CUNOAŞTEREA LUI DUMNEZEU PRIN ISTORIE – Adrian Neagu
Propun următoarea ordine de desfăşurare:
printre ele poezii
imn de cântat cu sala propun „Sfârşitul veacului trăim”
Concurs
Mai întâi vă propun un concurs care să evalueze cunoştinţele noastre despre istoria şi profeţia biblică
Când s-a dat decretul pentru rezidirea Ierusalimului – 457 î de Hr
Când a murit Domnul Hristos? – 31
Dar Ştefan? -34
Când se sfârşesc cei 2300 de ani profetici? – 1844
Unde scrie în Biblie despre 42 de luni profetice, ce perioadă de timp acoperă? – Apocalipsa 11- 42 luni * 30 zile = 1260 ani profetici
Unde întâlnim în Biblie un capitol întreg despre formarea popoarelor lumii – Geneza 10
Unde apare prima dată enunţat principiul de interpretare profetică „o zi pentru un an” – Numeri 14:34
Prima profeţie a Bibliei – Genesa 3 :15
Primul prooroc care vorbeşte despre venirea Domnului şi judecata – Enoh
Prima profeţie cu dată fixă de împlinire a Bibliei – Genesa 6:3
Provocarea căutării lui Dumnezeu, este datoria fiecărei fiinţe umane şi numitorul comun al tuturor celor ce au primit viaţă de la El. Paradoxul cu care ne confruntăm, este că deşi ştim atât de puţine, avem impresia că ştim atât de multe, că suntem „bogaţi, că ne-am îmbogăţit şi că nu ducem lipsă de nimic.” Oamenii s-au măgulit tot timpul cu gândul că pentru ei „cunoaşterea” este dovadă de existenţă, dar au sfârşit de fiecare dată în cea mai dureroasă ignoranţă.
Când vine vorba de cunoaşterea lui Dumnezeu oamenii sunt ispitiţi de două extreme – fie caută o cunoaştere pur teoretică, ceea ce e o amăgire, fie se mândresc atât de mult cu faptele lor că devin mai farisei decât fariseii.
Suntem cu toţii de acord că Biblia este principala sursă a Adevărului pentru noi. Că aici ne întâlnim cu Dumnezeu, care ne vorbeşte şi ne îndrumă. Mai poate însă Dumnezeu să fie cunoscut şi altfel? Categoric veţi spune: natura, istoria, relaţiile umane… Dacă însă toate acestea mărturisesc „deopotrivă” cu Revelaţia despre dragostea lui Dumnezeu, nu cumva toate cărţile de biologie, istorie şi psihologie ar trebui rescrise?
Aşa cum este astăzi prezentată istoria este un şir nesfârşit de războaie şi orgolii, un tărâm imaginar gata de a justifica orice curent la modă. Personajul principal este omul, mai ales omul cel rău, care prin tot felul de mecanisme sofisticate şi neştiute reuşeşte să fure binele de la oamenii liniştiţi şi cinstiţi.
Această perspectivă face ca istoria să fie mai mult o descoperire a celui rău decât Revelaţia despre Cel Prea Înalt.
Dacă evenimentele trecute sunt un mijloc de a-L cunoaşte pe Dumnezeu, însemnă că fiecare dintre noi avem datoria să ne aplecăm cu migală asupra lor pentru ca din încâlcitul labirint al evenimentelor să ne răsară Chipul lui Dumnezeu.
Cu toate acestea Dumnezeu nu poate fi învinuit de tot ce se întâmplă pe pământ. De la izgonirea omului din Eden, pe pământul acesta e război, şi un război implică două forţe combatante.
Conflictul cosmic este modelul prin care toate faptele de pe pământul nostru se judecă. Nu există fapte neutre – decât în dicţionar.
Cunoaşterea descoperirii lui Dumnezeu în timp şi spaţiu, face ca să înţelegem mai bine vremea în care trăim şi mai mult, să anticipăm corect ceea ce va veni. Ne dă speranţă, şi încredere că acelaşi Dumnezeu lucrează încă „cu mână tare şi cu braţ întins” pentru Biserica Sa de pe pământ, chiar dacă ea este încă „slabă şi plină de defecte”.
