SUIE – TE PE MUNTE
20 aprilie 2015
Tanarul pentru casatorie
20 aprilie 2015

Taina jertfei-paste

Taina jertfei-paste
Taina jertfei-paste
Taina jertfei-paste.doc
99.0 KiB
81 Downloads
Details

TAINA   JERTFEI

 

CUPRINS:

 

  1. Deschidere 49/100 Laudă astăzi pe Domnul!
  2. Rugăciune
  3. Poezie: Călători purtători de miresme – Gabi A.
  4. Introducere – Cosmin
  5. Tema I A – Camelia
  6. Tema I B – Gabi O.
  7. COR+COM: 40 /100 Lângă crucea Ta, Isuse!
  8. Tema II A – Octavian
  9. Tema II B – Cosmin
  10. COR+COM: 21/100 Pe o cruce răstignit (de repetat)
  11. Tema III A – Radmila
  12. Tema III B – Gabi A
  13. COR+COM: 22/100 A-nviat Isus Hristos (de repetat)
  14. Tema IV: Drumul Golgotei – Cipri
  15. Tema V A: Jertfa – Gabi T.
  16. COR+COM: 4/52 Un nume ca al nimănui
  17. Tema V B – Mihai
  18. Poezie: În aşteptare – Lavinia
  19. Încheiere – Gabi B.
  20. Închidere 24/100 Da, Hristos a-nviat!
  21. Rugăciune
  22. Sărbătoriţii lunii aprilie (fond muzical)
  23. Postludiu – ieşire

 

Deva, 30 aprilie 2005

CĂLĂTORI – PURTĂTORI DE MIRESME

 

Ne oprim doar atât

Cât vas de-alabastru să punem iubirii

Un nume

Şi iarăşi pornim călători

Purtători de miresme (prin)

Prin lume

 

Ne oprim doar atât

Cât inimi la cruce-ncărcăm de jertfire

Cât bate un clopot – uimire

Frumos de vestire

Cât spunem o rugă

Şi face un cântec din tot ce ne doare

Şi iarăşi pornim

Încotro?

Cine ştie?…

Murmur de ape din izvor spre vărsare

Să-mpărţim bucurie

Să-mpărţim frumuseţi de salvare

 

Doar atât ne oprim

Cât să-nvăţăm să privim

Să iubim

Cât umbra din suflet s-o facem străină

Cât să ne facem un chip de lumină

Doar puţin ne oprim

Cât şase milenii clipeşte pământul

Un dor spre oglinda veciei

Visându-se desprins de poverile-i grele

Doar şase milenii,

Apoi,

Pornim de pe el

Purtători de miresme prin stele

 

Minuni de iubire

Popasurile noastre sunt clipe de drum

Iar noi purtători de miresme

Călători ca mereu

Călători… ca acum.

 

INTRODUCERE

 

„…căci Hristos, Paştele noastre, a fost jertfit. Să prăznuim dar praznicul…”

 

Răsună prin veacuri de la apostolul Pavel încoace Cuvântul Scripturii iar creştinii asemeni călătorilor se opresc în drumul vieţii lor, în fiecare an şi fac un popas, o clipă de drum, ies din monotonia luptei pentru existenţă să ţină o sărbătoare.

 

Tablouri măreţe strălucesc câteva clipe, istoria jertfei se derulează în faţa milioanelor de inimi şi câteva lacrimi sfioase se pierd în tumultul veseliei… şi apoi… din nou la drum până la un alt popas.

 

Oare până când, până unde va merge acest drum? Câte popasuri vom mai putea face fiecare dintre noi? De câte ori ochii noştri vor mai privi prin timp scenele Golgotei?… V-aţi întrebat vreodată?

