încrezător că El va răspunde conform legământului şi-i va elibera din mâna vrăşmaşilor. Observăm acum cum acest concept se încadrează în Apocalipsa, în imaginile şi viziunile pe care deja le-am parcurs? Şi anume că fundalul pentru viziunea trâmbiţelor în Apocalipsa este pecetea a cincea unde avem acele rugăciuni ale sfinţilor? Ei strigă către El pentru dreptate şi răzbunare, iar strigătul lor este ca un sunet de trâmbiţă precum strigătul israeliţilor în VT – atunci când acest strigăt ajunge la Dumnezeu, El răspunde că îi va răzbuna pe sfinţii Săi. Când ajungem la pasajul trâmbiţelor în Apocalipsa, automat gândul nostru se duce la trâmbiţe de război, sau avertizări ale unor mari dezastre, realitatea însă este că ele ilustrează un concept spiritual, trâmbiţele sunt un simbol al rugăciunii, al rugăciunilor pe care sfinţii, poporul lui Dumnezeu le înalţă către El pentru ca Dumnezeu să facă ceea ce este corect şi drept pentru ei faţă de răul care li s-a făcut aici pe pământ. În trâmbiţele din Apocalipsa noi nu vedem altceva decât răspunsul lui Dumnezeu. Oridecâte ori o trâmbiţă sună, Dumnezeu răspunde şi eliberează poporul de  opresorii lui.

Dar care este semnificaţia folosirii trâmbiţelor în NT? Putem învăţa şi de aici ceva cu privire la acest atât de dificil pasaj din Apocalipsa? Aici, sunetul trâmbiţei apare de 23 de ori. Trei dintre acestea sunt pentru o folosire obişniută, nerelevante pentru studiul nostru; 13 din cele 23 apar în Apoc. 8-11 – ne vom ocupa desigur de ele în detaliu; mai rămân 7 folosiri ale lor – în primul rând, în NT sunt asociate cu teofaniile, aşa cum s-a întâmplat de 4 ori în VT.

Să privim la Apoc. 1:10 – vocea lui Isus, ca un sunet de trâmbiţă; Ioan se întoarce şi-L vede pe Isus acolo pe insula Patmos. Astfel, sunetul de trâmbiţă este o teofanie, un semnal al apariţiei lui Hristos. De asemenea, aceeaşi scenă este în Apoc. 4:1.

În Evrei 12:18-21 sunetul trâmbiţei este o aluzie la Exod 19 unde este teofania de pe Sinai şi unde avem prima menţionare a acestui instrument în VT.  Acolo unde trâmbiţarea în NT este menţionată, se subliniază putenic idea teofaniei, sau apariţiei lui Dumnezeu.

În Mat. 24:31 trâmbiţele sunt asociate cu cea de a doua venire. Dar nu este a doua venire tot o teofanie? O apariţie a lui Dumnezeu? Desigur şi găsim aceasta în 1 Cor. 15:51-52 – sunetul ultimei trâmbiţe, sau trâmbiţa revenirii, nu este altceva decât vocea lui Isus înviind pe cei morţi, adevăr de asemenea menţionat în 1 Tes. 4:16-17. Ca atare, în toate cele şapte situaţii din NT, altele decât cele şapte din Apocalipsa, sunetul trâmbiţei este asociat cu teofania – fie în legătură cu cea de a doua venire, fie cu oferirea Apocalipsei în sine.

Dar mai e un înţeles în NT care nu e menţionat în NT – este interesant că din moment ce trâmbiţele sunt asociate cu sfârşitul lumii, chiar şi în VT, se omite cu uşurinţă momentul crucii. La cruce, toate semnele cosmice s-au întâmplat în afara sunetului de trâmbiţă. A fost cutremur, sfâşierea perdelei, pământul despicându-se, pietrele prăvălindu-se, morţi înviind care au îngrozit Ierusalimul, întuneric peste întreg pământul, soarele s-a întunecat, oamenii au fost îngroziţi – toate marile semne cosmice ale sfârşitului au avut loc în timp ce Isus atârna pe cruce, cu excepţia sunetului de trâmbiţă. Aceasta nu este menţionată. Ne mai aducem aminte de Numeri 10:10 – trâmbiţele erau folosite în timpul actelor, serviciilor sacrificiale iudaice – iar unul dintre serviciile care cereau cel mai des folosirea trâmbiţelor, era sacrificiul zinic; de două ori pe zi şi în mod continuu era adusă o jertfă care avea drept scop să facă ispăşire pentru tot poporul; la ora 9.00 şi la 15.00 era sacrificat câte un miel, iar  punctul culminant al actului sacrificial, era sunetul de trâmbiţă. Ştiţi ce ceas din zi era când Isus a murit pe crucea Goglgotei? Era ora 15.00; când El a strigat „S-a sfârşit”, iar apoi Şi-a plecat capul şi a murit, chiar în acel moment din Templu, din interiorul Ierusalimului, s-a auzit sunetul trâmbiţei. Deci chiar dacă ne este menţionată în NT, chiar dacă nu se face referire directă la sunetul trâmbiţei, ea a fost asociată cu moartea lui Isus pe cruce.

După cum observăm, trâmbiţa a fost asociată cu evenimentele majore din istoria omenirii, în care Dumnezeu S-a coborât şi S-a întâlnit cu poporul Său. La Exod, la muntele Sinai, la bătălia Ierihonului în VT, la cruce, când Isus i S-a descoperit lui Ioan pe Patmos, sau la a doua venire în NT, etc., vom observa folosirea mereu şi mereu a trâmbiţei în Biblie. În VT sunetul trâmbiţei era simbolul rugăciunii legământului, când oamenii Îl căutau pe Dumnezeu pentru eliberare fie din păcat, fie din mâna vrăşmaşilor care-i agresau; în NT însă, simbolismul sunetului trâmbiţei este cumva schimbat, este văzut dintr-un alt unghi şi anume trâmbiţa devine un simbol al anunţării teofaniei, a prezenţei personale a lui Dumnezeu.

Ceea ce învăţăm de aici, din aceste aspecte care au legătură cu Apocalipsa, este că cele două teme majore ale celor şapte trâmbiţe din Apocalipsa, sunt exact acestea două ale VT şi NT. Trâmbiţele din Apoclalipsa au o legătură puternică cu conceptul rugăciunii legămîntului din VT; trâmbiţele sunt un răspuns la rugăciunile martirilor pentru dreptate şi răzbunare, iar Dumnezeu se va ocupa de opresorii lor de-a lungul acestor trâmbiţe. De asemenea, în trâmbiţe descoperim un puternic sens al prezenţei personale a lui Dumnezeu, care prin judecăţile extraordinare aduse, este descoperită prezenţa Lui în istorie. Astfel, trâmbiţele din Apocalipsa nu trebuie văzute atât de mult în termeni de război, sau semnalizând ceva, sau ca ocazii de încoronare, ci ca simbol al rugăciunii legământului şi al conceptului de teofanie.

Înainte de final, trebuie subliniat faptul că toată evanghelia îşi găseşte răspuns în cele şapte trâmbiţe din Apocalipsa. Privind asupra Apoclaipsei, chiar de la început, din primul capitol, înainte de a studia despre simboluri, înainte de a ajunge la pasaje mai dificil de interpretat, Apocalipsa ne propune motivul pentru care se deschide în faţa noastră: ea este revelaţia lui Hristos, este descoperirea evangheliei, a  Celui care ne iubeşte; este descoperrirea a ce a făcut El pe cruce, eliberându-ne prin sângele Lui de păcat şi făcând din cei mântuiţi regi şi preoţi. Este descoperirea despre felul minunat de cum Îşi protejează El poporul în istorie până la sfârşitul timpului. Acesta este scopul principal al Apocalipsei şi pe aceasta cade accentul ei principal. Dincolo de simboluri, dincolo de confuzie, dincolo de zgomotele şi zarva popoarelor istoriei, Apocalipsa îşi propune să-L descopere pe Isus Hristos şi evanghelia mântuirii.

Şi totuşi, dacă e un loc în Apocalipsa unde găsim cel mai greu evanghelia, acesta este în pasajul trâmbiţelor. Cu toate acestea, vom observa cum chiar în mijlocul trâmbiţelor, evanghelia apare şi îşi face loc.

Să mergem la prima trâmbiţă – Apoc. 8:7 – apar simboluri incredibile: grindină, foc amestect cu sânge, pământ ars, vegetaţie arsă…; să mergem la un pasaj pentru a vedea legătura cu evanghelia – Luca 23:28-31 – prima trâmbiţă a Apocalipsei vorbeşte despre judecăţile lui Dumnezeu care cad peste copacii şi vegetaţia acestei lumi. În Luca, aceste simboluri apar din nou, iar Isus spune că „Dacă acest tratament se aplică copacului verde, ce se va întâmpla cu cel uscat?” – copacul verde este Isus persecutat de romani, dar El spune că dacă aşa se poartă ei cu copacul verde, ce vor face celui care se va usca? Isus se referă aici la distrugerea Ierusalimului, care nu este altceva, decât consecinţa teribilă a respingerii evangheliei Sale de către majoritatea iudeilor sec. I. Observăm cum chiar în imaginile bizare şi uneori sălbatice ale trâmbiţelor, cel puţin aşa cum apar la prima vedere, cunoaşterea evangheliei, cunoaşterea NT aduce lumină în înţelegerea semnificaţiei şi simbolismului trâmbiţelor.

Un alt exemplu: Apoc. 9:2-6 – înspăimântător pasaj şi tare încurcat; să mergem la Luca 10:17-20 – observăm paralelele dintre aceste două pasaje? În a cincea trâmbiţă avem această imagine terifiantă a lăcustelor venind din Abis, atacând oamenii, chinuindu-i, etc., dar care nu pot să facă rău celor sigilaţi. Exact aceleaşi imagini şi simboluri sunt în Luca 10 – Isus spune clar, că datorită a ceea ce El a făcut pe cruce, toţi cei care Îl vor primi, toţi cei care vor accepta evanghelia, vor fi protejaţi de atacurile furioase ale lui Satan. Trâmbiţa ne spune că va veni o zi când demonii vor fi lăsaţi liberi pe pământ, dar poporul lui Dumnezeu va fi protejat de ei. Ei nu vor putea fi vătămaţi de furia lor. Evanghelia îi protejează pe oamenii lui Dumnezeu chiar în mijlocul urgiilor trâmbiţelor. De asemenea, în Apoc. 9 este subliniată puternic tema întunericului. Să comparăm cu  Ioan 3:18-21 – lumina este simbolul evangheliei, a lui Isus. Întunericul înseamnă absenţa evangheliei – simbolul răului. În a cincea pecete, întunericul este lipsa de claritate, de înţelegere a Scripturii. El reprezintă oameni care au respins evenghelia şi ca rezultat, sau drept consecinţă, ei sunt chinuiţi de demoni. Chiar şi în mijlocul trâmbiţelor, care pare că sunt străine de evanghelie, străine de descoperirea lui Isus Hristos, atunci când comparăm NT cu simbolistica Apocalipsei, vedem că şi aici evanghelia este centrul şi aici Isus este centrul înţelegerii. Indiferent cât de bizare şi de neînţelese ar fi trâmbiţele, ele nu vor fi înţelese decât de cel care cunoaşte NT.

Lecţii spirituale:

1 – teologia trâmbiţelor – mesajul cental în sensul acesta, este că Dumnezeu deja îi are în vedere pe opresorii poporului Său, chiar dacă nu este perceput de ochii noştri. Privind în istorie, am fi tentaţi să spunem că Dumnezeu a fost cu totul absent. Dar trâmbiţele ne spun altceva. Chiar în mijlocul confuziei, violenţei şi terorii prin care trecem pe pământul acesta, Isus este pe tron, iar Dumnezeu are cntrolul asupra evenimentelor. Trâmbiţele clarifică faptul că Dumnezeu niciodată nu Şi-a uitat copiii credincioşi de-a lungul istoriei. Trâmbiţele oferă mângâiere celor opresaţi. Chiar şi în timpurile cînd ei au fost apăsaţi şi prigoniţi, Dumnezeu a avut ceva de spus împotriva opresorilor lor. Cei apăsaţi trebuie să aibă răbdare, să aştepte, pentru că dreptatea Lui se va împlini.

2 – decizia pentru sau împotriva evangheliei este cea mai importantă pe care cineva o poate lua în era creştină. Fără nici un fel de îndoială, trâmbiţele arată care sunt consecinţele care decurg din respingerea evangheliei şi ce se întâmplă cu cei care se află în afara harului şi milei lui Dumnezeu. În acelaşi timp, viitorul este fără teamă pentru cei care merg cu Dumnezeu.

„Doamne, privind aceste pasaje dificil de înţeles, bizare uneori, descoperim însă că putem întrezări scopul pentru care Tu le-ai dat. Trâmbiţele nu sunt doar cuvinte de mângâiere şi confort pentru cei opresaţi de păcat, dar sunt şi avertizări pentru cei care asupresc pe semenii lor şi judecâţi cu atât mai teribile cu cât ne apropiem de sfârşit. Conceptul firesc, anume că cei care-L urmează pe Hristos sunt cei care pierd, iar cei care sunt seculari, ostili credinţei şi care resping evanghelia par să câştige şi să prospere, este demolat prin imaginile trâmbiţelor. Te rugăm Doamne să păstrezi ochiul credinţei noastre deschis asupra realităţilor ultime ale acestei lumi. Ajută-ne să luăm decizii corecte şi să căutăm călăuzirea Ta în luarea acestor decizii. În Numele lui Isus Îţi mulţumim, Amin!”

 

VII. Timpul când Trâmbiţele încep

 

Cât timp va fi predicată evanghelia? Ne spune cumva Apocalipsa când se încheie proclamarea evangheliei pentru locuitorii pământului?

„Din nou Doamne stăm în faţa pasajului despre trâmbiţe şi în faţa unei părţi destul de dificile şi anume ce înseamnă viziunea introductivă şi cum se încadrează ea în istorie. Te rugăm să fii cu noi, să ne călăuzeşti minţile şi să ne oferi acea perspicacitate de a înţelege şi a-Ţi glorifica Numele, în Numele lui Isus, Amin!”

Să analizăm puţin viziunea introductivă a trâmbiţelor, în încercarea de a înţelege când în timp au început trâmbiţele – ne aducem aminte din pezentarea anterioară că trâmbiţele se încheie la a doua venire a lui Isus, precum şi cele şapte peceţi. Problema controversată este când încep trâmbiţele? Încep cumva la cruce? Încep în alt moment istoric de-a lungul erei creştine? Sunt cumva fenomene ale sfârşitului, manifestându-se chiar înainte de revenirea lui Isus?

Să analizăm Apoc. 8:2-4 – sunt văzuţi şapte îngeri în faţa lui Dumnezeu cu şapte trâmbiţe. Apoi este văzut un alt înger, fără să specifice exact cine era, având o cădelniţă de aur stând lângă altar, fără să se specifice care altar. I s-a dat tămâie multă pentru ca împreună cu rugăcunile sfinţilor să o aducă pe altarul de aur, înaintea tronului. Dacă sunteţi familiarizaţi cu serviciile de la Sanctuarul evreesc din VT, atunci această imagine ne aminteşte imediat de un serviciu special, numit serviciul tamid, în ebraică – ceremonia zinică şi continuă de sacrificare. Am discutat într-una dintre prezentări faptul că moartea lui Isus pe cruce a avut loc exact în momentul în care cea de a doua jertfă a sacrificiului zilnic, jertfa de seară, era adusă în Templul din Ierusalim – jertfă care practic nu a mai avut loc, deoarece El a fost considerat în acea zi memorabilă împlinirea acelui sacrificiu tamid – Mielul lui Dumnezeu care ridica păcatele lumii întregi. În fiecare zi aveau loc o serie de ceremonii la Templu în care se încadra şi jertfa zilnică. Pe scurt, care erau paşii? Preotul desemnat pentru ocazia respectivă, deschidea uşile Templului, aprindea sfeşnicele – bineînţeles curăţa mai întâi candelele stinse, le umplea din nou cu ulei şi apoi le aprindea în aşa fel încât toate cele şapte candele să ardă pentru a fi lumină suficientă în Sanctuar – apoi lăsând uşa deschisă, avea loc sacrificarea mielului la altarul de jertfe din curte; sângele colectat era luat şi stropit la baza altarului şi apoi preotului i se dădea tămâie şi după ce lua câţiva cărbuni aprinşi de la altarul din curte, mergea în Templu la altarul tămâierii din prima încăpere numită Sfânta unde amesteca tămâia cu cărbunii aprinşi din care rezulta un fum plăcut mirositor şi care umplea Templul. Apoi, preotul ieşea afară şi binecuvânta oamenii, moment în care începeau să sune trâmbiţele. Erau şapte preoţi care sunau din şapte trâmbiţe – dar înainte ca ei să sune, era o perioadă de tăcere – dacă ne amintim de Apoc. 8:1 – avem şi aici o asemenea perioadă de linişte, de tăcere înainte ca trâmbiţele să înceapă să sune. Într-o formă sau alta, fiecare aspect al acestui serviciu zilnic, este menţionat în prima parte a Apocalipsei.

Deci, în Apoc. 8:2-4, un înger cu o cădelniţă de aur vine şi se aşează lângă altar, fără să fie menţionat care dintre ele. Dar pentru că avem articolul hotărât, în mod normal se înţelege că este vorba de cel menţionat în Apoc. 6:9-10 unde avem suflete sub altar – ca atare, acesta trebuie să fi fost altarul sacrificial care se găsea în curtea Sanctuarului iudaic. Astfel, în Apoc. 8 avem o reluare a imaginilor serviciului zilnic. Îngerul vine lângă altar, cel mai probabil altarul de jertfe, primeşte tămâie de aici şi intră cu ea în Templu pentru a o aduce pe altarul tămâierii, pentru a o sluji pe altarul de aur al tămâierii. Sunt prin urmare două altare în acest text având în vedere nu numai textul scris, ci şi aluziile la serviciul zinic din Sanctuatul VT – avem altarul de jertfe unde îngerul primeşte tămâia, şi altarul de aur din interiorul Templului, unde el merge să slujească acea tămâie. Şi dacă vorbim aici despre jertfa zilnică, jertfa tamid, care era semnificaţia serviciului zilnic şi jertfei zilnice? Era mijlocirea. Tămâia este luată din acelaşi loc de unde era adusă jertfa. Într-un anumit sens, tămâia apare exact în locul unde se aducea jertfa, este luată de acolo şi dusă în Templu pentru a fi slujită pe altarul de aur al tămâierii care se afla înaintea tronului lui Dumnezeu din Sfânta Sfintelor. Pe baza acestei aluzii puternice la seviciul zilnic de la Sanctuar, putem spune că în Apoc. 8:2-4 avem o aluzie la crucea lui Isus care era locul Lui de sacrificiu, de jertfă, iar tămâia apare la cruce. Crucea a fost tema centrală în Apoc. 5, atunci când Isus a luat Cartea – El este Mielul înjunghiat, El este vrednic să ia Cartea şi să-i rupă peceţile pentru că a fost adus ca jertfă. Astfel, crucea devine baza, fundamentul oricărui act care urma să fie făcut pentru poporul lui Dumnezeu în această parte a Apocalipsei.

Acum ne mutăm la următoare fază a slujirii lui Isus. După cruce şi în baza ei, vine mijlocirea, pentru că după cruce El poate oferi iertarea, ştergerea păcatelor pentru cei care-L primesc în viaţa lor. Acesta este fundamentul vieţii de creştin: noi nu trăim pentru că facem ceea ce trebuie, creştinismul nu se poate exprima prin să faci asta pentru a fi salvat, ci prin ceea ce a fost făcut pentru mântuirea noastră. Fundamentul mântuirii noastre stă pe ceea ce Domnul Isus a făcut pe crucea de pe Golgota; aceasta este baza acceptării noastre de către Dumnezeu, chiar şi atunci când mai greşim, mai păcătuim – Dumnezeu ne acceptă din nou pe baza pocăinţei şi a jertfei Domnului Isus. Fumul de tămâie al neprihănirii care se înalţă de la cruce, acoperă acele păcate, sau ca să spunem aşa, acoperă toată „tabăra sfinţilor.” Aceasta este imaginea care vine de la Sanctuarul VT – jertfa zilnică era adusă în mod constant, fumul de la jertfă era în permanenţă deasupra taberei poporului Israel. În felul acesta, poporul era la adăpost prin ispăşirea mielului jertfit. Aceasta este imaginea de bază care ne întâmpină în partea introductivă a pasajului trâmbiţelor.

Acum, s-ar putea ridica întrebarea: Ce legătură poate fi între mijlocire şi imaginile înspăimântătoare anunţate de trâmbiţe? Voi răspunde puţin mai târziu după oferirea altor câteva informaţii, dar nu uitaţi, piatra de temelia a trâmbiţelor, fundamentul pe care aşezăm toată construcţia interpretării lor este mijlocirea. Isus Hristos devine centrul trâmbiţelor, iar crucea îşi pune amprenta pe tot ce se va întâmpla în continuare. În acest context, să analizăm Apoc. 8:5 – deodată imaginea se schimbă: îngerul a luat cădelniţa, a umplut-o cu foc de pe altat şi l-a aruncat pe pământ – rezultatul?: tunete, glasuri, fulgere şi un cutremur de pământ; ce să înţelegem din aruncarea tămâiei pe pământ? Sunt cel puţin două posibilităţi de interpretare şi de înţelegere a actului de aruncare a cădelniţei. Mai întâi, ultimul act al serviciului zilnic la Templu, era ca preotul să arunce cădelniţa pe pământ în curte, în afara Sanctuarului. Preotul ieşea afară după ce slujea tămâia, trâmbiţele sunau, în timp ce preotul arunca cădelniţa jos. În tradiţia iudaică se specifică faptul că zgomotul făcut de aruncarea cădelniţei pe pavimentul curţii Templului era aşa de mare, încât se putea auzi până dincolo de zidurile Ierusalimului – era auzit astfel peste tot în oraş. Acest act al aruncării cădelniţei era ultimul act al serviciului zilnic. Dacă aceasta a fost imaginea din mintea lui Ioan atunci când şi-a descris viziunea, înseamnă că mijlocirea lui Isus are loc înainte ca trâmbiţele să înceapă să sune. Cu alte cuvinte, tot ce urmează să se întâmple pe parcursul timpului marcat de cele şapte trâmbiţe, are drept bază, fundament, mijlocirea. Iar dacă aruncarea cădelniţei face parte intergrantă din serviciul zilnic de la Templu, mijlocirea este miezul, esenţa părţii introductive la trâmbiţe.

Dar există şi o altă posibilitate de a înţelege textul pe baza lui Ezechiel 10:2 – scena urmează după evenimentele înfricoşătoare prezentate în capitolul anterior: un înger cu călimara la brâu sigilează pe toţi cei credincioşi din Ierusalim, urmat de alţi şase îngeri care merg şi ucid pe toţi cei care nu fuseseră sigilaţi. Următorul act al judecăţii lui Dumnezeu a fost împrăştierea cărbunilor peste oraş, ceea ce însemna că perioada de har, de mijlocire pentru cetate s-a încheiat. Tema din Ezechiel, este aceea că Dumnezeu părăseşte cetatea, El abandonează definitiv Ierusalimul. Acesta nu mai este numit cetatea sfântă, Templul şi-a pierdut sacralitatea, iar Israel va merge în captivitate, exilul babilonian. Dumnezeu se îndepărtează de ei. Actul vizibil al demonstrării acestei hotărâri pe care Dumnezeu a luat-o, a fost împrăştierea cărbunilor aprinşi deasupra cetăţii – odată cu încetarea mijlocirii, ei sunt acum în afara protecţiei divine. Deci este posibil ca aruncarea cădelniţei de către îngerul din Apocalipsa să fie o paralelă la această imagine din Ezechiel 10:2, iar aruncarea cădelniţei ar semnifica încheierea timpului de har, cu alte cuvinte, mijlocirea s-a încheiat. Dacă aceasta este situaţia şi în opinia mea aceasta ar fi cea mai probabilă interpretare apropiată de intenţia lui Ioan – mai mult decât cea anterioară, deşi nu putem face o precizare clară şi definitivă – înseamnă că Apoc. 8:5 se referă la momentul încetării mijlocirii Domnului  Hristos în Sanctuarul ceresc.

Atunci înseamnă că trâmbiţele se referă la mijlocire şi la încetarea ei, iar această viziune introductivă încearcă să pună în scenă toată seria de evenimente care urmează. Dar rămâne întrebarea: Când încep trâmbiţele? În ce fel semnificaţia acestei viziuni introductive ne ajută să răspundem acestei întrebări? Să ne întoarcem la Apoc. 8:5-6 – (1) – mulţi cercetători au observat că trâmbiţele nu sună până când nu este aruncată cădelniţa cu cărbunii aprinşi pe pământ. Ei admit existenţa unei mijlociri în viziunea introductivă, dar de asemenea este şi încheierea mijlocirii, iar trâmbiţele sună de abia după ce mijlocirea s-a încheiat. Aceasta înseamnă că ele încep atunci când mijlocirea s-a terminat. Dacă gândim acum în termenii istoriei creştine, înseamnă că toate trâmbiţele ar trebui să fie plasate în viitor faţă de noi, pentru că astăzi mijlocirea încă are lor; evanghelia este încă predicată, crucea mai are încă impact asupra oamenilor, mai există timp de probă şi de har. Starea generală a lumii nu este bună, dar faptul că încă se întorc oameni la Dumnezeu este concludent în privinţa aceasta. Aşadar, dacă trâmbiţele au loc după încheierea lucrării lui Dumnezeu pe pământ, atunci ele trebuie plasate în viitor faţă de timpul nostru istoric, după închiderea timpului de har. Dar se mai poate înţelege şi altfel, iar după prezentarea următoarei opţiuni, vom analiza care dintre cele două se încadrează mai bine interpretării trâmbiţelor.

(2) – următoarea opţiune are în vedere faptul că întreaga scenă preliminară, este ca o imagine de fundal care rămâne pe tot parcursul reprezentaţiei şi evident repezentând în scurt ceea ce e desfăşurat în piesă. Pe o scenă, în timpul unei reprezentaţii, se află un fundal; el se poate schimba din când în când pe parcursul piesei, dar fundalul este acolo în permanenţă de-a lungul scenei, sau actului care se joacă. Tot ceea ce se joacă în piesă, este influenţat, afectat de acel fundal. Dacă de exemplu fundalul este cu o imagine din Paris, atunci toată piesa respectivă sau actul în sine trebuie să fie în relaţie cu fundalul, să prezinte viaţa în Paris, sau oameni, sau orice altceva legat de acel fundal. La un moment dat, dacă pe fundal apare o scenă prezentând o imagine dintr-un sat, atunci tot ce se întâmplă în faţa acelui fundal trebuie să fie în legătură cu imaginile respective.

Astfel, mulţi cercetători au văzut scenele (viziunile) introductive din Apocalipsa ca pe nişte fundale, în care scena cu aruncarea cădelniţei nu guvernează tot ceea ce se întâmplă, ci avem de asemenea şi scena cu mijlocirea (şi încetarea ei). Astfel, atât mijlocirea cât şi judecata, atât mijlocirea cât şi încetarea ei reprezintă fundalul din spatele tuturor evenimentelor care se întâmplă în timpul trâmbiţelor. Care dintre cele două variante este cea corectă? Dacă este prima şi toate evenimentele sunt în viitor, înseamnă că n-am văzut nici o trâmbiţă în desfăşurare şi nici nu putem da vreo interpretare; dacă este a doua, înseamnă că trâmbiţele se întind de la cruce, atunci când practic a început mijlocirea lui Isus şi până la cea de a doua venire. Pentru că nu avem nicăieri o explicaţie directă din partea lui Ioan de cum trebuie înţelese aceste texte, aceste viziuni introductive ale trâmbiţelor, atunci trebuie să analizăm strategia lui literară, de-a lungul întregii cărţi. Amintiţi-vă de strategia literară de a vedea şi a auzi lucruri diferite, opuse chiar în practică, dar referindu-se de fapt la acelaşi obiect. Să vedem care este tiparul literal pentru viziunile introductive: prima viziune introductivă este în Apoc. 1:9-20 – este viziunea introductivă pentru cele şapte biserici; ea precede scena în sens literal – mai întâi avem cap. 1, apoi avem cap. 2 şi 3. Acum întrebarea se pune dacă scena introductivă precede bisericile ca actualitate, ca timp istoric, sau este un fundal pentru ele? La o analiză atentă este evident că e ca un fundal. Fiecare scrisoare, către fiecare biserică se referă la acea viziune introductivă unde Isus stă printre sfeşnice – sfeşnicele reprezentând cele şapte biesrici. Stând între sfeşnice, El stă între biserici slujindu-le şi fiecare dintre scrisori reprezintă slujirea lui Isus pentru fiecare dintre bisericile destinatare. Tot ce se întâmplă în cap. 2 şi 3 este guvernat de scena din cap. 1. Devine foarte clar, cel puţin din această viziune introductivă că ea continuă de-a lungul materialului care urmează, transmiţând din spate şi influenţând tot ce se „joacă” în scena din faţă. Ea crează tema, inspiră materialul ce urmează şi rămâne să influenţeze până la sfârşit tot ce se întâmplă.

Cele şapte peceţi – care este imaginea, sau scena introductivă? – Mielul care vine spre tronul lui Dumnezeu, primeşte o Carte şi în aclamaţiile fiinţelor prezente începe să-i rupă peceţile pentru a deschide Cartea. Privind cu atenţie la capitolele care urmează, 5, 6, 7 şi 8, observăm că această scenă din cap. 5 nu dispare niciodată şi nici nu se schimbă. Ea rămâne ca fundal – Mielul este acolo, rupând pecete după pecete, ruperea fiecăreia aducând o nouă serie de evenimente pe pământ. Este scena de fundal în faţa căreia se întâmplă tot ce urmează în istorie. Scena Mielului nu se termină înainte de a începe scena peceţilor.

Ca atare, am putea concluziona şi aici că scena introductivă a peceţilor, nu este ceva care se întâmplă şi se termină definitiv înainte să urmeze altceva. Da, în sens literal ea precede trâmbiţele, dar din punctul de vedere al semnificaţiei, rolul acestei viziuni este acela de fundal pentru suma evenimentelor care se vor întâmpla pe parcursul trâmbiţelor. Mijlocirea lui Hristos şi judecata prin aruncarea cărbunilor, sunt un fundal pentru toate cele şapte trâmbiţe. În fiecare caz, viziunea introductivă precede din punct de vedere literal, dar acea scenă continuă să domine tot ceea ce urmează. Hristos Cel din ceruri comunică cu fiecare biserică în parte, crucea fiind baza şi esenţa întregei ere creştine. Iar răspunsul la mijlocirea lui Isus este binecuvântare, sau judecată de-a lungul întregei ere creştine.

Referitor la cele şapte trâmbiţe, scena introductivă poate fi văzută prin prisma conceptului biblic despre judecată. Judecata nu este doar un concept negativ în Biblie, ci şi unul pozitiv. La tribunal poţi să fii binecuvântat sau blestemat. Poţi să primeşti despăgubiri, sau să le oferi. Poţi fi condamnat la închisoare, sau eliberat. În sala de judecată pot avea loc ambele verdicte. Aşa este şi cu judecata lui Dumnezeu, iar aici putem vedea cele două aspecte ale judecăţii lui Dumnezeu. Prin mijlocire, oamenii pot să fie binecuvântaţi, aduşi în comuniune cu Dumnezeu, pregătiţi pentru o viaţă cerească, sau pot fi aduşi la judecată pentru neascultarea legământului şi lăsaţi în afara împărăţiei lui Dumnezeu.

