cer-instelat-720x380

Iata, eu vin curand!

Iata, Eu vin curand.doc
Iata, Eu vin curand.doc
Iata, Eu vin curand.doc
68.0 KiB
70 Downloads
Details

IATĂ, EU VIN CURÂND

CUPRINS:

1. Deschidere 399 Dorul meu ne-ncetat
2. Rugăciune
3. COR: Semnele timpului
4. Introducere
5. COR: Aleluia, Domnul vine
6. Tema I
7. Tema II
8. COR 40 CA Tot mai aproape
9. Tema III
10. Întrebări biblice
11. COR+COM 272 Există-o ţară-a lui Hristos
12. Tema IV
13. Poezie: Cântec despre ţara minunată
14. COR
15. Experienţă I
16. Experienţă II
17. Poezie: Mă voi întoarce-acasă
18. Poezie: Popor advent
19. COR Binevestitori
20. Închidere 16 FL Domnu-ncurând se coboară pe nori
21. Rugăciune
22. COR: Aştept măreaţa zi

INTRODUCERE

„Iată, Eu vin curând…”
Melodie plăcută… undă care încălzeşte mult corzile inimii deschise.
Răspuns la cerinţa întregii firi…
… Eu vin curând!… şopteşte orice clipă.
Acest: „Eu vin curând” – e vântul strălucitor al edificiului marilor făgăduinţe; topeşte inimi, explică însuşi rostul faptului de a trăi. Dă sens vieţii… întregindu-i parcursul. E făgăduinţa vieţii!…
Acest mesaj e transmis lumii, unei lumi desprinse de El prin însăşi voia ei, şi apoi,… unită din nou cu Dumnezeu, însă… cu preţul unei vieţi… căci… “Dumnezeu a împăcat lumea cu Sine prin Hristos”.
Numai astfel s-a putut înfăptui împăcarea, numai astfel s-a putut face posibilă primirea de către noi a unui nume nou, atât de preţios:
„Aşteptător”…!
„Iată, Eu vin curând!”…

TEMA I

„Aşteptător”…!
„Iată, Eu vin curând!”…
Pentru unii acest cuvânt este o melodie, o melodie plăcută, dorită; pentru alţii însă este un semnal de alarmă, iar pentru ceilalţi… o pricină.
Dar, pentru mine, ce este, ce înseamnă, ce trezeşte în mine acest cuvânt? La ce mă determină?
Sunt „aşteptător”!… Dar… de care?…
Cu vasul plin, sau… cu el gol?…
Dumnezeu priveşte spre noi chiar acum şi… clipă de clipă.
Şi… vede în viaţa unora împotriviri făţişe.
Citeşte în inimile altora împotriviri ascunse.
Vede pe alţii strivindu-şi conştiinţa prin compromis.
Pe unii îi vede stând de mult timp la răscruce, nehotărâţi.
Alţii sunt pe calea cea bună, dar se despart deseori de ea, şi tot atât de deseori se întorc apoi, iarăşi.
Iar ceilalţi, puţini însă (!), s-au dăruit cu totul drumului îngust, căutat şi găsit, şi acum… merg, aleargă pe el!…
Aceştia sunt acei care vor fi găsiţi pregătiţi, buni pentru a fi mutaţi ca şi Enoh, Moise şi Ilie, în cetatea sfântă, tot atât de sfântă ca şi caracterul lor.
Să ne ocupăm puţin de caracterul acestora din urmă, a acelor gata de întâmpinare, adică… de mine şi de dumneavoastră, dar… transformaţi.

