PROGRAM MUZICAL                                                       VIRTUTEA RESPECTULUI

Deva, 12 octombrie 2002

1. Preludiu
2. Deschidere 5 / 100 Tată iubit, te-adorăm
3. Rugă
4. COR   172 Prea Sfinte Creator
5. Introducere ……………………………………….
6. Tema I : Respectul în familie………………………
7. POEZIE: Lăsaţi copiii să apropie cerul ……………
8. COR 153 Părinţi şi copii
9. Tema II : Respectul în societate ……………….…
10. POEZIE: La fântâna inimii .………………..……
11. COR + COM 33/100 Am fost iertat de Dumnezeu (de învăţat)
12. Tema III A : Respectul omului de lângă mine……..
13. Tema III B : Respectul faţă de sine …………..…..
14. Tema IV : Sociabilitate complexă ……………..….
15. COR 184 Strânşi laolaltă
16. Povestire : Dă-te tu pildă! ……………………..…
17. Încheiere ……………………………………….…………………
18. COR 23 Domnul să fie lăudat
19. ÎNCHIDERE:   33 / 100 Am fost iertat de Dumnezeu
20. Rugă
21. Postludiu

Introducere

De când se naşte, omul caută mijloace prin care să fie fericit. Se întreabă mai puţin cine l-a creat dar caută şi se întreabă: „Unde este fericirea?” sau ²Cum pot să fiu fericit?².

Am văzut într-o bibliotecă o carte cu titlul: ²Secretul fericirii². Am rugat insistent proprietarul să mi-o dea s-o citesc. Eram în căutarea fericirii. Căutam ceva nou, ceva ce nu ştia nimeni, ceva care să mă facă fericit.

În viaţă, omul caută acest secret al fericirii, dar mai curând sau mai târziu constată dezamăgire. „Numai anumiţi oameni reuşesc să fie cu adevărat fericiţi, iar eu nu fac parte dintre aceştia” sau „în viaţă nu există fericire”. Alţii dimpotrivă, senini şi plini de calm interior, mărturisesc că au găsit chiar mai mult: „sursa, secretul” propriu-zis al fericirii.

În acest program vom contura o latură a acestui secret; şi anume RESPECTUL înţeles ca: atitudine, sentiment de stimă, consideraţii şi preţuire faţă de cineva sau ceva, dar şi manifestarea vizibilă, practică a acestui complex de atitudini.

Tema I:   Respectul   în   familie

După câteva momente de reculegere, obosit de truda zilei, un tată meditează profund asupra modului cum s-a purtat faţă de copilul său. Orice părinte recunoaşte că nu este uşor să fii calm, răbdător cu micuţul familiei. E minunat să înveţi arta de a păstra tonul vocii, seninătatea privirii, logica cuvintelor şi maturitatea gândirii faţă de copil, rodul iubirii şi darul lui Dumnezeu.

Dar iată o metodă pe care o recomandă Livingstone Larnet, un mare pedagog american, pentru a-i pune pe copii la respect. Înainte de a-l certa sau de a-l mustra pe copil, citiţi următorul pasaj intitulat: „Părinţii uită”, din cartea „Arta de a trăi”:

²Micuţule, ascultă-mă… tu dormi cu obrazul pe mânuţa ta şi cu buclele tale blonde lipite de fruntea ta umedă. M-am strecurat în camera ta… vreau să-ţi fac o mărturisire. Adineauri am fost cuprins de remuşcări, în timp ce-mi citeam ziarul. Astăzi am fost cam aspru cu tine. Dimineaţă, când te pregăteai să pleci la şcoală te-am mustrat pentru că te mulţumeai să-ţi treci prosopul umed pe vârful nasului. Te-am certat pentru că ghetele tale nu erau curate, am strigat când ţi-am aruncat jucăriile pe jos. La dejun te-am certat iar – vărsai laptele, înghiţeai lacom, puneai coatele pe masă… La plecare, te-ai întors şi mi-ai zis: „La revedere, tăticule”, iar eu ţi-am răspuns încruntând sprâncenele: „Stai drept!”.