Dar se ridică o altă întrebare: Cum se leagă Apoc. 8:2-6 de viziunea care urmează? Cum putem şti că mijlocirea şi evenimentele legate de încheierea timpului de probă afectează trâmbiţele? Avem oare şi şapte imagini consecutive ale mijlocirii şi judecăţii şi fiecare trâmbiţă prinde toată această scenă din fundal, sau mijlocirea are loc cu fiecare trâmbiţă şi apoi este o închidere a timpului de probă şi de har la sfârşit? În care dintre cele două feluri putem înţelege textul? Un răspuns la această întrebare îl găsim în versiunea gr. pentru expresia din Apoc. 8:5 – ce a fost aruncat pe pământ? Îngerul a luat cădelniţa, a umplut-o cu foc de pe altar şi a aruncat-o – sau l-a aruncat pe pământ? A aruncat şi cădelniţa împreună cu focul din ea, sau a folosit cădelniţa ca pe un fel de praştie, de aruncător pentru focul din ea? În Ezechiel 10:2 este sugerată a doua variantă. Ceea ce a aruncat îngerul peste cetate au fost cărbunii aprinşi, ceea ce însemna sfârşitul timpului de probă pentru cetatea Ierusalimului. Îngerul a aruncat foc şi nu cădelniţa cu totul. Interesant este faptul că dacă focul a fost cel aruncat de înger, vedem că focul apare repetat de-a lungul trâmbiţelor – în prima trâmbiţă focul este amestecat cu grindină şi sânge. În a doua este un munte arzând; în a treia este o stea arzând; în a cincea este fumul ridicându-se din groapă; în a şasea sunt călăreţi ca de foc. Ca atare, aluzia la foc apare aproape la fiecare trâmbiţă – chiar şi în a patra unde putem considera stelele ca globuri imense de gaze arzând – ca o consecinţă a aruncării focului iniţial, ceea ce înseamnă că mijlocirea şi judecata sunt temele fiecăreia dintre trâmbiţe. Fiecare trâmbiţă se raportează la viziunea introductivă. Dar este oare această aruncare semnalul închiderii complete a harului? Este aruncarea cădelniţei cu totul, sau numai a focului din ea, timpul când va înceta predicarea evangheliei, când nimeni nu se va mai putea întoarce la Dumnezeu? Cred că momentul acesta va avea loc în Apoc. 10:6-7 – devine destul de clar pentru noi că sunetul celei de a şaptea trâmbiţe aduce dezlegarea totală a tainei lui Dumnezeu. Lucrarea evangheliei pentru lume se încheie în jurul celei de a şasea trâmbiţe, dar în timpul acesta este încă har. Odată cu sunetul celui de al şaptelea înger toate acestea încetează, inclusiv mijlocirea Domnului Isus în Sanctuarul ceresc.

Cumva Apoc. 10:6-7 este o reafirmare că acesta este modelul pentru condiţiile fiecărei trâmbiţe în parte? Să vedem Apoc. 9:13 – coarnele altarului de aur; este vorba despre altarul tămâierii, altarul mijlocirii. Când al şaselea înger sună din trâmbiţă, mijlocirea încă este valabilă. Predicarea evangheliei încă are loc şi este necesară – Apoc. 10:11 – text care face parte din cea de a şasea trâmbiţă, la fel ca şi parte din cap. 11 unde descoperim aceeaşi nevoie de predicare. Nu doar predicarea, dar şi pocăinţa este încă posibilă aşa cum este prezentat în Apoc. 11:13 – cei rămaşi se tem de Dumnezeu şi-I dau slavă; iar dacă privim la Apoc. 14:7 descoperim că marea şi finala proclamare a evangheliei este o chemare adresată rămăşiţei de a se teme de Dumnezeu şi a-I da slavă. Este exact ce se întâmplă în Apoc. 11:13 – rămăşiţa este îngrozită de evenimentele sfârşitului şi dă slavă lui Dumnezeu. Acest pasaj prezintă evenimentele chiar dinaintea celor care vor avea loc odată cu sunarea din trâmbiţă a celui de al şaptelea înger. Ca atare, trâmbiţele ca şi peceţile se întind de la cruce până la a doua venire. Acum mijlocirea încă are loc, evanghelia încă este predicată, oamenii încă se pocăiesc de faptele lor rele, sau cel puţin mai au la dispoziţie timp pentru a o face. Este foarte clar deci că trâmbiţele, ca şi peceţile încep la cruce şi se termină odată cu revenirea lui Isus. Ele încep odată cu mijlocirea pe care Isus o începe în cer în momentul aşezării pe tronul Universului şi se încheie cu evenimentele încheierii timpului de har şi cu revenirea lui Isus, eveniment care va avea loc imediat după încheierea timpului de probă.

Probabil că nu toată lumea va fi de acord cu concluzia pe care am tras-o. S-ar putea să se ridice câteva probleme în mintea d-tră. De aceea vreau să analizăm câteva posibile dintre ele pentru a înţelege mai bine de ce nu cred că trâmbiţele sunt undeva în viitor, sau după încheierea harului pentru omenire.

1 – una dintre obiecţiuni ar putea fi Apoc. 9:4 – am văzut că în Apoc. 7 îngerilor li s-a spus să nu vatăme pământul, iarba sau copacii până când slujitorii lui Dumnezeu nu aveau să fie sigilaţi pe frunţile lor. Acum, potrivit cu Apoc. 9, slujitorii lui Dumnezeu sunt sigilaţi şi cei răi sunt atinşi, sunt vătămaţi. Dacă gândim progresiv cele două pasaje, asta înseamnă că în istorie, este o evoluţie de la primul eveniment la al doilea. Se spune mai întâi să nu se facă o lucrare până nu se termină o alta, apoi se spune că prima s-a încheiat, logic a doua poate avea acum loc. Este un text care trebuie luat în serios ca obiecţie atunci când ne gândim la paralelismul dintre peceţi şi trâmbiţe. Totuşi el nu este atât de decisiv pe cât pare. Dacă privim mai atent la înţelesul din gr. al cuvântului „sigilare”, observăm că acesta în NT are multiple sensuri – se putea sigila un document, un mesaj, un mormânt, sau alte locuri de captivitate. Şi dacă se face acest lucru este fie pentru a ascunde ceva sau pe cineva, fie pentru a restricţiona – Mat. 27:66 – mormântul lui Isus este sigilat, El nu poate ieşi din el fără a nu se şti; Apoc. 5 – un document este sigilat; Apoc. 20:3 – balaurul este sigilat în închisoarea sa. În mod repetat sigilarea apare ca o acţiune de a ascunde sau a limita, restricţiona acţiunile cuiva.

Al doilea înţeles – a certifica, a dovedi că cineva sau ceva este demn de încredere – de exemplu, sigilarea unei scrisori presupune că ceea ce se află în interior este demn de încredere şi vine de la expeditorul înscris pe plic – Ioan 3:33; 6:27; Rom. 15:28; 1 Cor. 9:2 – peste tot avem acest sens al certificării unui document. Dar sensul predominant al sigilării în NT este în legătură cu poporul lui Dumnezeu: este indicaţia că acea persoană a fost acceptată de Dumnezeu, că El o cunoaşte şi că i-a oferit astfel Duhul Său – 2 Tim. 2:19; 2 Cor. 1:22; Efes. 1:13; 4:30. În iudaism această idee a fost pusă în legătură cu cirumcizia – Rom. 4:11 – unde circumcizia lui Avraam era semnul, sigiliul, că el Îi aparţinea lui Dumnezeu. Apoi, în perioada creştină, începând cu cel de al doilea secol, după ce cartea Apocalipsa fusese scrisă, sigilarea a fost asociată cu botezul, moment în timp când acea persoană devenea creştin. Astfel, aici avem conceptul NT prin care înţelegem că atunci când o persoană era sigilată, acest fapt avea de-a face cu relaţia personală cu Dumnezeu, însemna că ea s-a botezat, sau a fost acceptată de Dumnezeu.

Acum, dacă contextul în care apare cuvântul „sigilare” se referă la perioada de închidere a harului, de încheiere a timpului de probă, atunci termenul sigilare trebuie înţeles în sensul general al NT acela de a fi acceptat de Dumnezeu. El trebuie înţeles funcţie de ceea ce gândea Ioan şi nu funcţie de înţelegerea pe care noi o putem avea astăzi cu privire la acest concept. Pentru Ioan, înţelesul predominant era acela de a fi în relaţie cu Dumnezeu, de a fi acceptat de Dumnezeu, iar cei care se aflau într-o astfel de relaţie, aveau şi promisiunea că vor fi special protejaţi la sfârşitul timpului. Apoc. 7 nu limitează sigilarea doar la perioada sfârşitului, ci doar pune accentul pe importanţa actului sigilării de la sfârşitul timpului. Nu există nici o indicaţie în NT că sigilarea din Apoc. 7 şi Apoc. 9 este limitată doar la timpul sfârşitului. Sigilarea este un concept care apare de-a lungul întregei ere creştine. Ceea ce este special în Apoc. 7 vizavi de sigilare, este că avem de-a face cu închiderea întregei perioade de sigilare, cu sigilarea finală; de aceea devine semnificativă.

2 – o a doua obiecţiune pe care cineva ar putea-o ridica: ar fi curgerea firească a evenimentelor între cap. 7 şi cap. 8:7-9. În cap. 7 li se spune celor patru îngeri să nu vatăme pământul, marea sau copacii, iar aici, în cap. 8 toate acestea sunt vătămate. Trebuie menţionat însă că Apoc. 8:7-9 reprezintă o nouă viziune introductivă şi pe măsură ce ne deplasăm de la o viziune la alta în cartea Apocalipsei, nu trebuie să presupunem că aceste viziuni sunt secvenţiale, adică urmează logic una alteia – adică dacă într-o viziune sunt desfăşurate anumite evenimente, în următoarea cele care urmează trebuie să continuie de unde s-au încheiat cele precedente. Apocalipsa însă, de multe ori foloseşte ceea ce am numi „recapitulare” sau „repetiţie”, adică o viziune ulterioară poate relua evenimente din cea precedentă şi să le pezinte dintr-un alt unghi, dintr-o nouă perspectivă (Ekehard Muller în disertaţia doctorală face o analiză detaliată a acestui fenomen, demonstrând că viziunea introductivă din Apoc. 8:2-6 este un ansamblu de imagini ce separă cele şapte trâmbiţe de ceea ce a fost prezentat înainte). Astfel, prima trâmbiţă nu ar trebui văzută ca urmare imediată la pecetea a şaptea, ci mai degrabă ceva cu totul nou, pentru care căutăm începutul prin viziunea introductivă din cap. 8:2-6. Prin urmare, în timp ce vegetaţia este vătămată prin prima trâmbiţă – Apoc. 8:7, atunci când ajungem la cea de a cincea trâmbiţă – Apoc. 9:4, observăm că vegetaţia este din nou protejată ca în cap. 7:3. Este clar o mişcare înainte şi înapoi între diferite evenimente, motiv pentru care trebuie să fim foarte atenţi la interpretare cu privire la contextul, timpul şi locul pe care le ocupă evenimentele fiecărei viziuni în parte. Aş sugera că cea mai apropiată paralelă la sigilarea din cap. 7 nu este trâmbiţa a cincea, ci a şasea. Dacă comparăm, Apoc. 7 cu Apoc. 9:14 şi versetele care urmează, descoperim în ambele situaţii patru îngeri, un mod de a ţine în frâu, expresii precum: „Am auzit numărul…” şi apoi mulţimi nenumărate apărând pe scenă. Devine clar faptul că a şasea trâmbiţă este paralelă cu cea de a şasea pecete – ele au loc în paralel în istoria noastră. Cea de a cincea trâmbiţă este înainte de ele, înainte ca timpul de har să se încheie. Aş sugera că în ceea ce priveşte cele două obiecţiuni, sunt importante şi trebuie analizate în mod serios, deoarece ele apar din ambiguitatea naturală a textului biblic. De asemenea, sugerez că există dovezi copleşitoare vizavi de faptul că în primele şase trâmbiţe harul este încă deschis şi doar în timpul celei de a şaptea timpul de probă este complet şi definitiv închis. Aceasta nu înseamnă că de-a lungul istoriei Dumnezeu nu a mai avut ocazia să tragă definitiv cortina peste un oraş, sau popolaţie care a asuprit pe poporul Său.

Lecţii spirituale:

1 – uneori creştinii trebuie să facă o investigare amănunţită a Scripturii fără nici o recompensă imediată. Acesta este un lucru foarte greu în zilele nostre când este o mare lipsă de răbdare şi oamenii sunt învăţaţi cu recompense uşor de obţinut. Ce recompensă primesc dacă îmi iau timp pentru un studiu serios şi amănunţit al Bibliei? Dar lucrurile adânci ale lui Dumnezeu cer timp şi răbdare pentru a fi înţelese. Şi dacă totuşi putem vorbi şi despre o răsplată imediată, atunci aceasta este bucuria care vine din acest studiu profund. Nu trebuie să ne pese de provocarea adâncimilor Cuvântului, pentru că bucuria punerii pieselor în tabloul general este extraordinară. Înţelegerea planurilor lui Dumnezeu pentru poporul Său, în special privind timpurile pe care noi le trăim, este cea mai mare recompensă care poate fi obţinută de aici. Iar această recompensă nu este una de natură materială, ci una de natură spirituală, pentru că spirituală este şi natura activităţii în sine: studiul Cuvântului lui Dumnezeu.

2 – harul este încă deschis în lumea noastră, timpul de probă mai este la dispoziţie şi azi şi va fi aşa până când întreaga lume va decide de partea cui va vrea să fie: de partea lui Dumnezeu şi a evangheliei, sau împotrivă. Timpul va veni şi se pare că foarte curând când întreaga lume va fi adusă în faţa unei decizii finale. Nu se va încheia timpul până când fiecare persoană nu va fi confruntată într-un fel sau altul cu evanghelia pentru a avea ocazia de a răspunde cu Da sau Nu lui Isus şi lucrării pe care El a făcut-o şi o face în favoarea salvării omenirii. V-aş invita să nu lăsaţi decizia pe ultimul minut. Fiţi pregătiţi în fiecare zi pentru acel măreţ eveniment.

„Mulţumim Doamne pentru adâncimile provocărilor Cuvântului Tău. Acceptăm mai departe aceste provocări, dar Te rugăm să fii cu noi, să ne ajuţi să înţelegem Cuvântul şi să ne pregătim pentru ziua revenirii lui Isus. Îţi mulţumim în Numele Său, Amin!”

 

VIII. Natura Trâmbiţelor

 

Te-ai rugat vreodată lui Dumnezeu doar pentru a simţi că rugăciunea ta nu a ajuns mai sus de tavan? Ai fost vreodată abuzat, sau supus unor situaţii jenante fără ca Dumnezeu să intervină şi să pună capăt? Se pare că trâmbiţele din Apocalipsa au un răspuns pentru tine.

„Doamne, ne apropiem din nou de pasajul trâmbiţelor, ocazie cu care dorim să adâncim cunoaşterea noastră în lucurile spirituale. Descoperă-ne semnificaţia pe care Tu ai aşezat-o acolo pentru noi. Dă-ne prezenţa Spiritului Tău care să ne călăuzească în studiu. În Numele lui Isus Îţi mulţumim, Amin!”

Studiul de faţă se ocupă de natura trâmbiţelor şi porneşte de la întrebarea: Ce se întâmplă cu adevărat acolo? În procesul punerii de întrebări cu privire la trâmbiţele din Apocalipsa, studiile anterioare au avut darul de a răspunde unora dintre ele, dar acum, vrem să avem o abordare sistematică a pasajului, să căutăm dovezi şi pe cât putem mai bine să răspundem întrebărilor apărute, sau altora care vor mai apărea pe parcursul studiului.

Ar fi o primă întrebare pe care aş vrea să o pun şi anume: Pe cine afectează trâmbiţele, pe cei drepţi, sau pe cei nelegiuiţi? Desigur întrebarea este pusă în context NT şi anume, înţelegem că Apocalipsa este descoperirea lui Isus Hristos. De aceea  întrebarea este: Trâmbiţele îi afectează pe cei care cred în Isus Hristos, Îl acceptă în viaţa lor, sau pe cei care nu cred în El, care resping evanghelia Sa, sau poate nici măcar nu Îl cunosc pe Isus. Cred că răspunsul este evident. Am văzut că peceţile îi priveau în special pe cei care erau credincioşi, sau cel puţin declarativ se considerau urmaşii lui Hristos. Peceţile îi afectează pe copiii lui Dumnezeu, ele se preocupă de progresul răspândirii evangheliei în lume, de cei care o accepă şi de cei care o resping. Întrebarea este dacă trâmbiţele reiau evenimentele peceţilor, sau merg într-o altă direcţie? Aş sugera a doua opţiune. Din perspectiva NT trâmbiţele îi afectează pe cei răi, pe cei care au respins evanghelia, sau care nu sunt interesaţi de ea şi răspunsul lor faţă de ea nu este altceva decât o respingere al lui Isus.

  1. Trâmbiţele îi afectează pe cei răi – să luăm câteva texte care ne vor ajuta în privinţa aceasta. Mai întâi le vom aborda pe scurt, pentru ca apoi să o facem în detaliu.

1 – Primul pasaj – Apoc. 6:9-11 – vedem aici sufletele de sub altar, strigând către Dumnezeu pentru a întreba cât va mai dura până când El va judeca pe locuitorii pământului. Aşa după cum am văzut într-un studiu anterior, expresia locuitorii pământului este un mod al Apocalipsei de a face referire la cei răi.

2 – să mergem acum la Apoc. 8:13 unde avem răspunsul la această întrebare. Este foare clar că accentul trâmbiţelor, în mod special ultimele trei, cade pe locuitorii pământului; ei sunt cei pentru care sufletele de sub altar cereau judecata. Răspunsul trâmbiţelor, este: „Nu va mai fi mult…!” Dacă trâmbiţele au avut loc de-a lungul istoriei, aşa cum am sugerat mai devreme, înseamnă că ele ilustrează judecata lui Dumnezeu asupra tuturor acelora care i-au martirizat, sau persecutat pe sfinţii Săi de-a lungul întregei ere creştine. Înţelegem aşadar că trâmbiţele îi afectează pe cei răi, pe cei care resping evanghelia. Acest fapt devine şi mai clar în Apoc. 9:4 – aşadar plaga celei de a cincea trâmbiţe nu vatămă vegetaţia: iarbă, verdeaţă, copaci, ci doar pe cei care nu aveau sigiliul lui Dumnezeu pe frunţile lor. Toţi cei sigilaţi, adică toţi cei care sunt de partea lui Dumnezeu, simbolizaţi prin vegetaţie, nu sunt atinşi de această plagă. Acest lucru se observă şi mai bine în vv. 20-21 – este clar din aceste texte că trâmbiţele sunt diferite de peceţi. Ele nu afectează poporul lui Dumnezeu, ele nu au de-a face cu biserica, ci cu cei care se opun poporului lui Dumnezeu, care se opun evangheliei. De asemenea se poate observa o mare asemănare şi o paralelă între trâmbiţe şi potirele cu plăgi din cap. 16, plăgi care sunt evident îndreptate doar împotriva celor răi, doar împotriva celor care L-au respins pe Dumnezeu. Dacă aceste plăgi sunt paralele cu trâmbiţele, atunci este clar că şi trâmbiţele sunt de aceeaşi natură, sunt similare. Prima trâmbiţă cade pe pământ ca şi primul potir. A doua trâmbiţă cade peste mare, ca şi al doilea potir. A treia trâmbiţă cade peste râuri şi izvoarele apelor, la fel ca şi al treilea potir. A şasea trâmbiţă cade peste râul Eufrat ca şi al şaselea potir şi aşa mai departe. Dacă aşezăm alături trâmbiţele şi potirele, vom observa că sunt paralele. Şi dacă plăgile în mod cert afectează doar pe cei răi, atunci la fel fac şi trâmbiţele. Înseamnă că trâmbiţele şi potirele afectează doar pe cei răi.

Un alt punct interesant – trâmbiţele cad şi afectează doar o treime din pământ, sau din ceva anume: cap. 8:7-10. Fiecare trâmbiţă afectează doar o treime. Vă aduceţi aminte cât afectau peceţile? Ele afectau o pătrime din pământ. Cei patru călăreţi afectau fiecare o pătrime din pământ. De ce aşa? În Apocalipsa împărăţia Satanei este împărţită în trei părţi: Apoc. 16:13, 19. Ca rezultat, sugerez faptul că trâmbiţele afectează porţiuni din împărăţia Satanei – mai întâi o treime, apoi o altă treime, etc. De cealaltă parte, peceţile afectau pătrimi din pământ şi dacă ne amintim, unul din călăreţi era Hristos Însuşi şi evanghelia Sa. Potrivit conceptului pătrimii, o astfel de pătrime aparţinea lui Dumnezeu. Celelalte trei părţi aparţineau lui Satana. Peceţile afecau întreaga lume, îi afectează pe toţi oamenii, dar trâmbiţele sunt limitate, ele îi privesc doar pe oponenţii lui Dumnezeu şi ai poporului Său. Există şi alte pasaje, dacă vă aduceţi aminte de fundalul peceţilor. Peceţile se bazau pe Lev. 26, Deut. 32, Ieremia şi Ezechiel – atenţia în aceste pasaje se concentrează asupra blestemelor legământului; ele vorbesc despre consecinţele care veneau asupra celor care călcau legământul cu Dumnezeu, fie că erau israeliţi, fie vrăşmaşii lor. Indiferent cine erau, dacă rupeau legământul, primeau consecinţele care rezultau de aici. Aşa că tot ce are loc în cadrul peceţilor, este în legătură cu această temă: consecinţe ale călcării legământului cu Dumnezeu. De asemenea, fundalul VT pe care se bazează peceţile, afectează tot pământul până la sfârşit: atât pe cei drepţi cât şi pe cei nedrepţi, răi.

Când ajungem însă la trâmbiţe, fundalul se schimbă; pasajele de referinţă din VT pentru trâmbiţe includ plăgile care au căzut peste Egipt chiar înainte de Exod, includ căderea Babilonului şi căderea Ierihonului. Dar ce au avut toate aceste trei evenimente în comun: Egipt, Babilon şi Ierihon? Toate au fost puteri ale vremii care într-un fel sau altul s-au opus lui Dumnezeu şi poporului Său, devenind astfel duşmani şi în consecinţă au trebuit să suporte consecinţele judecăţilor lui Dumnezeu. Devine clar din dovezile adunate aici, că trâmbiţele nu cad peste cei drepţi, ci ele sunt judecăţi ale lui Dumnezeu privind pe nelegiuiţi, pe cei care au persecutat şi martirizat pe sfinţi de-a lungul timpului. Acum acei sfinţi martirizaţi strigă: „Cât va mai trece Doamne până când vei judeca nedreptatea făcută…?” Şi parte din răspuns, vine dinspre trâmbiţe: „Vai, vai, vai de locuitorii pământului…!” Avem acum o imagine mai clară a ceea ce înseamnă trâmbiţele în Apocalipsa şi pe măsură ce vom analiza text cu text pasajul trâmbiţelor, ne vom aştepta să vedem judecăţile lui Dumnezeu asupra segmentelor împărăţiei Satanei.

  1. Trâmbiţele – o serie de evenimente ca semne ale intervenţiei lui Dumnezeu în istorie – Se ridică o altă întrebare: Sunt aceste trâmbiţe doar un subiect general de discuţie cu privire la întreaga eră creştină? Sunt ele doar simple simboluri ale judecăţii lui Dumnezeu ce ar putea fi aplicate în orice loc şi în orice timp? Sau cumva trâmbiţele sunt perioade succesive, consecutive în istorie, profeţii cu privire la evenimente care vin unele după altele în firul istoric? Judecă Dumnezeu în mod succesiv anumite momente istorice? Care dintre cele două ar fi mai potrivită ca răspuns? Studiile mele m-au dus la concluzia că trâmbiţele, spre deosebire de peceţi, acoperă perioade cronologice succesive în istorie. Peceţile priveau mai mult realităţi generale ale întregii perioade creştine – predicare generală a evangheliei, rezistenţă generală faţă de ea, consecinţele care decurg de aici, etc.; deci nu momente specifice şi nici succesive, consecutive, arătând de exemplu care sunt la un moment dat în istorie consecinţele respingerii evangheliei. Dar când ajungem la trâmbiţe, devine clar faptul că avem de-a face cu serii succesive de evenimente care vin unele după altele în istorie, se succed unele altora.

Aş vrea să vă împărtăşesc motivele pentru care am ajuns la această concluzie:

În primul rând, atunci când privim la trâmbiţe, descoperim un sens al trecerii timpului mult mai accentuat: avem ca şi în sigilii o succesiune de evenimente – şapte îngeri, fiecare suflând din trâmbiţă succesiv (acest aspect nu este decisiv, el este cumva asemănător cu succesiunea peceţilor); totuşi, în trâmbiţe avem o perioadă de 5 luni – Apoc. 9:5, 10; o perioadă de 42 de luni – Apoc. 11:3; o perioadă trei zile şi jumătate – Apoc. 11:7-12. Apoi, avem cele trei vaiuri – Apoc. 8:13 – primul vai este paralel cu trâmbiţa a cincea, al doilea vai este paralel cu trâmbiţa a şasea şi al treilea vai este paralel la trâmbiţa a şaptea. Este clar că cele trei vaiuri sunt succesive – cap. 9:12; 11:14 – concluzie: o trâmbiţă sună, au loc evenimente, aceste evenimente se consumă, se încheie şi o nouă fază este pe punctul de a începe. Acest aspect este observat la fiecare trâmbiţă, fiecare aduce în scena istoriei o nouă fază a judecăţii. Acest mod secvenţial nu apare şi la peceţi. Acest concept al trecerii timpului nu se găseşte la peceţi şi ceea ce autorul încearcă să ne transmită este natura diferită dintre peceţi şi trâmbiţe. Combinând aceste observaţii cu textele de referinţă din VT, ajungem la următoarea concluzie: peceţile transmit idea că oricând în istorie au existat păstrători şi călcători ai legământului, iar consecinţele călcării legământului se pot aplica în orice timp şi în orice loc; oriunde evanghelia a fost predicată au fost primitori şi respingători ai ei, au fost vaiuri şi au fost binecuvântări. De cealaltă parte, toate referinţele VT pentru trâmbiţe vorbesc despre perioade şi evenimente petrecute în timp, evenimente succesive care au avut loc unul după altul în timp. Trâmbiţele sunt focalizate pe perioade de timp bine determinate.

Să analizăm câteva pasaje de referinţă din VT cu privire la trâmbiţe:

  1. Să luăm drept exemplu căderea Ierihonului – una din paralelele majore pentru trâmbiţe – Iosua 6. În acea ocazie, poporul merge împrejurul cetăţii 7 zile în tăcere. La sfârşit, avem o izbucnire a trâmbiţelor şi erau exact şapte trâmbiţe. Interesant este faptul că în a şaptea zi ei dau ocol cetăţii de şapte ori, spre deosebire de celelalte şase zile când au dat ocol o singură dată. Vom vedea că cele şapte potire sunt parte, sau mai degrabă esenţa celor şapte trâmiţe. Astfel, cele şapte trâmbiţe pot fi văzute şi ca o înşeptită sunare din trâmbiţe. Căderea Ierihonului este paralelă cu trâmbiţele, avem aici o serie de şapte zile cu punctul culminant în cea de a şaptea.
  2. A doua referinţă majoră cu privire la trâmbiţe, este la sărbătoarea trâmbiţelor din liturgica iudaică; această sărbătoare, numită şi Roş Haşanan, avea loc în prima zi a lunii a şaptea. Ceea ce mulţi oameni nu ştiu, este că în tradiţia iudaică, trâmbiţele sunau la începutul fiecărei luni din anul liturgic care avea şapte luni. Începea în prima lună odată cu sărbătoarea Paştelor şi se termina în luna a şaptea cu sărbătoarea Corturilor. Iar sărbătoarea trâmbiţelor era a şaptea dintr-o serie de alte sărbători ale lunii noi, de alte ocazii de sunare din trâmbiţe care aveau loc de-a lungul celor şapte luni. Astfel sărbătoarea trâmbiţelor se concentrează asupra unei serii de evenimente care aveau loc de-a lungul celor şapte luni ale anului liturgic, sau religios iudaic.
  3. O altă referire era Jubileul – odadă la 49-50 de ani. Trâmbiţele sunau în tot ţinutul, toţi sclavii erau eliberaţi, toate datoriile şi obligaţiile de o natură sau alta erau iertate – oamenii se puteau întoarce la casele lor, puteau fi reintegraţi în familiile lor, etc. Jubileul era ca un punct culminant a şapte perioade de câte şapte ani. Evreii aveau un stil de viaţă marcat de această ciclicitate de şapte: ei lucrau pămntul şase ani, iar în al şaptelea îl lăsau necultivat pentru a-şi recăpăta puterea. După astfel de şapte perioade de câte şapte ani, avea loc Jubileul şi trâmbiţele sunau. Şi aici găsim evidenţiată această mişcare cronologică, o succesiune de evenimente în timp.
  4. Altă referinţă este cea cu privire la plăgile din Egipt, care au avut loc înainte de Exod; au fost 10 la număr şi fiecare a urmat succesiv alteia în timp – Exod 7-11.
  5. O altă referinţă pentru trâmbiţe este Creaţiunea, care este o serie de şapte zile cu punctul culminant în ziua a şaptea –sabatul.

Toate acestea sunt serii de evenimente cronologice şi sugerez că acesta nu este un accident. Este prea sistematic totul ca să fie doar o întâmplare, sau un accident. Autorul vrea să ne dea un indiciu: trâmbiţele sunt evenimente care se întâmplă de-a lungul istoriei unul după altul, în mod succesiv; încep de la cruce şi merg cronologic şi succesiv până la cea de a doua venire.

De asemenea şi marile acte de pedepsire, de judecare ale lui Dumnezeu au fost istorice în natura lor, întotdeauna ele au afectat oamenii din timpul respectiv, dar ceea ce este interesant este faptul că aceste momente nu pot fi şi nu au fost percepute aşa de către ochiul secularizat. Când noi vorbim despre istorie în trâmbiţe, o serie de evenimente nu sunt considerate relevante pentru istorici. Privind istoria creştinismului, istoricii de obicei nu văd mâna lui Dumnezeu mişcându-se într-o direcţie sau alta şi multe evenimente nu sunt considerate ca evidente. Ceea ce fac trâmbiţele este să ne dea o perspectivă de dincolo de istorie, o perspectivă cosmică. Ele ne ajută să privim la evenimentele dintre cruce şi a doua venire şi să sesizăm modul în care Dumnezeu S-a implicat în istorie, în viaţa bisericii, potrivit primei viziuni a Apocalipsei. Să luăm de exemplu Exodul – pentru un istoric secularizat, ce ar spune Exodul? O şleatcă de oameni zdrenţăroşi au reuşit să scape din Egipt după o serie de calamităţi naturale care s-au întâmpat fără nimic supranatural în ele, împiedicându-i însă pe egipteni să-i aducă înapoi. Şi aşa şi-au găsit israeliţii calea spre a forma o nouă naţiune. Mâna lui Dumnezeu? Pentru un istoric secular nu este evidentă şi nici nu trebuie luată în seamă. Dar despre norul de deasupra taberei? Putea fi foarte bine o tornadă care a fost raportată, cât despre secarea Iordanului sau a unei părţi a Mării Roşii, probabil un cutremur care a dus la un astfel de fenomen. Cum ştim că Exodul a fost o acţiune a lui Dumnezeu? Pentru că Dumnezeu a lăsat scrise în istorie faptele Sale. Şi privind cu atenţie evenimentele istorice, putem vedea mâna lui Dumnezeu care a lăsat mesaje clare ale implicării şi intervenţiei Sale. Acelaşi lucru se întâmplă şi cu crucea. Pentru creştini, crucea este cel mai mare act ce a avut loc vreodată în istoria umană. Pentru un istoric secular scena ar părea una normală pentru timpul acela – un om oarecare, este executat de romani la sugestia autorităţilor iudaice, pentru îndrăzneala de a se fi considerat pe sine Dumnezeu, sau ar fi pretins că este cezarul Romei; sau poate ar fi fost vorba despre o încurcătură în identitate, altcineva trebuia să fie crucificat; poate că este vreun discipol dezamăgit. Apoi ar putea vorbi despre o ciudată redeşteptare provocată de ucenici, care trezesc un interes general pretinzând că El a înviat. Dacă nu ar fi fost raportul inspirat, n-am fi ştiut că Dumnezeu a fost acolo, implicat atât de mult în istoria noastră umană lucrând propria noastră şansă la mântuire. Prin Apoclipsa avem această posibilitate a unei înţelegeri mai clare a faptului că Dumnezeu acţionează în istorie şi cum o face. Iar dacă El acţionează în istorie, atunci devine evident că El acţionează şi în vieţile noastre ca oameni, pentru fiecare generaţie în parte, pentru fiecare individ în parte. Astfel natura fundamentală a trâmbiţelor, este că ele cad peste cei răi, şi în al doilea rând trâmbiţele oferă imaginea unei serii de intervenţii ale lui Dumnezeu în istorie şi pe măsură ce privim această perioadă istorică dintre cruce şi a doua venire, vom fi în măsură să detectăm, să descoperim acele evenimente despre care vorbesc trâmbiţele. Vom fi în măsură să vedem consecinţele intervenţiilor lui Dumnezeu în lume şi cum ne afectează acestea propriile noastre vieţi.