TEMA II
Adevăratul aşteptător este un om deosebit de ceilalţi, în principii, prin noul principiu călăuzitor al întregii sale vieţi. A ascultat de porunca: „Trebuie să vă naşteţi din nou” (Ioan 3,17).
Este caracterizat printr-o sinceritate deplină, îndeplinind condiţia din Ioan 7,17: „Dacă vrea cineva să facă voia Lui, va ajunge să cunoască…”
Îl cunoaştem pe Dumnezeu din:
– cercetarea naturii şi a Cuvântului Scris.
– şi în special din experienţă şi din legătura sa personală, directă cu El (Ioan 17,3)
Cunoaşte şi îi place comuniunea cu El, ştiind ce, când şi cum să se roage.
Primeşte răspuns la rugăciunile sale, pentru că are credinţă, o credinţă activă.
Posedă siguranţa împăcării şi armoniei cu Dumnezeu. E liniştit. 1 Ioan 4,18 p.p.: “Dragostea… alungă frica”.
Înaintează continuu ştiind că unica-i siguranţă stă doar într-o înaintare şi dăruire continuă.
Lucrează cu efect, cu putere.
Sfinţire, înseamnă umblarea în neprihănire. Enoh, a umblat cu Dumnezeu – şi încă… trei sute de ani – şi a fost găsit vrednic pentru luarea la cer.
Desprins deplin de orice legătură cu răul, aflat într-o stare de legătură tot mai strânsă cu Dumnezeu, începerea vieţii de sus, nu va fi pentru creştin decât continuarea necesară a celei de pe pământ,
Se pare a fi o ţintă înaltă, greu de atins, poate… imposibilă. Şi totuşi… „pot totul în Hristos care mă întăreşte” – este un fapt real, posibil şi… nu greu de atins pentru cel care se conformează acestei cerinţe: „… acum privesc toate aceste lucruri ca o pierdere, faţă de preţul nespus de mare al cunoaşterii lui Hristos Isus, Domnul meu”. (Filipeni 3,18)
TEMA III

Laodiceanul este caracterizat în principal prin necunoaşterea de sine, prin necunoaşterea însuşirilor şi trăirilor de care trebuie să se despartă.
De ce?
Pentru că şi el – laodiceanul – ca şi tot omul sec. XXI – secolul marilor descoperiri şi investigaţii, şi-a îndreptat reflectorul doar în exteriorul său, uitând de el însuşi, de propriu-i suflet. Nu mai are timp să stea… şi să mai vorbească şi… cu el însuşi.
Totul îl mână – într-un amalgam şi într-un iureş, aproape de neînţeles şi de neoprit, spre ceva şi spre undeva.
Şi el vrea ca acest ceva şi acest undeva să fie orice, numai ceea ce simte c-o să fie… nu (!), nu vrea.
Sunt unii însă, care – mai sinceri fiind, au reuşit să învingă forţa care-i oprea de la desprinderea din iureş, şi… să se avânte spre “înălţimi”, spre adevăratele „înălţimi”.
E aceasta şi experienţa mea?
Dacă numai unii au ajuns la această împlinire, este pentru că nu toţi au fost dispuşi să investească tot ce trebuie, ei nu s-au jertfit, n-au căzut încă pe stâncă…
Dacă Enoh, Ioan Botezătorul şi alţii au ajuns la niveluri spirituale atât de minunate, este numai pentru că au cunoscut, au dus şi au câştigat în lupta cu ei înşişi.
Cunoaşterea lui Dumnezeu şi cunoaşterea ta sunt două mijloace, şi totodată două ţinte, pentru ajungerea cărora trebuie să ne dăruim.
Viaţa aşteptătorului e preţuită şi dorită de toţi, de toţi acei care n-au ajuns orbi în împietrirea inimii lor.
E acesta un adevăr?
Lipsa lui Enoh şi s lui Ilie a fost simţită pe pământ; şi cei care-i iubeau au făcut cercetări zeloase pentru a-i găsi.
Aveau nevoie de asemenea oameni!
Astăzi… se simte aceeaşi nevoie… de oameni primii în tot ce e bun…, “Credincioşi adevărului, în dragoste, să creştem în toate privinţele…”!
Să lăsam ca acest “Eu vin curând” să pună în mişcare întregul mecanism al pregătirii.
Isus, cu inima vibrând, ne spune: “vin curând!”… Intră în rezonanţă şi cu inima mea, adică, simt, vibrează ele la fel?…
E şi pentru mine făgăduinţa vieţii?
Împlinirea ei va fi răspuns la cerinţa întregii firi, chiar dacă sfârşitul nu va fi pentru toţi identic.
De aceea ce fac eu acum depinde propriul meu viitor:
– sau veşnic în lumină,
– sau… nimic …!
„Cel ce adevereşte aceste lucruri, zice: „Da, Eu vin curând! Amin! Vino Doamne Isuse!”