Seara acelaşi cântec. Întorcându-mă de la lucru, te-am pândit pe drum. Te jucai cu bilele în genunchi, în praf. Te-am umilit în faţa camarazilor tăi, când ţi-am poruncit să te duci înaintea mea acasă. Iţi aminteşti apoi? Te-ai strecurat sfios cu un aer deosebit în biroul meu, în timp ce eu lucram. Am ridicat ochii: „Ce este?”. N-ai răspuns nimic, dar printr-un elan irezistibil ai alergat către mine şi ţi-ai aruncat braţele în jurul gâtului meu, strângându-mă cu acea devoţiune mişcătoare pe care Dumnezeu a înflorit-o în inima ta şi pe care răceala mea n-a putut s-o primească. Apoi ai fugit… ţi-am auzit picioruşele alergând pe scări.

Ei bine, fiul meu, atunci cartea mi-a alunecat din mâini şi o frică teribilă m-a cuprins. Iată ce a făcut din mine mânia criticii şi a mustrărilor – un tată morocănos şi rece. Te pedepseam pentru că nu erai decât un copil. Nu-mi lipsea iubirea, dar aşteptam prea mult de la tinereţea ta. Te judecam după experienţa anilor mei. Şi totuşi este atâta generozitate şi loialitate în sufletul tău. Ştiu că tu n-ai înţelege toate acestea dacă le-ai auzi. Dar mâine vei vedea, voi fi un alt tată. Voi deveni prietenul tău. Voi râde şi voi plânge cu tine. Acum, când te privesc, în pătucul tău, ştiu că nu eşti decât un dulce copilaş. Abia ieri erai în braţele mamei tale, cu capul pe umărul ei… am aştept prea mult de la tine, prea mult… ².

„Taţi şi mame, nu arătaţi copiilor voştri o faţă întunecată. Învăţaţi-i cu bunătate şi alipiţi-i de inima voastră. Lăsaţi-I să vă şoptească la ureche toate necazurile şi bucuriile lor. Dacă au greşit şi îşi recunosc greşeala, iertaţi-i tot atât de binevoitori cum doriţi să fiţi iertaţi şi voi de Tatăl vostru din ceruri. Îngerii cereşti se vor bucura de străduinţele voastre de a cultiva acea iubire care vine de sus: paşnică, blândă, plină de îndurare şi de roduri bune.

Lăsaţi   copiii   să   apropie   cerul

Lăsaţi copiii să apropie cerul,

cu zâmbetul pe care voi l-aţi pierdut

în răcoarea grădinii…

Lăsaţi copiii să sape cărare

spre păşunile vieţii, cu mâinile lor

ca nişte crengi de lumină.

Lăsaţi copiii

să arunce ţărâna mândriei,

dincolo de zidurile inimii voastre.

Lăsaţi-i să vă spele

ferestrele gândului

cu ploaia iubirii lor nepătate!

Lăsaţi copiii

să crească către soare,

măsurându-şi urcuşul

cu însăşi statura

pomului vieţii!

Lăsaţi copiii

să-şi crească copacul făpturii

laolaltă cu toate lianele gândului!

Lăsaţi copiii

să-şi apropie cerul!

Spre a-şi oglindi în el caracterul.

Lăsaţi copiii

pe calea ce duce-n paradis,

spre a fi veşnic binecuvântaţi de Isus!

Tema II

Respectul   în   societate

Fiinţa umană este născută să trăiască în societate, înconjurată de semeni şi având interese împletite împreună cu ale acestora. Secretul fericirii mele constă în felul meu de a mă comporta cu ceilalţi. El depinde în mare măsură de mine.

Să urmărim această dependenţă în Ioan, capitolul 4.

Cu un ulcior în mână, o femeie din Samaria se apropie de una din tradiţionalele fântâni – cea a lui Iacov. Era singură, pentru că nici unul din cei cinci bărbaţi nu-i adusese fericire. Nefericirea ei o făcea să nu vadă pe nimeni din jur. Dar, iată că un iudeu, un om superior ei, se apropie şi îi cere apă, vorbindu-i atât de frumos. În faţa ei se afla un biet călător, însetat, obosit de cale şi prăfuit. Acest călător era Isus. Femeia nu-L cunoştea pe Isus, dar a văzut în El o personalitate plină de respect, L-a asemănat chiar cu marele patriarh Iacov. Prin cuvinte simple, Isus, care cunoştea durerea acestei femei, a privit persoana ei ca pe cineva egal în demnitate şi demn de a fi respectat.