III. Trâmbiţele – paralele ale Creaţiunii – al treilea aspect cu privire la natura trâmbiţelor, este sugerat fundalul atât de interesant pe care l-am abordat mai devreme şi anume că trâmbiţele sunt îndeaproape paralele la zilele creaţiunii – Gen. 1-2 – prima trâmbiţă afectează pământul – prima zi a creaţiunii ne spune că Dumnezeu a creat lumina. A doua trâmbiţă afectează marea – în a doua zi a creaţiunii centrul cade pe separarea apelor de sus de cele de jos. A treia zi a creaţiunii este ziua în care Dumnezeu a creat râurile, izvoarele, verdeaţa, copacii – a treia trâmbiţă cade peste toate acestea. A patra zi – Dumnezeu crează soarele, luna, stelele – a patra trâmbiţă cade peste ele. În a cincea trâmbiţă avem creaturi zburătoare şi animale care sunt afectate – în a cincea zi Dumnezeu a creat păsările şi creaturile din mare. A şasea zi vorbeşte despra crearea fiinţelor de uscat: oameni şi animale – a şasea trâmbiţă are de-a face cu oameni, cai, şerpi. A şaptea zi este ziua de odihnă, sabatul – odată cu a şaptea trâmbiţă, pământul îşi primeşte odihna, iar cei care au profanat şi distrus pământul sunt de asemenea distruşi.

Care este legătura dintre trâmbiţe şi Creaţiune? Trâmbiţele par să ilustreze o desfacere, o dezmembrare piesă cu piesă a Creaţiunii. Dar în timp ce Dumnezeu elimină una după alta piesele primei Creaţii, tot El pregăteşte calea pentru o nouă creaţie – idee foarte comună în apocalipsa iudaică unde vechea creaţie trebuie distrusă înainte ca să apară o nouă creaţie. Potrivit conceptului NT, vechea creaţie este încă aici, dar era cea nouă pe care o va aduce Hristos stă să vină, timp în care El ia piesă cu piesă vechea creaţie şi o desface, o demolează pntru a pregăti calea pentru revenirea Sa şi pentru o nouă creaţie. Astfel cel de al treilea aspect al naturii trâmbiţelor este legat de dezmembrarea primei creaţii. Trâmbiţele Îl arată pe Dumnezeu dezmembrând piesă cu piesă această creaţie, dezmembrând piesă cu piesă împărăţia Satanei şi pregătind calea pentru o nouă creaţie. Probabil că unul dintre cele mai tragice şi mai cutremurătoare aspecte ale acestui pământ, este acest proces continuu de dezintegrare, care pe măsură ce timpul se apropie de sfârşit, îl observăm accelerându-se – golul din stratul de ozon, încălzirea globală, tot mai multe cicatrici în urma marilor catastrofe naturale care şi ele se înmulţesc, etc.

  1. Trâmbiţele – noul Exod şi căderea Babilonului – Un al patrulea aspect al naturii trâmbiţelor, este cel legat de tema – noul Exod şi căderea Babilonului – ambele, atât Egiptul, cât şi Babilonul au jucat un rol important pe fundalul trâmbiţelor. Sunt aluzii la multe din plăgi care au căzut peste Egipt în timpul Exodului – grindina şi focul, apa transformată în sânge, izvoarele amare, întuneric, lăcuste, etc. Sunt de asemenea aluzii la căderea Babilonului, în mod special în cea de a şasea trâmbiţă – râul Eufrat, idoli de aur, argint, vrăjitorii, etc. Trâmbiţele par să fie construite pe imaginile căderii Egiptului, exodului din Egipt pe de o parte, iar de cealaltă parte pe căderea Babilonului şi pe întoarcerea poporului lui Dumnezeu din robia Babilonului. Trâmbiţele au la bază această temă VT – căderea, prăbuşirea vrăşmaşilor poporului lui Dumnezeu în anumite momente istorice. Ele sunt un mesaj de încurajare pentru toţi cei oprimaţi că agresorii nu vor dăinui veşnic şi aşa cum a făcut-o cu Egiptul şi Babilonul în vechime, tot aşa va face şi în zilele noastre cu toţi aceia care se încumetă să asuprească poporul lui Dumnezeu. Şi aşa cum Dumnezeu i-a condus în siguranţă afară din Egipt, sau înapoi în Ierusalim din Babilon, Apocalipsa foloseşte acelaşi limbaj pentru a spune că poporul NT al lui Dumnezeu, cei care umblă prin credinţă cu Hristos, sunt sub grija Sa protectoare, conducându-i în siguranţă către împărăţia pe care o va instaura la revenirea Domnului Isus.

Lecţii spirituale:

1 – Trâmbiţele sunt răspunsul la rugăciunile poporului lui Dumnezeu, persecutat de-a lungul timpului. Trâmbiţele au un mesaj pentru poporul lui Dumnezeu. Niciodată Dumnezeu nu lasă nepedepsită o faptă de asuprire făcută unui copil al Său. E greu atunci când suferi, când eşti respins, când treci prin privaţiuni de tot felul să crezi că Dumnezeu este acolo, lângă tine şi că încă deţine controlul. Dar acesata este mesajul. Chiar şi atunci când potrivit trâmbiţei a cincea demonii se dezlănţuiesc asupra pământului, Dumnezeu este Cel care controlează evenimentele. El este Cel care ţine cheile Abisului, El este Cel care a spus: „Până aici să vii şi nu mai departe…!” Trâmbiţele spun poporului lui Dumnezeu că nu contează cât de rău merg lucrurile pe acest pământ, El este permanent în control şi atent la toate aspectele vieţii de zi cu zi. El cunoaşte foarte bine toate nedreptăţile de pe acest pământ şi va veni în curând vremea când le va rezolva. Trâmbiţele ne spun că Dumnezeu nu stă doar acolo în cer, aşteptând pasiv derularea evenimentelor, El nu stă în aşteptarea unui sfârşit undeva cândva în tipul istoric al acestei planete, ci El este Cel care intervine în cursul istoriei la vremea potrivită; El este interesat de desfăşurarea fiecărui eveniment în detaliu. Aceasta Îl face să fie în orice moment al vieţii implicat şi prezent. Uneori am vrea să acţioneze mult mai repede – ne aducem aminte de cruce – Tatăl nu a acţionat aşa cum am fi crezut noi că trebuie să o facă; El nu ne arată, sau nu ne conştientizează de prezenţa Lui atât de des poate cât vrem noi. Ce este important, este faptul că ştim că dimineaţa El este este acolo lângă patul nostru şi va fi cu noi toată ziua chiar dacă noi nu sesizăm întotdeauna prezenţa Lui.

2 – Trâmbiţele sunt desemnate să ne arate istoria în avans. Dumnezeu este suficient de stăpân asupra istoriei, încât El poate schiţa evenimentele de bază în avans, cu mult înainte de împlinirea lor. Ele ne arată că istoria are un scop, evenimentele nu se întâmplă haotic, ci într-o logică divină se întreaptă toate către o singură ţintă. Cu cât înţelegem mai mult implicarea Lui în istorie şi faptul că ea are un scop, cu atât mai bine vom putea colabora cu El în împlinirea ţelului Lui cu istoria noastră, cu viaţa noastră. Acesta este scopul pentru care indiferent cât de dificil şi de spinos ar fi studiul trâmbiţelor, merită pentru că el este valabil şi pentru noi astăzi.

„Doamne ajută-ne pe fiecare în propria situaţie funcţie de situaţiile specifice cărora trebuie să le facem faţă în viaţă. Ajută-ne să găsim sens vieţii şi încurajare din mesajul trâmbiţelor; să credem că Tu eşti încă la cârma evenimentelor mari şi la cârma evenimentelor vieţilor noastre. Ajută-ne să ne punem toată încrederea în Tine ştiind că Tu ştii ce este cel mai bine pentru noi. Asigură-ne de această făgăduinţă în Numele lui Isus, Amin!”

 

  1. Prima şi a Doua Trâmbiţă

 

Mulţi oameni au fost răpiţi, abuzaţi şi oprimaţi şi totuşi pare că lui Dumnezeu nu I-a păsat. Dar ce s-a întâmplat cu cei care L-au abuzat pe Isus? Le va face Dumnezeu ceva?

„Doamne, acum când ne pregătim să studiem trâmbiţele verset cu verset, Te rugăm să fii cu noi şi să ne înţelepţeşti. Îţi mulţumim în Numele lui Isus, Amin!”

1 – Prima Trâmbiţă – Apoc. 8:7 – un lucru care trebuie subliniat cu privire la Apocalipsa, este faptul că Ioan întotdeauna este destul de clar cu privire la ce urmează, acum ştim ce urmează potrivit textului, problema este ce înseamnă lucrurile acestea? Aceasta este partea dificilă a Apocalipsei – semnificaţia simbolisticii ei; care este semnificaţia grindinei, a focului, a sângelui, a vegetaţiei? Trebuie să înţelegem mai întâi de unde vin aceşti termeni, cum au fost ei folosiţi în trecutul lui Ioan, fie în VT fie în NT, ce semnificaţie aveau ei atunci când au fost folosiţi şi ce înseamnă ei acum pentru Ioan. Dacă vă amintiţi, am vorbit anterior despre două feluri de aluzii: cele directe în care Ioan ne lasă  să înţelegem direct la ce pasaj din VT face referire,  cititorul ştie exact contextul mai larg al textului şi aduce în Apocalipsa semnificaţia acelui context; astfel, aluzia directă înseamnă o referire directă şi fără echivoc la un context literar anterior; ecoul pe de altă parte, este cel în care autorul reflectă materialul dintr-o literatură anterioară, dar nu atrage atenţia cititorului în mod necesar asupra lui. Poate fi doar o simplă idee, o scânteiere a unei imagini, etc. Observăm că Ioan aduce astfel de idei în literatura sa apocaliptică, dar fără să menţioneze exact locul din literatura anterioară de unde vine acea idee. Ca atare, pe măsură ce vom examina diferite aspecte ale trâmbiţelor, mai întâi vom căuta să găsim textele specifice din VT la care Ioan ar putea face aluzie, apoi vom căuta cuvintele cheie în pasaj, încercând să vedem ce semnificaţie au ele în VT.

Exod 9:22-26 – vom citi în româneşte, dar în Septuaginta – Scripturile ebraice traduse în greacă şi disponibile la vremea aceea pentru Ioan – există pasaje chiar şi mai apropiate de ideile primei trâmbiţe decât cel pe care-l citim acum. În Septuaginta, se spune că fulgerele stârnite în timpul acelei furtuni, de fapt lăsau să cadă şi foc pe pământ, aşa că toate recoltele afectate au ars. Devine clar că Exod 9 este avut în vedere de Ioan atunci când a scris despre prima trâmbiţă. Apoc. 8:7 este o aluzie la plaga a şaptea – plaga grindinei, a tunetelor, a fulgerelor şi a focului. În judecata originală, grindina reprezenta judecata lui Dumnezeu asupra egiptenilor care refuzau să lase pe israeliţi să plece. O altă aluzie majoră din VT a primei trâmbiţe, este Ezech. 38:22-23 – aici se vorbeşte despre o naţiune viitoare care urma să vină din nord să atace Israelul după întoarcerea din exilul babilonian. Această naţiune este numită Gog. Profetul spune că israeliţii nu vor lupta în acea confruntare, ci Dumnezeu însuşi va lupta împotriva lui Gog folosind ciumă, sânge, grindină şi foc.

În ambele pasaje din VT care sunt aluzii evidente la prima trâmbiţă, avem de-a face cu judecata lui Dumnezeu. Grindina, focul, sângele, ciuma, sunt elemente ale acestei judecăţi, judecată care cade asupra vrăşmaşilor Săi şi ai poporului Său. Imaginea grindinii şi focului reprezintă executarea pedepsei divine – Dumnezeu intervine pentru a-Şi elibera poporul din robia acestor naţiuni. În Isa. 28:2-3 – grindina devine arma lui Dumnezeu în judecarea lui Efraim. În Isa. 10:16-20 – focul este instrument de judecată al lui Dumnezeu împotriva Asiriei. Grindina şi focul sunt ecouri consecvente ale judecăţii lui Dumnezeu asupra acelor naţiuni care I se opun şi în special asupra acelor naţiuni care asupresc pe poporul Său. Dar avem o problemă: în Apoc. 8:7 grindina şi focul judecăţii lui Dumnezeu nu cad peste ceea ce se consideră a fi duşmanii lui Dumnezeu, ci mai degrabă peste ceea ce simbolizează poporul Său – o treime din pământ, copaci, iarba verde au fost arse. Dacă privim cu atenţie în VT, descoperim că vegetaţia în mod constant reprezintă poporul lui Dumnezeu – Ps. 1:3 – vorbeşte de pomul plin de roade, sădit lângă izvor şi care aduce roade; acel copac este simbolul slujitorului credincios al lui Dumnezeu. Ps. 52:8 – descrie pe israelitul credincios ca un măslin sădit în casa lui Dumnezeu; în Isa. 40:6-8 – iarba reprezintă poporul lui Dumnezeu.

Aşadar este o contradicţie între aceste pasaje şi ceea ce am afirmat la început şi anume că trâmbiţele sunt judecăţi ale lui Dumnezeu pentru cei răi. Avem pe de o parte grindină, foc, sânge, iar VT ne spune că acestea sunt simboluri ale intervenţiei Sale împotriva vrăşmaşilor Săi şi ai poporului Său, dar în Apocalipsa, ele sunt vărsate asupra simbolurilor poporului lui Dumnezeu: copaci, vegetaţie, iarbă. Cum putem reconcilia această aparentă contradicţie? O judecată a lui Dumnezeu împotriva propriului Său popor?

Să luăm în discuţie câteva consideraţii:

1 – în profeţii târzii, grindina şi focul, simboluri ale judecăţilor lui Dumnezeu, sunt din ce în ce mai mult aplicate lui Iuda şi Israel pentru că au încălcat legământul. Deşi la modul general aceste elemente sunt simbolul judecăţilor lui Dumnezeu asupra vrăşmaşilor Săi şi ai poporului Său, precum în Exod, sau în Ezechiel, totuşi, în profeţi, grindina şi focul, ca semne ale judecăţii lui Dumnezeu pot să cadă şi asupra propriului Său popor. În Ier. 21:12-14 – ele sunt folosite împotriva Ierusalimului; În Ezech. 15:6-7 – sunt folosite din nou împotriva Ierusalimului; În Ps. 80:8-16 – ele sunt turnate asupra întregului Israel. Aşa că n-ar fi corect să sugerăm că în VT, în toate cazurile grindina şi focul erau folosite exclusiv pentru duşmanii lui Dumnezeu; uneori ele au fost simboluri ale judecăţii Sale împotriva propriului popor necredincios, care a călcat legământul cu El.

2 – devine foarte clar, că în profeţii VT, vegetaţia lui Dumnezeu poate fi distrusă – Ier. 11:15-17 – ce se întâmplă aici? Propriul popor al lui Dumnezeu L-a uitat. Au călcat legământul şi juruinţele făcute, au început să ardă tămâie pentru Baal, au început să se închine altor dumnezei. Ca rezultat al acestor acţiuni, Dumnezeu toarnă asupra lor cupa judecăţilor Sale, prin care încearcă să trezească pe Israel şi să-l întoarcă pe calea cea bună. Imaginea folosită aici pentru Israel, este cea a măslinului – un copac verde şi gras şi cu roade frumoase şi plăcute – copac pe care Dumnezeu l-a îngrijit, dar care nu s-a ridicat la nivelul aşteptărilor şi scopului pentru care a fost sădit; aşa că va fi aruncat în foc, Dumnezeu îl va distruge. Aşadar, aici avem focul ca simbol al judecăţii lui Dumnezeu asupra propriului popor atunci când aceştia se îndepărtează de legământ. Un alt pasaj este cântecul viei din Isa. 5:1-7 – Israel şi Iuda sunt asemănaţi cu o vie pe care Dumnezeu a plantat-o; dar aceasta nu împlineşte aşteptările proprietarului; via Îl dezamăgeşte pe Dumnezeu, roadele ei sunt sălbatice şi astfel, El alege să o distrugă şi să o ia de la capăt dacă este necesar.

Este foarte clar că şi atunci când este vorba despre vegetaţie, care este un simbol al poporului lui Dumnezeu, nu există vreo garanţie că nu va cădea sub judecata grindinii şi a focului.

3 – al treilea aspect al fundalului VT – în VT se face uneori distincţia între copacul verde şi cel uscat. Copacul verde sunt oamenii credincioşi lui Dumnezeu, iar cel uscat reprezintă pe cei necredincioşi. Unul dintre pasajele care aduce lumină în sensul acesta, este Ezech. 20:45-48 – în acest caz, vegetaţia este împărţită în două: copacii verzi, care par să reprezinte pe iudeii credincioşi şi copacii uscaţi, reprezentând pe iudeii necredincioşi legământului. În mod natural cauza judecăţilor lui Dumnezeu o reprezintă copacii uscaţi. Dar în acest caz, exilul în Babilon, atât copacii verzi cât şi cei uscaţi, suferă împreună din cauza păcatelor celor uscaţi. Aşadar, atunci când în prima trâmbiţă vedem elemente ale judecăţii lui Dumnezeu îndreptate împotriva propriului Său popor, înţelegem potrivit fundalului VT că acest lucru este foarte posibil şi că practic lucrul acesta s-a întâmplat în mod repetat în istorie. Imaginea folosită în Apoc. 8:7 este una foarte comună în VT.

Să privim puţin şi în NT căutând texte de referniţă pentru Apoc. 8 – Mat 3:10 – nu este oare o referire clară la pasajele din VT: Ezechiel, Isaia şi Ieremia? Şi mai interesant este Luca 23:28-31 – aici avem răspunsul lui Isus dat femeilor care plângeau în timp ce-L conduceau spre locul crucificării. Cercetătorii sunt de acord că Isus Se referă la anul 70 AD când Ierusalimul urma să fie distrus, eveniment care urma să aibă loc peste aproximativ 40 de ani din acel moment. Este foarte clar că Isus este copacul verde, în timp ce toţi aceia care L-au respins sunt consideraţi copaci uscaţi. Aceştia, prin poziţia pe care au luat-o faţă de Isus, s-au aşezat în afara protecţiei lui Dumnezeu. Isus spune: „Dacă romanii tratează copacul verde, aşa cum Mă tratează pe Mine, ce speranţă va fi atunci pentru o naţiune uscată?” Judecata care urma să cadă peste Ierusalimul anului 70 AD, urma să fie judecata copacului uscat.

Dacă aşezăm acest eveniment în context creştin aş sugera că prima trâmbiţă, cu grindina şi focul amestecat cu sânge, căzând asupra simbolurilor poporului credincios lui Dumnezeu, în context creştin, este de fapt judecata lui Dumnezeu căzută peste poporul care L-a respins pe Isus în Ierusalim, Iudeea şi în zonele înconjurătoare. Deci, prima trâmbiţă reprezintă judecata lui Dumnezeu asupra tuturor acelora care L-au respins pe Isus în interiorul Casei Sale. Isus a crescut şi a slujit în comunitatea religioasă iudaică. Mulţi iudei L-au primit şi acceptat, chiar şi preoţi, dar majoritatea şi conducătorii L-au respins. Nu uitaţi principiul că judecata începe întâi cu poporul lui Dumnezeu – 1 Petru 4:17; Ezech. 9; Ier. 25:15-29. Ca atare, prima trâmbiţă reprezintă primul eveniment decisiv al judecăţii din istoria creştină. Este judecata căzută asupra Ierusalimului în anul 70 AD, când romanii asediază cetatea – mii pier de foame, sete, ucişi, sau sunt luaţi sclavi, iar Temmplul şi cetatea sunt distruse. Prima trâmbiţă plasează o semnificaţie spirituală în evenimentul distrugerii Ierusalimului şi anume pentru că L-au respins pe Isus, copacii s-au uscat. Şi aşa cum şi în VT unde judecăţile lui Dumnezeu adesea au căzut chiar şi peste poporul Său atunci când ei au respins legământul, tot aşa s-a întâmplat şi în NT când iudeii L-au respind pe Isus în persoană.

2 – A doua Trâmbiţă – Apoc. 8:8-9 – să începem mai întâi cu aluziile clare din VT vizavi de acest pasaj – Exod 7:19-21 – prima plagă cade peste ape care se prefac în sânge – pentru Egipt, apa principală era Nilul era apa vieţii, sau mai bine zis sângele vieţii în acele locuri uscate. Aici aproape niciodată nu plouă. De aceea plăgile de aici sunt atât de remarcabile, pentru că au fost multe precipitaţii într-un loc în care ele sunt o mare raritate. Pe malurile Nilului însă, este o bogăţie de verdeaţă şi recolte. Dar la doar câteva mile depărtare de râu este unul dintre cele mai uscate locuri de pe pământ. Doar praf şi uscăciune, nici urmă de vegetaţie. Transformarea Nilului în sânge era o ameninţare ce punea în pericol întreaga ţară, o judecată care periclita întreaga economie a ţării.

Ier. 51:25 – judecata asupra Babilonului antic, care a întrecut măsura şi acum asupreşte pe poporul lui Dumnezeu, încercând să domine şi să distrugă. Este timpul judecăţii sale, iar judecata lui Dumnezeu, în limbajul folosit, compară Babilonul cu un munte mare care este ars şi distrus. În a doua trâmbiţă vedem un munte mare arzând şi aruncat în mare. Să continuăm studiul din Ieremia pentru a vedea şi mai multe simboluri ale celei de a doua trâmbiţe – Ier. 51:41-42 – în această a doua trâmbiţă muntele cade în mare şi este ca să spunem aşa, înecat în mare; marea se ridică asupra Babilonului, acel munte arzând, care piere înecat în propria mare. Mai departe – Ier. 51:63-64 – judecata Babilonului anunţată în Ier. 51, este judecata aruncării şi scufundării în mare; aruncarea şi înecarea în mare a muntelui arzând. Dacă suntem familiari cu cartea lui Daniel, în Daniel, împărăţia lui Dumnezeu este descrisă ca un munte mare, iar Babilonul de aici este o contrafacere a împărăţiei lui Dumnezeu. Dumnezeu acţionează prin respingerea Babilonului, iar judecata se face prin pieirea în propriile ape. Vom vedea pe parcursul studiilor cum la sfârşitul timpului, apele Babilonului ca sursă a propriei distrugeri, este o imagine care se repetă mereu şi mereu în Apocalipsa. Astfel, studiind astfel de pasaje, precum cele din Ier. 50-51, Isa. 44-47 şi alte pasaje ale judecăţii Babilonului, ne va fi de mare ajutor pe parcursul studiilor noastre.

Un ultim pasaj VT în contextul celei de a doua trâmbiţe – Isa. 46:2-4 – vedem aici judecata lui Dumnezeu împotriva Neamurilor. Ei trebuie prinşi, ei trebuie judecaţi pentru modul în care au tratat poporul lui Dumnezeu, iar Dumnezeu acţionează salvându-şi poporul. Imaginile pe care le descoperim în cea de a doua trâmbiţă şi simbolistica, sunt diferite de cele din prima trâmbiţă. În prima trâmbiţă, judecăţile lui Dumnezeu cădeau peste propriul popor, judecata în a doua trâmbiţă nu mai este îndreptată împotriva lui, am văzut din Isa. 46 că el a fost scăpat de Dumnezeu de judecăţile aduse peste Babilon; în cea de a doua trâmbiţă, judecăţile lui Dumnezeu sunt îndreptate împotriva unor vrăşmaşi expliciţi ai poporului lui Dumnezeu. Astfel, natura judecăţilor celor două trâmbiţe este cu totul diferită.

Să căutăm acum câteva ecouri din VT pentru Apoc. 8:8-9 – peştii din VT sunt simbol pentru oameni – Hab. 1:14 – distrugerea peştilor este văzută ca un act de judecată al lui Dumnezeu împotriva oamenilor care nu-L ascultă: Ţefania 1:3. Marea poate reprezenta naţiuni în opoziţie cu Israel – Isa. 17:12-13. Corăbiile sunt simbol al mândriei umane – Isa. 2:12, 16-17. Marea aici, în Apoc. 8, cred că reprezintă râul Eufrat, deoarece marea pentru Babilon era râul Eufrat aşa cum era Nilul pentru Egipt. Eufratul trecea exact prin mijlocul Babilonului, aşa cum Nilul trecea exact prin centrul Egiptului în toate privinţele. Avem aici paralele între Egipt şi Babilon, cei doi duşmani ai poporului lui Dumnezeu, împotriva cărora El acţionează prin judecăţile Sale.

Dar care este punctul din istoria creştină la care face referire doua trâmbiţă? La ce judecată se face referire, cine e vrăşmaşul poporului lui Dumnezeu şi dacă între cruce şi a doua venire putem localiza această judecată a trâmbiţei a doua? Sugerez că cea mai bună identificare a celei de a doua trâmbiţe, este judecata lui Dumnezeu asupra imperiului roman care a fost implicat în distrugerea Ierusalimului. Acum, în urma faptelor sale de atrocitate, îşi va primi şi el pedeapsa – va fi judecat şi distrus. Acesta este tiparul general pe care îl găsim peste tot în VT – Dumnezeu foloseşte alte naţiuni pentru a-Şi judeca poporul, dar când poporul se pocăieşte, când caută eliberare de asuprire, atunci Dumnezeu trimite judecăţile Sale împotriva vrăşmaşilor care continuă asuprirea şi dominarea şi refuză eliberarea. Primele două trâmbiţe se conformează foarte bine stilului VT de a judeca al lui Dumnezeu – mai întâi este judecat poporul Lui, prin folosirea duşmanilor lui, apoi sunt judecaţi duşmanii. Vreau să sugerez că imperiul roman a fost de asemenea participant la crucificarea lui Isus şi ceea ce se întâmplă aici, în prima şi a doua trâmbiţă, nu este altceva decât faptul că Dumnezeu Se întoarce acum împotriva tuturor acelor puteri care l-au crucificat pe Isus.

În antichitate, Roma a fost adesea asociată cu Babilonul. Simbolistica Babilonului a fost adesea aplicată cetăţii Romei. Acest aspect pe care îl găsim în apocalipsa iudaică, în 1 Petru 5:13 şi Apoc. 17:18, unde marele imperiu al Romei este asociat la vremea aceea cu simbolistica Babilonului antic. Profeţiile care se fac aici, în a doua trâmbiţă, sunt o referire la faptul că Roma urma să cadă într-o zi, să fie acoperită de valurile unei mări de popoare, o mare de naţiuni – istoria ne confirmă că Roma a fost invadată de triburile barbare venite din toate părţile şi cucerind imperiul bucată cu bucată în circa 100 de ani. Dar şi naţiunile care au distrus Roma au trebuit să plătească la rântul lor aceste acte de barbarism, suferind la rândul lor. Apa preschimbată în sânge, este simbolul consecinţelor care vin chiar şi peste cei care au cucerit şi distrus Roma antică. S-a constatat că prăbuşirea Romei a produs mari necazuri şi suferinţe întregei lumi. S-a ajuns la perioada numită Evul Mediu Întunecat când fără o organizare clară a societăţii, comerţul a suferit şi nimeni nu a prosperat. Domeniul cunoaşterii şi dezvoltării intelectuale şi spirituale a intrat în declin. Majoritatea cunoştinţelor în Evul mediu au venit din zona islamică şi nu din aşa numita Europă creştină. Aşadar, rezultatul căderii Romei, potrivit trâmbiţei a doua, a fost o întreagă devastare a ordinii sociale şi a economiei. Căderea Romei aici, este o pregustare a ceea ce se va întâmpla odată cu prăbuşirea Babilonului modern din Apoc. 18 care va duce la acelaşi lucru. Căderea Babilonului îşi găseşte prima împlinire în căderea Romei antice; în Apoc. 18 avem prăbuşirea finală şi completă în distrugerea Babilonului modern, sau al timpului sfârşitului – putere care este văzută ca o confederaţie mondială împotriva lui Dumnezeu şi a poporului Său.

Foarte interesant de observat că judecăţile primelor două trâmbiţe cad peste cele două puteri responsabile de crucificarea lui Isus Hristos: naţiunea iudaică şi imperiul roman. Una a fost o putere religioasă, cea de a doua seculară, politică. Dar un lucru a devenit evident din momentul începerii studiului Apocalipsei şi anume că este ţinta Satanei ca în momente de criză ale istoriei, să caute să unească forţe disparate pentru a distruge influenţa lui Dumnezeu în lume cu privire la o anumită lucrare. În Apoc. 16:13-14 vedem trei creaturi: fiara, balaurul şi prorocul mincinos trimiţând acele broaşte pe tot pământul, chemând naţiunile sub steagul unei singure cauze: bătălia de la Armaghedon. Această atitudine constantă şi oricum una dintre consecinţele răului este anarhia, egoismul – fiecare pentru sine – şi cum mai pot ei, indivizi egoişti, grupuri egoiste să lucreze împreună pentru aceeaşi cauză? Este problema Satanei. El i-a făcut aşa, el îi va conduce. Realitatea însă, este că pentru crucificarea lui Isus, Satana a unit două forţe care niciodată până atunci nu funcţionaseră bine împreună. Roma şi Pilat, nu aveau nimic, decât dezgust pentru conducătorii evrei. De cealaltă parte, conducătorii iudei îi urau pe romani şi făceau aproape orice ca să scape de ei. Dar pentru a-L distruge pe Isus cele două puteri au trebuit să cadă la un acord. Şi urmărind evenimentele crucificării lui Isus prin prisma aceasta, descoperim atât de multe lucruri care sunt stupefiante. În actul crucificării lui Isus vedem două puteri disparate, una religioasă şi una seculară, înfrăţindu-şi mâinile pentru a-L distruge pe Isus. Şi de ce nu, în cele două peceţi Îl vedem pe Dumnezeu judecând pe cei care L-au crucificat pe Isus. Şi să nu uităm, că Satan îşi va păstra consecvenţa – la sfârşitul timpului, el va uni forţe disparate cu acelaşi scop: să-L îndepărteze pe Dumnezeu şi martorii Lui de pe pământ.

Ca şi peceţile, trâmbiţele funcţionează în trei grupe: primele patru trâmbiţe grupate ca cei patru cai – aparent toate fiind evenimente naturale care se întâmplă pe pământ; următoarele două trâmbiţe au de-a face cu forţe demonice şi oameni de pe pământ şi merg în paralel cu peceţile a cincea şi a şasea, care de asemenea ne conduc către final ca şi peceţile. În final, avem apogeul, punctul maxim, a şaptea şi ultima după un lung intermezzo în ambele cazuri. Tiparul structuaral atât la peceţi cât şi la trâmbiţe este: 4, 2, 1. Astfel, dacă primele două trâmbiţe au de-a face cu opoziţia faţă de Isus şi faţă de biserică în primul secol, atunci, probabil că următoarele două trâmbiţe, a treia şi a patra, vor introduce doi noi duşmani ai lui Dumnezeu şi ai poporului Lui, care vor înlocui Ierusalimul şi Roma în planul lui Satan. Aş sugera că a cincea şi a şasea trâmbiţă, vor descrie activităţile acestor două noi puteri, una religioasă şi una seculară în evenimentele finale ale istoriei noastre.

Lecţii spituale:

1 – experienţa lui Isus a fost modelul pentru tot ce urma să sufere slujitorii Săi. A suferit El, urma să sufere şi ei. Învierea Lui este pregustarea şi speranţa învierii tuturor celor care-şi pun încrederea în El. Putem chiar acum învia din punct de vedere spiritual, luându-ne curajul de a ne preda Lui viaţa noastră şi vom învia fizic la revenirea Lui. Trebuie să fie o încurajare pentru noi că El ştie şi înţelege încercările nostre din propria Lui experienţă.

2 – în viaţa aceasta Dumnezeu deja a judecat pe cei care l-au crucificat pe Isus şi aşa este, sau va fi şi cu noi şi cu duşmanii noştri. Dumnezeu are permanent controlul, iar atunci când trecem prin perioade de crize, de suferinţe, El este acolo, lângă noi şi va judeca pe văşmaşi, indiferent de natura lor. Răzbunarea e a Lui, n-avem nevoie să ne facem noi dreptate.

„Doamne, prin toate dificultăţile şi încercările prin care trecem, ajută-ne să ne stăpânim de la a ne răzbuna singuri; ajută-ne să lăsăm pe oameni în mîinile Tale, ştiind că Tu ştii ce este cel mai bine şi când este cel mai bine. Ajută-ne să credem tot mai mult în tine ca Domn al istoriei. Te rugăm în Numle lui Isus, Amin!”

 

  1. A Treia şi a Patra Trâmbiţă

 

De unde vine cea mai mare a ameninţare pentru Biserică? Din afară, sau din interiorul ei?

„Pe măsură ce continuăm călătoria de-alungul trâmbiţelor, Te invităm Doamne să fii cu noi. Avem nevoie de Tine şi Te aşteptăm. Îţi mulţumim în Numele lui Isus, Amin!”