 

Astăzi este sărbătoare, a fost şi ieri, va fi şi mâine – aşa ne învaţă Scriptura – să prăznuim praznicul căci Hristos, Paştele noastre a fost jertfit. Şi sărbătoarea aceasta nu e de o zi ci de o viaţă. Trăim zilele cărora alţii din vechime le-au urat de bine de departe dar nu s-au putut bucura de ele aşa cum ne bucurăm noi. Paştele a fost şi va rămâne cea mai mare bucurie pentru creştinism. Şi pentru că astăzi împreună cu toţi creştinii am făcut şi noi un popas am vrea să pătrundem în taina acestei sărbători, acestei bucurii care se naşte din contopirea durerii şi fericirii, a morţii şi a vieţii mai concis spus, care se naşte din JERTFĂ.

Vrem aşadar să descoperim taina jertfei.

 

Cu ocazia evocării Calvarului toată lumea vorbeşte despre JERTFA, de multe ori am urmărit cu lux de amănunte (amănunte posibile) Jertfa Domnului Hristos petrecută acum două milenii, tablouri de o frumuseţe fără margini, care au prins contur în inima noastră, şi adevăruri măreţe s-au impus minţii noastre – dar care să fie taina acestei grandioase Jertfe adusă pe pustiul Deal al Căpăţânii?

 

Iată o întrebare la care astăzi la marea sărbătoare a „Paştelor” am vrea un răspuns.

 TEMA   I A – UMBRA   JERTFEI

Peste covorul verde al ierbii o floare îşi scutură petalele, un vânt uşor le poartă într-un joc ciudat alături de o frunză îngălbenită căzută din falnicul copac de alături. Ochii împăienjeniţi de lacrimi a doi oameni însoţesc acest spectacol funebru. Moartea fragilelor şi delicatelor flori era într-adevăr un motiv de durere, scena aceasta a dus în mod viu în mintea părinţilor noştri că moartea este partea a tot ce are viaţă.

Mâna tremurând(ă) a lui Adam s-a oprit pe gâtul unui miel ce-l privea cu ochi nevinovaţi, durerea îi frângea sufletul şi alături de Eva plângea, florile şi frunzele şi mielul mai mult decât plâng astăzi oamenii pe morţii lor. Dar sfatul divin era clar: mielul trebuia junghiat, mielul acela care nu făcuse nici un rău. Când sângele cald îi umplu mâinile, Adam şi Eva au văzut aşa cum nu văzuseră niciodată până atunci, vinovăţia păcatului şi rezultatele lui. Îngerii cerului le descoperiseră planul pe care Dumnezeu l-a făcut pentru mântuirea lor. Ei au primit asigurarea că în ciuda păcatului lor mare şi grav, ei nu aveau să fie lăsaţi sub controlul lui Satana. Fiul lui Dumnezeu s-a oferit să facă ispăşire, cu propria Sa viaţă, pentru păcatul lor. Un timp de probă avea să le fie dat şi prin pocăinţă şi credinţă în Hristos, ei vor putea să devină iarăşi copii ai lui Dumnezeu.

Sacrificiul cerut pentru nelegiuirea lor a descoperit omenirii caracterul sacru al Legii lui Dumnezeu. În durerea şi remuşcarea lor, Adam şi Eva au cerut ca pedeapsa să nu cadă asupra lui Hristos, a Aceluia a cărui dragoste fusese izvorul întregii lor bucurii, ci mai degrabă, ea să vină asupra lor şi a urmaşilor lor.

  • „Cum să te dau” – a spus însă Isus – „tot lăuntrul Mi se mişcă de milă”.

TEMA   I B

Şi de atunci, de la începutul istoriei păcatului de la porţile Edenului, jertfele şi sacrificiile poruncite de Dumnezeu au fost o continuă amintire a păcatului dar şi a Răscumpărătorului Făgăduit. Ele aveau rolul de a imprima în neamul omenesc căzut adevărul solemn că păcatul a fost acela care a adus moartea.

