De mic eu frecventat-am Temple şi Biserici,
În ele Dumnezeu era slăvit,
Cântau şi tămâiau zelos feluriţi clerici,
Ei susţineau că-i drept să fi iubit.

Crescând văzusem însă, aşa jale adâncă,
În lumea asta a lui Dumnezeu,
Încât mi-am zis: ‘El are o inimă de stâncă!’
Altfel, ne-ar uşura acest drum greu.

Se zbat copiii mici de friguri în spitale,
Se roagă pentru ei părinţii trişti,
Dar e în zadar..se duc cei dragi pe-a morţii vale,
Chiar dacă-n rugăciune mult insişti.

Sunt arşi de vi în cuptoare, oameni fără vină..
Şi cerul tace, aşa totul a fi..
Cum să se mire Domnul, dacă în surdină
Şi credincioşii încep a se îndoi?..

Flămânzi şi prigoniţi până şi-n propria lor ţară
Ei stau făr-de răspuns la întrebări
Expus e Însuşi Sfântul nume la ocară
Când peste noi, cad grelele ocări..

Cum să-L iubesc pe Cel ce a creat microbii?
Şi tigri care sfâşie pe om?
Cum să iubesc pe Cel ce chinuie toţi robii,
Doar că mâncat’a unu odată dintr-un pom?

Mai rău ca Iacob, stau fără de copii, soţie,
Şi fără de amici mângâietori
Stau fără soare şi aer într-o puşcărie,
În cea mai aspră dintre închisori.

Viitorul meu coşciug mi-e astăzi pat de scânduri
Întins pe el, eu am dat seama în cerc
De ce mereu spre Tine aleargă a mele gânduri,
Iar prin ce scriu trasez în jurul Tău un cerc..

De ce mă arde o dragoste-nfocată?
De ce eşti Tu subiectul a orice cânt?
Deşi ştiu bine că-s mireasa lepădată
Curând voi putrezi într-un mormânt.

Dar nu, nu ai iubit mireasa din Cântare
Când întrebatu’s-a de este drept
Iubirea este propria ei justificare,
Iubirea nu e pentru un înţelept!

Chiar prin ispite mari de-o fi silit a trece,
Nu înceta-va totuşi a iubi
De-o arde un foc, sau valuri stau s-o înece
Ea săruta-va mâna ce-o lovi.

La grele întrebări de n-a aflat răspunsuri
E încrezătoare şi va aştepta,
Căci vor pătrunde raze în ascunzişuri
Şi Adevăruri se va arata.

Iertarea multelor păcate,
Doar sporit’al Magdalenei foc mistuitor,
Dar ea parfum şi lacrimile dăruita’
‘Nainte de Cuvântu-Ţi iertător.

Iar dacă nu-L spuneai, ea tot ar sta şi-ar plânge
De dragostea ce-Ţi poartă şi-n păcat
Ea Te-a iubit ‘nainte de vărsase-Şi sânge
Ea Te-a iubit ‘nainte de a ierta.

Nici eu nu mă întreb de-i drept să-Ţi dau iubire
Nu te iubesc să ajung eu mântuit
Eu Te-aş iubi şi-n veşnica nefericire
Şi chiar de flăcări de-aş fi mistuit.

De-ai refuza să te cobori la oameni
Tu mi-ai fi fost un vis îndepărtat
De refuzai Cuvântul Tău să-L sameni
Te-aş fi iubit şi făr’ să-L fi aflat.

De şovăiai, de-ai fi fugit de răstignire,
De mântuit, eu totuşi te-aş iubi
Chiar şi păcat dacă-Ţi găseam în fire
Cu dragostea-mi Ţi l-aş acoperi.

Acum cuvintele-mi vor deveni nebune
Ca toţi să ştie cât de mult iubesc
Acuma voi atinge necântate strune
Pe o melodie nouă Te slăvesc!

Profeţii toţi de-ar fi prezis pe Altul
Pe Tine nu, pe ei.. i-aş lepăda
Dovezi cu miile dacă-ar avea celaltul
Iubirea-mi pentru Tine aş păstra.

De-aş bănui la Tine înşelăciune
Plângând, eu pentru Tine m-aş ruga
De-ar înceta în lume fala-Ţi să răsune
Iubirea-mi pentru Tine, nu s-ar micşora.

Cum pentru Saul, Samuel o viaţă întreagă
În post şi rugăciune s-a zbătut
Aşa ar rezista iubirea ce ne leagă
Chiar daca ar ştii că eşti un Fiu pierdut.

De nu Satan, ci Tu în rătăcite clipe
Revolta cea din Cer ai fi produs
De Tu Ţi-ai fi pierdut cereştile aripe
Şi-ai fi căzut din Raiul Cel de sus,

Eu, neavând nădejdi, nădăjdui’voi totuşi
Căci Tatăl Cel Ceresc te va ierta,
Şi împăcat cu El pe aleile de lotuşi,
Pe străzi de aur, Tu Te vei plimba.

De-ai fi un mit, aş părăsi realitatea
Cu Tine în fantezie aş trăi
De-ar izbuti neexistenţa-Ţi să-mi arate
Din dragostea-mi tu viaţa ai primit.

Nebună-fără de temeiuri mi-e iubirea,
Aşa cum este şi iubirea Ta!
Găsească-Şi Domnul în asta fericirea,
Mai mult de atât, Eu nu-I pot da..

(Richard Wurmbrand)