3- A Treia Trâmbiţă – Apoc. 8:10-11 – ca şi în alte ocazii, vom căuta din nou aluziile directe şi ecourile din VT, dar sincer vorbind aluziile directe nu ne vor ajuta prea mult în cazul acesta. Exod 7:20 – l-am citit şi în studiul trecut, legat de trâmbiţa a doua când apele s-au prefăcut în sânge în Egipt, dar pentru acum, acest text nu ne spune prea mult. În trâmbiţa a treia avem ceva mai mult decât transformarea apelor în sânge. În Apocalipsa apele devin amare şi oamenii şi totul este afectat de ele; râurile şi izvoarele sunt implicate de asemenea, de aceea trebuie să fim foarte atenţi la ecourile limbajului din VT în acest pasaj şi să vedem ce fel de tipar putem construi aici.

Să începem cu Steaua căzătoare care ne amineşte de Isa. 14:12-15 – în simbol, aici pare că este o referire la Lucifer şi la căderea lui înainte de crearea lumii. Odată el stătea în grădina lui Dumnezeu, înainte de crearea pământului, dar aici ni se spune că la un moment dat a fost aruncat din ceruri. Nordul aici, este referire atât pentru Babilon, cât şi pentru tronul lui Dumnezeu. Babilonul era undeva în nord-estul Israelului, între ele este un deşert imens, deşertul Arabiei, la est de Palestina şi puţini oameni la vremea aceea s-ar fi aventurat să-l traverseze. Aşa că se ocolea prin nord, prin Haran pentru a pătrunde în Israel. De aceea israeliţii tindeau să creadă că babilonienii erau undeva în nord, când de fapt, ei se aflau la est. De asemenea nordul este o referire la tronul lui Dumnezeu – în antichitate, oamenii considerau nordul deasupra capului, iar sudul sub picioare atunci când gândeau despre lucururile cereşti. Înseamnă că lucrurile cereşti erau deasupra. Astfel, Lucifer, care a considerat că este asemenea lui Dumnezeu, devine obiectul judecăţii. El este dat afară din ceruri şi aruncat jos. Probabil aceasta este imaginea din cea de a treia trâmbiţă, a acelei stele căzând –  Apoc. 8:9. Sau poate ne gândim de asemenea la cornul cel mic din Dan. 8:10 care intenţiona să arunce jos întreaga oştirea a cerului, dar a fost el aruncat afară.

Apoi, avem conceptul, sau imaginea acelei Stele arzând ca o torţă – în Biblie, o lampă, sau o torţă, sunt adesea un simbol al Cuvântului lui Dumnezeu – Ps. 119:105; Prov. 6:23. Dar pus în relaţie cu o stea căzătoare, Cuvântul lui Dumnezeu ar putea fi aici o contrafacere. Adevărul este contrafăcut. Conceptul de „cădere”, este adesea asociat cu declinul spiritual – Apoc. 2:5; Evrei 4:11. O stea în cădere şi arzând ca o torţă, pare a fi Cuvântul adevărului lui Dumnezeu, dar se dovedeşte a fi o contrafacere, o măsluire, ceva care se prăbuşeşete, care nu oferă adevărul autentic, ci mai degrabă îndepărtează de adevăr.

Să păstrăm această imagine în minte în timp ce analizam următoarele expresii: râurile şi izvoarele. Ele primesc ceea ce această stea căzătoare aduce pe pământ. Apa ca simbol, este folosită în trei feluri în Biblie: 1 – distructiv – ex. Potopul – când apa este într-o cantitate prea mare, ea distruge. 2 – pentru a spăla şi curăţa – apa are rolul de a-i face pe oameni curaţi, de a spăla curăţa hrana, etc. 3 – simbol al alimentării, sau împrospătării spirituale – noi avem foarte multă apă în corp, motiv pentru care avem nevoie de un flux continuu de apă pentru supravieţuire. Toate aceste trei simboluri se găsesc în Scriptură – distructiv, curăţitor şi hrănitor. Toate trei se găsesc în Apocalipsa. Care dintre ele este aici, în Apoc. 8? Cu siguranţă avem apa ca simbol al alimentării, sau continuei împrospătări spirituale, pentru că apele râurilor şi izvoarelor sunt ape proaspete pe care oamenii le folosesc pentru a bea din ele. În v. 11 ni se spune că mulţi oameni au murit din cauza apelor otrăvite, sau amare. Cuvântul gr. pentru amar este pikraino – a produce un gust amar în stomac; a amărâ, a exaspera, a deveni mânios, indignat. Deci căderea acelei stele strălucitoare ca o făclie şi lovirea, sau izbirea râurilor şi izvoarelor, a dus la amărârea, sau otrăvirea apelor, iar oamenii care au băut din ele au fost otrăviţi – o stare de nelinişte din cauza „arsurilor de la stomac”; au devenit mânioşi, tulburaţi, exasperaţi, în loc de a găsi acea liniştire pe care o căutau şi care se capătă atunci când se bea apa proaspătă a unui izvor de munte răcoritor.

Acest aspect are un puternic simbolism spiritual în Biblie, reflectat în evanghelia lui Ioan 7:37-39 – aici, râurile şi izvoarele apelor sunt un simbol al unei plinătăţi spirituale care vine odată cu prezenţa Duhului Sfânt în viaţa unei persoane. În VT avem imagini similare în Ps. 1:3, unde cel neprihănit este văzut ca un copac roditor sădit lângă un izvor de viaţă, care aduce roade la timpul cuvenit. Apele împrospătătoare reprezintă Scriptura şi învăţătura corectă care alimentează şi împrospătează viaţa copiilor lui Dumnezeu şi îi păstrează credincioşi pe calea vieţii.

Dar ce este cu această amărăciune? Cu numele stelei – Pelin? În VT aceasta este un simbol constant al apostaziei şi al consecinţelor ei. Când oamenii Îl cunosc pe Dumnezeu, când Îl urmează, când studiază Cuvântul Său şi cred acest Cuvânt, dar la un moment dat se îndepărtează de această înţelegere, el este descris în termeni ca iarbă amară, sau apă amară – Deut. 29:17-18 – această amărăciune, această rădăcină ca sursă a amărăciunii, este un simbol al apostaziei şi ale consecinţelor care decurg de aici. În traducerea greacă a Scripturilor VT avem chiar cuvântul Pelin din Apoc. 8:11 în cartea lui Ier. 9:15; 23:15 – se pare că aceste texte au fost cele din care Ioan s-a inspirat. Apa amară nu poate susţine viaţa – Pl. Ier. 3:15,19; Exod 15:23. Se pare că simbolul apelor amare face referire la ceva care pare că promite viaţă, promite împlinire; oamenii beau apa pentru că vor să trăiască, beau apă pentru că vor să-şi alimenteze şi să-şi susţină întregul sistem al vieţii; dar odată ce apele au fost otrăvite, acea sursă a vieţii se transformă în sursă a morţii. Astfel, o serie de simboluri şi imagini pot fi laolaltă aici: imagini, sau simboluri ale apostaziei, ale doctrinelor false, ale contrafacerii adevărului. Cum au afectat aceste doctrine false vieţile oamenilor? Ele le-au furat siguranţa în Dumnezeu. I-au împins în direcţii diferite în aspectele spirituale. Este ca şi atunci când cumperi un obiect electronic şi ţi se oferă manualul cu îndrumări; te apuci să pui în funţiune aparatul conform manualului şi descoperi că este un manual fals, totul se strică, se arde. Oamenii căutau să-L găsească pe Dumnezeu, dar calea oferită lor nu ducea spre El. Scripturile, manualul şi ghidul vieţii omului către Dumnezeu şi către lucrurile spirituale au fost deformate. În timp ce-L căutau pe Dumnezeu şi siguranţa mântuirii, doctrinele false puse în calea vieţii lor, îi conduceau în alte direcţii, cu totul departe de Dumnezeu. Cât despre consecinţe? Pentru mulţi ele au fost devastatoare – au rămas pentru totdeauna nemântuiţi.

Despre ce este această trâmbiţă? Judecata lui Dumnezeu are în vedere trei obiective: Steaua, râurile şi izvoarele şi oamenii care beau. Steaua, pare să simbolizeze pe conducătorii bisericii care s-au îndepărtat de înţelegerea clară a Cuvântului şi pe care acum încearcă să-l distorsioneze, să-l deformeze pentru ei înşişi şi pentru oameni – denaturarea Cuvântului lui Dumnezeu, este de altfel un simbol constant în literatura apocaliptică – Dan. 12:3; Iuda 13; Apoc. 12:1 şi în special Apoc. 1:20 unde în mod clar stelele sunt înţelese ca fiind conducători ai bisericii. Cele şapte stele sunt îngerii, sau conducătorii celor şapte biserici apocaliptice. Dar ce putem spune despre făclie, despre râuri şi izvoare, sau despre apă? Toate acestea reprezintă simboluri şi surse ale vieţii spirituale. Lumina este simbolul adevărului Cuvântului lui Dumnezeu, iar apa este simbolul împrospătării continue a vieţii spirituale, acel flux continuu, fără de care viaţa spirituală nu ar fi posibilă, adică prezenţa permanentă, continuă a Duhului Sfânt. Toate simbolurile spirituale sunt aici distorsionate. În loc de a aduce viaţă şi prospeţime, ele aduc moarte spirituală – amărăciune în suflet, neîmplinire, stare de nervozitate, de exasperare, o tendinţă continuă de a da vina pe altceva sau altcineva, cu alte cuvinre, o stare de conflict, de tulburare, de violenţă chiar.

Simbolismul celei de a treia trâmbiţe pare că se îndreaptă către o Biserică care L-a acceptat pe Isus ca fiind Lumina lumii şi Apa vieţii, dar care şi-a dedicat apoi viaţa pervertirii învăţăturilor iniţiale. Simbolismul este al apostaziei, sau al căderii de la starea spirituală iniţială – îndepărtare de evanghelie, îndepărtare de Hristos şi de adevăr. Căderea stelei şi profanarea apelor, sunt simbol al apostaziei – adevăr amestecat cu minciuna. Consecinţele acestei apostazii sunt multiple şi în final duc la moartea acelora care beau din aceste ape otrăvite. Consecinţele pe termen lung ale acestei apostazii vor fi văzute în trâmbiţele care urmează – întunecarea corpurilor cereşti în cea de a cincea trâmbiţă de exemplu. Astfel, conceptul general al celei de a treia trâmbiţă pare a fi căderea Bisericii, îndepărtarea ei de adevăr. Conceptul venirii unei perioade de apostazie era foarte răspândit în timpurile NT. Acest concept se găseşte şi în apocalipsa iudaică. Apostolul Pavel, vorbind către Tesaloniceni vorbea de asemenea despre apostazie – 2 Tes. 2:1-12; Fapte 20:26-31 – vorbind bătrânilor, prezbiterilor din Efes, Pavel spune că unii dintre ei aveau să devină păstori înşelători care aveau să încerce să amăgească turma; 2 Tim. 4:2-4 – un text similar este 1 Tim. 4:1-2 unde apostolul Pavel prevesteşte un declin spiritual venind în biserică; 2 Petru 2:1-2; 1 Ioan 4:1-3; Iuda 3-4 plus în cele şapte scrisori către cele şapte biserici. Toată această pleiadă de paragrafe scripturistice care accentuiază conceptul venirii apostaziei în biserrică, arată cât de răspândit este el în NT. Îl vedem iar şi iar şi iar. De asemenea această temă comună este schiţată aici în cea de a treia trâmbiţă.

Cum potrivim acest concept şi această temă a celei de a treia trâmbiţă în tabloul general al evenimentelor care au marcat era creştină? Odată cu căderea Ierusalimului şi a imperiului roman, Satana a căutat noi teritorii de cucerit în încercarea de a contracara mesajul evangheliei în lume şi a-i nimici influenţa. În Apoc. 8:9-11 se conturează ridicarea unui nou tip de biserică creştină cu numele, dar nu cu inima şi cu doctrina. Ceea ce vedem în cea de a treia trâmbiţă este faptul că biserica, ca un întreg, va înceta să mai slujească potrivit intenţiei iniţiale a lui Dumnezeu. Biserica, ca un întreg, va înceta să mai urmeze întreaga învăţătură a Scripturilor, degradându-le prin învăţături omeneşti şi tradiţii. În timp ce naţiunea iudaică a fost un oponent atât intern cât şi extern, iar Roma unul extern, această trâmbiţă îndreaptă atenţia spre un timp când cel mai mare pericol pentru biserică venea din interior mai degrabă decât din exterior. A treia trâmbiţă pune în scenă ridicarea unui creştinism fals. Când a avut loc această înălţare a acestui creştinism fals? După căderea Romei, perioadă care prin evenimentele ei istorice va conduce către Evul Mediu întunecat, perioada medievală, când şi chiar cei mai iscusiţi teologi şi oameni de litere ai Biserici Catolice, precum Bernard of Clearvoux, sau Francisc de Assisi şi alţii, recunosc că lucrurile nu stau deloc bine în ceea ce priveşte viaţa bisericii şi a credincioşilor. Aceasta nu înseamnă că este o condamnare pentru cineva, că aparţine unei anumite biserici, ci este o simpă constatare că de-a lungul istoriei poporul lui Dumnezeu nu a fost întotdeauna credincios adevărului. Nu întotdeauna oamenii au fost fideli şi credincioşi adevărurilor Scripturilor. Iar consecinţele au fost întotdeauna serioase, pentru că odată cu pierderea corectitudinii doctrinei, a venit şi pierderea încrederii, a siguranţei mântuirii şi a certitudinii prezenţei lui Dumnezeu şi a umblării alături de El în viaţă. În concluzie, cea de a treia trâmbiţă, descrie acea mare apostazie în popoul lui Dumnezeu, în biserica Sa, apostazie care va fi noul oponent al adevăraţilor slujitori ai lui Dumnezeu, un oponent chiar în interiorul casei, un oponent spiritual şi religios.

4 – A Patra Trâmbiţă – Apoc. 8:12-13 – este trâmbiţa cea mai schiţată dintre toate cele şapte. Mai întâi v. 12 – pare o puternică aluzie la ziua a patra a creaţiunii – sunt menţionate cuvinte precum: soare, lună şi stele, sau zi, noapte, întuneric. Limbajul este în mare parte reminiscenţe ale Gen. 1:16. De asemenea sunt reminiscenţe de la plăgile din Egipt – plaga a noua, a fost plaga întunecimii peste toată ţara Egiptului – Exod 10:21-23. Acest aspect se reflectă şi în Ezech. 32:7-8 – în acest pasaj se face o profeţie cu privire la o reeditare a plăgii a noua peste Egipt asemănătoare celei dintâi. Observăm astfel că plaga a noua reprezintă sursa majoră a limbajului pentru cea de a patra trâmbiţă. Şi în Ioel 2:10 şi 3:15 avem un limbaj similar – limbajul întunecării, sau limbajul judecăţii lui Dumnezeu.

Ce putem spune despre ecouri? Ce însemnătatea are acest termen? Când se spune că soarele, luna şi stelele sunt eclipsate, ce fel de informaţie spirituală este aceasta? Întunericul, ca şi concept, îşi are rădăcinile în Gen. 1:2 – înainte ca Dumnezeu să pronunţe primele cuvinte ale creaţiei: „Să fie lumină”, pământul era cuprins, învăluit în întuneric. Lumina este prezenţa lui Dumnezeu, în timp ce întunericul reprezintă absenţa Lui. Oriunde este întuneric, Dumnezeu nu este prezent. De asemenea întunericul este unul din blestemele călcării legământului – Deut. 28:29 unde Dumnezeu anulează binecuvântările şi inversează ordinea creaţiei iniţiale – la creaţiune el a făcut lumina, desfacerea creaţiunii însă aduce întuneric. De asemenea, întunericul este un simbol pentru pedepsirea păcatului – Ps. 69:23; Isa. 5:30; 50:3; Ezech. 30:18; Ioel 2:2-3 – în toate aceste texte, întunericul este o consecinţă a neascultării; parte a prefacerilor, a schimbărilor de la creaţiune, el este implicat în noua creaţie, pregătind ziua Domnului, care de asemenea implică întunericul. Corpurile cereşti vor înceta să mai lumineze – Isa. 13:10; Ioel 2-3; Amos 5:18-20 – întunericul este un simbol constant în VT; este văzut prima dată înainte de actul creaţiei, devine un simbol al blestemului călcării legământului, este folosit ca instrument în pedepsirea păcatului, este parte a schimbărilor, a prefacerilor de la sfârşit. Lumina şi întunericul simbolizează cele două laturi ale bătăliei între bine şi rău. Iar întunericul aici, în mod special reprezintă eclipsarea adevărului.

Cum totuşi ar putea fi această a patra trâmbiţă un atac împotriva adevărului? Am văzut că trâmbiţa a treia a reprezentat pângărirea, profanarea adevărului; ce ar putea să fie aici în plus? Dacă privim mai departe simbolismul VT, observăm că soarele este simbolul Cuvântului lui Dumnezeu – Ps. 119:105; Prov. 6:23. Soarele de asemenea este şi simbolul binecuvântărilor lui Dumnezeu şi al binecuvântărilor spirituale – aşa cum soarele face ca sămânţa să crească, tot aşa soarele luminii şi vieţii spirituale, Cuvântul lui Dumnezeu ne ajută să creştem spiritual – Ps. 84:11; Isa. 30:26; 60:20. Luna şi stelele nu au semnificaţie independentă în VT. Sunt de asemenea sursă de lumină mai puţin strălucitoare, mai puţin semnificativă. Totuşi ele ne arată ordinea creaţiunii şi probabil simbolizează legile lui Dumnezeu, călăuzirea şi îndrumarea Lui zilnică fie a lumii ca întreg, fie a vieţilor noastre. În vremurile antice, luna şi stelele erau călăuze pentru marinari şi se spune că era preferabilă navigarea pe timpul nopţii pentru că aveau posibilitatea să se orienteze mai bine; dacă ziua era nor şi soarele nu putea fi văzut atunci când răsărea şi nici când apunea, marinarii abia aşteptatu noaptea şi dacă cerul se lumina, ei îşi regăseau rapid drumul. Luna şi stelele: călăuzirea lui Dumnezeu atunci când cărarea spirituală se pierde. Ziua şi noaptea nu par să fie simbolice aici; par să noteze o perioadă de 24 de ore. Ceea ce avem de fapt în a patra trâmbiţă, este un întuneric parţial, urmare a dezvoltării apostaziei din a treia trâmbiţă.

Soarele, luna şi stelele corespund apelor din a treia trâmbiţă, iar amărăciunea corespunde întunericului, care eclipsează soarele, luna şi stelele. Ca atare este un nou atac la Cuvântul lui Dumnezeu. Dar de data aceasta este unul vizibil diferit faţă de cel din trâmbiţa a treia – în a treia trâmbiţă, apa era încă acolo, putea fi văzută, simţită, gustată, doar că era pervertită, profanată, ea nu-şi mai putea împlini scopul ei, acela de a crea acel sentiment de liniştire şi de împlinire, de reîmprospătare; aici atacul este cu totul diferit, soarele, luna şi stelele sunt acoperite, eclipsate ca şi cum n-ar mai exista. Dacă amărăciunea era doar o pervertire a adevărului, aici întunericul este o ştergere, o îndepărtare, o întunecare a lui. Aici nu mai avem o pervertire a evangheliei, ci absenţa ei; avem un alt fel de obstacol în calea evangheliei faţă de trâmbiţa anterioară, un nou duşamn extern al evangheliei este pus acum în scenă. Aşa cum naţiunea iudaică şi imperiul roman au încercat să-L distrugă pe Hristos, Satana ridică din nou competitori seculari şi religioşi împotriva Cuvântului. Faraonul Egiptului devine model pentru Egipt. În Exod 10 şi 32 observăm cu Faraon se opune poporului lui Dumnezeu. Egiptul, a fost singura putere din antichitate care a făcut afirmaţii ateiste: Exod 5:2 – „Cine e Dumnezeu ca să ced în El?”; mai târziu, Nebucadneţar, regele Babilonului a crezut în Dumnezeu, dar Faraonul Egiptului l-a renegat. Dacă privim literatura contemporană Bibliei, putem observa cum Egiptul a devenit simbolul opoziţiei mândre şi îndrăzneţe împotriva lui Dumnezeu.

Ce legătură este aici cu apostazia din a treia trâmbiţă? Se pare că dacă o biserică alunecă de la adevăr, dacă o biserică nu lasă să străluceasă adevărul, va face cât de curând mai atracticve secularismul şi ateismul. Urmăriţi în lumea noastră actuală – dacă întâlniţi atei, oameni care resping biserica, creştinismul, mulţi dintre ei sunt aşa pentru că au întâlnit în viaţa lor creştini care nu şi-au trăit în viaţa lor credinţa; creştini care au idei ciudate şi un stil de viaţă nerelevant cu valorile creştine. Astfel, apostazia bisericii încurajează ateismul, secularismul; declinul spiritual – potrivit trâmbiţei a treia – este întotdeauna urmat de o adâncire a decăderii şi a necredinţei – trâmbiţa a patra.

Aş vrea să rezum ceea ce am spus despre trâmbiţa a treia şi a patra – vedem aici ridicându-se două mari filosofii antihristice care vor afecta vremea sfârşitului: 1 – religia falsă şi 2 – ateismul, antireligia. Iar luptele dintre cele două filosofii, se pare că determină toate evenimentele de la sfârşitul timpului. Cele două apar amplu descrise în Apoc. 13-18. Aş vrea să accentuiez faptul că o cădere spirituală a unei organizaţii religioase, nu implică faptul că indivizii luaţi separat sunt fără nădejde, pierduţi. De exemplu, faptul că prin actul răstignirii şi respingerii lui Isus, care a dus la distrugerea Ierusalimului, naţiunea iudaică ca întreg a fost respinsă, asta nu înseamnă că iudeii ca oameni nu au fost şi nu pot fi mântuiţi. Ar fi arogant chiar şi numai a sugera o astfel de posibilitate. Ceea ce însă se sugerează aici, este faptul că sunt organizaţii, atât seculare cât şi religioase care îi îndepărtează pe oameni de la adevărul aşa cum este el în Isus Hristos. Trebuie să fim atenţi la modul cum interacţionăm cu diferite organizaţii, pentru a înţelege rolul pe care l-au avut în istorie în privinţa aceasta: i-au apropiat pe oameni, sau i-au îndepărtat de Dumnezeu?

Aş vrea să vorbim puţin despre secularism. Este acesta un lucru rău pentru credinţă, sau are şi nişte calităţi? Este secularismul ceea ce această a patra trâmbiţă vrea să spună? Eu cred că este foarte impotant cum privim lumea de azi. Secularismul are multe elemente pozitive, de exemplu: revoluţia americană a fost în mare parte una seculară. Desigur, au fost şi aspecte religioase avute în vedere, dar în cea mai mare parte a fost rezultatul secularizării lumii aşa cum o cunoaştem. Libertatea religioasă este o consecinţă pozitivă a secularismului. Istoria ne confirmă faptul că toate naţiunile care şi-au fundamentat puterea pe religie, într-un fel sau altul au persecutat oameni de credinţe diferite. Statul şi biserica împreună au implicaţii extrem de negative pentru credinţă. Observăm însă cum în societăţile seculare oamenii se bucură de libertatea de conştiinţă, libertatea de a crede ce vor şi a-şi manifesta acele convingeri religioase. Privind spre ţări fundamentalist religioase – islamismul de pildă – observăm că oamenii dispun de foarte puţină libertate, cine vrea să creadă şi altfel are probleme serioase şi există de asemenea lupte chiar şi între diferitele fracţiuni islamice. Libertatea religioasă a apărut ca urmare a apariţiei mai întâi a secularismului. Secularismul de asemenea a încurajat educaţia universală publică. Pentru oameni, aceasta a însemnat libertatea de a gândi, de a cerceta, de a studia Cuvântul lui Dumnezeu pentru ei înşişi. Societăţile biblice – fenomen destul de recent, îşi datorează existenţa tot secularismului. De asemenea a încurajat progresul ştiinţific – cine credea că pământul este rotund nu mai era ucis ca în Evul mediu; tot acum aerul libertăţii a oferit geniului uman posibilitatea aducerii la existenţă a atâtor inovaţii uimitoare în toate domeniile. De asemenea, secularismul a încurajat studierea Bibliei – arheologia, o disciplină foarte recentă (aprox. 150 de ani) şi lingvistica, sunt de un mare ajutor pentru studierea Bibliei. Astfel, secularizarea societăţilor vestice, a fost în multe privinţe o extraordinară deschidere şi un puternic impuls spre cunoaştere.

Dar sunt şi aspecte negative: o mişcare care se trage din secularism, a fost comunismul – revoluţia franceză şi cea rusă care au avut un rol foarte negativ faţă de religie, credinţă, biserică şi de Biblie. O altă excrescenţă a secularismului este ecumenismul extrem – sugerează idea că nimeni nu trebuie să fie fanatic, dogmatic în ceea ce crede, de fapt nici nu ar trebui să conteze atât de mult un crez anume; ecumenismul fură credinţa fermă într-un „Aşa zice Dumnezeu!”, făcându-i pe oameni să nu mai fie aşa de siguri pe ceea ce cred. Secularismul de asemenea a dus la afirmarea materialismului – oamenii au devenit obsedaţi de lucrurile acestei lumi; sunt consumatori ai bunurilor şi pe măsură ce-şi dedică tot mai mult din timp producerii şi consumării lucrurilor acestei lumi, au din ce în ce mai puţin timp pentru credinţă. De asemenea secularismul a dus la creşterea spiritualismului. Puţini ştiu că în Uniunea Sovietică, ţară care s-a declarat ateistă, este un mare interes pentru paranormal, mai mult decât în oricare societate. Se fac cercetări asidue pentru înţelegerea percepţiilor extrasenzoriale, în paranormal, parapsihologie şi ocultism.

Întorcându-ne acum la lumea vestică, descoperim că oamenii au obosit de secularism, acesta nu le mai satisface dorinţele şi observăm de asemenea o întoarcere la spiritualism cu orice preţ, pentru a le împlini tânjirea inimii. Când vorbim despre secularizare, vorbim despre un fenomen extraordinar şi pare că Dumnezeu l-a folosit atât pozitiv, cât şi negativ. Dar în a patra trâmbiţă, unde avem de-a face cu întunericul, desigur o întunecare parţială, o eclipsare – o treime, dar acel întuneric devine tot mai întunecos pe măsură ce avansăm, de exemplu în trâmbiţa a cincea. Secularismului aici, i se accentuiază partea negativă, acea furare a siguranţei mântuirii, acea deposedare de adevărata spiritualitate; secularismul duce la pierderea cunoaşterii de Dumnezeu prin Scriptură. Aşa cum am mai subliniat, niciodată Biblia nu a fost mai la îndemâna oamenilor şi niciodată cunoaşterea ei şi a lui Dumnezeu mai limitate ca în zilele noastre. A patra trâmbiţă pune accentul pe ridicarea secularismului. Din punct de vedere istoric, putem vorbi de începutul Renaşterii şi al Iluminismului care apar – sec. XIV-XV şi se întinde spre sec. XVIII la timpul Revoluţiei Franceze, moment când vedem dezvoltarea scepticismului vizavi de orice aspect religios, pentru că atât de mulţi pretindeau deţinerea unei credinţe religioase, trăind în acelaşi timp o falsă religie.

Trâmbiţa a patra se încheie cu un pasaj de tranziţie – Apoc. 8:13 – vulturul anunţând că moartea şi distrugerea urmează să aibă loc. Vulturul este simbol al judecăţilor lui Dumnezeu în VT – Osea 8:1 – vulturul vorbeşte împotriva lui Israel; Ezech. 32:4 – împotriva Egiptului; Hab. 1:8 – împotriva lui Iuda. Vulturul este simbol al judecăţii lui Dumnezeu pentru călcarea legământului. Imaginea plastică pentru aplicarea acestor judecăţi, este vulturul care atacă pe cei morţi spiritual ca rezultat al apostaziei, imagini care se vor continua în următoarele trâmbiţe. Dintre cele trei vaiuri, cel mai rău urmează să vină. Dacă crezi că lucrurile stau rău acum, ele vor fi cu siguranţă şi mai rele. Ne deplasăm de la avertizări divine, la vaiuri demonice. În cea de a cincea trâmbiţă, o serie de evenimente tragice vor avea loc, evenimente care vor ameninţa oameni pretutindeni. Puteri ale întunericului vor fi eliberate în curând şi ele vor lucra cu putere până la reveniera Domnului Hristos.

Lecţii spirituale:

  1. Nu lăsa nici o biserică, sau organizaţie să te îndepărteze de Biblie. Dacă ţi se cere să renegi Scripturile pentru a fi membru al unei oraganizaţii religioase, gândeşte-te încă odată înainte de a face pasul.
  2. Ignorarea Scripturilor răneşte pe cei cărora vrem să le mărturisim credinţa noastră. Când noi nu oferim adevărul evangheliei, atunci când prezentăm un mesaj pervertit, provocăm mai degrabă pierderi spirituale (atenţie la evanghelizare). Ignorarea Scripturilor, duce la declin spiritual şi pierderea simţământului păcatului; pervertirea Scripturii este mai rea decât a nu o cunoaşte de loc. Scriptura trebuie să fie cea care să ne modeleze gândirea şi ceea ce predicăm şi nu invers. Să nu modelăm Scriptura după chipul şi asemănarea noastră, ci trebuie să fie invers.
  3. Am mai spus, primejdia se află adesea în interiorul casei. Simplul fapt de a fi membrul unei biserici, nu este o garanţie că ceea ce se întâmplă acolo săptămână de săptămână este în acord cu Cuvântul lui Dumnezeu. Este responsabilitatea fiecăruia în parte să cunoască Cuvântul lui Dumnezeu pentru el însuşi şi să verifice lucrurile auzite şi pe cele pe care le făptuim zilnic prin intermediul Scripturilor. Trâmbiţele ne avertizează că vor fi consecinţe spirituale teribile care decurg din a ignora Cuvântul lui Dumnezeu în viaţă.
  4. Dumnezeu lucrează în istorie. Acest lucru îl spunem iar şi iar. Chiar şi atunci când lucrurile merg rău, El are controlul.

„Doamne, ne-ai pus din nou în faţa unor provocări extraordinare. Ajută-ne să punem în cadrul priorităţilor noastre, mai întâi Cuvântul Tău. Pe măsură ce ne apropiem de finalul prezentărilor din trâmbiţe, fie ca acest Cuvânt al Tău să fie mai clar decât a fost vreodată înainte. Şi ajută-ne, ca oridecâte ori Cuvântul Tău devine clar, să ascultăm de el. Te rugăm în Numele lui Isus, Amin!”

 

  1. A Cincea Trâmbiţă

 

La prima citire, cea de a cincea trâmbiţă ar părea un spectacol de groază. Cum poţi să-L descoperi pe Isus în mijlocul unor astfel de scene tulburătoare?

„Doamne, stăm în faţa celui mai straniu, ciudat şi dificil de înţeles pasaj din toată Biblia. Pe măsură ce ne vom angaja în studierea lui şi în descifrarea simbolisticii imaginilor sale, cerem prezenţa Ta specială şi o măsură îndoită din înţelepciunea Spiritului Tău. În Numele lui Isus, Amin!”

5 – A Cincea Trâmbiţă – Apoc. 9:1-12 – un adevărat spectacol de groază. Îl mai putem găsi pe Isus aici? Ce se întâmplă aici? Ce vor să spună toate aceste imagini? Aş vrea să începem din nou căutând textele de referinţă din VT şi probabil cea mai puternică aluzie aici este Ioel 2:1-11. Ce se întâmplă aici? Este o plagă, o invazie gigantică de lăcuste care se năpustesc din pustiu – plagă care este descrisă de profet ca un simbol al judecăţii lui Dumnezeu împotriva lui Iuda, care a călcat legământul şi a devenit neascultăror. Pasajul este o paralelă structurală fantastică la Apoc. 9:1-11 – sunt multe elemente comune cu Apocalipsa aici: trâmbiţele, întunericul, carele, etc. În ceea ce priveşte conducătorul, la Ioel, este Dumnezeu în timp ce în Apocalipsa conducătorul este Satana – îngerul Abisului.

