DREPTUL  LA DRAGOSTE

CUPRINS:

1. Cântare deschidere
2. Rugăciune
3. Cor: Uniţi în Hristos
4. Se citeşte: 1 Corinteni 13 – „D”
5. Aşteaptă în tăcere – Răbdare – „R”
6. Cor: Închinare
7. Dreptul la ură – Atenţie – „A”
8. Poezie: Nevoia de ferestre
9. Cor: Cu şoapte de-amurg
10. Neaşteptat de amabil – Generozitate – „G”
11. Poezie: Parastas
12. Cor: Un dor mă cuprinde
13. Letopiseţul generaţiei mele – Onestitate – „O”
14. Poezie: Chemare
15. Cor: Iubire, tu în veci mă ţine
16. Jertfă deplină – Sacrificiu – „S”
17. Cor: Cum să-Ţi mulţumesc
18. Inecuaţii – Toleranţă – „T”
19. Cor: Undeva, departe…
20. O zi grea – Empatie – „E”
21. Poezie: S.O.S.
22. Parafrazare 1 Corinteni 13
23. Cor: Strigaţi
24. Cântare închidere
25. Rugăciune
26. Postludiu – ieşire

Pentru realizarea acestui program realizaţi pe un carton 1,5/1 m o inimă de culoare roşie. Faceţi pentru fiecare persoană câte o inscripţie cu titlul temei prezentate pe autocolant sau altceva ce să se poată lipi pe inimă în aşa fel, încât pe verticală să rezulte cuvântul „DRAGOSTE”.

 

DRAGOSTE

RĂBDARE

ATENŢIE

GENEROZITATE

ONESTITATE

SACRIFICIU

TOLERANŢĂ

EMPATIE
DRAGOSTE

 

1 COR. 13.

 

Capitolul din Biblie

R Ă B D A R E

Notă: Înainte de a urca la amvon, se aşteaptă fără nici o explicaţie, 1-1,5 minute în sală !!! 

Le suntem recunoscători acelora care au trecut cu bine testul celei de-a doua caracteristici a dragostei: RĂBDAREA.

Experienţe asemănătoare însă, de dimensiuni mult mai mari am trăit fiecare. Şi astfel de reacţii, dar mult mai zgomotoase le-am manifestat toţi atunci când am fost nevoiţi să aşteptăm!

Aşteptarea…, este atât de apăsătoare şi dureroasă! Aşteptăm în staţie să vină autobuzul; aşteptăm în faţa unui magazine să cumpărăm un produs! Aşteptăm şi în biserică să înceapă o cântare sau o temă! Şi toate acestea necesită răbdare! Dar există şi aşteptări mai grele!

Aşteptăm ca Dumnezeu să ne aducă un partener de viaţă! Aşteptăm să se convertească un soţ sau un copil răzvrătit! Aşteptăm ca Dumnezeu să facă o minune în viaţa noastră!…

Şi pentru că toate acestea ni se întâmplă, suntem tentaţi să gândim că este vreo greşeală sau o ezitare în programul vieţii noastre. Regizorul a pierdut controlul! Dar nu este aşa! Nimic din ceea ce experimentăm nu este întâmplător! Dumnezeu ne ajută să dezvoltăm răbdarea!

Să ai răbdare în faţa evenimentelor pe care nu le înţelegi! Este posibil ca cea mai grea lecţie de învăţat dintre toate să fie aşteptarea în special atunci când ţi se pare că nu se întâmplă nimic şi când toate împrejurările par să nu aducă altceva decât descurajare.

Să nu-ţi pierzi niciodată răbdarea cu oamenii sau speranţa pentru oameni! Cum se poate realiza aceasta? IUBIREA – aduce răbdare – răbdare cu soţul sau soţia, răbdare în faţa evenimentelor vieţii, răbdare atunci când Dumnezeu ezită.

 

ATENŢIE

DREPTUL LA URĂ

 

Peste tot, în lumea asta bântuită de intoleranţă şi de egoism, omul îşi caută dreptul; fiecare pe măsura of-ului său, fiecare pe măsura puterilor lui.

