CAIN ŞI ABEL

deAndrei Spiridon

CAIN ŞI ABEL

Cain
Cain
Cain.doc
125.0 KiB
61 Downloads
Details

CAIN   ŞI   ABEL

Coconcea T.  Octavian

CUPRINS:

  1. Deschidere nr. 295 O, Tată din ceruri
  2. Rugăciune
  3. Cor – 86 Pe Dumnezeu sluji-vom
  4. Prezentare: Unde este fratele tău? –
  5. Tema I: Doi fraţi, două altare –
  6. Tema I (continuare) –
  7. Versuri: Ecoul –
  8. Cor – 5 Dacă
  9. Tema II: Aceleaşi ocazii, dar alegeri diferite –
  10. Tema II (continuare): –
  11. COR – 32 Predare
  12. Tema III: O vrăjmăşie de moarte –
  13. Tema III (continuare): –
  14. Cuvinte înţelepte – 2 persoane: –
  15. Cor – 22 Binecuvântat
  16. Tema IV: O lecţie pentru universul întreg –
  17. Tema IV (continuare): –
  18. Încheiere –
  19. Cor – Carte-n ceruri
  20. Închidere: 4/52 Un Nume ca al nimănui
  21. Rugăciune
  22. Postludiu – ieşire

 

Deva, 3 iunie 2006

Prezentare

 

UNDE   ESTE   FRATELE   TĂU?

 

Iată o întrebare ce stăruie şi astăzi cu aceeaşi insistenţă precum atunci când pentru prima dată i-a fost pusă lui Cain, primul născut în lumea noastră.

Fie că este vorba de un frate mai mic pe care-l ai, sau poate o soră, fie că este vorba de un frate de credinţă, sau de unul care-ţi este dat în grijă, întrebarea ne este adresată nouă tuturor, nu doar ca să fim întrebaţi din curiozitate, ci dorind să ni se amintească de o responsabilitate pe care o avem atât înaintea lui Dumnezeu cât şi în faţa oamenilor.

Nu uitaţi niciodată importanta răspundere pe care o aveţi faţă de cei mai mici decât voi. Nu-i desconsideraţi şi nu-i umiliţi: nu-i întărâtaţi la mânie, nu-i chinuiţi şi nu le jucaţi farse. Fiţi-le nişte adevăraţi sfetnici, adevăraţi slujitori. Respectaţi-i chiar mai mult decât pe voi înşivă şi descurcaţi-i din încurcăturile vieţii. Amintiţi-vă întotdeauna cât de greu a fost pentru voi atunci când n-aţi avut pe nimeni care să vă ajute când aţi fost ca ei.

Cu câtă bucurie asistă cerul la toţi aceia care dovedesc astfel de bune simţăminte faţă de cei mai mici. Isus Hristos, Fratele nostru mai mare vede în toate acestea dragostea pe care El însuşi a dovedit-o lumii întregi. Bunele noastre atitudini faţă de cei mai mici nu vor fi categorisite de El doar ca fiind o educaţie superioară sau o instruire pentru o viaţă, ci o ocazie de instruire spre mântuire dovedind prin fapte dragostea nemărginită a cerului de care şi noi am beneficiat.

Unde este acum fratele tău? Acolo unde se află, îi este bine? Este mulţumit de comportarea pe care i-ai dovedit-o sau de îndemnurile primite din partea ta? Calea pe care o urmează acum este bună sau rea? În ce măsură ai contribuit la una sau la alta? Te-ai gândit că poţi fi răspunzător de vreun dezastru al unei vieţi sau că poţi fi un fericit autor al unui suflet câştigat pentru cer?

Să ascultăm în ora aceasta istoria primilor doi fraţi: Cain şi Abel. S-o ascultăm şi să tragem concluziile necesare.

CE  GLAS  ASCULŢI?

Fugi, îţi spune vocea firii

Căci vrăjmaşii sunt la uşi;

Ţi-nchid drumurile toate.

Ţi-nchid cursa răzbunării.

Mâna lor n-o simţi întinsă

Să te prindă, să te piardă?

N-auzi ura lor cum strigă?

Ţi-au săpat o groapă-adâncă.

Fugi, îţi spune vocea firii,

Paşii se aud pe-aproape,

De furia lor cumplită

Nu e nimeni să te scape…

 

Nu fugi şi nu te teme.

Glasul cerului şopteşte,

Nu ştii tu că peste toate Veşnic,

Cel din slăvi domneşte?

 

Liniştit fereastra rugii

Către ceruri ţi-o deschide

Sufletu-ţi lovit de chinuri

Să privească-a Lui iubire…

Nu fugi şi nu te teme,

Nu simţi braţul Său cel tare

De dureri cum te ascunde,

De vrăjmaşi cum ţi-e scăpare?

 

Nu fugi şi nu te teme.

Glasul slavei – prea puţini îl ascultă, spre mărire.

