FEREASTRA CERULUI

Coconcea T. Octavian+

CUPRINS:

1. Cântare deschidere nr. 93
2. Rugăciune
3. Cor
4. Introducere: Semnificaţia ferestrei
5. Versuri: Secretul ferestrelor deschise
6. Cor
7. Tema I: De ce o fereastră sus ?
8. Punct instrumental
9. Tema II: Altarul – o fereastră
10. Versuri: Fereastra cerului
11. Tema III Fereastra curajului
12. Cor
13. Tema IV: Fereastra luptei
14. Versuri: Statornic să fii
15. Punct instrumental
16. Experienţă: Policarp, prezbiterul din Smima
17. Încheiere: O fereastră acum !
18. Cântare închidere 78
19. Rugăciune
20. Cor

Introducere

SEMNIFICAŢIA   FERESTREI

În a doua carte a împăraţilor cap. 7,2, găsim o exprimare inedită, o afirmaţie neobişnuită, puţin ciudată, curioasă, care întâlnită în lectura Bibliei nu se poate să nu retină atenţia. Citeşte 2 împăraţi 7,2

Din timpuri străvechi, atunci când oamenii au început să-şi construiască locuinţe, fereastra a avut un rol bine definit – acela de a lăsa să pătrundă lumina şi aerul din exterior. Au existat însă şi oameni care n-au considerat lumina ca o necesitate vitală şi au materializat refuzul lor construindu-şi locuinţe fără ferestre. Aşa de pildă, în vechiul Babilon, casele aveau o singură uşă şi erau în totul lipsite de ferestre spre stradă.

Astăzi, în contrast cu Babilonul cel vechi, casele modeme au ferestre mari şi luminoase. Există oraşe în lume unde casele au ferestre largi spre stradă, aşa că oricine doreşte poate privi înăuntrul locuinţei. Cel care trage perdelele acoperind ferestrele, este rău văzut de oameni.

Ce s-ar putea învăţa de la această deschizătură existentă în structura fiecărei locuinţe din lumea noastră ? în Cuvântul Domnului găsim diferite semnificaţii ale ferestrei în viata omului. De exemplu, în Geneza 6,16: „Să faci corăbiei o fereastră sus, lată de un cot”. Iosua 2,15: „I-a coborât cu o funie pe fereastră, căci casa era lângă zidul cetăţii”. Daniel 6,10: „Când a aflat Daniel că s-a iscălit porunca, a intrat în casa lui unde ferestrele erau deschise, se ruga şi lăuda pe Dumnezeul lui, cum făcea şi mai înainte”.

Cuvintele: „Chiar dacă ar face Domnul ferestre în cer”… aparţin unui sceptic care vrea să afirme tocmai contrariul.

El vrea să spună că cerul este închis, necunoscut, că nu poate fi privit sau înţeles. Asemenea lui Caiafa, fără să ştie, el afirmă un mare adevăr.

Dumnezeu a deschis cerul Său privirilor noastre. Acest adevăr este subliniat de vizionarul de pe Patmos, care, în Apocalipsa 11,9 afirmă: „Şi templul lui Dumnezeu care este în cer a fost deschis; şi s-a văzut chivotul legământului Său în Templul Său”. Deşi cerul este deschis, mulţi nu văd nimic. Ne-am întrebat de ce ? Pentru că ţin închise ferestrele pe care Domnul le-a rânduit a rămâne deschise către cer. în acest program vom urmări câteva dintre ele şi vom ruga pe Domnul să ne facă să înţelegem că prin ele se poate privi veşnicia. Amin !

 

SECRETUL   FERESTRELOR   DESCHISE

 

Cunoşti secretul ferestrelor deschise Şi al genunchilor plecaţi în rugăciune? E o-ntâmplare veche, o ştie o mulţime… Ea vine de departe, de la ai cerului giganţi. Ce se luptau chiar şi cu Domnul în rugă neînvinşi şi ne-ntrecuţi…

Cu anii scurşi n-a tot crescut puterea, Şi parcă de ceruri, mereu te depărtai, în noaptea adânca picioarele-ţi duceai Iubeai mai mult păcatul, privirea firii. Decât fereastra cea deschisă a rugii… Tu n-ai păstrat credinţa-ascunsă-n tine Şi-ai preferat plăcerea să-ţi sfâşie făptura. Dar n-ai închis fereastra rugii…

Şi astăzi, ca odinioară, peste îmbătrânită fire Mereu răsună ecoul cuvintelor rostite De împăratul Dariu. la trista despărţire

Când Daniel fu aruncat la lei: „Să te ajute Domnul tău în toate. Cui ai slujit cu-atâta străşnicie, El să te scape, dacă poate!”