Şomerul îşi cere dreptul la muncă, muncitorul îşi strigă dreptul la şomaj; omul liber vrea să rămână sclavul patimii lui, cel ce trăieşte, pretinde dreptul la moarte şi cel ce moare revendică dreptul la viaţă.

La orice nivel, de cultură, avuţie ori clasă socială, omul îşi caută dreptul. Dacă eşti sărac ai dreptul să fii ajutat; dacă eşti bogat îţi poţi lărgi hambarele. Dacă eşti elev ai dreptul la note cinstite, aşa cum, muncitor dacă eşti ai dreptul la leafă. Dacă eşti cetăţean ai dreptul la paşaport, certificat de naştere sau de deces. Dacă eşti…. Ai dreptul.

Partenerul de viaţă are dreptul la iubire, părinţii au dreptul la respect, vecinii au dreptul la linişte, poliţia la control şi, uite-aşa, toată lumea are dreptul. Ajungi să te-ntrebi – până unde străbate dreptul fiecăruia.

Sunt mii de organizaţii, de felurite forme, care se ocupă cu drepturile omului, de la dreptul de-a fi om până la dreptul de-a fi neom. Nimic nu scapă de sub incidenţa acestor organizaţii. Şi totuşi… Un singur drept nu e apărat de nimeni; DREPTUL LA URĂ. Eşti un membru al familiei, al şcolii, al bisericii; om cu toate drepturile şi totuşi parcă te doare ceva. Nu ştii ce?!! Te doare indiferenţa celorlalţi faţă de tine, faptul că eşti nimeni pentru alţii. Preferi să fii iubit cu patimă. Ori tot cu patimă să fii urât; ai vrea să fii respectat, cunoscut sau detestat.

Niciodată, tu, omul cu drepturi, nu vei accepta să fii nimic. Dar de-atâtea ori îţi dai seama că tocmai asta eşti: „Nimeni”. Prin indiferenţa lor, cei din jur te otrăvesc, comunicându-ţi că eşti fără valoare, că nu-nsemni nimic – nici un ban rău. Îţi vine să le pui piedică, să-i împroşti cu noroi, să le oferi ori să le faci cumpărăturile, orice, numai să-i convingi că exişti. Ţi-ai dori să existe o lege prin care ceilalţi să fie obligaţi să te iubească, ori să te urască; o lege care să interzică indiferenţa umană… Ai vrea, nu? Aşa-i că te doare indiferenţa? Întreb însă: de câte ori, tu omul alergic la indiferenţă, n-ai trecut pe lângă alţii aşa cum treci pe lângă nimic? De câte ori atenţia ta a fost doar pentru staruri sau pentru condamnaţi? Oare chiar numai cazurile ieşite din comun să merite zâmbetul tău, privirea? Numai condamnaţii şi stelele merită aplauzele tale? De ce nu te uiţi în jurul tău să vezi câtă suferinţă există din cauza indiferenţei tale faţă de ceilalţi?

La celălalt capăt al băncii din biserica ta, cineva suferă pentru că eşti indiferent. Fie că are o haină nouă ori nu, fie că s-a tuns ori a chelit, fie că a luat un examen ori a căzut, pentru tine, egoistul cu drepturi, el sau ea nu există. Păcat… Şi dacă n-ai şti cât de mult doare… Eu cred că, în sufletul tău bun, eşti convins că oricine are dreptul la iubire sau la ură, la respect sau la dispreţ – chiar şi tu ai acest drept.

Tu, omul cu drepturi, n-ai însă dreptul să fii indiferent.

 

GENEROZITATE

 

Cu capul plecat, de parcă încerca să se ferească de ploaia rece de toamnă, strângându-şi în jurul corpului hainele subţiri şi cu picioarele îngheţate în pantofii uzaţi, copilul hoinărea pe străzile oraşului. Nu ştia încotro mergea, spera doar să întâlnească un om cu suflet care să-i întindă un ban, sau o bătrână miloasă care să-i ofere o farfurie cu supă fierbinte.