A fugi de istorie însemnă a fugi de noi, pentru că noi trăim în istorie. Biblia este ia însăşi o istorie. Prezentarea ei este uneori directă – prin prezentarea faptelor şi personajelor, alteori ascunsă sub tipuri şi simboluri profetice – dar la fel de precisă şi exactă.
Biblia nu este o carte pentru cei neinteresaţi, este mina adevărului sfânt unde filonul de aur de mare preţ se caută în pământ cu trudă şi hotărâre. Tocmai de aceea mulţi oameni văd Biblia ca o carte neinteresantă şi searbădă. Interesul pentru adevăr face ca pustiul acesta imaginar să devină o oază a binecuvântării. Tocmai acesta ne propunem în a această ocazie. Descoperirea frumuseţii cereşti din limbajul încâlcit al istoriei şi profeţiei biblice.
Profeţia este poate cea mai fascinantă parte a Scripturii. Componente aparent neînţelese puse toate împreună se unesc într-un edificiu uriaş de o frumuseţe şi o splendoare ne mai văzută.
Aici este locul unde se despart cei care vor să cunoască de cei care doar vor să afle ceva noutăţi literare. Profeţia nu este un calcul matematic ci o experienţă cu Dumnezeu.
Diferenţa fundamentală dintre profeţia biblică şi prezicerile oamenilor stă în precizia ei. Atunci când oamenii spun viitorul de cele mai multe ori îl prezintă în termeni vagi, atât de vagi încât să se poată potrivi interpretarea cu ceea ce se întâmplă. Dar atunci când Dumnezeu vorbeşte prin profeţia Biblică, El prezintă lucrurile cu atâta precizie încât să nu poată fi confundată cu altele.
Pe de altă parte s-a spus pe drept că limbajul profeţiei Biblice este suficient de clar pentru a fi înţeles de fiecare cercetător sincer al Adevărului, dar suficient de ascuns ca să nu poată fi descifrat de cei neinteresaţi.
Şi totuşi suntem atât de străini de frumuseţea ei…
Ne ofilim sufletul în pustiu de cunoaştere încercând să numărăm secunde încă nebătute ale înţelepciunii omeneşti, lângă fântâna iubirii. Suntem dispuşi să plătim cu dreptul de întâi născut, şi ceva binecuvântări pe deasupra pentru o ciorbă de linte, mai caldă sau mai rece, în timp ce nu avem nici măcar o monedă de cinci minute pentru Dumnezeu.
Cunoaşterea profeţiei biblice nu este nici pe departe o chestiune de a şti sau a nu şti nişte evenimente. E are de a face cu construirea unei relaţii, a unui mod de viaţă. Timpul pe care îl petrecem cu Dumnezeu în studiu, compararea verset cu verset a Scripturii ne transformă „în acelaşi chip al Lui din slavă în slavă, prin Duhul Domnului.” Tocmai de aceea o astfel de experienţă este indispensabilă vieţii de credinţă. A considera cunoaşterea profeţiei doar un exerciţiu de istorie este o greşeală. Din potrivă este în primul rând un exerciţiu de iubire, noi ne exprimăm astfel dragostea faţă de Dumnezeu, sacrificând timp şi interes pentru Cuvântul Său. Noi îi spunem lui Dumnezeu că tot ceea ce El ne-a spus este deosebit de preţios pentru noi, tocmai de aceea căutăm „mai întâi Împărăţia” Sa.
Nu trebuie să uităm însă nici aspectul misionar al cunoaşterii profeţiei Biblice. Oamenii au nevoie să audă „adevărul prezent”, iar acesta se descoperă prin studiu. Mandatul nostru misionar unic este tocmai acela de a prezenta ceea ce este actual, mesajul lui Dumnezeu pentru oamenii de lângă noi. Orice biserică ce nu a fost preocupată constant de aflarea adevărului prezent a sfârşit prin a deveni o nouă biserică „istorică” dar a pierdut privilegiul de a fi Biserica – cei care Îl urmează pe Isus „oriunde merge El”.
Sus se numără ultimele clipe ale istoriei lumii, jos oamenii numără ultimele nimicuri adunate prin bazaruri… şi trec pe lângă comoara frumuseţilor netrecute, ca pe lângă o marfă ce nu-i interesează… Şi mă întreb, ca şi tine poate „Doamne nu cumva sunt eu?”