Alte aluzii VT la Apoc. 9 – arderea Sodomei poate fi o aluzie foarte potrivită pentru imaginea fumului din Abis – Gen. 19:28; de asemenea avem o reamintire a muntelui Sinai – Exod 19:18 – fumul înconjurând Sinaiul. În Exod 10 – a cincea plagă asupra Egiptului a fost plaga lăcustelor, iar a noua plagă a fost plaga întunericului – astfel, două dintre plăgile Egiptului pot fi surse ale aluziilor lui Ioan. Ne aducem aminte de Ezech. 9 – unde cei sigilaţi sunt protejaţi de aceste judecăţi ale lui Dumnezeu. Iov – cel care tânjeşte după o moarte care nu mai vine. În final, în NT, Luca 10:17-20 – oferă paralele multiple la Apoc. 9. În Apoc. 9 nu apare cuvântul „draci”, sau „demoni”, ci mai degrabă plaga în sine este una demonică. În Luca 10 Isus răspunde entuziasmului ucenicilor cu cuvintele: „Am văzut pe Satan căzând ca un fulger din cer.” În Apoc. 9 avem o stea căzând din cer. În Luca, Isus dăduse putere ucenicilor peste şerpi şi scorpioni şi totodată să poată înfrânge toată puterea vrăşmaşului, iar pe parcursul acestei bătălii, nimeni nu avea să le facă vreun rău, să-i rănească cumva. Dar bucuria şi împlinirea lor nu trebuia să vină din supunerea spiritelor şi puterilor răului, ci din faptul că numele lor erau scrise în ceruri. Sunt cel puţin 6-7 cuvinte paralele între cele două pasaje. Luca descrie un timp al protecţiei lui Dumnezeu în mijlocul hărţuielilor demonice, care este dealtfel şi tema de bază în Apoc. 9. imaginile sunt unele ale unor creaturi care ies din Abis. Ce este Abisul? În altă parte în NT ni se spune că acesta este locul în care trăiesc demoni. În Apoc. 9 Dumnezeu trimite un mesager, o stea care căzuse din cer pe pământ şi căreia i s-a oferit cheia acestui Abis din care lasă să iasă lăcustele demonice.

Să ne oprim acum asupra textelor din Apoc. 9:

  1. 1 – „o stea care căzuse pe pământ” – timpul folosit în gr. este perfectul, adică nu un timp trecut obişnuit, normal, ci perfectul, sau mai mult ca perfectul din română – acţiune înaintea alteia din trecut. Adică steaua nu a căzut acolo în timpul celei de a cincea trâmbiţe, ci deja căzuse înainte ca aceasta să sune – timpul prezent – ea deja căzuse – timpul trecut. Dar perfectul spune că avem o referire la o acţiune dinaintea timpului trecut. Care este timpul trecut al trâmbiţei a cincea? Trâmbiţa a patra. Şi care este trecutul trâmbiţei a patra? Trâmbiţa a treia. Ce s-a întâmplat în trâmbiţa a treia? A căzut o stea arzând ca o făclie. Aşadar, se pare că este aceeaşi stea din cea de a treia trâmbiţă, cea care afectase apele şi izvoarele. Ea deja căzuse, înainte chiar înainte de a fi fost aruncată din cer ea căzuse.

Dacă steaua din trâmbiţa a treia reprezenta un conducător creştin, apostaziat – înseamnă că are aceeaşi semnificaţie aici. Faptul că biserica a căzut din starea ei iniţială, a deschis calea puterilor demonice din lumea de astăzi. Apostazia este un lucru teribil, deoarece dacă creştinii nu oferă o mărturie adevărată despre Dumnezeu, dacă cei care se numesc urmaşii Săi nu portretizează în mod clar şi scrupulos faţa Sa, atunci vor fi consecinţe teribile pentru întreaga lume şi una dintre ele este aceea că demonii se simt ca acasă aici pe pământ.

Ceea ce este interesant este faptul că acelei stele căzute, „i s-a dat cheia adâncului” – dar cine i-a oferit cheia abisului acestei stele? Conceptul oferirii aici pare să fie un divin pasiv. Era foarte obişnuit în iudaism să se vorbească despre Dumnezeu prin folosirea diatezei pasive. Iudeii aveau foarte mare grijă în a-L numi pe Dumnezeu în public. Numele Lui era consideat prea sacru penru a fi pronunţat oricând. Era pronunţat foarte rar, doar în anumite circumstanţe spirituale, ca atare, când oamenii vorbeau despre Dumnezeu în limbajul obişnuit, foloseau un aşa numit „pasiv divin.” Chiar şi Isus a făcut astfel. De exemplu: „Binecuvântaţi sunt cei miloşi, căci li se va arăta milă” – de către cine? E evident că de către Dumnezeu. Dumnezeu este Cel care arată milă, dar în loc să spună Numele lui Dumnezeu, Isus a preferat să spună că lor li se va arăta milă – este un divin pasiv. „Binecuvântaţi fie cei ce plâng, căci ei vor fi mângâiaţi” – vor fi mângâiaţi de către cine? De către Dumnezeu. Construcţiile de pasiv divin erau comune iudaismului sec. I. Sunt câteva construcţii de pasiv divin în Apoc. 9:1-11 – Stelei „i s-a dat” cheia Abisului – cine i-a dat-o? Evident Dumnezeu; aceasta ne spune că oricât de teribilă ar părea această plagă, Dumnezeu este Cel care are controlul. Dar ce este cu acest Adânc, sau Abis? Abisul este destul de obişnit în VT – Gen. 1:2 – primul loc unde găsim această expresie şi ea este o reflecţie a haosului de dinainte de creaţiune. În Gen. 10:22 – în traducere aramaică, a ebraicii originale, Abisul descrie soarta celor răi, locul care-i aşteaptă ca pedeapsă. Apoc. 20:1-3 – reflectă acest concept. Abisul, în cartea Apocalipsei însăşi este locul de unde apar fiarele, alte creaturi ciudate – Apoc. 11:7; 17:8.  Privind însă textul din Apoc. 9, este clar că Abisul este locuinţa demonilor, iar în Luca 8:26-31 – în timpul confruntării cu demonii, aceştia Îl roagă pe Isus să nu-i trimită din nou în Abis. Se pare că Abisul este un loc care nu le face plăcere nici demonilor, nici ei nu ar vrea să fie acolo. În timpul celor 1000 de ani, Satana va fi legat, încuiat şi forţat să rămână acolo. Aceasta era şi temerea demonilor din Luca 8. Dar a cincea trâmbiţă ne arată un timp în istorie cînd Dumnezeu va permite ca uşa Abisului să fie descuiată, când le va lăsa demonilor libertatea de mişcare pe care n-au avut-o de prea multe ori de-a lungul erei ceştine. Ca atare, este o plagă destul de înspăimântătoare.

  1. 2 – aici avem conexiune cu a patra trâmbiţă. Trâmbiţa a cincea şi a patra sunt în mod clar paralele. Întunericul parţial din a patra trâmbiţă care afecta doar o treime din pământ, doar o treime din timp, devine total în a cincea. Aici el nu sugerează doar o estompare, o diminuare a luminozităţii, ci o eclipsă totală, întuneric total şi general. Întunericul este ca acela care a căzut peste Egipt şi care era atât de gros, încât oamenii nu puteau vedea nimic şi nici unii pe alţii. Astfel, orice ar însemna, imagina este a unui roi de lăcuste atât de numeros, încât acoperă complet soarele, creând întuneric total.
  2. 3 – dar aceste lăcuste nu sunt unele obişnuite; se spune că ele au puterea scorpionilor şi sunt într-un număr înfricoşător de mare; desigur, lăcustele sunt în realitate nişte insecte inofensive şi drăguţe, dar aici cantitatea este suficient de mare ca să producă panică. Cu această putere a scorpionilor, ele produc o suferinţă îngrozitoare. Aşa cum am spus, lăcustele în sine nu muşcă pe oameni, dar scorpionii o fac, astfel că acest nor de lăcuste nu numai că fac rău în exterior, dar îi chinuie şi pe oameni. Avem aici simboluri care în VT apar pentru a ilustra judecata lui Dumnezeu asupra celor care au apostaziat, imagine care apare în mod special în Ioel 1-2 – plaga lăcustelor este folosită de Dumnezeu pentru a judeca pe cei care au apostaziat, au alunecat în sfera spirituală a vieţii. De asemenea lăcustele au fost folosite pentru judecarea Babilonului – Ier. 51:14, 27 şi judecarea Egiptului – Exod 10:3-4. Atât Babilonul cât şi Egiptul au trebuit să facă faţă puterii lăcustelor lui Dumnezeu. Ceea ce însă este interesant, este faptul că pentru Babilon şi Egipt, motivul pentru care au fost trimise lăcustele a fost problema libertăţii religioase. Dumnezeu căuta să-Şi elibereze poporul.
  3. 4 – de asemenea, observăm că vegetaţia este sigilată – plaga trebuie să vatăme numai pe oamenii nesigilaţi. Li se cere să nu se atingă de plante, însă lăcustele normale atacă plantele nu oamenii. Aici nu sunt lăcuste literale. Dacă mai aveţi încă îndoieli, dacă trâmbiţele trebuie interpretate simbolic sau literal, cred că acest pasaj va fi detul de explicit. Plaga aceasta nu-i priveşte pe slujitorii lui Dumnezeu, pe adevăraţii Lui închinători. Sigilarea aici este pentru cei pe care Dumnezeu îi cunoaşte că sunt ai Săi. Plaga nu-i va atinge pe adevăraţii credincioşi. Oriunde vom privi în acest pasaj, vom observa că veritabilii creştini nu sunt afectaţi de această plagă îngrozitoare.

De-a lungul istoriei mulţi comentatori au sugerat că aceste lăcuste îi privesc pe musulmanii care au venit din Orientul Mijlociu şi Nordul Africii şi au ajuns până în inima Europei. Pe scurt, această plagă s-ar referi la invadatori musulmani. Dar nu aceasta pare că ar fi interpretarea corectă a pasajului, pentru că aici, această plagă, indiferent ce este ea, face distincţia clară dintre adevăraţii şi falşii închinători ai lui Dumnezeu, adevăraţii şi falşii credincioşi, cei sigilaţi şi cei nesigilaţi pe frunţile lor. Cu alte cuvinte, această plagă nu loveşte pe necreştini, sau oameni care profesează un fel sau altul de credinţă, ci ea face o distincţie clară între cei care au o relaţie serioasă, intimă de credinţă cu Dumnezeu, fiind şi motivul sigilării lor şi cei care nu au această relaţie mântuitoare; nu prea cred că în persecuţiile adesea dezlănţuite de către musulmani în timpul Evului Mediu împotriva creştinătăţii în general, şi în multele încercări de convingere de trecere la islamism, aceştia să fi făcut distincţie între creştini. Atunci când creştinii erau persecutaţi, sufereau toţi, fără să conteze dacă erau falşi, sau adevăraţi, autentici sau doar declaraţi. Aşa că rămâne pe mai departe întrebarea: ce fel de eveniment istoric a făcut o astfel de distincţie între creştinii adevăraţi şi cei falşi, între cei care profesau un anume creştinism şi cei care erau sigilaţi pe frunte, imposibil de atins de plaga îngrozitoare?

  1. 5-6 – observăm că aici chinul este unul psihologic şi unul spiritual – indiferent ce ar fi plaga aceasta, ea nu are atât de mult de-a face cu aspecte politice sau economice, ci unul psihologic şi spiritual, o torturare a minţii, a conştiinţei. Cele cinci luni menţionate în Apoc. 9 ne amintesc de Potop, singurul loc în Biblie unde această perioadă este de asemenea menţionată; şi ceea ce este interesant este faptul că de două ori este amintită în Apoc. 9 şi tot de două ori este menţionată şi în Gen. 7 şi 8 – astfel că istoria Potopului, într-un anume sens este menţionată în Apocalipsa. Ca urmare al acestui atac al lăcustelor, este o atitudine de angoasă sinucigaşă. Îmi aminteşte de Ps. 71:20-21 – unde se spune că Abisul este plin de multe dureri şi amărăciuni.
  2. 7-9 – apar imagini după imagini, care mai de care mai teribile – mă îndoiesc că Ioan a vrut să ne legăm de fiecare detaliu al imaginii, ci mai degrabă a vrut să accentuieze intensitatea groazei acestui atac. Aceşti chinuitori sunt fiinţe umane trimise de Satan pentru a provoca aceste stări de panică, de groază, de chin sufletesc; ei sunt plini de forţă, caii pregătiţi de luptă şi puternici ca regii. Sunt abili ca nişte oameni vicleni, seducători precum nişte femei frumoase. Ei provoacă chinuri şi durere ca scorpionii, provoacă acea durere care vine de pe câmpul de luptă. În aceste două versete, autorul vrea să încerce să ne conştientizeze cât de teribilă şi înspăimântătoare este această plagă, o plagă de care nimeni nu ar vrea să fie atins.
  3. 10 – instrumentul groazei este în coadă; ea aduce acea teroare, ea duce la acea disperare şi tortură psihologică, la acel dezechilibru cu tendinţe suicidale. Dar ce este această coadă? Ce este acest instrument care dă putere acestei plăgi împotriva poporului? Aş sugera că Isa. 9:15 este avut în vedere aici – profeţii care spun minciuni sunt coada, ei sunt sursa angoasei, groazei, care este una ideologică; o doctrină falsă este sursa chinului sufletesc şi nu una militară. La prima vedere, potrivit limbajului, care este unul vizavi de insecte, într-adevăr pare a fi vorba despre o imensă invazie de lăcuste şi prin extensie, pare un limbaj al unui atac militar. De fapt sensul este mai adânc, coada, care este instrumentul acestui atac, este învăţătura falsă. Înţelegem acum de ce adevăraţii slujitori ai lui Dumnezeu nu sunt chinuiţi de această plagă? Pentru că plaga este una a doctrinelor false şi numai aceia care acceptă astfel de doctrine vor fi suferi consecinţele care rezultă de aici.
  4. 11 – Satan este îngerul Abisului, el este liderul, conducătorul acestor forţe; el îi atrage pe oameni în multe feluri – idei, practici, etc.; care este răsplata pe care el o oferă celor care-l urmează? Chinul! La final, pentru toţi cei care îl urmează, chiar crezând că păzesc o mare parte din adevăr, nu va rămâne decât chinul sufletesc, decât neîmplinire, zbatere, zbucium, nerealizare.

Cine, sau ce sunt Abadon şi Apolion? Biblia conţine astfel de construcţii sau expresii, şi anume prezentarea unui cuvânt în două limbi dar însemnând acelaşi lucru. Abadon în ebraică şi Apolion în greacă sunt două cuvinte care înseamnă „cineva care distruge.” Esenţa acestor două nume este una distructivă. Îngerul Adâncului este distrugătorul; el îi ruinează, îi răneşte, îi distruge moral, spiritual şi fizic pe cei care-l urmează şi totodată ruinează şi pământul pe care aceştia îl locuiesc. În VT, adesea se menţionează faptul că lăcustele nu au un conducător, dar în Apocalipsa el este specificat. Încă odată înţelegem că avem de-a face cu un limbaj figurativ. Care este sensul acestui spectacol de groază? Unde-L mai putem găsi pe Isus aici? Tema de bază a acestui pasaj pare destul de clară. Exstă un timp în istoria omenirii când Dumnezeu permite demonilor să năvălească asupra planetei precum acel roi imens de lăcuste, dar acestei plăgi nu i se permite să afecteze în vre un fel pe cei neprihăniţi. Textul din Luca 10 este crucial – urmaşii lui Isus nu sunt vătămaţi. Indiferent de natura atacului, cei cu adevărat credincioşi lui Dumnezeu nu sunt atinşi de aceşti demoni. De-a lungul NT vom observa că lumina şi întunericul au de-a face cu evanghelia. Lumina este evanghelia, lumina este Hristos – Ioan 3:18-21 – întunericul este opusul luminii, cel care îndepărtează adevărul evangheliei de la oameni. În trâmbiţa a cincea, este intensificarea întunericului celei de a patra trâmbiţe – o intensificare a secularismului şi a ateismului, care au prins rădăcini atât de adânci în societatea noastră. Dacă ar fi să sumarizăm într-o singură propoziţie, cea de a cincea trâmbiţă este de fapt triumful secularismului, în special în sec. XX în special în lumea vestică şi cu tendinţă de creştere în ţările subdezvoltate.

Secularismul se răspândeşte prin mass-media: presă, televiziune, filme, pe orice cale. Dacă secularismul este avut în vedere aici, aunci trâmbiţa a cincea ne vorbeşte foarte mult despre experienţa noastră prezentă în lumea în care noi trăim. Dar de ce am spune că adevăraţii închinători ai lui Dumneze nu sunt afectaţi de secularism? Din studiile care s-au făcut, devine foarte clar că secularizarea afectează teribil credinţa creştină, mărturia ceştină. Dar tocmai aici este secretul şi mirarea: secularismul nu afectează pe cei ce sunt copiii lui Dumnezeu. Secularismul încearcă să spună că nu contează dacă există Dumnezeu sau nu, ceea ce contează sunt cele cinci simţuri ale tale, ceea ce este foarte atractiv. Mesajul secularismului este: „Trăieşte liber”, „Trăieşte cum îţi place”, „Trăieşte clipa”, „Trăieşte funcţie de ceea ce auzi, vezi, miroşi, guşti şi atingi”, etc. Atracţiile acestei lumi devin din ce în ce mai copleşitoare, o industrie a trăirii prin simţuri este pusă în mişcare cu un singur scop: acela ca omul să trăiască prin intermediul simţurilor, împlinirile să pară că vin prin proprie experimentare. Ce îi poate ţine pe creştini departe de a deveni victime ale secularismului, care duce la acea sinucidere spirituală? Astăzi, marele strigăt al timpului nostru secularizat, este strigătul după un sens în viaţă: „Poate fi şi altceva mai bun? De ce este mai bine să trăiesc decât să mor?” Răspunsul la întrebările răscolitoare care frământă lumea modernă este: „Cunoaşte-L pe Dumnezeu”; „Cunoaşte-L în mod personal.” Adevăraţii închinători, cei care Îl cunosc şi comunică zilnic cu El, nu sunt afectaţi de secularism. Ei văd dincolo de întunecimea norilor strălucirea soarelui, lunii şi stelelor. Ei privesc dincolo de ele.

Secularismul este un blestem pentru instituţiile religioase, dar el se poate dovedi o binecuvântare pentru adevăratul urmaş al lui Hristos. Pentru libertatea religioasă însă, secularismul a oferit oportunităţi extraordinare pentru a răspândi evanghelia. În ţările Europei de est, după căderea comunismului, secularismul a oferit posibilităţi deosebite pentru a ieşi cu evanghelia în public, a construi biserici, şcoli, grădiniţe confesionale, etc. Dar, atenţie, secularismul este devastator pentru cel care nu continuă legătura personală cu Dumnezeu.

Întrebarea care se pune este: „Ce legătură există între secularism şi căderea bisericii din plaga a treia, pentru că vedem că aceeaşi Stea a precipitat ambele plăgi?” Cine a studiat puţin istoria creştinismului, a remarcat convulsiile Evului Mediu Întunecat care au dus la apariţia Renaşterii, Iluminismului şi a ateismului Revoluţiei Franceze. Oamenii au privit spre creştinism şi nu au găsit viaţă în el şi prin urmare, au crezut că o pot găsi şi fără El. Secularismul şi ateismul nu ar fi apărut niciodată dacă biserica ar fi rămas credincioasă chemării ei iniţiale: aceea de a-L „trăi” pe Dumnezeu în faţa oamenilor pentru ca fiecare să-L poată vedea. Tragedia este că odată ce adevărul lui Dumneezu s-a stins în viaţa oamenilor, din moment ce ei nu-l mai văd şi nu mai ştiu că există un adevăr al lui Dumneze pentru ei, rezultatul este unul incredibil de dezastruos. În această trâmbiţă vedem disperarea filosofiei ateiste – ca rezultat trăim într-o lume străină de Dumneezu, unii faţă de alţii, faţă de noi înşine şi faţă de natură. „Fără sens”, sau „Nonsens”, este marele strigăt al lumii noastre. Cine nu crede să se uite la filmele zilelor noastre:  nihilismul, postmodernismul, respingerea tuturor valorilor autentice şi a sensului vieţii. Pe ansamblu viaţa nu contează, oamenii se ucid unii pe alţii, pentru că oricum, nu este un sens în nimic. Este manifestarea unei vieţi fără Dumnezeu, viaţă care nu are nici un sens din moment ce spiritualitatea s-a stins. Este clar că cea de a cincea trâmbiţă, prezită imaginea fidelă a timpului prezent, timpul zilelor noastre, timp în care secularismul se intensifică, devenind filosofia dominantă a vieţii cotidiene. Este reliefat modul de manifestare a Romei antice spre sfârşitul existenţei sale, acel mare duşman extern al bisericii cu care am făcut cunoştinţă în prima trâmbiţă – în prima trâmbiţă, Roma a prigonit intens pe Hristos şi Biserica Sa, L-a răstgnit chiar pe Hristos şi a încercat să suprime fizic pe urmaşii Săi; acum, în cea de a cincea trâmbiţă, prigoana ei este înlocuită cu tortura sufletească a acestei ideologii ateiste. Acum, la sfârşitul timpului, descoperim o forţă în jurul căreia, forţele politice, economice, seculare ale lumii se strâng şi o adoptă ca stil de viaţă global. Pe măsură ce vom înainta în cartea Apocalipsei şi în special în a doua ei parte, vom vedea aceste forţe mult mai clar.

Aş vrea să vorbesc acum foarte pe scurt despre legătura dintre a cincea şi a şasea trâmbiţă, pentru că Apocalipsa nu ne sugerează că zilele sfârşitului vor fi nereligioase, timpuri fără nici o percepere a prezenţie lui Dumnezeu. Mai de grabă conceptul unei religii false este legat de timpul sfârşitului, concept dezvoltat în a doua parte a cărţii. În trâmbiţa a şasea, avem din nou limbajul Babilonului, din nou vom sta faţă în faţă cu falsa religie, aspecte care ne amintesc de Daniel 11:40-45 – pasaj apocaliptic, cu elemente obscure şi mult mai dificil de înţeles şi de interpretat decât orice dificultate din trâmbiţe.  Aş vrea să observăm câteva lucruri: Dan. 11 ilustrează evenimentele finale ale istoriei pământului ca o bătălie între cei doi împăraţi afectând implicit pe copiii lui Dumnezeu. Împăratul din sud va fi Egiptul, marea naţiune de la sudul Palestinei şi cel din Nord, Babilonul. În această bătălie, la început o mare parte din lume este de partea împăratului din Sud; el pare să fie dominant la început, el face primele încercări de a câştiga supremaţia, controlul, dar la sfârşit, Babilonul va fi cel care va contraataca, va câştiga supremaţia, va controla totul şi împreună cu lumea întreagă se va întoarce împotriva Israelului spiritual, se va întoarce împotriva poporului lui Dumnezeu. Cred că a cincea şi a şasea trâmbiţă ilustrează această mişcare de la dominarea secularismului, sau Egiptul ca împăratul de sud, la dominarea credinţei religioase, Babilonul modern.

Presiunea secularismului va ceda în zilele sfârşitului. Tot la fel precum dominaţia Papalităţii în Evul Mediu a dus la apariţia secularismului, tot aşa amărăciunea secularismului va duce la o tânjire după spiritual, dar demonii vor fi aceia care se vor înghesui să umple golul acesta. Aş vrea să nu uitaţi că secularismul care domină lumea noastră astăzi, nu va dura la nesfârşit, de fapt fisurile se văd în amplitudinea mişcării New Age, revigorarea islamismului şi a multor alte credinţe religioase. Lumea, pe măsură ce devine tot mai secularizată, devine şi tot mai religioasă în acelaşi timp. Probail că suntem deja la tranziţia dinspre secularism, ca duşman exterior credinţei, spre Noul Babilon, duşmanul din casă.

  1. 12 – a cincea trâmbiţă a fost primul vai, urmat cronologic de alte două.

Lecţii spirituale: este Isus în trâmbiţa a cincea?

  1. Păziţi-vă de gândirea seculară. Am menţionat conceptul alunecării la un moment dat spre secularism: nimeni nu se trezeşte de dimineaţă şi alege să gândească secular. Oamenii, încet, încet, alunecă de la încrederea în Hristos, de la umblarea zilnică cu El spre ateism. Complexitatea acestui sistem diabolic, ne distrage atenţia de la decizia unei relaţii personale cu Dumnezezu şi pentru o legătură permanentă cu Evanghelia.
  2. A cincea trâmbiţă lansează avertizarea pentru aceia caare se joacă cu răul. Nu este nici o bucurie în a-L respinge pe Dumnezeu. Viaţa seculară poate să ofere multe atracţii, dar în final este plină de întunecime, amărăciune şi angoase. Dar o persoană seculară nu va admite acest adevăr. O persoană seculară nu va admite că zbaterile, conflictele şi tragediile vieţii sunt rezultatul unei vieţi fără Dumnezeu. Dar Biblia sapă mult mai adânc decât doar la suprafaţă, ea avertizează ce se întâmplă dincolo de ce se vede, pătrunzând în străfundurile conştiinţei. Secularismul nu va duce la un final fericit, dimpotrivă la un sentiment de goliciune, care va fi umplut cu demonii Abisului.
  3. Există o mângâiere pentru sfinţi – chiar când răul pare să triumfe peste tot, Dumnezeu continuă să ofere siguranţă în Isus Hristos – Luca 10 – demonii nu au putere asupa celor mântuiţi. Cei care sunt credincioşi pot călca peste scorpioni şi şerpi veninoşi – Rom. 8:35-39 – aceasta este tema celei de a cincea trâmbiţe: chiar şi în cele mai întunecate ore ale istoriei omenirii, lui Satan nu i se va permite să aibe nici o putere asupra acelora care umblă cu Hristos.

„Doamne, de atâtea ori în viaţă am simţit chemările lumii seculare, am simţit puterea mass-mediei, am simţit puterea atracţiei. Te rugăm Doamne ţine-ne mintea aţintită asupra finalului lumii acesteia. Ajută-ne să calculăm preţul dacă ne aflăm pe o cale ce nu permite dezvoltarea unei spiritualităţi şi umblări cu Tine. Ajută-ne să preţuim Biblia, ghidul nostru spiritual. Îţi mulţumim pentru instrucţiunile ei şi Te rugăm ajută-ne să le traducem în viaţă prin ascultate. Îţi mulţumim în Numele lui Isus, Amin!”

 

XII. A Şasea şi a Şaptea Trâmbiţă

 

Sunt cumva naţiunile lumii mai mâniate decât oricând în istorie? Oricum nu ar trebui să ne surprindă. Această stare de lucruri devine parte a scenariului evenimentelor zilelor sfârşitului.

„Doamne, pe măsură ce continuăm studiul acestei părţi dificile din trâmbiţe, Te rugăm să fii cu noi. Îţi mulţumim în Numele lui Isus, Amin!”

6 – A şasea Trâmbiţă – Apoc. 9:12-21 – spectacolul groazei continuă. Cea de a cincea trâmbiţă atinge stadiul în care un număr semnificativ de oameni caută moartea. În cea de a şasea trâmbiţă, unei treimi din umanitate i se „împlineşte” această dorinţă. Sunt câteva pasaje paralele la acesta în Apocalipsa – Apoc. 7:1-4 – ne prezintă opusul a ceea ce se întâmplă în trâmbiţa a şasea, unde cei 200 milioane de oameni sunt văzuţi ca un opus al poporului lui Dumnezeu de la sfârşitul timpului, oameni care sunt centraţi pe eu, pe sine. În ambele pasaje sunt patru îngeri; în ambele pasaje ei sunt reţinuţi de la a face ceva; în ambele pasaje avem comentariul: „Am auzit numărul” – pare că a şasea trâmbiţă ilustrează aceeaşi perioadă din istorie ca Apoc. 7 – ultimii ani sau probabil ultimele luni înainte de sfârşit.

Apoc. 20:7-9 – de asemenea o mulţime imensă adunată laolaltă, adunată împotriva Noului Ierusalim la sfârşitul mileniului. Avem o puternică paralelă a unei acţiuni militare globale, care nu trebuie neapărat să se desfăşoare în acelaşi timp istoric.

Apoc. 16:13-16 – probabil cea mai apropiată paralelă – adunarea pentru bătălia de la Armaghedon – ca în Apoc. 9:12-21 – acestea sunt singurele locuri din Apocalipsa unde avem limbaj militar combinat cu imagini demonice şi combinat cu imaginea râului Eufrat. Fără nici un fel de îndoială, trâmbiţa a şasea este paralelă cu plaga a şasea. Cu excepţia vv. 20 şi 21 din Apoc. 9, nu sunt aici aluzii semnificative la VT, dar sunt câteva ecouri. Să urmărim câteva:

  1. 13 – indiferent cât de teribile ar fi imaginile şi scenele capitolului, altarul de aur al tămâierii, încă este avut în vedere. Încă e posibil ca oamenii să fie salvaţi. Încă e posibil ca vocea lui Isus să fie auzită, fără îndoială, este vocea care se aude de la coarnele altarului.
  2. 14 –îngerului al şaselea i se spune să elibereze îngerii care reţin vânturile. Pasajul este în contrast cu Apoc. 7, unde îngerii ţineau vânturile – aici îngerii înşişi sunt legaţi la râul Eufrat, dar când sunt eliberaţi, ajung la extremităţile pământului, ajung în cele patru colţuri ale sale. În Apoc. 7 dezlegarea era a răului, în Apoc 9 răul este legat până în momentul ales să i se dea drumul. Aici cei patru îngeri corespund de fapt vânturilor din Apoc. 7:1-3. Probabil că Apoc. 9, cea de a şasea trâmbiţă, reprezintă o etapă ulterioară celei din Apoc 7:1-4 – observăm cum vânturile sunt eliberate când forţele distrugătoare mătură întregul pământ.

Se pare că trâmbiţa a şasea ilustrează adunarea forţelor satanice şi trecerea lor la acţiune cu puţin timp înaintea sfârşitului. În VT, râul Eufrat era considerat ca o graniţă a pământului promis. Practic, Israel nu a ajuns niciodată până la el. Teoretic, Palestina trebuia să se întindă de la Nil, râul Egiptului în Sud, până la râul Eufrat în nord, nord-est – Gen. 15:18; Ios. 1:4. Râu Eufrat de asemenea este văzut uneori ca o ameninţare, ca sursa şi originea ameninţării – Isa. 8:7-8 – în acest scenariu, atacul asupra lui Israel este exprimat în limbajul unui râu care îşi iese din matcă. Pe toate văile şi canalele el se prăvăleşte ameninţător peste Palestina, ajungând până la gât. Este o referire la Ierusalim, singura cetate care nu capitulase în faţa asirienilor în acel moment. Vă amintiţi cele trei simboluri ale apei în Biblie? Distructivă, curăţitoare şi revigoratoare. Aici, apa are caracter distructiv. Râul Eufrat, un râu care iunundă şi distruge totul în calea lui. Indiferent ce se întâmplă în cea de a şasea trâmbiţă, ea are la bază imaginile atacurilor care au avut loc asupra lui Israel în vremurile VT. Râul Eufrat şi îngerii legaţi la el sunt limitaţi, îngrădiţi. Dar acum, aşa cum Abisul este sursa demonilor care ies să chinuie pe oameni – conform trâmbiţei a cincea – acum, râul Eufrat este sursa acestor hoarde demonice care ies să ucidă a treia parte din omenire.

  1. 15 – textul sună ca un divin pasiv, nu-i aşa? Problema cu care ne confruntăm aici este acest timp de pregătire – erau ţinuţi, pregătiţi pentru ceasul, ziua, luna, anul… ; pregătiţi – pentru ce? Despre ce este vorba? Cuvântul „pregătiţi” în gr. se referă la un timp bine determinat când aceşti îngeri aveau să fie eliberaţi. Timpul acela anumit, avea să fie timpul sfârşitului, care îmi aminteşte de Dan. 11:40-45. O altă opţiune, ar fi să vedem această perioadă ca o serie de evenimente în timp, ca o profeţie an-zi – un an profetic, lună profetică…, dar aceasta nu reflectă exact textul grecesc care sugerează un timp specific, anumit şi nu perioade, evenimente, etc. Dar, indiferent cum se înţelege, ca secvenţe de evenimente, sau ca singur moment, timpul acesta este cel al sfârşitului, timpul evenimentelor finale, chiar înainte de revenirea Domnului Hristos.
  2. 16 – limbaj similar cu Apoc. 5:11 şi Dan. 7:10 – 200 milioane – de 10.000 de ori 10.000; acesta este numărul celor de partea lui Satan, numărul oştirii sale – ei pot fi număraţi numai la timpul sfârşitului – aceasta este ultima oştire şi bătălia finală a istoriei noastre milenare. Ei sunt contrapartea poporului lui Dumnezeu tot de la sfârşitul timpului – cei 144.000 şi după cum vom vedea în Apoc. 11 cei doi martori. Pe măsură ce vom înainta în studiul Apocalipsei, vom vedea o întreagă serie de paralelisme între cei răi şi poporul lui Dumnezeu. Am văzut aceasta pentru prima dată în a şasea pecete. Cei răi cereau munţilor şi stâncilor să cadă peste ei. Prin contrast, avem pe cei neprihăniţi, simbolizaţi de cei 144.000 şi marea gloată. În Apoc. 9, îi vedem din nou pe cei răi în numărul de 200 de milioane strângându-se la chemarea trâmbiţelor în contrast cu Apoc. 10-11 unde sunt cei doi martori care trebuie să profetizeze din nou lumii. Acelaşi lucru se întâmplă în Apoc. 13 şi 14 – pe de o parte cei răi, reprezentaţi de fiarele care ies din mare şi din pământ şi pe de altă parte cei drepţi simbolizaţi prin rămăşiţă, cei 144.000 şi cei trei îngeri şi mesajul lor. Sunt o serie de perechi în Apocalipsa punând în contrast pe copiii lui Dumnezeu şi pe oponenţii lor. Foarte interesant de remarcat sunt referinţele la cruce în aceste perechi. Am văzut că cei 200 de milioane din Apoc. 9, sunt o paralelă a celor neprihăniţi, cei 144.000 din Apoc. 7. Apoi, cei doi martori din Apoc. 11 sunt o paralelă la fiara din pământ din Apoc. 13. Iar şi iar în Apocalipsa avem aceste paralele între neprihăniţi pe de o parte şi cei răi pe de altă parte.