În cele din urmă, obosit şi flămând, se opri în faţa unei porţi, ezită o clipă, apoi apasă soneria. Curând, un bărbat înalt deschise poarta, privindu-l întrebător.

„Domnule, murmură copilul, ştiţi… îmi este aşa de foame şi m-am gândit … mi-aţi putea da o bucată de pâine?”

Neaşteptat de amabil, bărbatul îl conduse pe copil în bucătărie şi-i arăta un scaun. Deşi bucata nu prea mare de pâine ce-i fusese oferită părea destul de veche, copilul era mulţumit. Era cald în bucătărie şi un pic de odihnă era exact ceea ce-şi dorise. În timp ce copilul îşi mânca liniştit colţul de pâine tare, bărbatul cel amabil se prezintă. Era pastor, spuse el şi, cum copilul părea destul de neştiutor, bunul creştin voia să-l înveţe câte ceva despre Dumnezeu. Un timp, micul cerşetor ascultă în tăcere. Apoi, brusc, îl întrerupse:

 

„Domnule, spuse el, e adevărat că Dumnezeu e Tatăl meu?”

„Da, este adevărat”, întări pastorul.

 

„Şi El este şi Tatăl dumneavoastră?” continuă nedumerit copilul.

 

„Desigur!”

 

„Atunci, noi doi, dumneavoastră şi cu mine, suntem fraţi?”

„Exact, aşa este” – răspunse pastorul convins, încântat de înţelegerea micului ascultător.

 

„Dar, domnule, întrebă din nou copilul, dacă este adevărat, nu v-a fost ruşine să-i daţi doar o bucată de pâine tare fratelui mai mic, căruia îi era foame?”

 

…Desigur, povestea aceasta nu ţi se poate întâmpla ţie. Şi, desigur, în inima ta bună, găseşti mai multă dăruire pentru fratele tău lipsit. Şi totuşi, gândeşte-te…

 

Din timpul tău, din banii tăi, din hrana ta, cât eşti dispus să împarţi cu altul? Îţi mai deschizi vreodată uşa casei pentru străinul obosit sau pentru copilul fără casă, sau, mai degrabă, îţi înmulţeşti încuietorile… din prudenţă? Când stai la masa ta bogată, îţi aminteşti de bătrânica de la colţul străzii, care cerea un pic de pâine?

 

Da, ştiu… zecimea, darurile……Şi totuşi… „Cu ce măsură măsuraţi, cu aceea vi se va măsura” spunea Isus.

 

Te-ai întrebat vreodată cum ar fi dacă binecuvântările ţi-ar fi date după măsura generozităţii tale?

 

ONESTITATE

LETOPISEŢUL GENERAŢIEI MELE

 

Au fost odată doi fraţi, care la ora prânzului îşi cărau pe rând ghiozdanul în care erau înghesuite cărţile şi caietele amândoura. Drumul întoarcerii lor de la şcoală trecea prin faţa prăvăliei. Aveau în fiecare zi un leu, primit de la părinţii lor. Leul se afla de obicei la fratele mai mare, care intra în fiecare zi şi cumpăra un sfert de pâine. Pâine din aceea de făină integrală şi cartofi, cu gustul acru şi coaja groasă, coaptă pe vatră, dar aproape întotdeauna călduţă.

Dacă în spatele tejghelei se găsea soţia negustorului, o bătrână cocoşată, atunci sfertul era puţin mai mare, dar dacă negustorul era acela căruia îi întindeau banul, atunci sfertul era din ce în ce mai mic. Şi întotdeauna ochii verzi-căprui ai micului cumpărător deveneau strălucitori, zbătându-se disperaţi în vâltoarea unei lacrimi care nu ştia dacă să curgă pe obrazul catifelat ori să se rostogolească înapoi peste marginea unei fântâni abia săpată la poale de suflet nevinovat şi rănit. Durea disperat de mult această lacrimă nehotărâtă, cu atât mai mult cu cât cumpărătorul eram eu.