Fugi şi grabnic te ascunde – Glasul firii – foarte mulţi îl ascultă spre pieire… Pentru ceruri, pus la probă

Astăzi, tu ce glas asculţi?…

Tema   I  –  DOI   FRAŢI,   DOUĂ   ALTARE

 

Cain şi Abel, fiii lui Adam, se deosebeau foarte mult în caracter. Abel avea un duh de credincioşie faţă de Dumnezeu; el vedea dreptate şi milă în purtarea Creatorului faţă de neamul omenesc căzut în păcat şi plin de recunoştinţă a primit nădejdea răscumpărării. Dar Cain nutrea sentimente de revoltă şi murmura împotriva lui Dumnezeu pentru blestemul rostit asupra pământului şi asupra neamului omenesc din cauza păcatului lui Adam. El îngăduia ca mintea lui să alerge pe aceleaşi căi care au dus pe Satana la cădere, cultivând dorinţa de înălţare de sine şi punând la îndoială dreptatea şi autoritatea divină.

Aceşti fraţi au fost puşi la încercare aşa cum şi Adam fusese mai înaintea lor pus la încercare, pentru a se dovedi dacă ei vor crede şi vor asculta de Cuvântul lui Dumnezeu. Ei cunoşteau măsurile luate pentru mântuirea omului şi înţelegeau sistemul jertfelor pe care le rânduise Dumnezeu. Nu ştiau că prin aceste jertfe trebuiau să-şi exprime credinţa în Mântuitorul, pe care jertfele îl preînchipuiau şi, în acelaşi timp să recunoască totala lor dependenţă de El în ceea ce priveşte iertarea; ei ştiau că printr-o ascultare de planul divin pentru mântuirea lor, dădeau dovadă de ascultare faţă de voinţa lui Dumnezeu. Fără vărsare de sânge nu putea fi iertare de păcat, iar ei trebuiau să demonstreze credinţa lor în sângele lui Hristos ca fiind ispăşirea făgăduită, aducând ca dar de jertfă pe întâii născuţi ai turmelor lor. În afară de aceasta mai trebuiau să fie aduse înaintea Domnului ca dar de mulţumire primele roade ale pământului.

 

TEMA   I   (continuare)

 

Cei doi fraţi au înălţat altarele lor la fel şi fiecare a adus o jertfă. Abel a adus o jertfă aşa după cum cereau învăţăturile Domnului. Şi Domnul a privit cu plăcere spre Abel şi spre jertfa lui. Din cer a coborât foc şi a mistuit jertfa.

Dar Cain, nesocotind porunca directă şi lămurită a Domnului, a adus numai un dar din roadele pământului. Din cer n-a venit nici un semn care să arate că ea a fost primită. Abel a stăruit pe lângă fratele său să se apropie de Dumnezeu pe căile rânduite de sus, dar stăruinţele lui nu izbutiră decât să-l facă pe Cain să fie mai hotărât a urma propria sa cale. Fiind mai vârstnic gândea că este mai presus de mustrările fratelui său şi i-a dispreţuit sfatul.

Cain s-a înfăţişat înaintea lui Dumnezeu având în inima sa nemulţumire şi necredinţă cu privire la jertfa făgăduită şi la nevoia de a aduce jertfe ca daruri. Darul său nu dovedea pocăinţă faţă de păcat. El gândea aşa cum mulţi gândesc astăzi, că ar fi o dovadă de slăbiciune a urma planul exact rânduit de Dumnezeu, de a se încrede în totul pentru mântuire în ispăşirea Mântuitorului făgăduit. El a ales calea încrederii în sine. El avea să se înfăţişeze în virtutea propriilor sale merite. El nu a adus mielul, ci a adus roadele sale, produsele muncii sale. El a adus darul său ca o favoare pe care o făcea lui Dumnezeu prin care nădăjduia să-şi asigure binecuvântarea divină. Cain a ascultat prin aceea că a zidit un altar, în a aduce o jertfă; dar el a dat pe faţă numai o ascultare parţială. Partea esenţială, recunoaşterea nevoii unui Mântuitor, a fost trecută cu vederea. (Patriarhi şi Profeţi, pag. 65-66)

Două altare, două privilegii. Două dorinţe de a fi pe placul lui Dumnezeu, două intenţii sfinte, două sacrificii şi totuşi unul primit iar altul respins. Primirea şi respingerea ascund cumva taine? Să fim atenţi în continuare ca să pătrundem înţelesul celor două altare ridicate în semn de închinare, respect şi binecuvântare.

ECOUL

 

Trecând odată solitar

Prin codrul verde de stejar,

Strigai cu deznădejde-n drum:

„De viaţă sunt sătul acum!”

Ecoul îmi răspunse: „Cum?”

 

„Vai, oamenii”, grăit-am iar,

„Au suflet josnic, gând barbar,

Departe sunt de-a fi cuminţi!”…

Dar din străfunduri din pădure

Ecoul mi-a răspuns: „Tu minţi!”

 

„De ce mint eu, când an de an,

Privindu-se cu ochi viclean,

Ei fac doar fapte de netoţi?”…

Dar din adânc de codru verde

Ecoul mi-a răspuns: „Nu toţi!”