În Apocalipsa nu sunt distincţii clare nici măcar între bine şi rău, dar uneori, pot fi făcute paralele între forţele lui Dumnezeu şi ale Satanei. Motivul acestei distincţii, este că înşelăciunea şi contrafacerea este una dintre temele majore ale Apocalipsei. Ea ne avertizează că în ultimele zile ale pământului dacă nu cunoaştem Cuvântul lui Dumnezeu va fi foarte uşor să fim înşelaţi de paralelele pe care le vom vedea.

  1. 17-19 – armata aceasta pare echipată dintr-un lac de foc: fum, foc, pucioasă, iancint. Această imagine ne aminteşte de cap. 16:13 – unde demonii ieşeau din gura forţelor lui Satan; aici demonii scot din gurile lor foc, fum şi pucioasă; pasajul ne amintesşte de Apoc. 13 – gura este cea care iese în evidenţă; cu ajutorul gurii, fiara rosteşte vorbe mari şi trufaşe (hule) la adresa lui Dumneezu. În Apoc. 9, gura este sursa plăgilor. Dar mai este o sursă a plăgilor şi anume cozile. În v. 19 descoperim un lucru foarte interesant. Puterea forţelor din cea de a cincea trâmbiţă, pe care am identificat-o ca fiind triumful secularismul, această putere este descrisă prin cuvântul „coadă.” În trâmbiţa a şasea, puterea principală şi care este prima subliniată este gura, dar şi coada este definită ca fiind o putere. Aparent, puterea plăgii anterioare, deşi trâmbiţa a cincea a încetat – Apoc. 5:12 – fără îndoială, coada este încorporată şi acestei plăgi. Această plagă este într-un sens tot ce poate fi mai rău, o unire a puterii şi forţelor celor două plăgi; atât gura cât şi coada sunt în acţiune împotriva poporului lui Dumnezeu în bătălia finală. Practic, indiferent ce vom face cu această trâmbiţă, ea adaugă la răul pe care ea îl aduce, răul celei anterioare, răul secularismului. În felul acesta, pare că secularizarea, într-o formă sau alta, va avea un rol până la sfârşitul timpului. El va fi folosit de puterile trâmbiţei a şasea pentru propria distrugere. În Apoc. 16 şi 17 vom vedea mai clar acest lucru.
  2. 20-21 – avem aici aluzii la VT şi în special la Dan. 5 – căderea Babilonului – este descrisă căderea Babilonului cu puţin înainte de secarea Eufratului. Cu ocazia ospăţului lui Belşaţar, Daniel face referire la idoli de aur, argint, aramă, piatră, etc. De asemenea avem aluzie şi la Isaia 47:9, 12 – vrăjitoria ne aminteşte de asemenea de căderea Babilonului din Isa. 44-47. Eşecul de a se pocăi, din vv. 20-21, anunţă încheierea perioadei de har. În ciuda acestei plăgi teribile, în ciuda tuturor eforturilor lui Dumnezeu pe care le vedem în Apoc. 10 şi 11, oamenii au ales să refuze mântuirea şi prin atitudinea lor se aşează în afara împărăţiei lui Dumnezeu.

Această trâmbiţă, a şasea, ne dă imaginea strângerii pentru bătălia de la Armaghedon. Ea dezvăluie alunecarea creştinătăţii în criza finală. Babilonul cu puterea lui religioasă este avut în vedere aici. Ce se întâmplă cu ateii? Pare că renasc. Dar cu comuniştii? O nouă înfăţişarea? Da, se pare că toate aceste forţe vor renaşte odată cu apropierea sfârşitului; va fi o mare redeşteptare mondială în domeniul religios. Dar este ceva cu totul nou, ceva care transcende tot ce a fost mai înainte, depăşind ce a fost vreodată în istorie. Va fi o mişcare cu adevărat mondială, globală, care va lega împreună oameni dintre cele mai diverse credinţe. Va fi o unire religioasă mondială. Babilonul final, va fi un amestec de eroare, opresiune, scepticism, ecumenism şi secularism. Ce vor face oamenii lui Dumnezeu? Răspunsul este în cap. 10 şi 11 unde sunt date cele mai clare instrucţiuni din toată cartea cu privire la cum trebuie să trăiască copiii lui Dumnezeu în timp ce o lume întreagă se îndreaptă cu grăbire spre criza finală. Trăim astăzi într-o lume dominată de secularism, dar deja se vede o mişcare înapoi către credinţă, dar nu neapărat cea creştină, nu în mod necesar o credinţă bazată pe evanghelie, pe un „Aşa stă scris!” Vom vedea în jurul nostru o înclinaţie mai mare spre o viaţă spirituală, mai multă apropiere de cele sacre de cum vedem astăzi, dar nu aceasta este marea redeşteptare a evangheliei.

7 – A Şaptea Trâmbiţă – Apoc. 11:15-18 – înainte de a citi textele şi pentru a înţelege trâmbiţa a şaptea, vom citi Apoc. 10:5-7 – marele text de referinţă din VT pentru acest pasaj, este Daniel 12:7. Apoc. 10 pare să spună că profeţia din Daniel este în desfăşurare aici. Deut. 32:40 este introducerea la un jurământ al legământului. Este acelaşi limbaj ca în Apoc. 10 care vrea să ne spună că va veni o vreme când profeţia lui Daniel va avea o împlinire. Vine un timp al desigilării profeţiilor lui Daniel. În aparenţă, Apoc. 10 vorbeşte despre studiul profeţiilor biblice la un nivel pe care nu l-a mai cunoscut vreodată. Dar în zilele îngerului al şaptelea, altceva se întâmplă. Ne-am aştepta ca ajungând la concluzia că timpul profetizat în Daniel a sosit, lumea ar trebui să se sfârşească, dar aici, în Apoc. 10 lucrurile par diferite. Da, îngerul spune că „s-a sfârşit, nu se mai acordă nici un fel de timp”, dar şi acest „dar” este un adversativ foarte puternic în zilele celui de al şaptelea înger, taina lui Dumnezeu se va sfârşi. În limbajul apocaliptic comlex al acestui pasaj, avem o aluzie la întârzierea celei de a doua veniri. Mulţi oameni în sec. XVIII-XIX s-au aşteptat ca venirea lui Isus să fie aproape pentru că timpul profetizat în Daniel se sfârşise. Totuşi nu a fost aşa. Şi aici ni s-a spus că deşi îngerul a spus „gata, nu va mai fi timp”, totuşi sfârşitul nu va veni până la vremea celui de al şaptelea înger. Astfel, devine clar că a şaptea trâmbiţă ne duce la evenimentele finale, plasând aceste evenimente chiar în momentul absolut final al istroiei pământului. Şi atunci când îngerul al şaptelea va suna din trâmbiţă, se va sfârşi taina lui Dumnezeu. Ce este taina lui Dumnezeu? Rom. 16:25-26 – taina lui Dumnezeuu, este mesajul adus lumii de către El prin Isus Hristos – Col. 1:25-28; Efes. 6:19. Ni se spune că chiar înainte de sunetul ultimei trâmbiţe, cea de a şaptea, va fi o mare proclamare finală a evangheliei – va fi o proclamare în lumina profeţiilor cărţii lui Daniel. În cap. 10 vom analiza mai detaliat acest aspect. Această proclamare finală a evangheliei, corespunde cu Apoc. 14:6-7, unde un înger puternic zboară prin mijlocul cerului proclamând această evanghelie veşnică oamenilor care trăiesc pe pământ. Descoperim aici, faptul că exact când această trâmbiţă, cea de a şasea, se încheie, poporul lui Dumnezeu este chemat să proclame evanghelia pentru ultima dată pe acest pământ. În timp ce cei răi se pregătesc pentru Armaghedon, copiii lui Dumnezeu predică evanghelia mântuirii. Proclamarea evangheliei duce la încheierea timpului, chiar înainte ca cel de al şaptelea înger să sune din trâmbiţă.

Ca atare, sunetul trâmbiţei a şaptea, va însemna închiderea perioadei de har şi declanşarea unor evenimente finale ireversibile. Această evanghelie a fost vestită prin profeţi – Amos 3:7-8 şi alte locuri. Există un accent profetic puternic în spatele acţiunii de proclamare. Evanghelia a fost vestită 2000 de ani, dar în ultimele zile ale istoriei pământului va fi un accent special pe profeţia biblică în vestirea evangheliei. De aceea şi ascultaţi acest mesaj acum. De aceea contează să studiem cartea Apocalipsei, pentru că în ultimele zile ale istoriei, evanghelia va fi transmisă prin intermediul profeţiei, aşa cum nu s-a făcut niciodată mai înainte.

Să ne întoarcem acum la cea de a şaptea trâmbiţă – Apoc. 11:15-18 – trâmbiţa a şaptea, reprezintă consumarea tuturor lucrurilor; trâmbiţa a şaptea reprezintă venirea împărăţiei pentru care s-au rugat atâtea generaţii de credincioşi „Vină împărăţia Ta!”

  1. 18 – sunetul trâmbiţei nu produce cea de a doua venire; există o perioadă de timp între încheierea harului şi sfârşit – o perioadă între proclamarea finală a evangheliei şi revenirea Domnului Isus; o perioadă de mare strâmtorare care va marca sfârşitul – „naţiunile sunt mâniate.” Nu vi se pare că astfel sunt naţiunile astăzi? Mai mâniate ca niciodată? Da, ştiu că este o aşa numită Nouă Ordine Mondială, că într-un fel naţiunile se străduiesc să aducă pacea în Irlanda, Bosnia, Somalia, poate şi în Orientul Mojlociu şi totuşi, cât de uşor se poate observa cum violenţa fierbe sub acest acoperământ.

Biblia ne spune că puţin înainte de sfârşit, va fi o vreme de mare strâmtorare cum nu s-a mai văzut niciodată înainte, un timp când mânia lui Dumnezeu se va manifesta. Va fi o vreme a judecăţii, cu recompense pentru cei drepţi şi pedepse pentru cei răi. Naţiunile sunt mâniate pentru că se opun preluării împărăţiei de către Dumnezeu. Expresia „Naţiunile sunt mâniate”, este o referire la bătălia de la Armaghedon. Vom descoperri acest aspect în studiile viitoare.

Trâmbiţa a şaptea acoperă ultimele luni ale istoriei pământului. Ea oferă în esenţă o pregustare a biruinţei finale a lui Dumnezeu. Cel de al treilea vai, reprezintă tot ceea ce va urma să fie prezentat în cartea Apocalipsei; el este suma şi esenţa a toate plăgile, a toată mânia naţiunilor lumii, a tuturor comploturilor pe care le vom studia în continuare. Cea de a şaptea trâmbiţă ne oferă „cu linguriţa” o pregustare a evenimentelor finale.

Lecţii spirituale:

  1. Faptul că ceva este religios, nu înseamnă neapărat că este şi corect, că aduce un bneficiu spiritual, sau că-L onorează pe Dumnezeu. Cartea Apocalipsei prezice că în zilele finale ale istoriei noastre, va exista o mare explozie de religie, o mare redeşteptare a credinţei şi vieţii spirituale, dar nu va fi nici corectă doctrinar, nici benefică sufletului şi nici nu-L va onora pe Dumnezeu. De aceea am spus că nu tot ce pare religios trebuie să producă ataşamentul nostru.
  2. Evanghelia nu va fi disponibilă la nesfârşit, va veni un moment când harul se va încheia pentru tot pământul şi nu vom şti exact când va fi momentul acesta. Acum este ziua salvării, timpul pentru decizii corecte.
  3. Timpul recompensei, răsplatei vine cu aspectele lui pozitive şi negative; va fi un timp al aşezării pentru totdeauna a adevărului în Univers. Un profesor vorbea în public unor oameni care îşi pierduseră credinţa în Biblie; nu o mai citeau, nu mai credeau că ea are răspunuri la problematica complexă a vieţii postmoderne; profesorul a protestat împotriva unei astfel de atitudini într-un mod interesant; el a spus: „Dacă nu există astfel de lucruri, precum învierea, sau judecata, atunci nu poate fi nici dreptate pe pământ.” Nu contează cum colorezi această lume nedreaptă pentru tine personal, dar lucrurile sunt incorecte. Dumnezeu este încă în control, dar trăim într-o lume nedreaptă într-o lume în care lucrurile ar trebui să fie altfel. Şi dacă viaţa aceasta este aşa cum este, atunci nu ar exista dreptate nici în Univers. Dar învierea, judecata, ne spun că lucrurile nu sunt aşa pentru că aşa sunt ele, ci că într-o zi Dumnezeu va aşeza toate lucrurile într-o ordine şi perfecţiune ca la început.

Şi despre aceasta ne spune ultima trâmbiţă. Ea spune că Dumneeu va veni să facă plăţile, să plătească tuturor după faptele lor şi să facă dreptate pe pământ şi în Univers. Acestea nu sunt vizibile acum ochiului uman – a face faţă valului de rău pare o iluzie, o luptă pierdută deja, dar Dumnezeu este deja angajat în această acţiune: pe de o parte de a sprijini pe cei ce vor să lupte contra răului, de cealaltă parte să lase pe cei răi să suporte consecinţele faptelor lor; iar la sfârşit, El va restabili totul pe acest pământ şi în Univers.

Ca o concluzie, cap. 6-9 sunt cele mai dificile şi cele mai aride din punct de vedere spiritual din toată Apocalipsa, deoarece, ele se concentrează în mod special asupra aspectelor cu caracter negativ. Ele se ocupă cu marile mişcări ale naţiunilor şi cu marile curente ale istoriei lumii; ele nu se ocupă atât de mult cu aspecte personale, cu viaţa spirituală individuală, aşa cum au făcut-o cap. 2 şi 3 şi aşa cum vom găsi şi în a doua jumătate a Apocalipsei.

Dar să nu vă descurajaţi – cap. 10 şi 11 sunt extraordinare din punctul de vedere al vieţii şi experienţei spirituale individuale, deoarece ele tratează modul în care copiii lui Dumnezeu trebuie să trăiască în timpul acestor zile ale sfârşitului. În Apoc. 12-20 vom descoperi marea bătălie finală dintre bine şi rău şi evenimente pe care acum le trăim vor deveni şi mai clar înţelese prin prisma acestor mesaje apocaliptice. Vom încheia cu o pregustare din ceea ce va fi viaţa veşnică – Apoc. 21-22.

Aşa că dacă ai supravieţuit prin acest deşert, uscat şi ciudat, dar totuşi plin de însemnătate pentru experienţa cunoaşterii timpului şi evenimentelor sfârşitului, vei descoperi că ceea ce urmează este de-a dreptul fascinant, extraordinar, contribuind la întărirea şi înnobilarea credinţei personale.

„Doamne, acum când încheiem această serie de prezentări, Îţi mulţumim pentru călăuzirea Ta de-a lungul lor. Fii cu noi şi înalţă-ne inimile spre Tine şi ajută-ne să ne decidem să stăm fermi în experienţele care vor marca sfârşitul timpului. Îţi mulţumim pentru Isus, pentru evanghelie şi Te iubim în Numele lui Isus, Amin!”

 

 

 

  1. AVANSÂND CĂTRE CRIZA FINALĂ

 

  1. Cele Şapte Tunete şi Finalul Evangheliei

 

Ştim că nu putem preciza timpul exact al revenirii Domnului Isus, dar putem şti cumva unde ne aflăm în istorie?

„Doamne, stăm în faţa altor provocări ale Apocalipsei. Te rugăm să fii cu noi într-un mod special. Vom aborda pasaje dificile, dar foarte importante pentru noi. Ne vom concentra asupra lui Isus şi a evangheliei şi Te rugăm să ne dai înţelepciune nu doar să înţelegem, dar şi să aplicăm cele învăţate în viaţa de toate zilele. Te rugăm în Numele lui Isus, Amin!”

În această parte ne vom concentra atenţia asupra cap. 10-16 şi accentul va fi pus pe evenimentele finale ale istoriei pământului; desigur vor fi aspecte care vor viza istoria creştină într-un fel sau altul, alte pasaje care vorbesc despre revenire ca eveniment, dar concentrarea maximă va fi pe criza care va cuprinde lumea în timpul din urmă. Consider că este extrem de important să înţelegem această parte, pentru că personal, cred că trăim în preajma acestui timp şi practic asta trebuie să şi demonstrăm în acest pasaj din Apocalipsa, pasaj care a fascinat cercetători de-a lungul anilor. În mod cinstit, pentru mine, Apoc. 10 şi 11 au cerut foarte mult timp de pregătire pentru prezentare, dar cred că a meritat efortul. Să începem:

Apoc. 10 – cum se potriveşte cu contextul general al Apocalipsei? Este ca un fel de interludiu între cele şapte trâmbiţe. Dacă vă amintiţi, a şaptea trâmbiţă este separată de a şasea de două capitole – Apoc. 10 şi Apoc. 11:1-13. Conţinutul acestor două capitole, este diferit faţă de restul materialului despre trâmbiţe; deodată, acele judecăţi teribile, sau evenimente catastrofice în lumea naturală, sau conflicte sângeroase, încetează; deodată un alt fel de prezentare începe: sunt profeţii despre şi  experienţe ale poporului lui Dumnezeu. De aceea se numeşte interludiu între trâmbiţe, sau ceva care într-un fel este altfel decât până acum. Ceva similar am văzut în cap. 7 unde a şasea pecete se termină în cap. 6, iar a şaptea începe în cap. 8. Cap. 7 funcţionează tot ca un interludiu, răspunzând la întrebările din cap. 6:17. Interludiile par să se concentreze asupra celor drepţi, să ofere o privelişte a experienţei lor, practic a experienţelor Bisericii în vremea sfârşitului, chiar înainte ca Isus să revină.

Întrebarea este dacă mateialul din cap. 10 şi 11 are legătură cu cele şase trâmbiţe, sau este ceva cu totul diferit, care trebuie înţeles separat de trâmbiţe? Cred că putem răspunde la această întrebare cu un grad mare de siguranţă, aşa că vă invit să deschideţi la Apoc. 9:12 – primul „vai” reprezintă evenimentele menţionate în trâmbiţa a cincea – cap. 9:1-11. Astfel, al doilea „vai” începe cu v. 13 unde se menţionează începerea evenimentelor trâmbiţei a şasea. Să vedem ce ne spune şi Apoc. 11:14 – al treilea „vai.” Devine evident că aceşti doi conectori, aceste două capete de pod, arată că Apoc. 10 şi 11 sunt văzute ca părţi din trâmbiţa a şasea, ele sunt în legătură cu materialul şi evenimentele trâmbiţei a şasea. Aşa cum Apoc. 7 răspunsese acelei întrebări decisive din pecetea a şasea, tot aşa cap. 10 şi 11 sunt parte a celei de a şasea trâmbiţă şi a evenimentelor ei.

Aşadar, suntem la un moment de răscruce din istorie când îngerii de la râul Eufrat sunt eliberaţi. Este timpul când sigilarea poate avea loc, cele patru vânturi fiind ţinute în frâu – Apoc. 7:1-3. Este timpul pentru strângerea pentru marea bătălie de la Armaghedon – am văzut deja paralela cu acest pasaj din Apoc. 16; este timpul chiar dinaintea încheierii harului – Apoc. 10:7. Este clar că aceste două capitole prezintă imagini ale evenimentelor sfârşitului. Este imaginea celor drepţi, a experienţei celor neprihăniţi, trăind în vremea sfârşitului în paralel cu cei răi, descrişi în Apoc. 9:13-21 unde sunt văzute forţele satanice pregătindu-se pentru conflictul final. În cap. 10 şi 11 Îl vedem pe Dumnezeu pregătind un popor care să contraatace aceste forţe demonice şi cum să răspundă la ameninţările din cap. 9:13-21. Cap. 10 prezintă o imagine a poporului lui Dumneezu în situaţia de a face faţă evenimentelor zilelor sfârşitului.

Cap. 10:1-2 – sincer vorbind, nu se poate lua o astfel de descriere total literal. Sunt prea multe lucruri aici care ridică întrebări şi cer un răspuns. „Un alt înger puternic” – se pare că nu este unul dintre îngerii cu trâmbiţe, nici cel cu trâmbiţa a şasea, ci un alt înger; deşi materialul, aşa cum am menţionat face parte din cea de a şasea trâmbiţă, îngerul acesta este unul cu totul străin de ceea ce a fost până acum şi aceasta pentru că misiunea lui este cu totul diferită aici. Îngerul celei de-a şasea trâmbiţă are de-a face cu haoardele lui Satana – acestea sunt cele care apar când el sună din trâmbiţă. Dacă o altă misiune este avută în vedere, atunci care este aceasta? Observăm că sunt multe paralele la Fiul Omului din Apoc. 1. Ne mai amintim de apariţia lui Isus ca Fiu al Omului pe Patmos în Apoc. 1:12-20. În cap. 10 avem imaginea unui înger îmbrăcat într-un nor; în 1:7 Isus este văzut ca Unul care vine pe nori; în Apoc. 14:14 Fiul Omului vine învelit în nori – îngerul din cap. 10 este îmbrăcat cu o haină de nori – sunt paralele puternice între cele două pasaje. Faţa îngerului este ca soarele – faţa lui Isus este descrisă ca soarele în cap. 1:16; picioarele îngerului sunt ca stâlpi de foc – picioarele lui Isus sunt descrise ca arama arsă în foc – cap. 1:15; în original, cuvântul pentru „picioare” şi „tălpile picioarelor” este acelaşi. Dacă citim Apocalipsa în greacă, vom avea plăcuta surpriză de a descoperi că acel înger puternic din cap. 10, evident, este aceeaşi persoană cu cea care i-a apărut lui Ioan în cap. 1. Atunci înseamnă că acest înger măreţ este Isus Însuşi? Se pare că da! Sunt şi alte dovezi pe care le vom lua în consideraţie. Foarte mult din simbolismul acestor două versete, este un simbolism divin. În VT Yahweh era Cel care făcea din nori carul Său – Ps. 104:3; El era Cel care apărea într-un stâlp de nor în pustie – Exod 13:21-22; şi El era Cel care conducea carul ceresc – Ezech. 1:7, 28. Figura divină din Daniel, are o descriere similară – Dan. 10:5-6. Interesant este şi faptul că dacă citim despre evenimentul schimbării la faţă a lui Isus, din Mat. 17:2, descoperim aceeaşi similitudine de imagini – descrierea de aici, este foarte asemănătoare cu cea din Apoc. 10. Devine tot mai clar că apariţia şi înfăţişarea îngerului din Apoc. 10 pare a fi una a lui Isus transfigurat, preschimbat – singura ocazie în care ucenicii Lui L-au văzut pe pământ, aşa cum este (arată) El în slava cerească. În final, curcubeul din cap. 10 ne aminteşte de Apoc. 4:3 – unde avem un curcubeu care înconjoară tronul. Prin urmare, îngerul puternic este Isus, sau cel puţin o reprezentare a ceea ce înseamnă autoritatea Lui în slujirea pe care El o face pentru această planetă. Orice ar avea loc în legătură cu lucrarea şi misiunea acestui înger maiestos în Apoc. 10 şi 11, autoritatea vine direct de la Isus. Isus este Cel care controlează şi acţionează. El este Cel care are toată autoritatea, capacitatea şi puterea de a decide. Un înger puternic, cu un sul şi vorbind cu voce puternică (v. 3), ne aminteşte de asemenea de Apoc. 5 – acolo, un înger puternic a strigat: „Cine e vrednic să ia sulul şi să-i deschidă peceţile?” şi ceea ce descoperim în Apoc. 5, este faptul că singurul vrednic a fost Isus, Mielul, Cel care a ţinut sulul în mâinile Sale – unul sigilat. Îngerul puternic din Apoc. 10 ţine de asemenea, ca şi Isus un sul, sau o cărticică, dar aici sulul este deschis.

Am observat expresii precum: picioare ca nişte stâlpi, foc, curcubeu, etc. Aceste imagini de asemenea ne amintesc de experienţa Potopului, a Exodului şi de legământul VT. Este o descriere fascinantă – acest înger ne aminteşte de descrierile cereşti din cartea Apocalipsei, ne amintesc de Isus, de Yahweh din VT şi ne amintesc de marile acte ale lui Dumnezeu precum Potopul, Exodul, sau întemeierea unui legământ pe Muntele Sinai. Prin aluzia la mari momente din VT, este clar că ceva extraordinar urmează să se întâmple.

Să ne întoarcem la sul, sau cărticică – ce este această cărticică? Se spune în text că era deschisă în mâna îngerului – această traducere era deschisă, este o încercare de a spune ceea ce în gr. este un pasiv perfect, adică, fusese deschisă. Îngerul nu deschide cărticica sub privirile noastre, procedura aceasta a avut loc în Apoc. 6, unde Isus este văzut deschizând cartea, rupându-i peceţile. Această carte este deja deschisă când Îngerul îi apare lui Ioan. Ar putea fi aceeaşi carte din Apoc. 5? Ar putea însemna aceasta că pecetea a şaptea a fost deja ruptă, iar Cartea este acum deschisă privirilor tuturor? Ar putea fi aceasta o dscoperire a conţinutului acelei cărticele? Majoritatea cercetătorilor ar spune NU! Motivul? În greacă, cuvântul carte din cap. 10 este diferit faţă de cel din cap. 5. În Apoc. 5, cuvântul pentru Carte este biblion, în timp ce pentru cea din cap. 10 cuvântul este bibloridion. Chiar dacă sunt diferite, sună asemănător, pare a fi o legătură între ele. Amândouă sunt de fapt diminutive, însemnând nişte cărţi mici, sau cărticele. Este ca şi cum te-ai adresa unor copii şi le vorbeşti în diminutive; de exemplu, nu spui: „Dă-mi mâna”, ci „dă-mi mânuţa.” Cam aceasta se întâmplă aici. Pentru carte, în gr. este folosit cuvântul biblos. Celelalte două expresii sunt diminutive ale sale. Însă, chiar dacă observaţiile cercetătorilor par pertinente, s-ar putea totuşi ca acest lucru să nu fie chiar semnificativ în Apocalipsa. Dacă s-ar urmări cu atenţie în Apocalipsa folosirea celor trei cuvinte: biblos, biblion şi bibloridion, s-ar observa că Ioan nu are un tipar anume de folosire a lor. El poate folosi de exemplu biblos şi biblion pentru „Cartea Vieţii.” În Apoc. 20:12 – cartea vieţii este biblion, în timp ce în 20:15 este biblos. Probabil că Ioan n-a fost concentrat pe o distincţie clară între cele două – care să fie carte şi care să fie cărticică. Se pare că nu a contat pentru el, ceea ce înseamnă că este foarte posibil ca această cărticică-sul din mâna îngerului să fie aceeaşi cu Cartea-sul din cap. 5. Dar ceea ce este şi mai important este faptul că aceeaşi carte numită în v. 2 bibloridion, este numită în v. 8 biblion. Înţelegem astfel că Ioan nu are o consecvenţă în folosirea acestor expresii şi nu le foloseşte pentru a face vreo diferenţă pe care cititorul ar trebui neapărat să o ia în seamă. Ca atare nu putem determina din folosirea cuvintelor dacă această cărticică din cap. 10 este aceeaşi carte din cap. 5, sau este una diferită. Aş sugera că paralelele puternice dintre cap. 5 şi cap. 10 ne indică identitatea sulurilor şi ne determină să considerăm că cele două, sunt de fapt una şi aceeaşi carte, unul şi acelaşi sul, cel pe care Mielul îl ţinea în mâna Sa. Ceea ce vom vedea aici, în Apoc. 10, va avea ceva de-a face cu conţinutul acelui sul, conţinut decisiv, hotărâtor  pentru istoria umană. Conţinutul acelei cărţi, deschiderea ei, este totul pentru Univers. Poate acum înţelegem mai bine motivul pentru care Ioan plângea pentru că nu se găsea nimeni să-l deschidă, pentru că chiar dacă nici el nu-i cunoştea conţinutul, a simţit imediat importanţa lui pentru omenire şi nu numai. Şi de asemenea vom înţelege ce a cauzat acea explozie de bucurie atunci când Mielul a luat Cartea în mâinile Sale. Astfel, se pare că Apoc. 10 va fi descoperirea unei porţiuni din acel sul, descoperire care se aplică evenimentelor finale ale istoriei umane. În final, pare că acest înger este suficient de mare pentru a avea un picior pe pământ şi celălalt pe mare. Aceasta sugerează majorităţii comentatorilor că mesajul îngerului este unul global, un mesaj pentru oricine şi oriunde.

  1. 3-4 – îngerul a strigat cu voce tare, care părea ca răgetul unui leu – în Apoc. 5 Isus este Leul; şi prima făptură vie de asemenea are glasul ca de leu, iar când se face auzită, vocea ei pare ca de tunet – Apoc. 6:1. Avem câteva legături aici: Isus vorbeşte ca un leu, vocea Lui pare ca bubuitul tunetului. În VT, leul era adesea folosit ca simbol pentru Yahweh – El apare ca un leu atunci când e vorba de restaurarea poporului Său şi scoaterea din mâinile vrăşmaşilor – Osea 11:10; Ier. 25:30; ca un leu El vine să judece poporul – Amos 1:2; 3:7-8. Acest concept al lui Yahweh ca un leu, este folosit chiar în contextul profeţiei. În Amos 3:7-8, Yahweh vorbind ca un leu, este asociat cu darul profeţiei. Indiferent ce se întâmplă în vv. 3 şi 4 din Apoc. 10, va fi ceva în legătură cu profeţia şi practic aceasta vom descoperi pe măsură ce vom avansa în studiu.

Cele şapte tunete – acesta este pare singurul concept misterios în toată cartea Apocalipsei, deoarece, orice ar fi ele, nu s-a scris ce au spus. Tunetul este asociat cu tronul lui Dumnezeu în Apoc. 4:5; este asociat cu Sanctuarul ceresc – Apoc. 8:3-5; 11:19; 16:17-18. Astfel, tunetul este menţionat adesea în Biblie şi întotdeauna este în asociere cu prezenţa directă a lui Dumnezeu. Ni se dă impresia că cele şapte tunete, ilustrează o teofanie, cuvântul gr. pentru apariţia lui Dumnezeu. Textul de referinţă din VT, este Ps. 23:3-9 unde avem o descriere a unei furtuni cu fulgere şi tunete, furtună care este descrisă în termeni ca Vocea Domnului – voce de tunet. Şi totodată sunt arătate şi consecinţele vorbirii Sale prin realizarea de lucruri atotputernice, venite în cazul de faţă peste Liban. Tunetul pare să ne reamintească de marile acte şi lucrări ale lui Dumnezeu. Atunci când Dumnezeu vorbeşte şi acţionează în baza atotputerniciei Sale, atunci tunetul este modalitatea de a descrie modul lui Dumnezeu de a acţiona. Să mergem şi la Iov 37:5. Întorcându-ne la Apoc. 10, cele şapte tunete, care sunt baza acelor acţiuni ale lui Dumnezeu care sunt în primul rând decisive, dar în al doilea rând nu pot fi înţelese fără descoperire din partea Lui – Amos 3:7-8.