Coborând scările dinspre cerdacul prăvăliei şi, privind spre fratele meu aşezat pe ghiozdan aşteptându-mă, simţeam că nu mai mi-e foame.

Rupeam un colţişor din bucata de pâine, iar bucata mai mare i-o dădeam lui. Întotdeauna la fel, fără altă explicaţie, decât poate doar gândul că n-aş fi fost în stare să împart destul de corect sfertul de pâine. Iar durerea mea de a fi înşelat se transforma într-o ţesătură de gratii faţă de care mă simţeam neputincios şi disperat, atât de disperat şi revoltat încât eram cel puţin la fel de incapabil să înşel pe cineva.

Mă uitam la fratele meu; mânca cu poftă, liniştit, străin de sfâşierea războiului care pârjolea totul în mine.

Aş fi vrut să-i povestesc, dar, muţeam, realizând că el ar putea găsi atâtea argumente să-l apere pe înşelător, sau pur şi simplu m-ar fi aprobat indiferent, ca unul care citeşte cronica unui meci după ce l-a văzut pe stadion. Ştiam că eram înşelat, bănuiam şi speram că undeva, nu ştiu unde, exista o lege care-mi dădea dreptate. Dar instanţa respectivă tergiversa pronunţarea în procesul meu, probabil pentru că-mi lipseau probele. Lipsa de probe – atunci ca şi acum este marele hatâr făcut de instanţe celor care fac din înşelăciune condiţia şi modul lor de viaţă.

Neputinţa şi conştienţa că nu vei reuşi o cumpănire a balanţei realităţilor prezente măcar pentru o clipă în favoarea dreptăţii, te forţează să alegi una din două alternative. Fiecare dintre ele e un înşelător care te poate lovi oricând la adăpostul legii şi te întrebi descumpănit căutând trotuarele: să alerg înapoi? Spre acela unde toţi înşeală şi fură, unde ţi se zâmbeşte şi eşti rănit? Ori să alergi spre celălalt dinspre magazinele goale, cu trecători puţini care parcă mereu îţi vin împotrivă, care se cred prea cinstiţi pentru a accepta circulaţia în două sensuri?!

Oare viaţa numai atât să fie? Alegere între a fi înşelător sau înşelat?

Şi dacă înşelăciunea ar însemna doar un sfert de pâine mai mic, ori o notă de plată umflată, dacă totul n-ar fi decât un rest neprimit ori un şir de facturi false la care ni se cere dobândă, n-ar fi nimic. Dar rănile sunt mai adânci. Poţi fi înşelat la serviciu ori la şcoală, la magazin, în autobuz, ori acasă. Ca o molimă, înşelăciunea bântuie printre valori materiale şi gânduri, printre aşteptări şi speranţe. O realitate îngrijorător de prezentă în toate ungherele existenţei. Se poate riposta în vreun fel? Există o pronunţare în acest tergiversat proces din lipsă de probe?…

Răsună mereu, ca o dominantă a generaţiei noastre formula: „Cu cărţile pe faţă”. Dar este ca atunci când coloana sonoră a unui film a rămas cu mult în urma derulării imaginii. Un straniu refren, trâmbiţat tocmai de acei care au făcut din ascunderea aşilor în mânecă jocul preferat al existenţei lor, tocmai de cei ce trec peste jurământ şi sentimente cu nimicitorul tăvălug al dominaţiei şi mulţumirii personale.

Există o pronunţare în acest „Judeţ al sărmanilor?” Ar putea fi reclamat cineva, când noi înşine am înşelat de-atâtea ori pe alţii şi cel puţin la fel de mult pe noi înşine? O mulţime de întrebări izvorâte din suferinţa unei generaţii bolnave de deşertăciune – există oare un răspuns la ele?… Unul singur: HRISTOS.

Viaţa Lui, trotuarul pe care l-a ales El, lăsându-se înşelat chiar de cei care se pretindeau cinstiţi şi făceau din cinste motiv de intoleranţă şi răfuială. Răspunsul lui Isus la înşelăciune este unul singur: „Dacă vrea cineva să-ţi ia haina dă-i şi cămaşa…” E greu, nu-i aşa? Dar asta e singura soluţie adevărată. Înşelăciunea nu se vindecă înşelând, ci dăruindu-te.