Tema a lll-a: Biblia şi istoria
Biblia începe cu „istorie”, creaţiunea este o istorie, o „istorie a cerurilor şi a pământului” (Genesa 2:4). Este o istorie unică venind dinspre Dumnezeu şi făcută pentru Dumnezeu. Urmarea – lumină, cer, pământ, plante, aştrii, păsări, animale, oameni, şi mai presus Sabatul, ca timp în care Dumnezeu şi omul se întâlnesc. Este un semn al unei istorii unice, ca un legământ de a rămâne împreună mereu. Singurătatea unei clipe a dus cu ea o istorie a singurătăţii. Este primul moment în care putea fi altfel. De atunci vorbim de mai multe posibilităţi în istorie. După izgonirea oamenilor din Eden, frecvenţa acestei situaţii nu mai poate fi contabilizată. Păcatul în loc să devină un accident devine o „deprindere”(Ieremia 13:23). Nu ar fi putut oare ca întreg pământul să fie plin de oameni ca Enoh, nu ar fi fost posibil ca păcatul să fie doar un accident, chiar dacă urmările lui ar fi rămas în natură în organismul uman şi în desfăşurarea Istoriei Salvării?
Binecuvântarea şi blestemul de la poarta Edenului ne descoperă tristul adevăr că pământul nou creat avea să devină teatrul de operaţiuni al unui uriaş conflict. Omul, prin alegerea neascultării, a mutat linia întâi chiar în inima sa. Astfel că de acum încolo avea de dus, mai presus de toate, un război cu sine însuşi.
Dar această perspectivă nu este valabilă doar la nivel individual. Noi, deşi înzestraţi fiecare cu o individualitate proprie nu suntem totuşi atât de diferiţi unul de altul căci, spunea înţeleptul „cum răspunde în apă faţa la faţă, aşa răspunde inima omului inimii omului” (Proverbe 27:19). De aceea, această matriţă individuală trebuie căutată şi la nivelul comunităţilor şi chiar la cel al lumii întregi. Istoria lumii, stă totuşi în mâna lui Dumnezeu, oricât de încăpăţânată şi de rea a fost şi este firea omenească. El veghează ca planurile Sale făcute „mai dinainte” să se împlinească cu credincioşie. (Isaia 25:1) Astfel descoperim în Scriptură „că tăria naţiunilor, ca şi a indivizilor, nu se găseşte în ocaziile sau instrumentele care par să-i facă imbatabili; nu se găseşte în măreţia cu care se fălesc. Ea se măsoară prin fidelitatea cu care împlinesc scopul lui Dumnezeu.”[1]
Ceea ce vom observa de acum în colo în istoria lumii este preocuparea lui Dumnezeu de a-i aduce pe oameni înapoi în Eden şi preocuparea Diavolului de a-i duce pe oameni tot mai departe de căminul lor de la început. Acest conflict va deveni matricea universală a istoriei şi perspectiva prin care toate celelalte elemente capătă sens. Gândul că fiecare faptă a noastră are valoare în desfăşurarea istoria lumii poate părea prea mare pentru mica fiinţă umană. Totuşi realitatea pe care Scriptura ne-o dezvăluie este că dincolo de gusturi, dispoziţii personale, înţelepciunea sau dimpotrivă nebunia unei clipe fiecare decizie a noastră cântăreşte ceva în acest uriaş conflict.
Revelaţia nu se ocupă exclusiv de un popor dar nici nu pomeneşte toate statele sau imperiile lumii. Deşi sunt referiri directe la unele popoare, altele nici măcar nu sunt pomenite. Sunt câteva axiome ce se aplică universal la istoria oricărui popor şi de care ar trebui să ţinem cont. „Neprihănirea înalţă pe un popor dar păcatul este ruşinea popoarelor” (Pilde 14:34). „Neamul omenesc nu are puterea să se renască singur. El nu tinde să meargă în sus, către cele dumnezeieşti, ci în jos, către cele satanice.”[2] „Dumnezeu a făcut ca toţi oamenii ieşiţi dintr-unul singur, să locuiască pe toată faţa pământului; le-a aşezat anumite vremi şi a pus anumite hotare locuinţei lor, ca ei să caute pe Dumnezeu, şi să se silească să-L găsească bâjbâind, măcar că nu este departe de fiecare dintre noi”(Fapte 17:26, 27). Înţelegerea acestor axiome fundamentale ale istoriei ne ajută să anticipăm împlinirea scopului final al istoriei: „Şi Domnul va fi împărat peste tot pământul. În ziua aceea Domnul va fi singurul Domn, şi Numele lui va fi singurul Nume”(Zaharia 14:9).
Tema a lV-a: Istoria seculară şi cunoaşterea lui Dumnezeu
Dacă Biblia îşi propune să ne înveţe despre Dumnezeu, nu la fel putem spune despre cărţile de istorie seculare. Cei mai mulţi autori nu doar că nu sunt interesaţi de o astfel de perspectivă, dar mai mult chiar evită orice aluzie care ar putea încuraja pe cineva să creadă că istoria este mai mult decât arme, oameni şi strategii. Tocmai din această cauză cel care doreşte sincer să vadă degetul lui Dumnezeu se loveşte de mâinile prea marilor, vitejilor sau „sfinţilor” eroi, atât de multe şi de încleştate de parcă Dumnezeu ar fi izgonit cu totul din scenă. Alteori, prinşi de euforia teoriilor conspiraţiei ajungem să credem că oamenii au fost atât de dibaci în a-şi împlini planul şi atât de înţelepţi şi curajoşi încât uităm că „al Domnului este pământul cu tot ce este pe El”.
Istoria ne descoperă cel mai bine pe Dumnezeu atunci când este combinată cu studiu profeţiei bibice sau cu evenimentele Biblice. Pe de altă parte trebuie să înţelegem că dacă insistăm să nu vedem degetul lui Dumnezeu nu vom fi siliţi să credem că El există cu adevărat. Dar nu este corect nici să ne pripim în a face speculaţii fanteziste despre evenimentele istorice.
Cercetătorul atent al istoriei va vedea cum Dumnezeu s-a implicat în istoria fiecărui popor pentru ca planurile sale mântuitoare să se poată realiza. Un text surprinzător al cărţii lui Amos ne spune „Nu sunteţi voi oare pentru Mine ca şi copii etiopienilor, copii ai lui Israel? zice Domnul. N-am scos Eu pe Israel din ţara Egiptului ca şi pe filisteni din Caftor şi pe Sirieni din Chir?” Iar în cartea lui Maleahi Domnul spune: „Căci de la răsăritul soarelui până la asfinţit, Numele Meu este mare între neamuri, şi pretutindeni se arde tămâie în cinstea Numelui Meu şi se aduc daruri de mâncare curate, căci mare este numele meu între neamuri, zice Domnul oştirilor. Lucrul acesta poate fi văzut încă de pe vremea lui Solomon când vestita împărăteasă din Seba a venit la Solomon. Mai putem cita aici ocazia când Ben-Hadad trimite 40 de cămile cu ce era mai bun în Siria să întrebe pe Elisei dacă se vindecă, sau pe astrologii babilonieni care au venit la Ezechia să îl întrebe cum de s-a răsucit soarele pe cer.
Încă de la potop oamenii în loc să rămână loiali Dumnezeului care i-a izbăvit din ape aleg să construiască o replică a credinţei: turnul, închipuindu-şi că astfel îl pot face pe Dumnezeu să îşi ia curcubeul înapoi. Ceea ce a urmat e o dovadă că Dumnezeu nu poate fi îngenuncheat de iscusinţa omenească.
Ridicarea imperiilor antichităţii trebuie văzută în paralel cu chemarea lui Avraam. Acesta pleacă din Ur considerat pe atunci a fi centrul lumii, spre adevărata Ţară a Făgăduinţei. Drumul său îl aduce în contact cu „lumea” de atunci, el ridică altare sau pleacă la război, se închină sau mijloceşte, uneori mai şi greşeşte chiar – oamenii îl văd, îl aud, îl respectă… Şi odată cu trecerea lui îşi decid veşnicia.
Apoi sunt în Biblie numeroase profeţii neîmplinite, multe dintre ele preconizate a se realiza în perioada postexilică, perioadă când se va dezvoltă filosofia greacă, faţă de care iudaismul în loc să fie o replică pe măsură se închină cu supunere.
Nu putem cuprinde aici toate aspectele istoriei antice dar am încercat să oferim un alt fel de abordare a acestor evenimente.
Dacă ar fi să vorbim de timpurile mai apropiate nouă lucrurile nu se schimbă. Timpul Reformei protestante, este pe de-o parte vremea descoperirii Bibliei dar in cultura Europeană regăsirea antichităţii va deveni încet sursa principala a uimirii şi inspiraţiei.
Şi toate acestea sunt doar frânturi ale unei controverse cosmice, unde Mihail mai luptă cu „căpetenii” încăpăţânate, şi unde îngerii sfinţi mai trudesc să ţină în frâu vânturile nebuniei omeneşti pentru ca tu şi eu să alegem în sfârşit veşnicia.
Tema a v-a: Timpul ca loc al descoperirii lui Dumnezeu
Măsurând cu insistenţă drumul între a fi şi a trece ne surprindem să nu întâlnim în tot locul urme omeneşti. Viaţa acesta, mai mult decât a fi un amestec de necunoscute şi păreri, are în ea certitudini, şi fără ele totul ar fi de prisos. Ce ne surprinde este că toate aceste certitudini nu izvorăsc din realitatea „matematică” a existenţei şi nici nu pot fi justificate strict prin mecanisme logice. Toate certitudinile pe care le avem au dincolo de componenta măsurabilă o componentă de credinţă. În lumea aceasta, aproape totul poate fi aşa, poate fi altfel, sau nu poate fi deloc.
De exemplu, atunci când cineva pleacă într-o anumită direcţie, este de aşteptat ca să şi ajungă acolo… dar oare câţi nu au plecat fără a mai ajunge niciodată la destinaţie. Dacă vrem să găsim în Scriptură exemple, matematica noastră cedează, poate nu degeaba evreii nu aveau un cult pentru ea asemenea grecilor sau egiptenilor. Israeliţii trec prin Marea Roşie şi prin Iordan, zidurile Ierihonului cad după ce sunt ocolite, Ghedeon cu 300 de oameni e mai tare decât multele zeci de mii de soldaţi ai Madianiţilor, Iosafat sau Ezechia găsesc armate inamice învinse deja, iar Domnului Isus îi ajung câteva pâini şi peştişori pentru o mulţime întreagă… Şi am putea continua şirul acestora…
Toate acestea ne învaţă că omul nu este stăpânul absolut al timpului Său. Că este dependent şi mai mult decât atât că Dumnezeu a ales să coboare în timpul nostru pentru a ne învăţa despre veşnicia Sa.
Istoria nu este o tablă de şah unde nebunii se bat cu caii şi cu reginele pentru viaţa regelui schimbând între ei pionii „inofensivi”…
Dumnezeu a ales să dea valoare timpului nostru făcându-l mijloc al descoperirii Sale. Tocmai de aceea dintre toate darurile pe care le-am primit de la Dumnezeu cea mai amănunţită socoteală ni se va cere cu privire la felul cum am folosit timpul nostru. Secundele sunt cu mult mai mult decât un tic-tac sau două pe ceas, sunt ocazii în care să cunoaştem şi să fim cunoscuţi de Dumnezeu.
Istoria şi profeţia descoperă la scară largă această realitate, şi pentru cine vrea să vadă, întinsul acesta nu este un pustiu searbăd şi neînţeles ci invitaţia lui Dumnezeu de a face pace cu El.
Ba mai mult chiar, istoria ne descoperă cum Dumnezeu a ales să se supună rigorilor timpului nostru. A luat trup de om şi a învăţat să numere clipele. Deşi veşnic, ne-a iubit atât de mult încât a potrivit însăşi ceasornicul cerului după ceasul nostru oferind ani şi zile în care activităţile cereşti să aibă un început…
Astfel a hotărât Dumnezeu să dea valoare timpului, şi înţelegerea căutării noastre asupra istoriei şi profeţiei este tocmai răspunsul acestei aplecări dumnezeieşti.
Ziua de azi nu e o altă zi, o altă rutină, ci o nouă ocazie de a vedea pe Dumnezeu, de a-l auzi şi poate de a-L atinge.
Fie ca această atingere să fie spre vindecare!
Ellen White, despre istorie şi profeţie:
– este recomandat a se citi de cât mia multe persoane
Cine a proorocit aceste lucruri de la început? Oare nu Eu, Domnul? Nu este alt Dumnezeu în afară de Mine.”
Biblia este cea mai veche şi cea mai amplă sursă istorică pe care o au oamenii. Ea a venit direct de la izvorul adevărului veşnic şi, de-a lungul veacurilor, o mână divină i-a păstrat puritatea. Ea luminează trecutul îndepărtat, trecut pe care cercetarea omenească încearcă în zadar să-l pătrundă. Numai în Cuvântul lui Dumnezeu privim puterea care a aşezat temeliile pământului şi a întins cerurile. Numai aici descoperim un raport autentic al originii naţiunilor. Numai aici ne este dată istoria neamului nostru omenesc, neîntinată de mândria sau prejudecăţile omeneşti.
În analele istoriei omului, dezvoltarea naţiunilor, creşterea şi prăbuşirea imperiilor apar ca dependente de voinţa şi bravura omului. Modelarea evenimentelor pare a fi, într-o mare măsură, determinată de puterea, ambiţia sau capriciile sale. În Cuvântul lui Dumnezeu însă, perdeaua este dată la o parte şi privim în spate, peste şi în toate acţiunile şi conflictele de interese, putere şi pasiune omenească, văzând cum uneltele Celui Preamilostiv lucrează în tăcere şi cu răbdare şi duc la îndeplinire planurile Sale, după voia Sa.
Biblia descoperă adevărata filozofie a istoriei. Scopul urmărit de Dumnezeu în crearea şi răspândirea raselor şi naţiunilor este exprimat prin aceste cuvinte de o inegalabilă frumuseţe şi delicateţe, cuvinte rostite de apostolul Pavel către înţelepţii Atenei: „El a făcut ca toţi oamenii, ieşiţi dintr-unul singur, să locuiască pe toată faţa pământului, le-a aşezat anumite vremuri şi a pus anumite hotare locuinţei lor, ca ei să-L caute pe Dumnezeu şi să se silească să-L găsească bâjbâind, măcar că nu este departe de fiecare din noi”. Faptele Apostolilor 17,26.27. Dumnezeu declară că oricine doreşte poate să vină „sub mustrarea legământului”. Ezechiel 20,37. În Creaţiune, scopul Său a fost acela ca pământul să fie locuit de făpturi a căror existenţă să fie o binecuvântare pentru ele însele, una pentru cealaltă şi o cinste pentru Creatorul lor. Toţi aceia care doresc pot să se identifice cu acest ţel. Despre ei se spune că sunt „poporul pe care Mi l-am alcătuit, ca să vestească laudele Mele.” Isaia 43,21
Dumnezeu a descoperit în legile Sale principiile care stau la baza oricărei prosperităţi reale, atât a naţiunilor, cât şi a indivizilor. „Aceasta va fi înţelepciunea şi priceperea voastră”, a declarat Moise israeliţilor despre Legea lui Dumnezeu. „Căci nu este un lucru fără însemnătate pentru voi; este viaţa voastră.” Deuteronom 4,6; 32,47. Binecuvântările care au fost astfel asigurate pentru Israel sunt asigurate în aceeaşi măsură pentru fiecare naţiune şi pentru fiecare persoană sub cer.
Puterea exercitată de către fiecare cârmuitor de pe pământ este oferită de Cer; şi succesul său depinde de modul în care va folosi puterea ce i-a fost încredinţată. Pentru fiecare, cuvântul Străjerului divin este: „Eu te-am încins, înainte ca tu să Mă cunoşti.” Isaia 45,5. Iar cuvintele spuse lui Nebucadneţar din vechime sunt pentru fiecare lecţia vieţii: „Pune capăt păcatelor tale şi trăieşte în neprihănire, rupe-o cu nelegiuirile tale şi ai milă de cei nenorociţi şi poate că ţi se va prelungi fericirea!” Daniel 4,27
A înţelege aceste lucruri – a înţelege că „neprihănirea înalţă pe un popor;” că „prin neprihănire se întăreşte un scaun de domnie” şi „prin bunătate” (Proverbele 14,34; 16,12; 20,28); a recunoaşte lucrarea acestor principii în manifestarea puterii care „răstoarnă şi îi pune pe împăraţi” (Daniel 2,21) – înseamnă să înţelegi filozofia istoriei.
Acest lucru este expus clar numai în Cuvântul lui Dumnezeu. Aici se arată că tăria naţiunilor, ca şi a indivizilor, nu se găseşte în ocaziile sau instrumentele care par să-i facă imbatabili; nu se găseşte în măreţia cu care se fălesc. Ea se măsoară prin fidelitatea cu care împlinesc scopul lui Dumnezeu.
Fiecărei naţiuni care a intrat pe scena istoriei s-a permis să îşi ocupe locul pe pământ, ca să se poată vedea dacă va împlini scopul urmărit de „Străjerul sfânt”. Profeţia a dezvăluit înălţarea şi căderea marilor imperii ale pământului – Babilon, Medo-Persia, Grecia şi Roma. Istoria s-a repetat cu fiecare dintre acestea, ca şi cu naţiuni care aveau o putere mai mică. Fiecare a avut perioada sa de probă, fiecare a eşuat, gloria i s-a stins, puterea i-a secătuit, iar locul i-a fost luat de o alta.
În timp ce naţiunile respingeau principiile lui Dumnezeu şi, prin această respingere, aduceau asupra lor propria ruină, se făcea încă simţit faptul că intenţiile divine, superioare, se împlineau prin toate acţiunile lor.
Această lecţie este oferită într-o minunată reprezentare simbolică dată profetului
Istoria naţiunilor ne vorbeşte – naţiuni care au ocupat, una după alta, spaţiul şi timpul ce le-au fost acordate şi care au dat în mod inconştient mărturie despre adevărul a cărui semnificaţie nici ele nu o cunoşteau. Dumnezeu a oferit un loc în marele Său plan fiecărei naţiuni şi fiecărui ins din zilele de acum. Corectitudinea oamenilor şi naţiunilor de astăzi este măsurată cu firul cu plumb aflat în mâna Celui care nu greşeşte niciodată. Toţi îşi hotărăsc destinul prin propria lor alegere, iar Dumnezeu domneşte peste toţi pentru împlinirea scopurilor Sale.
În acest timp, înaintea marii crize finale, ca şi înainte de prima nimicire a lumii, oamenii sunt absorbiţi de plăceri şi caută să-şi satisfacă simţurile. Acaparaţi de cele văzute şi trecătoare, ei au pierdut din vedere cele nevăzute şi veşnice. Ei sacrifică bogăţiile nepieritoare pentru lucrurile care pier o dată cu folosirea lor. Mintea lor trebuie să fie înălţată, iar perspectiva lor asupra vieţii, lărgită. Ei au nevoie să fie treziţi din letargia visării lumeşti.
Din înălţarea şi prăbuşirea naţiunilor, aşa cum este descoperit în mod lămurit în paginile Sfintelor Scripturi, ei au nevoie să înveţe cât de lipsită de valoare este doar slava exterioară şi cea lumească. Babilonul, cu toată puterea şi splendoarea lui, pe care lumea nu le-a mai văzut niciodată de atunci – putere şi splendoare ce le păreau stabile şi durabile oamenilor din zilele acelea -, cum s-a stins cu desăvârşire! A pierit „ca floarea ierbii”. Aşa piere tot ceea ce nu Îl are pe Dumnezeu ca temelie. Nu poate rezista decât ceea ce este întreţesut cu ţelul Său şi Îi exprimă caracterul. Principiile Sale sunt singurele lucruri statornice pe care le cunoaşte lumea noastră.
Învăţarea acestor mari adevăruri le este necesară celor vârstnici şi celor tineri. Avem nevoie să studiem împlinirea scopului lui Dumnezeu în istoria naţiunilor şi în descoperirile privitoare la lucrurile care se vor întâmpla, aceasta pentru a putea evalua la adevărata lor valoare lucrurile văzute şi cele nevăzute; pentru a putea învăţa care este adevăratul ţel al vieţii; pentru ca, privind lucrurile vremelnice în lumina veşniciei să le putem găsi utilizarea cea mai nobilă şi cea cu adevărat potrivită lor. Astfel, învăţând aici principiile Împărăţiei Sale şi devenind supuşii şi cetăţenii ei, să putem fi pregătiţi la venirea Sa să intrăm împreună cu El în stăpânirea ei.
Ziua aceasta este chiar înaintea noastră. Pentru lecţiile care trebuie să fie învăţate, pentru lucrarea care trebuie înfăptuită, pentru caracterul pe care să ni-l desăvârşim, timpul rămas este foarte scurt.
„Iată, casa lui Israel zice: ‘Vedeniile pe care le are el nu sunt aproape să se împlinească, şi prooroceşte pentru vremuri depărtate!’ De aceea, spune-le: Aşa vorbeşte Domnul, Dumnezeu: ‘Nu va mai fi zăbavă în împlinirea cuvintelor Mele; ci cuvântul pe care-l voi rosti, se va împlini, zice Domnul, Dumnezeu”‘. Ezechiel 12,27.2
Atât de departe e cerul…
Până şi urma stelelor s-a stins
În amurgul uscat.
Am uitat cum se
Mângâie norii pe frunte,
Sau cum suspină
O inimă de curcubeu.
Nu se mai văd
Luminând a temut
Heruvimi cu foc
Şi cuvânt…
s-au dus poate la alte treburi
netulburaţi de depărtarea
de îndepărtarea
noastră.
Au secat de pe buze
Amintiri în smarald şi onix
Tăcerea e zgomot
Iar vorbele-s toate
Fără Cuvânt.
Atât de departe e cerul
Nu-ţi vine să crezi că a fost…
E pustiu orizontul
Nici norii nu ard,
Nici comete…
Iar vulturii vin
Mereu mai flămânzi.
N-a rămas nici un semn
Pe aproape
În care să ne aruncăm
Haina, înainte de
Culcare.
E timpul târziu…
Iar cerul e-atât de departe…
E timpul târziu
Şi cerul e-atât de aproape…
Se bat copii
pe o coajă de pâine
s-o frângă la cină
ca fii de prinţi,
E foame în ţară
plâng câinii
sub mese
şi rabdă părinţii
vorbind de belşug.
Bunicii oftează
cu pietre pe masă
ispite de îngeri
şoptind:
„dacă eşti”,
se scutură bobul
de larma din piaţă,
iar norii coboară cu piatră
şi foc…
Atât mai rămâne,
o ultimă rugă:
„s-aduci Doamne
vremea
să ningă cu mană,
s-aduci
pâinea caldă
din nou pe pământ!”
Pune Doamne foc
Pe vetrele iubirii noastre
Prea e ud pământul
Şi uscat
Prostia ne ninge
Şi banul e-n floare
Îngheţă lumina
De mult sub obroc
E prea gălăgie
Şi prea a Sodoma
Miroase văzduhul
Vrăjind Feţi-Frumoşi
La capăt sub glie
Suspină strămoşii
Strigând printre stele
„Părinte mai stai?”
Îndură-Te Doamne
Aprinde-ne iarăşi
Să ardem întruna
Să ardem frumos
Să n-ajungă focul
În ziua din urmă
Să mistuie lutul
Să ardem în jos
Strigăm către Tine
Să pui foc din slavă
Pe vetre de piatră
Să ardem în sus!
Căutaţi mai întâi…dragostea,
În ochii copiilor veseli
Sau ai prea ocupaţilor părinţi
în singurătatea bătrânilor
şi a florilor
chiar şi în cântecul neînţeles al păsărilor
căutaţi-o!
Căutaţi mai întâi … speranţa
În prea plinul norilor fumurii
Sau în fulgerul aspru
În dojeana blândă a bunicii
Sau privirea hotărâtă a tatei
Chiar şi în noaptea ce veşnic tăcută
Învăţaţi-o!
Căutaţi mai întâi… credinţa
Când munţii se sfarmă sub zare.
Sub drumuri prea strâmbe,
În ani de pustiu,
Sau în lacrimi.
Chiar şi pe străzi de Sodomă
Trăiţi-o!
Parfum
Din izvorul iubirii,
Inunde mulţime de nori:
Un aer mai veşnic
Să bată spre noi,
Un dor mai în lacrimi
s-avem.
Parfum
Din izvorul luminii,
Străbată prin nopţi omeneşti:
O stea mai aprinsă
Să ardă pe frunţi,
Un drum mai acasă
Să ştim.
Parfum
Din izvorul dreptăţii,
Străbată prin inimi de lut:
Sinaiul aproape să fie,
Mai chivot să fim,
Să fie mai trainică vorba,
Model către cruce
Să fim.
Parfum
Din parfumul măririi,
Ne umple cu foc şi cuvânt:
Ne mistuie dorul
Mai vrednici să fim,
Mai gata cu El
Să slujim.
[1] Ellen White, Educaţia, pag. 176
[2] Ellen White, Patriarhi şi profeţi, pag. 61.