Această combinaţie de tunete şi voce ca de leu, ne descriu marile acţiuni ale lui Dumnezeu, dar acestea sunt puse în relaţie cu profeţia. Şi pe măsură ce vom avansa în cap. 10 vom vedea această relaţie mult mai clar. Un ultim text şi care este foarte interesant în relaţie cu Apoc. 10 – Ioan 12:28-30 – în această situaţie unică când Dumnezeu Tatăl a vorbit lui Isus, vocea Lui a fost ca de tunet – tunetul este vocea lui Dumnezeu; Dumnezeu a tunat în urechile locuitorilor Ierusalimului chiar înainte de cruce. În acest context, vocea lui Dumnezeu din Apoc. 10 se aude chiar înainte de a doua venie a lui Isus, după cum vom vedea. Aşa cum s-a întâmplat în Ioan 12, tot la fel avem un glas din ceruri – v. 4 – un glas care spune: „Nu scrie ce au spus cele şapte tunete” – această voce nu era a îngerului puternic, este un alt glas, diferit de al său; să fi fost glasul Tatălui? Am văzut cum în Biblie, glasul lui Dumnezeu este întotdeaua asociat cu tunetul. Glasul din cer a cerut sigilarea, sau pecetluirea mesajului tunetelor. Conceptul de „pecetluire” ne amiteşte de Dan. 8:26 şi 12:4, 9 – se spune că această ultimă parte a cărţii lui Daniel trebuie să fie pecetluită, sigilată; ea nu avea să fie înţeleasă decât la vremea sfârşitului. Dar sigilarea din Daniel este diferită de cea din Apocalipsa. Să privim Apoc. 22:10 – mesajul lui Daniel trebuia sigilat până  la vremea sfârşitului, dar în Apocalipsa, un astfel de mesaj este unic; în Apocalipsa, lui Ioan întotdeauna i se porunceşte să scrie; în mod permannent i se spune să nu pecetluiască pentru că vremea este aproape. Este evident atunci că cele şapte tunete, au de-a face cu ceva ce este dincolo de lumea şi timpul lui Ioan. Nu tot ce era transmis lui Ioan în Apocalipsa era aproape, dar diferenţa dintre Apocalipsa şi ultima parte a cărţii lui Daniel, este că ceea ce e scris în Apoclipsa avea semnificaţie, un înţeles pentru cititorii sec. I. Nu era nevoie să se închidă cartea şi să se spună: „Aceasta este pentru vremea sfârşitului, nimeni nu are nevoie să înţeleleag acum” – totul avea semnificaţie, înţeles pentru cititorii Apocalipsei, dar această porţiune avea de-a face cu evenimente care urmau în viitor faţă de zilele lui Ioan şi ale cititorilor săi.

  1. 5-7 – am analizat pasajul în contextul celei de a şaptea trâmbiţă, dar acum vom face o analiză şi mai profundă a lui. Avem aici o aluzie puternică la Dan. 12:4-7. Sunt câteva paralele între aceste două pasaje; mai întâi, se spune – „Pecetluieşte cartea până la vremea sfârşitului” – vedem pe cineva stând de o parte şi de alta a malurilor râului. Tot aici este întrebarea: „Cât timp va mai fi?”; avem apoi ridicarea mâinii spre cer şi jurământul pe Numele Celui care trăieşte veşnic; avem apoi conceptul perioadei de timp numit: o veme, vremi şi a jumătate de vreme, luat prin cmparaţie cu „nici o întârziere”, din Apoc. 10:6. Se pare că acest pasaj era în minea lui Ioan când a scris acest pasaj din Apocalipsa. Care este obiectivul acestei aluzii? De ce ar vrea autorul Apocalipsei să ne indice pasajul din Daniel 12 în timp ce citim Apoc. 10? Rostul cap. 10 din Apocalipsa, pare să fie acela de a spune că profeţiile lui Daniel, s-au împlinit. În gr., practic nu se spune că nu va mai fi întârziere, ci acel timp – cronos (cronologie) – nu va mai fi; nu va mai fi timp. Timpul pe care îl are Ioan în minte este timpul din Daniel – timpul celor trei vremi şi jumătate, timpul celor 2300 de seri şi dimineţi – Dan. 8:14. Există un număr de profeţii legate de timp în cartea lui Daniel care privesc timpului sfârşitului, care ne conduc către timpul revenirii Mântuitorului.

Observăm că Dan. 12 răspunde la patru întrebări care se ridică prima dată din cap. 8:13. (Dan. 8:9-14 poate fi un studiu extraordinar prin care se poate înţelege mai bine Apoc. 10). Dar măcar în scurt să ne ocupăm de Dan. 8:13-14 – v. 13 scoate în evidenţă patru aspecte: jertfa zilnică, revolta care a dus la pustiire, Sanctuarul călcat în picioare şi oştirea umilită. Imediat apare întrebarea: „Cât timp va trece până ce aceste lucruri vor fi restabilite?” La aceste întrebări răspunde Dan. 12, care ne indică anumite evenimente şi anume: în v. 11 se vorbeşte de jertfa necurmată şi de revolta care a adus pustiirea; în vv. 7 şi 10 se vorbeşte despre Sanctuar şi despre oştirea călcată în picioare. Iar în vv. 7 şi 11 se ridică întrebarea: „Cât vor dura lucrurile acestea?”

Cartea lui Daniel indică pregnant spre un punct anumit din istorie, numit aici timp al sfârşitului, iar Apoc. 10 ne arată că acest timp a venit, acel cronos s-a încheiat odată cu evenimentele pe care el le descrie. Timpul s-a încheiat, iar Dumnezeu este pe punctul să-Şi răzbune poporul şi să-l elibereze de pe acest pământ. Astfel cheia cap. 10 este că cea de a şasea trâmbiţă reflectă timpul sfârşitului, timpul evenimentelor finale ale istoriei pământului. Nu ştim exact când va vei Isus, dar putem şti, pe baza profeţiilor din Daniel, când a venit timpul sfârşitului şi noi trăim în el, pentru că toate profeţiile lui Daniel s-au încheiat. „Timpul acesta, pe care-l declară îngerul cu jurământ solemn nu este sfârşitul istoriei lumii acesteia nici al timpului de har, ci al timpului profetic, care trebuie să preceadă a doua venire a Domnului nostru. Adică, poporul nu va mai avea o altă solie cu privire la un timp definit. După această perioadă de timp, care se întinde de la 1842 la 1844, nu poate fi nici o trasare precisă de timp profetic. Cel mai lung lanţ profetic se întinde până în toamna anului 1844” –   Comentarii A.Z.Ş. vol. 7, p. 971.

Toţi cercetărorii sec. XIX au văzut că profeţia din Daniel se încheia undeva în jurul lui 1844 şi au tras concluzia că atunci trebuia să vină Isus. Şi pentru că au descoperit lucrul acesta, în mod normal şi-au pus problema revenirii Domnului Isus în anul 1844. Dar au greşit pentru că au trecut cu vederea un singur cuvânt, sau mai bine zis o conjuncţie de la începutul v. 7 din Apoc. 10 – „ci”, sau ”dar” – această conjuncţie în gr. este un puternic adversativ, chiar mai puternic decât românescul „ci”, sau „dar.” Da într-adevăr timpul profetic s-a încheiat, nu va mai fi un alt timp profetic dincolo de 1844, „Dar” Isus va veni în zilele celui de al şaptelea înger, nu în cele ale celui de al şaselea. Doar când cel de al şaptele înger va suna din trâmbiţă, taina lui Dumnezeu se va încheia. Aici, în Apoc. 10 ni se spune că profeţiile lui Daniel, nu indicau spre sfârşitul lumii, ci spre începutul timpului sfârşitului. Acest timp al sfârşitului începe în momentul în care profeţiile lui Daniel se termină, undeva în jurul anului 1844 şi se încheie odată cu a doua venire a lui Isus. Astăzi noi trăim între „timpuri”; trăim între timpul în care profeţiile lui Daniel s-au încheiat şi timpul de har care ne duce spre evenimentele finale ale istoriei şi care vor culmina cu evenimentul glorios al celei de a doua veniri a lui Isus pe pământul nostru. Care este scopul acestei perioade de timp? Pentru a oferi posibiliatea ca lumea întreagă să fie pregătită pentru ultima şi finala predicare a evangheliei şi despre aceasta ne vorbesc cap. 10 şi 11 din Apoc. 10; şi de aceea sunt numite ele un interludiu. Chiar acum trăim între „Nu va mai fi zăbavă, întârziere” şi „al şaptelea va suna din trâmbiţa lui.” Încă odată, deşi nu putem preciza exact timpul revenirii Domnului pe nori, totuşi din schiţele profetice, înţelegem că ne aflăm în ultima eră a istoriei pământului – 1844 – a doua venire. De aici şi până la sfârşitul cărţii, această ultimă eră este în centrul atenţiei lui Ioan.

Lecţii spirituale:

  1. A trăi în vremea sfârşiului, este o chestiune foarte serioasă. Dacă am realiza că ne aflăm în faza finală, terminală a istoriei acestui pământ, atunci deciziile noastre în toate domeniile vieţii ar căpăta mult mai multă importanţă. Nu mai e timp de amânat. Nu mai este timp pentru nimicuri şi lucruri nesemnificative. Nimeni nu ştie când va veni Isus, dar cu toţii ştim când am intrat în ultima fază a istoriei acestei planete, iar revenirea Lui devine iminentă şi pe măsură ce avansăm în timp, tot mai aproape.
  2. Dumnezeu întotdeauna a vorbit despre sfârşit ca fiind aproape. În cartea Apocalipsei Ioan este avertizat să nu sigileze nimic pentru că timpul este aproape. Şi este spre binele nostru că a făcut astfel, pentru că în felul acesta fiecare generaţie a fost pregătită pentru potenţiala Lui întoarcere, având toate oportunităţile de a lua decizii corecte, înţelepte. Dar Cuvântul lui Dumnezeu, are întotdeauna în sămânţa lui taine şi mai adânci, care cheamă la o cercetare şi mai profundă pe măsură ce timpul trece. Pentru gândirea ucenicilor, crucea şi învierea era considerate evenimente ale sfârşitului, motiv pentru care au venit la Isus întrebându-L dacă nu cumva avea de gând să-Şi stabilească împărăţia – Fapte 1. Răspunsul lui Isus a fost un Nu categoric; mai întâi trebuia predicată lumii evanghelia. Ucenicii au pierdut astfel amănuntul că după primul advent, va mai fi o perioadă de timp. La fel s-a întâmplat şi cu mileriţii în sec. XIX, care au omis acea simplă conjuncţie „dar” din Apoc. 10:7, considerând că sfârşitul profeţiilor lui Daniel, înseamnă în acelaşi timp sfârşitul lumii. Observăm însă că Dumnezeu nu a fost luat prin surprindere de evenimente, ci El avea deja pregătită în planul Său cel veşnic, o perioadă specială de proclamare profetică a evengheliei.
  3. Isus Însuşi, este sursa acestui mesaj final. Fără îndoială, că uneori simţim frustrare în timp ce studiem profeţiile; în timpul studiului despre trâmbiţe am simţit parcă grozăvia unor evenimente descrise în detaliu, care parcă uneori ne-au obosit. Dar acum suntem încurajaţi: în zilele din urmă, profeţiile aveau să fie mai bine înţelese, iar mesajul evangheliei urma să devină mai clar în contextul profetic. Iar motivul pentru aceasta, este că descoperirea vine direct de la Isus. Când predicăm evanghelia în context profetic, îmbrăcată în haină profetică, vom predica exact acel mesaj pe care Isus vrea ca noi să-l predicăm lumii de astăzi.

„Doamne, trăim un simăţământ al unui destin măreţ. Realizăm că trăim timpuri importante şi că provocări mari stau în faţa noastră şi anume de a proclama Cuvântul Tău lumii. Te rugăm să ne dai înţelepciune şi putere să lucrăm împreună cu tine în împlinirea acestei misiuni importante. Îţi mulţumim în Numele lui Isus, Amin!”

 

  1. Sulul şi Templul

 

Dacă Dumnezeu deţine controlul total în Univers, ce înseamnă să spui că El întârzie?

„Doamne, acum când stăm în faţa unui alt studiu, invităm prezenţa Ta într-o măsură specială. Oferă-ne o înţelegere clară în contextul harului Tău. Te rugăm în Numele lui Isus, Amin!”

Vom urmări în această prelegere evenimentele din cap. 10:8-11:2. Aş vrea să vă reamintesc, pentru că pare o întrerupere ciudată în felul acesta, pentru că împărţirea pe capitole şi versete nu este una inspirată, ci este rezultatul muncii unor oameni după ce Biblia a fost scrisă, şi care au ales calea aceasta spre uşurarea folosirii Bibliei. Dar uneori, finalul capitolelor vine într-un fel care de fapt mai degrabă ne împiedică înţelegerea decât ne-o uşurează. Vom vedea aici că este o legătură foarte srânsă între ceea ce se întâmplă în Apoc. 10:8-11 şi primele două versete din cap. 11.

În vv. 8-11 avem o descriere interesantă: cărticica pe care îngerul o ţinea în mână, este oferită lui Ioan ca mâncare; are un gust foarte bun, dar îl lasă cu dureri de stomac. Acest glas din cer ne aminteşte de cel din v. 4; acesta nu este glasul îngerului puternic, ci este unul venit direct din cer, glas care-i spune lui Ioan să ia cărticica şi s-o mănânce. În acest proces, Ioan găseşte că gustul este unul deosebit, dar că odată ajunsă în stomac, îi provoacă o amărăciune teribilă. Şi în timp se Ioan se „strâmbă” de amărăciunea din stomac, i se spune că trebuie să prorocească din nou. Acest concept de a lua şi a mânca cartea, de a descoperi cât de dulce este în gură şi cât de amară este experienţa ulterioară comsumării ei, nu îl găsim aici pentru prima oară, ci mult mai devreme, în cartea lui Ezechiel. Să citim Ezech. 2:8-3:3 – este foarte clar că acesta este pasajul la care se face aluzie în Apoc. 10. Mesajul lui Ezechiel a fost unul dulce, nu este vreo menţionare cu privire la amărăciunea produsă în stomac, dar reacţia oamenilor nu a fost deloc dulce. Ei l-au respins, pe el ca profet şi mesajul său, astfel că amărăciunea lui a fost una spirituală şi nu fizică. Fără îndoială că şi în Apocalipsa este aceeaşi idee: de amărăciune şi tristeţe spirituală. Este important de adăugat că în Ezechiel, mesajul este către casa lui Iuda, care a întors spatele lui Dumnezeu, în timp ce în Apoc. 10 mesajul este către naţiuni, către neamuri. Astfel sunt paralele între cele două pasaje dar sunt şi diferenţe. Aspectul asupra căruia se concentrează însă ambele pasaje, este mesajul şi proclamarea lui – mai întâi, proclamarea mesajului către casa lui Iuda şi apoi proclamarea mesajului către lume; proclamarea mesajului în sine este dulce ca mierea, pentru că mesajul evangheliei este atrăgător, un mesaj extraordinar, minunat; este mesajul bucuriei, al trăirii unei vieţi împlinite, dar el devine amar datorită decepţiei ca urmare a respingerii lui.

  1. 11 – prorocia trebuie făcută din nou cunoscută întregii lumi. Cuvântul gr. pentru expresia „cu privire la” este epi, care are mai multe înţelesuri – cu privire la, referitor la – multe neamuri, limbi poporare; despre, sau împotriva. Trebuie profetizat despre aceste neamuri, sau trebuie prorocit împotriva unor lucruri care se fac între naţiunile acestei lumi. Aşadar trebuie prorocit din nou cu privire la această lume, despre această lume, sau împotriva unor lucruri pe care lumea le face în neconcordanţă cu voinţa lui Dumnezeu. Indiferent de cum trebuie înţeleasă această prorocire din nou cu privire la…, ea are de-a face cu evenimentele care se întâmplă în Apoc. 11.

Ce putem înţelege din toată această diversitate de imagini figurative: luarea cărticelei din mâna îngerului? faptul de a o mânca? dulcele-amar care urmează? Se pare că trebuie să urmărim această problematică pe două niveluri şi să înţelegem că ambele au de-a face cu conceptul de „întârziere.” Există întârziere în încheierea istoriei pământului, există întârziere şi în întoarcerea lui Isus. Este Ioan dezamăgit de această întârziere? Desigur. Fără îndoială, el s-a aşteptat ca ceea ce era profetizat în Apocalipsa să ajungă repede la împlinire. A fost dezamăgit să afle că nu în timpul său se vor consuma toate acele evenimente, ci că prin cartea lui, la timpul sfârşitului el trebuia să prorocească din nou – desigur prorocire făcută prin mijlocirea altor oameni. La un al doilea nivel, se vorbea despre o dezamăgire venită la încheierea timpului profetic din Daniel. Aveau să fie oameni dezamăgiţi de faptul că odată cu consumarea timpului alocat profeţiilor lui Daniel nici lumea nu urma să se sfârşească şi nici Isus nu avea să vină. Doar trâmbiţa a şaptea avea să aducă expirarea tainei lui Dumnezeu şi să anunţe încheierea istoriei şi a doua venire. Astfel, după o perioadă de bucurie în dulceaţa mesajului profetic, avea să urmeze o perioadă de amărăciune, de dezamăgire profundă pentru copiii lui Dumnezeu, care doreau revenirea Mântuitorului şi locuirea împreună cu El în locurile cereşti. Cu aceste sentimente în minte, ne întâmpină cap. 11 care pare să fie un răspuns la ceea ce se întâmplă aici în cap. 10. Cap. 11 ne va da mesajul care va fi profetizat tuturor acestor naţiuni şi tot el vorbeşte despre amărăciunea mesagerilor în experienţa propovăduirii lor. Ca şi cap. 10 şi cap. 11 în mare parte face parte din a şasea trâmbiţă, timpul pregătirii pentru mara bătălie de la Armaghedon, timpul de după împlinirea profeţiilor din Daniel şi încheierea timpului de har.

Se ridică întebarea: Ce se aşteaptă ca să spună Ioan când va profetiza din nou? Ce este acest mesaj care trebuie să fie dus din nou întregei lumi prin cartea Apocalipsei? Conceptul de a predica la neamuri, ne aminteşte de Mat. 24:14. Dacă perioada pe care o avem acum în discuţie în cartea Apocalipsei, este cu adevărat perioada timpului sfârşitului, atunci „din nou” va fi proclamarea finală a evangheliei înainte de venire. Ce anume va fi această evanghelie? Cred că vv. 1-2 ale cap. 11 ne dau un indiciu – va fi evanghelia Templului ceresc restaurat în contextul judecăţii. Această proclamare pare să fie ilustrată de finalul cap. 11 prin ridicarea la cer a celor doi martori. După încheierea perioadei profetice, cei doi martori sunt ucişi, sunt înviaţi după trei zile şi jumătate şi ridicaţi la cer, după modelul morţii şi învierii lui Isus. Uciderea lor ilustrează ceva despre amărăciunea sulului înghiţit. Sulul în sine este o veste bună, dar aduce vremuri rele, iar ridicarea la cer a celor doi martori pare a ilustra acea proclamare finală a evangheliei de care suntem peocupaţi.

Aşa după cum observăm sunt câteva paralele între cei doi martori şi lucrarea lui Isus pe acest pământ. Este vorba de o perioadă de trei ani şi jumătate, care reprezintă aproximativ lucrarea lui Isus, apoi uciderea celor doi martori, învierea lor şi ridicarea lor la cer. Cei doi martori vor fi o caontrapatre de la sfârşitul timpului a lucrării Domnului Isus de pe pământ. Va fi o proclamarea finală a evangheliei NT.

Sunt de asemenea unele paralele între cei doi martori şi Apoc. 13, unde cei doi martori par să fie contraparte la cele două fiare. De exemplu, fiara care apare din mare, are o perioadă de stăpânire de 42 de luni, aproximativ aceeaşi perioadă de timp cât au putere de a lucra şi cei doi martori. Avem apoi fiara care apare din Abis – Apoc. 11:7, aşa cum avem o fiară care iese din mare în Apoc. 13:1. Acea fiară se războieşte cu cei doi martori, precum fiara din cap. 13 care se războieşte cu sfinţii. Fiara din cap. 11 îi învinge pe cei doi martori, la fel cum fiara din cap. 13 îi învinge pe sfinţi. În Apoc. 11 pământul se bucură de moartea celor doi martori, în timp ce în Apoc. 13 pământul este uimit de lucrarea fiarei. Sunt de asemenea paralele cu fiara apărută din pământ – din gura celor doi martori iese foc, în timp ce fiara din pământ aduce foc din cer pe pământ; cei doi martori primesc pâinea vieţii de la Dumnezeu, în timp ce fiara din pământ pune pâinea vieţii într-o icoană a fiarei.

Se pare că autorul a intenţionat să vedem aceste conexiuni între cei doi martori din Apoc. 11 şi fiarele înspăimântătoare împreună cu cei cu care se ridică împreună cu ele împotriva acestor martori. Cei doi martori, indiferent ce ar fi ei, au de-a face cu proclamarea finală a evangheliei şi cu oamenii care o vor face. În Apoc. 11 sunt date şi câteva perioade de timp: Apoc. 11:2 – 42 de luni cetatea va fi călcată în picioare; în Apoc. 11:3 – 1260 de zile oferite celor doi martori pentru activitatea lor. Aceste perioade, ne amintesc din nou de Dan. 12 care aşa cum am spus este fundalul acestui pasaj din Apocalipsa – Apoc. 10 ne-a oferit cadrul pentru tot ceea ce se întâmplă aici – perioadă de o vreme, două vremi şi o jumătate de vreme din Dan. 12, este reformulată în Apoc. 11 în trei ani şi jumătate, 42 de luni, şi 1260 de zile. Ca atare, experienţa iniţială a acestor doi martori, practic are loc înainte de Apoc. 10, deoarece ea merge înapoi către profeţiile lui Daniel. Prin urmare, mult din Apoc. 11:1-6 de fapt, precede Apoc. 10:8-11. Timpul când se va profetiza din nou, va fi după încheierea celor 1260 de zile, una dintre cheile profetice ale lui Daniel. Astfel, experienţa celor doi martori, ca moment de introducere pe scena istoriei, are loc practic înainte de timpul şi evenimentele din Apoc. 10 – practic moartea, învierea şi ridicarea la cer a celor doi martori, sunt evenimentele care pregătesc momentul şi timpul predicării din nou şi totodată evenimentele finale ale istoriei pământului.

Interesant de observat că în această parte a Apocalipsei pe care o studiem, profetul Ioan începe să aibe un rol activ în propriile lui viziuni. Până aici, a fost destul de pasiv, dar acum, ia cărticica din mâna îngerului, o mănâncă, experimentează cu ajutorul simţurilor – dulce-amar, ia o trestie pentru măsurat, etc. Profeţii, adesea fac astfel de acte simbolice ca parte a vestirii lor. În VT ne gândim la Ezechiel, care a profetizat adesea prin acţiunile sale. În Fapte, profetul Agab care locuia în Cezareea adesea predica prin acţiuni ceea ce Dumnezeu îi dădea să împărtăşească oamenilor.

În Apoc. 11 îl vedem pe Ioan implicat destul de mult în actele profetice.

  1. 1 – lui Ioan i se dă trestia să măsoare Templul lui Dumnezeu şi ceea ce este în interiorul lui. Aceasta ne aminteşte de Apoc. 21:15 unde avem o descriere similară – diferenţa este că trestia din cap. 21 este din aur şi cu ea este măsurat oraşul, nu şi Templul. Fără îndoială, oraşul din cap. 21 este ca un Templu, pentru că el este locul în care locuieşte Dumnezeu, aşa că probabil acestea două sunt destul de paralele. În Ezechiel 40-48, de asemenea Templul este măsurat. De ce este măsurat Templul în Ezechiel? Ca să fie restaurat. Măsurarea Templului ca obiectiv, înseamnă că Dumnezeu Îşi păstrează angajamentul Său, de a continua să rămână credincios legământului cu poporul Său, să fie mai departe Dumnezeul lor, în ciuda apostaziei lor trecute. Măsurarea Templului le transmitea idea că acesta va fi reconstruit, iar El va fi din nou Dumnezeul lor şi ei poporul Lui. Să citim Ezech. 43:7-9 – ceea ce dusese la distrugerea Templului, fusese închinarea amestecată. Ei nu au fost credincioşi lui Dumnezeu, dimpotrivă, mulţimea idolilor şi închinarea în faţa lor chiar în Templu, a adus dizgraţia lui Dumnezeu şi consecinţele ulterioare. Aici, este o chemare la pocăinţă; dacă poporul avea să părăsească acea dedublare în viaţa spirituală, dacă aveau să îndepărteze sursele de profanare a Templului, atunci Dumnezeu promitea reconstruirea lui şi primirea lor din nou ca popor al Lui. Şi ceea ce este şi mai interesant, este faptul că viziunea lui Ezechiel este primită în Ziua Ispăşirii – Ezech. 40:1 – în această zi a ales Dumnezeu să înceapă măsurătoarea Templului. Ziua Ispăşirii este cea mai solemnă şi decisivă zi în calendarul religios iudaic. Era ziua când Sanctuarul era curăţit de toate păcatele acumulate de-a lungul anului. Era ziua curăţirii şi restaurării în care Dumnezeu a venit în timpul lui Ehechiel pentru a restaura Templul.

Avem aceeaşi situaţie şi aici în Apocalipsa? Este cumva vreo aluzie la Ziua Ispăşirii? Să vedem Apoc. 11:1 – avem aceleaşi trei elemente: Templul, altarul, închinătorii; erau cele trei elemente care erau curăţite în Ziua Ispăşirii, descrise în Lev. 16:16-19, 30-31. Ambele pasaje de referinţă din Ezechiel şi Levitic pentru Apoc. 11:1, pun accentul pe Ziua Ispăşirii. Ca şi în Ziua Ispăşirii, măsurarea în Apocalipsa, are înţelesul de evaluare, de estimare a calităţii credinţei şi a spiritualităţii, a relaţiei cu Dumnezeu de la sfârşitul timpului, de a exprima în cifre eventual măsura judecăţii pe care Dumnezeu o va face chiar înainte de sfârşit. Observaţi de pildă 2 Samuel 8:2 – un pasaj înfiorător, care ne arată cum măsurarea era implicată în judecarea a cine va trăi şi cine va muri. De asemenea ne amintim de un fel asemănător de evaluare din parabolele Domnului Isus: de parabola grâului şi a neghinei, parabola caprelor şi oilor, a peştilor buni şi răi, a fecioarelor înţelepte şi neînţelepte. Conceptul de evaluare de la sfârşitul timpului, are ramificaţii atât în NT cât şi în VT. Este conceptul care spune că la sfârşitul timpului oamenii vor fi împărţiţi în două categorii: cei care Îi vor servi lui Dumnezeu şi cei care nu Îi vor servi; cei neprihăniţi care la revenirea lui Isus vor primi ca răsplată viaţa veşnică, în timp ce cei răi, cei nelegiuiţi vor primi moartea veşnică.

Ca atare, această evanghelie care va fi vestită la sfârşitul timpului, este aceea a restaurării Sanctuarului şi de asemenea este evenghelia unei serioase judecăţii preadvente; este măsurarea celor care pretind că Îl urmează pe Isus; se adresează direct celor care se numesc popor al lui Dumnezeu, invitându-i să fie gata pentru întoarcerea lui Isus. Personal, adesea îl numesc mesaj de valoare adăugată. Sunt foarte mulţi oameni care înţeleg clar mesajul de bază al evangheliei şi de asemenea înţeleg adevărul că acest mesaj reprezintă fundamentul credinţei creştine. Dacă nu înţelegi evanghelia, dacă nu înţelegi cum pot fi oamenii într-o relaţie bună cu Dumnezeu, atunci nu contează cât de mult poţi cunoaşte despre profeţii, despre Daniel şi Apocalipsa. Dacă nu-L cunoşti pe Isus, atunci nu cunoşti nimic. Aşa cum spunea apostolul Pavel: „Chiar dacă aş cunoaşte toate profeţiile, dacă nu am dragoste sunt un nimic…” – 1 Cor. 13. Tocmai de aceea, mesajul din Apoc. 10 şi 11 este unul de valoare adăugată; el aduce o înţelegere deosebită a vremii sfârşitului; este un mesaj de trezire, de redeşteptare, un mesaj care poate pregăti suflete pentru revenirea pe curând a Domnului Isus. Când va suna trâmbiţa a şaptea, venirea lui Isus este deja înfăptuită. Timpul celei de a şasea trâmbiţe, este ultima chemare a lui Dumnezeu, este ultima posibilitate de a primi evanghelia dragostei. Astfel, cartea Apocalipsei ne aduce în faţa unui timp de mare redeşteptare din toate timpurile şi ne spune care va fi conţinutul mesajului pe care poporul lui Dumnezeu îl va predica în acel timp solemn.

  1. 2 – lui Ioan i se spune să lase deoparte nemăsurată curtea de afară – vă aduceţi aminte poate de Sanctuarul VT. Curtea exterioară era cea în care intrau oamenii să-şi aducă jertfele şi ocupa aproximativ jumătate din spaţiul destinat Sanctuarului în sine. Cealaltă jumătate era ocupată de clădirea Sanctuarului, de Templul propriu zis. În Apoc. 11:1 este măsurat doar Templul în sine, lăsându-se prima jumătate, curtea de afară, nemăsurată. Interesant este faptul că expresia „dar”, de aici, nu apare în greacă, şi în locul acestui adversativ atât de puternic, mai degrabă cuvântul care apare în greacă ar trebui tradus cu „şi” – traducerea ar suna mai degrabă: Şi în timp ce măsori Templul, să excluzi curtea. Aceasta implică faptul că excluderea este parte a măsurătorii. Nu este ca şi cum ai spune: „Măsoară Templul, dar să nu măsori curtea.” Dimpotrivă, idea este: Măsoară Templul şi în timp ce măsori Templul, asigură-te că măsori nemăsurată curtea de afară; asigură-te că o excluzi prin măsurătoarea ta; măsurătoarea în sine o va exclude. Se pare că aceste neamuri din v. 2, se pretind popor al lui Dumnezeu; măsurarea poporului lui Dumnezeu, simbolizată aici prin măsurarea doar a Templului, ne duce la concluzia că unii au fost găsiţi slujitori credincioşi şi sunt pietre în Templul lui Dumnezeu – concept găsit în Efes. 2 şi 1 Petru 2 şi alte locuri, unde biserica este văzută ca fiind construită din pietre vii, în timp ce alţii doar pretind a fi creştini, dar sunt lăsaţi în afara măsurătorii. Astfel, măsurătoarea din Apoc. 11:1-2 împarte pe adevăraţii credincioşi de cei care pretind, sau care doar profesează creştinismul. Aceasta introduce deja o temă majoră a Apocalipsei, care este văzută mereu şi mereu într-o varietate de contexte de aici şi până la sfârşitul cărţii. Această temă este că chiar înaintea venirii lui Isus, Dumnezeu va acţiona în aşa fel încât să se vadă clar diferenţa între cei care sunt cu adevărat slujitorii Săi credincioşi şi cei care doar pretind că sunt creştini. Măsurătoarea adevăraţilor creştini, este o temă şi o sarcină a timpului sfârşitului.

În Ezechiel, întreg Templul a fost măsurat. Cuvântul „a exclude”, sau „a lăsa la o parte”, pentru curte, gr. ekballae, este acelaşi cuvânt folosit în Ioan 9:34-35 pentru excluderea, pentru excomunicarea omului care fusese orb din Sinagogă. A exclude, înseamnă aici a lăsa ceva deoparte, ceva care înainte a făcut parte din întreg. Este identificarea celor apostaziaţi din Biserică şi excluderea lor prin intermediul şi cu ajutorul evangheliei. Foarte interesant nu? Predicarea evangheliei va produce acea separare între cei care o acceptă şi se conformă cerinţelor ei şi cei care o resping deşi pot veni în continuare la bierică, dar fără nici o schimbare în viaţa lor. Expresia „din afară”, „curtea din afară”, este folosită în Apoc. 21:15 pentru excluderea celor răi de la recompensa Noului Ierusalim. Curtea de afară este dată Neamurilor şi aceasta ne amiteşte din nou de Templul primului secol, când era un zid împrejurul Templului, excluzând neamurile, care aveau curtea lor separată de a iudeilor. De fapt erau şi pietre care marcau până unde aveau voie să meargă neamurile. De acolo, se spunea că fiecare va fi responsabil de propria moarte, ceea ce însemna că la iudei, neamurile nu erau binevenite în Templu, erau ca nişte nepoftiţi. Curtea din afară deci, era locul închinării destinată Neamurilor. Apoc. 11:1-2 se potriveşte foarte bine contextului primului secol.