Isus a făcut aşa. El vrea să fac şi eu ca El. Dacă El a reuşit şi eu voi reuşi, tocmai pentru că mă ajută El.

Încearcă şi tu!

E unica şansă de vindecare a generaţie noastre.

 

SACRIFICIU

 

„Când au ajuns la locul numit Căpăţâna, l-au răstignit acolo.”

Cerul întreg şi lumile necăzute în păcat priveau cu uimire această scenă. Ei au văzut pe Mântuitorul intrând în grădina Ghetsemani, cu sufletul apăsat de groază şi întuneric mare. Ei au auzit strigătul Său amar: „Tată, dacă este cu putinţă îndepărtează de la Mine paharul acesta!” Când prezenţa Tatălui s-a retras, ei L-au văzut întristat, o întristare plină de amărăciune ce întrecea pe aceea a ultimei lupte cu moartea. Sudoarea de sânge era împinsă afară prin porii pielii Sale şi cădea în picături pe pământ.

Cerul a văzut Victima vândută în mâinile gloatei ucigaşe şi în jurul batjocurii şi violenţei, târâtă de la un tribunal la altul. El a auzit glumele murdare ale persecutorilor şi tăgăduirea cu blesteme şi jurăminte a unuia dintre cei mai iubiţi ucenici ai Săi.

Cerul urmărea cu durere şi surprindere pe Hristos atârnând pe cruce, cu sângele şiroind din rănile din tâmplele Sale, iar sudoarea amestecată cu sânge stând pe fruntea Lui. Picătură cu picătură, sângele curgea din mâinile şi picioarele Sale pe stânca găurită pentru a se pune în ea piciorul crucii. Rănile făcute de cuie se lărgeau pe măsură ce greutatea corpului Său trăgea de mâinile Lui. Răsuflarea Lui chinuită devenea din ce în ce mai rapidă, mai adâncă, pe măsură ce sufletul Său se zbătea sub povara păcatului lumii.

Pentru tine, Fiul lui Dumnezeu a consimţit să poarte această povară a vinovăţiei, pentru tine El a nimicit împărăţia morţii şi a deschis porţile Paradisului. El, care a liniştit apele furioase şi a umblat pe crestele înspumate ale valurilor, care a făcut pe demoni să tremure şi boala, suferinţa să înceteze, el care a deschis ochii orbilor şi care a chemat pe morţi la viaţă, S-a oferit pe Sine ca jertfă pe cruce şi a făcut lucrul acesta din iubire pentru tine, El, Purtătorul de păcat, a îndurat mânia judecăţii divine pentru tine.

Minunează-te, cerule, şi rămâi încremenit, pământule!

„Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea că a dat pe Singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El, să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică.”

 

 

INECUAŢII

 

Inecuaţia este expresia matematică în care componentele se află într-o relaţie de inegalitate.

Niciodată n-am ştiut prea bine cum, şi dacă, o inecuaţie poate fi rezolvată! E bine că algebra se ocupă mai mult de egalităţi.

Constatăm însă, cu uşurinţă, că lumea noastră, spre deosebire de algebră, are mai multe inegalităţi decât egalităţi.

Guvernele nu mai ştiu de care parte să aşeze preţurile pentru a fi egale cu cheltuiala; omul de rând încearcă o egalizare a salariului cu nevoile lui, dar în zadar, totul rămâne inegal.

Îndrăgostiţii prin gesturile lor încearcă să obţină tot atâta dragoste de la partener, câtă investesc ei înşişi în relaţia respectivă, dar parcă totul continuă să rămână disproporţionat; şi ajungi să te întrebi: va reuşi oare vreun savant să regleze balanţa existenţei noastre? Sau suntem obligaţi să ne zbatem printre conturile inegale ale umanităţii?