 

„E-adevărat, răi nu sunt toţi,

Doar unii-nşeală, mint, sunt hoţi;”

Eu totuşi stau să-ntreb mâhnit:

în oameni mă mai pot încrede?

Ecoul îmi răspunse: „Crede!”

 

„Biet mizantrop din lumea noastră,

Aş vrea să zbor în zarea-albastră;

Purtat de dor, mereu să zbor

Spre-un alt tărâm, din altă sferă”…

Ecoul îmi răspunse: „Speră!”

 

„Adeseori aici sub soare

Furtuni se iscă-ntre popoare,

Şi vezi, aceasta nu mă-ncântă”…

Dar din străfunduri de pădure

Ecoul îmi răspunse: „Cântă!”

 

„Să cânt? Dar cum mai pot să cânt

Când văd cum ura pe pământ

Ca valul mării-ntr-una creşte.

Şi-n cei nevinovaţi izbeşte”…

Rosti ecoul: „Tu, iubeşte!”

 

De-atunci, eu îi iubesc pe oameni,

Eu cred în cei cu suflet pur,

În bine sper necontenit,

Şi cânt mereu setos de-azur.

Şi-acum… acum sunt fericit.

 

Ioan Bătrâna-Voivodeni după Theodore Botrel

 

TEMA II

ACELEAŞI OCAZII DAR ALEGERI DIFERITE

 

Abel a înţeles marele principiu al mântuirii El s-a recunoscut păcătos, a văzut păcatul şi plata păcatului, moartea, stând între sufletul său şi comuniunea cu Dumnezeu. Cain a avut aceeaşi ocazie de a învăţa şi a primi aceste adevăruri, cum a avut şi Abel. El nu era victima unui plan arbitrar. Nu a fost destinat ca unul din fraţi să fie primit de Dumnezeu, iar celălalt să fie lepădat. Abel a ales credinţa şi ascultarea; Cain, necredinţa şi răzvrătirea.

 

Cain şi Abel reprezintă două clase de oameni care vor exista întotdeauna în lume până la încheierea vremurilor. Una din clase se foloseşte de jertfa rânduită pentru păcat, în timp ce cealaltă clasă se aventurează să depindă de propriile ei merite. Jertfa lor, este o jertfă lipsită de puterea mijlocirii divine şi astfel ea nu este în stare să facă pe om să aibă iarăşi parte de favoarea lui Dumnezeu. Căci numai prin meritele Domnului Isus, păcatele noastre pot fi iertate. Aceia care nu simt nevoia de sângele lui Isus Hristos, care cred că prin propriile lor fapte, fără harul divin pot să-şi asigure harul lui Dumnezeu, fac aceeaşi greşeală pe care a făcut-o şi Cain. Dacă nu primesc sângele curăţitor, ei sunt sub osândă. O altă cale prin care să poată scăpa de sub blestemul păcatului nu există.

 

Clasa închinătorilor care urmează pilda lui Cain cuprinde cea mai mare parte a lumii, deoarece aproape toate religiile false s-au bazat pe acelaşi principiu, anume că omul se poate sprijini pe propriile sale eforturi spre a fi mântuit. Se susţine de unii că neamul omenesc are nevoie nu de mântuire, ci de progres, că acesta poate să se înnobileze, să se înalţe şi să renască de la sine. După cum Cain a socotit că poate obţine iertarea divină printr-un dar căruia îi lipsea sângele jertfei, tot astfel şi aceştia aşteaptă să înalţe neamul omenesc până la înălţimea standardului divin în mod independent de ispăşire. Istoria vieţii lui Cain ne arată care sunt în mod sigur urmările. Ea ne arată ce poate ajunge omul despărţit de Hristos. Neamul omenesc nu are putere să se renască singur. El nu tinde să meargă în sus, către cele dumnezeieşti, ci în jos, către cele satanice. Unica noastră nădejde este Hristos. „Căci nu este sub cer alt nume dat oamenilor, în care trebuie să fim mântuiţi. Căci în nimeni altul nu este mântuire.” Fapte 4,12

(Patriarhi şi Profeţi 5:9)

 

TEMA   II   (continuare)

 

Atunci când Cain a văzut că jertfa lui a fost respinsă, s-a mâniat pe Domnul şi pe Abel. El s-a mâniat pentru că Dumnezeu n-a primit ceea ce omul pusese în locul jertfei rânduită de Dumnezeu şi s-a mâniat pe fratele său pentru că el a ales să asculte de Dumnezeu în loc de a se uni cu el în revolta sa împotriva Lui. Cu toată nesocotirea de către Cain a poruncii divine, Dumnezeu nu 1-a părăsit, ci s-a plecat să stea de vorbă cu omul care se arătase aşa de iraţional. Şi Domnul a zis lui Cain: „Pentru ce te-ai mâniat şi pentru ce ţi s-a posomorât faţa?” Geneza 4,6-7. Apoi, printr-un înger ca sol i-a fost transmisă avertizarea divină: „Dacă faci bine, vei fi bine primit; dar dacă faci râu, păcatul pândeşte la uşă.” Geneza 4,7. Alegerea depindea de Cain. Dacă se încredea în meritele Mântuitorului făgăduit şi avea să asculte de cerinţele lui Dumnezeu, el urma să se bucure de favoarea Lui. Dar dacă avea să stăruie în necredinţă şi fărădelege, el nu avea nici un motiv să se plângă de faptul că Dumnezeu l-a lepădat.