Poate să scape Domnul ? Aceasta-i întrebarea

Fără răspuns pentru o lume-ntreagă,

Afară doar de unul, de Daniel profetul,

Care ştia cui s-a încredinţat

Şi cui i-a dăruit iubirea…

în orele de fiecare dimineaţă…

 

Afară doar de cei care au găsit secretul

ferestrelor deschise;

Şi-n orice seară, dimineaţă,

amiază sau în noapte,

Genunchiul lor se pleacă-n adorare,

în taină şi-n smerire,

Ca Domnul să le dăruiască

Şi har, şi dragoste şi mântuire…

Tema   I DE CE O FEREASTRA SUS ?

Anul 1656 de la creaţiune. Cuvântul inspirat ne arată că „I-a părul rău Domnului că a făcut pe om pe pământ”, deoarece „a văzut că răutatea omului era mare… şi toate întocmirile gândurilor din inima lui erau toate spre rău”. Iubirea infinită găseşte că singura soluţie este de a opri decăderea printr-un act contrar firii Sale, prin potop. Erau însă oameni care păstrau în viaţa lor credinţă în Dumnezeul creator. In mijlocul corupţiei morale crescânde, „Noe era un om neprihănit şi fără pată între cei din vremea lui”, pentru că „umbla cu Dumnezeu”.

Cunoaştem cu toţii descrierea amănunţită a potopului. Să ascultăm o poruncă scurtă: „Să faci corăbiei o fereastră sus, cu lăţimea de un cot”.

De ce oare o fereastră ? De ce sus şi nu în părţile laterale?

Dumnezeu prevăzuse orele încercării prin care avea să treacă acest bastiment cu trei etaje, bine construit, şi de aceea privirile pasagerilor corăbiei să fie îndreptate în sus prin această fereastră, spre Acela care o conduce pentru a nu fi izbită de stânci.

Când veni potopul, corabia fu aruncată de valuri încoace si în colo ca o coajă de nucă. în profunzimea mării tulburate, moartea deschide lacomă gura iar pe laturi ameninţa primejdia să se spargă de stânci. Dar fereastra corăbiei îndrepta privirile spre cer. Numai de acolo putea să vină ajutorul.

Atunci când copiii lui Dumnezeu se află în mijlocul primejdiilor acestei lumi în care domină păcatul, ci nu trebuie să-şi piardă nici o clipă speranţa, îngerii Domnului se află alături de ei în noapte şi zi, în furtună şi naufragiu, oferindu-le în permanentă ajutorul de care aveau nevoie. Este nevoie doar ca ei să-şi înalte privirile spre ceruri de unde le vine tot ajutorul.

Tema   II

ALTARUL –   O   FEREASTRĂ

Corabia familiilor noastre călătoreşte adesea prin valurile înspumate ale greutăţilor şi încercărilor vieţii care lovesc în ca. Este nevoie deci să existe o fereastră între noi şi cer, pentru ca atunci când ea este gata să eşueze, această fereastră, rugăciunea în altarul familial să aducă salvare corăbierilor cerului, aceia cu care nici o navă nu s-a scufundat vreodată.

Suntem convinşi că această fereastră de legătura dintre pământ şi cer nu şi-a făcut pe deplin efectul şi prezenta în căminurile noastre. Diavolul caută să ne fure timpul altarului familial, şi de multe ori, de cele mai multe ori reuşeşte. Suntem atât de ocupaţi, avem atâtea nevoi şi gânduri, încât nu avem sau nu ne putem lua timp pentru a căuta binecuvântările altarului familial. Ele sunt mari. Pentru cei ce nu le cunosc putem spune că sunt neaşteptat de mari.