Fiecare datorăm câte ceva celorlalţi. Şi dacă ar fi să facem un calcul, suntem mai mult datori decât ni se datorează. S-ar părea că planeta e bolnavă de inegalitate, şi această inegalitate ne obsedează atât de mult că luptăm pe toate fronturile împotriva ei.

Negrii luptă pentru egalitate cu albii; minorităţile reclamă egalitatea cu majoritatea; femeile luptă pentru egalitate cu bărbaţii; ţările mici vor să fie alături de cele mari, iar tinerii se vor egali cu bătrânii.

De la lupta de clasă a comuniştilor până la terorismul fundamentalist se încearcă egalizarea la orice nivel. Avem uneori impresia că nici cu noi înşine nu mai suntem egali.

La orice cotă inegalitatea generează nemulţumire şi revoltă. Suntem asemeni celui din pilda Mântuitorului; în acelaşi timp datornici şi nemiloşi cu acela care ne datorează foarte puţin. Suntem dispuşi a lupta şi-a fi egali cu cei de sub noi. Urmărim doar libertatea şi dreptul nostru fără a respecta câtuşi de puţin şi dreptul celuilalt.

Aşa ajung părinţii să interzică prietenia fiicei lor cu un tânăr sărac; aşa marginalizează copiii „boşilor” pe copilul cerşetorului; aşa înfiinţăm un club cu acces limitat pe criterii discriminatorii şi subiective. Şi oriunde ne-am întoarce ne lovim de-aceeaşi separare, ca semn al inegalităţii.

Cu ani în urmă, Isus Hristos afirma dojenitor: „Voi invitaţi la ospeţe pe cei care v-ar putea invita la rândul lor” dar nu aşa e bine…

Rezolvarea inecuaţiei din lumea noastră nu va avea loc decât dacă vom schimba locul cu celălalt, foarte inegal cu noi. Isus e singurul savant care a oferit soluţia la problema inecuaţiilor; ca răspuns la toate manifestările xenofobe, rasiste, fundamentaliste şi separatiste El propune toleranţa şi mai ales iertarea radicală la puterea de a doua.

Ori acceptăm soluţia Lui, ori ne vom zbate până la sfârşit cu inecuaţiile noastre.

 

EMPATIE

 

Fusese o zi grea de lucru. Spre seară, îmi simţeam picioarele şi braţele grele de oboseală şi parcă fiecare muşchi mă durea. Ca să ajung mai repede acasă, am luat metroul şi m-am aşezat cât mai confortabil pe locul meu, încercând să-mi destind corpul obosit.

La staţia următoare, însă, un bărbat cu doi copii au urcat în vagonul nostru. Bărbatul s-a aşezat pe locul liber de lângă mine şi şi-a sprijinit capul în mâini, părând că ar vrea să se odihnească. „Este obosit”, m-am gândit, cu înţelegerea celui ce simţea din plin oboseala. În câteva momente, însă, compasiunea mea s-a transformat în dezaprobare. Tatăl se relaxa, părând absent şi dezinteresat la orice se întâmpla alături, în timp ce copiii lui devastau vagonul. Strigau şi alergau dintr-o parte în alta, tulburând liniştea ce domnise mai înainte. Au început chiar să smulgă ziarele din mâinile călătorilor şi să se izbească de uşile închise ale vagonului. Oamenii au început să se agite şi să murmure, dar tatăl copiilor nu părea să-i bage în seamă. În cele din urmă ne mai reuşind să-mi stăpânesc indignarea, l-am atenţionat:

„Domnule, copiii dumneavoastră deranjează pe toată lumea! Nu i-aţi putea linişti cumva?”

Vecinul meu păru surprins, de parcă s-ar fi trezit brusc.

„Da, murmură el, da, aveţi dreptate. Dar, vedeţi, ne întoarcem de la spital, unde mama lor tocmai a murit. Nu mă pot gândi la nimic altceva şi cred că şi ei sunt aşa şocaţi încât nu-şi dau seama ce fac. Dar aveţi dreptate, am să-i chem aici.”