De unde venea iubirea care a schimbat viaţa acestei femei? Ce miracol i-a spus Isus acestei femei?

Comunicarea între Isus şi femeia samariteană a început printr-o dăruire plină de respect. Nimic din ceea ce este sfânt şi nobil nu trebuie tratat cu nepăsare şi cu indiferenţă. Respectul pentru cei din jur este primul pas în creşterea caracterului. Ca să putem ajunge aici, trebuie să se nască şi să se dezvolte în noi simţul demnităţii umane.

La fântâna inimii

Mi-e inima fântână goală lângă drum

Tu, lângă ea, Isuse, ai poposit acum.

Eşti obosit, Isus, de drum îndelungat

În arşiţa amiezii stai – flămând şi însetat.

„O, dă-Mi să beau…” îmi ceri cu glasul tremurat

Dar inima-mi fântână goală, a secat.

Şi n-am un zâmbet bun, un gând să-Ţi dăruiesc

Cu care setea de pribeag să-Ţi potolesc.

„O, dă-mi să beau din apa vie, scump Isus,

Şi cu iubire, inima mi-o umple până sus.”

Mi-e inima fântână goală lângă drum…

Să vii din nou, Isuse, Te aştept acum…

Tema III A: Respectul omului de lângă Mine

Matei 14:23 „Isus S-a suit pe munte la o parte ca să se roage”. Ceasuri întregi a stăruit în rugăciune către Dumnezeu. Nu pentru Sine erau aceste rugăciuni, ci pentru oameni.

În cartea „Hristos, Lumina lumii” se afirmă: „Atunci când căutăm să cunoaştem pe Tatăl ceresc din Cuvântul Său, îngerii se vor apropia de noi şi caracterul nostru va fi înălţat şi înnobilat. În timp ce spiritul este umplut de respect, sufletul este reînviorat.”

Comuniunea cu Dumnezeu ne va face conştienţi de valoarea fiecărui om şi va determina în noi o manifestare liberă, neegoistă, a atenţiei, a sentimentului de stimă, a respectului. Fiecare om reprezintă o valoare în faţa lui Dumnezeu. Atunci când vom fi conştienţi de preţul răscumpărării noastre, de iubirea lui Dumnezeu care ne face fericiţi, de valoarea pe care Dumnezeu a investit-o în fiecare dintre noi, nu vom sta indiferenţi nici faţă de cel mai neînsemnat om.

„Fiecare să privească pe altul mai pe sus de el însuşi.” (Filipeni 2:3)

Aruncând privirile în jur, suntem deseori tentaţi să apreciem valoarea unui om după criterii omeneşti, după observaţi empirice şi grăbite sau în funcţie de dispoziţia noastră lăuntrică. Dar cine este OMUL DE LÂNGĂ MINE? Este aşa cum îl privesc eu, aşa cum mi-l imaginez din datele sumare pe care le-am alăturat?

O, dacă am vedea în clipa aceasta pe omul de lângă noi aşa cum este el – o fiinţă dornică de a fi înţeleasă şi mângâiată – dacă ne-am strădui să descoperim binele ascuns în necunoscuţii din preajma noastră, atunci vom surprinde licăriri de cinste şi nobleţe chiar şi în cei înrăiţi.

Omul de lângă mine este un preţios suflet pentru care Isus a murit, şi faţă de care El are aceeaşi iubire nemărginită şi aceeaşi grijă nepărtinitoare.

Mă voi ruga pentru omul de lângă mine, îl voi ajuta să-şi dezvolte posibilităţile pline de perspective pe care le-a primit în dar de la Dumnezeu, îi voi respecta opiniile şi nu voi greşi dacă îl voi privi mai pe sus decât mine. Iată năzuinţa oricărui ucenic sincer.

Tema III B

Respectul faţă de sine

Virtutea respectului trebuie să fie corolarul relaţiilor sociale şi acest lucru implică respectul faţă de propria persoană.