Un tânăr povestea odată:

– Am crescut într-o familie adventistă. Despre altarul familial am auzit că există. Acasă era foarte rar, mai mult întâmplător. Dacă se întâmpla să avem oaspeţi credincioşi, tata sau mama ne chema şi pe noi copiii să participăm. Luam pane dar nu-mi plăcea şi niciodată nu ştiu să mă fi simţit bine acasă. Am plecat de acasă la un liceu într-un oraş depărtat de al nostru. Mulţi ani am rătăcit prin lume şi viata nu-mi dădea nici o bucurie. După un timp m-am mutat în gazdă la o familie de bătrâni adventişti. Nu aş fi dorit acest lucru dar n-am avut ce face, pentru că nu am găsit altă soluţie. Nu voiam să ştiu nimic despre religie sau oameni religioşi. Dar în acea familie altarul familial era nelipsit. Din politeţe, şi nevoind să-i refuz, luam parte şi eu cu ei. Era scurt, şi, curios, chiar începuse să-mi placă. Cântam o cântare, meditam la câteva versete din Biblie, apoi ne rugam. Nu voi uita niciodată acea familie.

Acolo am cunoscut pe Dumnezeu. Acolo am găsit o familie, „familia mea”, a cărei corabie avea o fereastră spre cer.”

Ce mare nevoie avem să ridicăm altarul familial şi să oferim lui Dumnezeu ne el jertfele noastre de dimineaţă şi seară. Problemele sunt numeroase, ispitele cumplite încât numai prin harul Său, invitat şi primit, putem trăi. Să construim, dacă poate s-a dărâmat, acest edificiu; să deschidem această minunată fereastră, prin care zilnic să privim cerul, să-l invităm la noi. El poate să aducă corabia familiilor noastre la ţărmul frumos al liniştii şi păcii veşnice, în portul veşniciei unde ne aşteaptă Domnul Hristos.

FEREASTRA   CERULUI

În Paradis păcatu-a spart

Fereastra de mărire,

Prin care cerul minunat

Se oglindea-n iubire.

Şi mii de ţăndări pe pământ

Căzute-n risipire.

Au stins al îngerilor cânt

Aprins de la zidire…

 

Cătând prin pulbere de drum,

O mână-nsângerată.

Ar vrea să-adune chiar acum

Fereastra sfărâmată.

Este Isus în chip de rob

Rănindu-şi sfânta mână:

Adună inimi, ciob cu ciob.

Nimic să nu rămână.

 

Adâncă lacrimă de cer.

Stă gata să le spele;

Şi-n orice colt, orice ungher.

Să fie scris cu stele

Apoi, din ele, mii şi mii

Să facă astăzi iară

Fereastră sfântă-n veşnicii,

Cum fu odinioară…

 

Şi astfel, cioburi, tu şi eu

Prin jertfă adunate,

Vom fi din nou în Dumnezeu

Minuni răscumpărate;

N-acel vitraliu luminos

Fereastră spre mărire.

Prin care străbătând Hristos

Aduse mântuire.

Buciuman Ion

Tema   III

FEREASTRA   CURAJULUI

„Când a aflat Daniel că s-a iscălit porunca, a intrat în casa lui unde ferestrele erau deschise în spre Ierusalim, şi de trei ori pe zi îngenunchea, se ruga şi lăuda pe Dumnezeul lui, cum făcea şi mai înainte”.

Daniel, un iudeu dintr-o familie de neam regesc, se găsea captiv la Babilon la curtea imperială a lui Dariu, împăratul mezilor şi perşilor. Datorită calităţilor lui excepţionale de politician şi om de stat, promovează rapid în funcţiile ad­ministrative ale imperiului, ajungând prim-ministru. Ca prim-ministru al celui mai mare imperiu pământesc, era în acelaşi timp profet al lui Dumnezeu, canal prin care se revărsa lumina inspiraţiei.

Deşi om, cu aceleaşi pasiuni fireşti ca şi noi, pana inspiraţiei îl descrie ca pe un om fără defect. Tratatele economice şi politice încheiate de el, au fost găsite fără greşeală, la cea mai minuţioasă examinare din partea vrăjmaşilor săi. Declaraţia lor, că nu vor găsi nici un cuvânt de plângere împotriva acestui Daniel, confirmă pe deplin acest lucru.