„Oh, am răspuns încurcat, îmi pare rău, n-am ştiut. Dacă vă pot ajuta cu ceva…”

Îmi era ruşine. Crezusem că e doar obosit, avusesem impresia că-l înţeleg, îl mustrasem că nu-şi supraveghea copiii… Dacă aş fi ştiut!

Ţi s-a întâmplat vreodată şi ţie? Nu cu necunoscutul din metrou, nici chiar cu colegul de muncă sau de şcoală, ci cu cel drag – cu fiul tău, cu soţia ta, cu fratele tău…

Să nu-l judeci vreodată, spunea un înţelept, dacă n-ai încălţat tu însuţi papucii celuilalt. Dacă nu ai purtat tu însuţi povara, dacă n-ai simţit pe umerii tăi greutatea ce-l apasă, dacă nu te-au durut lacrimile lui, nu spune că-l iubeşti sau că-l înţelegi pe cel căzut. Nu-l judeca. Poate că, pusă pe umerii tăi, aceeaşi povară te-ar fi zdrobit.

Iubirea nu condamnă niciodată, nu aruncă cu pietre. Iubirea se apleacă şi împarte povara pe din două. Iubind, renunţi la locul tău, la perspectiva ta. Iubind, iei locul celuilalt şi-i înţelegi durerea. Aceasta este empatia.

PARAFRAZARE 1 CORINTENI 13

 

1. Dragostea este răbdătoare şi bună, ea nu se gândeşte niciodată să facă rău.

 

2. Dragostea nu este geloasă, invidioasă şi încrezută, aşa că dă dreptul celorlalţi să fie ei înşişi.

 

3. Dragostea nu e orgolioasă şi nepoliticoasă, ci este întotdeauna gata să dea ajutor.

 

4. Dragostea nu insistă să mergi pe drumul ei, nu este egoistă, aşa că nu se aşteaptă să i se împlinească toate dorinţele.

 

5. Dragostea nu este supărăcioasă şi nu se enervează. Este comunicativă, nu poartă pică şi abia dacă observă când alţii îi fac rău.

 

6. Dragostea se bucură oricând câştigă adevărul şi nu admite nedreptatea nici chiar în favoarea ei.

 

7. Dragostea îndură orice suferinţă şi sacrificiu pentru a rămâne credincioasă faţă de persoana iubită.

 

8. Dragostea suportă eşecul, nu se răzvrăteşte şi întotdeauna este gata să repare o greşeală.

 

9. Dragostea crede întotdeauna în capacităţile celorlalţi, se aşteaptă ca ei să facă ce pot mai bine şi stă tare pe poziţie când este vorba să-i apere.

 

10. Dragostea nu se sfârşeşte niciodată, lungindu-ne viaţa şi biruind moartea în drum spre veşnicie.

 

NEVOIA DE FERESTRE

 

Sunt oamenii străini şi parcă nu se mai adună,

Ca nişte ziduri de beton, fără ferestre,

N-ai unde mai cerşi un colţ uscat de vorbă bună

Ori un pahar răcoritor de bunăveste.

Ni-i inima acum cu porţi înalte către stradă,

Ferestrele nu se deschid decât spre sine;

Privirile ni-s fumurii ca geamul de paradă

Şi ne ascundem lacrima de rău şi bine.

Aşa ni-i de străină vremea, când spre seară,

Pe banca de la poarta inimii, uitată,

Schimbam cu unul din vecini o lacrimă amară

Ori spovedeam vreo bucurie căpătată.

Purtăm în fiecare colţ de suflet candelabre

E-atâta sete de lumină în mulţime;

Deschideţi porţile spre lume, ferecate, oarbe,

Daţi drumul la lumină peste-întunecime!

Nevoia de acum nu-i de benzină ori de pâine,

Ci de ferestre, larg deschise, către stradă;

De oameni buni şezând la porţi de inimi nestrăine,

De braţ prieten celui care stă să cadă.

Ieşiţi din voi, rămâneţi toată noaptea la ferestre,

Turnaţi Ulei destul în candele, spre-afară!