 

Dar în loc să-şi recunoască păcatul, Cain a continuat să se plângă de nedreptatea lui Dumnezeu şi să nutrească gelozie şi ură faţă de Abel. Plin de mânie el a adus reproşuri fratelui său şi a căutat să-l atragă într-o ceartă cu privire la felul în care se poartă Dumnezeu cu ei. Cu umilinţă, dar fără teamă şi hotărât, Abel a apărat dreptatea şi bunătatea lui Dumnezeu. El a arătat greşeala lui Cain şi a căutat să-1 convingă de faptul că răul era în el. El 1-a îndreptat spre mila lui Dumnezeu manifestată în cruţarea vieţii părinţilor lor, când ar fi putut să-i pedepsească cu o moarte instantanee şi a mai adăugat că Dumnezeu îi iubea, căci altfel n-ar fi dat pe Fiul Său, sfânt şi nevinovat, ca să sufere pedeapsa pe care ei şi-o atrăseseră. Toate acestea n-au făcut decât să aprindă şi mai tare mânia lui Cain. Raţiunea şi conştiinţa îi spuneau că Abel avea dreptate, dar era furios pentru faptul că acela care ar fi trebuit să asculte de glasul lui, îşi putea îngădui să fie de altă părere şi că nu putea câştiga nici o simpatie în răzvrătirea lui. În furia mâniei lui, omorî pe fratele său.

 

Mânia; te-ai mâniat, şi încă pe fratele tău mai mic pe care trebuie să-1 ocroteşti, căci este în paza ta. Dacă tu nu-l păzeşti, atunci cine o face? Străinul? Să ştii că o va face doar ca un străin! Să nu uiţi niciodată că tu eşti fratele lui mai mare şi că nu trebuie să-1 părăseşti nici o clipă. Aceasta este o deosebită şi sfântă răspundere. Deci fii cu multă grijă şi iubire!

Amin!

 

GÂNDUL

 

Puternic e vântul şi-adâncul ocean,

Cutremuru-i tare, pământu-i titan;

Dar mult mai puternic e gându-oţelit

Ce schimbă pe omul din fire cumplit.

Puteri sunt în gândul de aprig curaj,

Cu el se atinge al minţii miraj.

Cu el se proclamă prin viul Cuvânt

Vestirea cea bună pe-ntregul pământ.

 

Dar gânduri sunt multe şi rele pot fi

Ce strică virtutea, ce pot murdări;

Deci leapădă gândul ce trage în jos,

Înalţă-ţi gândirea spre ce e frumos.

Invidia-alung-o ce mintea îţi ia

Şi furia roade din chiar carnea ta.

Deci, fii pururi nobil, amabil şi blând,

Nu fii mic la suflet, nu fii om de rând.

 

Mai sus este însă, de cel mai-nalt gând,

înalt idealul lucrat de Cel Sfânt.

Privirea, de-aceea spre El să-ţi îndrepţi,

Şi-a lui gânduri sfinte tu cată să-nveţi;

Cu El împreună lucrează un plan

De fapte măreţe, şi-apoi an de an

Le-nfăptui harnic, şi vei secera

Şi-aicea o plată, şi-n ceruri o stea!

 

Dumitru Florea

 

Tema   III  –  O   VRĂJMĂŞIE   DE   MOARTE

Cain a urât şi a ucis pe fratele său, nu pentru că Abel săvârşise vreo faptă rea, ci, „pentru că faptele lui erau rele iar ale fratelui său neprihănite.” l Ioan 3,12. La fel, în toate veacurile, cei răi au urât pe cei ce erau mai buni ca ei. Viaţa de credinţă şi de ascultare neşovăielnică a lui Abel, era o continuă mustrare pentru Cain. „Oricine face răul, urăşte lumina şi nu vine la lumină, ca să nu i se vădească faptele.” Ioan 3,20. Cu cât este mai strălucitoare lumina cerească reflectată de caracterul servilor credincioşi ai lui Dumnezeu, cu atât mai clar se văd păcatele celor netemători de Dumnezeu, şi cu atât vor fi mai hotărâte străduinţele lor de a nimici pe aceia care le tulbură pacea.

Uciderea lui Abel a fost primul exemplu de vrăjmăşie, despre care Dumnezeu spusese că va exista între şarpe şi sămânţa femeii – între Satana şi supuşii săi, între Hristos şi urmaşii Lui. Prin păcatul omului, Satana a câştigat stăpânirea asupra neamului omenesc, dar Hristos avea să-l facă în stare să lepede jugul lui. Ori de câte ori, prin credinţa în Mielul lui Dumnezeu, un suflet renunţă să mai slujească păcatului, mânia lui Satana se aprinde. Viaţa cea sfântă a lui Abel era o mărturie împotriva susţinerilor lui Satana că este cu neputinţă ca omul să ţină Legea lui Dumnezeu. Când Cain, împins de duhul cel rău, a văzut că nu poate stăpâni pe Abel, s-a înfuriat aşa de tare încât i-a luat viaţa. Şi ori de câte ori va exista cineva care va fi pentru apărarea dreptăţii Legii lui Dumnezeu, acelaşi spirit se va da pe faţă împotriva lui. Este acelaşi spirit care în decursul tuturor veacurilor a înălţat rugurile şi a aprins focul pentru a nimici pe ucenicii lui Hristos. Dar cruzimile asupra urmaşilor lui Isus sunt insuflate de Satana şi de oastea lui, deoarece aceştia nu-i pot constrânge să li se supună. Aceasta este furia unui vrăjmaş înfrânt.

TEMA    III   (continuare)

Cain mersese atât de departe în păcat, încât pierduse simţul prezenţei continue a lui Dumnezeu cum şi al măreţiei şi al atotcunoştinţei Sale. De aceea el s-a folosit de neadevăr pentru a-şi ascunde vina.

Din nou Domnul vorbi lui Cain: „Ce ai făcut? Glasul sângelui fratelui tău strigă din pământ la Mine” vers. 10. Dumnezeu dădu lui Cain prilejul de a-şi mărturisi păcatul. El avusese timp să se gândească. Cunoştea grozăvia faptei pe care o săvârşise şi a minciunii pe care o rostise pentru a o ascunde; dar el era revoltat, şi sentinţa nu a fost amânată. Glasul divin care fusese auzit chemând şi mustrând, rosti cuvintele îngrozitoare: „Acum, blestemat eşti tu, izgonit din ogorul acesta, care şi-a deschis gura ca să primească din mâna ta sângele fratelui tău. Când vei lucra pământul, să nu-ţi mai dea bogăţia lui. Pribeag şi fugar să fii pe pământ.” Geneza 4,11-12

Cu toate că datorită crimei sale Cain merita condamnarea la moarte, Creatorul milostiv i-a cruţat viaţa şi i-a mai dat ocazia să se pocăiască. Dar Cain a trăit numai pentru a-şi împietri inima, pentru a încuraja răzvrătirea împotriva autorităţii divine şi pentru a ajunge căpetenia unui şir de păcătoşi îndrăzneţi şi decăzuţi. Acest singur apostat, stăpânit şi condus de Satana, a ajuns ispititor al altora; iar pilda şi influenţa lui şi-au exercitat influenţa lor demonică până când pământul a devenit atât de corupt şi plin de violenţă încât se impunea nimicirea lui.

Intoleranţa aduce ură, ura aduce furie, iar furia conduce la crimă; întâiul răzvrătit – Satana – acţionează şi astăzi chiar mai activ ca odinioară aducând ură şi inspirând crima spre a declanşa blestemul. N-ar fi momentul să-i descoperim metodele şi să-i dăm pe faţă cursele ca să nu ne mai influenţeze? N-ar fi timpul să-i închidem toate intrările şi să-i ridicăm bariere de netrecut?

CUVINTE   ÎNŢELEPTE

(două persoane alternând cu câte un proverb fiecare)

 

  • Cine se învinge pe el însuşi e mai puternic decât cel care învinge cele mai întărite fortăreţe.

 

  • De două ori învinge cel care pe el însuşi se învinge.

 

  • E mai greu să te învingi pe tine însuţi decât un duşman.

 

  • A şti să-ţi stăpâneşti un moment de mânie înseamnă a te scuti de un secol de remuşcări.

 

  • Cine ştie să se stăpânească la timp, nu e niciodată în primejdie.

 

  • Deprinde-te a stăpâni lăcomia, somnul, pofta şi mânia, ca să scapi de mari necazuri.

 

  • Nu trebuie să te culci niciodată mânios.

 

  • Trebuie să laşi mânia la uşă.

 

  • Mânia tulbură mintea şi orbeşte raţiunea.

 

  • Când înţeleptul e cuprins de mânie, încetează de a mai fi înţelept.

 

  • Mânia împiedică mintea să poată discerne adevărul.

 

  • Patru rele rezultă din mânia omului: tulburarea minţii, nestăpânirea, fapta nechibzuită şi hotărârea nedreaptă.
  • Mânia e un sfătuitor preţios, periculos.

 

  • Mânia ascunsă e mai furioasă.

 

  • Ura şi mânia scurtează zilele

 

  • Cine se scoală mânios se culcă păgubit.

 

  • Stăpânirea de sine înseamnă nu numai control de sine ci şi o conducere de sine din care rezultă omul statornic şi de cuvânt pe care te poţi baza.

 

  • Fereşte-ţi limba de rău şi buzele de cuvinte înşelătoare. Depărtează-te de rău şi fă binele, caută pacea şi aleargă după ea. Psalmi 34,13-14.