Dar care să fi fost cheia succesului în viaţa lui Daniel ? Cum reuşea el să-şi atragă respectul celor 120 de prinţi cu care colabora la curtea imperială a lui Dariu ? Avea o fereastră deschisă spre cer. El a fost şi rămâne un exemplu despre ce poate deveni un om atunci când inima sa este convertită şi consacrată Domnului, când motivele sale sunt drepte înaintea Lui.

Daniel îşi păstra cu conştiinciozitate legătura sa cu Dumnezeu, venea înaintea Lui aducând cereri, mulţumiri şi laude, de trei ori pe zi, cu ferestrele deschise spre Ierusalimul în care tindea să ajungă să locuiască din nou la sfârşitul celor 70 de ani de robie profetizată. Ferestrele odăii sale, ca şi fereastra inimii lui, erau îndreptate către Ierusalim. Oare ce semnificaţie avea lucrul acesta? Acesta era semnul credincioşiei, al respectului faţă de templul său cel sfânt, era ceea ce este amintit în 2 împăraţi 8,44, cu ocazia rugăciunii înălţată de Solomon.

Iată însă că în viaţa lui Daniel se interpune un edict, o lege care intenţiona să rupă legătura sa cu Dumnezeul lui. Ce va face el oare ? Cum va proceda ? Se va lăsa înfricoşat de ameninţarea consecinţelor legate de încălcarea decretului? Va adopta el o altă poziţie, diferită de aceea pe care o avea până acum ? Să vedem dacă el în această situaţie ar fi zis: „Acum este timp de primejdie mare şi nu este înţelepţeşte a mă expune îngenunchind ca de obicei de trei ori pe zi în rugăciune, mai cu seamă că eu sunt prim-ministru şi poporul meu care este aici în robie are nevoie de influenţa mea la curtea imperială. Of! Şi ferestrele acestea pe care trebuie să le ţin deschise pentru a îndrepta privirea mea spre Ierusalim !

Oare nu le-aş putea închide ? Ştiu eu însă ce voi face. Voi încuia uşile, iar ferestrele… aceste ferestre care m-ar putea trăda în această vreme le voi închide, iar după ele voi trage perdelele, şi totuşi mă voi ruga. Dar mă voi ruga mai încet ca să nu mă audă nimeni, sau mă voi ruga în gând, fără să îngenunchez şi fără să las impresia că mă rog. Aceasta aş putea s-o fac chiar atunci când sunt în faţa împăratului, sau în şedinţele consiliului de coroană, căci tot rugăciune este şi nu m-aş putea învinovăţi de necredincioşie faţă de Dumnezeu…”

N-au reuşit însă situaţiile de criză să-i schimbe atitudinea; precum n-ar trebui s-o facă nici asupra noastră astăzi, când am reuşit să învăţăm aceste lecţii preţioase. Este vorba de curaj, de un bun curaj în Domnul!

Amin !

 

Tema   IV

FEREASTRA   LUPTEI

„Un timp de încercare cum n-a mai fost niciodată”, va veni în curând peste poporul lui Dumnezeu. Căutând să înţelegem, să ne imaginăm evenimentele viitoare, ele par totdeauna mai mari decât sunt în realitate. Dar acest lucru nu este adevărat cu privire la criza ce ne stă în faţă Inspiraţia Spiritului Profetic subliniază că „Imaginaţia cea mai vie nu l poate cuprinde mărimea ei”

A început cu şase mii de ani în urmă. A continuat de atunci tot timpul, în fiecare secol a fost prezentă şi putem spune că niciodată nu s-a oprit, îmbrăcând o formă sau alta, vizibilă sau ascunsă, lupta începută în cer a continuat apoi cuprinzând întreg pământul şi nu a cunoscut decât creşterea ei în intensitate. Participanţii s-au schimbat, conducătorul a rămas acelaşi şi nu este un oarecare om. „Căci n-avem de luptat împotriva cărnii şi a sângelui, ci împotriva duhurilor răutăţii care sunt în locurile cereşti”, în cursul mileniilor de luptă, vrăjmaşul lui Dumnezeu şi al omului, cel care odinioară era conducătorul, a rămas acelaşi îngerilor din cer, s-a pregătit neîntrerupt. Putem fi siguri că nu a stat, nu a pierdut nici o clipă. A studiat pas cu pas terenul, a modificat în permanenţă forma, în aşa fel încât atunci când se părea că este învins, lupta din răsputeri să ia o formă din ce în ce mai primejdioasă.

A început deschis, Abel a fost prima victimă. A continuat şi s-a accentuat în locul în care se putea aştepta cel mai puţin. Ştiţi unde? De neimaginat! Ne descoperă Duhul Sfânt prin apostolul Pavel: „Aşa că, se va aşeza în Templul lui Dumnezeu, dându-se drept Dumnezeu”

Un mare vrăjmaş: mai inteligent decât orice om care a trăit vreodată pe pământ, crud şi fără scrupule; ucigaş, mincinos şi tatăl minciunii, dar învins!

Deşi biruit prin moartea Domnului Hristos, el nu se împacă cu acest gând. Deşi este înfrânt să nu credem că a slăbit lupta. Privindu-I, vizionarul de pe Patmos exclamă: „Vai de voi pământ şi mare! Căci diavolul s-a pogorât la voi, cuprins de o mânie mare, fiindcă ştie că are puţină vreme”. Este ultima luptă, ultimul efort, este cu adevărat disperat dar este bine pregătit. Spiritul Profetic arată: „El se pregăteşte acum pentru ultima campanie împotriva bisericii. Toţi aceia care caută să urmeze pe Isus vor ajunge în conflict cu acest vrăjmaş neînduplecat. Cu cât creştinul imită modelul divin, cu atât mai sigur va deveni o ţintă a atacurilor lui Satana”.

Dar scumpul nostru Mântuitor ne va trimite ajutorul chiar atunci când avem nevoie de el. Şi glorioasă va fi eliberarea acelora care au aşteptat cu răbdare venirea Sa şi ale căror nume sunt scrise în Cartea Vieţii.

Citeşte Psalmi 46,1-3.

Amin!

STATORNIC   SĂ   FII

O noapte coboară adâncă şi grea,

Şi-n neguri văzduhu-nveşmântă…

Furtuna grozavă porneşte şi ea,

Iar marca nespus se frământă.

 

Tablou-i sinistru şi plin de mister.

Căci noaptea-i tot mai adânca;

Prin noapte străbate o stea de pe cer,

Şi-n raza-i apare o stâncă.

 

O stâncă, o poartă ce pare de fier,

De val şi furtună continuu lovită;

De veacuri, prin noapte, priveşte spre cer,

De veacuri ca stă neclintită !…

 

Statornic într-una, statornic oricând!

E legea ce-i scrisă pe frunte.

Să vină asupră-i o mare urlând;

Ea ştie oricând ca s-o-nfrunte.

 

Isus, stânca vieţii, e-acelaşi mereu.

Statornic a stat în ispită.

Pe crucea Golgotei, în chinul cel greu

Tăria-I de fier fu vădită.

 

Statornic şi tu deci să fii ne-ncetat,

De vrei să urmezi pe-a Sa cale.

O cruce vei avea şi tu de purtat.

Deci cată, spre rănile Sale.

 

Când noaptea se lasă tăcută şi grea,

Şi marca e tot mai adâncă.

Te luptă ca-n viaţă, oricât vei putea,

Statornic să fii ca o stâncă!

Experienţa

POLICARP,   PREZBITERUL   DIN   SMIRNA

Era în anul 156 îl Hr. Comunitatea din Smirna – Asia Mică – înfiinţată de apostolii Domnului Isus cu mulţi ani înainte prin multe străduinţe si rugăciune, avea un prezbiter de nădejde: Policarp. Istoricii spun că acest bărbat al lui Dumnezeu a fost întărit în slujire chiar de către apostolul Ioan şi că era un om al rugăciunii. De fapt, aceasta şi explică devotata şi minunata sa viaţă şi lucrare.