ÎNTREBĂRI BIBLICE
Luca cap. 8

1. Cu ce ocazie ucenicii lui Isus s-au aflat într-o mare primejdie, ascultând de porunca lui Isus de a porni la drum?
R: Luca 8, 22.23

2. Cine a alungat pe binefăcătorul său, în loc să-i mulţumească pentru binele ce l-a primit?
R: Gadarenii. Norodul din ţinutul Gherghesenilor. Luca 8:37

3. Unde se amintesc la un loc trei femei care Îl ajutau pe Domnul Isus (cu ce aveau)
R: Luca 8:2,3 Maria, Ioana şi Susana.

4. Unde întâlnim vorbindu-se despre sărăcia Domnului Isus?
R: Luca 8:3 şi Luca 9:58

5. Unde întâlnim cifra 12 în legătură cu o problemă a cărui rezolvare nu a fost în funcţie de cifre?
R: Luca 8:42-43

6. În care Evanghelie întâlnim cifrele 12 – 18 – 38 în legătură cu o problemă a cărui rezolvare nu a fost în funcţie de cifre?
R: Luca 8:42-43; 13:11; Ioan 5:5

TEMA IV

„Eu vin curând!” – este ultima promisiune făcută de Domnul Isus bisericii Sale. Pe ultima pagină a Scripturii, ea apare de trei ori, dominând de la distanţă, finalul Cărţii Cărţilor. Cuvintele acestea trebuie să răsune ca un ecou de fiecare dată când închidem paginile sfinte. În lumina lor, toate învăţăturile Bibliei capătă greutatea meritată, se umplu de viaţă, devin actuale. Tot ceea ce facem, tot ceea ce suntem, tot ceea ce gândim, trebuie filtrat prin ele. Solemna asigurare: “Eu vin curând!” de fapt, stă înainte alături de după fiecare ideea Scripturii, de la prima până la ultima. Cu ea trebuie să deschidem şi să citim de fiecare dată. Suntem cu totul convinşi de adevărul ei?
“Iată, Eu vin curând!”
“Eu vin curând!”, înseamnă timp scurt. Avem nevoie de timp, dar el este puţin. Nu mai putem face orice. Acţiunile noastre trebuie să aibă o anumită calitate. Calitate pe măsura celor aşteptate.
Faptele noastre de astăzi, hotărăsc sensul acelei zile!
Adventiştii nu au fost, nu sunt şi nu vor fi nişte alarmişti. Ei (Noi) nu ameninţă lumea cu sfârşitul, cu pedepsele lui Dumnezeu pentru necredincioşi, ci somează lumea să dovedească prin fapte vorbele ei frumoase despre viitor.
“… să dau fiecăruia după faptele lui”.
Pentru noi şi pentru toţi oamenii să subliniem încă odată adevărul prea binecunoscut că ceea ce facem este mia important decât ce spunem. Acţiunile noastre exprimă adevăratele noastre aspiraţii, mărturisirea noastră de credinţă. Ele descoperă ce suntem, de fapt, dincolo de toate declaraţiile noastre.
Sfârşitul lumii?
Nu, începutul adevărat al lumii!
Sfârşitul minciunii, al nedreptăţii şi durerii; sfârşitul a tot ce degradează omenirea.
Începutul domniei depline a dreptăţii şi frumosului, începutul vieţii fără durere… începutul realizării perfecte a oricărei aspiraţii spre bine nutrită vreodată de cineva, credincios sau necredincios…
Se va împlini atunci şi cererea pe care toţi necredincioşii au înălţat-o lui Dumnezeu de atâtea ori: „Doamne, dacă exişti, de ce nu cureţi lumea de rău?”
Dar vor fi, oare, mulţumiţi? Au dorit într-adevăr aşa ceva?
Nimeni nu se va plânge de nedreptatea lui Dumnezeu! Răsplata va fi după faptele fiecăruia.
Zi fericită, pentru care am gândit, vorbit şi trăit revenirea lui Isus Hristos ni se înfăţişează astăzi din nou ca cel mai de seamă eveniment demn de aşteptarea oricui:
„Iată, Eu vin curând şi răsplata Mea este cu Mine, ca să dau fiecăruia după fapta lui”.
Împreună cu Ioan, să răspundem:
„Amin! Vino, Doamne Isuse!” (Apocalipsa 22:21)