 

  • Dar dacă cel rău se întoarce de la toate păcatele pe care le-a săvârşit, păzeşte toate legile Mele şi face ce este drept şi plăcut, va trăi negreşit, nu va muri. Ezechiel 18,21

 

Tema   IV

O   LECŢIE   PENTRU   UNIVERSUL   ÎNTREG

 

Cruţând viaţa primului ucigaş, Dumnezeu a dat Universului întreg o lecţie în legătură cu marea luptă. Istoria întunecată a vieţii lui Cain şi a urmaşilor săi a fost o ilustrare a ceea ce ar fi putut fi urmările îngăduirii păcătosului să trăiască veşnic şi să aducă la împlinire revolta lui împotriva lui Dumnezeu. Îndelunga răbdare a lui Dumnezeu nu a avut alt rezultat decât acela că păcătoşii au devenit mai îndrăzneţi şi mai sfidători în nelegiuirea lor. Cincisprezece veacuri după ce s-a rostit sentinţa asupra lui Cain, Universul a fost martor al roadelor pe care le-au adus influenţa si exemplul lui, în crimele şi stricăciunea care au inundat pământul. S-a făcut vizibil faptul că sentinţa de moarte rostită asupra neamului omenesc decăzut, din cauza călcării Legii lui Dumnezeu, era atât dreaptă cât şi plină de îndurare. Cu cât oamenii trăiau mai mult în păcat, cu atât se ticăloşeau mai rău. Sentinţa divină care a pus capăt unei vieţi de nelegiuire fără frâu şi a scăpat lumea de influenţa acelora care se împietreau în răzvrătirea lor, era mai mult o binecuvântare decât un blestem.

Satana este fără încetare la lucru, cu energie neobosită şi sub o mie de măşti, ca să înfăţişeze rău caracterul şi cârmuirea lui Dumnezeu. Cu planuri bine întocmite şi larg cuprinzătoare, cu puteri miraculoase, el luptă ca să ţină pe locuitorii pământului sub înşelăciunile sale. Dumnezeu, Cel Nemărginit şi Atotînţelept, vede sfârşitul de la început, şi în tratarea răului, planurile Sale sunt întinse şi mult cuprinzătoare. Scopul Său a fost nu numai acela de a înfrânge revolta, ci şi de a demonstra Universului întreg natura răzvrătirii, în desfăşurarea sa. Planul lui Dumnezeu arăta atât dreptatea cât şi mila Sa, îndreptăţind pe deplin înţelepciunea şi neprihănirea Sa în felul în care El tratează răul.

 

TEMA   IV   (continuare)

 

Locuitorii sfinţi ai celorlalte lumi urmăreau cu cel mai profund interes evenimentele ce se petreceau pe pământ. În condiţiile existente în lume înainte de potop, ei au văzut ilustrate urmările conducerii pe care Lucifer se străduia s-o întroneze în cer, înlăturând autoritatea lui Hristos şi dând la o parte Legea lui Dumnezeu. În păcătoşii încăpăţânaţi ai lumii dinainte de potop, ei au văzut supuşii asupra cărora domnea Satana. Gândurile inimii oamenilor erau în fiecare zi îndreptate spre rău. Fiecare emoţie, fiecare impuls al inimii şi fiecare închipuire a minţii, erau în luptă cu principiile dumnezeieşti de curăţie, pace şi iubire. Toate acestea erau un exemplu al stricăciunii îngrozitoare, rezultat al acţiunii lui Satana de a înlătura de la făpturile lui Dumnezeu restricţiile sfintei Sale Legi.

Prin faptele ce vor fi aduse la iveală în desfăşurarea marii lupte, Dumnezeu va demonstra principiile, rânduielile guvernării Sale, care au fost falsificate de Satana şi de către toţi aceia pe care el i-a înşelat. Dreptatea Lui va fi în cele din urmă recunoscută de lumea întreagă, deşi această recunoaştere va veni prea târziu pentru a mai putea salva pe rebeli. Dumnezeu are simpatia şi aprobarea întregului Univers când, pas cu pas, marele Său plan înaintează către împlinirea lui deplină. El va păstra acestea şi mai departe până la nimicirea definitivă a răzvrătirii. Se va vedea deci că toţi aceia care au părăsit preceptele divine s-au aşezat de partea lui Satana în lupta împotriva lui Hristos. Când prinţul lumii acesteia va fi judecat şi când toţi aceia care s-au unit cu el vor împărtăşi soarta lui, întregul Univers, ca martor la rostirea sentinţei, va declara: „Drepte şi adevărate sunt căile Tale, împărate al Neamurilor”. Apocalips 15,3

 

MĂ VOI ÎNTOARCE-ACASĂ ÎNTR-O ZI

 

Mă voi întoarce-acasă într-o zi

în strălucirea sfânt-a ţării mele.

Cu dor şi cu credinţă voi păşi

Pe poarta mântuirii, printre stele;

 

Şi voi lăsa acest pământ străin

Cu jocurile lui de foc şi moarte,

De sărbătoarea-i plină de venin,

Departe voi fugi, cât mai departe!

 

în ţara mea iubită am s-ajung,

Ca un copil cu sufletul fierbinte,

Să fie drumu-acolo cât de lung

Voi merge, cu credinţa înainte.

 

Şi voi vedea după atâta vreme

Căminul bucuriilor dintâi;

La ţărmul mângâierilor supreme,

La casa Tatălui, am să rămâi.

 

Şi nu voi mai călca, o, niciodată

Hotarul ţării mele înapoi,

Cu inima de dor înmiresmată,

Voi rămânea dragi îngeri printre voi.

 

Da, niciodată nu voi mai pleca

Cu inima pe drumul spre Egipt,

Acolo unde-n bucuria mea

Cuţitul răutăţii s-a înfipt.

 

Te voi lăsa, pământ ţesut de oase

Şi aburind de sânge de martir,

Cu spaime şi cu răpi întunecoase

Săpate diabolic în priviri.

 

Mult n-oi mai sta încovoiat sub vreme

în ţara miliardelor de robi

Ce-şi sapă adânc, prin veacuri de blesteme

Cu-atâta trudă propriile gropi.

 

O, harfa mea, mi-e tare dor de casă

Şi sunt nemângâiat într-un pământ străin,

Aud mereu o limbă ne-nţeleasă

Cu vorbă şi gramatică de spini…

 

Mă voi întoarce-acasă într-o zi,

în raiul frumuseţilor natale:

Şi rănile de-acum s-or odihni

Când vor sfârşi în cântec astă cale.

 

La masa mântuirii cea bogată

Cu ochi jucând în lacrimi şi scântei,

Cu-atâta drag voi sta, ca altădată,

La locul meu, ţintit printre ai mei.

Şi voi cânta atunci aşa cum simt,

Şi voi juca cu sufletu-n tării.

Voi fi mereu o coardă de argint

în bucuria marii simfonii…

Florin Lăiu

 

ÎNCHEIERE

 

Clasa închinătorilor care urmează pilda lui Cain cuprinde cea mai mare parte a lumii, deoarece aproape toate religiile false s-au bazat pe acelaşi principiu, şi anume că omul se poate sprijini pe propriile sale eforturi spre a fi mântuit. Unii susţin că neamul omenesc nu are nevoie de mântuire, ci de progres, că omul poate să se înnobileze, să se înalţe şi să se renască de la sine. După cum Cain a socotit că poate obţine favoarea divină printr-un dar căruia îi lipsea sângele jertfei, tot astfel şi aceştia aşteaptă să înalţe neamul omenesc până la înălţimea standardului divin fără să aibă nevoie de ispăşire. Istoria vieţii lui Cain ne arată care sunt în mod sigur urmările. Ea ne arată ce poate ajunge omul despărţit de Hristos. Neamul omenesc nu are puterea să se renască singur. El nu tinde să meargă în sus, către cele dumnezeieşti, ci în jos, către cele satanice. Unica noastră nădejde este Hristos. „Căci nu este sub cer nici un alt nume dat oamenilor, în care trebuie să fim mântuiţi. Căci în nimeni altul nu este mântuire” (Fapte 4,12).

(Patriarhi si profeti 5:9)

 

Tu te-ai predat cu totul lui Dumnezeu ca să fii cu totul al Lui, să-I slujeşti şi să-L asculţi şi, în acest scop, ai primit pe Hristos ca Mântuitor al tău personal. Tu n-ai putea nici să faci ispăşire pentru păcatele tale şi nici să-ţi schimbi inima; dar predându-te lui Dumnezeu, crezi că El, din pentru Domnul Hristos, a făcut toate acestea pentru tine. Prin credinţă, ai ajuns să fii al lui Hristos şi, prin credinţă, trebuie să creşti până la plinătatea măsurii Lui: dând şi primind. Trebuie să dai totul: inima, voinţa, slujirea ta: să te dai pe tine însuţi în ascultare deplină de cerinţele Lui şi să primeşti totul: pe Domnul Hristos, plinătatea binecuvântărilor Sale, ca El să domnească în inima ta, să fie tăria ta, neprihănirea ta, ajutorul tău veşnic, ca să-ţi dea puterea să asculţi. Consacră-te lui Dumnezeu în fiecare dimineaţă; fă din aceasta prima ta lucrare! Rugăciunea ta să fie: „O, Doamne, primeşte-mă să fiu cu totul al Tău. Aşez toate planurile mele la picioarele Tale. Foloseşte-mă astăzi în serviciul Tău. Rămâi cu mine şi lasă ca tot ceea ce fac să fie făcut în puterea Ta”. Aceasta este o lucrare ce trebuie săvârşită zilnic de noi toţi.

Amin !

(Calea catre Hristos 8:8)

 

Experienţă   PEDEAPSA   MAMEI

 

Unul dintre cei mai mari evanghelişti ai bisericii noastre, lucrării căruia îi datorează cunoaşterea mântuirii mii şi mii de oameni, cu un prilej a povestit că fiind copil, avea o fire foarte rea.

Mama sa avea multe necazuri cu el din cauza aceasta. Ea era însă o bună creştină şi rugându-se la Dumnezeu pentru ajutor a izbutit cu ajutorul Lui nu numai să-l dezveţe de purtarea cea rea dar să-l şi aducă la mântuire. După ce s-a întors la Dumnezeu a fost folosit de El ca un puternic instrument fiind cel dintâi dintre predicatorii adventişti care cu ani în urmă a început şi îndeplinit o deosebită lucrare prin radio. Numele lui este H.M.S. Richard. Experienţa crucială a vieţii sale în versuri sună în felul următor:

 

Eram la mama doi feciori,

Eu, cel mai mare, adeseori

Pe frate-meu mai mic, îl luam

Să ne jucăm, cum îi spuneam.

Dar joaca noastră, prea ades

Avea un jalnic înţeles;

Căci pe cel mic îl chinuiam

Şi îl băteam şi îl trânteam,

Că biet de el ţipa, striga,

Şi-abia scăpa din mâna mea.

Sărmana mamă, se-ntrista

Văzând sălbăticia mea…

 

Şi câte sfaturi nu mi-a dat,

Să fiu mai bun, mai delicat,

Pornirile să-mi stăpânesc,

Pe frate-meu să-l ocrotesc

Şi să mă port frumos cu el,

Ca să fiu un bun model.

Dar prea ades sfatul uitam,

Şi iar de rele m-apucam,

Până ce într-o bună zi

Sărmana mamă mă pofti

Să stăm de vorbă amândoi;

Şi lăcrimând, mama mi-a zis:

„Mă faci copilul meu de râs;

Purtarea asta rea a ta,

Dovadă e-mpotriva mea,

Că n-am ştiut cum să te cresc,

Pornirile să-ţi stăpânesc.

Şi iată ce m-am hotărât:

Că de m-ai faci ceva urât,

Să-mi dai tu mie, mama ta,

Bătaie, care-ar fi mai grea ,

Aşa cum vezi, s-ar cuveni

Pentru purtarea a-ţi primi.

 

Şi iată, ziua a venit

Când pe cel mic l-am chinuit.

Atunci mama m-a chemat

Şi-a zis: „De-acum s-a terminat!

Pedeapsă am eu de primit,

Căci vezi, aşa ne-am învoit.

Te du de grabă în zăvoi

 

Şi-o jardă adă tu, şi-apoi

Pedeapsă să îmi dai din plin,

Şi, să ştii, că astăzi nu glumim!”

Cu chin, cu vai, eu mă dusei,

Şi-o rămurică adusei.

Dar mama zise: „Nu aşa,

Ci adu joarda cea mai grea…”

Din nou în crâng cu greu m-am dus

Şi altă ramură-am adus.

Dar mama mea nu m-a slăbit,

Pân-ce din crâng nu am venit

Cu-o bâtă aspră de alun,

Bună să baţi pe cel nebun.

 

Atunci mama-ngenuncheat,

Spinarea ea şi-a dezbrăcat

Şi mi-a strigat poruncitor:

„Hai bate-mă poruncitor:

„Hai bate-mă al meu fecior!”

Dar bâta-n mână-mi tremura,

Căci fapta-aceasta mă-ngrozea;

Pe mama mea să o lovesc,

Şi cu bătăi s-o chinuiesc!

„Nu pot! Nu pot!”

Eu am strigat,

Dar mama mea nu m-a lăsat.

„Loveşte-mă nu mă cruţa,

Dă tare, hai nu tremura!”

„Nu pot, nu pot, măicuţa mea,

Să fac o faptă aşa de rea!”

Şi lângă ea stăteam plângând,

în hohote şi suspinând…

Când a văzut ea cum plângeam,

Că mai, mai să leşin eram,

S-a ridicat, s-a îmbrăcat,

Alăturea de ea m-a luat.

Şi dulce-apoi mi-a povestit,

Cum Miel din ceruri a venit,

Isus Hristos, nevinovat,

Şi pentru omul vinovat,

Bătăi si chinuri a-ndurat,

Şi sângele Său a vărsat,

Plătind El totul pentru noi,

Şi ne-a făcut şi sfinţi apoi.

 

Apoi, cu mama-ngenuncheat,

Cu lacrime eu m-am rugat

Ca Domnul viaţa să mi-o ia.

Şi s-o păstreze ca a Sa.

De tot ce-i rău să fiu curat,

Să fac doar ce-I este Lui pe plac

 

Să fie Domnul lăudat,

De-atunci în bine m-am schimbat,

Azi mulţumesc lui Dumnezeu,

Că m-a spălat de tot ce-i rău

Şi mamei mult îi mulţumesc,

Şi-i spun că mult, mult o iubesc,

Şi rog pe Domnul milostiv,

S-o ţină-n veci de veci!

Amin!

 

Versificare Dumitru Florea

Din volumul „Soarele este gata să apună”

Despre autor

Andrei Spiridon administrator

Lasă un răspuns