De altfel, el a primit în mod personal de la cercul apostolilor Domnului toate învăţăturile precum şi întregul adevăr. Dar nu numai atât, el a şi petrecut mulţi ani împreună cu cei care L-au văzut pe Mântuitorul.

Bunul şi strălucitorul misionar şi martor pentru Hristos, era aspru persecutat pentru credinţa sa, căci toţi împăraţii romani care se succedau la domnie în imperiul Romei păgâne, aveau darul diabolic de a fi prigonitori ai creştinilor, în cea mai marc parte fiind chiar însetaţi de sângele acestora.

Astfel, proconsulul acelei provincii, spre a intra în graţia împăratului, trimise o gardă care să-1 aresteze pe Policarp spre a-l aduce la judecată. Dar înainte de a pleca acasă, el avu dorinţa să înalţe o rugăciune în prezenţa celor trimişi. Se spune că în acea ocazie s-a rugat cu atâta înflăcărare, încât chiar în timpul judecăţii lui ei au devenit creştini.

Aflat în faţa magistratului roman, acesta îi porunci să-L blesteme pe Hristos şi să adore zeităţile romane. Policarp însă răspunse:

– „Optzeci şi şase de ani l-am slujit pe Hristos şi nu mi-a făcut nici un rău. Cum aş putea să-L reneg pe Regele şi Mântuitorul Meu ?”

– Am multe fiare sălbatice care te vor sfâşia într-o clipă, strigă înfuriat proconsulul.

– Poţi să le aduci chiar acum, fu răspunsul calm al lui Policarp.

– Nu le voi aduce, căci te voi arde pe rug, răcni
magistralul.

– De ce întârzii, ţi-e teamă de mine? continuă Policarp la fel de liniştit.

Proconsulul s-a ţinut de cuvânt. Dar pe când lemnele au fost aduse, Policarp a îngenuncheat şi în circul cel mare unde asistau sute de persoane, înălţă această fierbinte rugăciune: „O, Doamne, Dumnezeul meu. Te binecuvântez că m-ai găsit vrednic în această zi, în această oră, să pot să Te mărturisesc şi să beau potirul Hristosului Tău. Să fiu primit înaintea Ta ca o jertfă de bun miros. Te laud, te binecuvântez. Te glorific pentru tot ce ai făcut pentru mine”.

Şi flăcările au mistuit apoi făptura credinciosului urmaş al lui Hristos, dar n-au putut mistui şi imaginea rugăciunii înălţate, care a adus după aceea mulţi urmaşi ai crucii, vrednici şi credincioşi care au umplut rândurile acelora care urcau eşafodurile şi rugurile aprinse pentru Hristos cel crucificat.

încheiere

O   FEREASTRĂ   ACUM !

Să faci corăbiei o fereastră sus.

Căci corabia ta va pluti deasupra apelor

Printre stânci şi valuri…

Să faci corăbiei o fereastră sus…

Doar prin fereastra de sus.

Fereastra credinţei,

Vei putea privi cerul, şi vei vedea

Strălucirea de dincolo,

Când aici totul va fi furtună,

Fulgere, valuri.

Să faci corăbiei o fereastră sus…

Doar o singură fereastră…

Poate i-ai făcut mai multe ferestre.

Poate unele sunt deschise spre lume.

Spre deşertăciune…

Să faci corăbiei o fereastră sus;

Acum când stăvilarele cerului

Şi izvoarele adâncului sunt încă închise !

Şi priveşte mereu spre fereastra

De sus…

Căci doar cel ce a învăţat să privească

Spre cer, spre Dumnezeu, va primi

Ajutorul Lui, când potopul încercărilor

Va bate în corabia sa.

 

Să faci corăbiei o fereastră sus…

Apele potopului greutăţilor vor creşte

şi vor ridica corabia.

Poate vei fi ispitit să nu mai priveşti

Prin fereastra de sus a corăbiei.

Spre Dumnezeu.

însă, numai fereastra deschisă spre El

Va fi garanţia biruinţei tale !

 

Pentru slava lui Dumnezeu

Fă astăzi corăbiei tale.

Chiar acum, o fereastră sus !

 

Amin!