Respectul faţă de sine apare la prima repulsie în faţa comodităţii şi plăcerii; dacă viaţa cotidiană are la dispoziţie numai 24 de ore, atunci respectul de sine nu numai că va şti cum să le împartă, dar ne va da şi puterea de a le folosi cu maximum de randament. Efortul de a urmări acest material considerăm că face parte din sfera respectului de sine.

A te respecta pe tine înseamnă a fi foarte sever cu tine însuţi şi totodată îngăduitor cu ceilalţi. În faţa acestui tribunal al conştiinţei, sinceritatea trebuie să fie totală. Respectul de sine constă în fiecare hotărâre pe care o iau şi o duc la capăt. El nu este acordat omului ca un dar, la venirea lui pe lume, ci este o demnitate care trebuie cucerită prin stăpânire de sine şi înălţare morală. Reuşita depinde de respectul pe care ni-l acordăm.

Aşadar, respectul nu este numai o virtute; el devine o îndatorire pentru noi. Respectându-mă pe mine aduc onoare şi slavă Celui care m-a creat, care mi-a dat valoare, personalitate şi demnitate în această lume.

Tema IV

Sociabilitate   complexă

În raporturile dintre oameni, semnul suprem al respectului este politeţea, care se manifestă, în general, printr-un întreg comportament, şi, mai ales, prin cuvânt.

Respectarea regulilor de politeţe va conduce în adevăr la o colaborare armonioasă între oameni. Treptat, dincolo de politeţea formală, se dezvoltă o delicateţe a sentimentului ce se exprimă în întreg stilul de viaţă al oamenilor, în modul de a vorbi, de a privi, în graba pe care o depun în a răspunde unui salut.

Cea mai mare parte din viaţa noastră nu se compune din fapte şi sacrificii mari şi extraordinare, ci din lucruri mărunte. Un singur cuvânt dacă este rostit cu seninătate, îndeamnă pe interlocutor la politeţe şi respect, dar se răsfrânge în acelaşi timp şi asupra celui care-l rosteşte, creându-I un climat interior de calm şi linişte. Dimpotrivă, vorbirea rostită violent şi necontrolat conduce la raporturi brutale şi agresivitate. Purtarea nepoliticoasă provoacă nemulţumiri, opoziţii, rea voinţă şi dispreţ reciproc.

Evanghelia nu încurajează politeţea de formă, ci acea curtoazie care izvorăşte dintr-o adevărată bunătate a inimii renăscute. Politeţea joacă un rol important în viaţa de familie. Un soţ poate purta mult respect soţiei sale, dar acesta trebuie manifestat în mod vizibil. În realitate, numeroase familii nu sunt unite tocmai din lipsa politeţii, a respectului reciproc. Nimeni nu trebuie să trăiască numai pentru sine. Privirile, tonul vocii, purtările, totul influenţează viaţa din cercul familiei. Ele modelează caracterul şi temperamentul copiilor, ele inspiră sau tind să nimicească încrederea şi iubirea.

Sunt mulţi în lumea aceasta care flămânzesc după iubire şi împreună simţire. Prindeţi orice prilej pentru a contribui la fericirea celor din jurul vostru, împărtăşind cu ei sentimentele voastre. Cuvinte de bunătate, priviri de simpatie, expresii de apreciere, vor fi pentru mulţi ca un pahar cu apă rece oferit unui suflet însetat. Un cuvânt de încurajare, o faptă de bunătate, vor uşura poverile care apasă greu asupra umerilor obosiţi.

Adevărata fericire se află în servirea neegoistă. Şi fiecare cuvânt şi fiecare faptă de slujire sunt raportate în cărţile cerului ca şi cum ar fi fost făcute pentru Însuşi Domnul Isus. „Oridecâte ori aţi făcut aceste lucruri unuia dintre aceşti neînsemnaţi fraţi ai Mei, Mie mi le-aţi făcut.” (Matei 25:40)

În fiecare zi, faceţi ceva pentru a creşte, a înfrumuseţa şi a înnobila viaţa pe care Domnul Hristos a răscumpărat-o cu Însuşi sângele Său.

Bunul Dumnezeu să ne ajute ca aceasta să fie ţinta noastră supremă.

 

Povestire :   Dă-te   tu   pildă!