Jertfa a fost întotdeauna o ceremonie de (din) cele mai dureroase. Mâna omului trebuie să se ridice spre a lua viaţa, pe care numai Dumnezeu o putea da. În faţa jertfei omul a fost pentru prima dată martor al morţii şi a fost conştient de faptul că dacă ar fi fost ascultător de Dumnezeu, nu ar fi fost nici o moarte a omului sau a animalelor. În timp ce junghia victima nevinovată, el tremura la gândul că păcatul său era cauza vărsării sângelui nevinovat al Mielului lui Dumnezeu. Scena aceasta ne dă o mai profundă înţelegere şi un sens mai viu al grozăviei păcatului nostru, pe care nu-l poate ispăşi nimic altceva decât moartea scumpului Fiu al lui Dumnezeu. Aici ne minunăm de bunătatea infinită care a făcut posibilă o astfel de răscumpărare spre a salva pe cel vinovat. O stea a speranţei luminează prin jertfă de la porţile Edenului până la noi, prin întunericul şi viitorul teribil, eliberându-ne de completa părăsire.

Aici în faţa jertfei durerea care sfâşie sufletul se contopeşte cu bucuria salvării, lacrimile spală feţele-ntristate şi dorul după lumea pierdută ne dă aripi pentru marea sărbătoare.

Aici este locul unde poţi să-ţi adapi sufletul de poţi să-ţi saturi mintea, aici este umbra unde poţi găsi lumina.

(Să trecem nepăsători pe lângă umbra Jertfei, care a fost săpată timp de patru milenii în istoria planetei noastre cu sânge de animale nevinovate, spectacolul morţii a ajuns atât de obişnuit în lumea noastră, încât această lecţie pe care cerul a vrut să ne înveţe prin jertfe, să fie trecută cu vederea?)

TEMA   II A – MIELUL DE JERTFĂ

În feerica lume a începuturilor, o mare bucurie a inundat inima primei perechi de oameni. Se născuse primul copil, primul om. Într-o izbucnire fericită Eva a spus:

– „Să-l cheme CAIN” – adică cel trimis de Dumnezeu să-i salveze – istoria tristă a primului născut a demonstrat însă că nu era el acela.

Generaţie după generaţie, aşteptând naşterea Salvatorului, oamenii pioşi aduceau la popasuri câte o jertfă, sângele unui miel nevinovat umezea pământul în aşteptarea Celui Făgăduit. Aşa s-au scurt aproape patru milenii, când pe malul Iordanului, în ţinutul Iudeii a apărut un om cu numele de Ioan care boteza spre pocăinţă şi iertarea păcatelor. O mare mulţime îl înconjura, oameni din toate clasele, doritori de bine sau căutători de intrigi şi mulţi cereau să fie botezaţi. Atunci din mulţimea aceea s-a desprins un om simplu, după îmbrăcăminte părea din breasla teslarilor şi a cerut şi El să fie botezat.

„Iată Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatele lumii”, strigă Ioan şi cuvintele lui alergau de la inimă la inimă să-şi caute un loc.

Unde erau acum oamenii care au aşteptat? Nici un glas nu s-a unit cu cel al lui Ioan. Nici un cântec nu s-a înălţat, era şi atunci o zi de sărbătoare şi nimeni nu ştia, mulţi au dorit acel moment, l-au aşteptat, dar pe lungul drum al timpului bucuria evenimentului s-a pierdut la alte popasuri.

În timp ce Isus, fiul teslarului, ieşea din apă, recunoscut de Cer ca Fiu al lui Dumnezeu, preotul care era în slujbă la templu se pregătea după vechea poruncă să înjunghie mielul. Oare la urechile lui n-or fi ajuns cuvintele de la Iordan: „Mielul lui Dumnezeu?”… de multe se pierduse taina acestui serviciu sfânt şi a rămas doar umbra. Doar umbra aceasta amintea mereu de marea JERTFĂ.

 

TEMA   II B

 

Şi atunci, la fel ca astăzi, la fel ca întotdeauna, viaţa cotidiană îşi urma cursul ei normal. La templu jertfele se aduceau cu regularitate, la timpul hotărât în fiecare an la Ierusalim era mare praznic – PAŞTELE – oamenii munceau, se odihneau, se distrau, îşi urmau obiceiurile personale şi naţionale, stăteau la casele lor sau mergeau cu corturile să sărbătorească împreună cu întreaga naţiune marile lor sărbători.