Să fim lumină  pe cărările terestre!

Măcar în dreptul casei noastre nimeni să nu piară.

 

PARASTAS

 

La ştiri, am aflat că Tabita a murit;

Lumea o plânge cu lacrimi amare,

O boceşte orfanul încă-o dată orfan

Şi săracii mai speră că-i moarte de glumă,

Dar speranţa e-n van.

Pe laiţă, în cămara de sus,

Stă întinsă o măsură de humă.

Degeaba o bocesc madrigale,

Istoria ei, fără ea, a pălit.

Cosmetica mortului e o farsă prea mare,

Un mort lustruit e cu mult mai cumplit.

Tabita e moartă,

Nu-i mai place nimic,

Nu mai are nici dor, nici durere, nici simţuri,

Poţi să-i predici profund…

Cei flămânzi vor muri fără noimă pe stradă,

Cei străini vor pleca tot străini.

Am aflat că Tabita sunt eu,

Este el,

Eşti şi tu.

Suntem morţi, e un mare priveghi,

Parastas ca la carte.

Dragostea noastră s–a dus,

Gestul nostru creştin a murit.

Poate că-i timpul să revină Pescarul,

Lângă laiţă, în cămara de sus;

Să o cheme la viaţă pe Tabita din mine şi din el, şi din tine.

Este vremea minunii,

Să ne-ntoarcem la milă, la iubire şi bine.

Poate mâine, la ştiri,

Vom afla că, de fapt, n-am murit.

 

CHEMARE

 

Azi a trecut Isus iar pe la vamă

L-am înşelat din nou, El iară m-a chemat.

Ciudat, ori s-a făcut, ori n-a luat în seamă.

Că pân-acum de-atâtea ori L-am înşelat.

Îmi răscoleşte gândul întrebarea:

De ce mă vrea pe mine între-ai Lui?

Sunt singurul pierdut sub toată zarea?

Ori este El chemarea orişicui?

Nu, nu-nţeleg, curând se-nchide vama

Iar eu am prea puţin câştig în buzunar.

L-am înşelat şi totuşi nu-mi dau seama,

Da-n urma Lui mi-e tot avutul în zadar!

Oare şi mâine trece Isus pe la mine?

Ceva în suflet socoteşte că nu-i drept.

De ce se lasă înşelat de-oricine

De ce mă cheamă când El ştie că-s nedrept?

Îmi spune-un gând că astăzi vine iară,

Parcă Îl văd cum şi plăteşte pentru toţi

Se lasă înşelat, … a câta oară!

Şi simt că după El nu-nşel măcar pe hoţi.

Presimt că nu mai vreau înşelăciunea,

Afacerile toate nu-s decât gunoi

Mai bine plec cu El, a Lui e lumea,

A Lui e chiar şi izbăvirea din noroi.

 

S. O. S.

 

Prietene,

Nu-ţi cer să-mi porţi povara.

Cum aş putea, când ţi-e la fel de greu?

Te rog numai atât;

Să-mi înţelegi ocara,

Să-mi spui că eşti alăturea mereu!

Nu-ţi cer nicicum

Să intri la-nchisoare,

Nici nu-mi plăti amenzile ori vama!

Redă-mi încrederea

În dreptul la scăpare

Şi hai să facem pe din-două teama!

Să ştii, nu vreau

Să-mi cumperi acatiste,

Nu vreau nici să te rogi în locul meu.

Te rog numai atât;

Să plângem împreună,

Voi şti că nu e singur plânsul meu.

Nu-ţi cer cumva,

Scutiri de judecată

Şi nici să mori când ceasul meu va bate.

Ajută-mă să fac

Din clipa-ntunecată

Motivul izbăvirii de sub noapte!

Prietene,

Să-ţi vezi de ale tale

Dacă tu vrei să-mi fii numai asin trudit.

Problema nu e chiar

Povara de pe cale

Ci gândul cu sunt singur, pustiit.

Povara,

Nu-i problema cea mai mare,

Ci faptul de-a mă fi-nţeles greşit.