„Nu mai merge aşa…” – îşi zicea Margareta, sprijinindu-şi capul în palme. Adineaori, mama mă mustră pe mine, fără nici un motiv. Acum, uite cum îl dojeneşte pe Toma pentru că umblă cu zgomot… De când ştiu, numai cuvinte aspre, ironii, bufnituri şi răspunsuri în doi peri! Şi ne mai numim familie de creştini… Nu, aşa nu mai merge…!²

Gânduri de acest fel au mai năpădit sufletul lui Margareta. Dar acum simţea ca niciodată că s-a umplut paharul! Să plece de-acasă? Ce vor spune fraţii? Şi nici nu are încă 18 ani. Atunci – altă soluţie – să îndure pasiv? Iarăşi nu mai merge. Ceva trebuie să facă, dar ce?

Margareta luă Biblia ce rămăsese deschisă pe pat. Îşi aruncă privirile pe paginile ei şi ochii îi rămăseseră aţintiţi pe ultimul verset din josul paginii. Era Tit 2:7 : „Dă-te pe tine însuţi pildă de fapte bune…!”

Îl citi, îl reciti… Ce răspuns! Ea, să fie un exemplu pentru alţii? La asta nu s-a gândit niciodată. Aştepta de la alţii. Cuvântul însă spune altfel. Şi pentru că tot se socoteşte mai bună ca ceilalţi, ar trebui s-o facă. Împotriva oricărei prejudecăţi. Şi, cine ştie dacă nu dintr-o hotărâre ca aceasta va veni schimbarea?

Hotărâtă, Margareta se ridică. Va începe chiar acum: va începe cu Maria.

În camera alăturată Maria, sora ei, stătea culcată gemând din când în când, din pricina durerilor de cap. La zgomotul paşilor, Maria deschise ochii tânjitor, dar îi închise numaidecât. Margareta se apropie uşor de pat şi puse mâna pe capul sorei sale:

„Te doare rău? Nu vrei să te răcoresc puţin, să-ţi fac un masaj?”

Maria, prea puţin obişnuită cu simpatia, răspunse:

„Nu, lasă-mă mai bine în pace şi durerea mă va lăsa singură.”

„Dar nu te pot ajuta cu nimic?”

„Nu! Cum am răbdat până acum, cred că voi mai putea răbda până seara!”, răspunse Maria cu un aer necăjit.

Dacă Margareta s-ar fi aşteptat ca gestul ei să fie preţuit, refuzul sorei sale ar fi descurajat-o cu siguranţă. Dar ea se aştepta tocmai la o astfel de primire şi ea deja ştia ce avea de făcut. Fără a lua seama la cuvintele Mariei, se duse la bucătărie, luă un vas cu apă şi reîntorcându-se la sora ei, îi umezi tâmplele, îi frecă mâinile înfrigurate şi îi legă fruntea cum putu mai bine. Apoi trase jaluzelele şi se aşeză pe pat, mângâind capul bietei fete. După nici 10 minute Maria adormi. Atunci Margareta ieşi în linişte şi un simţământ de bucurie cum nu mai avusese până atunci i se strecură în inimă. Era prima ei lecţie de simpatie şi o găsi tot atât de dulce ca şi aerul îmbălsămat al dimineţii.

Curând veni seara. În timp ce toţi se aşezau la masă, tata se uită împrejur.

„Margareta unde-i? Ea nu mănâncă?”

„Mai zăboveşte, răspunse indiferentă mama. A ţinut morţiş să servească ea masa.”

Pe când intra Margareta cu mâncarea, discuţia era în toi:

„Zicea că frecţia i-a luat durerea cu mâna, comenta Toma.”

Cei de la masă parcă o priveau altfel. Aşadar s-a aflat?

Deşi conversaţia reveni la vadul ei obişnuit, o undă deosebită plana în sufragerie. Margareta o simţea. Şi, deşi tonul vocilor suna tot mai strident, privirile totuşi se schimbară. Iar când tatăl se ridică de la masă, Margareta rămase surprinsă de cuvintele lui:

„Mulţumim pentru masă , Margareta!”

„Mulţumim, mulţumim…repetară şi ceilalţi.”

Ce minune! Mai servise masa şi altădată la cuvântul mamei, dar niciodată până acum nu i s-a mulţumit ei! Ce taină dezvăluiau cuvintele acestea… Aşadar, iniţiativa pornită din iubire – se simte? Până atunci nu ştiuse că slujirea înalţă.

Curând, forfota casei se linişti. Margareta ieşi din baie, îşi strânse hainele cu grijă lângă pat, îngenunche şi se rugă… O, câte avea să spună în seara aceasta !

Cele două minute tradiţionale ale rugăciunii trecuseră; apoi încă cinci… încă zece…simţea că sora ei nu doarme, ci o urmăreşte, dar nu o deranja. Prea plinul inimii simţea nevoia după faţa lui Dumnezeu, cum niciodată nu o simţise, era o părtăşie nouă, minunată…

„Iţi mulţumesc, Tată! Fă din viaţa mea o fântână. Da… o să încep cu altarul. Cu siguranţă n-o să mă respingă. Ajută-mă! O să încerc cu mama. Dă-mi dragoste să o ajut. Şi fă, Doamne, să ne iubească! … O să aranjez şi camera lui Toma. O să-i fac focul! O, Tată, să nu mai plece de-acasă! Să fim o familie fericită!”

Stelele răsăriseră pe cer de mult… Ursa mare, steaua ciobanului, Orionul… În liniştea nopţii, tainic, deasupra casei aceleia se oprise Veşnicia.

Încheiere

Psalm 73:28 „Cât despre mine, fericirea mea este să mă apropii de Domnul.”

Care este secretul fericirii? După cum poate am observat, secretul constă în respectul pe care-l am faţă de Dumnezeu, faţă de semeni şi faţă de mine.

Chiar dacă inima mea nu este dispusă să-l respecte întotdeauna pe cei din jur, trebuie să-mi impun acest respect căci este spre fericirea mea.

Încercaţi să zâmbiţi unui om pe care îl consideraţi neînsemnat şi, în acelaşi timp, interesaţi-vă prin cuvinte simple, dar călduroase, de starea sufletească a acelui om, apropiindu-vă de inima lui. Când cineva năvăleşte asupra dumneavoastră cu cuvinte nepoliticoase pe un ton ridicat, opriţi-vă, gândiţi-vă şi apoi, chiar dacă inima nu vă încurajează, răspundeţi-i frumos. La început va fi o luptă teribilă în sufletul celui ce şi-a propus să fie respectuos. Dar, prin rugăciune personală, Domnul Isus va duce lupta în locul nostru. Religia lui Hristos ne face în stare de a ne purta amabil şi politicos. Prezenţa noastră printre oameni îi va influenţa la acte de iubire care vor aduce armonie fericirii. Atunci când genunchiul nostru se va pleca înaintea lui Dumnezeu şi inima în faţa aproapelui, vom simţi cu adevărat fericirea.

Să-L rugăm pe Dumnezeu ca fiecare dintre noi să gustăm din plin fericirea de a servi, spre mântuirea şi spre slava Sa veşnică.

AMIN!

Poezie 3 : De-am putea…

De-am putea să tragem vălul

De pe faţa orişicui,

Să-i cunoaştem rostul faptei,

Cunoscând sufletul lui,

Că-i mai bun decât crezusem,

Constata-vom foarte des:

Am iubi mai mult pe oameni,

Dacă i-am fi înţeles.

 

Dac-am şti motivul faptei,

Fie-n bine, fie-n rău,

Am iubi pe păcătosul,

Şi-am urî păcatul său.

Dacă-am şti puterea mare

Ispitind pe muritori,

Cu greşeala orişicui

Am fi mult mai răbdători.

 

De-am şti griji, de-am şti cercare,

Şi zadarnice sforţări,

De-am şti şi cruda-nşelare

Şi fatalele-i urmări,

N-am mai arăta asprime

Altora, nici chiar decum

Ci-am da ajutor mai bine

Celor ce-i urâm acum.

Ah! Cum judecăm pe altul,

Neştiind lăuntrul lui

Căci impulsul faptei sale

Aşa negru şi rău nu-i.

Să vedem, peste-a lui rele,

Bunătatea-i mai ales,

Am iubi mai mult pe oameni,

Dacă i-am fi înţeles!

No tags for this post.