Toamna, când picurã norii
Si pretutindeni toate-s nude,
Pe cer în siruri trec cocorii
Si-un cântec jalnic se aude .

E-un cântec trist de bejenie
Ce-l cântã mereu an de an,
Si-auzi povestea-n pribegie
A vietii lor spre alt liman .

Peregrinând în cârduri mari
Formând un unghi cutezãtor,
Se-aseazã-n fatã cei mai tari
Si rup vãzduhu-n pieptul lor .

În drumul lung, de obosesc,
Din frunte ei cedeazã zborul,
Si rând pe rând se odihnesc
Iar cântecul, le spune dorul .

Lãsând în urmã plaiuri dragi
Si crânguri si câmpii bogate,
Spre ele-aruncã priviri vagi
Prin strigãte prea-ndurerate .

Stiind cã-n urmã vor ajunge
În locuri calde, primitoare,
Unul în altul se tot strânge
Cât mai de-aproape, fiecare .

Continuând-nainte drumul,
Prin ordine toti si-armonie,
Ei sunt o pildã, cã niciunul
În frunte stând, nu vor sã fie .

Prin graiul lor necunoscut
Ei hotãrãsc, si-i o minune,
Cum orisicare, îi priceput,
Prin disciplinã-a se supune .

Ca la semnalul dat de strune
O fortã-i strânge-n repliere,
Si cântul jalnic pare-a spune
Cã prin unire, prind putere .

Astfel, au putut ca sã reziste
Zburând în lungi cãlãtorii,
Peregrinând, ca sã existe,
Supusi la multe intemperii .

La gândul cã se vor întoarce
La pajisti dragi, ce au lãsat,
Rãzbate dragostea de-a face
Atâta drum, în lung si-n lat .

Prin viata lor tot peregrinã,
Plecând si revenind mereu,
Ne spun cã-n ordinea divinã
Instinctu-i dela Dumnezeu !

Flavius Laurian Duverna