Următorul comentariu este foarte interesant: „Vor călca în picioare Sfântul oraş 42 de luni.” Acest concept, această noţiune de 42 de luni, este asociată întotdeaună cu răul şi cei răi în Apocalipsa – Apoc. 13:5. De cealaltă parte, Sfântul oraş pare să reprezinte poporul NT al lui Dumnezeu. Aici avem primul indiciu, că în Apocalipsa va fi o frecventă aluzie la conceptul celor două oraşe. În a doua parte a Apocalipsei, vor fi două oraşe: Noul Ierusalim, oraşul lui Dumnezeu şi al sfinţilor şi Babilonul, oraşul Satanei şi al celor răi. Sfântul oraş reprezintă aici pe adevăraţii credincioşi ai lui Dumnezeu în contrast cu marele oraş din Apoc. 11:8. Călcarea în picioare, ca limbaj, apare de asemenea în Apoc. 14:20 şi 19:15 – este călcarea în picioare a celor răi de către acţiunile mânioase ale lui Dumneezu la sfârşitul timpului. Sunt cei care L-au trădat pe Dumnezeu şi care vor fi călcaţi în picioare la sfârşitul timpului conform cu Apoc. 14 şi 19. Există de asemenea o puternică paralelă pentru imaginea cetăţii sfinte călcată în picioare timp de 42 de luni în Luca 21:24 – Ierusalimul, adesea numit Cetatea sfântă, este călcat în picioare cât timp este vremea Neamurilor. Ambele pasaje, Apoc. 11 şi Luca 21 au un fundal comun – Dan 7:25, comparat cu Dan. 8:13. Putem sublinia câteva paralele cu privire la călcarea în picioare a cetăţii sau a poporului lui Dumnezeu – curtea exterioară pare să reprezinte lumea în care forţe care sunt excluse de la împărăţia lui Dumnezeu, par să aibe controlul asupra vieţii oamenilor aici pe pământ.

Înainte de concluzie se ridică o legitimă întrebare: Pentru ce toate acestea? De ce Sanctuarul VT este luat în discuţie în aceste două capitole din Apocalipsa? Dar unde este acest Sanctuar, în cer, sau pe pământ? Unde este Sanctuarul NT? Răspunsul la această întrebare potrivit conceptului şi învăţăturilor NT, Sanctuarul este oriunde este Isus – Ioan 2:19-21. Templul este Isus. Isus Însuşi a întrupat slava Şechinei lui Dumnezeu care dădea valoare templului iudaic. Acea prezenţă a lui Dumnezeu, acea Şechină, făcea ca Templul să fie Templu. De asemenea Mat. 12:6 – pentru iudei, doar un singur lucru era mai mare decât Templul şi anume slava lui Dumnezeu, prezenţa Sa personală în Templu, acea Şechina. Când Isus a spus că El este mai mare decât Templul, El vroia să spună că prezenţa lui Dumnezeu Însuşi locuia în trupul Său pământesc. Astfel, El Însuşi încorpora acea slavă a lui Dumnezeu, El Însuşi era Şechina Sa. Astfel, Templul lui Dumnezeu, în timpul locuirii lui Isus pe pământ se afla în trupul Său. Potrivit înţelegerii NT, Templul este acolo unde este şi Isus. Dar unde este astăzi Isus? Este în cer? Da, potrivit cu epistola către Evrei, în cer există un Sanctuar în care Isus mijloceşte şi judecă; dar nu este singurul loc în care se aplică limbajul Templului în NT. Acesta este aplicat şi Bisericii – 1 Cor. 3; 1 Petru 2 – de ce Biserica ar fi un Templu? Pentru că Biserica este locul în care locuieşte Isus pe pământ astăzi – Mat. 18:20 – orice adunare de credincioşi, indiferent unde este: într-o cameră, într-o biserică dedicată, într-o tabără de vară, sau pe vârful unui munte, dacă Isus este prezent acolo, fiecare adunare de credincioşi este un Templu al lui Dumnezeu. Şi nu în ultimul rând, corpul nostru devine un Templu – 1 Cor 6:19-20. Templul NT este acolo unde este şi Isus prezent. El este în ceruri, dar El coboară acolo unde doi sau trei se adună în Numele Său, iar prin Duhul Sfânt el locuieşte în noi şi trăieşte în noi, în umblarea noastră zilnică pe pământul acesta. Astfel, tema pasajului din Apoc. 11:1-2 este restauraea Sanctuarului la sfârşitul timpului. Şi consider că toate aceste trei niveluri – Sanctuarul ceresc, Biserica şi trupul nopstru, sunt implicarte în conceptul restaurării Sanctuarului la sfârşitul timpului. Pentru cartea Apocalipsei, probabil că Sanctuarul ceresc este avut în primul rând în vedere, iar cel al trupului mai puţin. Dar în lumina NT toate cele trei sunt importante.

Pe măsură ce ne apropiem tot mai mult de finalul istoiei, ne întrebăm ce anume din Sanctuarul ceresc trebuie restaurat? Aş putea sugera o restaurare a regulilor lui Dumnezeu de conducere a acestui Univers. Nu este adevărat că există fiinţe în Universul lui Dumnezeu care Îi contestă autoritatea şi modul Său de conducere? Sau mai rău, Îi contestă chiar existenţa? Nu trebuie oare să fie apărat caracterul lui Dumnezeu în faţa întregului Univers? Nu trebuie să fie restaurate acum pacea şi armonia în acest Univers?

Ce trebuie restaurat în Biserică? Ar putea fi doctrina corectă? Nu sunt la ora actuală doctrine în biserica creştină care dezonorează pe Dumnezeu? De exemplu: iadul veşnic, doctrină care poate a dus cel mai mult la proliferarea ateismului? Nu sunt biserici care sunt brutale cu oamenii, abuzive, nereprezentând astfel adevăratul caracter al lui Dumnezeu? Nu ar trebui oare ca modelul de conducere să fie cel al lui Isus Hristos? Da, sunt multe lucruri de restaurat în Biserica Sanctuar în aceste zile ale sfârşitului.

Ce e de restaurat în corpurile noastre? Poate sănătatea? Felul cum mâncăm, cum comunicăm unii cu alţii? Nu ar trebui oare ca prin ascultarea noastră în toate detaliile vieţii să-L onorăm pe Dumnezeu în trupurile noastre?

Este foarte clar că în contextul timpul sfârşitului va fi un mesaj al evangheliei care se va centra pe Sanctuar şi pe profeţiile timpului sfârşitului. Această proclamare finală a evangheliei va vorbi cu putere încă odată în această ultimă eră a istoriei noastre.

Lecţii spirituale:

  1. Amânarea sfârşitului este dureroasă, dar asta nu înseamnă că Dumnezeu nu mai deţine controlul. Când vedem cum Dumnezeu a condus istoria nu ne mai îngrijorează această întâtrziere. Chiar dacă oamenii spun că El întârzie, să nu uităm că profeţia ne-a arătat că El a prezis întârzierea. El nu a fost luat pe neaşteptate. Dumnezeu este încă la cârma evenimentelor.
  2. Proclamarea finală va întâlni multă opoziţie, nu va fi uşor, va fi o experienţă amară, dar proclamarea finală a evangheliei va triumfa.
  3. Această proclamarea finală a evangheliei, va fi o proclamare ca valoare adăugată; va fi o evanghelie formulată unic pentru timpul sfârşitului; o evanghelie care nu va veni în contradicţie cu cea a NT, nici măcar cu cea a VT, dar va fi una relavantă pentru situaţiile şi contextul timpului sfârşitului.
  4. Cu durere, cei care pretind a fi credincioşi lui Dumnezeu şi nu sunt, vor fi despărţiţi de cei adevăraţi prin această proclamare. Este o chestiune la care ar trebui să medităm mai mult. Sunt atât de mulţi oameni pe pământ care profesează creştinismul, care profesează umblarea cu Dumnezeu, care profesează înţelegerea evangheliei, dar Apocalipsa ne spune că în zilele din urmă toţi aceştia, fie că sunt în afara bisericii, fie în interiorul ei, vor fi separaţi pentru totdeauna de adevăraţii închinători, de rămăşiţa credincioasă lui Dumnezeu. Evanghelia va fi marea provocare pentru noi, dar în acelaşi timp şi o mare binecuvântare.

„Doamne, pentru că ne provoci încă o dată, încurajează-ne şi fii cu noi pe drumul credinţei. În Numele lui Isus, Amin!”

 

III. Identitatea Celor doi Martori

 

Cine sunt cei doi martori din Apoc. 11? Răspunsul nu este atât de simplu pe cât am gândi!

„Doamne, în această prezentare ne vom concentra atenţia asupra identităţii celor doi martori. Este unul dintre acele pasaje în care cu cât ai mai multe informaţii, cu atât mai nesigură devine mânuirea acestora în înţelegerea lui. Doamne, ştim că Tu ai păstrat multe necunoscute în Cuvântul Tău tocmai pentru a ne provoca la studiu, pentru a trezi şi dezvolta în noi dorinţa de a studia mai profund Biblia. Acum Te rugăm în mod special să fii cu noi în cercetarea acestui pasaj. Să ne călăuzeşti şi să ne dai înţelepciune să înţelegem corect acest pasaj. În Numele lui Isus, Amin!”

Apoc. 11:3-6 – aici avem o descriere interesantă a celor doi martori – cine sunt aceşti doi martori? despre ce este vorba aici? Înainte de a răspunde, este nevoie să fim atenţi la o altă dinamică literară, la o modalitate pe care o foloseşte Ioan în Apocalipsa şi anume, înainte de a introduce o nouă imagine, o nouă identitate, o nouă fiară, un nou concept, se opreşte să vorbească despre ele, să le definească, să le dea o identitate. De exemplu, în Apoc. 1:12-16 – Isus apare pentru prima dată aici şi în cinci versete este descris cu deamănuntul înainte de a spune sau a face ceva notabil în legătură cu profeţia respectivă. În Apoc. 13:1-7 – prima apariţie a fiarei din mare. Sunt descrise diversele activităţi ale acestei fiare, de dinainte de punctul principal pe care vrea să-l dezvăluie aici (timpul trecut). Aşadar, înainte de a vedea această fiară în acţiune, avem descrierea ei, identificarea ei, aspecte fizice descrise. Aceeaşi descriere şi identificare se găseşte şi în Apoc. 11:3-6. Aşa cum am menţionat în prezentarea anterioară, această porţiune vine de fapt înainte de Apoc. 10:6 când este prevăzut sfârşitul profeţiei lui Daniel. Aici sunt evenimente care se petrec în timpul profeţiilor făcute de Daniel în timpul celor 1260 de zile. Astfel, aceşti doi martori sunt prezentaţi în relaţie cu acţiunile lor din timpul acestei perioade profetice. Adevărata acţiune a cap. 11 din Apocalipsa, care are legătură în mod special cu Apoc. 10:8-11, va urma în vv. 7-13 (următoarea prezentare). În acest studiu vom urmări identitatea celor doi martori şi vom avea două prezentări tocmai din cauza problematicii în interpretarea lui.

Comentatorii au căutat de mult timp să înţeleagă identitatea acestor doi martori şi au găsit multe texte, sau paralele care să le sugereze o înţelegere sau alta. Dar nu este un pasaj pentru care răspunsul să se găsească uşor.

  1. 3 – expresia „Voi da putere celor doi martori să prorocească îmbrăcaţi în saci 1260 de zile” – Cine o va da? Această voce se pare că este aceeaşi voce venită din cer, care a început să vorbească în Apoc. 10:4 şi din nou în Apoc. 10:8-11. Practic avem aici o singură viziune, o singură scenă care cuprinde cel două capitole: 10 şi 11:1-13. Vocea spune: „Eu voi da…” – ceea ce înseamnă că cei doi martori vor avea autoritate divină pentru a îndeplini misiunea ce le-a fost încredinţată. Vor profetiza pentru 1260 de zile îmbrăcaţi în saci. Ei sunt nu numai cei doi martori, ci de asemenea şi cei doi profeţi – v. 10. Fără nici un dubiu, aceşti doi martori vor fi cei care vor da ultimul mesaj lumii, profetizat în cap. anterior: „trebuie să proroceşti din nou cu privire la multe noroade, neamuri, limbi şi împăraţi” – 10:11. Aceşti doi martori sunt împlinirea acelei profeţii şi ei vor face ce li se cere. Acest episod ne aminteşte de Deut. 19:15 – legea celor doi martori. În codul juridic iudaic, mărturia trebuia să fie susţinută de cel puţini doi martori pentru a fi considerată adevărată. Dacă cineva spunea că a văzut sau a auzit ceva anume, el nu era luat în serios. Era nevoie de cel puţin două persoane pentru ca mărturiile lor coroborate, si declaraţiile lor la fel în aspectele de detaliu ale unei situaţii, să fie pertinente şi adevărul stabilit. Fără o mărturie serioasă, adevărul nu putea fi stabilit. Astfel metoda legală iudaică era eficientă. Avem doi martori separaţi; ambii participanţi ai unui eveniment; amândoi observă detalii şi îşi prezintă mărturia. Aceasta sugerează seriozitatea mesajului pe care cei doi martori îl vor aduce. Mărturia lor este decisivă, este adevărată şi demnă de încredere.

Dar ce este cu aceste 1260 de zile? Pare să fie aceeaşi perioadă de 42 de luni din versetul anterior. Interesant este că în Apocalipsa, atunci când este folosită această perioadă de 42 de luni, ea este folosită în relaţie cu cei răi. Cînd sunt avuţi în vedere slujitorii lui Dumnezeu, sunt folosite cele 1260 de zile (Apoc. 12:6). Deci, aceşti doi martori au autoritate divină, ei îndepliniesc lucrarea lui Dumnezeu, sunt clar de partea evengheliei; ei îşi îndeplinesc misiunea în timpul cât cetatea sfântă este călcată în picioare; faptul că sunt descrişi îmbrăcaţi în saci, înseamnă că mesajul care urmează să fie transmis, va fi făcut auzit în timpuri foarte grele. Probabil că aceasta are de-a face cu stomacul plin de amărăciune din cap. 10, timpuri aspre de vestire a evangheliei. Sacul este adesea asociat cu jalea în Biblie – Gen. 37:34; de asemenea este asociat cu pocăinţa – Iona 3 – locuitorii din Ninive se îmbracă în saci pentru a demonstra părerea de rău pentru faptele lor rele. Deci cei doi martori, indiferent cine ar fi ei, sunt mesageri care pregătesc calea pentru transmiterea mesajului final al evangheliei din ultimele zile ale istoriei pământului.

Dar cine sunt ei? Cine sunt aceşti doi martori? vv. 4-6 – ne ajută să-i identificăm. Sfeşnicele ne amintesc de bisericile din Apoc. 1 – în Templu, sfeşnicul erau singura sursă de lumină. Acel lampadar cu şapte braţe dădea lumină în Sanctuar, iar acea lumină trecea chiar şi dincolo de perdeaua despărţitoare şi ajungea şi în Sfânta Sfintelor. Copacii, sunt simbolul poporului lui Dumnezeu – Apoc. 7, 8, 9. De altfel, măslinul este cel mai obişnuit pom în Palestina – de aceea el ne aminteşte încontinuu de poporul lui Dumnezeu, sau este asociat cu acesta. Ca atare, sfeşnicul şi măslinul, ca imagistică, par să indice spre biserică – ea este fundalul principal. De asemenea este o aluzie puternică şi la Zaharia 4, unde Iosua şi Zorobabel restaurau Templul. Interesant este faptul că autorul Apocalipsei nu preia concepte disparate din VT, ci el pune laolaltă acele pasaje care au legătură cu o temă anume – de exemplu, atunci când vorbeşte despre Templu şi tronul lui Dumnezeu din Apoc. 4-5, el adună acolo pasaje importante din VT care au această tematică în ele. În Apoc. 6 el vorbeşte despre conceptul legământului şi al blestemului care urmează în cazul călcării lui, făcând aluzie la texte ca Levitic 26, Deut. 32, Zaharia 1 şi 6, Ieremia, Ezechiel, etc. Aici, în Apoc. 11, tema de bază este restaurarea Templului. Este un concept care vine din Ezechiel 40-48 de exemplu. Sau o aluzie la Levitic 16 – Ziua Ispăşirii. De asemenea Zaharia 4 este un alt pasaj VT care are ca temă restaurarea Templului. Astfel, din moment ce cei doi martori acţionează în contextul marii tematici numită restaurarea Templului, atunci Zaharia 4 reprezintă cel mai important pasaj la care se poate face aluzie legat de cei doi martori. Martorii sunt simboluri ale puterii Duhului Sfânt de a ilumina întregul pământ prin Cuvântul lui Dumnezeu şi prin poporul Lui. Astfel, începem să conturăm identitatea celor doi martori, dar mai avem de studiat în direcţia aceasta.

  1. 5 – cei doi martori mistuie pe vrăşmaşii lor cu foc – aceasta îmi aminteşte de două pasaje din VT, ambele asociate cu Ilie, profetul: 1 – primul este pe muntele Carmel – vă amintiţi contextul. Israel este cu totul în apostazie. Majoritatea îl venerează pe Baal, zelul canaaniţilor. Ilie aruncă o provocare poporului: „Nu puteţi sta indecişi în faţa a două opinii; nu puteţi şchiopăta între o slujire sau alta, nu este nici o rezolvare; haideţi să decidem odată pentru totdeauna, care este adevăratul Dumnezeu.” I-a dus pe Carmel şi a construit două altare acolo, unul pentru profeţii lui Baal şi unul penrtru el. Dumnezeul cel adevărat trebuia să răspundă cu foc. Acela trebuia venerat. Oamenii au fost de acord şi focul a căzut pe altarul lui Ilie, demonstrând astfel cine era adevăratul Dumnezeu. 2 – în 2 Regi 1 Ilie este confruntat repetat cu grupuri de soldaţi trimişi să-l aresteze. Prin puterea lui Dumnezeu au fost arşi toţi aceia care s-au încăpăţânat să-l prindă.

Ca atare, cei doi martori chiar dacă erau în saci şi sufereau persecuţie din cauza mesajului lor, nu erau slabi, sau fără putere. Aveau o putere divină extraordinară; opunerea în faţa lor era periculoasă – Apoc. 11:6 – unde  din nou avem o aluzie la cei 3 ani şi jumătate de secetă ai lui Ilie, când cerul fusese închis. Aici, pentru o perioadă de 1260 de zile, martorii puteau închide cerul ca să nu mai plouă. Astfel, pe de o parte, cei doi martori par să-l reflecte pe Ilie; pe de altă parte, prin transformarea apei în sânge avem o aluzie la Moise – prima plagă peste Egipt – transformarea apelor Nilului în sânge. Se spune despre ei că pot lovi pământul cu orice fel de urgie – reamintindu-ne astfel de plăgile din Egipt. Ca atare, cei doi martori pot fi şi Ilie şi Moise, sau cel puţin sunt modelaţi după lucrările lui Moise şi Ilie. Un lucru important: amintiţi-vă că Moise şi Ilie au vorbit cu Dumnezeu pe muntele Sinai. În Exod 33 Moise are o întâlnire personală cu Dumnezeu, iar în 1 Împ. 19 Ilie fuge de la muntele Carmel unde el câştigă dar pierde în acelaşi timp – este o experienţă interesantă. El fuge către muntele Sinai unde are o întâlnire cu Dumnezeu. Tot ei sunt cei care s-au întâlnit cu Isus pe muntele schimbării la faţă; şi despre Ilie este prezis că se va întoarce înainte de cea de a doua venire – Maleahi 4:5-6.

Deci, cei doi martori, oricine ar fi ei, funcţionează ca Moise şi Ilie dar pentru timpul sfârşitului; ei sunt contrapartea gurii şi cozii puterilor rele de la sfârşit – Apoc. 9:19 – forţele balaurului, în acea mare bătălie care se va da cu puţin înainte de sfârşit, au arme care vin din gura şi cozile lor. Astfel avem două arme principale aici, iar Dumnezeu răspunde cu doi martori care au aceeaşi misiune precum Moise şi Ilie pe vremuri. Această înţelegere urmăreşte acelaşi tipar al contrastelor în cartea Apocalipsei, contraste între bine şi rău: pe de o parte Noul Ierusalim, cetatea lui Dumnezeu şi Babilonul, cetatea-simbol a nelegiuirii; cei 144.000, poporul lui Dumnezeu şi cei 200.000.000, vrăşmaşii Lui şi ai poporului Său; o trinitate reală şi una contrafăcută; veşnicie reală pentru slujitorii lui Dumnezeu – una contrafăcută de Satan pentru ai săi; trei îngeri proclamând evanghelia lui Dumnezeu şi trei broaşte adunând lumea pentru bătălia Armaghedonului; o femeie (mireasă) virtuoasă şi una prostituată. Descoperim astfel multe contraste în cartea Apocalipsei în care copiii lui Dumnezeu şi faptele lor sunt puse în contrast cu oponenţii lui Dumnezeu şi faptele lor.

Deci cine sunt aceşti martori? Sunt două identificări majore oferite de comentatori:

  1. Biblia cu VT şi NT reprezintă mărturia lui Dumnezeu. Să ne amintim că pentru iudei, VT are două părţi: Legea şi Profeţii – Legea fiind adesea identificată cu Moise, iar Profeţii cu David sau Ilie. Seceta din 1 Împ. 17-18 – nu a fost doar absenţa ploii în timpul zilelor lui Ilie, ci şi depărtarea Cuvântului lui Dumnezeu de Israel, reprezentat de îndepărtarea profetului de Israel pentru acea perioadă de timp. El era portvocea lui Dumnezeu care a fost ascunsă trei ani şi jumătate de popor: Luca 4:25-26 vorbeşte despre acest lucru. Ilie deci, poate fi un simbol al Scripturilor – atât VT cât şi NT. Când cei doi martori sunt ucişi, Scripturile sunt îndepărtate de la oameni pentru o vreme. De altfel, Scripturile VT – Legea şi Profeţii – sunt cele care dau mărturie despre Isus – Ioan 5:39-40; Ioan 19:35-37. Atunci când Isus a vorbit despre VT, El a vorbit ca despre un martor pentru El Însuşi. Conceptul celor doi mari martori pentru Isus, poate fi o referire la Scripturi. Destul de adesea, mesajele de la Dumnezeu sunt descrise într-o formă dublă în Apocalipsa: Cuvântul lui Dumnezeu şi Mărturia lui Isus – Apoc. 1:2, 9 şi alte locuri. Cuvântul lui Dumnezeu poate fi o referire la VT, iar mărturia lui Isus poate fi o referire la NT, care era încă în procesul elaborării în timpul scrierii Apocalipsei. Descoperim că în cartea Apocalipsei revelaţia lui Dumnezeu a fost dată în două părţi; avem o dublă revelaţie: o veche revelaţie, cea pentru vechiul Israel şi o nouă revelaţie, cea a lui Isus, Mesia.

Conceptul de sfeşnic – ne aminteşte de Duhul Sfânt – Zah. 4:6; şi desigur, Duhul Sfânt este Cel care a produs şi NT – Ioan 16:13-14. În NT avem mărturia Duhului Sfânt pentru lucrările şi cuvintele puternice ale lui Isus. Martorul credincios în Apoc. 19 este numit Cuvântul lui Dumnezeu. Isus este acest martor credincios. El este de asemenea Cuvântul lui Dumneezu şi acest Cuvânt a adus plăgile peste Egipt. Să notăm faptul că la finalul cărţii, în Apoc. 22:18 este o ameninţare teribilă pentru oricine se joacă cu cuvintele lui Dumnezeu, scoţând, sau adăugând ceva la ele. Dacă cineva scoate ceva din cartea Apocalipsei, sau adaugă ceva la ea, plăgile care au căzut peste Egipt şi alte ameninţări scrise în carte vor fi partea acelei persoane. Interesant este şi faptul că în mod repetat cei doi martori sunt asociaţi cu focul – Ier. 5:14. Cuvântul lui Dumnezeu este ca un foc în oasele lui Ieremia. Iată câteva căi de a înţelege identitatea celor doi martori şi a vedea în ei un simbol al Bibliei, Cuvântul lui Dumnezeu care va fi predicat în toată plinătatea lui în zilele sfârşitului istoriei acestui pământ. Dar mai există şi un alt punct de vedere, de asemenea important.

  1. Cei doi martori reprezintă poporul lui Dumnezeu în ultimele zile ale istoriei pământului, sau Biserica. Templul lui Dumnezeu este deseori aplicat Bisericii în NT, după cum am văzut anterior şi aici avem mesajul restaurării Templului – Apoc. 11; şi cine este temelia acestei Biserici-Templu? Efes. 2:20 – apostolii. Ucenicii Săi sunt cei care constituie fundamentul pe care se construieşte Biserica celor credincioşi. Astfel, prezenţa imaginii Templului în Apoc. 11, sugerează faptul că Biserica NT poate fi cea care este avută în vedere. Este menţionată şi cetatea sfântă (v. 2), iar în Fapte 4:24-28 şi 15:15-18, toate profeţiile referitoare la Ierusalim au fost aplicate lui Isus şi slujitorilor Lui. De foarte multe ori veţi vedea profeţii din VT care preziceau că anumite lucruri urmau să i se întâmple Ierusalimului, iar când sunt repetate în NT, aceleaşi texte sunt aplicate Bisericii, poporul lui Dumnezeu. În sens real, Biserica lui Hristos pe pământ este un Nou Ierusalim şi Dumnezeu vede la ea aceeaşi funcţie pe care a avut-o Ierusalimul în antichitate. În antichitate, dacă cineva dintre Neamuri vroia să-L găsească pe Dumnezeu, trebuia să meargă la Ierusalim. Dacă vrei să-L găseşti azi pe Dumnezeu, trebuie să mergi la poporul Lui, la Biserică. A fi martor, este sarcina de căpătâi a fiecărui slujitor al lui Dumnezeu in NT; ca atare, idea de doi martori, este un simbol destul de bun pentru Biserică – Luca 24:48; Fapte 1:8 – texte care vorbesc despre faptul că a fi martor este cea mai înaltă datorie a creştinului.

Măslinii, adesea reprezintă poporul lui Dumneezu, chiar şi în Apocalipsa – Apoc. 7:1-3; 8:7; 9:4 – copacii, reprezintă poporul lui Dumnezeu. Aşa cum am menţionat mai devreme, măslinul este un pom comun în Palestina, motiv pentru care el este un bun simbol pentru poporul lui Dumnezeu. Sfeşnicele, în Apoc. 1-3 reprezintă bisericile; şi aşa cum sfeşnicul era singura sursă de lumină din Sanctuar, tot aşa Biserica este singura sursă reală de lumină în lumea aceasta; mijlocul prin care oamenii pot veni în contact cu Cuvântul lui Dumnezeu. Cum am spus: acest concept al celor doi martori este paralel celui al „gurii” şi „cozii” – Apoc. 9:19. Aceasta sugerează faptul că aşa cum forţele lui Satan de la sfârşitul timpului vor fi alcătuite din oameni şi organizaţii care vor acţiona în acel timp, tot aşa cei doi martori ar putea reprezenta organizaţia care va fi de partea lui Dumnezeu în timpul sfârşitului – Biserica.

Sesizaţi problema care se ridică în dreptul celor doi martori? Putem face mare caz din afirmaţia că cei doi martori pot reprezenta Biserica în criza finală a istoriei, dar realitatea este că ei vor reprezenta autoritatea care stă în spatele ei – CUVÂNTUL. Sunt pasaje inspirate care vorbesc despre ambele aspecte. Ellen White în Mărturii vol 4 spune: Până când Hristos va apărea pe norii cerului cu putere şi slavă mare, oamenii vor deveni perverşi în spirit şi se vor întoarce de la adevăr la fabule. Biserica va mai vedea vremuri tulburi. Ea va prooroci, îmbracată în saci. Dar cu toate că va trebui să întâmpine erezie şi persecuţie, cu toate că va trebui să lupte cu necredincioşii şi cu apostaziaţii, totuşi, cu ajutorul lui Dumnezeu, ea va zdrobi capul lui Satana. Domnul va avea un popor aşa de veritabil cum este oţelul şi cu o credinţă aşa de fermă ca stânca de granit. Ei trebuie să fie martorii Săi în lume, uneltele Sale spre a face o lucrare specială şi glorioasă în ziua pregătirii Lui. Societăţile de tractate T4 p. 595.

Astfel, idea că cei doi martori reprezintă poporul lui Dumnezeu proclamând solia evangheliei este foarte atractivă, dar de asemenea, idea că ei reprezintă Însuşi Cuvântul lui Dumnezeu este foarte atractivă.

Ce ar trebui să înţelegem noi? aş vrea să vă ofer două posibilităţi, în urma cărora veţi alege: (1) – dacă poporul lui Dumnezeu este în prim plan şi identificarea lui este avută în vedere aici, atunci idea acestei imagini este proclamarea finală a evangheliei şi suferinţa martorilor care o vor răspândi. Cele trei zile şi jumătate nu ar fi neapărat un timp real în care s-ar face această lucrare, ci este probabil referirea la Isus – la suferinţele, moartea şi învierea Lui. Ei vor suferi pur şi simplu pentru mărturia lor, aşa cum Isus a suferit pentru propria Lui mărturie. Apoc. 10:7, 11 par texte ce ar favoriza acest punct de vedere – ceea ce fac aceşti doi martori, este împlinirea ultimei profeţii şi anume, proclamarea finală a evangheliei către Neamuri – transmiterea unui mesaj dulce în gură, dar amar în pântece. (2) – dacă în cei doi martori descoperim identificarea Scripturii, Cuvântul lui Dumnezeu, atunci apare o interpretare foarte interesantă. Înseamnă că ceva important urma să se întâmple cu ea (Scriptura) în jurul timpului când profeţia lui Daniel urma să se încheie. Şi mă gândesc special la anul 1798. Nu am timp să extind acest subiect, dar foarte mulţi comentatori văd o apropiere de încheiere a profeţiei în jurul anului 1800. Ei au văzut Revoluţia Franceză cu negarea Scripturii şi ateismul acceptat, ca fiind uciderea celor doi martori; şi pentru o perioadă de trei ani şi jumătate, Revoluţia Franceză a declarat Scriptura moartă şi de asemenea moarte Creştinismului. Dacă aceasta este interpretarea de fond, atunci, învierea celor doi martori şi ridicarea lor la cer, arată proeminenţa pe care Scriptura a atins-o în ultimele două secole prin răspândirea largă în lume şi în special proclamarea finală cu o putere nemaiîntâlnită.

Oricare dintre variante este aleasă, accentul final este acelaşi – fie că cei doi martori reprezintă poporul lui Dumnezeu – Biserica, fie Cuvântul lui Dumnezeu, ceea ce cu adevărat trebuie să reţină atenţia în acest paragraf, sunt vv. 11-13 – înălţarea finală a Cuvântului lui Dumnezeu şi oferirea lui Bisericii, care va fi împuternicită de Duhul lui Dumnezeu să transmită un mesaj final de avertizare pentru întreaga lume.

Dacă Scriptura este avută în vedere, atunci mesajul pasajului este că secularismul şi ateismul caută să distrugă Cuvântul lui Dumnezeu, dar în final vor eşua. Nu vor putea anula credinţa celor sigilaţi.

Lecţii spirituale:

  1. Focul din gura celor doi martori sugerează faptul că – ignorarea Cuvântului lui Dumnezeu este periculoasă. Există consecinţe teribile ale faptului că Scriptura nu este luată în serios în viaţă. Aşa cum spuneam într-o temă anterioară este ca şi cum ai ignora un manual de instrucţiuni la punerea în funcţiune a unui aparat. A ignora Cuvântul, înseamnă a face faţă unor probleme de viaţă cărora nu se poate găsi rezolvare, sau dacă cumva unele vor găsi o oarecare soluţionare, aceasta va lua mult mai mult timp decât citirea manualului în sine. Cuvântul lui Dumnezeu ne spune cum am fost făcuţi şi cum funcţionăm. Ignorând acest lucru, înseamnă dezastru.
  2. Dacă interpretăm cei doi martori ca fiind Biserica, lucrul acesta ne spune că misiunea principală a Bisericii implică două lucruri: (1) mărturisirea cu gura a ceea ce Isus a făcut pentru noi, (2) trăirea unei vieţi ca o experienţă nouă în Isus. A fi ca El şi a vorbi despre El, iată ce înseamnă a fi Biserică.

„Mulţumim Doamne pentru toate darurile bune. Mulţumim pentru Cuvântul Tău şi pentru această misiune plină de sens şi de însemnătate, care ne umple inima cu bucurie şi uneori cu amărăciune. Dă-ne curaj să-l predicăm până la sfârşit de dragul şi în Numele lui Isus, Amin!”

 

 

  1. Moartea şi Învierea Celor doi Martori

 

Cartea Apocalipsei vorbeşte despre Sodoma, Egipt şi Babilon. Care este istoria din spatele acestor locuri? De ce le ia Ioan şi le aplică timpului sfârşitului?

„Doamne, stăm iarăşi în faţa unui pasaj special din cartea Apocalipsei, pasaj care ne îndreaptă spre timpul proclamării efective a Evangheliei finale. Te rugăm să ne ajuţi să înţelegem rolul pe care Tu intenţionezi ca poporul Tău să îl aibă în acele timpuri solemne. Îţi mulţumim pentru prezenţă şi pentru înţelepciune în Numele lui Isus, Amin!”

Apoc. 11:7-13 – perioadă de timp după încheierea celor 1260 de zile. Suntem în aceeaşi perioadă de timp ca în Apoc. 10, timpul încheierii profeţiilor lui Daniel, un timp pentru un mesaj final pentru o lume pe moarte. Este un pasaj plin de neclarităţi şi întrebări care se ridică.

  1. 7 – odată cu