 

Nimeni însă nu gândea că Cerul era cuprins de durere, că bucuria şi speranţa omenirii costă un preţ imens, şi că se apropia ziua când acest preţ trebuia plătit. Omul, cel mai interesat în această problemă – căci viaţa sau pierderea lui veşnică erau în joc – urmărea nepăsător scenele din jurul său. Praznicul Paştelui erau aproape, paşii Domnului Hristos se îndreptau spre Ierusalim. Mulţimea Îl înconjura să audă cuvinte de încurajare, bolnavii Îi cereau sănătate, orbii doreau vederea, cei flămânzi pâine, iar Mâna lui împărţea la fiecare darul mult dorit. Mereu şi mereu era oprit din drumul său să facă bine.

 

Când a intrat împreună cu ucenicii pe porţile Ierusalimului, o atmosferă vibrantă de veselie umplea marele oraş. La fel ca şi astăzi sărbătoarea Paştelor aducea cu ea bucurie, rudele, prietenii, cunoscuţii se întâlneau între ei şi petreceau câteva zile în corturi împărtăşindu-şi bucuria revederii şi a năzuinţelor naţionale.

 

Paştele era simbolul eliberării din Egipt şi tot atât de bine putea să prevestească eliberarea de sub jugul roman. Puţini se gândeau la adevărata eliberare din robia marelui vrăjmaş, cel care are mult mai multă forţă decât Imperiul Egiptean sau Roman. Un mare număr de miei erau jertfiţi în acele zile dar puţini se gândeau la Adevăratul Miel – „Mielul lui Dumnezeu”.

 

Oare noi astăzi când „prăznuim” Paştele, ne gândim la Hristos, Paştele nostru care a fost jertfit?

 

Dacă L-am vedea, L-am recunoaşte?…

 

Un om simplu alături de alţi câţiva la fel ca El, care a părăsit camera de sus a unei case închiriate, e greu să-L deosebeşti dintre cei ca El. Nu are nimic care să atragă privirile doar un val de tristeţe îi acoperă faţa mereu luminoasă, e palid acum, picioarele îi tremură şi buzele gata oricând să spune cuvinte de mângâiere şi încurajare spun acum: „Sufletul Meu este cuprins de o întristare de moarte”.

 

E greu de înţeles aceste vorbe de la un om ca El. Uite, intră în Grădina Ghetsemani – Îl recunoşti? Vezi în El pe MIELUL LUI DUMNEZEU?

 

TEMA   III A – DRUMUL GOLGOTEI

 

Se lăsa seara peste frumoasa grădină a Ghetsemanilor şi luna ca o regină se ridică pe cerul senin. Un om tăcut şi trist înainta cu greu pe potecile de mult ştiute ale grădinii. Fiinţa Sa se clătina ca şi când era gata să cadă. Ucenicii care-l însoţeau erau unsprezece, deşi de obicei era însoţit de 12 ucenici. Unde era cel de-al doisprezecelea?

 

Toţi tăceau. Se uitau în jurul lor să găsească un loc retras pentru Învăţătorul lor ca să se poată odihni. Fiecare pas Îl făcea acum cu mare efort, gemea cu glas tare, ca şi când se afla sub greutatea unei poveri teribile. În două rânduri ucenicii l-au sprijinit, altfel ar fi căzut la pământ. Nu departe de intrarea în grădină Domnul Isus a părăsit pe ucenicii Săi, cu excepţia a trei dintre ei, cerându-le să se roage pentru ei şi pentru El. Apoi El a intrat în ascunzişurile retrase ale grădinii.

 

„Rămâneţi aici” a spus El celor trei „şi vegheaţi împreună cu Mine”, apoi a mers puţin mai departe, dar nu atât de departe ca ei să nu-L poată vedea, şi S-a întins la pământ. Povara păcatului Îl copleşea, avea simţământul că datorită păcatului a fost despărţit de Tatăl Său, prăpastia aceasta era atât de mare încât spiritul Său a început să tremure în faţa ei. În agonia sufletului Său, El nu trebuia să se folosească de puterea divină. Ca om, El trebuia să sufere urmările păcatului omului. El trebuia să sufere mânia lui Dumnezeu revărsată asupra călcătorilor Legii Sale.

Şi în timp ce Isus cădea zdrobit sub povara păcatului, vrăjmaşul se pregătea de ultima şi teribila luptă… iar ucenicii… dormeau.

 

Satana şoptea: „Dacă ai să fi garantul unei lumi păcătoase, această despărţire va fi veşnică, ai să fi identificat cu împărăţia mea şi niciodată n-o să mai poţi fi una cu Dumnezeu. De fapt crezi că o să câştigi prin acest sacrificiu? Poporul care se pretinde al Tău, Te-a respins. Caută să Te nimicească pe Tine care eşti sigiliul şi temelia făgăduinţelor făcute lor ca popor, Iuda ucenicul Tău acum Te vinde, unul dintre cei mai zeloşi urmaşi ai Tăi te va trăda. Toţi Te vor uita.”

 

Lupta este teribilă. Faptul că cei pe care El se angajase să-i mântuiască, aceia pe care El îi iubea aşa de mult se vor alătura lui Satana, acest lucru a străpuns sufletul lui Isus.

 

TEMA   III B

 

Priviţi contemplând preţul ce trebuia plătit pentru mântuirea celor păcătoşi. În agonia Sa, El se prindea de pământul rece, ca şi când ar fi vrut să împiedice despărţirea de Tatăl. Roua cea rece a nopţii a căzut pe trupul Său întins la pământ, dar El nu-i dădu atenţie. De pe buzele Sale palide veni strigătul amar: „Tată, dacă este cu putinţă, depărtează de la Mine paharul acesta.” Dar chiar şi în aceste împrejurări El a adăugat: „Totuşi, nu cum voiesc Eu, ci cum voieşti Tu.” (Matei 26:39).

 

Inima omenească tânjeşte după simpatie şi înţelegere atunci când este în suferinţă. Această nevoie era simţită de Domnul Hristos până în adâncimea fiinţei Sale. În momentul suprem al agoniei Sale El a venit la ucenicii Săi cu dorinţa arzătoare de a auzi cuvinte de mângâiere din partea acelor pe care adesea Îi binecuvântase şi Îi mângâiase în necazurile şi amărăciunile lor. Dar ei dormeau.

 

Teribilă era ispita de-a lăsa neamul omenesc pe drumul său, soarta omenirii era în cumpănă. Hristos însă a biruit. El s-a legat să salveze neamul omenesc cu orice preţ şi oamenii…

 

Iuda L-a vândut pe 30 de arginţi, fraţii Lui iudei, L-au prins, I-au legat mâinile care făceau numai bine şi picioarele care mergeau întotdeauna să ducă vestea bună a păcii, L-au târât la judecată la Ana, la Caiafa, la Pilat, la Irod. Ucenicii Lui L-au trădat, au fugit, Petru s-a lepădat de El şi în timp ce era judecat, condamnat şi bătut fără să fie vinovat, nimeni nu s-a gândit să intervină.

 

IATĂ   OMUL

 

Străpuns de ghimpi cu fruntea sângerândă,

Desfigurat, făptura-i tremurândă,

Pe Omul Sfânt, Mântuitorul nostru

Priviţi iudei!… E Împăratul vostru!

 

El poartă spini pe cap în loc de lauri,

Rănit adânc, dar nu pronunţă vai-uri,

Nu murmură, nu blestemă, nu plânge,

Deşi pe corp sunt urme largi de sânge.

 

De suferinţă-i gata să leşine!

El rabdă calm, doreşte numai bine…

Făptura Lui cea grav schimonosită

Ascunde-n ea o inimă sfinţită.

 

Deşi desfigurat şi tremurând,

El e frumos… mai mult decât oricând.

E frumuseţea dragostei divine

Ce se oferă darnic la oricine.

 

Alături stă un călcător de lege.

Pilat întreabă: „Care-l veţi alege?

Desigur pe Isus cel fără pată!”

Dar marea gloată urlă-nfuriată:

 

„Nu-L vrem pe El… răscoală tot poporul,

Distruge templul… legea… viitorul!

Tot neamul nostru spre ruină-l duce.

Vrem pe Baraba… iar El mort pe cruce!”

 

  • „Să răstignesc pe-al vostru Împărat?”

Dar tot poporul strigă-nfuriat:

  • „La moarte crudă!… nu Îl vrem de rege!…

Cezarul ni-e-mpăratul după lege!”

 

Pilat e consternat… cu indignare

Priveşte trist la ura lor cea mare…

„De ce o duşmănie ne-mpăcată

Către o victimă nevinovată?”

 

Era orgoliu, egoism, plăcere

Ce-au scufundat planeta în durere.

Era un rod din firea pământească

Ce-a stins în suflet dragostea cerească

 

O, dragi creştini, acolo de eram,

La tribunal, pe cine alegeam?

Pe Omul care cheamă la jertfire,

Sau pe cel rău la reaua vieţuire?

 

Alegeţi pe Isus, El tot mai cheamă…

Şi ne-a iubit mai mult decât o mamă.

 

TEMA   IV – DRUMUL GOLGOTEI

 

Când soarele oriental răsărea la orizont, un lung convoi mărşăluia în dezordine pe drumul spre pustiul deal al Căpăţânii. Ostaşi romani alături de mai marii ai iudeilor, oameni de nimic alături de învăţători ai legii, femei, bărbaţi şi copii însoţeau cu larmă o tristă procesiune a trei cruci. Erau târâte cu greu pe pietrişul aspru spre culmea Golgotei.

 

Era greu acum să vezi chipul senin al Mântuitorului. Sângele care curgea pe faţă se îmbina cu sudoarea rece şi nu era nimeni să şteargă fruntea palidă. Privirea care altădată aducea pace şi mângâiere era plecată sub povara crucii, picioarele care alergau să aducă vindecare şi bucurie tremurau la orice pas, iar mâinile, mâinile acelea întotdeauna întinse să facă bine erau acum legate în timp ce trupul se prăbuşea sub povara lemnului pus pe umerii slabi. Nu mâncase de la cina Paştelui – agonia din Ghetsemani. Era slăbit mult, apoi drumul la Caiafa, la Ana, Pilat şi Irod şi din nou la Pilat, batjocurile şi bătăile administrate, de două ori, torturat şi bătut cu bice – toată noaptea au avut loc scene după scene de un caracter care să încerce fiecare suflet în gradul cel mai înalt şi peste toate acestea durerea trădării de către cei mai apropiaţi – ucenicii Săi. În tot timpul procesului Isus s-a purtat cu demnitate – pe drumul spre Golgota însă greutatea crucii L-a doborât şi El a leşinat de trei ori sub greutatea crucii. Un om silit, Simon din Cirene I-a dus crucea la locul execuţiei.

 

Şi acolo pe culmea lipsită de flori se pecetluia soarta omenirii, viitorul meu şi al tău.

Povara grea a păcatului sfâşia din nou sufletul Mântuitorului. Nici un geamăt de durere nu ieşea de pe buzele arse, sudoarea morţii şiroia pe faţa sa calmă şi senină şi nici o mână milostivă nu se întindea să o şteargă, nici un cuvânt de simpatie, nici o credincioşie statornică nu venea să răcorească arşiţa sufletului zbuciumat. În timp ce soldaţii îşi aduceau la îndeplinire îngrozitoarea lor lucrare, Domnul Hristos se ruga pentru vrăjmaşii Săi:

 

  • „Tată, iartă-i căci nu ştiu ce fac.”

 

Cu zgomot surd crucea intră în groapa săpată în stâncă, şi trupul Mielului lui Dumnezeu se ridică sus vrând parcă să stingă cerul. Vorbe de ocară umpleau văzduhul împletindu-se cu vaietul unor femei miloase. Se simţea acolo mireasmă de moarte şi în hohotul de râs al gloatei era ceva sinistru. Drumul Golgotei se termina aici pe culme, de la Ierusalim la Dealul Căpăţânii, dar un alt drum, tot Drumul Golgotei se cheamă, porneşte de la Cruce spre Salem, oraşul Păcii. Drumul Golgotei e drumul morţii, drumul Golgotei e drumul vieţii.

 

TEMA   V   – JERTFA

 

Era într-o zi de vineri – „ziua pregătirii” pentru iudei şi unul câte unul oamenii se întorceau la casele lor. În templu preotul se pregătea pentru jertfa de seară. Un miel ca atâţia alţii ce se înjunghiau de mii de ani, sta în faţa altarului. A trecut mult timp de când Adam sta înfiorat în faţa jertfei, mâna care ţinea cuţitul era acum sigură pe ea, ochii omului priveau cu indiferenţă la animalul nevinovat… când deodată mâna aceea sigură scapă cuţitul, mielul fuge, tunete, fulgere, cutremur, perdeaua care despărţea Sfânta de Sfânta Sfintelor din Templu se rupe în două şi locul Prea Sfânt rămâne descoperit…

 

Ce s-a întâmplat?

 

Mormintele se deschid şi morţii ies afară din ele, un întuneric dens acoperă pământul, fiori de groază umplu inimile şi cerul se clatină, şi pământul tremură…

 

Sus la Golgota cerul a făcut un altar şi Prinţul Universului a urcat de bună voie pe el, nu era nevoie ca oamenii să pună acolo o cruce, să bată cuie, nu era nevoie de o coroană cu spini, de biciuri şi maltratări, nu era nevoie de mantia zdrenţuită. Din slava nemuririi se coborâse un Fiu de Împărat, dar El a vrut să fie pentru noi „un Miel de jertfă” a lăsat coroana, mantia şi tronul, pumnalul păcatului îi sfâşia viaţa şi în jurul altarului Său îngerii au vrut să pună flori, heruvimii ar fi vrut să pună mâna lor pe fruntea rece care se prăbuşea în moarte, o durere fără margini umplea cerul şi n-ai fi putut să spui cine suferea mai mult, Dumnezeu pe tronul Lui sau Isus pe cruce. Îngerii se aruncau la picioarele comandantului lor cerând voie să ajute pe Cel ce se jertfea, dar acel lucru ar fi însemnat pieirea pentru totdeauna a neamului omenesc.

 

Isus trebuia să suporte singur durerea naşterii din nou a omului. Era imens preţul plătit de cer. Un întreg univers nepătat suferea pentru omul păcătos. Şi omul… omul era singurul care putea să facă ceva, dar în loc să facă un altar de mulţumire, a ridicat o cruce, în loc de mână caldă care mângâia un muribund, a bătut piroane, a lovit cu trestia şi i-a aruncat veninul urii.

 

Dar atât de mult a iubit Isus pe om, încât s-a dăruit ca Miel pe altar, să ridice păcatele celor ce-L loveau, celor ce-L trădau.

 

TEMA   V B

Când soarele se apropia de asfinţit, trupul omenesc cedă durerii sufleteşti şi din pieptul zdrobit se auzi strigătul înfiorător:

S-A   SFÂRŞIT”.

Marea Jertfă a fost adusă şi în faţa ei nu pot decât să exclam:

O taină a tainelor, iubirea lui Dumnezeu pentru o lume care nu L-a vrut”.

 Privirea blândă a Celui ce străbătea Iudeia era acum acoperită de pleoapele închise pe capul prăbuşit, părul Său era năclăit în sânge, mâinile şi picioarele străpunse de suliţa romană. În trupul acela mort se închideau speranţele omenirii, mormântul rece al lui Iosif din Arimateia i-a oferit găzduire, o ceată de ostaşi romani păzea mormântul, voiau parcă oamenii să-i închidă pentru totdeauna viaţa într-un coşciug, dar acolo la Golgota viaţa a biruit prin moarte. La jertfă durerea naşte bucurie, şi nădejdea omenirii urcă pe puntea vie spre infinit.

Amin!

LA   MORMÂNT

 

O ramură-n-florită

sunt…

O umbră peste-al Tău

mormânt

Şi plâng cu albe flori

de gând

Peste durerea Ta

Isuse blând.

 

S-a stins în depărtare

pasul Tău, foşnit

Şi glasul Tău printre măslini

s-a veştejit;

doar vântul amintirilor

înconjoară

mormântul Tău

sub cer de primăvară;

 

S-a stins privirea Ta

senină peste dealuri

Doar Marea Galileii

mai plânge între maluri

Pe ţărmul ei,

sub stelele pustii

Te aşteptăm Rabuni, iar

să vii…..

 

ÎNCHEIERE

 

Stelele licăreau pe cerul senin. Era o noapte ca oricare alta, şi totuşi ceva tainic se petrecea, era ora istoriei când destinul planetei noastre primea pecetea înnoirii. În ceruri se deschideau porţile să primească pe Împăratul Slavei, oştirile de îngeri Îi pregăteau onorurile. Urmele durerii se stingeau într-o imensă bucurie. Gabriel, conducătorul cetelor îngereşti sta lângă tronul Măririi. Soarele ca un mire care iese din odaia lui se pregătea să răsară, dar Gabriel i-o luă înainte într-un torent de bucurie se îndreptă spre porţile unei grădini, avea marea onoare de a întâmpina pe Comandantul său, să-I întindă mâna când acesta se va ridica din moarte. O lumină puternică străluci la uşa mormântului, paznicii orbiţi se prăvăliră, iar Hristos ieşi afară.

– „Vino, Tatăl Tău te cheamă” spuse îngerul. Dar Isus zăbovea, de ce oare?

Ochii ostaşilor erau încântaţi privind la faţa lui Isus, dar El aştepta pe altcineva, voia să spună Mariei vestea cea bună, şi prin ea ucenicilor Săi. Isus Cel înviat era acelaşi, plin de iubire, şi gingăşie ca odinioară când se plimba pe străzile Iudeii.

Hristos a înviat.

Tonul vocii Sale a fost recunoscut de Maria Magdalena, şi-L recunosc de-atuncea toţi creştinii care spun: „Hristos a înviat!”

 

ÎN   AŞTEPTARE

 

Inimile noastre bat la cruce

Unde inima Domnului a-ncetat să mai bată.

Noi am continuat să trăim la mormântul Său

De pe care piatra tăcerii eterne a fost răsturnată

În Sanctuarul ceresc, în palmele dragostei Sale,

Chipul mântuirii noastre se oglindeşte.

Chipul nostru trecut prin focul de topitoare iubire,

Prin sângele Său, în faţa Tatălui El ni-l străluceşte.

Aici a venit şi aici a murit.

Moartea Lui, viaţa noastră ce-a de vecii

Aici a-nviat şi de-aici s-a `nălţat

Şi tot aici, după făgăduinţă, va veni.

Întârziate, profeţiile îşi grăbesc împlinirea.

Istoria urcată-ncet din răsărit, coboară grabnic în apus

Totul aleargă să câştige clipa pierdută

Şi somnul ne fuge aşteptându-L pe Domnul Isus

Între clopotele pământului şi trâmbiţele cerului

Marile semne profetice sunt pe sfârşite

Galileeni ai zilelor de-apoi suntem noi

După Domnul, cu privirile spre cer aţintite.

Vino Doamne,

Inimile noastre nu bat nimănui altcuiva

Bat odată cu ceasul venirii, venirea Ta.

No tags for this post.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *