Arhivă etichetă Fericire

deAndrei Spiridon

Dincolo de tacere

Dincolo  de tacere.doc
Dincolo de tacere.doc
Dincolo de tacere.doc
68.0 KiB
65 Downloads
Details

Dincolo   de   tăcere

PROGRAM   ORA   TINERETULUI

CUPRINS:

  1. Cântare deschidere
  2. Rugă
  3. Cor
  4. Cuvânt de bun venit
  5. Introducere
  6. Poezie: La răscruce
  7. Relatare – Angela
  8. Relatare – Gigel
  9. Dialog – Andrei + Andreea
  10. Poezie: Sfaturi cu tâlc
  11. Discuţii pe grupe 15 minute
  12. Dezbateri în plen 10 minute
  13. Citate
  14. Cor
  15. Cântare închidere
  16. Rugă
  17. Postludiu – ieşire

Deva,

Cuvânt de bun venit:

 Ne bucurăm să fim împreună la acest program de tineret. Vă  spunem un bun venit şi dorim ca pentru un timp să privim împreună asupra problemelor pe care le întâmpină adolescenţii în relaţia cu părinţii sau părinţii în relaţia cu adolescenţii.

Sunt sigur că nu vom epuiza toate aspectele, dar acest program poate constitui un punct de plecare în a arăta adolescenţilor că ne pasă de ei şi părinţilor că nu sunt singuri în misiunea pe care o au pentru copiii lor.

Introducere

Era o după-amiază târzie când pastorul a intrat în scara blocului unde locuia familia G.  pentru a le face o vizită. În timp ce urca s-a întâlnit cu Aura şi Cosmin, copii soţilor  G, care l-au salutat în grabă. După ce a intrat în casă a putut să observe ochii plânşi ai sorei şi nervozitatea uşor sesizabilă a fratelui G.

Pastorul şi-a cerut scuze pentru momentul nepotrivit al vizitei, promiţând să revină cu o altă ocazie, dar fratele a cerut să rămână spunând: „E bine că aţi ajuns acum să vedeţi prin ce calvar trecem noi aproape în fiecare zi. Nu ne mai putem înţelege cu copii, vin şi pleacă când vor, dacă spunem ceva, ne spun că suntem depăşiţi de istorie cu principiile noastre, aproape tot timpul şi-l petrec cu prietenii, iar când vin la biserică nu fac altceva decât să stea în curte la discuţii. Am încercat toate metodele dar nu am reuşit să-i atragem pe drumul bun.”

Sora G. a continuat: „Frate pastor, am creat toate condiţiile pentru ei, nu le-am cerut niciodată să facă nimic, ci doar să-nveţe, îi chemam doar la masă iar apoi îi lăsam să-şi facă treburile lor. Erau zile când abia dacă schimbam câteva cuvinte unii cu alţii.  Şi acum când au ajuns în liceu, îmi spun: „dacă v-au trebuit copii atunci e datoria voastră să ne creaţi condiţii şi să ne lăsaţi să facem ce vrem noi, să fim liberi să ne construim destinul fără constrângerile de pe vremea voastră”. Spuneţi dumneavoastră ce să ne facem cu ei.”

Probabil că fiecare dintre noi am auzit asemenea discuţii sau poate că am trăit asemenea clipe în familia noastră. Unii poate le-au depăşit deja de mult şi îşi aduc aminte doar de partea hazlie a evenimentelor. Aş dori ca în această ocazie, după ce vom asculta problemele unor  adolescenţi, să încercăm să găsim câteva soluţii pe care am putea să le aplicăm în asemenea situaţii.

LA   RĂSCRUCE

Cine eşti tu, omule tânăr?

Cu visul mereu răzvrătit şi departe,

Cu dragostea şi ura ta de carte?

 

Cine eşti tu?

Mereu năzdrăvan şi cuminte

Cu privirea rebelă sau revoltat în cuvinte?

 

Poate că eşti erou

Ori simplu călător spre neştiut,

Surprins că viitorul încă-o dată a trecut!

 

Ai zâmbetul neastâmpărat,

Ai o lumină zi de zi pe faţă;

Îmi pare că te naşti în fiecare dimineaţă.

 

Şi totuşi… cine eşti?

Atât de hotărât şi schimbător,

Când prăbuşit, când preaputernic luptător?

Probabil eşti un început,

Un altfel de-nceput pe lume

Şi crezi că toate clipele se vor supune.

 

Da, asta eşti: un început,

Un început, un început de drum.

Aş vrea să nu te-mpotmoleşti în scrum.

 

Şi, dacă vrei,

Să nu pleci singur niciodată;

Îţi recomand pe Tatăl meu, ca tată!

Daniel Chirileanu, Corigenţi la… a doua venire, pag. 9

Angela

Am 16 ani şi jumătate, dar asta nu-i prea important … în urmă cu aproape o lună m-am întors acasă tăcută şi speriată de aventura prin care tocmai trecusem. Nu-mi era foame, nici sete, nici măcar dor de cineva…. M-am închis în camera mea, dorindu-mi o clipă de linişte, dar…  după câteva adieri de chemare din partea mamei s-a declanşat furtuna de la distanţă: unde ai fost? Ce ai făcut? De ce taci?….

Când a văzut că nu apar la raport în sufragerie, s-a postat în faţa uşii de la camera mea şi n-a plecat până când … ghemuită în sufletul meu răvăşit, n-am deschis şi i-am turnat în lacrimi cumplita-mi aventură.

Era prima dată când îmi deschideam sufletul de atât de mult înaintea ei. A ascultat cu gura căscată, abia mai clipea, nu ştiu dacă a respirat, că eu n-am observat.

Când am terminat, am tăcut aşteptând torentul de vorbe ce-mi imputau lipsa de maturitate, ca de obicei… dar a tăcut … N-a spus nimic … A plecat, iar mai târziu m-a chemat la cină, apoi ne-am uitat la televizor împreună, nu ştiu la ce, că eu am aşteptat să deschidă o discuţie, dar n-a făcut-o…

A doua zi totul a intrat în normal, mâncăm împreună, vizionăm câte un film la T.V., mai schimbăm mici impresii despre cei de la biserică sau vecini, dar…..atât, asupra problemei mele tace, tace şi Tata… sunt ca şi Dumnezeu lângă mine şi totuşi absenţi.

Gigel

Ieri am împlinit 17 ani şi am avut o seară pe care n-am s-o uit niciodată. Am mers acasă mai devreme ca de obicei, sperând să-mi facă ai mei o surpriză şi mi-au făcut. Tata cu mama surprinşi de prezenţa mea atât de timpurie acasă, au vrut să folosească timpul pentru a-mi da o lecţie pentru viaţă. Tata şi-a început discursul cu citate celebre despre folosirea timpului, apoi mi-a spus: „tu nu vezi că pierzi timpul cu prietenii şi internetul, ai rămas în urmă cu învăţatul, acasă nu mai faci nimic, te îmbraci ca ultimul om, vorbeşti de parcă ai fi crescut în junglă, cu noi nu mai vorbeşti nimic …”  şi-a spus poezia până la capăt, iar mama îl aproba dând din cap. Când a terminat am vrut să le spun şi eu ce aveam pe suflet dar mi-am dat seama că nu are sens.

Nu-mi aduc aminte ca părinţii să fi stat vreodată de vorbă cu mine ca între oameni normali. Acasă n-am auzit decât reproşuri şi ceartă, exigenţe peste exigenţe de parcă ar fi trebuit să fiu înger, cred că au uitat că sunt al lor. O vreme am fost premiant în dorinţa de a scăpa de ceartă, dar acum nu-mi mai pasă ce părere au părinţii mei cei desăvârşiţi. Ei nu se văd când greşesc ci doar pe ceilalţi. Am decis să nu ţin cont de părerea lor.

 

Andrei    şi    Andreea

Se citeşte de către 2 persoane:

Andreea: măi Andrei, tu îţi aduci aminte că mama sau tata să se fi amestecat vreodată în treburile tale în cei 17 ani şi jumătate ai tăi?

Andrei: Surioaro, uiţi că suntem gemeni, cum s-au comportat cu tine, aşa s-au arătat  şi spre mine, sau crezi că au fost părtinitori?

  • A nu, nici nu-mi trece prin gând, dar azi am auzit câte probleme le fac părinţii prietenului meu şi sorei lui. Le impun la ce oră să se scoale, ce să mănânce, cu ce să se îmbrace, la ce oră să se culce, cât să înveţe, cât să stea cu mine, ştii chestii de genul ăsta…. 
  • Am auzit şi eu că sunt unii părinţi din-ăştia aşa, dar ferice de noi că nu avem astfel jandarmi.
  • Da abia acum îmi dau seama ce părinţi buni avem noi, că nu se bagă în ce nu-i priveşte. 
  • Ai noştri ştiu să-şi vadă de afaceri, iar când ajung seara acasă abia dacă mai apucă să mănânce şi să ne ţină la curent cu investiţiile. Ştii ce am descoperit că pun la cale?
  • Nu, doar ştii că nu pot citi gândurile. 
  • Ei bine, dragă Andreea, de ziua noastră vom primi câte o maşină fiecare.
  • De ce nu m-ai lăsat să mă bucur de surpriză atunci când va fi vremea potrivită? 
  • Da ce, pentru tine mai este o vreme potrivită pentru ceva, nu mă duci tu cu preşu. Nu tu ai spus că trăieşti în prezent tot ce poate fi trăit?
  • Măi Andrei, nu mă înţelege greşit, tot ce am vrut să spun este că trebuie să le oferim părinţilor satisfacţia de a ne vedea fericiţi de surpriză. 
  • Ei bine, oricum te vei bucura când vei vedea maşina, iar în ce priveşte surpriza vei putea s-o simulezi, că doar tu eşti artistă în a impresiona. Că doar suntem experţi la acest capitol
  • Sper ca în vreo discuţie să nu cumva să mă scap şi să spun ce maşină mi-ar place.
  • Nu-ţi fă griji, că oricum nu vei avea când, pentru că singurul timp petrecut cu ei în discuţie va fi ca şi până acum: cel de sâmbătă seara când ne uităm împreună la filme, şi atunci tata doarme, iar la mama poţi să-i spui orice, că până la sfârşit uită tot de emoţie.

 

SFATURI   CU   TÂLC

 

Fii vesel, tinere, în tinereţea ta,

Distrează-te până târziu, în noapte.

Poţi bâigui orice, te poţi şi desfăta,

Dar nu uita că mâine nu mai e departe.

 

Te poţi purta ca un barbar, aiurea,

Îţi poţi vopsi falangele şi gura,

Poţi fi un zdrenţăros şi un hoinar,

Dar vezi să nu-ţi îngropi măsura.

 

Adoptă orice ritm pentru vacarmul tău

Şi nu alege între blugii rupţi sau goliciune,

Supune-te nestingherit oricărui zeu,

Dar nu uita că toate sunt deşertăciune.

 

Te poţi juca de-a postul mare

Şi poţi mima chiar rugăciuni de pipirig,

Atâta doar că orice înscenare

Se va sfârşi cu bezna de afară şi cu frig.

 

Fii vesel tinere, în zbenguiala ta,

Şi nu lua în serios Apocalipsa,

Trăieşte-ţi rătăcirea, nu te mai lupta,

Dar fii atent că a-nceput eclipsa.

 

Poţi fi vitezoman, tâlhar sau pierde-vară,

Pensionat pe caz de bancuri şi bârfeli,

Dar ţine minte că-i târziu afară

Şi pe-ntuneric tare ţi se-ntâmplă să te-nşeli.

 

Poţi fi orice, oricând, oriunde,

Şi fiu de împărat, şi cerşetor,

Atâta doar că aşteptarea nu se-ascunde;

Tu eşti aşteptător, fiindcă ţi-e dor.

 

Daniel Chirileanu, Corigenţi la… a doua venire, pag. 80

 

Tema  discuţiei pe grupe: Comunicarea în familie.

  1. De ce credeţi că s-a ajuns la acest nivel atât de scăzut în comunicarea dintre părinţi şi copii în situaţiile prezentate?
  1. Care sunt consecinţele unei comunicări defectuoase sau a lipsei acesteia în familie?
  1. Care sunt beneficiile unei relaţii părinte copil, adolescent, bazate pe o comunicare „sănătoasă”?
  1. Ce soluţii a-ţi recomanda unei familii în care comunicarea este la nivelul unuia din cazurile prezentate? Cum v-aţi implica personal pentru ai ajuta?

      

   Formaţi grupe de 5-6 persoane pentru dezbateri.

Acordaţi 15 minute pentru dezbateri. Încurajaţi să se folosească de citate care să susţină ideile. Să noteze ideile cele mai importante pentru a fi prezentate în plen.

Dezbaterea în plen: 10 minute

  • acordă un timp limitat fiecărei grupe pentru a prezenta concluziile dezbaterilor.
  • în cazul unor păreri diferite daţi ocazia exprimării lor, dar nu încercaţi să obligaţi pe toţi cei prezenţi să adopte aceeaşi idee.

 

Citate  din  scrierile  E.G.W.

„Tinerilor trebuie să li se imprime ideea că se poate avea încredere în ei. Ei au un simţ al onoarei şi vor să fie respectaţi, şi acesta este dreptul lor.” Îndrumarea copilului,  pag. 168.

„Căminul este locul unde trebuie să înceapă educaţia copilului. Aici este prima şcoală în care, avându-i pe părinţi ca instructori, trebuie să înveţe lecţiile menite să-l călăuzească în viaţă  – lecţii de respect, ascultare, politeţe, stăpânire de sine. Influenţele educaţiei în cămin sunt o putere hotărâtoare spre bine sau spre rău. În multe privinţe acestea sunt tăcute şi progresive dar, numai dacă sunt îndreptate în direcţia cea bună, ele devin o putere pentru dreptate şi adevăr. Dacă copilul nu este instruit corect aici, Satana îl va educa prin agenţii aleşi de el. Cât de importantă este, deci, şcoala în cămin!”

„Părinţi, amintiţi-vă: căminul este o şcoală de formare în care copiii voştri trebuie să fie pregătiţi pentru căminul de sus. Mai de grabă renunţaţi la orice altceva decât la educaţia care trebuie   s-o primească în copilărie.” Îndrumarea Copilului pag. 1

„Luaţi-vă timp să discutaţi cu copilul. Fiecare mamă ar trebui să-şi ia timp pentru a discuta cu copiii ei, pentru a le corecta greşelile, şi cu răbdare, să-i înveţe calea cea bună.” Id. p. 14

„Să aveţi un sistem de studiu al Scripturilor în familiile voastre. Puteţi neglija orice altceva, de altă natură, …dar aveţi grijă ca sufletul să fie hrănit cu pâinea vieţii. Este imposibil de estimat rezultatele bune ale unei ore sau jumătăţi de oră dedicată zilnic Cuvântului lui Dumnezeu, într-o manieră voioasă şi socială. Nu întrerupeţi această clasă a familiei când bate cineva la uşă sau aveţi musafiri.” Id. p. 397

„Dacă aţi greşit în a vă îndeplini datoria faţă de familiile voastre, mărturisiţi-vă păcatul înaintea lui Dumnezeu. Adunaţi-vă copiii în jurul vostru şi aduceţi-le la cunoştinţă neglijenţa voastră. Spuneţi-le că vreţi să aduceţi o reformă în familie şi cereţi-le să vă ajute să faceţi căminul ceea ce trebuie să fie. Citiţi-le direcţiunile aflate în Cuvântul lui Dumnezeu. Rugaţi-vă cu ei şi cereţi-i lui Dumnezeu să le cruţe vieţile şi să-i ajute să se pregătească pentru un cămin în împărăţia Lui. În felul acesta puteţi începe o lucrare de reformă şi apoi continuaţi să ţineţi calea Domnului.” Id. p. 434

deAndrei Spiridon

Descoperirea cailor de comunicare in familie

descoperirea cailor de comunicare in familie.doc
descoperirea cailor de comunicare in familie.doc
descoperirea cailor de comunicare in familie.doc
58.0 KiB
71 Downloads
Details

DESCOPERIREA CĂILOR DE COMUNICARE ÎN FAMILIE

Introducere

Meditaţie 1

Meditaţie 2

Poezie – Condiţie

Meditaţie 3

Poezie  – Suficient

Intervenţie conducător program

Chestionar

Angajament

Concurs biblic

Meditaţie 4

Poezie – Pregătim calea

Program pregătit de Daniel Chirileanu

Introducere

Idei pentru prezentarea subiectului:

  • Situaţia familiei moderne – teama de căsătorie cu acte;
  • Lipsa de timp investit în familie;
  • Televizorul – duşmanul nr.1 al familiilor;
  • Înstrăinarea dintre copii şi părinţi: de aici începe prăpastia dintre generaţii.
  • Întrebări retorice:
    • Cât timp petrece familia voastră împreună?
    • Eşti mulţumit de viaţa familiei tale?
    • Ai dorit măcar o dată să faci parte dintr-o altă familie ?
  • Nu putem fi o lumină şi o cale pentru dragostea lui Dumnezeu către ceilalţi dacă nu simţim dragostea Lui în propria familie.
  • Prezentarea Motoului internaţional al tineretului din acest an:

„Căutăm căi pentru a arăta dragostea lui Dumnezeu”

Mai multe căi, mai multă dragoste descoperită.

Subiecte pentru meditaţiile de 3 minute

Meditaţiile vor fi distribuite pentru pregătire şi prezentare unor tineri. Sunt câteva idei principale pentru fiecare  meditaţie, care nu trebuie să depăşească 3-4 minute. Ar fi perfect dacă reuşiţi să le faceţi interactive

Meditaţia 1: Porunca a 5-a 

  • Respectul o chestiune Nefacultativă;
  • respectul o datorie sfântă;
  • cinstirea părinţilor singura poruncă însoţită de o făgăduinţă.

Meditaţia 2: Efeseni 6;1,4

„Copii ascultaţi în Domnul de părinţi”  – „Părinţilor, nu întărâtaţi la mânie pe copiii voştri!”

  • ce înseamnă a asculta „în Domnul” ? – cere pastorului, prezbiterului, altor persoane cu experienţă să răspundă;
  • cum poate un părinte să întărâte la mânie pe un copil? – discută cu participanţii.

* Dacă este posibil condu participanţii la o împăcare ( şi părinţii şi copiii să-şi ceară iertare pentru greşeli, apoi să se roage împreună).

Condiţie

Când  fiecare-şi doarme visul lui

Cum să nu fie noaptea fără stele?

Cu bolţi zidite pentru slava nimănui

Cernite în tristeţe de zăbrele.

 

Cum să-şi reverse apele-nspumarea

Când seceta prin inimi a crescut?

Şi-nscăunăm ca pe-o regină nepăsarea

Cu sinele pe zi ce trece mai tăcut.

 

De unde să-ncolţească veşnicia

Când orizontul şi-a plătit priveghi?

De teamă că va-nvinge nebunia

Că vom desface drumuri-le străvechi.

 

Stă norul alb la streşini de zenit

Şi n-are cale spre planeta ocupată;

Războiul ce-a mocnit în satelit

A zvârcolit orgoliul prea odată.

 

Şi ce răspuns la moarte rugăciuni,

Să limpezească Regele veciei?

Când noi nu vrem să fim mai buni

Deşi cântăm colinda-mpărăţiei.

 

Va fi lumină doar atunci

Când Cartea ne va încolţi iubirea

Când pe genunchi, cu inimă de prunci

Ne vom începe tainic nemurirea.\

 

Meditaţia 3: Maleahi  4;6

 El va întoarce inima părinţilor spre copii şi inima copiilor spre părinţii lor”

  • Nu este suficient ca doar inima unei categorii să se întoarcă spre cealaltă categorie;
  • Întoarcerea inimii este o condiţie a mântuirii, însemnând şi pocăinţă;
  • Prezintă versetul ca o concluzie-făgăduinţă chiar la încheierea programului.

Suficient

Acasă la noi

În fiecare zi ridicăm altare

Stăm pe genunchi

Şi zidim;

Prima piatră,

Apoi fiecare o mulţumire,

Cu toţii câte o dorinţă.

Adunăm

Nume lângă nume,

Inimi lângă inimi,

Stropim totul cu speranţă

Aşezând la urmă aşteptarea.

 

Şi

De fiecare dată

Dumnezeu aprinde răspunsul.

De cele mai multe ori

Jertfa nici nu mai are vreme să doară,

E de ajuns că suntem împreună.

 

Intervenţia conducătorului programului

Vorbeşte puţin despre faptul că o familie poate fi fericită în măsura în care este dispusă să facă nişte eforturi în acest sens.

Apoi prezintă şi desfăşoară chestionarul  Radiografia familiei tale. Este recomandat ca participanţii să se mişte şi să se grupeze, dacă e posibil. Se poate anunţa de la început ca fiecare familie să se aşeze grupat.

Chestionar

Se va multiplica potrivit cu numărul de familii prezente la program.

Radiografia  familiei tale

Se va completa de către toţi membrii familiei (evident care participă la ocazia respectivă)

Marcaţi varianta care vi se aplică în cea mai mare proporţie!

  • Altarul familial este la noi o practică:
    • Obişnuită
    • Sporadică
    • Inexistentă
  • Ultimul consiliu de familie (cu participare părinţi-copii) a avut loc pe data de ______________ şi a avut ca scop : ( plănuirea, părtăşia, pedeapsa ori mustrarea).
  • Care este cea mai recentă ocazie, când voi, toată familia, fără alte persoane, aţi sărbătorit sau aţi petrecut clipe de recreere împreună în mijlocul naturii? __________________________________
  • Când aţi primit un răspuns la o rugăciune a întregii familii?

Evenimentul _______________________________________________ data __________________

 

  • Cât timp petrece familia voastră împreună pe durata unei săptămâni? _______________________
  • Sunteţi mulţumiţi de viaţa voastră de familie?
    • DA
    • NU

Radiografia  familiei tale

Se va completa de către toţi membrii familiei (evident care participă la ocazia respectivă)

Marcaţi varianta care vi se aplică în cea mai mare proporţie!

  • Altarul familial este la noi o practică:
    • Obişnuită
    • Sporadică
    • Inexistentă
  • Ultimul consiliu de familie (cu participare părinţi-copii) a avut loc pe data de ______________ şi a avut ca scop : ( plănuirea, părtăşia, pedeapsa ori mustrarea).
  • Care este cea mai recentă ocazie, când voi, toată familia, fără alte persoane, aţi sărbătorit sau aţi petrecut clipe de recreere împreună în mijlocul naturii? __________________________________
  • Când aţi primit un răspuns la o rugăciune a întregii familii?

Evenimentul _______________________________________________ data __________________

 

  • Cât timp petrece familia voastră împreună pe durata unei săptămâni? _______________________
  • Sunteţi mulţumiţi de viaţa voastră de familie?
    • DA
    • NU

* Formularul completat rămâne la fiecare

* Angajamentul de mai jos va fi completat după chestionar.

Angajament

* Acest formular va fi completat şi semnat de către toţi membrii familiei, care sunt prezenţi.

Noi, familia ______________________________________________ compusă din următoarele persoane:

________________________________________

________________________________________

________________________________________

________________________________________

________________________________________

________________________________________

 

Hotărâm, pentru bucuria şi fericirea familiei noastre, să rezervăm ziua de ___________________ pentru a o petrece împreună.

Credem că vom petrece acel timp astfel : ________________________________________________

___________________________________________________________________________________

___________________________________________________________________________________

Aşa să ne ajute Dumnezeu!

Semnăturile:

  • ___________________________
  • ___________________________
  • ____________________________
  • ____________________________

 

Angajament

* Acest formular va fi completat şi semnat de către toţi membrii familiei, care sun  prezenţi.

 

Noi, familia ______________________________________________ compusă din următoarele persoane:

________________________________________

________________________________________

________________________________________

________________________________________

________________________________________

________________________________________

 

Hotărâm, pentru bucuria şi fericirea familiei noastre, să rezervăm ziua de ___________________ pentru a o petrece împreună.

Credem că vom petrece acel timp astfel : ________________________________________________

___________________________________________________________________________________

___________________________________________________________________________________

 

Aşa să ne ajute Dumnezeu!

Semnăturile:

  • ___________________________
  • ___________________________
  • ____________________________
  • ____________________________

 

Concurs  biblic

* Concursul se poate desfăşura în scris sau oral. Citeşti întrebare şi cei care ştiu răspunsul la mai multe întrebări vor trece la etapa următoare. Alegi dintre participanţi pe primii 3. Ai nevoie de câteva ajutoare ca observatori. Răspunsurile pot fi scrise pe bileţele oferite de tine şi după epuizarea timpului afectat întrebării se citeşte. Îi inviţi pe cei care cred că au răspuns corect. Cineva te ajută la contabilizarea punctajelor.

  

Etapa 1: participă toată lumea, dar nu se foloseşte Biblia.

  1. Cine sunt părinţii lui MADIAN ?
  2. Cum se numeşte mama lui OBED ?
  3. Cine a fost bunicul lui ENOS ?
  4. Cine a fost ASNAT ?
  5. Care bunic a schimbat ordinea naşterii nepoţilor lui ?
  6. Cine a fost în acelaşi timp şi bunic şi tată(din punct de vedere legal) pentru un copil?
  7. Spuneţi cel puţin 3 familii în care naşterea copiilor a fost o minune anunţată foarte clar mai înainte?
  8. Cine a avut 30 de fii şi totuşi a măritat 30 de fete?
  9. Ale cui erau fetele care au pretins moştenirea tatălui lor la împărţirea Canaanului?
  10. Din ce seminţie era Pavel?

Etapa 2: participă primii 3 care au dat cele mai multe răspunsuri corecte la întrebările din prima etapă.

  1. Ce grad de rudenie era între MILCA, ISCA şi LOT ?
  2. Care mamă celebră şi-a părăsit băiatul imediat după ce l-a născut ?
  3. Ce legătură de rudenie era între IONATAN şi ABINADAB ?

 

RĂSPUNSURILE la întrebări:

Etapa 1: (1)Avraam şi Chetura ;(2)Rut ;(3)Adam;(4)Soţia lui Iosif, fiica lui Poti- Fera ;(5)Iacov pe a lui Efraim şi Manase, prin încrucişarea mâinilor ;(6)Iuda pentru copilul născut din Tamar şi Lot pentru copiii făcuţi de fiicele lui; (7)Avraam- Isaac ; Manoah- Samson; Zaharia- Ioan Botezătorul ; (8) Iair, care a avut 30 de fii şi 30 de fete ;(9) Ţelofhad- Iosua  17:3 ; (10)Din Beniamin

Etapa2:   (1) Milca şi Isca erau surorile lui Lot ; (2)Rahela, care a murit la naşterea lui Beniamin ;(3)Ionatan şi Abinadab erau fraţi, fiii lui Saul.

 

Meditaţia 4:  Maleahi  4;6

 „El va întoarce inima părinţilor spre copii şi inima copiilor spre părinţii lor”

 

  • Nu este suficient ca doar inima unei categorii să se întoarcă spre cealaltă categorie;
  • Întoarcerea inimii este o condiţie a mântuirii, însemnând şi pocăinţă;
  • Prezintă versetul ca o concluzie – făgăduinţă chiar la încheierea programului.

Pregătim calea 

Pentru dragostea Lui

N-a rămas decât calea iubirii.

Vorbele,

Stoluri spre stele,

Visele,

artă deşartă;

numai mâinile spun că în ceasul trezirii

N-a murit nici o faptă.

 

Pentru naşterea mea

Pe tărâmul veciei ce moare

Clipele,

Spumă de lună,

Varsă

cât bobul de rouă

vale de zori

către lumea cea nouă.

 

Piatra căminului meu

Arsă  de graba trăirii  şi-a firii

Va ciopli

Inimi întoarse,

Altare,

Iertare şi pace

Ca un monument  ridicat

Peste mâine care vine şi tace.

 

Pregătim calea Lui

Ca un semn  spre căminul ce vine

Vorbele,

Fapte de gând,

Inimile,

Braţ  al unirii

Îşi măsoară bătăile,

Un poem închinat nemuririi..

deAndrei Spiridon

Declaratie de dragoste

Declaratie de dragoste.doc
Declaratie de dragoste.doc
Declaratie de dragoste.doc
64.5 KiB
97 Downloads
Details

DECLARATIE   DE   DRAGOSTE

CUPRINS:

  1. Deschidere: 6 str. 1.2.4.5
  2. Rugă
  3. COR
  4. Poezie:
  5. Introducere – Te iubesc
  6. COR
  7. Tema I – Şi tu mă iubeşti?
  8. Poezie: Confesiune de dragoste
  9. COR
  10. Tema II – Şi tu mă iubeşti?
  11. Poezie:
  12. COR
  13. Tema III – Ce înseamnă „să iubeşti”?
  14. Tema IV – O provocare
  15. COR: 1 TA
  16. Poezie:
  17. Încheiere – Venind Hristos
  18. COR
  19. Închidere: 28 str. 1.3.4
  20. Rugă
  21. COR 180

 

INTRUDUCERE   –   TE   IUBESC

Începând din prima zi a creaţiunii până astăzi, traversând spaţiul şi timpul Dumnezeu ne trimite acest mesaj: „Vă iubesc!”.

Chiar din prima pagină a Scripturii şi până la ultima Dumnezeu ne spune: „Vă iubesc!”.

Pentru a se face înţeles, El a folosit imagini. De exemplu imaginea Păstorului sau mergând mult mai departe El devine Părintele nostru. Un Părinte care este întotdeauna cu noi, alături de noi.

Chiar înainte de a ne naşte Dumnezeu deja ne iubea. Atunci când ne-am născut, cerul a tresăltat de bucurie, îngeri au înălţat imnuri. De câte ori, am fost ocrotiţi… Aţi uitat?

„Vedeţi ce dragoste ne-a arătat Tatăl, să ne numim copii ai lui Dumnezeu. Şi suntem.” Scrie apostolul Ioan (1 Ioan 3:1). Ne iubeşte aşa cum suntem, fără să ne pună condiţii.

Când cineva se simte iubit astfel, nu poate fi decât vesel, încrezător în viitor.

Aveţi sentimentul că Dumnezeu vă iubeşte aşa? Staţi de vorbă cu El? Îi spuneţi bucuriile, problemele, necazurile voastre? Uneori I-am închis, poate, uşa inimii noastre…

El însă a rămas credincios:

  • nu ne-a abandonat
  • a stat întotdeauna la uşă
  • a bătut sperând că, într-o zi, Îi vom deschide.

Unde vă găsiţi în relaţiile personale cu Dumnezeu? Au devenit ele ceva învechit – o imagine a trecutului, puţin demodată…?

Noi, probabil, nu L-am pus pe Dumnezeu deoparte, în pivniţă sau pod, dar, pentru unii, sertarul este deja deschis…

În ce măsură sunteţi în această situaţie? Înainte de a închide sertarul să ştiţi că Dumnezeu vă iubeşte încă şi mereu.

Dumnezeu ne iubeşte. Îi acceptăm dragostea? Pare stupid să pui o astfel de întrebare, şi totuşi… Căci avem dreptul de a răspunde: „Doamne, dragostea Ta nu mă interesează!”.

Dar azi, acum, avem şi posibilitatea să-I spunem: Doamne, Te iubesc, Îţi mulţumesc pentru dragostea Ta. Vreau să-Ţi dau viaţa mea aşa cum Tu ai dat-o pe a Ta pentru mine.

Doamne, Ţi-o ofer împreună cu talentele şi planurile mele de azi înainte.

Amin.

 

TEMA   I  – ŞI   TU   MĂ   IUBEŞTI?

Ioan 21:17

„A treia oară i-a zis Isus: Simone, fiul lui Iona, Mă iubeşti?

Petru s-a întristat că-i zisese a treia oară: Mă iubeşti? Şi I-a răspuns: „Doamne, Tu toate le ştii, ştii că Te iubesc.” Isus i-a zis: Paşti oile Mele!”

Un veteran al armatei romane a fost citat într-o zi să se prezinte în faţa unui tribunal. El a mers să-l caute pe Cezar şi i-a cerut să-i asigure apărarea. Cezar, conducătorul imperiului fu foarte surprins. Cum îndrăznea un simplu soldat să-i facă o astfel de cerere? Dar pentru a-şi demonstra nobleţea inimii, îi răspunse: „Ei bine, de acord, voi trimite pe cineva în locul meu”.

Atunci, soldatul, deschizându-şi puţin tunica şi arătându-ţi cicatricele, replică: „Cezare, atunci când, în timpul luptei, am zărit o lance gata să te străpungă, eu n-am trimis pe nimeni în locul meu să te apere.”

Fiecăruia dintre noi, Isus i-ar putea spune: „Atunci când am fost respins, umilit, bătut, torturat şi crucificat pentru tine, n-am trimis pe nimeni în locul Meu, fiindcă te iubesc şi Mi-am dat viaţa pentru tine”.

Dumnezeu ne iubeşte. Dumnezeu, Creatorul nostru, ne iubeşte. Dar noi, noi Îl iubim? Aici este întrebarea. Noi acceptăm ideea de a fi iubiţi, dar ce dăm în schimb. Dragostea lui Dumnezeu este o dragoste în „sens unic”?

Ne interesează Dumnezeu?

Deut. 10:12 „Acum Israele, ce alta cere de la tine Domnul, Dumnezeul tău, decât să umbli în toate căile Lui, să iubeşti şi să slujeşti Domnului, Dumnezeului tău, din toată inima ta şi din tot sufletul tău.”

Dumnezeu nu este o fiinţă îndepărtată, ireală. Nu este un bătrân care zâmbeşte blajin, 24 de ore din 24 şi Îşi aminteşte din timp în timp că are copii pe pământ.

Biblia spune că ne iubeşte mai mult de cât un tată, mai mult decât o mamă. Că El cunoaşte numărul perilor capului nostru. Aceasta vrea să spună că tot ceea ce priveşte fiinţa noastră Îl interesează.

Te iubesc, dar tu…

Acest Dumnezeu al dragostei, acest Dumnezeu cu adevărat viu, are nevoie de dragostea noastră. El doreşte să primească un răspuns la soliile Sale şi are nevoie de dovezi ale dragostei şi interesării noastre. Iată de ce, Dumnezeu nu se mulţumeşte numai să ne spună: „Te iubesc!”. El, Atotputernicul, Creatorul, îndrăzneşte să ne pună întrebarea următoare:

„Dar tu… tu mă iubeşti?”

 

CONFESIUNE    DE   DRAGOSTE

te iubesc cum n-am ştiut să iubesc pân’ acum

Inima mea ştie când te-apropii,

Când vrei să-mi zâmbeşti

Când spui că am preţ şi-mi arăţi,

Dovedeşti că şi Tu mă iubeşti

Înainte de a şti eu ce e dragostea

Înainte de-a pătrunde cu-adevărat

Rosul vieţii în mintea mea,

Tu mă iubeşti.

 

Dacă mă pun în genunchi

Aud uşa norilor deschizându-se

Ca să cobori în cămăruţa mea tainică;

Inima mea tresaltă când aude

Freamătul paşilor Tăi,

Şi tac

Şi zâmbesc

Te privesc.

Şi-mi ajunge…

Atunci aş tot sta cu Tine de vorbă

Aşezată, ca Maria, la picioare

Fără să-mi pese că Marta-i pe-aproape

Şi-o să mă dojenească.

 

Atunci Te implor să nu Te faci nevăzut,

Te-aş prinde de haină,

Ţi-aş lua picioarele-n braţe să le spăl,

Să le sărut,

Dar nu-mi dai voi niciodată,

Nu mă laşi să Te-ating până n-am s-ajung

Şi eu acolo sus, la Tatăl

Când genunchii îmi obosesc

Când lutul meu slab pare să se destrame

De fericirea locuirii cu Tine,

Mă trimiţi printre cei din lume să le povestesc

Despre dragostea noastră

doamne, când m-acoperă dragostea Ta,

E ca şi cum aş fi deja Acasă.

 

TEMA   ii  –  şI  TU  MĂ  IUBEŞTI?

Iată problema pe care Isus i-a pus-o într-o zi lui Petru. Vă amintiţi, întâmplarea se petrecea la malul lacului Galileii, după înviere. (Ioan 21: 15-17) Luându-l deoparte pe Petru, Isus i-a zis: —

– „Simone, ful lui Iona, Mă iubeşti?”

– „Da, Doamne, ştii că Te iubesc.”

Din nou, Isus i-a zis:

– „Simone, fiul lui Iona, Mă iubeşti tu?”

– „Da, Doamne, ştii că Te iubesc.”

Din nou, Isus i-a zis:

– „Simone, fiul lui Iona, Mă iubeşti tu?”

– „Tu toate le ştii, Doamne, ştii că Te iubesc.”

Toţi dăm acelaşi răspuns. Cum Îl iubim pe Dumnezeu? Cum se manifestă dragostea noastră?

Prin rugăciuni şi imnuri. Există serviciile de cult, darurile… Nu este rău. (Aveţi dreptate). Dar să privim lucrurile puţin mai de aproape… De exemplu, foarte adesea, rugăciunile noastre sunt alcătuite din clişee verbale sau au scurtimea telegramelor spuse în fugă, în pragul uşii sau înainte de servirea mesei:

  • (Bună ziua) Doamne. Fii cu mine Doamne. (poftă bună) Mulţumesc pentru masă. Noapte bună, Doamne.

Ce aţi zice de un cuplu care ar funcţiona pe principii asemănătoare? Dimineaţa la trezire:

  • „Bună dimineaţa, draga mea. Dejunul este gata?”

La prânz:

  • „Poftă bună, dragă! (Sper că ţi-a reuşit tarta cu vişine!)”

Seara:

  • „Noapte bună, iubito. Pe mâine”.

Încheiat. Şi aceasta 365 de zile pe an, de-a lungul a 40 de ani. V-ar conveni un partener care să vă trateze astfel? Sunteţi de acord că ar lipsi ceva acestui cuplu?

Lipseşte ceva dragostei mele pentru Dumnezeu? Cum am trăit-o până în prezent? Ca şi Petru, încercăm sentimentul tristeţii, când gândim la acest fapt. Isus a trebuit să-i pună de trei ori întrebarea: „Mă iubeşti?” pentru ca Petru să conştientizeze superficialitatea dragostei Sale. Pentru ca să înţeleagă că nimic nu este posibil fără dragoste.

Petru avea nevoie să realizeze că viaţa sa spirituală, viitorul său, slujba sa depindea, în mod esenţial, de dragostea sa pentru Dumnezeu.

Dumnezeu nu consideră necesare acţiunile eroice, mărturisirile de credinţă spectaculoase. El nu cere banii, inteligenţa, dibăcia. El ne cere, pur şi simplu, să-L iubim, să-I răspundem dragostei prin dragoste.

 

TEMA   III   –   CE ÎNSEAMNĂ   „SĂ   IUBEŞTI”?

„Să iubeşti pe Isus” – ce vor să spună aceste cuvinte? Mai întâi, înseamnă a menţine o relaţie continuă cu El. ca atunci când cineva este logodit sau căsătorit. Dragostea este o problemă de relaţie. Dacă nu sunt fericit să o regăsesc pe cea pe care o iubesc, să-i vorbesc, mai există încă dragoste? Nu!

 

Dacă trăim această relaţie de dragoste cu Dumnezeu, răul nu va avea putere asupra noastră. Unii dintre noi am cunoscut momente în care este foarte dificil să rămâi credincios. Pierderea unui post, a unei prietenii, umilire, batjocură, lovituri, închisoare.

 

V-aş întreba: cum a-ţi proceda pentru a rămâne în picioare? Este aceasta efectul unei puteri excepţionale a caracterului? A unei voinţe puternice? Sunt convins că mulţi ar răspunde: „Am rămas credincios prin dragostea lui Dumnezeu.”

 

Suntem ameninţaţi de o religie a obiceiurilor. Riscăm să ne instalăm într-o serie de practici fără viaţă. Credem că suntem înrădăcinaţi în convingerile noastre, pentru că ne simţim bine la biserică. Acolo avem prieteni. Şi, într-o zi, dintr-o raţiune sau alta, nu mai merge. Decepţie. Criză. Totul se prăbuşeşte. Destui oameni şi-au pierdut astfel credinţa. Totul se năruieşte pentru că, în spatele obiceiurilor, nu mai există relaţia personală cu Dumnezeu.

 

Dragostea pe care o nutrim pentru Dumnezeu, nu trebuie să depindă nici de fiinţe, nici de lucrurile care ne înconjoară, ci de o relaţie personală cu El.

 

TEMA   IV   –   O   PROVOCARE

Dacă Isus ne-ar lua deoparte şi, cum a făcut cu Petru, ne-ar spune simplu: „Nu-i aşa că mă iubeşti? Tu, care adesea M-ai uitat, care aproape nu-Mi mai vorbeşti, tu, pe care te iubesc ca pe un fiu, chiar mai mult, mă iubeşti tu?

Tu, tânăr sau vârstnic, tu, care ai suferit pentru credinţa ta. Mă iubeşti tu?

Tu, care asculţi aceste cuvinte, mă iubeşti cu adevărat?”

Ce răspuns dăm? Bineînţeles, putem să o facem pe surzii sau să ne gândim la altceva.

Putem răspunde printr-un NU.

Dar, putem, de asemenea, răspunde DA. „Da, Doamne, ştii că Te iubesc. În ciuda eşecurilor şi defectelor mele, în ciuda laşităţii mele, a ocaziilor când Te-am părăsit, ştii că Te iubesc, ştii că vreau să-Ţi urmez.”

Dacă aceasta este alegerea noastră, atunci Domnul ar putea să ne spună:

„Eşti gata să trăieşti marea aventură a credinţei. Eşti gata să-ţi îndeplineşti misiunea, să fii un exemplu în această lume, o lumină pe drum. De ce? Simplu. Pentru că Mă iubeşti!”

Isaia 43: 4 ne adresează mesajul Bibliei personal pentru fiecare dintre noi:

„pentru că ai preţ în ochii mei, valorezi mult pentru Mine, şi te iubesc”.

 

ÎNCHEIERE   –   VENIND   Hristos

„Noaptea a întârziat. Ziua se apropie”. Inima mea tremură la ideea aceasta. Să fie oare adevărat? Noapte, lunga noapte a lumii acesteia cu spaimele ei de moarte şi cu poftele şi răutăţile ei oarbe, să fie aproape trecută? Şi ziua să fie atât de aproape?

„Şi atunci vor vedea pe Fiul Omului venind pe nori cu putere şi mărire mare”.

„Când însă încep toate acestea să fie, mişcaţi-vă şi ridicaţi-vă capetele voastre căci s-a apropiat mântuirea voastră.”

  • Va să zică, El vine iarăşi! Fiul lui Dumnezeu vine! El vine iar pe pământ, de astă dată cu mare putere şi mărire. Fi-va aceasta cu adevărat? Îl va vedea în realitate lumea noastră, când cerul va fi luminat de mărirea Lui? Şi locuitorii acestui oraş privi-vor ei pe Domnul venind? Cine ar mai crede azi una ca aceasta şi cine şi mai gândeşte la aşa ceva?
  • Da, aşa predicase servul Domnului în mod serios. Eu simţeam în seara aceea toată realitatea faptului, drept care mi-am şi propus ca pe viitor să mă conformez acestei credinţe în viaţa mea. Dar când am părăsit adunarea în care se predicase despre venirea Domnului, amicul meu, domnul A îmi şopti să nu uit că luni este un consiliu la care trebuie să iau parte, iar doamna F aminti soţiei mele că joi seara să nu lipsească de la serata proiectată. În legătură cu aceasta soţia mea mă întrebă dacă am văzut bogata toaletă pe care o purta domnişoara B, atât de luxoasă şi cheltuitoare, zise ea, şi ştiu bine că veniturile lor nu sunt nici pe jumătate cât ale noastre. Şi eu, una, niciodată nu mi-aş comanda aşa ceva la modă, mi s-ar părea o risipă nedreaptă.
  • Eu începui să aduc vorba despre predica auzită. „Da”, zise soţia mea, „a fost o predică frumoasă, serioasă şi solemnă. Mă mir că n-am fost toţi aşa de impresionaţi de ea, ca mine. Dar, pentru că-mi veni în minte, ştii că inelul Mărioarei noastre trebuie schimbat, căci ea ar vrea mai bine un diamant, sau altceva mai scump. Ah, păcatele mele, mintea îmi era atât de frământată de întrebarea ce cadouri să-i luăm Mărioarei de ziua ei, încât nici n-am fost atât de atentă la predică. Era nedrept din partea mea, dar nu-mi puteam de loc aduna ideile.”

 

  • „Scumpa mea, îi zisei eu, „de multe ori mi se pare că viaţa noastră este numai o înşelătorie. Ne înşelăm pe noi şi pe alţii. Iată de exemplu, noi mergem să ascultăm regulat predicile la biserică. Cele auzite acolo sunt sau false sau adevărate. Dacă ar fi false, de ce ne mai ducem să le auzim? Aşa de exemplu, predica din seara asta. Dacă noi aşteptăm cu adevărat venirea Domnului, atunci trebuie să trăim şi să fim altfel ca până acum. Credem noi cu adevărat spusele Cuvântului lui Dumnezeu sau sunt toate numai basme?”.
  • „Cred”, zise soţia mea serios, „cred cu adevărat tot ce spune Cuvântul lui Dumnezeu. E drept că şi eu la fel ca tine simt că nu suntem ceea ce ar trebui să fim, mă văd prea obosită de cele din lumea aceasta, şi regret că trebuie să-mi ocup mintea cu atâtea lucruri pământeşti.” Şi zicând aceasta ea oftă.

După o pauză am zis: „Dacă Hristos ar veni pe pământ chiar mâine, ce ar fi atunci?”

  • „Îmi închipui”, răspunse soţia mea, „că mulţi din oraşul nostru ar face mari pregătiri să-L primească.” „Sigur, însă că Domnul ar refuza asemenea onoruri”, zisei eu. Bogatele şi luxoasele noastre biserici L-ar ruga în zadar să-Şi facă intrarea în ele, căci El nu locuieşte în palate.”
  • „O”, zise soţia mea, „dacă banii noştri, averea noastră, confortul nostru, L-ar ţine departe de noi, eu bucuroasă aş da totul, dar absolut totul, numai ca să-L pot vedea”.

Aceasta, ea o spuse dom toată inima, şi chiar pe faţă i se putea citi cât de mult s-ar bucura de venirea Domnului.

 

Iubiţi fraţi şi stimaţi oaspeţi;

Ne dăm seama cât de adevărat este faptul că, cu cât ziua Domnului este mai aproape, cu atât noi suntem mai nepregătiţi să-L întâmpinăm?

 

Bunul Dumnezeu să ne ajute, ca nimeni şi nimic din ce este trecător, să nu ne aducă în situaţia ca venirea Domnului să ne apuce prin surprindere.

El să ne ajute să facem parte dintre aceia care la venirea Sa să fim gata de a-L întâmpina şi a intra în fericita Sa Împărăţie, unde pentru veşnicie să-L putem slăvi.                                  Amin!

deAndrei Spiridon

CREAŢIUNEA

Creatiunea
Creatiunea
Creatiunea.doc
61.5 KiB
167 Downloads
Details

CREAŢIUNEA

CUPRINS:

  1. Deschidere
  2. Rugăciune
  3. Introducere I
  4. Introducere II
  5. COR
  6. Tema I
  7. Tema II
  8. COR
  9. Tema III
  10. Tema IV
  11. Poezie: Laudă
  12. Închidere
  13. Rugăciune
  14. Postludiu – ieşire

INTRODUCERE

 

„Doamne, unde mă voi duce departe de Duhul Tău şi unde voi fugi departe de faţa Ta? Dacă voi lua aripile zorilor şi mă voi duce să locuiesc la marginea mării şi acolo mâna Ta mă va călăuzi şi dragostea Ta mă va apuca!”…

„Iată că cerurile au fost întinse cu priceperea Ta şi în mâna Ta ţii adâncurile pământului cu mâna Ta prinzi fulgerele şi Tu ai în mână puterea şi tăria, aşa că nimeni nu Ţi se poate împotrivi.

Tu îţi deschizi mâna şi tot ce are viaţă se satură.

Din mâna Ta se revarsă viaţa şi existenţa, vindecarea, judecata şi îndurarea, răscumpărarea, binecuvântarea şi viaţa veşnică.”

Câţi dintre noi au cunoscut braţul Domnului şi câţi ne-am simţit mâna noastră în mâna Lui?

Să privim şi să descoperim tăria ca stă ascunsă acolo braţele Lui…

 

INTRODUCERE

 

Motivele pentru care să lăudăm pe Dumnezeu izvorăsc din fiecare meditaţie curată despre El; la fiecare pas, neaşteptat de multe şi adevărate motive ca o încercare a lui David de a prinde pe harfă exclamaţia: „Cine poate cuprinde măreţia Ta Doamne!…”

 

Creaţiunea şi salvarea omului ne îndeamnă la dar de închinare şi jertfă. Să cântăm despre existenţa cerului, a pământului, a noastră, este puţin pentru că toate acestea sunt prin ele însele cele mai adevărate cântece… Acolo unde este prezenţa lui Dumnezeu se face sanctuar.

 

Vrea El un moment de sărbătoare acum;

Cine îl poate opri?!…

Vrea Dumnezeu un loc de preamărirea Lui „aici”;

Cine Îi poate sta împotrivă?

 

Ne-am regăsit „aici” şi „acum” din dragoste pentru preţul salvării noastre găsit în Isus, de aceea să ne apropiem cât mai mult de El şi să-i ascultăm Cuvântul…

 

În acest program muzical ne vom „hrăni” spiritual din Psalmul 19.

 

„Cerurile spun slava lui Dumnezeu şi întinderea lor vesteşte lucrarea mâinilor Lui. O zi istoriseşte alteia acest lucru, o noapte dă de ştire alteia despre El; Şi toate acestea fără vorbe, fără cuvinte, al căror sunet să fie auzit; dar răsunetul lor străbate tot pământul şi glasul lor merge până la marginile lumii.

 

În ceruri El a întins un cort soarelui. Şi soarele, ca un mire, care iese din odaia lui de nuntă, se aruncă în drumul lui cu bucuria unui viteaz; Răsare la un capăt al cerurilor şi îşi isprăveşte drumul la celălalt capăt; Nimic nu se ascunde de căldura lui…

 

Legea Domnului este desăvârşită şi înviorează sufletul;

 

Mărturia Domnului este adevărată şi dă înţelepciune celui neştiutor; Orânduirile Domnului sunt fără prihană şi veselesc inima; poruncile Domnului sunt curate şi luminează ochii.

 

Frica de Domnul este curată şi ţine pe vecie. Judecăţile Domnului sunt adevărate, toate sunt drepte… Ele sunt mai de preţ decât aurul, de cât mult aur curat; Sunt mai dulci decât mierea, decât picurul din faguri.

 

Robul Tău primeşte şi el învăţăturile de la ele, pentru cine le păzeşte răsplata este mare.

 

Cine îşi cunoaşte greşelile făcute din neştiinţă? Iartă-mi greşelile pe care nu le cunosc! Păzeşte de asemenea pe robul Tău de mândrie, ca să nu stăpânească ea peste mine! Atunci voi fi fără prihană, nevinovat de păcate mari. Primeşte cu bunăvoinţă cuvintele gurii mele,

 

Doamne, Stânca mea, şi izbăvitorul meu!..

(Ps. 19)

 

TEMA   I

Ps. 19,14 p.p.

 

„Cerurile spun slava lui Dumnezeu, şi întinderea lor vesteşte lucrarea mâinilor Lui. O zi istoriseşte alteia acest lucru şi o noapte dă de ştire alteia despre El. Şi aceasta fără vorbe, fără cuvinte al căror sunet să fie auzit, dar răsunetul lor străbate tot pământul, şi glasul lor merge până la marginile lumii…”

Este cineva dintre noi care să ştie de câte ori şi-a îndreptat privirea în sus spre cer? Aproape că nu există zi în care să nu privim cerul măcar pentru a observa evoluţia meteorologică a vremii…

Dar între a privi şi a contempla, între a privi şi a asculta, între a privi şi a înţelege, există o diferenţă, căci cerurile vorbesc numai pentru cel care contemplă, ascultă şi înţelege.

De câte ori n-am fost fascinat de măreţia unui cer înstelat, mângâiaţi de seninul unui cer albastru sau înfricoşaţi de un cer întunecos, brăzdat de fulgere!…

Ce spun oare cerurile?

Pentru unii spun că există nişte legi fizice extraordinare, care trebuie negreşit cercetate şi cunoscute. Dar aceasta nu este suficient! Cerurile ne descoperă puterea creatoare şi susţinătoare a lui Dumnezeu.

„Cerurile spun slava lui Dumnezeu!…” Marele Creator a pus temelie cerului şi pământului. Întreaga natură a fost îmbrăcată cu veşmântul luminat al frumuseţii, totul era la început desăvârşit şi chiar, şi acum, după atâtea veacuri de păcat, puterea Lui veşnică şi dumnezeirea Lui se văd desluşit. Minunate sunt toate lucrările lui Dumnezeu! Nemărginită este înţelepciunea care le-a creat şi le susţine! Totul în Universul creat de Dumnezeu, vorbeşte despre El, dar fiecare lucru de impresionează în mod specific, cu siguranţă frumuseţea cerului ne minunează, dar ceea ce ne fascinează cel mai mult este întinderea şi nemărginirea lui. Cu adevărat „întinderea cerurilor vesteşte lucrarea mâinilor Lui”.

Nimic nu este mai imaterial decât timpul şi totuşi el vorbeşte despre Creatorul lui.

Dumnezeu a numit lumina – zi, iar întunericul l-a numit noapte… Astfel a fost o seara şi o dimineaţă. Aceasta a fost ziua întâia. (Geneza 1,5) Şi scara timpului a început să urce… perpetuarea zilelor şi a nopţilor, succesiunea lor neîntreruptă vorbeşte despre atotputernicia lui Dumnezeu, privim spre cer şi ştim că ziua a început sau se sfârşeşte, că noaptea va veni sau aproape a trecut…

Privim spre cer şi încercăm să ascultăm istorisirea zilei şi a nopţii, istorisire fără cuvinte, vestire fără vorbe, „al căror sunet să fie auzit!”, dar cu „răsunet peste întreg pământul şi glas care să meargă până la marginile lumii”…

Să luăm aminte, să ascultăm cu atenţie şi vom auzi: „Nici unul nu este ca Tine Doamne! Mare eşti Tu şi mare este Numele Tău prin puterea Ta.”

Nu vă înfricoşează măreţia Lui? O ştiinţă atât de minunată este mai presus de puterile noastre!

Să luăm aminte dar la aceste lucruri;

Să privim liniştiţi minunile lui Dumnezeu!

 

TEMA   II

Ps. 4 up – 6

 

„În ceruri El a întins un cort soarelui. Şi soarele ca un mire care iese din odaia lui de nuntă, se aruncă în drumul lui cu bucuria unui viteaz, răsare de la un capăt al cerurilor şi îşi isprăveşte drumul la celălalt capăt; nimic nu se ascunde de căldura lui!…”

„Dumnezeu a zis: Să fie nişte luminători în întinderea cerului, ca să despartă ziua de noapte; ei să fie nişte semne care să arate vremile, zilele şi anii; şi să slujească de luminători în întinderea cerului, ca să lumineze pământul”… (Geneza 1,14-15)

Şi aşa a fost…

„El a poruncit şi au fost făcute. Le-a întărit pe veci de veci. Le-a dat legi şi nu le va călca.”

Iată câteva texte ale Sfintei Scripturi în care este evidenţiată puterea lui Dumnezeu continuu la lucru.

„Şi Soarele ca un mire iese (…) şi se aruncă în drumul lui cu bucuria unui viteaz”

Dumnezeu lucrează neîncetat la susţinerea şi folosirea ca slujitori ai Săi a celor create de El. Astfel soarele mărturiseşte despre prezenţa inteligentă şi lucrarea activă a lui Dumnezeu. Toate lucrurile îi sunt supuse. Toate Îl ascultă cu bucurie…

Desăvârşită în frumuseţe şi putere este ascensiunea soarelui pe traiectoria lui sigură, dar şi mai mare este îndurarea Dumnezeului nostru care ne-a creat soarele care „răsare din înălţime ca să lumineze pe cei ce zac în întuneric şi în umbra morţii şi să ne îndrepte picioarele pe calea păcii!”

„Nimic nu se ascunde de căldura lui!”

„Dumnezeu face să răsară soarele Său peste cei răi şi peste cei buni!”

„Tu umple de veselie răsăritul şi apusul.”

„Ochii tuturor nădăjduiesc în Tine”

„Niciodată n-a văzut ochiul aşa ceva: anume ca un alt Dumnezeu afară de Tine să fi făcut asemenea lucruri pentru cei ce se încred în El!”

Amin!

 

TEMA   III

Ps. 19,7-10

 

„Legea Domnului este desăvârşită şi înviorează sufletul: Mărturia Lui este adevărată şi dă înţelepciune celui neştiutor. Orânduirile Domnului sunt fără prihană şi veselesc inima. Poruncile Domnului sunt curate şi luminează ochi. Frica de Domnul este curată şi ţine pe vecie; judecăţile Domnului sunt adevărate, toate sunt drepte, Ele sunt mai de preţ decât aurul, decât mult aur curat; sunt mai dulci decât mierea, decât picurul din faguri!”…

Iată că după ce vesteşte puterea lui Dumnezeu de a crea şi susţine Universul, psalmistul glorifică slava guvernării Sale morale. După cum soarele luminează şi dă viaţă pământului, deci materiei, tot astfel Domnului luminează şi dă energie lumii spirituale. Legea ne descoperă sfinţenia, dreptatea şi iubirea lui Dumnezeu.

„Legea iubirii care se jertfeşte este legea care guvernează cerul şi pământul”. Desconsiderată de către om prin călcarea ei, în lumea păcatului ea mai are încă o valoare inestimabilă. Ea oferă un standard moral, o adevărată concepţie a binelui, a binelui independent de raporturile sociale a binelui care nu este produsul societăţii sau oglindirea experienţei milenare a omului. Afundat în rău mai mult decât în bine, omul are nevoie de o continuă raportare la un ideal, general valabil şi imutabil, care nu poate fi decât desăvârşita Lege a Domnului. „Mărturia Domnului este adevărată”. Din acest verset ni se descoperă că setea omului după adevăr este rezolvată în „mărturia Domnului”.

Dumnezeu este adevărul, cunoaşterea adevărului şi raportarea lui la cel al Cuvântului lui Dumnezeu este înţelepciunea celui credincios. Procedând astfel, oricât de neştiutor ar fi el devine „mai înţelept decât înţelepţii, mai priceput decât bătrânii”.

Adevărul Său este adevărul absolut. A trăi în conformitate cu „mărturia Domnului constituie înţelepciunea divină a celui credincios.

„Orânduirile Domnului sunt fără prihană”. Guvernarea Domnului este dreaptă, înţeleaptă, sfântă, de aceea putem spune odată cu psalmistul:

„Orânduirile Tale sunt prilejul cântărilor mele. Judecăţile Tale sunt adevărate, toate sunt drepte!” Dumnezeu nu este părtinitor pentru că El judecă totul cu o dreptate a iubirii datorită căreia cei ce L-au primit pe Hristos ca Mântuitor personal sunt iertaţi şi socotiţi neprihăniţi. Toată această atitudine de admiraţie faţă de guvernarea Domnului trebuie să izvorască dintr-o înţelegere a caracterului Său, dintr-o temere faţă de El dintr-un respect plin de adorare faţă de Numele Său. De aceea David spunea: „Frica de Domnul este curată şi ţine pe vecie!” (Ps. 19,9)

Pentru cel credincios, aceste precepte ale moralei divine sunt mai de preţ „decât aurul, decât mult aur curat, sunt mai dulci decât mierea, decât picurul din faguri”.

Da, minunata Lege divină nu poate fi comparată cu trecătoarele bunuri materiale, pentru că numai ea oferă adevărata fericire: „veseleşte inima, înviorează sufletul”. Acesta este partea celui care priveşte şi admiră slava Legii divine, şi se supune din toată inima desăvârşitei Sale guvernări.

Amin!

 

TEMA   IV

Ps. 19,11-13

 

„Robul Tău primeşte şi el învăţăturile de la ele; pentru cine le păzeşte răsplata este mare. Cine îşi cunoaşte greşelile făcute din neştiinţă? Iartă-mi greşelile pe care nu le cunosc! Păzeşte de asemenea de robul Tău de mândrie, ca să nu stăpânească ea peste mine. Atunci voi fi fără prihană, nevinovat de păcate mari.”

Dumnezeu este plin de iubire. Mare este puterea Lui de a crea şi susţine, glorioasă este guvernarea Sa morală, dar minunată este lucrarea harului Său prin care suntem transformaţi din oameni păcătoşi în copii ai lui Dumnezeu. Aceasta este învăţătura pe care trebuie să o primim din contemplarea legilor Sale naturale şi morale şi atunci „răsplata va fi mare”. Trebuie doar ca eu să mă încadrez în aceste minunate legi ale lui Dumnezeu, să-L recunosc pe El ca fiind Creatorul şi Susţinătorul meu şi să primesc legea Sa morală în inima mea.

Slava lui Dumnezeu este văzută pe deplin într-un caracter armonios căci aceasta este rezultatul lucrării Duhului Sfânt. Sensibilitatea spirituală creşte şi mintea ajunge să fie preocupată şi de păcatele făcute din neştiinţă.

Înţelegerea sfinţeniei lui Dumnezeu, a desăvârşirii Sale, determină la o evaluare corectă a ceea ce înseamnă cu adevărat păcatul. Păcatul nu înseamnă numai a ucide, a fura, a minţi, ci şi orice gest necuviincios, orice cuvânt rostit cu mânie, orice gând rău.

Omul care cunoaşte ca şi David experienţa naşterii din nou, înţelege că pentru a fi mântuit are nevoie de a fi iertat de toate aceste păcate pe care, poate, la actualul nivel spiritual nu le înţelege. De aceea el se roagă: „Iartă-mi greşelile pe care nu le cunosc!”… Dar pe măsură ce înaintează pe calea sfinţirii, copilul lui Dumnezeu ajunge să sesizeze şi păcatele pe care înainte nu le observa. Acest proces va culmina înainte de venirea Domnului Hristos, când cei credincioşi vor fi ajuns desăvârşiţi şi prin puterea Duhului Sfânt vor rămâne astfel, chiar şi atunci când Isus Hristos nu va mai fi în Sanctuar.

Pe lângă această preocupare pentru greşelile comise din neştiinţă, privirea spirituală este îndreptată spre cel mai mare păcat: MÂNDRIA.

Mândria, este rădăcina tuturor relelor. Ea este păcatul originar, născut în inima Satanei.

Dintre toate păcatele, mândria este cel mai odios, cel mai contrar iubirii jertfitoare a lui Dumnezeu, cel mai opus caracterului Său. Se pare că este şi cel mai greu păcat de vindecat.

Simţământul suficienţei, independenţei, cât şi a ne însuşi lauda care se cuvine lui Dumnezeu, sunt acele manifestări ale mândriei pe care psalmistul le numeşte: „păcate mari”, pentru aceasta ar trebui să ne rugăm şi noi împreună cu David: „păzeşte de asemenea pe robul Tău de mândrie, ca să nu stăpânească ea peste mine! Atunci voi fi fără prihană, nevinovat de păcate”.

Această preocupare faţă de păcat şi lupta continuă împotriva lui, nu este proprie inimii fireşti ci este rezultatul puterii transformatoare a Duhului Sfânt.

Buzele noastre să laude pe Dumnezeu pentru slava puterii harului Său de a ne renaşte spiritual, de a ne sfinţi şi desăvârşi!

Amin!

LAUDĂ!

 

Laudă Celui de dincolo de marginile timpului!

Laudă spre Cel din centrul existenţei!

Laudă Întemeietorului începutului!

Din valea de lut a infinitului (speranţei)

înspre El slavă…

 

Lumina pe care o sorbim din stele

E a Lui…

Şi uşa din peretele bolţii,

Şi fereastra prin care cerul îşi toarnă Harul pe pământ

Laudă!

Laudă!

Laudă!….

 

Aşezăm suflare lângă suflare,

şi bătaie de inimă

lângă bătaie;

Adunăm toţi paşii,

toate zilele,

toate cuvintele,

să plămădim o laudă

cât Universul!

 

Laudă pentru puntea de legătură

între nimic

şi… tot,

în care este săpat numele Arhitectului:

– Isus Hristos –

 

Laudă pentru Duhul coborâtor

din nematerie!

Laudă pentru acţiunea denumită:

– MÂNTUIRE – destinată

să separe

pentru totdeauna

amestecul dintre

RĂU şi BINE….

Laudă!

Laudă!

Laudă!…

 

Şi flori de cuvinte,

Şi ofrande de ascultare,

Şi altare de jertfă,

Şi ogoare de iubire

laudă

clipă de clipă,

zi de zi,

pas de pas,

respiraţie după respiraţie

Laudă!

Laudă!

Laudă!

 

Amin!

deAndrei Spiridon

Craciun

Craciun_2005
Craciun_2005
Craciun_2005(2).doc
119.5 KiB
61 Downloads
Details

Introducere

Într-un restaurant, două doamne „se cinsteau” cu o masă bogată. Când au fost întrebate cu ce ocazie fac acest lucru, au răspuns: „Aniversăm ziua de naştere a bebeluşului!” Pentru că nu era nici un bebeluş în preajmă, curiosul a întrebat: „Dar unde este bebeluşul?” Mama a răspuns: „O, l-am lăsat la o mătuşă…” Exact aşa sărbătoresc cei mai mulţi oameni de pe pământ „Crăciunul”, ceea ce ei numesc „Naşterea Mântuitorului”: mănâncă, beau, petrec, fac daruri, dar Cel sărbătorit nu este cu ei…

 

Foarte multe popoare sărbătoresc astăzi acest eveniment aglomerat cu o mulţime de adaosuri care nu au existat de la început. Aceste adăugiri au deteriorat foarte mult semnificaţia pe care sărbătorirea naşterii Mântuitorului ar trebui s-o aibă pentru oameni. Cu sute de ani în urmă, în 1644, Parlamentul Angliei a fost silit să interzică prin legi foarte drastice această sărbătoare şi orice fel de manifestare care să amintească despre acest eveniment. Perioada crăciunului devenise cea mai ruşinoasă perioadă a anului din cauza beţiilor, actelor de vandalism şi de imoralitate la care oamenii se dedau cu ocazia petrecerilor. Situaţia de azi nu este mult diferită…

 

Cuvântul Crăciun nu există în Biblie şi nicăieri în Biblie nu se spune să ţinem o sărbătoare cu acest nume, cu alte cuvinte, Dumnezeu nu porunceşte o astfel de sărbătoare.

Abia după ce creştinismul a fost acceptat de imperiul roman (în prima jumătate a sec. IV), a fost decretat de către mai marii religioşi ai vremii ca biserica să sărbătorească naşterea Domnului.

 

Cum s-a ajuns totuşi la această dată de 25 decembrie? Sărbătorile Saturnalia erau, la un moment dat, cele mai de seamă sărbători la romani… Sărbătorile de iarnă erau foarte populare în antichitate.  Cea mai mare sectă religioasă păgână care a stimulat celebrarea zilei de 25 decembrie ca sărbătoare în întreaga lume romană şi greacă a fost închinarea păgână adusă soarelui, mitraismul. Această sărbătoare de iarnă a fost numită „Naşterea” – „Naşterea Soarelui”.(În această perioadă a iernii, soarele atinge punctul său cel mai de jos în emisfera sudică (australă) şi apoi începe mişcarea sa treptată către nord – asemenea unei ridicări. Acest fenomen a fost numit naşterea soarelui şi era sărbătorit în această perioadă. Închinarea la soare (Tamuz la acadieni, Baal la sidonieni) şi închinarea cu faţa spre răsărit sunt neplăcute lui Dumnezeu – De.4:19;2 Împ.23:5,11; Ez.8:13-16.

 

Romanii, în timpul Saturnaliei, împodobeau bradul cu boabe roşii… Astăzi, boabele s-au transformat în globuri iar între altele, se foloseşte beteala (argintie sau aurie). Iată un pasaj interesant din Biblie: Ier.10:3,4!!!  „Căci obiceiurile popoarelor sunt deşarte… taie un lemn din pădure, îl lucrează cu securea, îl împodobesc cu argint şi cu aur…”

 

Ziua de Ignat, numită şi Ignatul porcilor, este o sărbătoare care cade în 20 decembrie: este ziua în care a fost rânduită datina tăierii porcului de Crăciun.

Obârşia păgână a sacrificării porcului este evidentă. În Egiptul antic, porcul era adus ca jertfă zeului Osiris, iar in Grecia antică un ritual similar se săvârşea în cinstea zeiţei Demeter. Ceremoniile sacrificiale din lumea antică corespundeau întotdeauna cu perioadele de înnoire a timpului calendaristic. Prinderea şi înjunghierea porcului în ziua de Ignat, pârlirea părului, jupuirea şi tăierea cărnii păstrează până azi urme ale unor elemente de ritual păgân, a căror semnificaţie însă s-a pierdut.

 

În acest peisaj confuz şi amestecat ce loc are Mântuitorul nostru? E clar că trebuie să ne retragem în liniştea sufletului nostru şi să ne întrebăm cu seriozitate: Ce reprezintă naşterea lui Isus pentru mine?  Ce înseamnă viaţa Lui pentru mine? Ce trebuie să înţeleg prin faptul că El este Mântuitorul meu! Isus doreşte să se nască în inima fiecăruia din noi şi nu doar atât! Dacă nouă ne-ar plăcea ca Isus să rămână veşnic un Prunc ce nu ştie să vorbească şi să scrie, Lui nu I-ar plăcea! El vrea să se nască şi să crească. El trebuie s ajungă chiar Domn pe tronul inimii noastre!

 

Astăzi vrem să ştim că El S-a născut în inima noastră. Şi dacă S-a născut cu adevărat, haideţi să serbăm această naştere. Nu în Betleem, ci acum şi aici, în inima noastră. Şi apoi să-L lăsăm să crească, şi să devină DOMNUL Isus, Împărat şi Dumnezeu!  Amin!

I.  M A R I A   Ş I   I O S I F

Luca 1,30-38

30 Îngerul i-a zis: „Nu te teme, Marie; căci ai căpătat îndurare înaintea lui Dumnezeu. Şi iată că vei rămâne însărcinată, şi vei naşte un fiu, căruia îi vei pune numele Isus. El va fi mare, şi va fi chemat Fiul Celui Prea Înalt; şi Domnul Dumnezeu îi va da scaunul de domnie al tatălui Său David. Va împărăţi peste casa lui Iacov în veci, şi Împărăţia Lui nu va avea sfârşit. Maria a zis: „Iată, roaba Domnului; facă-mi-se după cuvintele tale! Şi îngerul a plecat de la ea.

Matei 1,19-21

Iosif, bărbatul ei, era un om neprihănit şi nu voia s-o facă de ruşine înaintea lumii; de aceea şi-a pus în gând s-o lase pe ascuns. Dar pe când se gândea el la aceste lucruri, i s-a arătat în vis un înger al Domnului şi i-a zis: „Iosife, fiul lui David, nu te teme să iei la tine pe Maria, nevastă-ta, căci ce s-a zămislit în ea este de la Duhul Sfânt. Ea va naşte un Fiu şi-i vei pune numele Isus pentru că El va mântui pe poporul Lui de păcatele sale.

 

În fiinţa omului există două armate care se războiesc: sentimentele şi gândurile, sau, cu alte cuvinte inima şi mintea. Deşi mintea trebuie să controleze foarte bine sentimentele ca să n-o ia razna, atunci când nu este ea însăşi controlată de Duhul lui Dumnezeu, şi nu se alimentează din Cuvântul lui Dumnezeu, mintea este o călăuză nesigură. Uneori inima se dovedeşte a fi mai în măsură să emită nişte semnalele de care avem nevoie cu toţii.

 

Când aude de Dumnezeu, mintea omului se dovedeşte adesea refractară: nu-i place să audă de lucrurile spirituale; are ea nişte argumente pe care îşi sprijină judecata şi deciziile… şi pentru că nu-i place ce spune inima, se hotărăşte s-o lase pe ascuns… adică să nu ţină seama prea mult de ce spune, de ce simte…

 

Cu inima însă e altă poveste. Deşi raţiunea a hotărât că, de exemplu, originea omului poate fi pe undeva îndărăt cu milioane de ani, după o evoluţie în ceaţă –  de la o moleculă primară până la un biped declarat de ştiinţă strămoşul omului, inima are şi ea gândurile ei: „Nu se poate!… viaţa e ceva atât de complex, atât de frumos, atât de neînţeles!  Orice lucru, spune ea, este supus legilor descompunerii şi ale  degradării! Trebuie să intervină o forţă dinafară ca să aibă loc un proces evolutiv. Întâmplarea nu duce niciodată la progres.”

 

Între raţiune şi simţire se duce adesea o luptă crâncenă. Victime sunt şi de o parte şi de alta! Trebuie să cadă pe frontul de luptă mulţimi de sentimente şi mulţimi de gânduri, până ce se va decide soarta: cine va birui?

 

În fine, după intervenţiile Providenţei şi de o parte şi de alta, decizia este luată: Inima spune prima: „De acord! Am înţeles! Facă-mi-se după cuvântul tău!”  Mintea, spune şi ea la fel, dar numai după ce a stat de vorbă cu acea străfulgerare îngerească ce a venit să-i explice: „Nu te teme să accepţi intuiţia inimii în acest caz! Ceea ce se zămisleşte în adâncul gândurilor şi al fiinţei tale este de la Duhul Sfânt!”

 

Atunci, o pace deplină se instalează în fiinţa omului! Primirea adevărului şi acceptarea voinţei divine în viaţa lui, duce la echilibru şi la bucurie.

 

Dragi prieteni!  Ce se petrece în sufletul vostru când auziţi astăzi, poate  a suta oară despre Dumnezeu şi despre Fiul Său care S-a născut în ieslea din Betleem?  Este pace? Este linişte? Nu existe nici o umbră de conflict între ce spune mintea şi ce spune inima?

 

Poate că venind astăzi mai aproape de Betleem, vom găsi lumina şi vocea blândă a îngerului care ne va spune tuturor: Nu vă temeţi! Ceea ce se zămisleşte în inimă şi în gândurile voastre astăzi, este de la Duhul Sfânt!  Nu vă temeţi să-L luaţi la voi pe Isus, căci El vine la voi plin de Duhul Sfânt şi se naşte pentru mântuirea voastră.

Emanuel

S-a născut Emanuel,
Emanuel…
O lume de-ntuneric
a fost străfulgerată de iubire…

Emanuel,  Emanuel
un gând de umilinţă
şi-o rază de speranţă
întru fericire!

S-a născut Emanuel!
O lume plină de-nşelare
a fost adusă faţă-n faţă
cu marele si sfântul Adevăr!

La cumpăna Lui
inima mea,
inima Ta
de care parte se-nclină?

O lume plină
de iubire şi frumos
înseamnă mai întâi
o inimă
în care S-a născut Hristos

 

 

II.   I E S L E A

Luca 2,6

Pe când erau ei acolo,  s-a împlinit vremea când trebuia să nască Maria. Şi a născut pe fiul ei, cel întâi născut, L-a înfăşat în scutece şi L-a culcat într-o iesle, pentru că în casa de poposire nu era loc pentru ei.

 

Înainte de naşterea Mântuitorului are loc adesea o deplasare, o călătorie undeva, departe de locul obişnuit al vieţii de fiecare zi. Viaţa este atât de trepidantă, aglomerată cu fel de fel de lucruri, şi mai bune şi mai puţin bune, unele importante altele mai puţin importante dar obligatorii;  oricum, ne plângem cu toţii de lipsa de timp. Nici să priveşti o floare nu mai este timp, nici cerul înstelat sau senin!… Poate şi pomii înfloresc în Mai atât de grăbiţi, încât abia dacă le simţim aroma… Când liliacul înfloreşte nici nu băgăm de seamă… Doar atât întrebăm, cu regret: „Gata? S-a ofilit?”

 

Pentru a pătrunde lumea spirituală, pentru a putea observa în tihnă lucrurile cu adevărat de valoare veşnică,  e necesar să ne sustragem din iureşul cotidian. Isus nu se poate naşte în inima omului grăbit, în viaţa omului ocupat până peste cap cu cele materiale… Departe, aproape de natură, aproape de cer, vin îngerii în suflet şi cântă aşa de frumos despre o veste nemaiauzită: S-a născut Isus în inima ta!  O, de câte ori oamenii L-au primit pe Isus departe de casă, departe de atmosfera îngheţată din patrie, unde rareori se mai schimbă câte ceva… În altă ţară, în alt oraş, la lucru cu un coleg credincios, poate chiar în război, undeva într-un Betleem depărtat… Ce minunat! S-a născut Isus!

 

E minunat! Chiar dacă S-a născut într-un grajd! Chiar dacă nu i-ai oferit camera din faţă a inimii tale, acolo unde aveai lucrurile importante, prietenii, cunoştinţele, (doar nu aveai cum să-i alungi pe toţi aceştia afară, nu?) Acum e foarte bine că ai fost primitor de oaspeţi, şi nu L-ai trimis pe câmp… Grajdul inimii!… Sau nu cumva… acest grajd e chiar toată inima ta, în care nu s-a mai făcut curat de mult timp, acest staul în care miroase urât şi e rece… Nu e rece?   E şi cald uneori? Da, dar căldura asta care vine de la poftele firii tale pământeşti şi care se amestecă cu mirosul atâtor plăceri egoiste poate fi acea căldură primitoare şi plăcută pentru un Prunc ca  Isus?

 

Dar, în fine, nu aveai alt loc unde să-L primeşti. Şi El a venit. Acolo S-a născut, şi a făcut-o cu bună ştiinţă, pentru că El vrea să facă curat! Nimeni altul nu poate face lucrul acesta. Numele lui Isus înseamnă „salvare”. Îngerul a spus: „Îi vei pune numele Isus, pentru că El va mântui pe poporul Său de păcatele sale.” El vrea să arunce afară tot ce nu e bun şi frumos, tot ce miroase neplăcut în viaţa ta. În schimb, El aşază în inima ta lumina şi sfinţenia Sa, neprihănirea şi nobleţea  de caracter.

 

Dragi prieteni! Dacă Isus S-a născut deja în inima voastră, lăsaţi-L să facă curat! Nu-L opriţi !

Ajutaţi-L în această lucrare minunată! Dintr-un grajd El poate să facă un palat!  Dintr-o viaţă fără valoare El poate să facă nestemate pentru tezaurul cerului!

 

 

Acest staul

Acest staul este sufletul meu
întunecat
şi mirosind a murdărie
cu  zidul spart
şi plin de igrasie
cu boii nesătui
mugind de vânturile reci
ce vin şi trec
prin podul afumat
şi plin de lilieci…

Acest staul
necurăţit de ani
acest neprimitor sălaş
adesea vizitat de şobolani
în care spiritele lui Satan se zbat
e locu-n care S-a născut Hristos
sa facă El lumină şi curat,
sufletul meu, nespus de păcătos…

 

III.PĂSTORII şi MAGII

Luca 1,8-20

În ţinutul acela erau nişte păstori care făceau de strajă în jurul turmei lor. Şi iată că un înger al Domnului s-a înfăţişat înaintea lor şi slava Domnului a strălucit împrejurul lor. Ei s-au înfricoşat foarte tare dar îngerul le-a zis: „Nu vă temeţi! Astăzi în cetatea lui David vi s-a născut în Mântuitor care este Hristos Domnul! Iată semnul după care-L veţi cunoaşte: Veţi găsi un prunc înfăşat în scutece şi culcat într-o iesle. Şi deodată împreună cu îngerul s-a unit o mulţime de oaste cerească lăudând pe Dumnezeu şi zicând: „Slavă lui Dumnezeu în locurile prea înalte şi pace pe pământ între oamenii plăcuţi Lui!”

Păstorii s-au dus în grabă şi au găsit pe Iosif şi pe Maria şi pruncul culcat în iesle. După ce L-au văzut, au istorisit ce li se spusese despre Prunc. Şi toţi cei ce i-au auzit s-au mirat de ce au spus păstorii. Maria păstra toate aceste cuvinte în inima ei. Şi păstorii s-au întors SLĂVIND ŞI LĂUDÂND PE DUMNEZEU pentru ce auziseră şi văzuseră.”

 

Matei 2,1-12

După ce S-a născut Isus în Betleemul din Iudeea, în zilele împăratului Irod, iată că nişte magi au venit din Răsărit la Ierusalim. Şi iată că steaua pe care o văzuseră în Răsărit mergea înaintea lor, până ce a venit şi s-a oprit deasupra locului unde era Pruncul. Au intrat în casă, au văzut Pruncul şi pe mama Lui, s-au aruncat cu faţa la pământ şi I s-au închinat! Apoi şi-au deschis vistieriile şi i-au adus daruri: aur, tămâie, şi smirnă.

 

Păstorii erau cei care aşteptau, cei care făceau de strajă, noaptea… Cei care plângeau şi se rugau pentru naşterea lui Mesia în inima unui prieten drag. O, de câte ori şi dvs v-aţi întrebat: de ce oare prietenul meu, fratele meu, sora mea sau tatăl sau mama mea, sau copilul meu – nu se decide pentru Hristos?  Cunoaşte atâtea lucruri din Scriptură!  A auzit atâtea chemări!… M-am rugat de atâta timp ca să se întoarcă şi să se hotărască pentru viaţa veşnică!  De ce nu se naşte Isus în inima Lui?

 

Sau poate tu însuţi, cel care asculţi aceste cuvinte ai fraţi şi surori, părinţi sau copii care se roagă pentru tine! De ce oare nu se naşte Isus în inima ta?  Ce anume ocupă locul cuvenit Lui din inima ta? Sunt lucruri mai importante? Sunt persoane mai importante?

 

Şi, într-o zi, răsare o lumină nemaivăzută! Se aude un cântec sublim! Nu vă temeţi! Astăzi, undeva, într-o iesle, se naşte Isus Hristos!  Cei care au aşteptat, s-au rugat şi au sperat, aud vestea şi vin să vadă minunea! Cuvinte de laudă şi mulţumire se revarsă de pe buzele lor! Mulţumim lui Dumnezeu! S-a petrecut minunea pe care o aşteptam demult!  Bucuria care are originea în inima lui Dumnezeu

pătrunde inimile lor şi se revarsă în cântec.

 

Şi nu numai aceşti prieteni şi rude se bucură de naşterea lui Isus… Oamenii de departe, străinii, aud şi văd această schimbare. Tocmai din Răsăritul vieţii lor aud şi vor să vadă… De aceea vin aproape, şi constată cu uimire că cel care altădată era egoist, rău şi  răzbunător, a devenit prin Harul lui Hristos altruist, plin de bunătate şi dragoste. Cel care era spaima satului sau bătăuşul de care se temea toată puşcăria este acum un om blând şi amabil.  Cel care nu a avut puterea să se lase de robia tutunului sau a altor vicii, stă acum ca şi demonizatul din Gadara „îmbrăcat şi întreg la minte” la picioarele lui Isus.

 

 

Dragi prieteni! Când auziţi şi vedeţi minunea naşterii lui Isus în inima cuiva, nu ezitaţi să vă deschideţi

vistieria inimii voastre ca să-I aduceţi în dar aurul cuvintelor cele mai alese, tămâia şi smirna frumos mirositoare ale închinării. „Slavă lui Dumnezeu în locurile preaînalte şi pace pe pământ între oamenii plăcuţi Lui!”

 

Mai sunt păstori?

Şi au venit păstorii să se-nchine
căci Te-au iubit şi Te-au primit
şi au ştiut ca numai lângă Tine
Isuse, pacea lor e de găsit!
Şi Ti-au adus în sfântă adorare
o inimă de bucurie plină
cu spirit pregătit de sărbătoare
şi de privirea mieilor, blajina…
Miros de pace si de libertate,
arome de păduri si munţi şi  ape,
Tu Doamne Te-ai descoperit în toate
şi-n toate
Tu le-ai fost mereu aproape!
Mai sunt păstori cu inima fierbinte?
Mai sunt şi astăzi inimi doritoare?
Isus mai are încă daruri sfinte
de viaţă şi de pace salvatoare!

 

Deschide-ţi poarta, Betleeme!

Deschide-ţi poarta de lumină,
să intre-n staul înţelepţii,
să-aducă daruri,
să se-nchine,
conduşi de Steaua dimineţii…
Lumina din lumina-ti sfântă
împarte-ne la fiecare
căci n-am găsit in noaptea lumii
înţelepciunea salvatoare…
Azi ne căim
ca din pruncie am preţuit
comori deşarte,
şi-am alergat fără de ţintă
şi am băut din puţuri sparte…
In pragu-nţelepciunii Tale
floarea iubirii se desface;
Decât savanţi in bezna lumii
mai bine înţelepţi în adevăr şi pace!

IV. I R O D

 

Matei 2,3.16.

Când a auzit Împăratul Irod acest lucru s-a tulburat mult şi tot Ierusalimul s-a tulburat împreună cu el… A adunat pe toţi preoţii cei mai de seamă şi pe cărturarii norodului şi a căutat să afle de la ei unde trebuia să se nască Hristosul. Apoi când a văzut că fusese înşelat de magi, s-a mâniat foarte tare şi a trimis să omoare pe toţi pruncii de parte bărbătească de la doi ani în jos, care erau în Betleem şi în toate împrejurimile lui, potrivit cu vremea pe care o aflase întocmai de la magi.

 

Ce crud este acest Împărat! Să omoare nişte copii nevinovaţi!… Cum de a fost posibil aşa ceva? Motivul? Teama de a nu-şi pierde tronul!

 

Ca să accepţi pe Isus să se nască în inima ta înseamnă să-L primeşti aşa cum este, adică Domn, Împărat şi Dumnezeu. Primirea lui ca Domn înseamnă subordonarea voinţei, a planurilor, a idealurilor şi a întregii vieţi. Sigur că e necesar să vorbim aici despre faptul că abdicarea de la voinţa proprie înseamnă renunţarea la tot ce este RĂU, iar primirea voinţei divine înseamnă re-orientarea vieţii pe cărările binelui şi ale dreptăţii. Când Dumnezeu ne cere să-i predăm inima şi voinţă noastră şi noi spunem rugăciunea „facă-se voia Ta”, asta nu înseamnă depersonalizare sau negarea extremă de sine, ci înseamnă identificarea totală cu voinţa divină. Firea noastră pofteşte ce este rău şi urmând această cale a păcatului soarta noastră va fi distrugerea. Dar Dumnezeu este Tatăl nostru şi doreşte binele nostru veşnic, chiar dacă noi nu ştim lucrul acesta, chiar dacă noi nu simţim de la început.

 

Când aude de naşterea lui Hristos în inimă, EUL începe să tremure de frică. Se teme de detronare!

Se tulbură, şi pentru că se tulbură el, împreună cu el se tulbură tot Ierusalimul fiinţei umane. Este un veritabil cutremur care se produce la vestea naşterii lui Isus. Lupta aceasta cuprinde întreaga fiinţă umană: ce să fac cu Isus?   Dacă este Domn, va trebui să stea pe tron… Or, în inimă nu este decât un singur tron!  Să abdic eu în faţa Domnului de curând născut? Niciodată! Şi, pentru că nu vrea să abdice, face planuri ucigătoare: pregăteşte armata de argumente, mai mult sau mai puţin diplomatice, şi o trimite să omoare toate ideile spirituale care s-au născut în ultima vreme…

 

Sărmane Irod! Sărmanule EU care nu vezi decât privilegiile vremelnice şi care nu eşti în stare să lupţi pentru adevăratele tale interese!   Cum de nu vezi tu că Împăratul de curând născut n-are de a face cu poziţia ta, cu drepturile şi obligaţiile tale? El are tronul Lui, are Împărăţia Lui! Împărăţia Lui nu este din lumea aceasta!  Dacă ar fi fost din lumea aceasta, El nu s-ar fi născut într-un staul, ci într-un palat, în capitala Regatului, pe perne de puf şi cu mare strălucire! El ar fi întărit domnia ta, ţi-ar fi pus împărăţia pe temelii veşnice şi  ai fi fost mântuit prin intervenţia Lui! Dar acum, pentru că ai vrut să-L omori, pentru că ai acţionat în sensul acesta, chiar dacă nu ţi-au fost împlinite planurile diabolice, şansa ta a trecut… Ai pierdut totul:  Şi tronul acesta pământesc, şi mântuirea sufletului tău!

 

Dar nu! Poate nu! Poate mai este o şansă. Poate de aceea astăzi, aici, am venit la Betleem, ca să ne închinăm înaintea Împăratului de curând născut! Am venit să ne mărturisim păcatul ignoranţei şi al ne-acceptării domniei lui Isus. Am venit să căpătăm iertarea. Am venit să primim harul şi puterea de a trăi o viaţă nouă. Am venit să spunem: Doamne, facă-se voia Ta precum în cer şi pe pământ! Vie Împărăţia Ta în inimile noastre! Umple Tu Doamne inima şi gândurile noastre! Alungă de pe tron egoismul acesta tiran şi absurd! Alungă tot ce e rău din Împărăţia fiinţei noastre! Îţi predăm tronul inimii, Doamne Isuse, şi nu mai pleca de la noi! Ne iartă greşelile noastre aşa cum suntem dispuşi să iertăm şi noi şi ajută-ne să iertăm şi noi cum eşti dispus să ne ierţi Tu! Pâinea noastră cea de toate zilele dă-ne-o nouă astăzi şi hrăneşte sufletele noastre cu dragostea Ta! Nu ne lăsa să cădem în ispită căci a Ta este puterea şi domnia şi slava în veci. Amin

Răsărit şi apus

Când soarele răsare, lumina lui pătrunde
Si schimbă faţa nopţii pe-un zâmbet de copil…
De legea-aceasta nimeni nu are-a se ascunde,
Un împărat sa fie, sau slujitor umil…

Pustia nopţii noastre a fost atunci străpunsă
Când înfăşata-n slavă, lumina a ţâşnit,
Din Betleem spre lume, o taină nepătrunsă,
O taină a iubirii şi fără de sfârşit!”

Iubirea când se-arată cu faţa-i de lumină,
E ca şi când prin gheţuri o raza-a răsărit,
Ca să topească răul cu unda ei blajină,
Căci noaptea pentru nimeni nu este de dorit…

Si totuşi cum dispare la orizont lumina,
Fiarele pădurii încep a se trezi;
In beznă toţi irozii îşi sapă vizuina
Ca sa-şi ascundă-n tihnă… fiara inimii…

O, cat de nepătrunsă e-a sufletului noapte,
În ale cărei peşteri nu intră nici o stea,
Urechi ce n-au s-audă nici tainicele şoapte
Nici trâmbiţa din urma care-a-nceput deja!

Soldaţii sunt şi astăzi trimişi cu o porunca
N-au voie sa gândească, n-au milă de-mpărţit,
Pentru un ban de aur, dreptatea o aruncă,
Când soarele răsare, in ei… a asfinţit!

Lumina nu pătrunde pe uşa încuiată!
Zăvoare nu deschide, şi nici nu sfarmă stânci!
Cum oare sa mai bată o inimă de piatră
Înmormântată-n groapa păcatelor adânci??

Afară-i încă  noapte şi-au adormit drumeţii…
Pe cerul nostru însă a răsărit o stea;
Ea luminează drumul spre zorii dimineţii;
Treziţi-vă şi mergeţi la staul după ea

 

Crăciunul

 

Este Crăciunul o sărbătoare creştină?

 

Crăciunul a fost stabilit ca sărbătoare oficială în anul 325 de un împărat păgân, creştinat pe patul de moarte, Constantin cel Mare, fixându-se ziua de 25 decembrie. In anul 354, Liberius, episcopul Romei, a reconfirmat oficial aceeaşi dată pentru sărbătoarea Naşterii Domnului.

 

Dar de ce abia in secolul IV a fost reglementată sărbătorirea acestui mare eveniment? Oare primii creştini nu ştiau când s-a născut Mântuitorul?  Ideea este că Mântuitorul n-a poruncit sărbătorirea acestui eveniment.

 

Chiar dacă dorinţa de a sărbători Crăciunul este o dorinţă poate bună în sine, originea sărbătorii este păgână: la romani, sfarsitul lunii decembrie coincidea cu serbarile date in cinstea zeului Saturn, numite saturnalii. Acestea reprezentau o forma de venerare a soarelui, a luminii ce biruia intunericul – obicei adus din Orient, mai precis din Siria. Unii episcopi au propus ca Nasterea Domnului sa se sarbatoreasca tot in aceeasi perioada (17 – 24 decembrie), în ideea unirii politice dintre creştini şi păgâni insa obiceiul nu s-a generalizat pana in veacul al IV-lea al erei crestine, nestiindu-se cu siguranta care ar trebui sa fie data corecta. Uneori, Craciunul era sarbatorit in septembrie, alteori in martie. Chiar dupa fixarea datei de 25 decembrie, a mai trecut inca destul de multa vreme pana ce aceasta sa fie adoptata de toti crestinii.

 

Datorita diferentelor calendaristice (stil nou si stil vechi), o buna parte dintre ortodocsi au serbat multa vreme Craciunul in luna ianuarie. Chiar si in zilele noasre, rusii au pastrat acest obicei.

 

In tarile Europei occidentale, protestantii au interzis in anumite epoci serbarea Craciunului si cultul sfintilor. De exemplu, Oliver Cromwell a interzis in Anglia aceasta sarbatoare intre anii 1649 si 1660. Abia in secolul XIX, Craciunul a devenit cu adevarat o serbare populara. In 1834, cartea lui Charles Dickens, Un colind de Craciun, aparuta cu o saptamana inaintea acestei sarbatori, a cunoscut un mare succes. Deja, Craciunul castigase o popularitate uriasa. In Statele Unite, Alabama a fost primul stat care a declarat Craciunul sarbatoare legala, in 1836.

 

Cel mai celebru personaj legat de aceasta sarbatoare este, fara indoiala, Mos Craciun. Trebuie sa stiti ca si el a aparut, in forma in care il cunoastem noi astazi, tot prin secolul XIX. Mos Craciun arata ca un batran bun si bland, cu barba alba, care aduce daruri copiilor cuminti. Figura sa a fost inspirata de aceea a lui Mos Nicolae, si chiar numele sau american, Santa Claus, este pronuntia engleza a numelui danez al Sfantului Nicolae: Sinter Klaas. Britanicii ii spun Father Christmas, iar francezii il numesc Pere Noel. Este interesant sa mentionam ca la noi in tara, in timpul regimului comunist, Mos Craciun a devenit „Mos Gerila” si s-a incercat desprinderea sa de sarbatoarea crestina a Craciunului.

 

Obiceiul de a se impodobi bradul este de data relativ recenta si provine din tarile germanice. Acesta isi are obarsia in vechile credinte pagane, care spuneau ca bradul vesnic verde este un simbol al vietii. De exemplu, egiptenii din Antichitate isi decorau casele cu frunze de palmier in cea mai scurta zi a anului, in luna decembrie. Romanii faceau la fel in timpul saturnaliilor, folosind ramuri de brad, iar preotii druizi impodobeau stejarii cu mere aurii. Obiceiul crestin al impodobirii bradului a fost atestat intaia oara in Lituania, in 1510, desi se spune ca Martin Luther a fost primul care a impodobit un brad de Craciun cu lumanari aprinse, pentru a le arata copiilor cum stralucesc stelele in noptile foarte frumoase.

 

In America, obiceiul pomului de Crăciun a fost introdus de colonistii germani, in secolul XIX. In Anglia, printul Albert, care era de origine germana, sotul reginei Victoria, a impodobit primul brad de Craciun la castelul Windsor. Obiceiul a fost preluat apoi de englezi si raspandit nu numai in Marea Britanie, ci si in colonii.

 

Tradiţia ca purcelul sa se taie cu câteva zile înaintea Crăciunului, mai precis de Ignat, pe 20 decembrie este o tradiţie păgână. Romanii jertfeau porci, dar evreii niciodată pentru că animalul de sacrificat Îl reprezenta pe Isus, Mielul lui Dumnezeu care moare pentru păcatul lumii. Aşadar la crăciun mulţi serbează naşterea Domnului dar jertfesc un porc… În această ciudată amestecătură de tradiţii şi superstiţii cum poate fi prezent Hristos?

 

  1. De ce şi de unde Crăciun?

Într-un restaurant, două doamne „se cinsteau” cu o masă bogată. Când au fost întrebate cu ce ocazie fac acest lucru, au răspuns: „Aniversăm ziua de naştere a bebeluşului!” Pentru că nu era nici un bebeluş în preajmă, curiosul a întrebat: „Dar unde este bebeluşul?” Mama a răspuns: „O, l-am lăsat la o mătuşă…”

 

Exact aşa sărbătoresc cei mai mulţi oameni de pe pământ „Crăciunul”, ceea ce ei numesc „Naşterea Mântuitorului”: mănâncă, beau, petrec, fac daruri, dar Cel sărbătorit nu este cu ei…

 

Foarte multe popoare sărbătoresc astăzi acest eveniment aglomerat cu o mulţime de adaosuri care nu au existat de la început. Unele dintre ele s-au generalizat, cum ar fi Moş Crăciun (tradiţie olandeză); bradul de Crăciun (tradiţie germană);

 

Aceste adăugiri au deteriorat foarte mult semnificaţia pe care sărbătorirea naşterii Mântuitorului ar trebui s-o aibă pentru oameni. Cu sute de ani în urmă, în 1644, Parlamentul Angliei a fost silit să interzică prin legi foarte drastice această sărbătoare şi orice fel de manifestare care să amintească despre acest eveniment. Perioada crăciunului devenise cea mai ruşinoasă perioadă a anului din cauza beţiilor, actelor de vandalism şi de imoralitate la care oamenii se dedau cu ocazia petrecerilor. Situaţia de azi nu este mult diferită…

 

  1. Originea sărbătorii

Cuvântul Crăciun nu există în Biblie şi nicăieri în Biblie nu se spune să ţinem o sărbătoare cu acest nume, cu alte cuvinte, Dumnezeu nu porunceşte o astfel de sărbătoare.

Cărţile de istorie şi chiar Enciclopedia Bisericii Catolice susţin că această sărbătoare nu a existat de la începutul creştinismului:

Abia după ce creştinismul a fost acceptat de imperiul roman (în prima jumătate a sec. IV), a fost decretat de către mai marii religioşi ai vremii ca biserica să sărbătorească naşterea Domnului. (7-2715)

 

  1. Data

Mai târziu, când bisericile din diferite locuri au început să sărbătorească naşterea lui Hristos, au fost mari diferenţe de opinii în ce priveşte data corectă. Biserica Romano-catolică n-a început să sărbătorească ziua de 25 decembrie decât în ultima parte a secolului patru…(4) Până atunci, creştinii ţinuseră această sărbătoare în diferite perioade ale anului: în decembrie, în mai, în aprilie şi, cel mai frecvent, în ianuarie. (7-2714)

Cum s-a ajuns totuşi la această dată de 25 decembrie?

 

Sărbătorile Saturnalia erau, la un moment dat, cele mai de seamă sărbători la Romani…(1) Sărbătorile de iarnă erau foarte populare în antichitate. „În Roma şi în Grecia păgână, pe vremea barbarilor teutoni, în vremurile străvechi ale civilizaţiei egiptene antice, în stadiul de început al dezvoltării popoarelor din est şi vest, din nord şi sud, perioada solstiţiului de iarnă a fost totdeauna o perioadă de bucurie şi sărbătoare.” (5) Pentru că acest anotimp era atât de iubit, biserica oficială (de stat) (Catolică sau Ortodoxă – depinde de zonă) l-a adoptat ca timp al naşterii lui Hristos. (2)

 

Cea mai mare sectă religioasă păgână care a stimulat celebrarea zilei de 25 decembrie ca sărbătoare în întreaga lume romană şi greacă a fost închinarea păgână adusă soarelui, mitraismul. Această sărbătoare de iarnă a fost numită „Naşterea” – „Naşterea Soarelui”. (6) (În această perioadă a iernii, soarele atinge punctul său cel mai de jos în emisfera sudică (australă) şi apoi începe mişcarea sa treptată către nord – asemenea unei ridicări. Acest fenomen a fost numit naşterea soarelui şi era sărbătorit în această perioadă.(7-2715))

 

Pe măsură ce obiceiurile păgâne referitoare la închinarea adusă soarelui erau „creştinizate”, este de înţeles că urma să rezulte confuzie. Unii credeau că Isus era Sol, zeul-soare! Tertulian trebuia să declare că Sol nu era Dumnezeul creştinilor; Augustin a denunţat identificarea eretică a lui Isus cu Sol. Papa Leo I a mustrat aspru dăinuirea închinării adusă soarelui, deoarece nişte creştini, stând chiar în pragul „bazilicii apostolilor”, i-au întors acestuia spatele pentru a se închina soarelui care răsărea. (2) Nu au reuşit însă să abolească această închinare păgână şi au venit cu soluţia închinării cu faţa spre răsărit. Ba chiar au început să construiască clădirile de cult (spre deosebire de cea de mai sus) în aşa fel încât oamenii să se închine cu faţa spre răsărit.

 

Închinarea la soare (Tamuz la acadieni, Baal la sidonieni) şi închinarea cu faţa spre răsărit sunt neplăcute lui Dumnezeu – De.4:19;2 Împ.23:5,11; Ez.8:13-16.

 

În Enciclopedia Catolică scrie: Binecunoscuta sărbătoare în cinstea soarelui, Natalis Invicti (Naşterea Neînvinsului Soare) serbată în 25 decembrie, poartă în esenţă responsabilitatea pentru data sărbătorii noastre din luna decembrie.(4) Acest lucru, catolicii l-au făcut şi pentru alte sărbători ale lor. De exemplu: 24 iunie, era o sărbătoare în cinstea lui Baal la druizi (preoţii celţilor în antichitate – mil.1 î.Hr.); ea a devenit sărbătoarea naşterii lui Ioan Botezătorul; 15 august, care era consacrată lui Isis (la egipteni) sau Dianei (la romani), a devenit „adormirea Maicii Domnului” (Sf. Marie Mare); 02 februarie, care era la romani o zi sărbătorită cu torţe şi lumânări în cinstea zeiţei Februa (la greci, în această dată se sărbătorea zeiţa Demetra) a devenit „Intrarea Maicii Domnului în Biserică”).

Tehnica suprapunerii sărbătorilor păgâne cu cele închinate adevăratului Dumnezeu nu a fost inventată de Biserica ortodoxă sau Romano-catolică. Biblia o arată în 1Împ.12:25-33 (Gal.4:8-11).

 

Ce să facem atunci? Să nu serbăm Crăciunul? Să-i declarăm război? Cred că mult mai bine este ca în fiecare zi a anului să fim mulţumitori lui Dumnezeu pentru naşterea lui Isus Hristos. Să nu aşteptăm luna decembrie ca să ne aducem aminte că prin harul lui Dumnezeu, în Betleem ni s-a născut un Mântuitor care este Hristos Domnul! Dacă alţii o fac, în primul rând o fac din neştiinţă… Dacă se vor pocăi, vor cunoaşte adevărul şi acesta îi va face slobozi. Să păstrăm întotdeauna o inimă bună şi curată înaintea lui Dumnezeu şi atunci vom face ce este plăcut înaintea Lui… E bine să ne amintim despre naşterea Domnului Isus Hristos, chiar s-o sărbătorim dacă dorim. Putem folosi perioada Crăciunului ca un timp de ajutorare sau de evanghelizare a oamenilor, dar să nu socotim aceasta o lege, o poruncă a Bibliei şi să nu osândim pe cei care nu cred în Sărbătorirea Crăciunului.

 

  1. Numele „Crăciun”

Crăciun este creatul lui Dumnezeu (de la creatio), este un cuvânt daco-român. În cărţile de slujbă ortodoxă îi zice Iisus Hristos „născut , iar nu făcut”…(1) Cu alte cuvinte, „creatul” şi Iisus sunt una…

Este greşit să numim pe Hristos cu numele Crăciun. El nu este o „creatură” a lui Dumnezeu, ci Fiul veşnic al lui Dumnezeu – Mi.5:2; Io.1:1; 8:58; Col.1:17.

 

  1. Bradul

Încă din antichitate oamenii s-au închinat la pomi numiţi de ei „sacri” (şi astăzi sunt religii de acest gen atât în lumea primitivă (aşa numită „necivilizată”) cât şi în cea modernă).

Druizii socoteau stejarul drept copac sfânt. Egiptenii aveau palmierul, iar scandinavii şi romanii… ghici ce? – BRADUL!

Există o legendă antică babiloniană care spune că a fost un ciot de copac uscat din care a ieşit un copac care nu s-a mai uscat niciodată; a rămas „veşnic verde”… „ce frunza nu şi-o pierde…” Ciotul uscat reprezenta pe Nimrod (Gen.10:8-12) care murise iar copacul „veşnic verde” arăta că Nimrod s-a reîncarnat în persoana lui Tamuz (care în religia acadienilor (locuitorii uneia din cetăţile stăpânite de Nimrod – Gen.10:10) era zeul-soare, soţul zeiţei Iştar (numiţi de sidonieni (fenicieni) Baal şi Astarteea).

 

Romanii, în timpul Saturnaliei, împodobeau bradul cu boabe roşii… Astăzi, boabele s-au transformat în globuri iar între altele, se foloseşte beteala (argintie sau aurie). Iată un pasaj interesant din Biblie: Ier.10:3,4!!!  „Căci obiceiurile popoarelor sunt deşarte… taie un lemn din pădure, îl lucrează cu securea, îl împodobesc cu argint şi cu aur…”

 

Atunci să nu mai fac pom de Crăciun? Întreabă pe Dumnezeu şi fă ce crezi că vrea El. Dacă tu crezi că Dumnezeu nu are nimic împotrivă, fă-l, altfel, nu-l face. Un lucru poţi să-l ştii şi să-l crezi: Nu este o poruncă a Bibliei, nu este o lege a lui Dumnezeu aşa că cei care nu ţin acest obicei nu trebuie osândiţi… Apoi este clar că nu trebuie să te închini acestui brad (şi cred că în mod conştient nu este nimeni între noi care s-o facă – dar dacă se va întâmpla că nu vei avea bani sau pur şi simplu vei ajunge în situaţia că nu vei reuşi să-ţi procuri un brad într-un an vei socoti că „acela nu este Crăciun” dacă nu ai brad în casă??? Este nevoie neapărat de „cetina tot verde” ca să-ţi aminteşti că „ţi s-a născut un Mântuitor”? Ce este important pentru tine? Bradul sau Mântuitorul? Vei fi la fel de afectat(ă) în inima ta dacă nu vei avea pe Domnul cu tine în săptămâna Crăciunului cât de afectat eşti că nu ai brad? Atunci cui te închini???

 

  1. Darurile

În folclorul românesc se face o distincţie clară între Moş Nicolae şi Moş Crăciun, cele două personaje având chipuri şi rosturi diferite. Abia în acest ultim secol aceste personaje vor fi deopotrivă înzestrate cu o trăsătură nouă: obiceiul de a face daruri copiilor. În tradiţia populară ziua de 6 decembrie este zi de cinstire a Sfântului Nicolae încă din vremea de demult. Sub influenţa tradiţiilor europene a fost adoptată imaginea unui Moş Nicolae care pune cadouri în cizmuliţele copiilor.

 

Scandinavii (vikingii) credeau că zeul lor numit Odin, dă daruri speciale celor care se apropiau de bradul lui în timpul sărbătorilor de iarnă. Şi romanii, după cum spune Tertulian aveau practica schimbului de cadouri în timpul Saturnaliei. (2)

 

Nu-i nimic rău, desigur, în a oferi cadouri altora în vremuri de sărbătoare. În Biblie este întâlnit acest lucru în două prilejuri în care Dumnezeu a lucrat în chip minunat pentru restaurarea poporului Israel – Ne.8:10,12; Es.9:19,22 (Domnul încurajează pe credincioşi să dea daruri pentru slujbele şi lucrările religioase – 1Cr.16:29; Ne.7:70; daruri pentru robii eliberaţi – De.15:13,14; daruri pentru copii – Mat.7:11; daruri din partea fraţilor pentru fraţi nevoiaşi – Rom.15:28). Dărnicia ca trăsătură, ca mod de viaţă este recomandată şi apreciată de Dumnezeu. Nu se găseşte însă în Biblie obligativitatea împărţirii de daruri cu ocazia sărbătorilor în afară de Purim şi aceasta a fost în V.T., pentru evrei. (Între Purim şi Crăciun nu pot fi făcute legături aşa încât să se deducă faptul că trebuie să dăm cadouri de Crăciun. Faptul că sărbătoarea evreiască Purim se ţinea în luna a 12 nu este deloc relevant, deoarece luna a 12-a evreiască nu corespunde cu decembrie ci cu februarie-martie.)

 

A face o legătură între cadourile care „le aduce Moş Crăciun” şi darurile care au fost date pruncului Isus de către magi în Biblie nu este corect. Magii nu L-au găsit pe Isus în ziua naşterii Sale, aşa cum L-au găsit păstorii în iesle (Lu.2:16) ci ei au găsit „pe Împăratul de curând născut al iudeilor” într-o casă (Mat.2:2,11) – este probabil că pruncul avea cel puţin câteva zile sau săptămâni. În plus, darurile nu şi le-au dat unul altuia, ci le-au lui Isus, lucru care corespunde mai degrabă cu cerinţele biblice de a aduce daruri lui Dumnezeu.

 

Atunci să nu mai dau daruri copiilor de Crăciun? Situaţia este delicată, nu-i aşa? Cu câtă viclenie a întortocheat cel rău lucrurile aşa încât să-şi atragă slavă şi să hulească pe Dumnezeu… Totuşi, oare nu este mai mare cel ce este în noi decât cel ce este în lume? Cu siguranţă! Oare nu vom fi în stare să ne arătăm dragostea (prin cadouri şi nu numai prin ele) şi să vorbim copiilor noştri încât să înţeleagă că nu este nici un Moş Crăciun, dar că există un Dumnezeu viu şi adevărat care a dat ce a avut mai scump, un dar nespus de mare: pe Fiul Său pentru mântuirea lor? Ba da, cu siguranţă! Atunci să facem lucrul acesta aşa încât copiii noştri să nu se simtă loviţi de o soartă crudă (şi anume că s-au născut într-o casă cu părinţi ce au o credinţă aspră care nu îi lasă să le dea cadouri atunci când toţi ceilalţi copii primesc). Ci să fie convinşi şi fericiţi de dragostea noastră (pe care vom şti să le-o arătăm pentru că Dumnezeu ne învaţă), nu numai de Crăciun ci în tot timpul anului. Şi prin noi să-L afle pe cel născut în Betleem, Mântuitorul.

 

 

  1. Colindatul

Preotul Dumitru Bălaşa scrie: E vremea colindelor care datează din vremea lui Ler Împăratul (Leru-i ler şi iarăşi ler!) (Galerius cel Bătrân şi Galerius cel Tânăr – 293-311 – împăraţii Daciei). (1) Nu este nici măcar insinuată provenienţa biblică. Sunt unii care fac legătură între colindele de azi şi corul îngeresc care a „cântat” când a fost vestită păstorilor naşterea lui Hristos. De fapt relatarea biblică nu spune că îngerii au cântat ci că „împreună cu îngerul s-a unit o mulţime de oaste cerească, lăudând pe Dumnezeu şi zicând…” – Lu.2:13. Apoi îngerii NU au mers din casă în casă…

 

Tradiţia colindatului este specific românească. În Europa, cu excepţia zonei sud-estice, acest obicei nu există. (Nu ştiu dacă acest lucru este adevărat. Conform unei alte informaţii, în Anglia au fost introduse colindele după anii 1800 – nu ştiu dacă încă se mai practică…) Deşi profund păgâne, tradiţiile româneşti au fost readaptate, o dată cu încreştinarea populaţiei daco-romane. La est de Europa puţini ştiu că tradiţia colindatului se mai păstrează doar in spaţiul carpato-pontic, cu preponderenţă pe teritoriul României.

Obişnuiţi deja cu colindele vechi, românii nu au ştiut să-şi păstreze şi să exploateze trăsătura aceasta de originalitate. Ba mai mult, au importat ritmuri şi cântece de sărbători, ce nu au de a face cu specificul poporului român. Dacă celelalte popoare europene au timide încercări în domeniul cântecelor religioase de Crăciun, românii se pot mândri cu un adevărat tezaur de colinde şi tradiţii ale Naşterii Domnului. Tradiţia colindatului se mai păstrează în Bulgaria şi Ucraina. Ungurii au preluat-o din Transilvania şi şi-au adaptat-o. Cu toate acestea, numai românii au reuşit să păstreze fondul originar, latin al vechilor „calende”.

 

Fondul comun al tuturor colindelor este unul păgân, pe care s-au adaptat textele cu conţinut evanghelic. Tradiţii păgâne încreştinate, Calendele erau sărbători romane închinate soarelui. Calende desemnează un obiect rotund, o trimitere directă la discul solar. De aceea colinda se cânta în cerc închis (colindătorii), se făcea în ocol, se împărţeau colaci şi nuci, toate simboluri ale rotundului, ale perfecţiunii. Principala motivaţie a obiceiului era acela de protecţie, mai apoi s-a impus sensul binecuvântării şi cel evanghelic, al Naşterii Domnului.

 

Sărbătorile de iarnă deschid sezonul colindelor. Obiceiul a devenit un bun prilej de distracţie, mai ales în rândul tinerilor. De Crăciun se încropeşte la repezeală un pseudo-cor şi se porneşte „la colindat”. Băutura, mâncarea şi distracţia sunt pe primul plan. Găştile de petrecăreţi chefuiesc până in zori, fără să cunoască cu adevărat semnificaţia păgână a tradiţiei. Repertoriul nu depăşeşte de obicei două, trei strofe arhicunoscute, melodia fiind ignorată din principiu. Puţini ştiu că obiceiul este unul de binecuvântare, de protecţie şi bună-vestire. Adevărata tradiţie a colindatului devine pe zi ce trece un capitol de folclor, păstrat in fonotecile cercetătorilor. Tragedia cea mai mare este că nici măcar interpreţii de muzică populară nu mai sunt interesaţi în a promova colinde autentice, lăsându-se purtaţi de interese financiare. Iată cum, pe lângă aspectul păgân venit din antichitate, se adaugă un aspect păgân „modern”, mă refer la practicile păcătoase descrise mai sus, care nu au nimic din Duhul Mântuitorului.

 

A colinda cu cântece păgâne este păcat. Şi tot păcat este a participa la desfrâul care îl săvârşesc grupurile de colindători. Suntem însă trimişi de Domnul Isus Hristos să vestim Evanghelia la orice făptură şi să facem ucenici din toate neamurile, iar Pavel ne învaţă să predicăm Cuvântul la timp şi nelatimp. Domnul Isus ne învaţă să fim înţelepţi ca şerpii şi fără răutate ca porumbeii iar Pavel ne spune să răscumpărăm vremea pentru că zilele sunt rele. Oare nu am putea folosi această ocazie a colindelor pentru a spune altora vestea naşterii Mântuitorului? Dacă Domnul nu vă permite acest lucru, să n-o faceţi! Dar dacă El vă trimite, veţi greşi dacă nu veţi asculta! Iar în ce-i priveşte pe alţii, şi ce fac ei… Dumnezeu este stăpânul lor… – Rom.14:4,5.

 

  1. Porcul (mâncarea)

Am auzit un om spunând: Pentru mine Crăciunul nu-i Crăciun fără porc şi Paştele nu-i Paşti fără carne de miel. O asemenea afirmaţie este greşită. Normal este ca pe primul plan să fie Cel sărbătorit în aceste zile nu mâncarea!

Cum ţi-ar fi să ştii că pentru cel care l-ai invitat la serbarea zilei tale de naştere este mai importantă sarmaua care-i lasă urme de untură la gură decât persoana ta! Ce l-ai chemat să sărbătorească? Sarmaua? Dar dacă inversăm acum rolurile şi tu eşti cel invitat… Cum te comporţi tu la serbarea zilei de naştere a Mântuitorului?

Pregătirile culinare de Paşti şi de Crăciun sunt cele mai laborioase din tot anul. Oamenii  ţin cu toată râvna acestea şi neglijează cu totul ascultarea de Dumnezeu.

Acesta este un aspect: să uiţi de Mântuitorul când Îi serbezi naşterea, şi să preţuieşti mai mult ca mântuirea, mâncarea tradiţională…Însă este ceva mai mult decât atât: Nu-i vorba de orice mâncare (cei mai mulţi s-ar socoti jigniţi dacă la o astfel de ocazie le-ai servi peşte sau pui, etc.) ci este un anumit animal care „trebuie” jertfit cu această ocazie…

 

Ziua de Ignat, numită şi Ignatul porcilor, este o sărbătoare care cade în 20 decembrie: este ziua în care a fost rânduită datina tăierii porcului de Crăciun.

Obârşia păgână a sacrificării porcului este evidentă. În Egiptul antic, porcul era adus ca jertfă zeului Osiris, iar in Grecia antică un ritual similar se săvârşea în cinstea zeiţei Demeter. Ceremoniile sacrificiale din lumea antică corespundeau întotdeauna cu perioadele de înnoire a timpului calendaristic. Prinderea şi înjunghierea porcului în ziua de Ignat, pârlirea părului, jupuirea şi tăierea cărnii păstrează până azi urme ale unor elemente de ritual păgân, a căror semnificaţie însă s-a pierdut.

Ziua Sfântului Ignatie Teoforul – Ignat cum îl ştie orice român dus la biserica – înseamnă sacrificarea porcului care grohăie prin ogradă…

Ansamblul ritual al „tăierii” porcului este încheiat prin masa comună (numită „pomana porcului”) ce se desfăşoară într-o atmosferă solemnă, în linişte, realizându-se, în primul rând, comuniunea spirituală a participanţilor la actul sacrificial înfăptuit.

 

Ce să facem atunci? Să nu mai mâncăm porc de Crăciun? Întâi de toate, să ne asigurăm că avem o inimă curată înaintea Domnului, că El este Cel mai de preţ pentru noi. Apoi să ştim că Dumnezeu a oprit mâncarea porcului cu desăvârşire ca fiind necurat! Acest lucru este clar specificat în Biblie. Şi apoi, dacă în actul sacrificial levitic, animalul sacrificat Îl reprezenta pe Hristos, ca fiind Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatul lumii, atunci vă imaginaţi ce lucru oribil este asocierea animalului necurat cu simbolurile sfinte care Îl reprezintă pe Hristos!

 

Dacă socotim Biblia – Cuvântul lui Dumnezeu ca fiind temelia credinţei şi a vieţii noastre de creştini, atunci trebuie să ascultăm de El. Satana a încurcat lucrurile astfel că, pe de o parte, oamenii fac ce Dumnezeu nu a poruncit şi, pe de altă parte nu împlinesc ceea ce Dumnezeu a poruncit!

 

Dragi prieteni! Isus spunea pe vremuri aceste cuvinte: „Aţi desfiinţat frumos porunca lui Dumnezeu ca să ţineţi datina voastră!” Să nu  facem şi noi la fel! Mai bine să cercetăm Cuvântul lui Dumnezeu şi să împlinim cu credincioşie tot ce El ne porunceşte. Iar dacă mai găsim timp şi pentru alte lucruri pe care noi le considerăm bune şi frumoase, să le facem şi pe acelea, dar cu rugăciune şi discernământ!

deAndrei Spiridon

IDEI speciale pentru PROGRAMUL dedicat MAMEI si poezii

CONTINUT GENERAL program mama009
CONTINUT GENERAL program mama009
CONTINUT GENERAL program mama009.doc
45.5 KiB
150 Downloads
Details

IDEI  speciale pentru PROGRAMUL dedicat MAMEI

  • Fiecare copil (mai mic ori mai mare) oferă mamei sale o scrisoare de mulţumire, semnată, scrisă de mână.(vezi modelul anexat)
  • Pastorul sau un prezbiter să invite pe toate mamele în faţă şi să conducă un moment de mulţumire şi dedicare a lor în rugăciune specială.
  • Evocaţi public, persoane care au fost ca nişte mame, pentru copiii bisericii( de ex. instructoarele de la şc. Sabat copii, licurici, explo, etc.) Mulţumiţi-le pentru investiţia lor.
  • Oferiţi o floare tuturor fetelor şi femeilor prezente.
  • Ca un cadou, oferiţi-vă să ajutaţi pe câteva persoane, care sunt mamă şi sunt în vârstă, să le ajutaţi în săptămâna următoare la ceva treburi pe acasă.
  • Dacă vă puteţi organiza, pregătiţi o masă festivă (împreună cu fetele din comunitate) dacă nu, puteţi comanda un tort, o prăjitură, ceva.
  • Pe lângă flori puteţi oferi un mic dar (nu trebuie să fie costisitor, ci semnificativ şi atunci când îl înmânaţi, public evident, să fie însoţit de câteva cuvinte sincere de apreciere).
  • Puteţi invita pe cineva special pentru sărbătoritele voastre.
  • Oferiţi făgăduinţe lucrate de voi (sub forma unui semn de carte, a unei felicitări, o ilustrată sau altceva)
  • Invitaţi copii sau tineri care sunt dispuşi să vorbească să aprecieze ceva în mod special la mamele lor, să mulţumească pentru ceva, să vorbească despre situaţii dificile în care au simţit că mama lor le-a fost sprijin.
  • Găsiţi pentru fiecare mamă din biserică un corespondent biblic( un personaj din biblie cu care aceasta se aseamănă foarte bine, din punct de vedere al caracterului, al atitudinii).

 

POEZII

SUNT BINE  MAMĂ

 

Aud şi-acum că te mai rogi şi te mai temi

De neştiutul care-mi dă târcoale

Dar, azi îţi spun să nu mai gemi

Că m-ai crescut la Dumnezeu în poale.

 

Încă mai simt cum tremuri netihnită

Cum ţi se pare că auzi, că vezi,

Dar vreau să ştii că astăzi, troienită,

Eşti numai tu sub tâmple de zăpezi.

 

Opreşte-te din întrebări şi freamăt,

Am mai crescut şi merg aşa cum ştii

Am înţeles al nopţii tale geamăt

Îmi luminezi prin codrii frunţii argintii.

 

Tu eşti mereu cu mine la răscruce,

Tu îmi deschizi şi poartă şi cărări

Dar lasă pleoapele să se usuce;

M-ai învăţat să merg printre chemări.

 

Aşează-te măcar în gând o clipă

Şi lasă lacrima să limpezească-n zare

Să vezi cum  am sub propria-mi aripă

Cărarea ce-ai visat în ceasul de născare.

 

Îţi spun că Dumnezeu e lângă mine

Aşa cum L-ai rugat  demult, demult,

Iar azi Îl rog să-ţi fie ne-ndrăznit de bine,

Ca binele din cer de neoprit tumult.

 

MENIRE

 

Pe tine Dumnezeu te cheamă

Să fi mai mult decât un bulgăre  de mamă

Tu eşti un soi de drum prin univers

Cu văi de nemişcate stele

Ca o planetă într-un singur vers.

 

 

Tu ştii chemarea  spre senin

Cum ştiu luceferii să ardă pe deplin

Tu străluceşti în nopţi de humă

Cât poarta unei galaxii

De parcă eşti a bunătăţii sumă.

 

 

Femeie, tu, aduni în tine zarea

Cu dimineţile, cu neumbrită înserarea

Şi cerni prin lanuri de tăceri

Refrenul  vieţii ca un leac

La ţărm de ne-nţelese adieri.

 

 

Eşti un liman al neschimbării

Eşti încă visul ce răspunde căutării

Priveşte cum  de la-nceput

Eşti tot o coastă şi-un întreg

Ca vasul dintr-o lacrimă de lut.

 

 

Dacă-ai uitat ce eşti vreo clipă

Dacă te stingi necumpănit în vreo risipă

Întoarce-te la Cel ce te-a zidit

Alege să fi tu din planul Lui

Şi tu şi universul tău veţi fi de neumbrit.

 

MAMĂ  MEREU

 

Mereu  au fost mâinile tale mai calde, mai vecine

Şi pâinea ce frămânţi a fost mai dulce mamă

Din ochii tăi trudiţi în nopţile  departe şi străine

A curs fără oprit lumina cea  fără de seamă.

 

Întotdeauna tu  ai spus mai mult în lacrimi şi tăceri

Ca jarul din apusuri ce-nvăluie  miresmele din lunci

În mâinile firave au stat mereu, mereu, puteri

Ce-au împlinit ascunse  visarea unor prunci.

 

Şi versul tău a fost ca o cerească rugăciune

Când nu ştiam de ce  şi pentru cine te plecai

Şi m-ai lăsat  să trec lipsit de orice-amărăciune

De ca şi cum m-aş fi născut mai mult în rai.

 

Ca nimeni altul mi-ai citit neîndrăznitul de pe buze

Şi-ai auzit oceanele din gând cum răscoleau

Tu ai ştiut să-mi fii metafora dintâi cu tot cu muze

Ca un poem pe care alţii poate nu-l ştiau.

 

Te-a zugrăvit Maestrul ca pe un tablou cuminte

Cu uliţi, cu pădure fermecată şi cu lună

În care tot aud un cântec de deasupra de cuvinte

Şi unde nu-s amurguri care să-mi  apună.

 

Din mâna Lui, tu, ca un bulgăre de taină

Aduci la viaţă rostul  încă nefiinţei

Şi dai împărăţiei de lumină pământească haină

De parcă ai ciopli un chip credinţei.

 

Ne-ar fi departe şi  anevoie înţelesul poate

Şi Dumnezeu ne-ar fi străin cât nu vom şti

De nu ne-ai fi iubit  mai sus de lucrurile toate

De nu erai, nici noi vreodată nu am fi.

 

 

PROZĂ

 

TU EŞTI EROINA!

„dacă nu vii cu mine nu voi pleca nici eu!”

Era un fel de şantaj ceea ce Barac îi cerea Deborei.

Ce face pe un lider, într-o lumea patriarhală încă, să  împartă viziunea şi evident biruinţa cu o femeie?

Frumuseţea ei? Înţelepciunea? Bogăţia? Influenţa ?

Poate. Dar în mod sigur compania ei era dorită datorită legăturii strânse pe care o avea cu Dumnezeu.

Nimic nu dărâmă barierele, nici un alt argument nu stă mai convingător într-o zodie a prejudecăţilor decât  relaţia cu Dumnezeu. Cine poate sta împotriva unui caracter, fie el al unui bărbat sau al unei femei, care este zidit pe temelia Atotputerniciei?

Cum ar fi cineva în stare să nu respecte o viaţă sfântă? Cine s-ar încumeta să nu se plece în faţa devotamentului a curăţiei şi a prieteniei cu Cerul?

Politica? Misoginii? Obtuzitatea?

Nimeni şi nimic nu poate opri victorii; nici o barieră nu rezistă în faţa rugăciunii şi a credinţei, aşa cum nu există oprelişte în calea unui fir ce desface şi stânca pentru a înflori şi a răspândi parfum într-o lume de piatră şi vifor.

 

Vreau să te întreb pe tine „DEBORA”; îţi ştii valoarea? Te-ai convins de importanţa chemării tale? Ştii câtă forţă stă în pilda ta de viaţă , în faptul de a fi alături de eroi?

 

Poţi spune , nu. Şi să alergi mereu neînţeleasă şi singură printre bătăliile care nu vor conteni în calea ta. Sau poţi răspunde da, şi să fii astfel lumina unei bătălii care se va opri în pragul veşniciei noastre. Poţi fi eroina!

 

 

E SĂRBĂTOAREA  TA, MAMĂ!

 

Ne-ntoarcem la tine mamă cum vin corăbierii acasă după ocolul lumii bântuite de furtuni. Mereu tu eşti limanul cu pace, cu miros de pâine caldă, cu Dumnezeu.

Azi este festivalul tău, mamă!

Nu-ţi facem statui pentru că te-am transforma în ceea ce nu eşti, şi nici icoană nu –ţi pictăm, am umbri chipul tău fără seamăn. În mod sigur, când Cerul ni te-a dat a fost un dar. Dumnezeu ştia că odată zidul păcatului crescut între noi şi El, trebuia să dea puterea şi dragostea cuiva dintre noi. A dat putere taţilor noştri şi ţi-a încredinţat dragostea ţie. Ştia că nimeni altcineva nu ar fi mai vrednic să o aibă şi să o-mpartă aşa cum ar face chiar El: cu totală lepădare de sine, fără de plată, fără zgârcenie, cu bucurie.

Tu dai mângâierile  fără de merit. La tine nu se vinde nimic.

Nimeni nu ştie câte rugăciuni ai şoptit fără glas; nimeni nu poate aduna necursele lacrimi ce-ţi stau fântână în inima pururea trează, şi numai Dumnezeu a scris de câte ori, de ce, ai trecut singură prin valea grijilor spre ceasuri de tăciune.

 

Întotdeauna ai tăcut şi ai trudit; mereu ai sacrificat fără de zgomot. Târziu aflăm că tu ai fost, că tu ai dat, că ai plătit şi nimeni n-a ştiut.

 

Şi dacă nu le ştim; cum oare ţi-am putea plăti vreodată? Dacă tu plată nu primeşti la ce răsplată ne-am putea gândi?

De-aceea azi venim în faţa Tatălui care te ţine şi despre care ne trăieşti frumos şi-n palma Lui ascundem fiecare doar un nume, numele tău. Nume pe care îl rostim şi-nseamnă tot, şi cântec şi mulţumire şi dor.

Iar dacă El , în ale cărui visterii se află tot şi veşnicia, iar El te ştie bine, noi n-avem alta de făcut decât să-ţi mulţumim  şi-n semn de plecăciune să-ţi dăruim petala unei flori.

 

 

IDEE SPECIALĂ

Exemplu de scrisoare personală către mama

Lângă expresiile sugerate, poate chiar într-o ordine aproximativ la fel, pune cuvintele , simţămintele tale.

 

Dragă mamă,

 Mereu am vrut să-ţi spun că………….

 Tu ai fost pentru mine,………………

 Când mă gândesc la iubirea ta, la grija cu care mi-ai fost alături, vreau să-ţi spun că………………………….

 Azi, la sărbătoarea vreau să……………….. 

Cu aleasă preţuire,……

 

deAndrei Spiridon

Consacrare

Consacrare
Consacrare
Consacrare.doc
70.0 KiB
74 Downloads
Details

Consacrare

Preliminar: Confecţionează din carton colorat sau roagă un tânăr care desenează frumos să facă acest lucru, fiecare literă a cuvântului consacrare. Literele să fie suficient de mari pentru a fi lizibile şi din spatele sălii sau de sus de la cor. În cadrul programului, fiecare tânăr care va prezenta va avea cu el litera iniţială a cuvântului despre care vorbeşte, iar la sfârşitul prezentării o va lipi ( ai grijă cu ce lipeşti pentru a nu lăsa urme) pe peretele din spatele amvonului. Pâna la sfârşitul programului, literă cu literă, una lângă cealaltă, se va forma cuvântul care este de altfel şi tema centrală a programului.

Cântare deschidere: Imnul 91 Al meu eşti Isuse

Rugăciune

Cor

Introducere

C – Credinţă

O – Onestitate

Cor

N – Neprihănire

S – Sabat

A – Aşteptare

Cor

C – Curaj

R – Rugăciune

A – Acceptare

Cor

R – Răbdare

E – Excelenţă

Concluzii

Cor

Cântare închidere : Imnul 141 Vino, Duh de viaţă sfântă

Rugăciune

 

Introducere

 

În fiecare zi Dumnezeu pregăteşte ceva pentru tine. Pregăteşte soarele care să răsară şi să îţi zâmbească la fereastră. Pregăteşte apa care să vină exact când tu deschizi robinetul sau când cobori găleata în fântână, pentru a-ţi împrospăta viaţa cu un pahar de apă rece. Pregăteşte autobuzul tău care să vină la timp, pentru ca drumul tău să înceapă bine. Pregăteşte un text biblic pe care să îl citeşti când te hotărăşti să deschizi Biblia, pentru a-ţi fii gând călăuzitor pe parcursul întregii zile. Pregăteşte un prieten care să îţi aducă o veste bună sau un prieten care are nevoie de ajutorul tău. Pregăteşte pământul pentru a-ţi oferi seminţele şi legumele la vreme. Pregăteşte ploaia pentru ca tu să te bucuri de mărul tău preferat. Pregăteşte zâmbetul unui copil sau pregăteşte un vecin când intri în bloc, pentru ca tu să-i zâmbeşti. În fiecare zi Dumnezeu pregăteşte un dar din dragoste pentru tine.

În fiecare zi tu poţi pregăti un dar din dragoste pentru Dumnezeu. Te-ai gândit vreodată că şi El are nevoie de darurile tale. Are nevoie de un cuvânt de mulţumire pregătit de tine. Are nevoie de o hotărâre luată de tine care să Îl bucure. Are nevoie de cineva care să îi mulţumească pentru că tu exişti. În fiecare zi Dumnezeu şi-ar dori să primească un dar de la tine. Nu trebuie să fie ceva măreţ. Poate fi ceva mic, dar care să vină din inimă. Din inima ta care vrea zi de zi să pregătească ceva pentru El.

Îţi propunem să faci astăzi din inima ta o cutie în care să pui toate darurile Tale pentru El, o umbrelă sub care să strângi toate gândurile tale bune îndreptate spre El, un coş în care să aşezi una câte una toate dovezile tale de iubire faţă de El. Coşul, cutia sau umbrela va purta însă un nume, un nume care le înglobează pe toate. Vei avea ocazia să îi descoperi numele, desfăcând rând pe rând toate darurile noastre adunate pentru El.

 

 

          C –  Credinţa

                 Moarte lentă

Sunt oameni

Care trăiesc atât de puţin.

Într-o zi, se rupe ceva în ei

Şi încep să moară.

Încet.

Îi întâlneşti pe străzi,

Îi vezi la ferestre

Şi uneori îţi zâmbesc.

„Ar putea să nu mai moară?”

M-ai întrebat tu.

„Da, bineînţeles,

Dacă ar crede în minuni.”

„Şi cred?”

„Nu, ei nu cred în minuni.”

(Amalia Uba

 O – Onestitate

În relaţia mea cu Dumnezeu mi-am propus să fiu sincer. Nu vreau să par ceea ce nu sunt şi nici să mă prefac. Mi-am propus să recunosc în faţa Lui punctele la care sunt slab şi cele la care stau bine. Încă mă mai gândesc dacă există unul. Şi recunoscând faţă de El să reuşesc să întăresc ceea ce trebuie, să îndepărtez ceea ce trebuie îndepărtat, să şterg ceea ce trebuie şters. Şi toate acestea împreună cu El, pentru că fără El toate ar rămâne la locul lor şi sinceritatea mea nu ar fi de nici un folos. Nu m-ar ajuta cu nimic să recunosc că sunt greşit într-un sens sau un altul, dacă nu aş fi conştient în toată sinceritatea mea că, dacă vreau să mă schimb am nevoie de un ajutor.

Nu e întotdeauna uşor să fiu sincer. Mai ales faţă de El. Uneori aş dori să mă ascund. Să ascund acele aspecte care ştiu că nu sunt chiar pe placul Lui. Aş dori să nu apar în faţa Lui cu micile mele defecte, de zi cu zi: uitat prea mult la televizor, rugăciunea în grabă, un cuvânt mai puţin calm, un comentariu mai acid, o minciună ca ultima scăpare. Aş dori ca uneori El să nu se uite la mine şi să rezolv lucrurile cum ştiu eu, ca apoi să îşi întoarcă privirea spre mine pentru a nu rămâne cumva fără vreo binecuvântare.

Însă îmi dau seama că oricât aş încerca uneori să mă ascund, El vede mereu tot. El vede fiecare lucru pe care îl fac în toată stângăcia lui, El vede fiecare pas călcat strâmb, deşi se vrea a fi drept, El vede fiecare gând mai puţin prietenos deşi pe chip se odihneşte un zâmbet cât se poate de mare, El vede tot. Şi pentru că am observat că în relaţia mea cu El este în zadar să mint, mi-am propus să fiu sincer. Cât se poate de sincer. Pentru ca El să poată face din mine un om nou de care să fie mândru cu toată sinceritatea. De aceea darul meu pentru El este onestitatea. Vreau să fiu cu El cât se poate de sincer.

 

               N – Neprihănire

 

De câte ori pe zi vă luaţi timp să vă priviţi în oglindă? Mai des, mai rar? Cum arată omul pe care îl regăsiţi acolo? E frumos, simpatic, plin de viaţă? Deschis, dornic să arate cine este de fapt? Sau tăcut, sfios, evitând oglinda cât mai mult. Nu sunteţi întotdeauna încântat de ceea ce găsiţi acolo. Sau poate că întrebarea ar trebui să arate un pic diferit. Cum ar trebui să arate omul pe care v-aţi dori să îl regăsiţi în oglindă? Un om plăcut, cu un chip zâmbitor, cu o privire senină? Un chip care să atragă priviri şi să inspire încredere? Cum ţi-ai dori să arate chipul tău? Un chip pe care oamenii să-l caute pentru a găsit acolo zâmbetul şi încurajarea din privire? Un chip care să inspire încredere? Chipul tău nu arată întotdeauna aşa? Atunci îţi propun să te aşezi în faţa oglinzii pentru o scurtă şedinţă de cosmetică.

Se spune că o dată o tânără credincioasă, ce avea o faţă curată a fost întrebată de o doamnă elegantă: „Te rog, spune-mi ce cosmetice foloseşti?” Fata  a privit-o şi a răspuns bucuroasă:
pentru buze – adevărul
pentru voce – rugăciunea
pentru ochi – mila
pentru mâini – binefacerea
pentru inimă – dragostea.

 

Roagă-L pe Dumnezeu să îţi pună întotdeauna adevărul pe buze. Astfel nu îţi va fi niciodată teamă să fii tu însuţi şi să spui ceea ce gândeşti. Nu uita însă niciodată să pui lângă adevăr şi un zâmbet. Roagă-L pe Dumnezeu să ai mereu o voce caldă în rugăciune. Vocea caldă care îi aduce Tatălui cu reverenţă mulţumirile, gândurile şi cererile ei. Vocea caldă care se roagă cu bucurie pentru binecuvântarea altora şi pentru tot ceea ce s-ar putea face. Vocea caldă ce se predă Tatălui în fiecare zi. Roagă-L pe Dumnezeu să îţi ţină mereu ochii deschişi pentru nevoile altora, să te ajute să vezi capul amărât ce caută un umăr pe care să se aşeze, gura tăcută ce caută pe cineva căruia să îi vorbească, mâna întinsă ce caută o alta care să o prindă. Cere mereu un ochi plin de milă. Roagă-L pe Dumnezeu să îţi dea o mână ce nu are stare până ce nu face ceva pentru cei de lângă ea. O mână dispusă mereu să fie întinsă, să ridice, să facă, să închidă, să deschidă, să pună, să ofere, să ţină. O mână a Lui pentru alţii. Roagă-L pe Dumnezeu să îţi umple inima de dragoste. Roagă-L să pună din dragostea Lui în fiecare zi în tine pentru ca dragostea ta pentru cei din jur să nu se termine niciodată. Şi după ce te-ai rugat pentru toate aceste lucruri, înainte de a pleca mai roagă-te pentru un lucru. Roagă-te ca El să îţi dea neprihănirea Lui astfel ca zi de zi oamenii să nu te mai vadă pe tine ci pe El. Şi astfel neprihănirea Lui dată ţie poate deveni un dar al tău pentru alţii.

 

S – Sabat

La acest nivel poţi realiza împreună cu tinerii din comunitatea ta un filmuleţ care să surprindă părerea unor membrii din biserica ta despre Sabat. Dacă nu ai suficiente mijloace tehnice pentru aceasta, alege diferite păreri ale membrilor din biserica ta despre Sabat şi pune-le într-o prezentare ppt. însoţită de un fond muzica.

La sfârşitul acesteia un tânăr va citi următorul text:

„Dacă îţi vei opri piciorul în ziua Sabatului, ca să nu-ţi faci gusturile tale în ziua Mea cea sfântă; dacă Sabatul va fi desfătarea ta, ca să sfinţeşti pe Domnul, slăvindu-L, şi dacă-l vei cinsti, neurmând căile tale, neîndeletnicindu-te cu treburile tale şi nededându-te la flecării, atunci te vei putea desfăta în Domnul, şi Eu te voi sui pe înălţimile ţării, te voi face să te bucuri de moştenirea tatălui tău Iacov; căci gura Domnului a vorbit.” (Isaia 58, 13-14). Un astfel de Sabat îmi doresc să fie darul meu pentru El.

 

A – Aşteptare

 

Acum a sosit timpul să deveniţi şi dumneavoastră parte interactivă în program. Şi pentru această am să vă pun câteva întrebări la care aş dori să îmi răspundeţi cât mai sincer pentru că răspunsurile vă sunt în primul rând d-vs de folos. (În timpul acesta câţiva tineri să fie pregătiţi să împartă prin sală, hârtiuţe şi pixuri pentru ca cei prezenţi să poată răspunde)

 

 

  1. Care sunt lucrurile a căror împlinire o aştepţi cel mai mult?

 

Lasă un interval de două trei minute celor din sală pentru a-şi scrie răspunsurile după care invită pe câţiva dintre ei să împărtăşească cu tine şi cu ceilalţi răspunsurile lor.

 

  1. Dacă ai ştii sigur că Hristos ar reveni în cursul acestui an, în ce mod s-ar modifica lista ta de lucruri aşteptate.

 

              Realizează acelaşi lucru ca şi la întrebarea 1.

 

Care este obiectul aşteptărilor tale? Ce aştepţi cel mai mult? Lucruri care vin şi trec? Un copac înflorit care în timpul nopţii s-ar putea să se scuture? Un lucru pe care azi îl ţii în mână iar mâine nu, pentru că ţi s-a strecurat printre degete? Sau lucruri care durează? Lucruri pe care te poţi baza întotdeauna? Lucruri care nu se degradează în timp? Lucruri care rămân? Ce aştepţi tu cel mai mult? Eu aş dori să-I ofer în dar lui Hristos aşteptarea mea. Mi-aş dori ca de azi El să devină tot mai mult obiectul aşteptărilor mele.

 

C – Curaj

 

„Viaţa de creştin este mai mult decât consideră mulţi că este. Ea nu constă doar în blândeţe, răbdare, umilinţă şi bunăvoinţă. Aceste calităţi sunt esenţiale; dar este, de asemenea, nevoie de curaj, forţă, energie şi perseverenţă. Cărarea pe care o indică Hristos este un drum îngust, al tăgăduirii de sine. Pentru a porni pe această cărare şi a răzbi prin dificultăţi şi descurajări, este nevoie de oameni care să fie mai mult decât nişte făpturi plăpânde.

Fiecare suflet este înconjurat de o atmosferă proprie – poate o atmosferă încărcată cu puterea credinţei dătătoare de viaţă, de curaj, speranţă şi înmiresmată cu parfumul iubirii. Sau poate fi o atmosferă rece, apăsătoare, datorită nemulţumirii şi egoismului, sau otrăvită de mânjitura aducătoare de moarte a păcatului preferat. În mod conştient sau nu, fiecare persoană cu care venim în contact este influenţată de atmosfera pe care o emanăm în jur.

De multe ori, se întâmplă ca un suflet curajos să fie asaltat până la extrem de ispită şi să ajungă pe punctul de a ceda în lupta cu sinele şi cu puterile răului. Să nu descurajaţi un asemenea suflet în greaua lui bătălie. Întăriţi-l prin cuvinte care inspiră curaj şi speranţă şi care îl îndeamnă să rămână statornic pe calea sa. În felul acesta, prin voi, lumina lui Hristos va străluci asupra lui. „Nici unul din noi nu trăieşte pentru sine” (Romani 14,7). Prin influenţa pe care o exercităm în mod inconştient, cei din jur pot fi încurajaţi şi întăriţi sau pot fi descurajaţi şi îndepărtaţi de Domnul Hristos şi de adevăr.

Pentru ca lucrarea să poată înainta în toate direcţiile, Dumnezeu cheamă tinereţea plină de vigoare, zel şi curaj. El i-a ales pe tineri să ajute la înaintarea cauzei Sale. Pentru ca să facă planuri cu mintea limpede şi să execute cu o mână curajoasă, este nevoie de întreaga lor energie. Tinerii şi tinerele sunt invitaţi să-şi predea puterea tinereţii lor lui Dumnezeu, ca, prin exersarea puterilor lor, prin gânduri pline de agerime, isteţime şi acţiuni viguroase, ei să poată aduce slavă lui Dumnezeu şi salvarea pentru aproapele lor.” [E.G.W.]

Dacă a avea curaj este un lucru atât de important vreau atunci să fac din hotărârea mea de a îndrâzni să fac lucruri mari împreună cu Dumnezeu şi de a avea mereu curaj, darul meu pentru El.

 

R – Rugăciune

Vorbeşte, Doamne…

Vorbeşte, Doamne, căci sunt rob
şi robul Tău ascultă.
Mai toarnă-mi iar ulei în ciob,
mai dă-mi din grâul Tău un bob
şi dragoste mai multă!

Vorbeşte, Doamne, căci în piept
mi-e inima firavă.
Nebun mă face-orice-nţelept.
Dar eu cu mai mult dor Te-aştept
în vremea de zăbavă…

Vorbeşte, Doamne, căci sînt gol
şi-mi bate-n suflet vîntul.
Căci mii de corbi îmi dau ocol,
de cînd pe-al inimii pristol
Ţi-ai aşezat Cuvîntul.

Mai dă-mi din pîinea Ta un drob
şi flacără mai multă.
Chiar dacă-s fiu şi nu-s un ciob,
dar eu din dragoste sînt rob
şi robul Tău ascultă…

Costache Ioanid

A – Acceptare

 

„ Ce este Adevărul?” Dacă adevărul ar fi fost un concept anume, un lucru abstract probabil că discuţiile referitoare la el nu s-ar fi încheiat niciodată. Fiecare dintre noi are o părere diferită despre un lucru sau altul. Şi în mod uimitor fiecare dintre noi ţinem întotdeauna să credem că avem cea mai mare dreptate. Uneori ţinem să fie adevărate unele lucruri absolut banale. Probabil reminiscenţe din certurile noastre de copii. Încă ne mai place să susţinem că cireşele sunt cele mai delicioase fructe, că cel mai frumos joc este cel de şotron şi la mare e mai frumos ca la munte. Sau invers. Uneori discuţiile noastre despre adevăr trec însă dincolo de sfera copilăriei. Unii încă mai cred că în ceruri se poate ajunge oricum, aţii mai sunt de părere că tot ce contează este ceea ce simţi, că tu eşti propriul tău stăpân şi tu eşti singurul care poţi hotărî într-o direcţie sau alta în ceea ce te priveşte, că tot ceea ce contează este ziua de azi, că de fapt nu eşti decât o fiinţă într-o continuă evoluţie, că totul este mai mult decât relativ şi de fapt tot ceea ce contează este clipa.

Poate tocmai de aceea este atât de bine că Adevărul este o persoană. O persoană pe care nu o poţi modela aşa cum vrei pentru ca tu să ai mereu dreptate, o persoană care să îşi schimbe părerile în funcţie de vremea de afară sau de cercul de prieteni, sau de ultimele tendinţe ale lumii. Adevărul este Isus Hristos. Şi în prezenţa Lui Adevărul devine unul singur, clar şi de nemodificat. În prezenţa Lui lucrurile nu mai pot fi gri, ci albe sau negre pentru că prezenţa Lui este cea care pune cel mai bine în evidenţă culoarea şi validitatea fiecărei bucăţi de adevăr. La El adevărul nu poate fi decât unul singur pentru că El a spus toate lucrurile care sunt adevărate. Ceea ce contrazice adevărul Lui poate fi considerat orice, dar mai puţin adevăr.

Darul meu pentru Dumnezeu astăzi este acceptarea adevărului Lui. Mi-aş dori ca de astăzi să nu mai accept adevărurile mele, obţinute prin certuri de copil şi ţinute strâns cu dinţii până astăzi, ci să accept doar adevărul Lui, chiar dacă uneori s-ar putea să doară.

 

            R – Răbdare (E recomandat la această activitate să nu ai niciun ceas la vedere. Cel mai bine ar fi, dacă ţi se dă voie, să dai ceasul din sală jos, înainte de începerea programului)

              

                  A sosit din nou timpul ca şi dumneavoastră, cei ce ne-aţi ascultat până acum să deveniţi parte a acestui program, de aceea vă propunem să realizaţi împreună cu noi următoarea activitate. Fără colaborarea d-vs. nu va ieşi aşa cum trebuie şi nu vom trage nici lecţie pe care noi o considerăm importantă. Pentru început vă rugăm să vă ridicaţi cu toţii în picioare în cea mai deplină linişte. (Aştepţi să se ridice toată lumea.). Înainte de a vă spune ce aveţi de făcut în continuare avem rugăminte ca la sfârşitul activităţii, să vă aşezaţi în linişte, fără a-i deranja pe aceia care nu au terminat încă.

Următorul pas este să închideţi ochii. (Insistă cu blândeţe ca nimeni să nu rămână cu ochii deschişi. Când toţi au ochii închişi mergi mai departe.). Număraţi în gând până la 60. Odată ce aţi terminat de numărat vă puteţi aşeza pe scaun şi veţi deschide ochii. (Cu siguranţă nu se vor aşeza toţi o dată. Asta este şi ideea de fapt!!!)

Stând şi observându-vă, mi-am dat seama o dată în plus că timpul are o altă durată pentru fiecare dintre noi. Pentru unii trece mai repede, pentru alţii trece mai încet. Şi parcă pentru mine trece întotdeauna cum trebuie şi în cazul altora trece ori prea încet ori foarte repede. Problema, nu-i aşa parcă este întotdeauna la altcineva. De fapt tind să cred că adevărata problemă este răbdarea. Nu am întotdeauna răbdare cu timpul altora. Nu am răbdare cu cei care fac lucrurile mult prea încet pentru mine sau cu cei care mă întrec. Uneori nu am răbdare nici chiar cu Dumnezeu. De obicei la El lucrurile merg mult prea încet pentru mine şi de cele mai multe ori nu mai am răbdare să aştept, şi fac lucrurile aşa cum le gândesc eu, în graba mea. Şi pierd. De aceea, darul meu pentru Dumnezeu de astăzi este răbdarea. Răbdarea de a aştepta mereu răspunsul Lui care vine întotdeauna la timpul potrivit.

 

 

            E – Excelenţă

 

   Te iubesc

Te iubesc

mai mult decât iubesc amurgul de primăvara
când uimit de farmecul ramurilor abia înflorite
adorm cu ele in gând
de teama ca pana in zori
sa nu cumva sa dispară…

Te iubesc
mai mult decât iubesc
munţii cu frunţile lor semeţe
acoperite de zăpada
pe care doar cei cutezători
pot sa le vadă…

Te iubesc

mai mult decât iubesc
valurile marii ce se dăruiesc ţărmului
spărgându-se in mii de mărgăritare
pentru ca atunci când Te-am cunoscut
am găsit in Tine
o dăruire mai mare…

Te iubesc
mai mult decât iubesc
sublimul melodiilor de dor
cantate de copii pentru Tine,
pentru ca atunci când am auzit glasul Tău
am simţit că in el exista
nuanţe de dor
cu mult mai sublime…

Te iubesc
mai mult decât iubesc
farmecul serilor petrecute cu cei dragi împreună,
când cei mici
povestesc atât de frumos despre visele lor
încât ascultându-i
soarele uita adeseori să apună…

Mai mult decât tot ce poate fi frumos
pământesc sau ceresc
Te iubesc…

Un gând insa mă doare
ades abia rostit:
ca nu pot sa Te iubesc, la fel cum Tu m-ai iubit!
(Norel Iacob)

 

 

E-ul meu va veni de la excelenţa pe care mi-o doresc în relaţia mea cu Dumnezeu 

  Încheiere

          Am adunat laolaltă în cutia inimii noastre pe parcursul întregului program o serie de daruri pe care am dori să le oferim lui Dumnezeu: credinţa noastră deplină în ceea ce poate face El cu vieţile noastre, onestitatea cu care vrem să relaţionăm cu El, neprihănirea Lui care vrem să devină şi a noastră, Sabatul pe care ne-am dori să îl ţinem aşa cum El aşteaptă de la noi, aşteptarea Lui şi doar a Lui, curajul de fi aşa cum El vrea să fim, rugăciunea pe care am dori să o înălţăm mai des decât am făcut-o până acum, acceptarea adevărului Lui pe deplin, răbdarea de a aştepta răspunsul Lui şi excelenţa pe care ne-am dori-o în relaţia cu El. De fapt darul cel mare pe care am dori să Il oferim astăzi, dar care nu face decât să adune tot ceea ce am menţionat noi până acum, lăsând însă încă suficient spaţiu pentru multe altele, este CONSACRAREA noastră. Gândul, cuvântul, fapta şi pasul nostru am dori să fie ale Lui pentru ca gândurile noastre să ne înalţe, cuvintele noastre să clădească, fapta să vorbească despre El iar pasul să urce spre cer. Urechea, ochiul şi inima ne-am dori să fie tot ale Lui pentru ca urechea să poată auzi tot mai bine şoapta Lui, ochiul să vadă drumul spre cer şi inima să bată de dorul revederii Lui. Şi tot ce a rămas nespus tot al Lui să fie. Darul meu pentru El azi aş dori să fie consacrarea mea. Dar tu?

deAndrei Spiridon

Chipul lui Dumnezeu

Chipul_lui_Dumnezeu
Chipul_lui_Dumnezeu
Chipul_lui_Dumnezeu.doc
90.5 KiB
86 Downloads
Details

Câteva sugestii:

Pentru organizatorii programului:

Un lucru ce mie mi se pare important şi trebuie să-l menţionez de la început este faptul că acest material poate fi tratat ca o schiţă orientativă pentru un program muzical de după-amiază; nu are pretenţii de infailibilitate, este o mână de ajutor pentru momentele în care sunteţi în pană de inspiraţie. Nu este limitativ, poate suporta îmbunătăţiri, ordinea elementelor poate fi uşor schimbată…

Sugestii:

Folosiţi pentru momentele muzicale persoane de diferite vârste: un cor de copii, câţiva adulţi de vârsta a treia care să-l laude pe Dumnezeu ( oferiţi-le cadrul să facă lucrul acesta fără pretenţia unor repetiţii prealabile temeinice). După tema referitoare la prea multele întrebări ale copiilor, creaţi un moment în care părinţii să aibă ocazia să facă o listă cu lucrurile negative pe care să le şteargă de pe oglinda caracterului lor. Listele vor rămâne la ei; vor conştientiza doar ce trebuie să îmbunătăţească. Face-ţi o rugăciune specială în acest sens!

Pregătiţi anumite figuri din carton sau hârtie colorată şi daţi ocazia povestirii unor experienţe, fraţi care la un anumit moment din viaţa lor au văzut chipul lui Dumnezeu reflectat într-o persoană care i-a ajutat într-un anume fel. Pot dărui aceste figuri ca semn de aducere aminte.

Sunt sigură că veţi găsi o mulţime de alte idei, chiar mai bune! Nu uitaţi însă să le transmiteţi şi altora!

 

 

Cu dragoste frăţească,

Natalia Ciurea

 

Program muzical

Chipul lui DumnezeuNatalia Ciurea

 

Introducere:

            Trăim vremuri mult prea zbuciumate, clipe mult prea grăbite se rostogolesc din orologiul bătrân al Planetei Pământ.

Oamenii sunt preocupaţi să-şi trăiască propria istorie, ce-I drept fără de glorie, dar cui îi mai pasă? Atâta alergare după sens, după împlinire, mulţumire, inventăm în fiecare zi noi ţinte, căutăm disperaţi noi puteri, doar – doar trecerea noastră grăbită va grava mai adânc o urmă, o cale pentru cei ce vor veni după noi.

Devenim mai savanţi cu fiecare generaţie, exploziile tehnice nu ne mai uimesc, am devenit aşa obişnuiţi cu neobişnuitul, încât minunile nu le mai observăm.

Se consumă destine conjugând verbe de genul „a avea”, „a deveni”, „a înfăptui”. Pe „a fi” şi „a trăi” le-am ferecat bine într-un cufăr, poate nu ne vor mai deranja cu conotaţia lor mustrătoare.

Dar chipul… chipul lui Dumnezeu, cine-l mai poartă?

Curând, mult prea curând, veşnicia îşi va cere tributul şi tu omule, oricâte măşti ai fi învăţat să porţi, orice drum ţi-ai fi croit în viaţă vei fi întrebat: „Tu, chipul lui Dumnezeu l-ai purtat?”

Câţi au privit la faţa şi la viaţa ta şi au slăvit pe Cel Necuprins? Vei spune atunci că nu ai ştiut, că nici tu nu ai văzut chipul lui Dumnezeu?

Vei încerca mai mult ca sigur să te scuzi, aşa că haide mai bine în această după amiază, să-l descoperim pe Dumnezeu pe chipul semenilor noştri, şi să-l aducem unde îi este locul: pe chipul nostru.

 

Povestire:

          Era ora 5.30 dimineaţa. Mă îndreptam grăbit spre casa de bilete a gării. În faţa intrării, se impunea privirii statuia luptătorilor căzuţi în primul război mondial. Pe soclul ei stătea un băieţel de 12 ani. Era desculţ, zdrenţăros şi chircit de frig. Înaintea lui o flacără plăpândă consuma cartonul de la o cutie de ambalaje. În trecere m-am uitat la el şi el s-a uitat la mine. Avea ochi frumoşi, albaştri, iar tenul brunet era dominat de o privire rece şi tristă, întocmai ca ziua aceea de iarnă. Nu ştiu de ce, dar i-am zâmbit şi l-am salutat.

În timp ce stăteam la rând pentru a-mi lua bilet, am simţit că cineva mă priveşte. M-am întors şi am fost surprins să descopăr că era puştiul de pe soclul statuii. Chiar doream să-l întreb ceva, dar el mi-a luat-o înainte:

  • Domnule, de ce mi-ai zâmbit şi mi-ai spus „bună dimineaţa”?

Întrebarea m-a găsit nepregătit. Nu ştiam ce să-i răspund, pentru că nu ştiam de ce i-am zâmbit.

  • Dar, de ce mă întrebi?… te-a deranjat?… scuză-mă dacă te-am supărat.

A lăsat privirea în jos un timp, apoi m-a privit cu ochii în lacrimi şi mi-a spus:

–    De mult timp mie nu mi-a mai spus nimeni „bună dimineaţa” şi nu mi-a zâmbit… pentru că pe mine… nu mă iubeşte nimeni!

 

Îmi imaginez că acelui copil îi lipseau o mulţime de lucruri, dar mai era un motiv pentru care era sărac: el nu văzuse câtă iubire se poate citi pe chipul lui Dumnezeu.

 

 

Povestire:

          un grăunte de dragoste valorează mai mult decât un sac de aur.”

 

Un rabin bătrân şi-a întrebat odată ucenicii:

  • După ce putem recunoaşte când se sfârşeşte noaptea şi începe ziua?
  • Atunci când poţi deosebi uşor de departe un câine de o oaie?
  • Nu, a răspuns rabinul.
  • Când poţi deosebi smochinul de curmal?
  • Nu, a răspuns rabinul.
  • Atunci, când? Au întrebat ucenicii.

Rabinul a răspuns:

  • Când privind chipul oricărui om, recunoşti în el pe fratele sau pe sora ta. Până atunci este noapte în inima ta…

Rabinul ştia că iubirea de fraţi este purtată de chipul lui Dumnezeu.

 

 

Poveste:

„Să exprimăm ceea ce simţim, să simţim ceea ce exprimăm.”

 

Chirurgul stătea aproape de patul băiatului, iar părinţii copilului erau în jurul lui.

  • Mâine dimineaţă, am să-ţi deschid inima, i-a spus medicul băiatului. Acesta l-a întrerupt:
  • O să-l găseşti pe Isus acolo.

Medicul şi-a ridicat privirea surprins şi iritat.

  • Am să-ţi deschid inima să văd cât de mult rău s-a produs.
  • Dar când o să-mi deschizi inima, o să-l găseşti pe Isus acolo, a insistat băiatul. Biblia spune că El locuieşte aici. O să-l găseşti în inima mea.

Pentru medicul chirurg aceasta a fost prea mult. A plecat. Stătea în cabinetul său, revăzând datele operaţiei. Nici o speranţă pentru transplant, nici o speranţă pentru tratament. Pronosticul? Moarte într-un an.

  • De ce? Se întreba medicul cu voce tare. De ce ai făcut asta dacă eşti Dumnezeu? De ce l-ai adus aici?

Deodată a auzit răspunsul:

  • L-am adus aici pentru tine!

După operaţie când băiatul a vrut să ştie ce s-a găsit în inima lui, medicul a răspuns fără nici o ezitare:

  • L-am găsit pe Isus!

Căci cei ce poartă chipul lui Dumnezeu au în inima lor dragoste pentru Fiul Său.

 

 

Temă:

 

Mâinile bunicii mele miros a pere coapte. Când îmi plec capul în palma ei dintr-o dată se răspândeşte în jur miros de căldură şi de vară.

Sunt dulci la sărutat mâinile ei. Au gust de pâine frământată cu drag pentru copii şi nepoţi, pâine rumenă şi mare să ne ajungă la toţi, întocmai ca inima ei. Câte fuioare de gânduri au tors mâinile bunicii mele:

„de s-ar întoarce Sandu din armată, de-ar fi un brav ostaş al lui Hristos; şi Ioana, învaţă mult la şcoli ca să se facă doctoriţă, să aline dorurile celor mulţi, ca Marele Medic”. Şi firul ei se mai rupea din când în când, dar îl înnoda cu o speranţă căci Cel ce dă voinţa dă şi înfăptuirea.

Nu are un vocabular elevat bunica mea. Rosteşte cuvinte simple şi duioase, dar pline de adevăr. Îndură cu răbdare chiar şi o nedreptate, dar când vine vorba de principii şi Cuvântul lui Dumnezeu, îmi spune hotărâtă: „cu asta nu-i de şagă, dragul bunicii”.

În serile de vară stăm pe prispă şi numărăm stelele, şi-mi spune despre Avraam, cum a plecat din Ur fără să cârtească: „căci oamenii vechi, spunea ea, erau simţitori la porunca lui Dumnezeu”.

Şi rămâne aşa cu privirea spre Calea Lactee, ascunzându-şi sub năframă o lacrimă…

Pe chipul ei citesc dorul după împărăţia lui Dumnezeu.

 

 

Bunicul meu este omul puţinelor cuvinte; este cugetătorul din brazdă, ce sprijinit pe unealta sa de lucru scrutează zarea de parcă acolo unde se uneşte pământul cu cerul, se găsesc toate răspunsurile.

El cunoaşte „vremile” după mersul norilor, după zborul păsărilor. Are el semnele lui…

Îl întreb uneori: „bunicule, cum de eşti tu aşa înţelept?” Mă priveşte lung şi rosteşte cuvintele cu greutate, de parcă se prăvălesc din istorie:

„Eu sunt om, taică, dar Dumnezeu, Prea Bunul, le ştie pe toate. Şi El le spune copiilor Săi ce are să facă. Şi noi suntem ai Lui, auzi, ai Lui. Să nu uiţi!”

Şi tace… O linişte plină de pace se lasă peste noi, atât de linişte că poţi auzi oftatul pământului; sau era oftatul bunicului?

Când eram copil îmi imaginam că Dumnezeu trebuie să arate ca el. Cu părul nins, cu palmele mari şi primitoare, cu o grijă neobosită ca toate lucrurile să fie în rânduială. Când m-am făcut măricel, mă punea să iau din odaia lui cartea cea mare şi neagră, şi să-i citesc. Şi pe măsură ce-i citeam, mă gândeam: „aha, de aici ştie bunicul toate poveştile acelea minunate despre Dumnezeu.”

Îi sunt recunoscător că de mic m-a făcut părtaş la bucuria descoperirii Cuvântului Său.

Acum bunicul nu mai este, dar în inima mea a rămas înţelepciunea ce o citeam pe chipul lui, şi mai gândesc uneori:

„ aşa trebuie să fie chipul lui Dumnezeu”.

 

 

În familie

 

  • Uite cât m-am făcut! Spuse ea uitându-se în oglindă.
  • E chiar bine aşa să nu te dorească altul. Şi apoi dragostei prea mari pentru mine îi trebuia un volum mai mare. Ce să mai zic de chelia mea? Nu mai am decât ici şi colo ceva floră spontană.
  • Da, dar arăţi ca un preşedinte de stat. Şi pentru că o ai eşti ceva mai ascultător de nevastă. De douăzeci de ani îţi spun să îţi iei fes pe cap şi acum am reuşit să te conving. Deh! Ce unghii frumoase aveam odată! Acum parcă sunt nişte coji de cartofi.
  • De-ar spune unghiile astea ce mâncăruri mi-ai pregătit atâţia ani, ar găsi repede şi alţi clienţi. Sunt mai frumoase ca înainte, dar nu ai tu ochii mei să-i vezi. Ştii ce? Să iei oglinda aia din hol. Când trec pe lângă ea mereu îmi văd cocoaşa.
  • Şti de ce? Pentru că te-ai aplecat prea des să-mi asculţi inima şi să-i împlineşti dorinţele. Bărbate, ne cam ducem la vale, dar ne ducem frumos. După alţi treizeci de ani, când vom fi în baston, dacă uit să-mi aduci aminte să-ţi spun că tot frumos ai rămas!
  • Eu, pentru că atunci am să uit, îţi spun de pe-acum: eşti cea mai frumoasă privelişte pentru mine!
  • Să nu uiţi ce-ai spus! Râse ea.
  • Să nu uiţi să-mi aduci aminte ce-am spus! Zâmbi el.

Şi un înger, care s-a nimerit să fie pe aproape, i-a şi fotografiat pentru articolul de fond din ceruri, intitulat: „ frumuseţea care contează”.

 

Cei doi văzuseră sclipiri de frumuseţe coborâte de pe chipul lui Dumnezeu.

 

 

Temă:

 

„Tată, unde pleacă norii? Şi de ce răsare soarele? Tată unde se ascund greierii şi cum ştiu păsările călătoare drumul înapoi?”

Prin ochii unui copil, lumea pare mai frumoasă, mai puţin complicată, mai primitoare. Ceea ce pentru noi este banal, pentru ei este dificil, ceea ce pentru noi este nesemnificativ, pentru ei este important. Şi pentru toate misterele, copilul găseşte o cale de răspuns, şi anume – întrebarea.

Câţi dintre dumneavoastră îşi mai amintesc de perioada lui „de ce”? nu ştiţi cine e?

„De ce” este streaşina picurătoare ce apare o dată cu primele cuvinte ale copilului de lângă dumneavoastră; vă urmăreşte pas cu pas, reţine fiecare gest şi pentru fiecare afirmaţie a dvs. are pregătită o duzină de întrebări „de ce”.

Apare în momentele cele mai inoportune, când mâncarea este gata să dea pe aragaz, când încercaţi cu sârg şi aparent fără sorţi de izbândă, să schimbaţi robinetul defect de la baie.

V-aţi întrebat vreodată de ce copiii pun atâtea întrebări? Sigur, veţi spune atâtea cărţi citite despre educaţia copilului, atâtea seminarii despre psihologia infantilă, cum să nu ştim?

Copilul pune întrebări ca să descopere. Când se nasc pornesc într-o aventură, ei trebuie să exploreze lumea aceasta mare şi necunoscută, în care tu i-ai adus, şi pentru asta te folosesc pe tine ca ghid. Eşti singura lor sursă de încredere, pentru ei tu ca părinte eşti singurul care are toate răspunsurile, şi eşti singura persoană a cărei părere contează cu adevărat.

Şi atunci dă-mi voie să te întreb: dacă şti toate aceste lucruri, de ce te enervezi şi-i retezi prea ades vorba copilului tău cu fraze de genul: „tu nu mai încetezi niciodată?”, sau „lasă-mă, te rog, sunt prea stresat”?

Copilul pune întrebări pentru a-ţi aminti ţie părintele cu prea multe probleme de rezolvat, că bucuria vine în momentele în care te opreşti din goana ta şi observi că lângă tine aşteaptă un copil cu un trenuleţ electric pentru a-l repare, sau păpuşa nealintată de atâta timp. Copilul te întreabă: „Tati, toţi părinţii sunt la fel de importanţi ca tine?” şi până să apuci să răspunzi la această provocare flatantă, gândeşte-te că întrebarea reală poate fi : „Tată, eu a câta problemă de rezolvat sunt pe lista ta? Mie când îmi vine rândul?”

Nu uitaţi, copiii pun întrebări pentru a ne atrage atenţia asupra lor, şi uneori o prostioară vrea să ne spună: „îmi placi mai mult când te văd rostogolindu-te pe covorul din sufragerie, decât atunci când stai ore în şir la calculator”.

Veţi spune poate că sunt o mulţime de motive pentru care copiii pun întrebări: întreabă un lucru pentru a ascunde un altul, verifică prin întrebări cât de iubiţi mai sunt, şi uneori pun întrebări pentru a te responsabiliza pe tine. Ţi se pare ciudat?

Mamă, tată în ochii copilului tu eşti Dumnezeu! Ţi până să vă aventuraţi într-un discurs în care să demonstraţi argumentele pro şi contra acestei afirmaţii, gândiţi-vă aşa: sunteţi oglinda care trebuie să redea cât mai fidel chipul lui Dumnezeu.

Din grija ta pot învăţa purtarea de grijă a lui Dumnezeu. Din îngăduinţa ta atunci când greşesc învaţă că Dumnezeu te primeşte la El oricât de păcătos ai fi. Din dragostea şi atenţia pe care le-o acorzi ei pot învăţa că sunt necurmat în centrul atenţiei lui Dumnezeu.

Aşa că nu mai amâna, şterge repede urmele murdare de pe oglinda caracterului tău, asta până când nu e prea târziu şi până când copilul nu va rămâne dezamăgit de felul în care arată Dumnezeu.

Şi să nu te miri dacă într-o zi copilul va întreba: „Mamă, Dumnezeu e la fel de grijuliu ca tine? Tată, Dumnezeu e la fel de înţelept şi puternic ca tine?”

 

Ştiaţi că…

  • în decursul unui an, pleoapele unui om se deschid şi se închid de circa 7 milioane de ori?
  • Culoarea ochilor se datorează unui pigment aflat în iris? Cu cât irisul este mai bogat în acest pigment, cu atât culoarea lui este mai întunecată.
  • Daltonismul, adică incapacitatea de a distinge culoarea roşie a fost descoperit întâmplător? Într-o zi savantul englez Dalton culegea împreună cu elevii săi, nişte fructe mici şi roşii, necesare unor experimente. La elevii săi treaba mergea rapid, dar Dalton nu culesese aproape nimic.
  • Ochiul este cel mai de preţ organ al corpului, de aceea, se spune că ţii la ceva anume „ca la ochii din cap”. Nu ştiu o altă expresie care să facă aluzie la o altă parte a corpului. De fiecare dată când clipeşti, aminteşte-ţi cât de mult te iubeşte Dumnezeu. Dacă nu observi dragostea Lui aşezată pe chipul celor de lângă tine, s-ar putea să suferi de… daltonism.

 

 

Comoară fără preţ

 

Am intrat o dată într-un anticariat. Dă bine în societatea noastră plină de superficial să achiziţionezi lucruri vechi, scumpe; se potriveşte stilului actual o tentă de „antique”. Aşa că iată-mă pe mine, aliniindu-mă tendinţelor în vigoare, scotocind prin ungherele micului magazin.

Vânzătorul amabil şi dornic să-şi vândă marfa, mă tot iscodea ca să-mi afle preferinţele şi dimensiunile portofelului. Îmi prezenta tot felul de lucruri stridente, kitschuri care atrag privirile oricui, mari nimicuri care umplu cu bani buzunarele micilor comercianţi. Văzând că sunt cam îndărătnică la toate indicaţiile sale de expert, mă lăsă în pace, să explorez de una singură împrejurimile.

De-aţi şti ce poţi găsi într-un anticariat; o mulţime de obiecte ponosite şi prăfuite pe care unii le părăsesc ca fiind nefolositoare, iar alţii le găsesc ca fiind de valoare. Găsisem o statuetă interesantă; s-ar fi potrivit cu decorul salonului meu, dar era prea grea la „preţ”, şi-am renunţat.

Zăbovisem deja acolo de vreo jumătate de ceas şi nu găsisem nimic să-mi convină. Era cât pe ce să ies şi să plec, însă am zărit în treacăt, sub un vraf de almanahuri vechi – o carte. Era legată în piele neagră, patinată ce-i drept de atâţia ani. Într-un colţ cineva se jucase pe semne cu vârful unui cui şi scrijelise trei cuvinte abia inteligibile: „comoară fără preţ”.

Am măsurat-o din priviri; era suficient de groasă cât să-ţi inspire că cel ce o posedă este un om citit. Credeam că-i va sta bine în bibliotecă lângă colecţia mea de scrieri celebre. Am luat-o şi m-am îndreptat cu ea către anticarul ce-şi găsise ca ocupaţie consultarea unor registre vechi. M-a privit rapid şi tăios peste ochelarii de-o vârstă cu el, privi cartea, şi începu să bombăne ca pentru sine. După gesturi şi atitudine am priceput că nu eram pe gustul dumnealui, şi am înţeles ceva despre „muşterii din cauza cărora îţi cerşeşti pâinea”.

  • O, m-aţi înţeles greşit, i-am spus. Vreau să plătesc! Îmi dau seama că este un lucru fără preţ, nu vreau să-l iau degeaba. Faceţi-mi un cost pentru cartea aceasta, vă rog!
  • Păi tocmai asta este problema, nu are preţ. Acum cinci ani când am preluat eu gestiunea prăvăliei, cartea aceasta nu a fost trecută în inventar. Aşa că nu ştiu ce valoare are, ridică din umeri iritat negustorul mic de statură.
  • Nu sunt eu prea bun cunoscător al lucrurilor vechi, dar sunt dispusă să plătesc mai mult decât ultima ofertă care vi s-a făcut pentru ea.
  • Ce ofertă, doamnă? Nimeni nu o vrea! Luaţi-o, e gratis, aşa poate o să-mi faceţi o reclamă bună. Luaţi-o, luaţi-o!… şi-am plecat.

Şi cum cartea de dar nu o judeci decât după coperte, am luat-o acasă şi am aşezat-o cu grijă într-un colţ, loc unde eram sigură că toţi ce-i care îmi vor călca pragul casei o vor vedea.

Dar era ciudat, oricând treceam prin zona aceea ceva mă făcea să o iau în mână şi să vreau să mă aşez să o răsfoiesc. Dar aveam alte treburi; azi lumea se mişcă îngrozitor de repede, timpul pentru lectură a devenit un lux, şi eu omul aliniat la standardele moderne aveam aceeaşi suferinţă – lipsa de timp. Până într-o zi când aceeaşi grabă m-a făcut să nu observ ultima treaptă şi să-mi luxez glezna, iar doctorul a fost categoric: repaus total.

Atunci s-a ivit ocazia de aur. M-am aşezat comod în fotoliu, am luat cartea şi am început să citesc. Ştiţi ce am găsit acolo: l-am găsit pe Dumnezeu. L-am văzut bucurându-se cum la început toate erau foarte bune, pacea şi armonia locuiau împreună, căci omul şi Dumnezeul său se întâlneau şi stăteau de vorbă.

L-am văzut mai apoi cum întristat îşi privea copiii suportând consecinţele alegerii lor greşite; generaţii la rând urcând şi coborând scara istoriei planetei pământ, devenind mai răi, mai nemiloşi, mai cruzi.

Am citit mai apoi cum Cuvântul s-a făcut trup şi a locuit printre noi plin de har şi de adevăr, luminându-i pe orbi, slobozindu-i pe robi, atingând pe leproşi, smerind pe lăudăroşi, înălţând pe cei umili. Am văzut cum iubirea a fost răstignită, paharul durerii a fost băut până la ultima picătură şi chinul păcatului săvârşit de om, a fost îndurat până la ultimul strigăt: „S-a sfârşit!”

Stau şi acum uimită în faţa dovezii de iubire a divinităţii. Şi mă bucur că în acea zi am luat acasă cartea fără preţ. Ştiu acum că ea a schimbat multe vieţi, şi pe a mea. Transformarea nu vine întotdeauna peste noapte, dar citind mereu se naşte în tine dorinţa de a nu mai fi acelaşi, de a nu mai ceda aceloraşi ispite.

Acum am cutia mea cu comori şi scot din ea câte una pentru fiecare ocazie: o profeţie, o parabolă, o mustrare, o făgăduinţă. Toate mi le-a trimis în dar Dumnezeu.

Mai am doar o rugăciune să rostesc şi voi pleca:

„Îţi mulţumesc Doamne pentru această comoară fără preţ. Te rog azi, fă-mă mai bun; nu mai bun decât vecinul sau fratele meu, ci mai bun decât mine, decât creştinul care am fost ieri. Şi ajută-mă ca şi eu să port chipul Tău!”

 

AMIN!

 

Ei, sămânţa iubirii

 

Ei sunt sămânţa iubirii

Născută din lacrima timpului,

Sunt talanţii pe care i-am primit

În al iubirii ogor

Şi pe care astăzi – iată –

Îi dăm Domnului la schimbător.

Ştim că înapoi îi vom primi

Din ce în ce mai curaţi în fiecare zi

Şi până ce Domnul va veni

Să ne ia cu Sine în slavă,

Pe chipul lor iubirea

Lumea întreagă va putea să o vadă.

 

Ei sunt clipa de veşnicie

Întrupată pentru a aduce bucurie

Şi chiar dacă acum suntem trecători

Ca fiecare dintre noi,

Zâmbetele lor vor rămâne neşterse

Prin vânturi şi ploi

Pentru că inimile lor

Din apa vie a cerului

A răsărit spre fiecare dintre noi un izvor.

 

Ei sunt clinchetul clopoţelului argintiu,

Sunt glas emotiv şi zglobiu

Care ne vorbeşte despre iesle şi cruce

Despre Cel care povara

Fiecăruia dintre noi astăzi ne-o duce.

Cântarea, poezie cu glas tremurat,

Sunt jertfele iubirii

Sunt dorul neîncetat

De-a fi asemeni Celui

Ce viaţa-n dar ne-a dat.

 

Ei sunt ai lui Isus

Şi patria lor este ţara de sus;

De aceea în ochii lor zăresc

Hotarele unui cămin ceresc,

De aceea de pe buzele lor

Se revarsă spre cer

Prinosul bucuriei de a fi răscumpăraţi.

Îi auziţi cum cântă? Ascultaţi…

 

Mâinile mamei

 

Când eram copil, mama

Te ruga în fiecare seară

Să-mi trimiţi un înger care să-mi spună

– la puţin timp după ce rosteam rugăciunea

Şi ne şopteam „ noapte bună!” –

Să cresc băiat cuminte,

Pentru că a citit ea în Scripturi

Că în curând Tu vei reveni.

Părul ei încărunţit acum,

Parcă întreabă: – „ a citit ea greşit?”

Sau poate orologiul vremii s-a stricat

De prea mult cât a bătut

Măsurând doar păcat?

Sau poate vina e la noi

Pentru că am uitat să mai privim

Cu dor spre cer

Şi de aceea semnele revenirii Tale

Nu le mai vedem?

Spune-ne, Doamne, acum când din nou

Ne plecăm pe genunchi împreună

Mai e mult până vom auzi

Trâmbiţa cerească cum sună?

Mai este mult de aşteptat

Până vom scăpa de păcat?

 

Spune-ne, Doamne, când vei veni

Pentru a ne lua cu Tine acasă, în ceruri

Unde ne vom putea uni cu cereştile coruri

Ce-ţi cântă mărire şi-n veci osanale?

Spune-ne, Doamne,

Oare chiar va veni această zi mare?

 

Mâinile mamei,

Unite în rugă în fiecare zi

Sunt mărturia cea mai sigură

Că Tu curând vei veni.

 

 

Dialog cu Isus

 

Cine eşti Tu?

Semeni cu o adiere de primăvară

Venită să topească inima mea îngheţată

De viscolul singurătăţii.

Nu eu Te-am chemat;

Nici nu ştiam că exişti.

Te-am aflat abia atunci când ai coborât

Să alungi durerea din ochii mei trişti.

mi-ai spus atunci

că zăreşti în ei chipul Tău.

Şi eu care credeam că în ei

E doar întuneric şi hău!

 

De unde vii?

Am întrebat de Tine vântul şi iarba,

Seninul şi norii.

Am stat de vorbă cu negurile şi cu zorii.

Ştiau de Tine, spune-au că Te-au întâlnit.

Dar nu ştiau nici spre unde-ai plecat

Nici de unde-ai venit…

Nu-i aşa că nu o să mai pleci,

Acum dacă tot ne-am întâlnit?

Spui că tu mă cauţi de mult

Că ai plătit un preţ pentru mine?

Dar eu nu valorez nici măcar

Cât praful aşezat peste ruine.

Nu am nimic pentru care Tu să mă preţuieşti.

Mai bine să taci!

O să plâng dacă îmi spui că mă iubeşti!

Şi apoi n-aş putea înţelege cum Tu

Poţi să iubeşti un pumn de ţărână.

 

Mai bine hai, ia-mă de mână

Şi ţine-mă strâns, să stau lângă Tine mereu.

Ştii, am început să Te iubesc şi eu

Şi-n suflet Te-am botezat cu un nume

Ce parcă e coborât din ceruri, de sus.

Te voi numi, de-acum, căci Te cunosc: Isus!

deAndrei Spiridon

CERURILE VORBESC

Cerurile vorbesc
Cerurile vorbesc
Cerurile vorbesc.doc
65.5 KiB
46 Downloads
Details

CERURILE   VORBESC

(CERURILE SPUN SLAVA TA)

 

CUPRINS:

  1. Deschidere 14
  2. Rugăciune
  3. COR 157
  4. Poezie
  5. Tema I
  6. COR 23
  7. Tema II
  8. COR + COM 49/100
  9. Poezie
  10. COR 172
  11. Tema III
  12. Poezie
  13. COR + COM 47/100
  14. Încheiere
  15. COR 133
  16. Închidere 4
  17. Rugăciune
  18. COR 130
  19. Postludiu – ieşire

 

Deva, 8 aprilie 2000

 

O  VREME

E o vreme

când soarele oricât de ascuns printre noi

ţi-e lumină şi viaţă,

când luna oricând de mereu palidă

deşi arareori e plină

întotdeauna îţi picură visuri pe pleoape

ca un mănunchi înflorit de lumină,

şi somnul te cuprinde uşor,

Dar… întotdeauna această vreme a trecut.

 

Se întâmplă uneori o vreme nemăsurată de nimeni

nimeni nu ştie când vine,

o recunoaştem târziu, când îşi adună minunile,

când strânge cântecele de iubire

şi pleacă cu visele noastre cu tot

în urmă lăsându-ne doar zâmbetul bătrân şi fals.

Însă această vreme nu se opreşte deloc.

 

Vine vremea

când îngenunchează gândul peste inimi

şi inima bătută de-atâtea emoţii

bătută de bătăliile ei mai iuţi ori mai rari,

se va opri ca de popas într-o sclipire de bucurie

sau mai curând

la umbra unui întunecat de necaz

şi când această vreme a trecut

e-ntotdeauna prea târziu,

e prea târziu pentru vreun bine

şi fericit de prea târziu pentru vreun rău

E-un timp rămas de aşteptare doar,

atât de scurt cât zori să curgă din luceferi

cât somnul celor buni să iasă din ţărână

şi-această vreme vine,

e singura ce poate să rămână.

 

INTRODUCERE

 

Trecând primele hotare ale spaţiului nostru, marginile sistemului nostru solar, descoperim aglomerări de sori giganţi, – Hercules de exemplu, cu cei l00.000 de globuri strălucitoare, privind prin telescop, ai o privelişte de neuitat, sorii aceştia apar asemenea unor puncte scânteietoare, aranjate pe un fond de catifea. Privind cu ajutorul unui telescop mai puternic, înţelegem că fiecare punct de lumină este în realitate un soare uriaş, asemenea soarelui nostru.

Aceste îngrămădiri din ceruri alcătuiesc uriaşe constelaţii sau sisteme insulare în univers, cum este Calea Laptelui a noastră, sau nebuloasa Andromeda, sau îngrămădirea din Verga la o depărtare de 20 milioane de ani lumină – sau Orion, măreţia cerurilor. Înfăţişarea nebuloasei Orion este aceea a „luminii ce străluceşte şi scânteiază în dosul zidurilor de ivoriu sau mărgăritar ale lui Hercules” – ziduri „împodobite cu milioane de puncte de diamant, fiecare dintre ele o stea strălucitoare.

Şi stelele acestea sunt sori strălucitori, mulţi dintre ei lăsând în umbră pe al nostru în ce priveşte mărimea. Iată de exemplu Betelgeuse a cărei măsurători au fost calculate cu amănunţime. Are 560 de milioane de km în diametru. Diametrul soarelui nostru este de 1.376.000 km. Iată o stea care dacă ar fi atât de aproape de noi ca soarele nostru, ne-ar acoperi cu totul orizontul, făcând cu neputinţă a vedea dincolo de marginile ei.

Cu toate acestea Betelgeuse nu este decât una dintre stelele ce ne privesc din constelaţia Orion.

Orion. Este la punctul încât briliantele oamenilor n-au cuvânt, penele lor stau nemişcate, neînstare să descrie ce văd, căci negativele uriaşelor telescoape dezvăluie o peşteră, un coridor spaţial larg de 30 trilioane de km, o mare deschizătură în ceruri, nedescris de frumoasă, un arc de triumf menit unui Rege.

În adevăr, în toată întinderea cerurilor el alcătuieşte minunea minunilor. Măreţia de nedescris a lui uimeşte mintea omenească!

Privind nemărginitul univers suntem uimiţi, suntem orbiţi şi copleşiţi de cele ce vedem. Chiar o scurtă privire asupra reflectoarelor din spaţiu arată totala micime a omului.

 

TEMA   II

 

Găsesc plăcere a cugeta la Dumnezeu cu universul în jurul său, cu lumi atârnate în spaţiu, cu sori uriaşi gonind în nesfârşite căi prin ceruri. Nici o stea nu este neascultătoare voii Lui. Nici un soare nu se abate de la drumul stabilit.

Dar inima unui Creator iubitor nu putea fi mulţumită numai cu sori strălucitori şi hoinări ce nu puteau vorbi cu El.

Şi aşa a luat fiinţă mulţimea de creaturi – poate multe milioane în cuprinsul Universului. Şi El făcu pe om. Inima Sa se alătură fericită de cea a omului, într-o comuniune mulţumită. Noi nu suntem fărâme din praful cosmic într-un univers imens ci suntem copii ai lui Dumnezeu – Creator a tot

Apoi omul greşi. Şi Dumnezeu din nou rămase singur. Omul de pe această micuţă planetă era pierdut.. şi oricât de numeroasă era oştirea fiinţelor create în ceruri, nici una nu putea lua locul omului în dragostea Creatorului Său.

Fiul lui Dumnezeu se oferi să se ducă şi să-1 găsească pe om ca să-l aducă înapoi. Şi Tatăl, în iubirea de nedescris, faţă de omenirea pierdută de pe o planetă răzvrătită, încuviinţă hotărârea Fiului Său. Dumnezeu aprobă Golgota.

Vedeţi? Crucea este expresia singurătăţii lui Dumnezeu – un Dumnezeu care nu putea fi mulţumit până ce omul nu era adus înapoi.

Crucea urma să acopere abisul dintre Dumnezeu şi om, să se întindă peste singurătatea lui Dumnezeu şi neliniştea omului şi… să vindece tot.

 

 

PĂMÂNT…!

 

Ai povestit, pământule bătrâne,

Povestea ce-o ascunzi, în cartea ta?

Şi-nduioşând, s-aduni apoi din slavă

O lacrimă din fiecare stea?

 

 

Te-ai zguduit din adâncimea-ţi rece,

Te-ai frământat, legat, cât ai putut?

O, cât te-ai întristat atunci de tare

Că n-ai putut vorbi, când te-a durut!

 

Ai spus tu oare celorlalte stele,

Că din cămara ta s-a zămislit

O haină pentru Creatorul vieţii,

Un trup ca-n el să moară răstignit?

 

Ai povestit şi celorlalte astre

De codri tăi cu zâmbet răcăros?

Din ei, o cruce că se poate face,

Pe ea să fie răstignit Hristos?

 

Pământ bătrân cu pârâiaşe line

Cu ape limpezi, clare, de izvor,

O picătură să fi fost!… să stingă

Din setea jarului dogorâtor!

 

N-ai tresărit când Domnul sus pe cruce

Şoptea: „Mi-e sete” şi-nsetat murea,

În timp ce fii tăi Îl condamnară

Spălându-şi mâinile în apa ta?

 

Nu, n-ai să taci! Tu ştii atât de bine

Că spinii, cuiele ce L-au durut

Şi biciul, crucea, lancea şi oţelul

Cândva, din tine toate s-au făcut.

 

Când numai spini vor fi, pentru coroane,

Când codrii tăi vor creşte numai cruci,

Când fierul, tot, topise-va-n piroane,

Povara ta va fi prea grea s-o duci…

 

Nu, n-ai să taci! Căci bulgării pe drumuri

Şi pietrele şi bolovanii grei

Se vor simţi ca bulgări din Golgota

Şi vor sări atunci să strige ei!

 

Pământ bătrân, cu plămădeală tare,

De suferinţi şi de surâs tăcut,

În clipa judecăţii de pe urmă,

Tu vei fi martorul cel mai temut!

 

TEMA   III

 

Cerurile istorisesc. Ele spun că Dumnezeu, care stăpâneşte sferele din spaţiu vrea să stăpânească în fiece inimă frământată, care Îi este binevoitoare.

Paşi în cer. În mod deosebit azi se aud paşi în cer. Paşii ce se aud sunând pe coridoarele spaţiului, sunt paşii unui Prieten. Sunt paşi ce au fost auziţi cu mai mult de un secol mai înainte, ca şoapte îndepărtate, paşii cu călcătură mai apăsată pe măsură ce şoptirile erau mai puternice şi mai stăruitoare, însă azi, paşii aceştia se apropie cu sunete de tunet.

Vă amintiţi! Isus, Fiul lui Dumnezeu, acum 2000 de ani se pregătea să părăsească această planetă. El stabilise planuri pentru smulgerea acestei lumi – numai o insuliţă din univers – din mâinile unui vrăjmaş. Însă El, trebuia să-şi amâne acţiunea directă. Pe tăcute, şi înconjurat numai, de câţiva prieteni, El făcuse acea intimă făgăduinţă: „Mă voi întoarce”.

Oamenii îl vor vedea în realitate venind. Iată că El vine pe nori. Cerurile vor vorbi din nou atunci. Ochii iubirii, ochii urii, ochii batjocurii, ochii nădejdii, ochii bucuriei – orice ochi îl va vedea. El revine.

Creatorul sferelor ce aleargă cu iuţeală, Dumnezeul naturii se întoarce, şi nu e deloc de mirare că elementele naturii îl vor anunţa, şi apoi vor însoţi triumfala Sa coborâre.

Vă amintiţi că atunci când a murit Hristos soarele refuză a lumina scena, pământul s-a cutremurat, întreaga natură s-a revoltat faţă de ce se făcuse Creatorului ei. Deci, nu vă puteţi aştepta ca Dumnezeul atomului, Hristos care linişti furtuna şi potoli valurile printr-un cuvânt, Îşi va vesti revenirea – punct culminant în istoria omenească – prin manifestări în natură? Luaţi aminte la aceste cuvinte: „voi face să se vadă semne, în ceruri… înainte de a veni ziua Domnului, ziua aceea mare şi înfricoşată.” (Ioel 2, 3o) Şi Însuşi Domnul spunea: „Vor fi semne în soare, în lună şi în stele.” (Luca 21,25). Cât de potrivit. Nici o generaţie din istorie nu este mai în stare să înţeleagă aceste două texte biblice, ca a noastră, căci. nici o altă generaţie nu şi-a îndreptat într-atât atenţia spre cer.

 

Meditaţie

 

Obişnuieşte-ţi:

  • urechea, cu unda Cerului,
  • limba, cu limbajul Cerului
  • ochiul, cu lumina Lui

–         mersul, cu sensul indicat

–         inima, cu ritmul Lui,

Şi viaţa care este dorită sus, să o trăieşti aici, jos. Când aceasta va deveni o realitate, va fi cea mai mare realizare posibilă.

Trăieşte-o şi vei face şi pe alţii fericiţi.

Amin!

 

 

UN VUIET PE ‚NĂLŢIMI

Un vuiet se aude pe ‘nălţimi

A tânguire,

A rupere de vremi,

A stingere de lumi.

 

Un vuiet se răsună dinspre-‘nalturi

A freamăt

Dinspre neştiut.

Ceva ca şi atunci când valul

Îşi frânge nesfârşitul drum spre maluri.

 

Un vuiet dinspre undeva din slăvi

învăluie-n mister a noastră cale

Si murmură

O şoaptă de durere,

Învolburând a inimii visare.

 

Un vuiet, urlă a furtuni

Acolo unde gândurile bat,

Acolo unde timpul e ţinut în mână

Şi unde îngerii spre noi sunt gata de plecat.

 

Un strigăt se aude pe’nălţimi

Răsună dinspre clipa marilor strigări

E biruinţa nesfârşirii de lumini,

E clipa inimilor noastre

Către zări.

 

Un vuiet, îl auzi?… răsună-aproape

Străbate-n lacrima privirilor trudind spre cer.

Un strigăt, de lumină şi de noapte

Inimă, tu,

Nu vrei s-asculţi de el?

ÎNCHEIERE

 

Semne în ceruri. Paşi în cer. „Să vă uitaţi în sus, pentru că izbăvirea voastră se apropie.”

În faţă ne stă un tablou întunecos? O noapte atomică? Nu. Ci zorile pline de slavă când Prinţul cerului, Mântuitorul dumneavoastră şi al meu revine.

Paşi în cer. În sfârşit liberare. Mântuitorul faţă în faţă. Viaţa veşnică împreună cu El. Numai gândiţi-vă să prindeţi o mână şi să constataţi că e Mâna lui Dumnezeu. Numai gândiţi-vă, să vă simţiţi învioraţi şi să constataţi că aceasta este… nemurirea! Numai gândiţi-vă, vă veţi trezi şi veţi constata că sunteţi ACASĂ!

Amin!

deAndrei Spiridon

Ce nu este în regula cu viaţa ta?

CE   NU   ESTE   ÎN   REGULĂ   CU   VIAŢA   TA?
89.5 KiB
81 Downloads
Details

Ce   nu   este   în   regulĂ   cu   viaţa   ta?

Benone Cătană

CUPRINS:

  1. Deschidere – 61/100 Mai mult să Te iubesc
  2. Rugăciune
  3. COR – 55 Aştept în tăcere
  4. Tema I A –
  5. Tema I B –
  6. Poezie: Lucrurile de valoare
  7. COR – 24 Tot ce avem mai frumos
  8. Tema II A –
  9. Tema II B –
  10. Poezie: Dragostea –
  11. COR – 45 Eu stau la uşa ta şi bat
  12. Tema III –
  13. Poezie: Al Tău sunt
  14. Încheiere –
  15. COR – 156 Rugă de seară
  16. Poezie: Am cerut
  17. Închidere – 60/100 Eu vreau pe Isus şi iubirea Sa
  18. Rugăciune
  19. COR – 178 Cu Isus sau 176 Isuse scump
  20. Anunţuri: program de iarnă – servicii divine
  21. Postludiu – ieşire

Deva, 28 octombrie 2006

TEMA    I   A

Un scriitor german, Max Eyth a scris o nuvelă intitulată „Tragedie profesională”. E vorba de un tânăr inginer care, printr-un straniu concurs de împrejurări primeşte o comandă foarte importantă. I se cere să construiască un pod deasupra unui fluviu, într-un loc unde acesta devenise un adevărat braţ de mare… Dificultatea proiectului consta şi în faptul că podul urma să fie supus acţiunii fluxului şi refluxului, iar la începutul perioadei respective tehnica nu dispunea încă de mijloacele moderne. Tânărul construieşte acest uriaş pod… Când a fost gata s-a sărbătorit inaugurarea cu muzică, drapele şi ziarişti. Oficialii trec cu trenul peste pod…  Tânărul inginer era în centrul atenţiei tuturor. Numele lui figurează în toate ziarele. Acum era un om cu faimă… La Londra deschide un uriaş birou de arhitectură şi se căsătoreşte cu o fată bogată. El are tot ce-o doreşte inima…

 

Şi totuşi, în viaţa lui este un secret ciudat care-i întunecă viaţa, un secret ştiut numai de soţia lui. Totdeauna când vine toamna el dispare… El pleacă să vadă podul… Noaptea, când furtuna urlă şi ploaia se năpusteşte în rafale, atunci stă la picioarele podului, învăluit în impermeabil… şi tremură de frică…  El simte literalmente forţa furtunii care se dezlănţuie împotriva stâlpilor… Şi de fiecare dată reface calculele pentru a se asigura că ei sunt destul de solizi, că a evaluat corect forţa vântului… Când a trecut furtuna, pleacă din nou la Londra şi redevine omul celebru care ocupă un loc aşa de important în viaţa metropolei. Nimeni nu observa teama tainică ce îl roade…

 

Oare e bine construit podul? Oare e destul de puternic? Într-o noapte cu furtună grozavă, el vede un tren angajându-se pe pod. El urmăreşte cu privirea lanternele roşii de la ultimul vagon. Deodată ele au dispărut şi ştie că trenul s-a prăbuşit în apele adânci ale mării înfuriate. Podul se rupsese pe la mijloc…

TEMA   I   B

 

Oare nu este aceasta istoria vieţii noastre? Noi toţi construim un pod – podul vieţii noastre… Şi uneori când avem câte  o noapte fără somn sau când ne tulbură ceva deosebit, se trezeşte teama: Am construit oare corect podul vieţii mele? E destul de solid pentru a putea rezista furtunilor care mă ameninţă? Şi atunci ştim foarte precis că ceva nu e în regulă! Podul vieţii noastre nu e în ordine! Cine ar putea să nu recunoască lucrul acesta? Fiecare din noi putem spune „Perfect în ordine? NU! Ar trebui multe să fie altfel!” S-ar putea să nu ştim exact ce anume nu e în ordine, sau unde este punctul slab, sau simţim cu toţii lucrul acesta… Multe ar trebui să fie altfel… Ce anume?  De unde să începem?  Cine ne-ar putea descoperi?…

Lucrurile   de   valoare

Azi noapte s-a cutremurat pământul
– a câta oară? –
uimit şi el de câte se-ntâmplară
pe suprafaţa lui…
O clipă, doar o clipă
ne fuge planeta sub picioare
şi totul devine fără valoare:
ştiinţa slabă
înţelepciunea  oarbă
puterea mută
iar avuţia surdă…
Nu! N-are cum să ne placă,
dar totdeauna când Dumnezeu vorbeşte
omul trebuie să tacă!
Ieşim cât mai iute afară,
nu ne pasă
chiar dacă tot ce rămâne în casă
va fi poate acoperit de ruine,
destul să ştim că mama şi tata
şi copiii sunt bine…

A doua zi
e parcă prima dintr-o nouă eră,
e ca un nou început de har
plutind în atmosferă…
Poate de-acum vom avea gânduri noi, mai curate,
poate lumea va avea altă faţă,
mai întoarsă către dreptate;
Poate adevărul va ieşi din eclipsă,
poate nu vom mai sta indiferenţi la Apocalipsă,
poate uitarea nu se va aşterne iar
şi poate rugăciunile făcute atunci
nu vor fi fost în zadar…
Altfel,
Dumnezeu va trebui să vorbească
mai clar şi mai tare
şi nu doar printr-o blajină cutremurare…

Azi noapte s-a cutremurat pământul
şi probabil nu pentru ultima oară…
O clipă, doar o clipă
ne-a fugit totul de sub picioare
ca să-nvăţăm
care sunt lucrurile cu adevărat
de valoare…

Benone Cătană – 28 10 2004

 

TEMA   II   A

Dapozzo este un evanghelist francez. Din lagărul de concentrare s-a întors cu un braţ zdrobit… El a scris următorul episod care s-a petrecut în lagăr, un episod care l-a marcat pentru toată viaţa. El povesteşte:

 

În locul acela în care eram prizonier, m-a chemat într-o zi la el comandantul lagărului. Am fost dus într-o cameră unde era pusă masa, dar cu un singur tacâm… Apoi a intrat comandantul. Mie îmi era o foame de lup… Comandantul s-a aşezat la masă şi a fost servit cu un ospăţ regesc… Un fel după altul… Iar eu trebuia să stau acolo şi să-l privesc… El îşi lingea buzele iar eu muream de foame… Dar ce era mai rău încă nu venise… La sfârşit i s-a adus cafeaua. Atunci a scos un pacheţel pe care l-a pus pe masă şi a spus: „Ştii ce am aici? E un pacheţel trimis de soţia ta… E plin de prăjiturele!” Ştiam câte nevoi sunt acasă, ce puţină mâncare era, şi-mi închipuiam cât de mult trebuia să fi economisit soţia mea ca să le facă şi să mi le trimită… Comandantul a început să le devoreze una câte una… Atunci l-am rugat: „Daţi-mi vă rog măcar una, nu vreau s-o mănânc, ci s-o păstrez ca amintire de la iubitoarea mea soţie!”… Dar el a mâncat-o şi pe ultima zâmbind…

 

Acestea sunt clipe de maximă revoltă când exasperarea atinge punctul culminant şi se transformă în ură. Dar în acea clipă am devenit conştient ce înseamnă „dragostea lui Dumnezeu a fost turnată în inimile noastre” (Romani 5,5) şi Duhul Sfânt mi-a adus în imagine pe Isus răstignit şi mi-am spus că El a murit şi pentru mine, şi a murit şi pentru acest comandant… Am simţit dragoste pentru omul acesta şi m-am gândit: Bietul de tine! Tu n-ai pe nimeni care să te iubească… Dacă aşa te porţi cu toţi, înseamnă că eşti înconjurat numai de ură! Ce bine că eu sunt copilul lui Dumnezeu!

 

Comandantul a simţit atitudinea lui Dapozzo. I-a văzut dragostea din privire… N-a mai putut suporta, s-a sculat de la masă şi… dus a fost!

 

Dar istoria nu s-a terminat. După război Dapozzo l-a vizitat pe comandant de ziua lui. Când l-a văzut, fostul comandant a pălit: „Ai venit să te răzbuni?” DA – a răspuns Dapozzo, vreau să mă răzbun! Aş vrea să primiţi tortul acesta, să vă urez LA MULTI ANI! şi să stăm o clipă împreună!…

 

TEMA   II   B

Un creştin care s-a supus în totul Domnului Hristos nu se mai află sub stăpânirea urii, ci a fost eliberat de orice urmă de dorinţă de răzbunare pentru că „dragostea lui Dumnezeu a fost turnată în inima lui”.

Ce ar fi fost însă ca în momentul de maximă iritare şi de ură să fi apărut în mintea lui Dapozzo nu imaginea lui Isus pe cruce, ci imaginea unui sportiv care luptă pentru locul I, imaginea unui rocker gata să înghită microfonul, sau a unui actor cu o armă în mână, gata să-şi facă dreptate?…

 

Ce nu este în regulă în viaţa noastră?  Ce lucruri ar trebui schimbate? Poate că nu ştim exact, dar un lucru ştim exact şi anume că trebuie început cu Isus. Imaginea  Lui  trebuie să fie adânc plantată în suflet şi în gând, şi atunci toate celelalte lucruri se vor pune în ordine. El bate la uşă şi are o singură dorinţă: să stea de vorbă cu mine şi cu tine, să petreacă mai mult timp în compania noastră. Să nu fie doar un slujitor supus care ne ascultă rugăciunile şi care ne ajută în nevoile noastre. El vrea să fie exact ceea ce este, adică un Frate bun, un Prieten adevărat. Vrei şi tu lucrul acesta?

DRAGOSTEA

Când vorbim despre iubire

se ivesc zorile …

când iubim,

răsare soarele;

când facem un cântec despre dragoste

se desfac mugurii în floare,

când dragostea cântă

se împlineşte timpul de cules …

Si inima celui care iubeşte,

ştie bunătatea şi mila,

cunoaşte bucuria si zâmbetul,

unui strop de fericire;

cunoaşte tristeţea

şi boabele de rouă

din lacrimile

celor care au nevoie de iubire,

căci dragostea

acoperă totul,

crede totul

şi suferă totul…

De aceea

cel care ştie

că dragostea

vine senină şi netulburată

de la Dumnezeu

poate să spună oamenilor

de pe această planetă,

că atunci

când vorbim despre iubire

se ivesc zorile

si când iubim

răsare Soarele

dreptăţii noastre.

TEMA   III

 

În oraşul Lubeck există o biserică veche, domul din Lubeck, în care se află un vestit tablou cu răstignirea lui Isus, pe care l-a pictat Hans Memling în secolul XV. Când biserica aceasta a suferit un bombardament în 1942 şi a ars, un soldat necunoscut s-a năpustit cu câţiva prieteni în biserică pentru a salva din flăcări această operă de artă.

Ostaşi cu lănci, stau pe cai, mercenari aruncând zarurile, o mulţime pestriţă, femei ce plâng, farisei batjocoritori, oameni care stau mai aproape sau mai departe de Isus. Deasupra tuturor se înalţă cele 3 cruci… Şi este acolo, în tabloul lui Hans Memling ceva deosebit… În mijlocul mulţimii, la piciorul crucii este un spaţiu liber. La ce s-o fi gândit pictorul când a lăsat locul acela liber. Veţi spune că nimeni n-ar fi îndrăznit să stea chiar aşa de aproape de Isus, când soldaţii romani era conducătorii evenimentului… Poate că aveţi dreptate… Totuşi pictorii medievali nu pictau nimic la întâmplare. Este o regulă binecunoscută, ca de altfel în toate operele de artă, fie cele plastice, fie cele literare sau muzicale. Numai amatorii pot lăsa elemente negândite în operele lor…  Pictorul Hans Memling are un mesaj. El vrea să spună: „Aici lângă crucea lui Isus e un loc liber! Aici este locul tău!”

Titlu : Al Tău sunt

Sursa : Intercer
Autor : Elena Prisacaru

 

Tu ştii: de frunze eram plin,

-Şi nimeni nu era ca mine-

Dar seva mea era venin!

Apoi, Te-am cunoscut pe Tine!

 

Eram mai rău decât un spin!

-Ce falnic mă credeam sub soare!-

Dar Tu aveai un plan divin.

Mi-ai arătat ce-nseamnă….MARE!

 

La rădăcină m-ai săpat.

Iar eu ziceam “puţin îmi pasă”.

Cu-a Ta iubire ai udat

Viaţa mea, de-ambiţii roasă!

 

Cu Duhul Sfânt m-ai căutat.

Şi a murit răul din mine.

De răutate m-ai scăpat.

O, Doamne, nimeni nu-i ca Tine!

 

Nu am cuvinte să Te cânt.

Tu mi-ai schimbat şi mers şi gând.

Primeşte-al laudei cuvânt.

Primeşte-mă căci al Tău sunt!

 

ÎNCHEIERE

Dragi prieteni! Dacă podul vieţii noastre are vreo defecţiune, dacă în construirea lui n-am ţinut seamă de toate elementele din jur care s-ar putea dezlănţui contra noastră, dacă simţim că e ceva de refăcut şi poate nu ştim cum şi nu ştim de unde să începem, să-L lăsăm pe Isus să intre în inima noastră. Să-i facem loc, şi să-i facem timp. Să plantăm imaginea Lui cât mai adânc în conştiinţa noastră. În felul acesta El  poate susţine pilonii puternici ai podului vieţii noastre. Şi atunci când vor veni în calea noastră momente când foarte uşor ne-am putea mânia, ne-am putea descuraja, vom simţi puterea Lui, prezenţa Lui care rezolvă totul.

Mai mult decât atât: relaţia cu El va produce acea bucurie despre care El Însuşi spune „vreau ca bucuria Mea să rămână în voi şi bucuria voastră să fie DEPLINĂ!” (Ioan 15,11)

Un pastor a întrebat pe cineva:

„Tu eşti creştin?”

– „Bineînţeles  – a fost răspunsul. Doar nu sunt musulman!”

Şi pastorul a continuat:

„Dacă eşti creştin, spune-mi te rog: ai simţit vreodată o aşa bucurie că  eşti creştin încât să nu poţi dormi noaptea?”

 

A fi creştin nu înseamnă doar a-ţi plăti datoriile şi taxele regulat, ci înseamnă să simţi apropierea de Isus, să trăieşti în prezenţa Lui şi aceasta produce cea mai mare bucurie din lume!

 

Am cerut…
„Am cerut de la Dumnezeu putere
Ca să reuşesc în viaţă;
Am fost făcut slab
Ca să învăţ să ascult în umilinţă…

Am cerut sănătate
Ca să fac lucruri mai importante;
Mi s-a dat boala
Ca să fac lucruri mai bune…

Am cerut bogăţie
Ca să fiu fericit;
Mi s-a dat sărăcie
Ca să fiu mai înţelept…
Am cerut putere
Ca să fiu slăvit de oameni;
Mi s-a dat slăbiciune
Ca să simt nevoia de Dumnezeu…

Am cerut toate lucrurile
Ca să mă bucur de viaţă;
Mi s-a dat viaţă
Ca să mă bucur de toate lucrurile…

Nu mi s-a dat nimic din ce-am cerut,
Dar mi s-a dat tot ce-am putut spera vreodată.
În ciuda dorinţelor mele,
Mi s-a răspuns la o rugăciune nerostită.”

 

Calea către Hristos trece pe la cruce

Prin umilinţă şi suferinţă la biruinţă…

Mai mult mă atrage calea spre culme

Decât calea cea largă spre lume:

Cineva le ştie şi le suportă pe toate

Părinte – şi Tată şi mamă – şi Frate…

Am stat departe de Tata o vreme

Ca un copil răzvrătit ce se teme…

Nebunia mea voiam s-o plătesc,

Să fac orice şi oricât, să mă chinuiesc,

Numai să-L împac pe Tatăl meu,

Deşi plecat, să mă pot numi totuşi fiul Său,

Nu voiam să m-apropii de casă,

Să-L las înainte să-mi iasă,

Cu gura mea umilit să rostesc

„Primeşte-mă ca rob să-ţi slujesc”;

Şi uitasem că are şi El inimă de Părinte,

Că nu-I trebuie faptele mele bune şi sfinte,

Uitasem că are şi el o sete fierbinte

După copilul plecat fără minte,

Că al Lui e tot aurul şi argintul,

Că El a făcut şi al Lui e pământul,

Că n-are nevoie decât de inima mea

Pentru ca dragostea Lui s-o toarne în ea…

Uitasem şi eu de adevărata sete din mine

Ce nu poate fi stinsă cu ape străine,

Uitasem că foamea ce mă ardea

Se potoleşte doar cu dragostea Sa…

Doamne, lasă-mă să-ţi mărturisesc

Tot ce-am făcut şi tot ce trăiesc

Mi-arunc la picioarele Tale rănite

Zdrenţele inimii mele golite…

Că sunt iubit am ştiut dar n-am preţuit,

Că iubesc ştiu acum şi sunt fericit…

Poezia. 2

Calea către Hristos nu e largă

Şi pentru că nici nu coboară,

Nu e deloc cea mai uşoară…

Însă ceva mă atrage spre culme

Să las calea cea largă spre lume:

La capătul ei, acasă-n mărire

M-aşteaptă un Tată plin de iubire…

De ce m-am istovit în căutările mele deşarte

După o fericire ce sfârşeşte în moarte…

Acum las în urmă calea care coboară

Căci privesc cu alţi ochi minunile ce mă-nconjoară:

Iată, pentru nevoia mea de lumină

O mână a aprins soarele pe bolta senină,

Simt razele lui, trimise să mă-ncălzească

Doar atât cât să nu mă topească;

Văd norii încărcaţi cu belşug de-ndurare

Trimişi să plouă cu hrană peste ogoare;

Văd grija Cuiva din slava cerească

Pentru fiecare foame şi sete omenească;

Văd scrisă dragostea Lui cu litere de foc

Pe fiecare fir de iarbă, în fiecare boboc,

Pe chiar în fiecare floare de spin,

Pe fiecare lacrimă şi în fiecare suspin…

Azi nu mai ascult şoapta înşelărilor

Şi nu mai fug din faţa încercărilor;

Hristos a trecut pe aici printre spini şi văpăi

Şi văd bine urmele paşilor Săi,

Îi văd lacrimile împrăştiate pe jos,

Şi-I aud cuvintele rostite frumos…

Văd atâta iubire divină

În stropii de sânge rămaşi prin grădină

Şi sus, la capăt de cruce

Pe unde şi paşii mei trebuie să urce…

Doamne,

Ştiam că eşti sfânt şi prea plin de dreptate,

Dar nu vedeam şi marea Ta bunătate,

Acum mă-ntorc spre Tine, Părinte ceresc,

Primeşte-mă, să-ţi slujesc!..

 

Acum e anul 2004. Deşi calendarul s-a

schimbat, anumite lucruri au rămas aceleaşi.

De exemplu, trăim încă în aceeaşi casă în care

am locuit anul trecut, mergem încă la aceeaşi

şcoală, sau la acelaşi loc de lucru, suntem încă

prieteni cu aceiaşi oameni. Încă mai trebuie să

ne achităm facturile, să pregătim mâncare şi

să facem curat prin casă. Unele lucruri s-au

schimbat, dar multe au rămas aceleaşi… Mulţi

încă sunt aceiaşi oameni brutali, egoişti precum

au fost anul trecut. Calendarul s-a schimbat,

dar ei au rămas aceiaşi. Adevărul este că un

nou calendar nu ne poate schimba, doar Isus

ne poate schimba.

Să analizăm o istorie adevărată din Biblie.

Este istoria tânărului bogat… Veţi spune că nu

sunteţi bogat. Deci, această istorie nu este pentru

dvs. Sunteţi sărac. Ce credeţi că înseamnă

să fi i sărac? Un bărbat care avea probleme

fi nanciare i-a spus soţiei: “De ce nu te înveţi să

economiseşti banii?” Ea a răspuns: “Niciodată

nu-mi dai destul ca să pot practica aceasta”. Oare

acest lucru înseamnă să fi i sărac? Ce credeţi că

înseamnă să fi i bogat? Înseamnă oare a avea

mulţi bani? Cât de mulţi? Înseamnă aceasta a

avea o maşină, o casă? Sau o casă mare? Cât

de mare trebuie să fi e?

Este oare istoria săracului tânăr bogat despre

bani? Dacă nu, atunci despre ce-i?

Vom vedea. Ca să înţelegem mai bine ce

se întâmplă aici, trebuie să citim pasajele

care se afl ă mai înainte de istoria acestui

tânăr. Istoria lui s-ar părea că începe de

la Matei 19:16, dar de fapt începe din

Matei 19:13. Matei 19:13 ne spune despre

copiii care au venit la Isus şi care au fost

binecuvântaţi de El (ţineţi minte acest lucru,

faptul că copiii au fost binecuvântaţi de

Isus). Isus ne spune în versetul 14: “Lăsaţi

copilaşii să vină la Mine şi nu-i opriţi,

căci Împărăţia cerurilor este a celor ca ei”.

Copilaşii sunt simpli, curaţi şi cinstiţi în

felul lor de vorbire şi de purtare, chiar

şi atunci când se joacă. Copilaşii pot

împărţi hrana lor, jucăriile lor (ţineţi

minte faptul că copiii pot împărţi cu alţii

ce au, dar pentru adulţi este uneori difi cil

să facă acest lucru). Trebuie să fi m ca

copiii ca să moştenim Împărăţia lui Dumnezeu.

Isus a luat pe aceşti copilaşi, i-a

pus pe genunchii Lui şi i-a binecuvântat.

Ei au privit în ochii Lui, iar El a privit în

ochii lor. Prin apropiere un bărbat tânăr

şi bogat urmărea mişcările, gesturile lui

Isus în timp ce El interacţiona cu copiii.

Tânărul a fost atins de Isus, a crezut în

El şi avea o întrebare pentru El.

Versetul 15 din capitolul 19 spune că,

după ce Isus a petrecut timp cu copilaşii,

“a plecat de acolo”. Când Isus s-a sculat

să plece, un tânăr n-a putut să stea liniştit.

Tânărul “a alergat la El” (Dorinţa veacurilor,

  1. 504) şi apoi versetul 16 începe

să ne spună istoria lui, şi ni se descoperă

întrebarea Lui: “Învăţătorule, ce bine să fac,

ca să am viaţa veşnică?”

Isus răspunde la întrebarea tânărului, spunându-

i să ţină poruncile. Tânărul întreabă: “Care?”

Isus îi spune care, iar tânărul Îi spune că le-a

păzit până atunci. “Ce-mi mai lipseşte?” a fost

ultima întrebare pe care i-a pus-o lui Isus…

Şi Isus i-a răspuns, privind la el, o tânără faţă

privind la alta.

“Dacă vrei să fi i desăvârşit, du-te de vinde

ce ai, dă la săraci şi vei avea o comoară în cer!

Apoi vino, şi urmează-Mă”.

Versetul 22 raportează: “când a auzit tânărul

vorba aceasta, a plecat foarte întristat, pentru că

avea multe avuţii”. Săracul tânăr bogat.

Deci despre ce este această istorie? Este

despre bani? Nu. Este despre a da la săraci? Nu.

Este despre tânărul bogat? Nu. Atunci despre ce

este de fapt? Este despre Isus. Când în versetul

16 acest om s-a apropiat pentru prima dată de

Isus, el era un tânăr bogat, dar când a plecat, era

săracul tânăr bogat. De ce? Deoarece deşi era

bogat, el era sărac, fi indcă nu-L avea pe Isus.

Dar de ce nu-L avea pe Isus? Deoarece nu L-a

ales pe Isus. Istoria este despre Isus şi despre

a-L alege pe Isus mai presus de orice altceva pe

acest pământ.