EXPERIENŢĂ I
Pregătit pentru întâlnirea cu Isus

Pe lespezi reci ale coridorului, sandalele străjii sună ritmic, ca o piuă, zdrobind liniştea întunericului.
De la capătul celălalt o torţă alungă bezna, iar în spatele ei apare schimbul şi centurionul, Marcul Emilianus Lentulus.
– În dimineaţa aceasta, înainte de ivirea zorilor, va veni Claudia, fiica lui Publius Serius, să-l vadă ultima dată. Mâine va avea loc execuţia în arenă… Despre întrevedere ştim numai noi – spuse centurionul în şoaptă.
– Ai făcut un lucru minunat Lentulus. Serinus merită orice. E un om cum nu întâlneşti altul în tot Imperiul. Se pare că numai Paulus îl întrecea, dar l-a executat şi pe el prea luminatul Nero. Vespassioanus vrea şi el sânge!
– Tocmai de aceea, îl ajut pe Serinus. Nobleţea cu care s-a purtat în timpul procesului m-a pus pe gânduri. Când s-a rostit condamnarea în Senat, nici n-a clipit, parcă ar fi fost pentru altul.
– Nu înţeleg ce vână de putere au în ei creştinii, de unde au ei atâta pace în suflet. I-am studiat destul de atent şi mai ales pe Serinus, aici la Mamertini. Toţi au caractere din oţel de Damasc.
– Acum linişte, ordonă Lantulus, vine garda pretorienilor cu Claudia!…
Uşa grea se deschide încet şi prin ea Claudia trece ca o umbră… Mirosul greu de mucegai şi umezeală îi ustură nările. Potrivit consemnului, merge la gratiile din fund unde pâlpâie un opaiţ albăstrui.
– Scumpul meu tată, nu credeam că te voi mai vedea. Bun este Dumnezeul nostru. Sparge şi o inimă de fier!
– Draga mea, n-aş vrea să ştiu că plânge cineva pentru mine. Ne aflăm de abia la început. Nu este timp de plâns. Domnul nostru aşteaptă să-L urmăm îndeaproape, cu vrednicie.
– Te înţeleg tată, tu totdeauna ai fost tare, dar eu sunt o copilă…
– Ştiu, dar eşti copila mea… Spune-mi mai bine ce e cu adunarea, cu Tiberiu, cu Aristobul, cu Urban, cu Ierodian, cu Alexandru, cu toţi…
– Adunarea s-a mutat în casa Iuniei, pe Via Ostia. La Andronic nu ne mai puteam aduna. Şi-a trimis Vespasian preotrienii – Flegen şi Tiberiu sunt prezbiteri în locul tău.
– Mă bucur mult pentru ei. Sunt oameni de nădejde şi cu Duhul lui Dumnezeu…
Auzi, a zăngănit sabia. Trebuie să pleci. Mergi draga mea şi Domnul va fi cu tine! La revedere.
– La revedere tată, Maranatha! salută Claudia, îndepărtându-se cu greutate…
La uşă, pretorienii au luat-o în primire din nou, spre a o conduce în oraş.
După îndepărtarea cetei, Lentulus cu ai lui se apropiară de gratiile celulei lui Serinus.
Îl priveau cu admiraţie amestecată cu uimire, fără să spună un cuvânt…
– De ce mă priviţi aşa? întrebă Serinus pe paznicii lui.
– Publius Serinus, spuse Lentulus, tu nu arăţi deloc înspăimântat. Noi desluşim pe chipul tău fericirea. Cum poţi să fii aşa, când ştii că ai spus fiicei tale “la revedere” pentru ultima oară?
– Ah, scumpii mei prieteni, creştinii nu spun niciodată adio. Fiica mea este şi ea creştină. Într-o zi ne vom întâlni în ceruri unde nu vom mai avea necazuri, căci Domnul nostru vine şi noi suntem pregătiţi. De aceea sunt fericit, deşi ştiu că mâine voi muri pentru credinţa mea!
EXPERIENŢĂ II
Cronica unei întoarceri

Într-o zi s-a întors Ionel de la Piatra Neamţ. A intrat pe uşă, şi-a sărutat fratele şi l-a întrebat dintr-o dată:
– “Unde este ta?”
Costin a amuţit. Putu doar să arate cu capul spre şifonier.
Ionel întinse mâna stângă, luă Biblia şi o apropie încet de ochii lui Costin.
Când a ajuns mai-mai să-i atingă obrazul, Ionel lovi brusc coperta cu dreapta.
Cartea nu mai fusese atinsă de mult, se aşezase strat gros de praf pe ea şi praful acesta s-a ridicat în nările şi ochii lui Costin.
Costin Moraru era soldat în Regimentul 26 Rovine din Craiova, când a auzit prima dată despre adventişti.
Într-o dimineaţă din 1918, s-a zvonit în tot regimentul cantonat în Moldova, că un caporal pe nume Arsene Duică, era bătut fiindcă ar fi vrut să ţină sâmbăta.
În acelaşi regiment era concentrat şi sublocotenentul Ştefan Demetrescu, însă pe Costin nu-l interesa nici zvonurile cu bătaia, nici cele cu sâmbăta.
Nu peste mult timp, a primit un concediu de 15 zile şi merse acasă la Craiova.
Acasă l-a întâlnit pe Mihai, fratele mai mare, care venise şi el tot în permisie.
Mihai era coleg la şcoala de cavalerie cu Ion Bogatu, membru al Bisericii Adventiste şi lui Mihai îi plăcea credinţa cea nouă şi curată.
Seara, Mihai l-a luat şi pe Costin şi pe Ionel, fratele mai mic, la adunare.
A vorbit David Făurescu din Râmnicu Vâlcea, care era lucrător biblic al comunităţii din Craiova…
Între timp, regimentul a revenit în Craiova şi Costin a mai rămas sub arme încă doi ani. Doi ani de zile a stăruit fratele Făurescu, însă Cuvântul nu se lipea de Costin. Ba, chiar de la o vreme, a început să ocolească adunarea pe la trei-patru străzi, doar-doar nu se va mai întâlni cu zelosul lucrător…
Ionel, care avea doar 16 ani iubea adevărul. Deşi era botezat, a început cu colportajul. De un an de zile plecase pe jos din casă în casă, din cătun în cătun, cu cărţile cele vii, până a ajuns la Piatra Neamţ.
Veştile de la el veneau foarte rar şi de fiecare dată din altă localitate.
Şi acum… deodată s-a întors acasă…
S-a maturizat, vorbea măsurat şi în gura lui cuvintele ard…
“Nu am simţit mai mare mustrare, avea să spună mai târziu fratele Costin Moraru, decât aceea adusă de praful adunat pe Biblia mea, uitată pe garderobă.” Seara, Costin a mers cu Ionel la adunare.
La amvon… din nou fratele Făurescu.
“Cum de am putut să amân atât de mult să urmez pe Isus? Domnul va veni foarte curând şi eu nu sunt încă împăcat cu El”, îşi reproşa Costin.
Cimentul pe care fratele Făurescu îl turnase cu migală timp de doi ani de zile, a făcut deodată priză…
Costin simţi că s-a betonat acolo, în adunare, în acea seară, că acolo era locul lui. Iubirea lui Dumnezeu l-a avertizat şi el I s-a predat.
La 6 septembrie 1921, Costin şi Ionel au fost botezaţi de pastorul Petre Hermann în Jiu, împreună cu alţii.
Apoi, au început lucrarea pentru Marea Întâlnire… doar şi camarazii lui trebuiau mântuiţi, şi vecinii şi prietenii şi cunoscuţii… şi necunoscuţii…
Aşa a pornit Costin Moraru din cazarmă spre Împărăţia lui Dumnezeu.

Leave a Reply

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *